Cititi si:

*

Întrebându-l de pricina tăcerii lui, sfântul răspunde: Dumnezeu aude şi glasul celui ce tace, la care cei din sinod, având întâi-stătători pe trimişii papei, nu încetează a-l sili, întrebându-l de nenumărate ori: De ce nu răspunzi? Sfântul le spune: - Nici Iisus nu a scăpat de condamnare.

“Sfântul Fotie, iubiţii mei, ne-a lăsat ceva preţios, Ortodoxia. Aceasta este cea mai mare comoară a noastră. Nu o înţelegem, nu o simţim…Faţă de vrăjmaşii credinţei era leu. S-a luptat împotriva multor erezii şi desigur a iconomahilor. Îi mustra pe bogaţii care erau răpitori şi nedrepţi. S-a pus rău însă cu împăraţii şi autocratorii. Şi aceasta i-a adus prigoană“

“Spune viaţa lui că atunci când auzea că cineva a păcătuit, curgeau lacrimi din ochii lui; credea că a păcătuit el însuşi şi se tânguia şi-l ruga pe Dumnezeu să-l ierte”.

OMILIE A MITROPOLITULUI AUGUSTIN KANDIOTIS

LA POMENIREA SFÂNTULUI FOTIE,

PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI

Luna trecută (pe 19 ianuarie) l-am prăznuit pe Sfântul Marcu, episcopul Efesului, Evghenicul, care a spus „nu” papei. Astăzi se aude din nou un „nu” papei. L-a spus un alt sfânt, mare dascăl şi părinte al Bisericii, Sfinţitul Fotie. Despre el vom spune câteva cuvinte.

***

Marele Fotie s-a născut în capitala Imperiului Bizantin, în Cetate (Constantinopol), în jurul anului 810. A trăit şi a activat în veacul al IX – lea – au trecut deci de atunci mai bine de o mie de ani. A fost educat într-un mediu familial bun. Familia joacă un rol important. Dacă deschidem Vieţile Sfinţilor, vom vedea că toţi aceştia pe care îi sărbătorim (Vasilie, Grigorie, Gură de Aur, Fotie…), toţi au ieşit din case creştine. Atunci, în casele acelea se făcea rugăciune, priveghere; casa se transforma în biserică. Din astfel de case sfinţite au ieşti Părinţii. Atunci din case ieşeau îngeri; astăzi ies demoni. De unde să iasă acum părinţi şi dascăli? O mare răspundere aveţi voi, părinţii, care – am spus-o de mii de ori şi voi muri cu această durere – pe copiii voştri îi faceţi învăţători, profesori, generali, avocaţi; dar niciunul afierosit pentru preot, cleric, misionar! Şi dacă englezii, francezii, italienii au trimis jos, în Africa, în acele părţi sălbatice, pe cei mai buni copii ai lor, noi nimic.

Aşadar, Sfântul Fotie a ieşit dintr-o casă creştină: tatăl evlavios, mama evlavioasă. Erau nobili şi după lume. Ce înseamnă nobil? Nu că aveau bogăţii şi funcţii. Cea mai mare nobleţe este virtutea. Aşadar, erau oameni virtuoşi şi evlavioşi. Şi cum spuneau şi strămoşii noştri, „tot aurul de pe pământ şi de sub pământ nu valorează cât virtutea” (Platon, Nόμ. 5,728 A). Cât valorează virtutea nu valorează tot aurul din lume. Dintr-o astfel de casă a ieşit Fotie. Mama lui, Irina, şi tatăl lui, Serghie, au fost martiri în perioada iconoclasmului.

Fotie a arătat de mic că va deveni mare. Era un copil – minune, nu era doar deştept; era un geniu. Genii se numesc cei care pot să pătrundă adânc în lucruri şi să rezolve cele mai dificile probleme. Precum Olimpul este cel mai înalt munte, tot aşa genii sunt marile înălţimi ale cugetării. Odată la o sută, două de ani se naşte un geniu. Mari bărbaţi, staturi înalte, precum erau de pildă Homer, Platon, Aristotel, sau – în epoca noastră – Einstein.

Sfântul Fotie nu era doar un geniu; era şi sârguitor. Nu semăna cu acea slugă leneşă din pilda talanţilor, care a luat talantul şi l-a ascuns în pământ. Marele Fotie a cultivat talantul său. Noaptea nu dormea decât puţine ore. Studia. Ce studia? Pe scriitorii antici, iar, mai mult, pe Părinţii Bisericii: Gură de Aur, Vasilie, Grigorie Teologul… Dar mai înainte de toate o carte o ştia pe de rost: Sfânta Evanghelie, Sfânta Scriptură. Geniul şi osârdia lui s-au împletit în aşa fel, încât el s-a dovedit unul din cei mai mari bărbaţi ai umanităţii. A studiat gramatica, poezia, retorica, filozofia, chiar şi medicina şi orice altă ştiinţă. Preda în Constantinopol trecând drept un profesor înţelept.

Foarte devreme a fost luat la palatul împăratului şi a ocupat mari funcţii la Curtea lui Teofil; a ajuns protospătar (şeful gărzii imperiale), protoasicrit (secretar general al statului) şi senator (parlamentar).

Deodată, la vârsta de 47 de ani, a devenit patriarh al Constantinopolului, într-o perioadă dificilă a Imperiului Bizantin. Şi-a dorit? Nu şi-a dorit. El iubea cărţile, îi plăcea în cabinetul de studiu. L-au luat de acolo – laic fiind – să-l hirotonească. Când a văzut că se insistă, nu a dormit toată noaptea. Plângea şi spunea: Prefer să mor decât să se întâmple aşa ceva. Nu pentru că dispreţuia demnitatea preoţească, ci pentru că ştia cât de dificil este să ridice cineva această răspundere, mai ales în astfel de timpuri. La urmă însă s-a supus. A fost hirotonit într-o săptămână: monah în prima zi, apoi citeţ, ipodiacon, diacon, preot şi mai pe urmă episcop şi patriarh în ziua Naşterii Domnului, în anul 857. Nu s-a mândrit. Şi-a păzit cugetul în cumpătare. Era smerit. Spune Viaţa lui că atunci când auzea că cineva a păcătuit, curgeau lacrimi din ochii lui; credea că a păcătuit el însuşi şi se tânguia şi-l ruga pe Dumnezeu să-l ierte.

Aşa era Sfântul Fotie, plin de iubire şi de compasiune pentru turma lui. Dar faţă de vrăjmaşii credinţei era leu. S-a luptat împotriva multor erezii şi desigur a iconomahilor. Îi mustra pe bogaţii care erau răpitori şi nedrepţi. S-a pus rău însă cu împăraţii şi autocratorii. Şi aceasta i-a adus prigoană. Avea duşmani. Cine au fost cei care l-au mâncat? Preoţii, episcopii şi călugării. Nu suportau limba lui. Toţi aceştia s-au aliat împotriva lui. Au reuşit şi au atras pe împăraţi de partea lor şi de două ori Sfântul Fotie a fost trimis în exil. Prima oară în 867, sub Vasile Macedoneanul, în Mănăstirea Acoperământului pe ţărmurile tracice ale Bosforului. Şi nu i-au permis să ia cu el pe nimeni. Ceea ce l-a durut cel mai mult a fost faptul că nu l-au lăsat să-şi ia cu el nici cărţile care erau mereu tovarăşii lui. L-au caterisit în 869. În 878 a revenit pentru a doua oară în tronul patriarhal, însă iarăşi l-au detronat în 886, sub Leon cel Înţelept, şi l-au exilat într-o mică insulă lângă Calcedon, în mănăstirea Ieriei. Acolo, în exil, şi-a închis ochii pe 6 februarie 891.

Marele Fotie a spus „nu” papei, care voia să supună întreaga lume stăpânirii lui. Dacă suntem astăzi ortodocşi, o datorăm Sfântului Fotie. Catolicii nu vor să audă de numele lui; pentru noi, ortodocşii, este apărător al credinţei, precum Marele Atanasie, precum Marcu Evghenicul şi atâţia alţi părinţi.

***

Sfântul Fotie, iubiţii mei, ne-a lăsat ceva preţios, Ortodoxia. Aceasta este cea mai mare comoară a noastră. Nu o înţelegem, nu o simţim. Un sfânt ascet din zilele noastre a rostit o profeţie: dacă vom continua să trăim cum trăim, va veni ziua în care unii vor fi franci (catolici), alţii protestanţi, unii masoni, alţii marxişti şi atei, unii în diferite alte erezii şi religii… Din nefericire, cei mai mulţi sunt indiferenţi. Dacă se înmulţesc iehoviştii (hiliaştii); pe cine interesează? Îţi spun: De asta să se îngrijească preoţii şi episcopii…

Nu este aşa. Eşti creştin ortodox? Trebuie să te lupţi pentru credinţa ta şi să te rogi lui Dumnezeu. Suntem datori. Cât s-au nevoit Părinţii pentru credinţa noastră! Să ne facem şi noi astăzi imitatorii lor. Când va apărea la casa voastră vreun eretic şi va bate în uşă, imediat să informaţi Mitropolia. Ereticii şi cei de alte religii câştigă acum privilegii; iar noi, ortodocşii, vom deveni elini de mâna a doua. Aceştia Îl hulesc pe Hristos, pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, toate cele sfinte şi nu-i împiedică nimeni. Dacă le spui ceva şi îi speri, imediat te denunţă că i-ai atacat. Patria noastră s-a transformat într-o vie fără gard.

Unde este acum Marele Fotie, unde este Marcu Evghenicul, unde sunt Vasilie şi Gură de Aur, unde sunt mucenicii şi mărturisitorii! Noi, cei puţini, câţi am mai rămas şi mai credem, să ne trezim şi să luptăm pentru credinţa noastră. Mai bine să se stingă soarele decât Ortodoxia. Unul din cei de demult zicea: Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că nu m-ai făcut copac, că nu m-ai făcut animal patruped, ci m-ai făcut om. Şi un altul spunea: Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că m-ai făcut elin. Noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, pentru că ne-am născut ortodocşi.

Fie ca Dumnezeu, pentru mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfântului Marcu Evghenicul şi ale Sfântului Fotie, să ne miluiască şi să ne mântuiască. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis,

în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 7 spre 8.02.1986, vineri spre sâmbătă)

(traducere din elină: monahul Leontie)

***

Pentru Duminica femeii canaanence, va invitam sa cititi:

• Duminica Hananeencei – sau cum sa ne agatam de Hristos cu incredintare neclatinata (Sfantul Ioan Gura de Aur si parintele Nicolae Steinhardt)
• HRISTOS SI HANANIANCA – de parintele Savatie Bastovoi

• MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: “Hristoase, iartă-ne! Curăţeşte-ne de lepra nemulţumirii. Dă-ne o inimă care să Te iubească şi să-Ţi fie veşnic recunoscătoare”

“…Aşadar, zece de astfel leproşi, care trăiau izolaţi şi deznădăjduiţi, când L-au văzut de departe pe Hristos trecând pe drumul public şi mergând într-un sat, imediat, toţi împreună au început să strige şi să-I ceară ajutor. Strigau: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luca 17, 13). Strigau aceste cuvinte cu credinţă. Credeau că Hristos, aşa cum a vindecat mii de bolnavi, care pătimeau de diferite boli, doar El ar putea să-i facă şi pe ei bine. Şi Hristos i-a făcut bine doar prin cuvântul Său cel atotputernic. Într-o secundă, trupul lor s-a curăţat. N-a rămas asupra lor niciun semn al groaznicei boli. O, Hristoase, cât de mare este puterea Ta!

Preoţii, care în acea vreme se îngrijeau şi de supravegherea medicală a leproşilor, au certificat că cei zece leproşi erau de-acum sănătoşi şi puteau să comunice liberi cu restul lumii. Şi iată-i. Plini de bucurie aleargă la casele lor, ca să-i vadă pe ai lor. Dar, în braţele femeilor şi copiilor lor, Hristos a fost uitat. Doar unul singur, pe care-l dispreţuiau, pentru că nu-l considerau iudeu autentic, ci fals, un samarinean, acesta, înainte de a se duce acasă, a considerat de datoria lui să meargă mai întâi la Hristos şi să-I mulţumească. A venit, deci, la Hristos, a căzut la picioarele Lui şi cu lacrimi în ochi I-a mulţumit Binefăcătorului său. Şi atunci Hristos a spus: „Nu s-au curăţit de lepră toţi zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Doar unul a venit să-I mulţumească şi să-L slăvească pe Dumnezeu? Şi acesta nu este iudeu, ci samarinean”.

***

Ce nemulţumitori s-au arătat aceşti nouă iudei! Hristos să le facă un atât de mare bine, un bine pe care nimeni altul n-ar fi putut să li-l facă, iar aceştia să nu vină să-I spună un „Mulţumesc!”. Da, nemulţumitori au fost aceşti nouă leproşi, pe care i-a vindecat Hristos.

Dar nemulţumitori sunt şi atâţia alţii. Nemulţumitori suntem şi noi, care spunem că credem în Hristos, dar nu-I mulţumim aşa cum se cuvine. Pentru că Hristos este cel mai mare Binefăcător al nostru. Orice bine pe care-L avem, material şi spiritual, nu este al nostru. A lui Hristos este. Râurile, lacurile şi mările, copacii, ţarinile pe care le cultivăm, oile care ne dau lâna şi laptele lor, celelalte animale domestice, care ne sunt atât de folositoare, aerul pe care-l respirăm, ploaia care cade şi adapă pământul, soarele care luminează şi încălzeşte, toate acestea nu sunt ale noastre. Ale lui Hristos sunt. Hristos le-a creat şi le-a pus la dispoziţia noastră. Dacă ni le ia pentru o secundă, atunci cum vom putea să trăim? Cum să trăim fără soare, fără aer, fără apă, fără mâncare? Şi, pentru toate aceste bunuri materiale, pe care prin mâna Sa cea afectuoasă, pe care o deschide zi de zi, le împrăştie tuturor cu generozitate, pentru toate acestea s-ar fi cuvenit să fim recunoscători lui Hristos şi să-I spunem: „Hristoase, Îţi mulţumim”. Nu unul, ci mii de „mulţumesc” s-ar fi cuvenit să-I spunem zi de zi. Pentru că, aşa cum am spus, toate sunt ale Lui şi nimic nu este al nostru.

Dar am uitat! Avem şi noi ceva, care nu este al lui Hristos, ci este al nostru. Al nostru? Da, al nostru. Ce este al nostru? Este păcatul. Acesta nu vine de la Hristos; departe de noi blasfemia aceasta! Păcatul, aşa cum ne învaţă Biserica noastră, este un produs al libertăţii omului. Omul, adică, a fost lăsat liber să aleagă binele sau răul. Dar în loc să aleagă binele, a ales răul, şi răul, ca o lepră, s-a lipit de el. O, nu există un alt rău mai chinuitor decât păcatul. Acesta nu-l lasă pe om să se liniştească, nici zi, nici noapte. Acesta îi otrăveşte sângele, acesta îi contaminează creierul, acesta, ca un microb invizibil, izbuteşte şi se furişează pretutindeni şi face ravagii, o mare catastrofă. Şi de păcat sunt atacaţi toţi oamenii. Toţi oamenii suntem leproşi sufleteşte. Lepră, de pildă, nu este iubirea de arginţi, care nu-l lasă pe om să se liniştească nici zi, nici noapte? Lepră nu este adulterul şi desfrânarea sau prostituţia, necurata patimă a trupului? Lepră nu este ura şi răzbunarea, gelozia şi invidia sau orice alt fel de răutate? Această lepră a sufletului Unul singur are puterea să o vindece. Şi Acesta este Hristos, „Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”. Cine crede în Hristos şi-I cere ajutorul, se vindecă de patimile chinuitoare ale răutăţii.

***

Aşadar, Hristos este cel mai mare Binefăcător. Şi s-ar cuveni să-I fim recunoscători.

O, Hristoase al meu, mii de bunuri ne dai, de mii de ori ne ierţi pentru păcatele pe care le facem. De mii de ori ne salvezi de primejdiile trupeşti şi sufleteşti. Fără dragostea Ta, fără ajutorul Tău, cine ar putea să trăiască măcar o secundă pe această planetă păcătoasă? Cât de mult s-ar cuveni să Te iubim pentru asta? În mii de feluri s-ar cuveni să-Ţi arătăm recunoştinţa noastră.

Şi totuşi! Ce nemernici şi nemulţumitori suntem! Bat clopotele duminica, ne cheamă să mergem să I ne închinăm şi să-I spunem un „Mulţumesc!” şi, dintr-o sută, unul sau doi merg la biserică, şi-aceştia nu cu toată inima. Suntem, deci, sau nu suntem mai răi decât cei nouă leproşi nerecunoscători?

Hristoase, iartă-ne! Curăţeşte-ne de lepra nemulţumirii. Dă-ne o inimă care să Te iubească şi să-Ţi fie veşnic recunoscătoare.”

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”; sursa: “Kyriaki”) 

• MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: PREDICĂ LA DUMINICA A 29-A DUPĂ RUSALII (VINDECAREA CELOR 10 LEPROŞI)

(…) Dar cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu nu sunt acestea. Cea mai mare binefacere este că L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut şi S-a făcut Om în peştera din Bethleem, iar mai apoi, pe Golgota, a oferit înfricoşătoarea jertfă a Crucii, ca să ne elibereze de păcat, de stricăciune şi de moarte. Un oarecare misionar, vrând să facă mai lesne de înţeles celor ce-l ascultau marea binefacere, pe care ne-a dăruit-o Hristos, a făcut următoarele: S-a aplecat la pământ, a desenat un cerc şi l-a îngrădit de jur împrejur cu lemne mici. După aceea a dat foc lemnelor, iar când s-au aprins bine şi s-a alcătuit o coroană de foc, a luat un vierme şi l-a aruncat în mijlocul cercului. Viermele a simţit focul dimprejurul lui şi a început să se mişte în dreapta şi-n stânga. Nu putea însă să găsească o ieşire pe nicăieri, pentru că de pretutindeni îl înconjura focul. Aşadar, era condamnat să ardă. Atunci, întinzându-şi mâna, misionarul a scos viermele din cuşca de foc şi ţinându-l în palmă a spus oamenilor, care urmăreau cu interes scena: Aţi înţeles ce înseamnă lucrul acesta? Foc este păcatul, care ne ameninţă de pretutindeni, vierme suntem noi, care suntem condamnaţi să ardem în iad, iar Cel care S-a aplecat este Hristos; ne-a apucat şi ne-a mântuit. Unui astfel de Binefăcător ce fel de recunoştinţă ar trebui să-I arătăm!

***

În faţa atâtor binefaceri mici şi mari să nu ne arătăm nerecunoscători ca cei nouă leproşi. Nerecunoscătorul este mai prejos şi decât animalele, care de mute ori îşi manifestă recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor. Arunci, de pildă, câinelui un os şi, pentru că nu are gură să-ţi spună „mulţumesc”, dă din coadă. Şi nu doar câinele, ci şi alte animale îşi manifestă recunoştinţa. Se spune despre un leu, care fusese rănit de un spin în care călcase, că s-a apropiat de un om cu răgete tânguitoare de durere şi i-a întins piciorul. Omul, cu toată teama lui, a scos cu atenţie spinul care intrase în piciorul fiarei şi aceea s-a liniştit. De atunci animalul nu a uitat binefacerea. Când după o vreme omul acela s-a aflat în primejdie, leul l-a salvat!

Să fim deci recunoscători tuturor şi desigur mai întâi lui Dumnezeu. Dar poate veţi întreba: Şi cum poate să-şi arate cineva recunoştinţa sa Domnului? Sfântul Ioan Gură-de-Aur indică mai multe moduri. Iată câteva din acestea. Întâi şi întâi să nu uităm, ci continuu să purtăm în mintea noastră darurile pe care ni le-a făcut. Apoi, să propovăduim şi să mărturisim pretutindeni binefacerea pe care am primit-o. Să avem, apoi, dispoziţia de a întoarce pe cât putem binele pe care l-am primit şi să dorim să oferim tot ce avem Binefăcătorului nostru; şi după ce Îi vom fi dat toate, să simţim că nu I-am dat nimic însemnat; apoi, să ne supunem voii Lui. Desigur, să-I rămânem credincioşi, chiar dacă vreodată va îngădui să ne găsească şi încercările. Mai mult, să-I mulţumim noi înşine, dar să-i sfătuim şi pe alţii să facă acelaşi lucru cu noi (vezi Ieromonahul Benedict Aghioritul, „Hrisostomikon Tameion”, Tesalonic 1994, Cuvântul „recunoştinţă” – în elină). Nu putem să facem nimic din acestea? Cel puţin să ne hotărâm să mergem regulat la biserică, să mergem la biserică în duminici şi în marile sărbători. 168 de ore are săptămâna. Ce cere de la noi Dumnezeu? O oră durează Dumnezeiască Liturghie. Să mergem atunci şi să-I spunem lui Dumnezeu un „Mulţumesc!”.

Recunoscători lui Dumnezeu, dar recunoscători şi oamenilor care ne-au făcut bine. Copiii – recunoscători faţă de părinţi; să le arate toată afecţiunea şi îngrijirea la bătrâneţile lor. Recunoscători – elevii faţă de învăţătorii şi profesorii, care i-au învăţat carte. Recunoscători – credincioşii faţă de părinţii lor duhovniceşti, preoţii şi arhiereii, care ostenesc la zidirea sufletelor. Recunoscători – toţi elinii faţă de binefăcătorii naţionali; cei care şi-au jertfit întreaga lor avere pentru binele patriei. Recunoscători să fim toţi oricărui binefăcător, tutore şi protector.

***

Astăzi, iubiţii mei, când cei mulţi au uitat verbul „a mulţumi” şi rar îl mai aude cineva cu sinceritate, să cultivăm virtutea elementară a recunoştinţei. Şi, aşa cum atunci când facem vreun bine unui om, vrem să auzim din gura lui „Mulţumesc!”, aşa şi-atunci când primim o binefacere de la altcineva, să nu uităm să-i spunem din inima noastră „Mulţumesc!”.

„Mulţumesc!” este un cuvânt mic, dar recunoştinţa, pe care o exprimă, aduce un mare bine. Împacă inima, face societatea umană. Puteţi să şi observaţi acest lucru de multe ori în viaţa cotidiană. Remarc – şi aţi remarcat şi voi – ce se întâmplă de pildă în comportamentul conducătorilor auto. Dorinţa de a ajunge mai repede la serviciul lor îi face adesea să se enerveze şi să aibă accese de furie. Când însă cineva se află în dificultate, ceilalţi îl facilitează, oprind şi oferindu-i cu politeţe prioritate. Primul îşi arată recunoştinţa printr-un simplu semn cu mâna. Atunci nervii sunt daţi la o parte, iar în sufletul tuturor se instalează o dispoziţie plăcută. Aceasta este o imagine şi un exemplu. Aşa cum suntem pe drumul rutier, aşa şi pe celălalt mare drum, drumul vieţii, să fim recunoscători şi gata să spunem „Mulţumesc!” binefăcătorului nostru.

Aşadar, recunoscători faţă de toţi. Dar mai ales recunoscători Domnului nostru Iisus Hristos, Care este cel mai mare Binefăcător al nostru al tuturor.“

(Multumiri sursei: Pelerin Ortodox)

• Cuviosul Paisie Aghioritul: OBRAZNICIA ALUNGA HARUL DUMNEZEIESC

Obrăznicia alungă harul dumnezeiesc

Este nevoie de multă luare aminte. Comportamentul dezordonat şi neatent alungă harul dumnezeiesc. Lipsa respectului este piedica cea mai mare pentru apropierea harului lui Dumnezeu. Cu cât mai mult respect au copiii faţă de părinţi, de dascăli, de cei mai mari, în general, cu atât primesc mai mult har dumnezeiesc. Şi cu cât sunt mai neîmblânziţi, cu atât sunt mai părăsiţi de harul lui Dumnezeu.

Libertatea lumească a alungat nu numai evlavia, dar şi politeţea lumească. Vin acolo la Colibă unii copii şi strigă tatălui lor: “Ei, tată, ai ţigări? Ale mele mi s-au terminat”. Unde era mai demult aşa ceva? Şi deşi fuma vreunul, dar fuma în ascuns. Acum, ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic. Cum să nu se dezgolească după aceea cu desăvârşire de harul dumnezeiesc? Astăzi fete ocărăsc pe fraţii lor pentru credinţa în Dumnezeu cu nişte cuvinte atât de murdare înaintea tatălui şi mamei lor, şi tatăl nu spune nimic! Mi s-a ridicat părul în vârful capului când am auzit. După ce au plecat închinătorii, vorbeam de unul singur.

Mediul lumesc şi părinţii lumeşti distrug copiii. Mediul influenţează mult. Sunt puţini copiii care au sfială şi mărime de suflet. Cei mai mulţi copii sunt sălbatici, deoarece se comportă cu obrăznicie. Mulţi părinţi îmi aduc pe fiii lor şi-mi spun: “Părinte, copilul meu are diavol”. Dar văd că nicidecum copiii nu au diavol. Doamne fereşte! Puţini sunt copiii care au diavol. Toţi ceilalţi au o înrâurire demonică exterioară. Adică diavolul le face comandă dinafară; nu este înlăuntrul lor, dar treaba lui şi de afară şi-o face. Dar de unde se pricinuieşte aceasta? De la obrăznicie. Atunci când copiii vorbesc cu obrăznicie celor mai mari, alungă harul lui Dumnezeu. Iar atunci când pleacă harul lui Dumnezeu, vin drăcuşorii şi copiii se sălbăticesc, fac neorinduieli. In timp ce copiii care au evlavie, respect, ascultă de părinţi, de dascăli, de cei mai mari, primesc mereu harul lui Dumnezeu şi au binecuvântarea Lui. Ii acoperă harul lui Dumnezeu. Multa evlavie faţă de Dumnezeu, multul respect faţă de cei mai mari aduce din belşug harul dumnezeiesc în suflete, în aşa măsură încât sunt trădaţi de strălucirea dumnezeiască a harului. Harul lui Dumnezeu nu merge la copiii răzvrătiţi, ci la cei cuminţi, evlavioşi şi cu mărime de suflet. Iar aceşti copii au o privire care străluceşte. Şi cu cât mai mult respect au fată de părinţi, fată de cei mai mari, cu atât primesc mai mult har. Iar cu cât sunt mai neîmblânziţi, cu atât sunt mai părăsiţi de harul lui Dumnezeu.

Copilul care începe să spună: “Nu, vreau aceea, vreau cealaltă” cu o pretenţie nestăpânită, va deveni răzvrătit, va deveni diavol. Pentru că şi Luceafărul a voit să-şi pună tronul său mai sus de tronul lui Dumnezeu. Să vedeţi, toţi copiii cărora li se fac voile vor deveni răzvrătiţi. Dacă aceşti copii nu se vor pocăi pentru a se izbăvi de valul rău ce îi loveşte, ci vor continua să se poarte cu obrăznicie, atunci – Doamne fereşte! – se va pricinui o îndoită părăsire şi vor ajunge să vorbească urât chiar şi despre Dumnezeu, şi atunci vor fi stăpâniţi de duhurile cele rele.

“Cinsteşte pe tatăl tău şi mama ta!” Unde au ajuns astăzi copiii! Nu rabdă nici măcar un singur cuvânt. Cum ar putea răbda bătaie? Nu au respect; au mult egoism şi mulţi nervi. Fac abuz de libertate. Copilul spune părinţilor lui: “O să vă duc la Politie!”. Recent, un copil de cincisprezece ani, care a făcut o foarte mare neorînduială şi tatăl lui i-a dat o palmă, s-a dus şi l-a reclamat, iar tatăl lui a fost condamnat. Tatăl a spus în timpul procesului: “Mă nedreptăţiţi, pentru că dacă nu i-aş fi dat atunci acea palmă, copilul meu ar fi fost băgat la închisoare. Şi nu v-ar fi durut pe dumneavoastră, ci pe mine”. Ia atunci pe copil, îi dă două palme şi spune: “Pentru aceste palme să mă judecaţi, nu pentru aceea. Băgati-mă acum în închisoare, pentru că l-am lovit fără motiv“.

Vreau să spun că acolo au ajuns copiii. Această mentalitate există astăzi. Mai demult părinţii ne certau, ne dădeau şi câte o palmă, dar nu ne trecea prin cap vreun gând rău. Luam şi bătaie ca mângâiere, fără să ne împotrivim, fără să cercetăm dacă suntem vinovaţi mult sau puţin. Credeam că bătaia era pentru binele nostru. Ştiam că părinţii ne iubeau şi atunci când ne răsfăţau, când ne sărutau, şi când ne dădeau câte o palmă. Pentru că şi palma şi mângâierea şi sărutarea părinţilor, toate sunt din dragoste. Când părinţii îşi bat copiii, inima lor suferă. Când copiii încasează câte o palmă, îi doare obrazul. Prin urmare, mai mare este durerea inimii decât durerea obrazului. Mama, orice ar face copiilor ei, fie că îi ceartă, fie că îi bate, fie că îi răsfaţă, pe toate din dragoste le face şi toate din aceeaşi inimă de mamă ies. Dar când copiii nu înţeleg aceasta, se împotrivesc cu obrăznicie, se încăpăţânează, şi atunci alungă harul dumnezeiesc dinlăuntrul lor şi este firesc să primească după aceea înrâurirea demonică.

- Părinte, nu există şi părinţi neisprăviţi?

- Da, dar pe copiii care au astfel de părinţi îi ajută Dumnezeu. Dumnezeu nu este nedrept. Perii sălbatici sunt plini de pere sălbatice. Pe cărarea spre Coliba mea este un corcoduş sălbatic. Are atâtea corcoduşe, de nu i se văd frunzele. Se rup crengile de atâta rod. Insă corcoduşii cei buni, oricât i-ai stropi, nu dau rod deloc.



Prăpastia generatiilor

Lumea a devenit ca o casă de nebuni. Copiii cei mici adorm la miezul nopţii, deşi ar trebui să adoarmă odată cu apusul soarelui. Sunt închişi în blocuri, în betoane şi intră în programul celor mari. Ce să facă copiii, ce să facă şi părinţii? Vin copiii şi-mi spun: “Nu ne înţeleg părinţii”. Vin şi părinţii şi îmi spun: “Copiii noştri nu ne înţeleg”. S-a creat o prăpastie între părinţi şi copii. Ca să se şteargă trebuie ca părinţii să se coboare în starea copiilor, iar copiii să treacă în cea a părinţilor. Şi dacă acum copiii nu-i chinuiesc pe părinţii lor, nici copiii lor, mai târziu, nu-i vor chinui pe ei. Dacă acum copiii nu ascultă şi îşi chinuiesc părinţii, şi copiii lor îi vor chinui mai târziu, pentru că vor funcţiona legile duhovniceşti.

- Părinte, unii copii spun că s-au vătămat din pricina dragostei părinţilor lor.

- Nu au dreptate. Când copilul este cu mărime de suflet, nu se vatămă de dragostea părinţilor lui. Dacă însă exploatează dragostea lor, se va distruge. Dacă un copil se vatămă de dragostea părinţilor, înseamnă că acel copil are o vătămare. Deşi ar trebui să-i fie recunoscător lui Dumnezeu pentru astfel de părinţi, pentru dragostea lor, el se mâhneşte că se poartă cu bunătate cu el, în timp ce alţi copii nu au părinţi. Ce să mai spui! Când un copil nu recunoaşte pe părinţii lui ca binefăcătorii săi şi nu-i iubeşte – cu atât mai mult cu cât părinţii au frică de Dumnezeu – cum este cu putinţă să respecte şi să iubească pe Dumnezeu, marele lui binefăcător şi Părinte al tuturor oamenilor, lucru care este foarte greu să-l înţeleagă în vârsta copilărească?“.

• DUMINICA VINDECARII CELOR ZECE LEPROSI – Intre marinimia fara margini a Domnului si micimea noastra de suflet (Sf. Nicolae Velimirovici)
• IPS Bartolomeu Anania - predica (AUDIO) la Duminica celor zece leprosi
• ACATIST  DE  MULTUMIRE “SLAVA  LUI  DUMNEZEU  PENTRU  TOATE”

Acatist Slava lui Dumnezeu pentru toate (Marian Moise)

Predică a Mitropolitului Augustin de Florina
la Botezul Domnului

Astăzi, evlavioasa Biserică încheie Dodekaimeron-ul. Dodekaimeron-ul este ciclul sărbătorilor de bucurie, care încep cu Naşterea lui Hristos şi se încheie cu Botezul Lui. Zilele sunt douăsprezece, dacă se lasă la o parte Ajunul Bobotezei care este zi de post.

În ziua Naşterii Domnului l-am văzut pe Hristos prunc în peşteră. Pe 1 ianuarie l-am văzut prunc de opt zile tăindu-se împrejur şi primind numele de Iisus. Şi astăzi îl vedem „bărbat desăvârşit“ (Efeseni 4, 13), la vârsta de 30 de ani, venind la repejunile Iordanului să fie botezat.

În jurul botezului se nasc anumite întrebări, care cer explicaţii.

***

- O nedumerire este următoarea: Din Evanghelii cunoaştem viaţa lui Hristos. Informaţiile însă ajung până acolo când Hristos de doisprezece ani a mers la Ierusalim, s-a închinat în Templul lui Solomon, a rămas acolo trei zile şi i-a uimit pe înţelepţii lui Israel cu întrebările şi cu răspunsurile Lui. Apoi, Evangheliile tac. Există un gol. Unde a fost şi ce a făcut Hristos de la 12 până la 30 de ani? Duşmanii credinţei exploatează acest gol. Şi ce zic?! Că în această perioadă (de 18 ani) a călătorit şi s-a dus departe, în ţări diferite, şi în special în spaţiul misticismului empatic, în Indii, şi acolo a învăţat înţelepciunea pe care apoi a propovăduit-o.

Minciună! Hristos nu s-a dus nicăieri. Cum se demonstrează asta? O spune Evanghelia. Vă explic lucrul acesta şi printr-un exemplu. Eu, prin harul lui Dumnezeu, provin dintr-un mic sat din Ciclade. Dacă mergeţi acolo, în satul meu, vă vor spune lucruri despre viaţa mea: că eram mic, că am mers la şcoala primară, că am mers la gimnaziu, că am mers la universitate, şi că…, şi că… Toate le ştiu. Pentru că lucrurile acestea se discută. Cunosc detaliile vieţii fiecărui consătean. Într-un sat mic a locuit şi Hristos, în Nazaret; de aceea s-a numit Nazarinean. Aşadar când s-a făcut mare, de 30 de ani, şi a propovăduit în Nazaret, ce spuneau?

- Curios lucru! Ăsta la şcoală nu s-a dus: „Cum de ştie acesta carte fără să fi învăţat?” (Ioan 7, 15), că ştie atâtea lucruri?!…

Compatrioţii lui, adică, mărturisesc că nu a plecat din cercul Nazaretului, ci – ce a făcut? – în această perioadă de 18 ani era acolo primul muncitor.

Să audă aceasta toţi acei părinţi ai muncii şi falşi ocrotitori care profită de muncitori. Domnul nostru Iisus Hristos a fost muncitor, cu bătături în mâini. Sărac, slujea în atelierul Sfântului Iosif ca să se întreţină pe El şi pe Sfânta Lui Maică. Există şi o icoană, care-L prezintă în atelierul tâmplăresc al părutului Său tată, ţinând în mâini un ferăstrău şi o teslă şi muncind.

Iată aşadar unde a fost Hristos de la 12 până la 30 de ani. Dacă ar fi fost în alte ţări, ar fi cunoscut-o compatrioţii Săi, dar ei mărturisesc, că nu S-a dus. De aceea sunt uimiţi, nu se pricep cum cunoaşte „carte, fără să fi învăţat”.

- O altă nedumerire este următoarea: Cunoaştem că fiecare om este păcătos. Unul singur a fost fără de păcat – Hristos. Însă atunci se naşte întrebarea: Dacă este fără de păcat, de ce s-a botezat?

Răspundem:

Iisus s-a botezat pentru a Se face cunoscut oficial. Până în clipa aceea era un anonim. Nu-L cunoştea nimeni. Cine ar fi presupus că sub acel muncitor cu fierăstraie şi ciocane se ascundea Creatorul universului, Mesia cel aşteptat? Şi chiar Înainte-Mergătorului era necunoscut. Acum devine cunoscut tuturor.

Iisus s-a botezat şi pentru a se arăta Taina Sfintei Treimi. În clipa Botezului s-a arătat adevăratul Dumnezeu, care era necunoscut în toată perioada antică. Strămoşii noştri atenieni în „vestita cetate” ridicaseră un altar „Dumnezeului necunoscut” (Fapte 17, 23). Aşadar, la repejunile Iordanului S-a arătat adevăratul Dumnezeu. Cum s-a arătat? Drept Sfânta Treime. Un singur Dumnezeu – Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. O taină de necuprins! Ce exemplu să aduc? Iată ceva ce n-am ştiut: când are loc diviziunea atomului, se spune că are loc emiterea a trei particule; unul este atomul şi emite trei particule. Cele trei devin nouă şi aşa mai departe; cresc potrivit progresului geometric. Este şi aceasta o imagine asemănătoare, dar orice am spune nu putem să explicăm taina cea mare. De altfel, putem oare să explicăm măcar tainele cele mai mici ale naturii? Matematicianul Einstein zice: „Înotăm în oceanul tainei”. De aceea, aici, dincolo de logică şi de cele cinci simţuri, este nevoie de „al şaselea simţ”, adică de credinţă. Prin credinţă ne apropiem de marea taină, iar viermii de noi, fiinţe mici şi lipsite de importanţă, ne plecăm grumazul şi zicem: Sfântă Treime, Părinte şi Fiule şi Duhule Sfinte,miluieşte lumea.

Arătarea Sfintei Treimi astăzi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. S-au deschis cerurile. S-au tulburat apele. „Iordanul s-a întors înapoi” (Psalmul 113, 3).  S-a arătat un porumbel, simbol al purităţii şi al curăţiei. Şi s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17).

Hristos s-a botezat şi pentru a se face pildă creştinilor. El însuşi nu avea nevoie de botez; noi avem nevoie de curăţia pe care o dăruieşte taina. Apa cristelniţei nu este o apă comună – dacă crezi, desigur – dacă nu crezi, e dreptul tău. Din clipa în care preotul îşi pune epitrahilul şi binecuvintează, din ceasul acela apa primeşte deja o putere făcătoare de minuni, văzută prin credinţă; în cristelniţă se îngroapă Adam cel vechi cu toate păcatele lui, iar omul iese mai alb chiar decât zăpada. Aceasta este credinţa noastră. Aşadar botezul lui Hristos s-a făcut pildă pentru noi.

- În sfârşit, încă o întrebare. Se botează omul matur, pentru că este păcătos; dar pruncii nevinovaţi de ce să se boteze?

Răspuns:

- Pentru că poartă păcatul strămoşesc. Unii vor râde, auzind acestea; dar azi vine ştiinţa, psihologia, să confirme că acest lucru este adevărat. Doar că o spune cu alte cuvinte. Nu am vreme să vă vorbesc despre păcatul strămoşesc. Pe scurt, zic doar că omul, chiar născut, poartă în el sămânţa stricăciunii, sămânţa păcatului. Lucrul acesta în limbaj ştiinţific se numeşte „ereditate”, şi este acceptat de toţi. Dacă însă îi zici „păcat strămoşesc” sunt deranjaţi. Aşadar, copilul are şi el o oarecare vină; şi, de aceea, are loc Botezul, ca să se şteargă vina, care provine din păcatul strămoşesc.

***

Iubiţii mei, am dezlegat câteva nedumeriri. Ce a făcut Hristos de la 12 până la 30 de ani. De ce Hristos, dacă este fără de păcat, s-a botezat la Iordan. De ce se botează şi copiii mici. Acum îmi veţi spune:

- Noi ne-am botezat, şi trebuia ca în continuare să păstrăm neîntinată haina, să nu săvârşim vreun păcat după Botez. Dar, din nefericire, şi după Sfânta Taină am căzut iarăşi şi suntem cufundaţi în păcate. Trebuie deci să deznădăjduim?

Nu, nu! De mii de ori dacă păcătuieşti şi cazi, să nu deznădăjduieşti. Ridică-te din nou, deoarece există şi un alt botez, cum spun Părinţii Bisericii: este lacrima de pocăinţă şi de mărturisire. Lacrimile lui Petru, ale femeii păcătoase, lacrimile miilor care s-au pocăit.

Multe sunt lacrimile în lume. Există vreun om care să nu fi plâns? „Valea plângerii” se numeşte pământul (Psalmul 83, 6). Dar de obicei acestea sunt lacrimi deşarte, nefolositoare. Pentru că oricât ai plânge, de pildă, pentru  un mort, nu poţi să-l înviezi. Există însă şi alte lacrimi preţioase, lacrimi rare. Sunt lacrimile de pocăinţă. Daţi-mi, daţi-mi, păcătoşilor, o astfel de lacrimă! Această lacrimă, pe care o verşi aici pentru păcatele tale, are aceeaşi putere ca Iordanul. Această lacrimă se preface în râul Iordan, devine ocean, în care se spală păcatele lumii, ale tuturor generaţiilor. Şi atunci Hristos este lăudat şi slăvit înru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kantiotis

în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 06.01.1985)

(traducere din elină: monahul Leontie)

preluat de AICI

• SENSURILE ADANCI ALE BOTEZULUI DOMNULUI
• EPIFANIA (BOTEZUL DOMNULUI): Pe Acesta sa-L ascultati! – de Sfantul Ignatie Briancianinov
• MARTURIILE ICOANEI: BOTEZUL DOMNULUI
• O cale mai “aplicata” de a ne cufunda si de a ne imbraca in Hristos

***

• Lacrimile Iordanului în repejuni întoarse
• Minunata vindecare de lepră a lui Neeman Sirianul în apa Iordanului

***

• CUVANTUL SF.IOAN GURA DE AUR LA BOTEZUL DOMNULUI
• Cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur la Botezul Domnului (audio)
• Sfantul Ioan Maximovici: Cuvânt în ziua Botezului Domnului, înainte de sfinţirea apelor
• Sfantul Ioan Maximovici: Predica la Botezul Domnului
• Sfaturi practice de la Sfantul si Marele Vasile pentru a aduce ROADE VREDNICE DE POCAINTA

***

• Aghiasma cea Mare (ce inseamna? cum se foloseste?)
• Bucură-te cu mine, râu al Iordanului! (articol f. frumos al pr. Iosif Ciolan).
• Ascultati: Taina imbracarii si dezbracarii in ortodoxie (Maica Siluana Vlad)
• Parintele Mihail Stanciu– Predica la Botezul Domnului

• CITIRI ŞI CÂNTĂRI DIN UTRENIA AJUNULUI BOBOTEZEI: SEDELNELE, CANOANELE (ÎNAINTEPRĂZNUIRII, SFINŢILOR MUCENICI TEOPEMT ŞI TEONA, CUVIOASEI SINCLITICHIA), LUMINÂNDE, LAUDE.
• CANONUL ÎNAINTEPRĂZNUIRII BOTEZULUI DOMNULUI DIN CADRUL PAVECERNIŢEI (5 IANUARIE – FRAGM.)

Vezi si:

• A MAI TRECUT UN AN…
• LA… MULTI ANI?
• * * * * * * * URARE DE ”ANUL NOU” * * * * * * *

***

“Către veşnicie păşim, fraţilor. Şi iată, a trecut un an. Salutăm un nou an. Ce ne va aduce? Nu se ştie. (…) Oare la anul, într-o zi asemănătoare, câţi vom fi în viaţă? (…)

Ce să urăm, iubiţii mei? Bogăţie, glorii, onoruri, desfătări, plăceri?…  Nimic sunt toate. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecleziastul 1, 2). Un singur lucru rămâne. Să crezi în Hristos. Nu există un alt nume care poate să ne dea bucurie şi nădejde pe perioada anului acesta; numai numele lui Iisus Hristos”.

PREDICĂ LA ANUL NOU A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA: TIMPUL ŞI VEŞNICIA

sursa: Pelerin ortodox

Un nou an răsare la orizontul umanităţii. Ce este un an în comparaţie cu anul care a trecut şi cu anii care vor trece? Este o picătură din ocean.

Un scriitor înţelept, ca să creeze o idee despre timp în comparaţie cu veşnicia, a plăsmuit următoarea imagine. Imaginaţi-vă, zice, un ocean infinit şi deasupra apelor lui zburând o pasăre. Pasărea, după ce descrie cercuri, coboară, ia în pliscul ei o picătură din suprafaţa oceanului, iar apoi fuge şi dispare. După ce trec o mie de ani, pasărea apare din nou, pentru a lua iarăşi doar o picătură din ocean. Imaginaţi-vă, aşadar, realizându-se aceasta continuu; adică, o singură dată la o mie de ani pasărea să ia câte o picătură. Vă întreb: Câte mii – ce zic? -, câte milioane – ce zic? -, câte zeci de milioane de ani, ce ameţitor număr de ani va trebui să treacă până când pasărea va lua până şi ultima picătură din ocean? Pare imposibil lucrul acesta? Nu, nu este. Dacă îi veţi întreba pe matematicieni, vă vor spune că, dacă oceanul rămâne stabil şi nu mai este alimentat cu noi ape (din ploaie, torente, fluvii), cu siguranţă că va veni o clipă, în care pasărea va lua şi ultima picătură a lui. Deci numai oceanul poate fi epuizat, veşnicia însă nu se sfârşeşte niciodată. O, veşnicie!

***

Dimpotrivă, timpul se sfârşeşte, oricât ar părea ca un ocean infinit. Ce perioadă a trecut de la crearea lumii? Pentru că este ştiinţific demonstrat, că odată lumea nu a existat. Nu există nici un om de ştiinţă care să se îndoiască de asta. Materia nu este veşnică. Cândva a apărut soarele, cândva au apărut stelele, cândva a apărut omul, cândva a apărut toată această preafrumoasă lume.

Aşadar, de când a fost creată lumea până astăzi câţi ani au trecut? După Sfânta Scriptură au trecut aproximativ 7500 de ani (5500 până la naşterea lui Hristos + 2000 până astăzi). Hristos prin naşterea Sa împarte timpul în „înainte de Hristos” şi „după Hristos”.

Din timpul în care Hristos a venit până astăzi au trecut aproape 2000 de ani. Şi oare câţi să lipsească până la sfârşitul lumii? V-aţi gândit la asta? Poate că şi în seara asta va veni sfârşitul lumii! Cum? Necunoscut este ceasul lui Dumnezeu. Dar chiar şi ştiinţa demonică a omului ameninţă să aducă sfârşitul. Dacă aceste bombe pe care le-au adunat atât americanii, ca şi alţii, ar exploda toate împreună în acelaşi timp, doar Dumnezeu ştie ce s-ar putea întâmpla. Dar şi altfel lumea este în pericol. De ce? Pentru că pământul, după cum ştim, în cele mai dinăuntru ale lui are un vulcan. Dacă acest vulcan ar erupe, ce va rămâne din pământ? Adio şi cu Partenoanele, şi cu Megarele… Toate civilizaţiile şi culturile dispar.

Aşadar când va veni sfârşitul lumii? Nu se ştie. Un singur lucru este neîndoielnic: că va veni fără doar şi poate. Acest lucru – iarăşi, din punct de vedere ştiinţific -  este demonstrabil. Pentru că toate au un început şi un sfârşit. Prin urmare, odată va veni şi sfârşitul lumii. „Cum?” Potrivit Scripturii este clar, potrivit ştiinţei este îndoielnic. În orice caz, sfârşitul va veni. Şi va începe atunci o nouă perioadă, veşnicia. Prima perioadă este înainte de Hristos. A doua perioadă este după Hristos. Şi apoi, potrivit Scripturii, „aşteptăm ceruri noi şi pământ nou după făgăduinţa Lui” (II Petru 3, 13).

***

Atunci, iubiţii mei, veşnicia se va împărţi în două mari stări. Una se numeşte munca cea veşnică, iar alta paradis, viaţă veşnică.

- Ba, zice basme, va spune cineva.

Însă asta nu este basm, ca acelea pe care le-am ascultat la bunici pe vatră lângă foc. Este o realitate.

Fericiţi am fi, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, dacă nu ar fi fost iad; pentru că şi eu sunt păcătos şi mă tem de iad. Însă, tot atât cât este un fapt că există zi şi noapte, şi este un fapt că soarele răsare şi apune, tot aşa este un fapt că veşnicia este o realitate dură. Pentru că, pe de o parte, se desparte în noaptea cea nesfârşită, care se numeşte iadul cel veşnic, iar pe de altă parte în zi strălucită şi luminoasă, care se numeşte viaţă şi fericire veşnică.

Cine ne asigură de aceasta? Cel care niciodată nu a spus minciuni. Toţi mint, unul singur nu; douăzeci de veacuri au trecut şi nimeni niciodată nu L-a dezminţit. Acesta este Domnul nostru Iisus Hristos. El întăreşte lucrul acesta.

Mergeţi acasă, luaţi şi citiţi Evanghelia, care este adevărul suprem.

În 1942, eram în Florina şi aveam un grup de o sută de copii, cărora le predam cuvintele lui Dumnezeu. Ei lucrau cinstit în oraş şi, în timp ce cădeau bombele, strigau: „Trăiască Elada!”. Atunci unul din acei copii, un lustragiu cinstit, a scris pe lădiţa lui propoziţia: „Evanghelia este suprema filozofie a vieţii”. M-am apropiat de el şi-mi spune: Sunt analfabet, dar de vreme ce am prins în mâinile mele Evanghelia şi am citit-o, nu-mi imaginez să existe în lume o altă carte asemănătoare.

Citeşte deci şi tu Evanghelia. Deschide-o pe cea de la Ioan şi citeşte la capitolul 5, versetele de la 25 la 29 şi acolo vei vedea înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos. Sunt cuvintele pe care le auzim în biserică atunci când are loc înmormântarea unor persoane iubite nouă, dar cine este atent la ele? Acestea se vor auzi şi pentru noi atunci când ne vor înmormânta. Ce zice Hristos acolo? „Amin, amin zic vouă”. Ce înseamnă „Amin, amin”? Este o expresie ebraică. Prin ea Hristos confirmă categoric că

„vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui (al Fiului lui Dumnezeu), şi vor merge cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei” (Ioan 5, 28-29).

Aşadar, către cele de acolo păşim, iubiţii mei. După cum izvoarele curg şi cad în mare, astfel şi viaţa fiecăruia dintre noi va cădea în marea largă care se numeşte veşnicie. O confirmă Hristos.

Vrei şi o altă dovadă? Iată, glasul conştiinţei. Când faci binele ce simţi? Bucurie şi veselie, chiar dacă mănânci ceapă şi măsline. Ai raiul în sufletul tău, eşti împărat. Ceea ce te face să simţi bucurie este un ecou al raiului. Iar când faci răul, simţi întristare înăuntrul tău, ai un iad, chiar dacă eşti şi împărat şi autocrator. Citiţi-l şi pe Shakespeare; veţi vedea acolo pe unul care a făcut un rău mare şi în timpul unui banchet exorbitant i-au paralizat mâinile şi i-au căzut furculiţele jos, pentru că umbra crimei îi tulbura viaţa. Adică, faci rău şi simţi înăuntrul tău întristare. Ce este aceasta? Iad. Aşadar de aici, din viaţa de faţă, omul pregustă sau raiul, sau iadul.

***

Către veşnicie păşim, fraţilor. Şi iată, a trecut un an. Salutăm un nou an. Ce ne va aduce? Nu se ştie.

Noi fiind obtuzi, nu ştim dacă vom trăi mâine. Mereu trebuie să aşteptăm plecarea noastră, mai ales noi bătrânii, care am ajuns la apusul vieţii. Dar şi tinerii. Nu cunoaştem „ce ne rezervă clipa de faţă”. Oare la anul, într-o zi asemănătoare, câţi vom fi în viaţă? Oare în noul an ce întâmplări aşteaptă poporul nostru? Ce se va întâmpla în Balcani şi în Mediterana şi în lume?… Şi tu născoceşti vise şi îţi imaginezi o viaţă nesfârşită? Dar veşnicia se apropie, clipa cea mare vine.

Ce să urăm, iubiţii mei? Bogăţie, glorii, onoruri, desfătări, plăceri?…  Nimic sunt toate. „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecleziastul 1, 2). Un singur lucru rămâne. Să crezi în Hristos. Nu există un alt nume care poate să ne dea bucurie şi nădejde pe perioada anului acesta; numai numele lui Iisus Hristos, pe Care, prunci lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului Augustin de Florina în Sfânta Biserică a Sfântului Pantelimon, Florina, 31.12.1974, la trecerea în noul an, în miez de noapte)

Legaturi:

• In seara lui Vasile Sfantul…
• CUM SA PETRECEM DE ANUL NOU? – Ne invata lamurit Sfantul Ioan Gura de Aur
• Parintele Calciu despre sarbatorirea Revelionului
• Privire asupra scurtimii vietii
• “Desertaciuni sunt toate cele omenesti cate nu raman dupa moarte!”
• “Sa schimbam cele vremelnice pe cele vesnice!”- Sfanta Fecioara-Mucenica ANISIA (30 decembrie), pur si simplu UN MODEL SI O CALAUZA PENTRU NOUL AN!

Predica Mitropolitului Augustin de Florina

Astăzi, iubiţii mei, Sfânta noastră Biserică sărbătoreşte pomenirea Sfântului Apostol Andrei.

Andrei este unul dintre cei 12 ucenici ai lui Hristos. Tradiţia spune că după Înălţarea lui Hristos la Cer şi după Cincizecime a propovăduit Evanghelia în Sciţia sau în Kolhida. Există şi mărturii scrise, că a predicat în Bitinia şi Pontul Euxin, în Propontida, în Calcedon şi în Bizanţ, în Macedonia, în Tracia, în Tesalia şi în Grecia până la Herson. De la Herson s-a întors în Bizanţ şi după ce l-a hirotonit acolo episcop pe Stahie, a venit în Peloponez. În Patras a fost arestat de către antipatul Egheat care l-a răstignit cu capul în jos.

Acesta a fost sfârşitul Sfântului. Dar care a fost începutul? Astăzi se citeşte acea pericopă evanghelică care vorbeşte despre prima întâlnire a Apostolului cu Hristos (vezi Ioan 1, 35-52).

***

Andrei era originar din Betsaida. Aparţinea unei familii sărace de pescari. Cap al familiei era Iona. Andrei şi fratele său, Simon, împreună cu tatăl lor aveau o barcă pescărească şi pescuiau în lacul Galileii. Trăiau o viaţă smerită şi liniştită. Pentru multă lume erau nişte necunoscuţi.

Cei doi fraţi, Andrei şi Petru – aşa s-a numit mai târziu Simon – erau nişte fiinţe nobile. Interesele lor nu se limitau doar la meseria lor. Nu se îngrijeau doar de cum vor pescui, ce vor mânca, cum vor trăi. Aveau şi preocupări mai înalte. Ca iudei, în religia pe care o aveau, credeau în adevăratul Dumnezeu. Credeau în toate câte le învăţau Moise şi profeţii. Mergeau regulat la sinagogă şi prin toate câte auzeau sau citeau, în inima lor înflorea o nădejde vie că se apropie momentul venirii lui Hristos-Mesia, care va mântui pe Israel şi întreaga lume. Cu această nădejde trăiau aceşti săraci pescari din Galileea.

De aceea, când au auzit că la râul Iordan s-a arătat Ioan proorocul, care profeţea că vine Mesia şi chema lumea la pocăinţă, Andrei şi Petru au alergat şi s-au dus la Iordan, devenind ucenicii lui Ioan Înaintemergătorul. Cât de multţumiţi erau că-l ascultă şi că-l văd!

Dar când într-o zi, Hristos, ca un necunoscut, păşea pe ţărm, Ioan, care L-a cunoscut, plin de bucurie şi de veselie Îl arată lui Andrei şi lui Ioan Evanghelistul şi zice:

„Iată Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1, 36) sau precum a zis în altă împrejurare:

„Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).

În aceste puţine cuvinte se cuprinde taina dumnezeieştii iconomii. Să fim atenţi. După cum observă Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Ioan nu spune simplu „Miel”, nu Îl numeşte simplu „Miel”, ci „Mielul”. Acest articol hotărât „l” înseamnă că Hristos nu este unul dintre mulţii miei pe care evreii îi înjunghiau în fiecare an de Paşti, ci este Unicul Miel. Mielul în comparaţie cu care mieii evreilor erau doar nişte icoane şi nişte umbre. El este Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii. Sfântul Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind şi cuvântul „Cel ce ridică”, observă că jertfa Sa de pe Golgota a fost unică. Iar prin mijlocirea acestei jertfe unice se iartă păcatele întregii lumi. Întotdeauna Hristos ridică, ia asupra Sa, iartă păcatele lumii, prin mijlocirea credinţei şi a săvârşirii Tainei Dumnezeieştii Euharistii.

Andrei şi Ioan, când au auzit aceste cuvinte ale Înaintemergătorului Ioan, cuvinte care-L prezentau pe Hristos ca Izbăvitor al lumii, au hotărât să se apropie de Hristos şi să-L cunoască de aproape. Ioan Înaintemergătorul nu avea să se întristeze că vor pleca de lângă el şi vor merge după Hristos. Avea să se bucure. Pentru că aveau să-L cunoască pe Acela căruia el Îi era Înaintemergător, precum el însuşi spusese, că nu este vrednic să dezlege „cureaua încălţămintelor” Lui (Marcu 1, 7). În felul acesta ucenicii aveau să progreseze spre o învăţătură şi spre o cunoaştere neasemănat mai înaltă. Pentru că Hristos este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul” (Apocalipsa 22, 13). Andrei şi Ioan se apropie de Hristos. Hristos îi vede că vin după El, se întoarce şi îi întreabă:

„Ce căutaţi?”

Ei răspund:

„Învăţătorule, unde locuieşti?”

Iar Hristos le spune:

„Veniţi şi vedeţi!” (Ioan 1, 39).

Ucenicii ajung acolo unde locuia Hristos. Avea casa Lui? Nu. Locuia provizoriu în casa vreunui străin. În acea casă săracă Hristos i-a primit pe Andrei şi pe Ioan şi a deschis o discuţie cu ei, care a ţinut ore întregi. Cât am vrea să ştim şi noi ce au discutat! Evanghelia nu ne zice ce au discutat. Dar nu există nici o îndoială că subiectul dezbaterii a fost Împărăţia Cerurilor, care venea în lume. Iar ei, peste puţin, vor fi chemaţi ca primi predicatori şi învăţători ai acestei Împărăţii. Înaintea ochilor ucenicilor se deschidea o nouă lume. Pentru prima dată, ascultau lucruri care le luminau cugetul, le încălzeau inima şi care pe om îl zguduie, îl îndeamnă spre acţiune.

Aceasta a fost prima întâlnire a celor doi ucenici cu Hristos. Atât de impresionaţi au fost Andrei şi Ioan de această întâlnire, încât unul dintre ei, Ioan, care a scris mai apoi Evanghelia, a consemnat şi ora întâlnirii, că era „ca la ceasul al zecelea” (Ioan 1, 40). Ceasul al zecelea după ceasul ebraic, corespunde cu ora 4 după-amiază conform ceasului nostru. Iar că impresia pe care le-a făcut-o această întâlnire a fost uriaşă se vede şi din faptul că Andrei, plin de entuziasm, a alergat şi l-a aflat pe fratele său Petru şi i-a spus :

„L-am aflat pe Mesia!” (Ioan 1, 46).

Pentru că Hristos este izvorul cristalin, „apa cea vie” (Ioan 4,10), copacul cel nemuritor, „pâinea vieţii” (Ioan 6,35), lumina, soarele care luminează, încălzeşte şi viază, mărgăritarul cel de mult preţ. Orice imagine am folosi este inferioară realităţii. Acesta este Mesia şi Izbăvitorul lumii.

Pentru Andrei, cel mai important moment din viaţă a fost momentul în care L-a cunoscut pe Hristos. S-a întipărit atât de viu în sufletul său, încât avea să-l ţină minte până în celălalt moment. Ultimul moment din viaţă, în care şi el, răstignit, dar mai mult, răstignit cu capul în jos, după cum am spus, şi-a dat sufletul său pe cruce.

***

Cel mai important moment! Şi acum vă întreb: Care este cel mai important moment din viaţa voastră? Oamenii acestui veac ne vor răspunde la această întrebare potrivit importanţei pe care o dau anumitor persoane sau lucruri. Pentru cel care este dator sume uriaşe, cel mai important moment este cel în care datoria i se şterge. Pentru cel întemniţat, cel mai important este momentul în care închisoarea se deschide şi el iese afară. Pentru cel captiv, momentul eliberării, pentru cel bolnav, care se primejduieşte să moară, cel mai important este momentul în care sănătatea i se restabileşte şi iese din spital. Pentru un student, momentul în care îşi ia diploma. Pentru altul, momentul în care îşi face nunta. Pentru altul, momentul în care i se naşte un copil. Iar pentru altul, momentul în care lozul său a câştigat milioane…

Dar din toate aceste momente, neasemănat mai important este momentul în care omul se trezeşte din somnul păcatului şi zăreşte lumina cea dulce a credinţei în Hristos. O, momentul în care cineva Îl cunoaşte pe Hristos, nu formal, ci duhovniceşte, şi Îl simte de acum ca pe Mântuitorul şi Izbăvitorul lui personal. Acest moment este cel mai important. Deoarece nicăieri în altă parte, da, nicăieri în altă parte, omul nu poate să-şi găsească bucuria, pacea, iubirea, izbăvirea şi mântuirea.

Iubiţii mei, îngăduiţi-mi să vă întreb pe fiecare dintre voi: Există în viaţa voastră un astfel de moment?

Răspundeţi-vă singuri!

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotul, luată din prima ediţie a cărţii „Picături din apa cea vie”, Atena, 1982, cu o mică revizuire în 30-11-2002 ).

(traducere din elină: monahul Leontie)

Sursa: Pelerin ortodox

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
LA DUMINICA A XVIII-A DUPĂ RUSALII

(Luca 6, 31-36)

O LEGE

,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea”

(Luca 6, 31)

Iubiţilor, există o lege, care este cea mai veche din toate legile, pe care le-au făcut oamenii, ca să poată să-şi ritmeze armonios legăturile dintre ei şi să trăiască fericiţi. Lege, care nu este crestată pe plăci de marmură sau scrisă pe hârtii şi în ziarele oficiale ale statului. O lege pe care a sădit-o Dumnezeu, care l-a plăsmuit pe om ,,după chipul şi asemănarea Sa” (Facere 1, 26). Şi această lege înnăscută este legea dragostei.

Această lege strigă fiecărui om să iubească. Îi strigă să nu facă niciun rău celuilalt, să nu fure, să nu nedreptăţească, să nu atace onoarea familială a altuia, să nu spună minciuni, să nu defăimeze şi să clevetească, să nu calomnieze pe celălalt, să nu se ducă pe la tribunale şi să facă jurăminte mincinoase, să nu ucidă, să nu ia viaţa altuia. Acestea le strigă legea dragostei. Dar această lege nu se opreşte aici. Înaintează din ce în ce mai mult. Strigă nu numai că trebuie să nu facem răul, ci trebuie să facem şi binele celorlalţi oameni. Flămânzesc? Însetează? Le este frig? Se află într-o situaţie dificilă? Sunt în pericol? Noi nu trebuie să rămânem reci şi indiferenţi. Trebuie să alergăm în ajutorul lor prin toate mijloacele de care dispunem. Şi pâine, şi apă, şi haine, şi cuverturi, şi medicamente, şi orice fel de ajutor, trebuie să-l oferim celorlalţi oameni. Şi aşa cum ne dorim ca ceilalţi oameni nu numai să nu ne nedreptăţească, ci şi să ne ajute, aşa şi noi trebuie să ne comportăm faţă de ceilalţi.

Aceasta este legea înnăscută a dragostei, pe care o exprimă Hristos în Evanghelia de astăzi prin următoarele cuvinte: ,,Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).

***

Dar Hristos, Care a venit în lume ca să împlinească, să desăvârşească, să completeze legea morală, să lărgească hotarele iubirii şi să arate desăvârşirea, nu vrea ca omul să se oprească în drumul iubirii. Vrea ca omul să înainteze. Vrea ca omul să urce pe cele mai înalte trepte. Iubirea, aşa cum învaţă Hristos, nu trebuie să se limiteze la un cerc îngust de oameni. Nu! Pentru că o astfel de iubire, restrânsă la puţinii oameni care ne iubesc, oricine o poate întâlni şi la cei mai păcătoşi oameni, şi la cele mai păcătoase reuniri umane. De pildă: Există oameni mai răi decât tâlharii? Apucă armele, se organizează în bande, fură, răpesc, necinstesc, ucid oameni. Îi urăsc pe oameni. Şi totuşi, tâlharii care îi urăsc pe alţii, între ei au dragoste; se susţin între ei. Ură faţă de alţii, dar iubire faţă de ei înşişi şi faţă de anturajul lor. Dacă va dispare dragostea dintre ei, banda se va risipi. Lucrul acesta arată că iubirea este atât de necesară, că nici cei mai păcătoşi nu pot să trăiască fără iubire.

Dar această iubire, care îi leagă pe păcătoşi între ei, nu este o iubire curată. Este o iubire păcătoasă, iubire care are drept scop deservirea intereselor omeneşti egoiste şi păcătoase. Această iubire, iubirea tâlharilor, are consecinţe dezastruoase. Poate să facă mari catastrofe. Răul, când este singur, face răul, dar într-o măsură mică. Însă atunci când cel rău se uneşte cu alţi răi, iar aceştia iarăşi se unesc cu alţii şi se fac mulţi, mii de mii, milioane multe, o, atunci!…

Dacă aceşti oameni, care au ură în inimă şi au ca lozincă „moartea ta este viaţa mea” şi vor să-i nimicească pe toţi ceilalţi ca să trăiască şi să conducă ei, dacă aceste milioane de oameni răi se vor organiza, se vor înarma cu armele groaznice ale distrugerii şi vor face război împotriva celorlalte popoare mici şi neputincioase, o, ce catastrofă va fi atunci! O astfel de catastrofă groaznică a văzut omenirea în secolul nostru de două ori. A văzut-o în cele două războaie mondiale, dintre care cel de-al doilea a fost şi mai dezastruos decât primul. Milioane de oameni uniţi, având în frunte conducători oameni sălbatici, fiare, ca înfricoşătoarele fiare ale Apocalipsei, s-au năpustit şi au împrăştiat moartea şi catastrofa. Şi aceste milioane de oameni aveau dragoste între ele, dar aveau şi ură împotriva celorlalţi oameni, pe care voiau să-i supună şi să-i nimicească. Iubirea lor era limitată, egoistă. Nemţii îi iubeau cu patos doar pe nemţi. Ruşii pe ruşi. Italienii pe italieni. Japonezii pe japonezi. Englezii pe englezi, etc. Şi marile state, dincolo de aşa-numitele lor interese naţionale n-au văzut nimic altceva. Iar toate câte le spuneau despre dreptate, toate erau o înşelăciune şi o iluzie. Din nefericire, acest lucru l-a demonstrat şi-l demonstrează continuu realitatea.

***

Dar Hristos, Care a sădit în inima oamenilor legea dragostei, nu vrea ca dragostea să fie limitată şi sufocată în limitele înguste ale unui sentiment, care doar are numele de dragoste, dar în realitate este un egoism, o adorare şi o zeificare a ego-ului. Iubirea pe care a propovăduit-o Hristos, aşa cum vedem în Evanghelia de astăzi, sparge limitele înguste, se lărgeşte şi se revarsă ca un râu în toată lumea. Hristos ne învaţă că trebuie să-i iubim nu doar pe părinţi, pe prieteni, pe rude, pe conaţionalii noştri, ci chiar şi pe străini şi pe vrăjmaşii noştri. Cât de clar se aude glasul lui Hristos! „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine…” (Luca 6, 35). Zice: Faceţi bine chiar şi vrăjmaşilor voştri.

Însă acest lucru este uşor? Nu este uşor. Dar „cele cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18, 27). Doar în creştinism se împlineşte această iubire ideală, care îi îmbrăţişează chiar şi pe vrăjmaşi.

Vreţi un exemplu? Aruncaţi o privire la Cel Răstignit. Iubirea pe care Hristos a învăţat-o, El însuşi a împlinit-o. Sus, pe Crucea muceniciei Lui, Şi-a întins Preacuratele Sale Mâini şi i-a îmbrăţişat pe toţi oamenii, chiar şi pe vrăjmaşii Lui. S-a rugat pentru răstignitorii Săi şi a spus acele nemuritoare cuvinte, care frâng inimile şi celor mai învârtoşaţi şi nemiloşi oameni: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

***

Iubiţilor, vă întreb: Suntem creştini? Să-L imităm pe Stăpânul nostru. Să-L urmăm cu fidelitate pe sfântul drum al dragostei, dragoste, pe care trebuie s-o arătăm chiar şi vrăjmaşilor noştri.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Kyriaki”)

• SĂ NE RUGĂM PENTRU EPISCOPUL CIPRIAN ŞI ARHIDIACONUL IOAN, REPREZENTANŢII BOR LA DIALOGUL CU CATOLICII, ŞI NU MAI PUŢIN PENTRU TOŢI REPREZENTANŢII ORTODOCŞI AI BISERICILOR ORTODOXE SURORI!
• CITITI SI: Se va ajunge la un text comun in cadrul Comisiei de “Dialog teologic” dintre ortodocsi si catolici de la Viena?

*

EPISCOPUL AUGUSTIN KANDIOTUL, MITROPOLIT DE FLORINA (GRECIA): DESPRE PAPISM

„După cum Proorocii au văzut, Apostolii au învăţat, Biserica a primit, Dascălii au dogmatizat, lumea împreună a judecat… Aceasta este Credinţa Apostolilor, aceasta este Credinţa Părinţilor, aceasta este Credinţa ortodocşilor, această Credinţă a întărit lumea!” (din Sinodiconul Duminicii Ortodoxiei)

(Retipărită după reeditarea specială a Sf. Mănăstiri a Sfântului Augustin din Florina, Păzitori, privegheaţi!, care a circulat în martie 2001)

Întru slava neprihănitei noastre Ortodoxii şi întru apărarea fraţilor noştri întru Hristos de lupii cei răpitori de suflete

- Părintele Augustin Kandiotul propovăduind pe când era predicator -

DESPRE PAPISM

(Omilia este transcrisă după o bandă magnetică; ea a fost rostită în sala Asociaţiei „Trei Ierarhi” din Atena, Menandrou 4, Duminică 28-6-1959, seara)

Vă voi spune adevărul. Nu vă voi linguşi. N-aveţi decât să plecaţi toţi şi să rămână stranele goale. Nu-mi pasă. Am o plângere împotriva voastră a tuturor. Pentru că nu sunteţi aproape de predicatorii care se luptă. Îi părăsiţi şi rămân singuri strigând şi ţipând pe aceste ruine ale patriei.

Iau un cântar şi cântăresc, iau cântarul Ortodoxiei şi văd că cel mai rău din toate relele, pentru mine, este ceea ce nu a adus nici o tulburare sufletească în poporul elen. Este un lucru despre care nu a scris nici un periodic religios. Este lucrul faţă de care doarme întreagă Ierarhia noastră. Este sărutarea mâinii papei*.

- Sărutarea mâinii papei?

Desigur. Aceasta este mai rău decât toate. Eveniment nemaivăzut pentru patria elenă.

Cui le spui acestea, Augustine? La munţi, la văgăuni, la morminte? Greşeală. Cui vorbesc? Copiilor Ortodoxiei vorbesc?

Va spune cineva:

- Of, of! ne-a adunat popa ca să ne vorbească despre sărutarea mâinii papei! Un purece în paie! Întârziat predicator. În urmă cu secole se află.

Sărutarea mâinii

Nu este nimic sărutarea mâinii papei? Cine eşti tu care o zici? Asta ne-a mâncat: „Asta nu-i nimic, cealaltă nu-i nimic”. La urmă ce va rămâne?

Ştiţi cu ce seamănă asta? Ca şi cum aş lua cuţitul şi ţi-aş tăia urechea, şi tu să zici: Asta nu-i nimic. Să-ţi tai şi nasul şi să zici: Nu-i nimic. Să-ţi scot cu cleştii cărnurile şi nervii şi să zici: Nu-i nimic. Să-ţi scot perii [capului] şi pielea şi orice altceva din care este constituit omul, şi să spui: Nu-i nimic. La urmă ce va rămâne din trupuşorul vostru? Doar scheletul; hidos lucru şi respingător. Aşa deci? Asta nu-i nimic, cealaltă nu-i nimic. La urmă va rămâne un schelet şi un lucru prin care să sufle vântul – Ortodoxia.

Cine eşti tu falsule teolog şi falsule preot şi falsule episcop din secolul 20, care îmi spui că nu este nimic sărutarea mâinii papei? Vino aici în faţă, ca să discutăm clar şi pe şleau.

Dacă nu-i nimic, iubitule, să iei radiera pe care o ţine diavolul şi să deschizi Istoria şi să ştergi „isprăvile” papei – dacă poţi să le ştergi. Dar dacă mâna ta poate să le şteargă, mâna mea tremură şi nu le şterge. Să mergi apoi în biserică şi să răstorni icoanele: a Sfântului Atanasie, a Sfântului Ioan Damaschin, a Sfinţilor Fotie, Ghenadie, Grigorie Palama, Cosma Etolianul, ale tuturor acestor sfinte chipuri, şi să le dai foc – dacă vei putea să le dai foc; pentru că toţi aceştia s-au luptat împotriva papismului (romano-catolicismului). Şi după ce le vei şterge pe toate acestea, să ştergi şi sărbătorile tuturor acestor sfinţi. Şi după aceea să-mi spui că nu-i nimic sărutarea mâinii papei.

Vrei explicaţii? Foarte bine. Eu îţi voi explica în seara asta în puţine cuvinte şi…

De ce nu suntem de acord cu papa?

Dacă vă veţi întâlni cu un catolic[1] care îşi laudă „biserica” sa – dreptul lui!, voi să-i spuneţi un cuvânt: Scurtul psalm aliluia. Voi, catolicii, judecaţi Biserica Ortodoxă şi spuneţi că „biserica” voastră este prima şi că noi suntem în înşelare. O întrebare vreau să vă pun, „sfinţilor” catolici:

Vă dăm sfintele noastre cărţi, Ceaslovul, Mineiele, toate cărţile Bisericii noastre, să le citiţi o lună şi un an. Şi după ce le-aţi citit, dacă puteţi, să ne găsiţi şi să ne dovediţi că noi am adăugat sau am scos măcar o iotă. Neprihănita noastră credinţă nu primeşte nici adăugare, nici ajustare (scoatere). Ea este ca şi Acropole[2].

Spun [oamenii] că Parthenonul este un lucru perfect şi nu este permis nici să adaugi ceva peste el, nici să scoţi ceva. După cum aşadar în Parthenon nu se permite unei mâini profanatoare să adauge sau să scoată ceva, aşa şi Ortodoxia noastră este Parthenonul Duhului, este monument desăvârşit şi nemuritor; şi nu poate nimeni să adauge sau să scoată ceva!

Aşadar, puteţi voi, catolicilor, să ne dovediţi, că noi ortodocşii am adăugat sau am scos măcar o iotă din credinţa pe care ne-au predat-o Apostolii şi Părinţii Bisericii?

În timp ce catolicii nu pot să ne dovedească că noi în marea comoară a Ortodoxiei am adăugat sau am scos ceva, noi însă putem să le dovedim, că ei au şi adăugat şi au şi scos multe. Cum?

Filioque-le

Mai întâi de toate au luat desăvârşitul Simbol al Credinţei noastre, pe care l-au alcătuit Părinţii la Sinoadele Ecumenice, la primul din Niceea şi la al doilea din Constantinopol, şi a adăugat catolicismul[3] celebrul „Filioque”, care este un cuvânt latin şi înseamnă „şi de la Fiul”.

Adică, mai clar. Noi în Dumnezeire recunoaştem o singură cauză şi nu două cauze. În Dumnezeire cauză este Tatăl şi din această cauză se naşte Fiul şi se purcede Duhul Sfânt. Catolicii, acolo unde Simbolul Credinţei zice „… Care de la Tatăl purcede”, au adăugat: „şi de la Fiul”, [cuvinte] care nu au existat nicăieri în primele veacuri.

Şi chiar însăşi „biserica” papală sub Leon al III-lea, pe la anul 830 d.Hr., a condamnat această adăugire. După cum în Atena, deasupra Areopagului, pe o placă de aramă este scrisă cuvântarea Apostolului Pavel, aşa şi la Roma: Leon al III-lea a poruncit să  se scrie pe două plăci de argint Simbolul Credinţei. Pe o placă, cu litere de neşters, a scris în greceşte, iar pe cealaltă, în latineşte, fără această adăugire, fără „Filioque”. Şi a poruncit ca aceste plăci să se pună în afara porţii Vaticanului.

Însă să adaugi ceva în simbolul Credinţei noastre sau să scoţi este erezia care a doborât „biserica papală” în cercul ereziilor condamnabile.

În loc de afundare, stropire

Dar nu este numai asta diferenţa, nu este numai „Filioque”. Sunt şi altele, nu mă voi referi astăzi la toate şi nu voi face analiza diferenţelor noastre cu „biserica” papei. Doar puţine vă voi spune.

Altă diferenţă este că: noi botezăm copilul tot în cristelniţă, în aşa fel încât întreg trupul lui, şi capul său, măcar pentru o clipă, să se afunde în apă. Ceea ce fac câţiva preoţi şi nu afundă capul în apă, nu este botez. Trebuie ca întreg trupul, întreg omul, să se îngroape în apă, în cristelniţă, ca să fie botezat ortodox. Da, acesta este botezul. „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Ei, popii catolici nu afundă copiii, ci îi stropesc.

Doar ostie

A treia diferenţă: Noi ortodocşii după o veche tradiţie, cu toate că suntem păcătoşi şi nevrednici, ne împărtăşim cu Trupul şi cu Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Catolicii nu se împărtăşesc cu amândouă. Se împărtăşesc doar cu „trupul”, doar cu ostia, fără „cinstitul sânge”.

Sunt şi alte multe diferenţe care ne despart, însă cea mai importantă este „Filioque”.

Nu ne înţelegem în ceea ce priveşte botezul, nu ne înţelegem în ceea ce priveşte Simbolul Credinţei, nu ne înţelegem însă nici în ceea ce priveşte modul de administrare a Bisericii.

Trei sunt diferenţele noastre din punct de vedere administrativ. Nu ne înţelegem în ceea ce priveşte „dreptul la apel“, nu ne înţelegem în ceea ce priveşte „infailibilitatea” (negreşelnicia papei) şi în cea ce priveşte „primatul”.

„Dreptul la apel”

Ce să însemne „dreptul la apel”? Papa, zice, are „dreptul la apel”. Am s-o v-o spun simplu.

Când există un diferend de natură politică sau economică între doi oameni, merg la judecătoria de pace ca să-şi rezolve diferendul. Şi când judecătoria de pace nu poate să rezolve diferendul, se duc la tribunal: fac apel. Şi când nici tribunalul nu poate, se duc la Curtea de Apel. Şi când nici Curtea de Apel nu poate să rezolve diferendul, ajung până la Areopag. Şi acolo stop. A spus-o Areopagul. Nu există altul.

Aşadar, după cum pentru neînţelegeri există „Apelul“[4], adică de la un tribunal mai mic ajungem la unul mai mare, într-un mod asemănător, pentru neînţelegerile religioase, există „dreptul la apel”, această scară gradată. Adică: atunci când există vreo neînţelegere, vom merge la preot. Când preotul nu poate să rezolve neînţelegerea noastră, care va fi totuşi o chestiune de natură duhovnicească (nuntă, divorţ ş.a.), vom merge la episcop. Când episcopul nu poate să dezlege neînţelegerea noastră, vom merge la arhiepiscop[5]. Dacă nici arhiepiscopul nu poate să dezlege neînţelegerea noastră, vom merge la Sfântul Sinod, care este alcătuit din 12 sau 15 sau 20 de membri – nu are importanţă numărul. Şi când Sfântul Sinod nu poate să dezlege neînţelegerea noastră, vom merge la Sinodul Local. Şi când şi Sinodul Local nu poate să o dezlege, atunci este Sinodul Ecumenic. Dincolo de Sinodul Ecumenic stop. Sinodul Ecumenic este într-un oarecare fel Areopagul.

Ce spun catolicii? A, spun: Mai sus de Sinodul Ecumenic este papa! Şi dacă nu este papa în cadrul Sinodului Ecumenic? Nu există Sinod Ecumenic!

Mai presus de Sinoadele Locale şi Ecumenice îl au pe papa.

Un astfel de regim noi nu cunoaştem. Pe ce întemeiază catolicii asta? Cum au dat unui om o astfel de autoritate? L-au transformat într-un fel de Dalai lama al creştinismului.

„Infailibilitatea”

Îl consideră apoi pe papa infailibil. Ce este infailibilitatea?

Aveţi puţină răbdare până vom trece de această temă dogmatică. Eu vă dau arme, vă înarmez, ca să puteţi să vă războiţi cu catolicii.

Spun că, atunci când papa este în scaun, are pe Sfântul Duh monopol şi orice spune din scaun este adevărat.

Această teorie este falsă, pentru că noi în creştinătate una gândim: că oameni suntem şi toţi greşim. Suntem oameni şi toţi greşim. A te rătăci este omeneşte. Doar unul nu a greşit niciodată. Doar Domnul nostru Iisus Hristos şi Sfânta Biserică împreună cu Sinoadele ei Ecumenice. Persoana nu este niciodată infailibilă. Este greşită această teorie.

Dar de vreme ce voi spuneţi că papa nu greşeşte, atunci să deschidem cartea Istoriei să vedem. Ar trebui ca, din vremea în care a apărut Biserica, nici un papă să nu fi greşit. Ce zice Biserica? Nu au greşit papii?

Deschidem Istoria şi vedem că Sinodul al şaselea Ecumenic a condamnat şi a anatematizat un eretic. Pe cine? Vreun preot? Vreun călugăr? Nu. Pe cine? Pe papa Honorius l-a condamnat şi l-a afurisit, pentru că a rostit blasfemii şi lucruri eretice împotriva lui Iisus Hristos.

Unde este deci „infailibilitatea” (negreşelnicia)?

Şi doar pe papa Honorius l-a condamnat Sinodul al şaselea Ecumenic? A condamnat şi alţi papi. L-a condamnat pe Iulius, l-a condamnat pe Niverio, l-a condamnat – pe care altul credeţi? Aaaaa, pe unul înfricoşător…

Hai, catolicule, tu care te lauzi că papa este infailibil, hai aici să-ţi arăt papi eretici, care au devenit stâvuri ale diavolului! Hai, ereticule, să-ţi arăt ca să te mândreşti cu papii tăi! Hai să vezi unul…Măi, măi, măi!

Acest papă se numeşte Marcel. În timpul lui Diocleţian, când până şi copiii şi pruncii deveneau mucenici, în Roma, un papă, Marcel, când l-au ameninţat, s-a dus şi s-a închinat idolilor Afroditei şi a jertfit şi s-a lepădat de creştinism. S-a făcut apostat şi idolatru, ca să-şi salveze trupul. Aşadar, unde este infailibilitatea papei?

Apoi, deschidem Istoria şi ce vedem? Cincizeci de papi – auziţi? Nu unul, cincizeci de papi – au semnat decrete. Ce decrete? Măi, măi! Trebuie ca această Romă să verse un fluviu de lacrimi ca să spele păcatele papilor. Cincizeci de papi cu creionul roşu au semnat condamnarea la moarte a mii de oameni, deoarece nu se închinau papei. Este înfricoşătoarea epocă a “Sfintei” Inchiziţii, care îngrozeşte duhul omului, şi trebuie, după cum am spus, să verse multe lacrimi catolicii ca să spele păcatele papilor. Şi apoi ne spuneţi că papa are „infailibilitatea”.

Dar nu au greşit numai în dogmă papii. Au greşit şi în ceea ce priveşte moravurile. Avem aici un papă care s-a dus în munţi şi o făcea pe tâlharul. În aceste zile a circulat o carte – măi, măi!, eu cel puţin nu sunt de acord, o condamn. Are titlul „Papa Ioan al XXIII-lea” şi a scos-o un publicist oarecare.

Acest papă, Ioan al XXIII-lea, prin marile urgii pe care le-a făcut în Roma, l-a întrecut pe Nero, l-a întrecut pe Sardanapalo, pe sub rasa şi sub tiara sa papală. Atât de mult a păcătuit, încât ce au făcut viclenii papi? Deşi acesta a fost papă 4-5 ani, catolicii au luat radiera şi l-au şters din catalog. L-au şters şi nu apare nicăieri. Este o persoană istorică, a avut activitate şi a făcut ce a făcut, dar după aceea catolicii, pentru că au teoria „infailibilităţii”, l-au şters.

Iar pe actualul papă (1959), când a devenit papă, l-au întrebat: „Ce nume vrei să-ţi pună?”, şi spre a sa cinste, desigur, a zis: „Eu vreau să iau numele celui mai păcătos papă al veacurilor; vreau să iau numele lui Ioan al XXIII-lea”. Astfel credea că va putea să şteargă înfricoşătoarele păcate şi crime pe care le-a făcut acela. Actualul papă are acelaşi nume (Ioan) şi acelaşi număr (al XXIII-lea) pe care le-a avut acel criminal care a înscris în istorie o pagină neagră şi respingătoare.

Aşadar, când avem de-a face cu astfel de fapte, voi îmi mai vorbiţi despre infailibilitate? Unde-i „infailibilitatea”?

„Primatul”

Nu cădem de acord în ceea ce priveşte „dreptul la apel”, deoarece papa nu este mai presus de Sinodul Local şi Ecumenic. Nu cădem de acord nici în ceea ce priveşte teoria că papa este infailibil (fără greşeală). Dar pe ce se întemeiază infailibilitatea papei? Pe „primat”. Ce vrea să însemne primatul?

„Primatul” acesta se întemeiază pe o răstălmăcire sau mai degrabă pe o falsificare a unui text din Sfânta Scriptură. Pentru că toate ereziile se întemeiază pe texte ale Sfintei Scripturi falsificate şi rău interpretate.

Au găsit deci ei un text din capitolul 16, versetele 13-18, din Evanghelia după Matei. Acolo zice că a luat Hristos pe ucenicii Săi în pustiu şi sub stele, în noapte, le-a pus cea mai mare întrebare:

„Cine zic oamenii că sunt?”.

Acum, zice, când umblăm prin sate şi pe câmpuri şi prin cetăţi, ce zic oamenii despre Mine?

Vedeţi, Hristos se interesează. Noi zicem:

„Nu mă interesează”.

Greşeşti. Hristos însuşi se interesa ca să afle ce zice poporul despre El.

Le pune aşadar ucenicilor cea mai hotărâtoare întrebare:

- „Cine zic oamenii că sunt?”, ce zice poporul despre Mine?

- Unii zic despre Tine – răspund ucenicii – că eşti Ioan Înaintemergătorul, alţii că eşti Ilie, Ieremia, iar alţii Isaia.

- Voi, cei doisprezece, zice, mă interesează, ce idee aveţi despre Mine? Mă interesează ce idee are poporul, dar mai înainte de toate mă interesează ce idee aveţi voi cei doisprezece.

Atunci Petru cel înfierbântat, corifeul Petru, se ridică şi spune:

- „Doamne, Tu eşti Fiul Dumnezeului Celui viu”.

Iisus a fost mişcat şi în tăcerea nopţii a zis:

- Ceea ce ai spus, Petre, nu om ţi-a descoperit-o”, nu ai învăţat-o în şcoli teologice, „nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta”, un om oarecare. Aceasta ţi-a descoperit-o Cerul, Duhul Sfânt, Părintele meu cel Ceresc. „Şi îţi zic ţie: că tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe ea” (Matei 16:18).

Cuvinte veşnice! Nu există cântar să le cântărim.

Vin acum catolicii papistaşi  şi ce zic? Toate acestea le răstălmăcesc. Ce a zis Hristos? „Tu eşti Petru”. Nu a zis Hristos „pe tine, Petre”, deasupra ta, pe Petru voi zidi Biserica. Nu. Ce-a zis? A zis „pe piatră”. Pe care piatră? Deschidem Scriptura şi vedem că celălalt apostol corifeu, Pavel, Îl numeşte „piatră” pe Hristos: „iar piatra”, stânca, „era Hristos” (I Cor. 10: 4). Ai văzut cum este stânca în mare? Cad valurile deasupra ei, dar ea rămâne neclintită. Sunt dintr-o insulă şi ştiu ce înseamnă stâncă. Sunt câteva stânci care au trecut de 100, 200, 1000, 3000 de ani, şi vezi aceste stânci neclintite. Spumegă valurile şi se sparg de stâncă, dar ea nimic.

Există o stâncă neclintită, şi deasupra ei este o biserică. O cruce aruncă raze de lumină în cele patru zări, iar noaptea un far luminează marea. Este stânca veacurilor, de care toate ciocanele diavolului se vor sparge şi nu vor putea nici cel mai mic rău să-i facă. Nu vor putea să stânjenească Piatra veacurilor. Iar Piatra veacurilor nu este papa. Este o blasfemie să spună cineva asta. Piatra veacurilor este Domnul nostru Iisus Hristos, pe care voi, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L!

Iată blasfemia catolicilor papistaşi! Omul nu este piatră; piatră este credinţa, neclintita credinţă că Iisus Hristos nu este doar om, ci este a doua Persoană a Sfintei Treimi. „Aceasta este credinţa ortodocşilor”, această credinţă mântuieşte lumea.

Pe această denaturare se sprijină catolicii.

Prinde un catolic[6] şi spune-i: Pe ce sprijiniţi aceasta? Şi îţi va răspunde:

Petru a mers la Roma şi pentru că a mers la Roma trebuie ca urmaşii lui să aibă autoritate peste Biserica întreagă…

Dar ia stai! Petru numai la Roma  a mers? A mers şi la Ierusalim. A mers şi în Antiohia. A mers şi în alte cetăţi. Aşadar, oare trebuie ca şi ceilalţi episcopi să spună aceleaşi? Şi episcopul Ierusalimului să vrea „primatul”? Ei, nu chiar aşa.

Aşadar, este greşită ideea despre „primatul” papei.

Apoi şi încă ceva. Petru când trăia nu avea „primatul”.

Dar să presupunem că acest lucru este adevărat şi că Petru este stăpânul Bisericii. Însă nu stă. De ce? Care dintre voi o va spune? Răspunsul este în Sfânta Scriptură. (Ar trebui să facem lecţii speciale; acum, acestea le spunem „zvârlind trestia“[7]).

Aşadar, atunci când s-a ivit o neînţelegere asupra temei „tăierii împrejur”, atunci a avut loc primul Sinod, numit Sinodul Apostolic. S-au adunat toţi Apostolii. Apostolul Petru avea o părere greşită, pe când Apostolul Pavel avea părerea cea corectă. Şi Pavel l-a mustrat pe Petru. Şi Petru n-a zis: a mea este adevărată. Nu. „Al meu” şi „al tău” nu există la oamenii sfinţi! Voia lui Dumnezeu, voia cerescului Părinte, aceasta este părerea[8] cea nemuritoare. Şi atunci Petru s-a supus şi a spus că adevărul este cu toţi apostolii. Şi a semnat şi Petru. S-a supus, a cedat dreptul său în favoarea adevărului acestui Sinodului local Apostolic.

Şi totuşi papa nu se lasă. El, piuliţa cea pisăloagă.

Eu sunt dintr-o insulă care are catolici şi de mic mă preocup cu temele acestea. Şi la Gimnaziul din Siros, unde mergeam, aveam ca profesor un francez pe nume Sigala, episcop al catolicilor. Şi de sus, de la catedră, mereu ne arunca vorbele ce-i conveneau, pentru că voia să ne facă papistaşi (catolici) – şi eram atunci copii mici.

Auzi colo, stat grec să aibă în gimnaziu profesor catolic, ca să ne facă papistaşi (catolici)!

Nu se schimbă ei. Piuliţa lor cea pisăloagă. Şi acolo insistă. Ştiţi cât insistă?

Auzi ce idee au despre papa. Au scos un canon catolicii papistaşi şi zic:

Cel ce nu primeşte că mai presus de Sinodul Ecumenic este papa, cel ce nu primeşte că papa este urmaşul apostolului Petru, cel ce nu primeşte că papa deţine cheile raiului, cel ce nu-l consideră pe papa mai presus decât toţi, acesta, zic în actele lor, să fie afurisit de acum şi până-n veac!

Doi de „Tatăl nostru…”

Auziţi ce altceva au descoperit:

Când facem rugăciune, noi spunem „Tatăl nostru…”, după cum ne-a învăţat Hristos (Matei 6, 9-13). Un singur „Tatăl nostru” avem.

Spunem: „Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri…”. Tatăl nostru, Tu care eşti deasupra galaxiilor şi stelelor şi toate le chiverniseşti, Dumnezeule, aruncă o privire spre noi viermii pământului. Şi vierme este şi papa şi noi toţi.

Catolicii l-au schimbat. Şi ce zic ei? Auzi colo lucruri. Au descoperit o rugăciune, care are doi de „Tatăl nostru”! Doi de „Tatăl nostru” au catolicii. Unul către Tatăl cel ceresc şi unul către cel pământesc. Şi sunt călugăriţe  care cad jos în nas toate, ca nişte găinuşe, sărută faţa pământului şi se roagă papei. Şi îi zic papei rugăciunea lor: „Tatăl nostru, Carele eşti pe pământ”! Trebuie să fi văzut această înfricoşătoare privelişte. Să cadă călugăriţele jos şi să-i spună papei: „Tatăl nostru, Carele eşti pe pământ”.

Noi ne plecăm genunchii doar înaintea Tatălui ceresc, iar înaintea omului nu ne plecăm genunchii. Către Tatăl ceresc spunem „Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri…”.

Crucea cu… patru degete

Şi altceva au descoperit aceştia. Ia auziţi:

Noi ortodocşii, câţi suntem ortodocşi, facem semnul crucii. Ridicăm unite cele trei degete ale noastre sus, la frunte, deoarece din stelele cele dintru înălţime a venit Hristos, ca vulturul care zboară. Coboară, coboară, coboară şi atinge jos pământul. Apoi coborâm mâna şi o punem la pântece, ceea ce înseamnă că Hristos a venit jos pe pământ şi S-a născut din curatele sângiuri ale Preacuratei Fecioare. Apoi o punem la dreapta, care îl însemnează pe tâlharul din dreapta, şi spunem împreună cu el: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23: 42). Şi apoi o punem la stânga, ca şi cum am spune: Nu mă zvârli în iad, în focul cel veşnic. Aceasta este rugăciunea noastră. Facem crucea noastră ortodox, nu modern şi emancipat.

Creştinii secolului 20 se ruşinează să-şi facă cruce. Doamna mea, Hristos nu s-a ruşinat să se răstignească, şi tu te ruşinezi să-ţi faci cruce?…

Catolicii îşi fac cruce cu patru degete. Cu primul, în numele Tatălui. Cu al doilea, în numele Fiului. Cu al treilea, în numele Sfântului Duh. Şi cu al patrulea, în numele papei.

Înţelegi? Înţelegi asta? L-au făcut pe papa idol, l-au făcut Dumnezeu!

Idolul papă

Eu, când văd acestea, mintea mea se duce la profeţii. Citiţi capitolul al doilea al celei de-a doua Epistole către Tesaloniceni şi veţi vedea că vorbeşte despre un oarecare om, de „fiul pierzării”, pe care îl vor lua pe umerii lor şi îl vor ridica, îl vor ridica, îl vor ridica foarte sus, ca liftul. Şi vor înălţa tronul lui mai sus de episcopi, de mitropoliţi şi arhiepiscopi şi patriarhi. Şi îl vor aşeza în biserica lui Dumnezeu „ca pe Dumnezeu” (II Tes. 2: 4). Şi va cădea în nas să i se închine întreaga lume.

Aşadar, când le văd pe călugăriţe să cadă în nas şi să spună „Tatăl nostru, Carele eşti pe pământ…”. Când văd că îl fac pe papa idol şi îl îndumnezeiesc – „Să nu-ţi faci idol”, zice Sfânta Scriptură (Ieşire 20: 4) – atunci zic: Au dreptate acei tâlcuitori, care au tâlcuit Apocalipsa şi au zis că se înţelege papa.

Citiţi deseară acasă capitolul 13 din Apocalipsă. Capitolul 13 din Apocalipsă spune că: vor ieşi două fiare. O fiară va fi mai rea decât cealaltă. O fiară va fi o amestecătură dintre urs, leopard şi leu (vezi Apoc. 13: 1-2); şi cutremur şi frică va cădea pe pământ. Această fiară va ieşi din mare. Din care mare, Marmara? Taine! Dumnezeu să păzească lumea. Pe aceasta o va mânca valul cel din adânc.

După aceea va ieşi o altă fiară de pe uscat. Aceasta va părea blândă şi nobilă. Va avea corniţe de miel, dar în spatele mielului va fi un lup mare şi cenuşiu (Idem 13: 11). Şi va face mare rău lumii. Şi ea va avea un număr straniu, „666″ (Idem 13: 18), adică puterea sa aritmetică va fi 666…

Dar las această teorie, care este latura religioasă a temei, şi iau latura naţională.

Latura naţională

Suntem elini, ne iubim patria? Nu-mi spuneţi! Vă rog! Aţi citit în istorie ca să vedeţi ce a făcut papa acestui stat elen izolat?

Urgia urgiilor. Nu zic despre actualul papă. Veţi plânge, vă veţi smulge perii capului, vi se va ridica pielea, dacă vă voi povesti ce au făcut papii.

Ce-au făcut? Lucruri înfricoşătoare. Cu cruciadele (1204 – n.tr.), în biserica Sfintei Sofia, nici Mahomed nu a făcut urgiile pe care le-au făcut ei. Mahomed a intrat în Sfânta Sofia şi a stat cu atenţie şi a spus: „Cât de înfricoşător este locul acesta!”. A oprit junghierea în biserică. Aceştia ce au făcut? Câte au făcut nu se zic. Trebuie să iasă afară copiii mici pentru a spune ce au făcut…

Au băgat în biserica Sfintei Sofia mulari. Şi au luat toate cele de diamant ale bisericii.

Câţi dintre voi aţi fost la Veneţia, aţi văzut biserica cea mai frumoasă din Veneţia, care este Sfântul Marcu. Are nişte porţi de o mare valoare artistică. Sunt toate sculptate în bronz şi argint. Aceste porţi însă nu sunt italiene. Sunt porţile Sfintei Sofia, pe care le-au luat aceştia şi le-au mutat acolo, la Sfântul Marcu.

Asta, una. Apoi alta, a cărei amintire este mai aproape. Câţiva bătrâni cu părul alb îşi vor aminti.

Nu şi-a revenit sărmana Eladă din ’22 când a primit la sânul ei 2 milioane de copii ai ei, izgoniţi din Asia Mică ca puişorii, vânaţi de ulii satanei. Nu şi-a şters încă lacrimile sale şi în 1923, armata Italiei a venit în afara Kerkirei  şi a trimis ultimatum. Comandantul de flotă, cu vapoarele şi cu tunurile status-quo-ului papal, prin intermediul aparatului de emisie-recepţie a trimis de la nava sa amiral ultimatum primarului Kerkirei cu porunca:

- Să fie coborât din fortăreaţă steagul elen. Aveţi termen un sfert de oră. După un sfert de oră va începe bombardarea.

Nu a fost coborât steagul elen, şi au început să tragă cu tunurile. Au ucis necombatanta mulţime a Kerkirei. Au ucis sute de elini, pentru că nu au vrut să coboare steagul elen cel alb-albastru. Astfel a avut loc debarcarea cotropitorilor în insulă.

Au ieşit din vapoarele lor „vitejii” Romei, au ieşit marinarii ei cu săbiile lor şi s-a umplut cheiul. Kerkireii s-au închis în casele lor, au închis şi ferestrele lor. Nici un kerkireu nu exista. Ştiţi cine s-a dus pe chei şi i-a primit cu flori? Doar Episcopul catolic cu popii catolici.

Şi în anii ’40-’41, când au venit avioanele din Italia şi au bombardat Patra de s-au umplut trotuarele de sânge, catolicii din Patra s-au suit pe acoperişuri şi-i salutau „îngereşte” pe prietenii lor.

Dumnezeu să ne păzească de lucrurile catolicilor papistaşi.

Luptele lui Marcu Evghenicul

Dintotdeauna papii sunt vicleni, sunt vulpi şi exploatează nevoia acestui neam nenorocit. Când Bizanţul se clătina de taifunul mahomedanismului şi avea nevoie de ajutor, papa a spus împăratului Ioan Paleologul:

- Vrei ajutor?

- Vreau.

-  Să-l aduci la Roma pe patriarh şi vreo 25 de teologi, preoţi, diaconi, monahi. Să faceţi un acord şi astfel îţi vom da ajutor.

Nefericitul Ioan Paleologul a umplut o corabie cu teologi, monahi, episcopi şi patriarhul Iosif şi după patru luni au ajuns în Apus, la Ferrara şi la Florenţa. Şi ce s-a întâmplat acolo?

La făgăduinţa papei că va ajuta războitul Bizanţ împotriva duşmanilor credinţei, Ioan Paleologul a zis: Sunt de acord şi primesc unirea. A făcut o „tumbă” şi a sărutat papucul papei. După aceea, au venit alţi mitropoliţi, monahi şi teologi, şi ei s-au supus. Toţi s-au supus şi unul după altul au semnat unirea.

Unul singur nu a semnat. Eroul cel nemuritor, care a ţinut întreaga Ortodoxie pe umerii săi, Marcu Evghenicul, a cărui pomenire este veşnică.

- Nu semnez, zice. Nu trădez cele cuvioase şi sfinte ale Ortodoxiei. Ortodox m-am născut, ortodox voi şi muri. Papucul papei nu-l sărut. Nu mă închin idolului papei.

Nu a semnat unirea. Şi a rămas singur, Atlas al Ortodoxiei.

Când s-a aflat în Răsărit că au semnat un tratat de unire, s-a ridicat întreaga Cetate. De atunci nu au trecut mulţi ani şi…

Începe lupta

Aici acum trebuie să mă opresc, să mă duc în chilia mea şi să plâng, ca un om păcătos ce sunt. Pentru că ştiu foarte bine că voi nu sunteţi luptători. Eu predica nu o fac ca să vă mulţumesc, ci pentru că vreau să deveniţi luptători ai Ortodoxiei. Dacă nu deveniţi luptători, nu puteţi fi de folos..

Deci, ce sunteţi? Luptători sau doar ascultători şi admiratori?

De aici începe lupta. Nu vorbesc din imbolduri politice, altceva. Dumnezeu care mă aude îmi este martor.

Îngeri şi Arhangheli, Apostoli şi Părinţi, Cuvioşi şi Mucenici, mai-mari şi corifei care mă auziţi, adresez un energic protest din această postură, că această faptă a şefului statului este împotriva credinţei noastre ortodoxe şi constituie trădare a Ortodoxiei noastre!

Cunosc foarte bine, că în acord cu Constituţia pe care o acceptă toţi elinii, pentru tot ce face regele, toată sărăcimea [lexical] suntem responsabili; unul este iresponsabil: regele elinilor.

Nu voi examina acum dacă este vinovat sau nu. În orice caz, regele, în mod legal, conform Constituţiei, este iresponsabil. Responsabilitatea pentru tot ce face o au cercurile politice ale patriei noastre, dar mai întâi de toate responsabilitatea o au cercurile religioase…

Doresc ca fiecare dintre voi să nu fie doar ascultător şi admirator, ci să fie şi luptător al unei lupte cinstite pentru credinţa noastră ortodoxă.

Nimeni nu a protestat

Aşadar, dacă avea loc această vizită şi sărutarea mâinii papei înainte cu 50 sau cu 100 de ani, s-ar fi răsculat întreaga Eladă. Acum nimeni nu a protestat.

Mi-a făcut impresie un periodic religios, care are o mare influenţă în poporul elen: nu a înfierat faptul sărutării mâinii, ci tot ce a observat a fost că predica (cuvântul) papei nu a fost atât de bună.

Bravo ţie – Merçi beaucoup! Ştii cu ce se aseamănă asta? Cu cuvântul pe care l-a zis Hristos cărturarilor şi fariseilor: „…[voi] care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila!” (Matei 23: 24). „Cămilă” este sărutarea mâinii, „ţânţar” este cuvântul papei. „Cămilă” este sărutarea mâinii, dar asta nu o condamni. Ştiu de ce nu o condamni, ci zici taciturn: Nu comentez asta, că s-a dus un conducător ortodox, un rege, să se închine papei. Asta nu o comentezi, dar comentezi cuvinţelele papei, că n-au avut puţină „miere”. Asta nu e treabă.

Aşadar, nimeni n-a vorbit.

Trebuie însă să mărturisim că din toate ziarele din Atena, doar un singur ziar de seară a vorbit cu îndrăzneală, cinstit şi ortodox. Nu vă spun numele lui, pentru că dacă vi-l voi spune, îmi veţi face probleme, iar pe mine nu mă interesează latura politică, ci mă interesează curat [latura] ortodoxă.

Eroicul Episcop Gherman Karavanghelis

Dacă avea loc acest lucru înainte cu 50 sau 100 de ani, am fi avut mari rezultate. Trăia atunci un episcop, care valora cât valorează toţi episcopii Eladei la un loc. Trăia atunci Gherman Karavanghelis, ale cărui sfinte oseminte le-au adus cu avionul de la Viena, iar lumea era panglică de la Tesalonic până la Kastoria ca să primească şi să cinstească pe acest episcop-erou. L-au îngropat cu onoruri.

Gherman Karavanghelis a fost dintre primii care s-au luptat ca să se dea libertate macedonenilor. A fost acela care a luat noaptea pe un disc capul lui Pavlos Melas şi cu lacrimi şi cu rugăciuni l-a îngropat în pământul sfânt al Kastoriei. Gherman Karavanghelis a fost un erou al credinţei şi al patriei.

Am căutat în această seară şi am găsit o carte rară, pe care a scris-o despre papa atunci când era de 35 de ani, foarte tânăr, ca episcop de Iliupolis. Foc este împotriva papei. Ce nu spune acolo împotriva acestei vulpi? Era prima carte pe care a scos-o ca episcop, ca apărător al credinţei noastre ortodoxe.

Dacă trăia astăzi Gherman Karavanghelis, vai, vai!… Şi-ar fi închipuit vreodată neamul nostru eliberat, iar pe regele său ortodox să sărute mâna papei?

Trosnesc oasele lui Karavanghelis, acolo, în lacul Kastoriei, pentru această sărutare a mâinii antihristului veacului nostru, care vrea distrugerea din temelii a credinţei noastre.

Toţi suntem datori să protestăm

Nu sunt profet, v-am spus-o şi altă dată, nici fiu de profet, ca să profeţesc cele ce au să se întâmple aici în acest mic colţ al Eladei. Doar unul din aceste semne ale vremurilor sunt dator să exprim. Frica mea. Mă tem de viitorul patriei mele, în privinţa Ortodoxiei.

Dacă ne-a rămas ceva ca un diamant preţios, pentru care trebuie să ne lăudăm înaintea neamurilor, este Ortodoxia noastră. Şi Ortodoxia noastră este în primejdie. Nu este o figură de stil. Semnele la care ne-am referit sunt deja evidente. Are loc o oarecare subminare a plinătăţii (πληρομα) ortodoxe. Şi mai mult decât de toate mă tem de cea de-a cincea falangă, care se alcătuieşte din neamul nostru.

A cincea falangă

După cum în anii hitlerismului, fascismului, în neamul nostru au existat elini-spioni ai duşmanului, aşa şi acum în sânul neamului nostru s-a creat cea de-a cincea falangă.

Cine este cea de-a cincea falangă? Sunt prietenii papei. Sunt nişte falşi teologi, sunt nişte oameni – Dumnezeu să ne păzească de ei! Vine  cea de-a cincea falangă peste neamul nostru ca să distrugă Ortodoxia noastră. Sunt copiii care se duc la Viena, la Roma, la Paris, la Londra şi studiază la universităţi străine. Nu golesc doar portofelul părinţilor lor, nici doar se distrug şi se depravează, dar se primejduiesc şi sufleteşte. Şi aici în Elada se primejduiesc, pentru că sărăcia lor este mare. Aceasta o văd popii catolici şi îi iau în case catolice, îi iau în internatele lor.

Săraci şi nenorociţi copii! Le arată dragoste şi le dau bani, îi îmbracă şi îi îngrijesc ca să le ia diamantul, ca să le ia Ortodoxia.

Am informaţii că mulţi copii, studenţi, care studiază la Roma, la Milano, la Veneţia, la Viena părăsesc linia ortodoxă. Şi vor veni aici şi vor conlucra cu uniţii (greco-catolicii) şi vor pune dinamită la casele lor. Vor pune dinamită ca să distrugă Ortodoxia noastră.

Această a cincea falangă este cea mai tristă. Tinerii care o constituie sunt tinerii Visarioni (aluzie la mitropolitul Visarion al Niceei care la falsul Sinod unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) a părăsit linia Ortodoxiei, a devenit latino-cugetător şi în cele din urmă papa l-a ridicat la rangul de cardinal – n.tr.).

Ortodoxia va învinge

Dar avem  nădejde. Nu ştiu care va fi sfârşitul meu. Dacă sunt ortodox, voi muri…, surghiunit pentru credinţa părinţilor mei. Nu ştiu care va fi sfârşitul meu cu limba pe care o folosesc înaintea împăraţilor şi nu este exclus ca această predică să fie ultima. Una însă ştiu foarte bine: că în pământurile patriei mele există studenţi teologi, tineri care studiază. Pe aceşti copii îi jur în numele lui Hristos şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, întru pomenirea lui Vasilie, a lui Gură de Aur, a lui Marcu Evghenicul şi a tuturor Părinţilor Bisericii noastre: să lupte şi vor învinge. Să stea înaintea celei de-a cincea falange, să-şi înalţe frunţile şi flamurile Ortodoxiei şi vor învinge.

Nu vor învinge catolicii, nici protestanţii. Va învinge tabăra cea ortodoxă şi va rămâne Elada noastră ţară ortodoxă, „preoţie împărătească, neam sfânt” (I Petru 2: 9).

Iar Domnul Iisus Hristos să vă binecuvinteze pe voi pe toţi în această luptă a credinţei noastre. Amin.

† episcopul Augustin

NICIODATĂ ROBI AI PAPEI

„Iubiţii noştri cititori! Împotriva acestei stăpâniri monarhice, absolutiste, a pretenţiei anticreştine a papei, se ridică conştiinţa ortodoxă. Împotriva planurilor semeţe ale Romei s-au luptat pururea-pomeniţii Fotie, Kerularie, Iosif Vriennios, Marcu Evghenicul, Gheorghe Sholarios şi au salvat independenţa Bisericii Ortodoxe, care a fost corabia cea atot-luminoasă, adevărata arcă a neamului nostru binecredincios, în zilele cele mai întunecate ale istoriei lui. În această Biserică se găseşte autenticul, nefalsificatul, exactul, inalterabilul, cea mai înaltă concepţie, cea mai limpede zămislire şi înmormântare a nemuritoarelor idei ale creştinismului. Papismul[9] ca administraţie este  cancer. Ca idee este o minciună, un mit pe care l-a plăsmuit ignoranţa şi ahtierea după putere a conducătorilor bisericeşti ai Romei. Şi unor astfel de falsităţi şi de idoli Elada ortodoxă nu se va închina niciodată. Pentru că aude trâmbiţa Apostolului Pavel: „Aţi fost răscumpăraţi cu preţ; nu vă faceţi robi ai oamenilor” (I Cor. 7: 23). Papolatrii[10] de aici apreciază gestul greşit şi cred că a sosit clipa… Stăruind, nu întâmplător se vor trezi în faţa unei surprize. Duhul împotrivirii pururea pomeniţilor părinţilor noştri împotriva schismaticilor şi ereticilor se va aprinde din nou. Aici, în Grecia, papismul se va întâlni cu Termopilele şi se va zdrobi. Până la urmă, Ortodoxia va birui şi va triumfa,  iar sub aripile ei va fi slavă şi odihnă multă”.

(Antipapika, de ÎPS Mitropolit Augustin, Atena 1987)

***

… Din păcate există clerici în climatul diasporei care manifestă dispoziţii ecumeniste şi recurg la delicate relaţii cu ereticii, ba au şi rugăciuni în comun cu ei în numele dragostei – chipurile. Pare-se că aceştia au o mai mare dragoste decât Evanghelistul Ioan, ucenicul dragostei, care ne sfătuieşte ca nici măcar să-i salutăm pe eretici!…

Poate va trebui să se audă din nou glasul Sfântului Marcu Evghenicul.

† Augustin al Florinei

Sub chipul dragostei se ascunde Înşelătorul

„Satana, învidiind măreţia Ortodoxiei, care a rămas fecioară curată, neamestecată de infecţiile rătăcirilor şi ereziilor, a fabricat artistic noul sistem al ecumenismului. Sub chipul dragostei se ascunde Înşelătorul care îi îndeamnă pe ortodocşi să-şi deschidă uşile şi să primească şi să se îmbrăţişeze cu toţi ereticii, ba chiar şi cu cei de alte religii, şi să devină toţi la un loc o alifie. Această propunere a Înşelătorului reaminteşte de propunerea persoanelor stricate, care sub pretextul sociabilităţii, sfătuiesc pe soţia credincioasă să-şi lase riguroasele moravuri, să se deschidă spre cele din afară şi să întreţină relaţii fără sfială cu toţi bărbaţii, şi chiar cu cei mai obsceni. Dacă soţia credincioasă va asculta sfaturile depravaţilor, peste puţin va înceta să mai fie credincioasă. Va deveni desfrânată. Mă înţelegeţi? Asta se primejduieşte să păţească şi Ortodoxia, dacă va face imprudenţa de a-şi deschide uşile şi fără sfială şi fără frică se va împreuna cu ereticii şi cu necredincioşii. Va înceta să mai fie frumoasa Mireasă a lui Hristos şi va ajunge desfrânata care stă în spatele fiarei Apocalipsei. Jalnică privelişte îngerilor şi oamenilor! Bine s-a zis că ecumenismul este cea mai perfidă şi mai periculoasă din toate ereziile”.

† Episcopul Augustin

***

Fraţii mei, în loc să ni se ceară să ne unim cu catolicii, să ne unim noi ortodocşii între noi. Să ne unim noi între noi, şi atunci cu siguranţă Îl vom avea întru noi pe Hristos. Să ne unim noi cu sârbii, cu românii, cu bulgarii… fără a ne pierde naţionalismul nostru şi dragostea faţă de patria noastră. Să ne unim aici în Grecia noii calendarişti şi vechii calendarişti. Să ne unim toate asociaţiile, toate organizaţiile, toţi predicatorii.

Şi să fim, fraţii mei, toţi pregătiţi. Să proclamăm trezvia. Pentru că nu ştim din oră în oră ce ne vor face. Să fim păzitori, ca să nu ne aflăm într-o clipă în afara Ortodoxiei. Exact pentru asta am scos şi am pus în circulaţie filada „Păzitori, privegheaţi”.

(Dintr-o predică din anul 1964, vezi „Σπιθα“, 580/2000, p. 2)

Pe mine mă pot numi fanatic, mă pot numi cum vor. Am multe astfel de decoraţii. Alături de celelalte decoraţii să adauge vrăjmaşii mei încă o decoraţie: că sunt anticatolic. Sunt şi voi fi până la sfârşitul vieţii mele.
(Dintr-o predică din anul 1964, vezi „Σπιθα“, 580/2000, p. 2-3)

***

Persoane sus-puse, care se află în scaune mari şi înalte, spun, că mai presus de luptele  Marelui Atanasie, mai presus de luptele lui Marcu Evghenicul, mai presus de luptele Părinţilor Bisericii, mai presus de toate acestea este astăzi dragostea. Spun cuvântul „dragoste” şi le curge saliva[11] din gură.

Ce vom răspunde tuturor acestora?

Toţi câţi spun şi scriu astfel de lucruri, ca să micşoreze aura sfintelor lupte ale marilor Părinţi ai Bisericii, aceştia fac un mare păcat. Care este acest mare păcat? Subestimează valoarea credinţei…

Arbore este Creştinismul, rădăcină credinţa, flori simţămintele, fructe virtuţile, dintre care cea mai mare este dragostea, iar frunzele sunt podoaba Bisericii, soiurile, sfintele slujbe, semnele văzute ale credinţei noastre.

Aşadar, când scoţi credinţa, vrei să dezrădăcinezi rădăcina. Dar când nu mai este rădăcina, nu mai există nici arbore, nici nimic.

(Dintr-o predică veche, vezi „Σπιθα“, 585/2001, p. 2)

***

Papa este cauza ereziilor

Sunt împotriva venirii papei, pentru că papa este cauza ereziilor. Noi vom rămâne ortodocşi. Nu vom trăda credinţa noastră.

Trebuie şi noi să ne pocăim, mici şi mari, şi să stăm tari în credinţa noastră. Şi Dumnezeu va căuta peste via Sa.

Papa caută să înrobească Elada. Dar nu va putea să o înrobească. Şi nici nu va îngădui Elada să atingă credinţa ei.

† Episcopul Augustin

Florina, 11-3-2001

Întreruperea dialogurilor

În epoca noastră se creează o tendinţă spre unitate, care însă nu se întemeiază pe adevăr. Omenirea obosită de neînţelegeri, de tulburări, de două războaie mondiale, caută unire. Aşa cum avem organizaţii internaţionale O.N.U., U.E. ş.a., cam aşa vor să se întâmple şi în spaţiul „bisericilor”.

Unii pronunţă continuu cuvântul dragoste. Dragoste, dragoste… Corect însă s-a observat că dragostea fără adevăr este o şarlatanie.

Corect a caracterizat ecumenismul pururea pomenitul părinte Iustin Popovici: nu doar erezie, ci pan-erezie (a-tot-erezie), pentru că este amestecătura tuturor ereziilor din toate veacurile. Este o trădare a credinţei şi trebuie să ne împotrivim acesteia, să întrerupem orice discuţie şi dialog cu ecumeniştii.

Toţi suntem responsabili. Trebuie să ne împotrivim.

† Augustin al Florinei

Multe sunt diferenţele

Cu siguranţă este tristă schisma şi divizarea catolicilor. Noi la fiecare Dumnezeiască Liturghie ne rugăm „Pentru … unirea tuturor…”. Vrem unitatea. Căci icoana supremă  a unităţii este Sfânta Treime. Diferenţele faţă de catolici sunt multe şi la destule s-a făcut referire…

Nu există episcop în romano-catolicism[12]. Toţi sunt nişte marionete[13] (paiaţe, manechini, momâi). „A zis papa“, şi toţi se supun şi toţi semnează fără cea mai mică obiecţie.

Noi trebuie să ne ţinem la distanţă de ei.

Trebuie să păstrăm integritatea credinţei ortodoxe. Fără adăugiri, fără omiteri.

† Augustin al Florinei

(traducere din greceşte de Leontie monahul)

____________________________________________________________________________
* Este vorba despre vizita la papă şi sărutarea mâinii lui de către cei ce în 1959 erau împăraţii Pavlos şi Freidheriki.

[1] Lit. franc (n. tr.)

[2] Monument al culturii antice greceşti în Atena, astăzi complex muzeal  (n. tr.)

[3] lit. papismul (n. tr.)

[4] gr. εφεσις

[5] Grecii nu au patriarh, ci arhiepiscop (n. tr.).

[6] în original „franc” (n. tr.)

[7] în treacăt, sumar (n. tr.)

[8] în gr. ιδεα = idee, gând, opinie (n. tr.)

[9] romano-catolicismul (n. tr.)

[10] adoratorii, închinătorii papei (n. tr.)

[11] lit. siropurile (n. tr.)

[12] lit. în papism (n. tr.)

[13]gr. ανδρεικελον  (το) = marionetă, paiaţă, manechin, momâie (n. tr.)

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Marcu 8, 34 – 9, 1)

„SĂ SE LEPEDE DE SINE”

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine…”

Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos:

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este:

Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii.

Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?

Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie.

Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.

Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.

„Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine…”.

Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.

Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.

Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.

Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.

Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor.

Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.

Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.

Motto-ul nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!

(traducere din limba greacă de monahul Leontie după cartea „PICĂTURI DIN APA CEA VIE” a Înaltpreasfinţitului Augustin N. Kandiotul, Mitropolitul de Florina)

***

Arhimandritul Simeon Kraiopoulos:

Lasă-te liber în mâinile lui Dumnezeu

“Starea patologică are o mare forță și de aceea oamenii sunt chinuiți. Oamenii bolnavi se chinuiesc. După părerea mea răul acesta nu este nevindecabil. Deși pare așa, nu este. Cineva ar putea să conștientizeze foarte bine împotrivirea și să spună: ,,A! Deci așa stau lucrurile?” și să nu-i dea importanță. Cum au făcut nemții. N-au mers de-a dreptul în Franța. Dacă ar fi mers de-a dreptul, ar fi murit mulți. Au cucerit Belgia și de acolo au mers în Franța.

Uneori este nevoie ca omul să nu meargă împotriva curentului. Acum vorbesc despre oamenii bolnavi, dar și în general. Omul poate să vadă ca ființă rațională, că acest lucru este împotriva lui Dumnezeu. Să vadă și să recunoască. Nu poate înlătura, dar poate vedea, poate recunoaște și spune către Dumnezeu: ,,Doamne, fă Tu cum este mai bine. Cât despre mine…! ”și să meargă mai departe. Astfel, sufletul se va izbăvi și se va lăsa în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu știe cum să iconomisească.

De aceea, cred că bolnavii care pot avea dispoziția să facă așa, desigur, ajutați și sprijiniți de cineva, se izbăvesc. Nu numai că scapă, dar își dau seama cât de cumplită, căt de amară este închiderea în iad. Devin mai însetați de Dumnezeu. Îl iubesc pe Dumnezeu și mai mult.

Iar când se vor îndulci puțin de Dumnezeu, nu-i va putea întoarce înapoi nimeni, cu nici un chip.

Stările bonăvicioase sunt o extremă, sunt realități intense care-l ajută pe om să vadă realitatea. Fiecare om este așa în adâncul sufletului său. Crede că nu i se dă atenție, că este nedeptățit și face precum copilul încăpățânat care stă într-un colț și plânge.

De ce plângi? De ce te vaiți? Lasă-ți sinele liber în mâinile lui Dumnezeu.

Dar acest ,,lasă-ți sinele tău” este moarte.

Ce înseamnă moartea?

Înseamnă să te lepezi de sinele tău, să nu mai păstrezi nimic.

Este singurul lucru bun pe care-l are de făcut orice om supus căderii. Oricine se trage din Adam este supus căderii”.

• Mai mult la: Arhimandritul Simeon Kraiopoulos despre FORTAREATA EULUI BOLNAV sau despre INCAPATANAREA DE A NE APARA DE DUMNEZEU SI A NE REFUZA IZBAVIREA

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea, Editura Bizantina, 2009)

***

LEPADAREA DE SINE – CONVERTIREA MEREU AMANATA

(fragment dintr-o meditatie duhovniceasca personala)

“(…) Nu intamplator a spus Mantuitorul ca prima conditie a celui care vrea sa vina dupa El este “sa se lepede de sine”. Reala convertire launtrica, autentica pocainta cu aceasta incep, cu predarea si rastignirea acestei voi proprii, cu parasirea increderii in omul cel vechi, in “eul” tau, in propria ratiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor si capriciilor mintii, inimii sau trupului tau, de a le mai cauta indreptatire si de a le mai da intaietate absoluta.

Multi parinti de astazi au spus si spun ca omul contemporan nu mai “stie” sa asculte si sa se smereasca nefatarnic. Crestinul de astazi este mult prea plin de sine, prea incantat de acumularile si de constructiile mintii sale, prea indragostit, pana la orbire, de ceea ce simte intr-un anumit moment dat sau de o dorinta care il mistuie, tine cu dintii prea mult de un plan sau de un scop pe care si le-a propus si pe care le-a cultivat, poate, obsesiv si irational, ca sa mai poata sa devina efectiv un om innoit intru Hristos. Suntem bogati pana la refuz de patimi ale mintii si ale inimii care vin din omul nostru cel vechi… si pe care nu dorim in ruptul capului sa le lasam in pragul Bisericii. Nu ne convine sa renuntam la convingerile dobandite din formarea noastra lumeasca, la logica ratiunii noaste cazute, toate parerile preconcepute si ideile fixe, la idealurile si proiectele de care ne-am lipit inima si care ne robesc, la toate criteriile si reperele de valoare dupa care ne orientam, la toate obiceiurile care ne-au devenit “a doua natura” si nu admitem sa le mai punem in discutie. Incercam sa altoim credinta pe firea noastra veche, schimbata numai pe la suprafata, si facem apoi din minte o “desfranata” care este chemata sa justifice prin cuvinte ale credintei tot ceea ce ne serveste persistentei in patimile si in modul nostru de a fi de pana atunci.

Cum scriam si altadata, niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura (sau doar “versarea” prin experienta vietii) l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.

Cand ne ciocnim in viata cu oglindirea reala a imaginii noastre, cu adevarul despre noi, nu acceptam sa ne oprim din drum, nu vrem sa ne trezi, ci schimbam directia, “intoarcem capul” si… fugim, evadam… Viata celor mai multi dintre noi a ajuns, practic, si cu ajutorul conditiilor lumii contemporane, o fuga neintrerupta. Fugim de Dumnezeu, fugim de constiinta, fugim de toate situatiile si de oamenii prin care ne vorbeste Dumnezeu, necomplezent, despre cum suntem, de fapt. Fugim de tot ceea ce ne poate chema la “nelinistea cea buna”, de ceea ce ne scoate din “ale noastre”. Ne refugiem in orice ne poate ajuta sa “uitam”, cautam numai ceea ce ne confirma si ne intareste, ne “drogam” cu toate stupefiantele cotidiene ale vietii, orice, numai sa nu ne mai intalnim cu strigatul constiintei, cu chemarea lui Dumnezeu. Fugim imprastiindu-ne cat putem mai mult, evitand infricosati singuratatea cea fertila, incarcandu-ne la maximum timpul si pierzandu-l, totodata, cu toata inconstienta.

Fugim uneori de Hristos, inclusiv amagindu-ne ca Il slujim, ca lucram in numele Sau, dupa socoteala noastra. Cum se poate? Iata cum:

“ ‘Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?‘. Cei “aleşi” sunt cei care rostesc aceste cuvinte – cei care şi-ar fi “plătit datoriile” şi ar fi avut reputaţia de slujitori ai lui Hristos, făcînd lucruri care să impresioneze, în mod ostentativ pentru El. Şi Domnul va răspunde: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24).

Unde au greşit, pentru a fi respinşi atât de aspru de Domnul? În “numele” lui Hristos au făcut lucrurile lor, dar nu în Duhul lui Hristos, şi astfel nu vor fi trăit potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru lumea aceasta, vor pieri în această lume. Se vor fi purtat conform credinţei pe dinafară, dar în interior nu-şi vor fi îndreptat vieţile către cer. Şi se vor afla în faţa Judecătorului cu mâinile goale. (vezi aici continuarea)

In cele ale credintei, cine mai doreste astazi sa se ocupe de curatirea launtrica, sa-si planga pacatele, sa doabandeasca smerenia si harul Duhului Sfant, sa-si taie voia pentru Dumnezeu? Cine sa mai jinduiasca astazi dupa viata duhovniceasca, cine sa se mai dea ceasul mortii, chinuit si “disperat” dupa implinirea poruncilor evanghelice, dupa urmarea caii celei inguste si grele? Cine?, cand, iata, este atat de tentant si de usor sa iesi in afara, sa predici altora, sa dai lectii, sa faci misiune si marturisire inainte de a fi apucat sa te formezi si sa te schimbi cum trebuie pe tine. Cine?, cand, iata, este atat de tentant si usor sa te indeletnicesti zilnic cu “barfa” si “scandalul” zilei in Ortodoxie, sa urmaresti si chiar sa iei parte la ultimele ’stiri si dezvaluiri senzationale’ de pe bloguri, sa-ti umfli pieptul de mandrie ca “aperi dreptatea” si sa te simti satisfacut ca “le-ai zis-o” tuturor “ratacitilor”, ca “i-ai facut praf”.

Da, poate am vrea uneori sa stim cam ce ne mai lipseste, dar cand aflam raspunsul, ne intristam si plecam. Asta daca nu cumva chiar ne salbaticim, ca fariseii, si ni-l facem dusman pe care prin care Dumnezeu cauta sa ne scoata la lumina”. (…)

• Integral la: CUM FUGIM DE HRISTOS?

***

Va mai recomandam ca predici, meditatii si talcuiri la aceasta Duminica:

• PREDICĂ LA APOSTOLUL DIN DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI (a aceluiasi mitropolit Augustin, recent plecat dintre noi)
• CEL CARE ISI IUBESTE VIATA SA O VA PIERDE
• CALEA CEA STRAMTA A CRUCII: POCAINTA SI NECAZURILE
• Sfantul Ioan Gura de Aur despre lepadarea de sine, luarea Crucii si urmarea lui Hristos
• Arhim. Ioil la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci
• Trei cuvinte importante despre lepadarea lumescului si a iubirii de sine
• Duminica Sfintei Cruci. “STUDIUL” CALVARULUI SI GOLGOTEI ESTE CEA MAI BUNA SCOALA
• Intre Cruce si tradare. CARE ESTE LECTIA MUCENICULUI EVGHENIE PENTRU NOI SI VREMURILE NOASTRE? (II)

*****

“Cu cat suntem mai putin traitori ai Crucii, cu atat mai mult ajungem consumatori de indoieli, amagiri, banuieli. Fara a trai Crucea lui Hristos, ne indoim si indoim pe altii, amagim si ne lasam amagiti, banuim si ne lasam banuiti”.

Nasterea Crucii sau certitudinea Invierii

(14 septembrie)

“Dupa Nasterea Mamei, urmeaza Nasterea Crucii, dupa trecerea Nasterii Maicii Domnului, iata, Inaltarea Sfintei Cruci a sosit. De cele mai multe ori calendarul face, parca, un salt peste tot si peste toate, ducandu-ne la esential. Cand spunem Sfanta Cruce, personalizam intreaga existenta, parca am spune Sfanta Maria, sau Sfanta Ana, sau Sfanta Paraschiva, sau Sfanta Vineri, sau Sfanta Elena, sau, sau, sau…

La 14 septembrie, praznuim Inaltarea Sfintei Cruci. Un an intreg facem ce facem si pierdem Crucea si rascrucea vietuirii, adica sensul si consensul existentei; vine acum o Sfanta Elena, mama de Constantin, Imparat crestin si ne regaseste Sfanta Cruce si o inalta si noi, in loc sa strigam Doamne miluieste-ne, iarasi o pierdem. Pana cand?

Pana cand ne dam seama ca Sfanta Cruce este izvorul sarbatorilor, taina tainelor. In fiecare sarbatoare exista Sfanta Cruce. Fara Cruce n-ar fi existat Inviere, fara Inviere, zadarnica ar fi credinta. In taina mantuirii fiecaruia dintre noi si a lumii intregi, partea cea mai adanca este Sfanta Cruce.

Prin Cruce, desi nascuti pe pamant, suntem inradacinati in cer; prin Cruce, lumea devine o Hora a laudelor pe care Sfantul Apostol Pavel o tine inainte, dand chiot: Sa nu-mi fie a ma lauda decat in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume (Galateni 6, 14). Extraordinar strigat pe care nu-l mai auzim, sau daca-l auzim din an in an, nu-l mai intelegem: Lumea sa fie rastignita pentru tine si tu pentru lume!

Uitand sa reasezam Crucea in inima creatiei, nu mai suntem creatori, devenim niste puncte – puncte care alearga pe o coala alba de hartie catre ultimul punct al disperarii. Or, crucea este cea care ne ajuta, ea inseamna Inaltare, ea este rezumatul mantuirii, forma concisa a vietii.

Este atat de greu sa imbratisam Crucea cand ea, oricum, ne imbratiseaza si, prin Inaltare, omoara ceea ce este mai josnic in noi, adica pacatele si smintelile noastre?!

A ajuns jenant sa purtam o cruciulita la piepturile noastre si o sfanta Cruce in sufletele noastre cand ea, oricum, ne poarta in brate cum o mama iubitoare isi poarta pruncii?!

Prin inteligenta, prin cercetari si descoperiri, putem intelege orice taina (fara a o elucida), doar prin traire ne putem lasa intelesi de taina Crucii. Aceasta, prin toate celelalte, exista si pentru cei ce se mantuiesc si pentru cei ce pier. Pentru ultimii este nebunie, pentru primii este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18).

Sfanta Elena nu doar a cercetat locul si a descoperit Crucea Mantuitorului, dar a si trait-o, inaltand-o. Cu cat suntem mai putin traitori ai Crucii, cu atat mai mult ajungem consumatori de indoieli, amagiri, banuieli. Fara a trai Crucea lui Hristos, ne indoim si indoim pe altii, amagim si ne lasam amagiti, banuim si ne lasam banuiti.

Inaltarea Sintei Cruci sau Nasterea Sfintei Cruci in sufletul fiecarui om inseamna, dincolo de toate, certitudinea Invierii.

Dumnezeu sa ne invredniceasca de o astfel de Nastere!”

(Preot Sever Negrescu, Prolog din Proloage. Lecturi patristice dintr-un calendar uitat, Editura Mitropolia Olteniei, 2008)

***

Predică a Mitropolitului Augustin de Florina

la Înălţarea Cinstitei Cruci

- 14 septembrie -

CRUCEA – „NEBUNIE” ŞI „PUTERE”

Fraţilor, „cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18).

Sărbătoare a crucii, iubiţii mei. Prăznuim acel eveniment istoric când Sfânta Elena s-a dus la Sfintele Locuri, a săpat adânc în locul Căpăţânii şi a aflat Cinstita Cruce, şi pentru că astăzi Cinstita Cruce a fost înălţată în timp ce mii de oameni se rugau şi spuneau „Doamne, miluieşte!”.

Despre cruce vorbeşte astăzi Evanghelia, despre cruce şi Apostolul. Dar Apostolul ne spune ceva foarte ciudat şi asupra acestui lucru vreau acum să fiţi atenţi.

***

„Cuvântul crucii”, zice, adică propovăduirea despre cruce pentru unii este „nebunie”, iar pentru alţii este „înţelepciune şi putere” (I Corinteni 1,18). Ciudat cuvânt. Acelaşi lucru este şi dulce şi acru? Cum se poate asta? Cuvântul despre cruce sau va fi nebunie şi nu înţelepciune, sau va fi înţelepciune şi nu nebunie. Şi: sau va fi neputinţă şi nu putere, sau va fi putere şi nu neputinţă. Şi cu toate acestea aceste două lucruri opuse coincid în crucea Domnului. Oare care să fie cauza acestor părute antiteze?

Ca să vă dau o idee a antitezei care se observă în cruce menţionez un exemplu. Este soarele. Răsare soarele. Razele lui cad pe ceară şi ceara se topeşte; aceleaşi raze cad în noroi şi noroiul se face cărămidă. E de vină soarele? Nu. Ceara are însuşirea ca îndată ce se întâlneşte cu soarele să se înmoaie, iar noroiul are însuşirea, ca îndată ce se întâlneşte cu soarele, să se întărească. Depinde de materie şi de însuşirile ei. Aşa şi crucea. Este la fel ca soarele care luminează lumea, pentru unii este nebunie, iar pentru alţii este putere şi înţelepciune.

Crucea este „nebunie”, nerozie, neghiobie. Cine spunea asta? Pentru cine era „nebunie”? Pentru iudei. Iar iudeii nu puteau să-şi imagineze vreodată că un Dumnezeu va ajunge într-o atât de mare neputinţă, încât să moară sus pe o cruce şi să devină obiect de râs şi al ironiilor. Elinii, iarăşi, care îşi imaginau pe zeii lor fulgerând şi tunând din vârful Olimpului, nu puteau să împace puterea divină cu neputinţa unui răstignit. De aceea, propovăduirea Celui Răstignit le părea „nebunie”, o nerozie.

Dar şi pentru alţii, până astăzi, propovăduirea despre cruce este nebunie. Există oameni care, dacă văd o fată sau un băiat, un om, în general, că se apropie Dumnezeu şi de Biserică, că se spovedeşte, că se împărtăşeşte, că deschide Evanghelia, zic ironic: Gata, a luat-o razna, e nebun, prost, neghiob…; tot ce zice astăzi Apostolul. Propovăduirea crucii pentru ei este o nebunie, o tâmpenie, cum era atunci pentru iudei. Dar aceeaşi propovăduire, dacă pentru unii era nebunie, pentru alţii este „înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu”.

„Putere a lui Dumnezeu”! Cum este „putere a lui Dumnezeu”? Fiţi atenţi ca să vedeţi. În anii de demult au existat atât de mulţi dascăli antici – să nu le spunem numele. Au încercat să salveze lumea. Ce-au izbutit? Nimic, absolut nimic. N-au putut să îndrepteze nici pe femeia lor, nici pe copilul lor, nici pe vecinul lor, nici pe ei înşişi. Erau neputincioşi. Ia priviţi acum: din momentul în care s-a înălţat crucea Domnului, ce schimbare se observă! În dreapta Lui este un tâlhar afundat în sângele crimelor pe care le-a făcut. Nimic nu l-a îndreptat; nici sfaturile mamei şi ale tatălui lui, nici teama de organele de stat, nici închisorile şi obezile, nici biciul şi nici chiar pedeapsa cu moartea, nimic. Cu toate acestea, imediat ce au căzut în inima lui razele cele dumnezeieşti ale Celui Răstignit, s-a schimbat. Soarele-Hristos a înmuiat inima lui învârtoşată – pentru că în adânc avea o dispoziţie bună – şi pe cel pe care nimic nu putea să-l îndrepte, îl vezi acum pocăindu-se şi devenind sfânt. Da. Puterea crucii l-a îndreptat.

Şi nu este doar asta. Din vremea în care s-a înălţat crucea multe astfel de minuni, morale şi duhovniceşti, au fost consemnate în istorie. Oameni care erau mânioşi şi irascibili au devenit blânzi, oameni care erau iubitori de arginţi au devenit milostivi, oameni care erau egoişti şi mândri au devenit smeriţi, oameni necumpătaţi şi desfrânaţi au devenit înfrânaţi şi cumpătaţi. Aceste schimbări le-a adus cinstita Cruce, care este centrul marilor leziuni, este „puterea lui Dumnezeu”.

Ca să înţelegem întrucâtva aceste nepreţuite cuvinte ale Apostolului, care se împlinesc până astăzi, că pentru unii propovăduirea Crucii este nebunie, iar pentru alţii este înţelepciune şi putere, proporţional cu dispoziţia omului, ca să înţelegem care este puterea Crucii, aduc un exemplu care s-a întâmplat în Anglia. Acolo, aproape de mare era o stâncă mare, care trebuia să fie mutată. S-au adunat mulţi şi au încercat să o rostogolească, dar nu au reuşit. Atunci au adus o macara. Macaraua a prins stânca şi prin apăsarea unui buton stânca s-a desprins şi a fost ridicată la înălţime ca şi cum ar fi fost o pietricică. S-au minunat toţi cum macaraua a ridicat stânca, pe care nu au putut-o mişca o sută de oameni. În acel moment, unul dintre ei a prins curaj, s-a întors către ceilalţi, care rămăseseră încă uimiţi de ciudata privelişte (atunci pentru prima oară se utiliza macaraua) şi le-a spus:

Vă minunaţi de acest lucru? Vă minunaţi că această maşină, macaraua, a luat stânca şi a ridicat-o la înălţime ca şi cum ar fi o uşoară pietricică? Eu am să vă spun un alt lucru mai minunat.

– Mai minunat?

– Mai minunat. Ascultaţi. Pe mine mă ştiţi foarte bine. Ştiţi că până acum, puţin timp, am fost un beţiv. Mergeam noaptea în crâşme, ieşeam de acolo târziu, mergeam acasă, îmi băteam femeia, îmi tiranizam copiii. Am trăit o viaţă imorală şi necinstită. Şi când intram în la închisoare, când mă suceam în dreapta şi în stânga. Acum, din clipa în care am deschis Evanghelia şi am crezut în Hristos, m-am schimbat. Eu eram stânca, şi macaraua este Crucea Domnului!…

Este frumoasă imaginea aceasta. Crucea lui Hristos este o macara atotputernică. Şi precum macaraua se apleacă şi prinde greutăţile, oricât de mari ar fi, şi le ridică la înălţime cu uşurinţă, aşa şi Crucea. Poate să fie un om oricât de îngreuiat de păcate. Puterea lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi păcatele lui şi stâncă, şi munte întreg, poate să le ridice cu macaraua Crucii Domnului. Cu aceasta Hristos îi apucă pe păcătoşi şi-i înalţă până în ceruri. Pentru aceasta, la imnele Vecerniei auzim:

„Bucură-te, Cruce prin care ne-am ridicat de pe pământ la ceruri” (Stihoavnă).

***

Voi, iubiţii mei, sper că primiţi propovăduirea Crucii şi cinstiţi profund taina Crucii. Nu sunteţi din cei care batjocoresc taina. Dimpotrivă, sunteţi creştini credincioşi şi binecinstitori. Credeţi în Hristos, pocăiţi-vă pentru păcatele voastre. Mărturisiţi-vă părintelui vostru duhovnicesc, împărtăşiţi-vă cu Sfântul Trup şi Cinstitul Lui Sânge. Lumea, vânătorii de distracţii, modernii clienţi ai cluburilor de noapte şi ai jocurilor de cărţi, poate să vă considere proşti. Nu sunteţi proşti, sunteţi inteligenţi. Sunteţi oameni care au înţeles sensul vieţii. Proşti şi neghiobi şi nebuni, care se îndreaptă spre pierzarea cea veşnică, sunt cei care nu cred în Hristos. Prin urmare, dacă oricine, fie soţ, fie rudă, fie vecin, fie vecină vă spune: De ce nu participaţi la viaţa lumii, pierdeţi prilejurile de a vă bucura şi vă petreceţi vremea inutil, crezând în Hristos, voi nu luaţi în calcul aceste vorbe. Această caracterizare s-o aveţi drept laudă şi medalie. Pentru că vedeţi, din epoca Apostolului Pavel, cuvântul Crucii pentru unii era „nebunie”, iar pentru alţii era „înţelepciune şi putere”.

Fie ca cinstita Cruce să ne întărească, aşa încât să înaintăm continuu din putere în putere şi din virtute în virtute până ce vom ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, căreia fie ca toţi să ne învrednicim prin jertfa izbăvitoare şi prin învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

†Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis, în Biserica Schimbării la Faţă a Mântuitorului, 14.09.1974)

Sursa: Pelerin ortodox

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA APOSTOLUL DIN DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

(Galateni 6, 11-18)

CRUCEA ÎNVINGE LUMEA

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14)

“Dacă, iubiţii mei, dacă există ceva pentru care un creştin trebuie să se bucure, să se veselească şi să se laude chiar, acest lucru este crucea; crucea, pe care peste câteva zile Biserica ne va chema să o sărbătorim.

Dar când zicem cruce nu înţelegem doar lemnul din care este confecţionată. Îl înţelegem pe cel Răstignit, pe Domnul nostru Iisus Hristos, care a suferit înfricoşata mucenicie a răstignirii, şi prin această jertfă, pe care a oferit-o pe lemnul crucii, a izbăvit neamul omenesc de păcat. Fiecare picătură a sângelui care s-a vărsat din rănile celui Răstignit, din mâinile, picioarele şi coasta Lui găurite, fiecare picătură a sângelui lui Hristos s-a făcut un râu – ce zic? -, s-a făcut o mare, un ocean, în care se spală şi se curăţesc milioanele de oameni păcătoşi.

***

Crucea! Fără sângele lui Hristos nimeni, niciun om, oricât de bun şi sfânt ar părea, nu poate să se mântuiască. Se mântuieşte, se curăţeşte, se izbăveşte doar omul care crede în Izbăvitorul lumii cel Răstignit. Puterea, care izvorăşte din jertfa pe cruce a lui Hristos, depăşeşte orice altă putere. Este o putere tainică şi nevăzută. Această putere a crucii a atins sufletul tâlharului şi l-a făcut să spună: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Această putere l-a făcut pe sutaş să îngenuncheze înaintea celui Răstignit şi să spună: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta!” (Matei 27, 54). Această putere a atins şi sufletul unui fanatic vrăjmaş al celui Răstignit şi l-a făcut cel mai fierbinte propovăduitor al Evangheliei; şi acesta este apostolul Pavel. Acum, plin de recunoştinţă, Pavel cade şi se închină crucii Domnului şi spune cuvinte care, împreună cu cuvintele pe care le-au spus tâlharul şi sutaşul, constituie un veşnic imn al celui Răstignit. Zice Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, iar eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Adică: Alţii să se laude cu ce doresc – e dreptul lor. Eu însă, doar cu un lucru mă laud, cu crucea Domnului. Crucea Domnului m-a mântuit. Ea mi-a dat putere să înving răul care există în lume. Răul nu poate să mă învingă. Eu sunt mort pentru lume, iar lumea este moartă pentru mine.

***

Dar care este lumea, despre care vorbeşte Pavel? În Sfânta Scriptură cuvântul lume are un înţeles bun şi unul rău. Lumea în înţelesul bun sunt toate cele pe care le-a creat Bunul Dumnezeu. Este pământul, marea, copacii, munţii, soarele, luna, stelele. Sunt peştii, păsările, animalele. Este omul. Este întreaga creaţie divină. Şi lume, în înţelesul rău, sunt oamenii; nu toţi oamenii, ci cei care nu cred în Dumnezeu, Îi calcă poruncile, înjură şi blasfemiază şi nu simt nicio mustrare de cuget pentru răul pe care îl fac, ci încearcă prin diferite mijloace să-i atragă şi pe alţii în necredinţă şi în depravare. Asta este lumea în înţelesul rău, în sens rău. Iar domnitor, care stăpâneşte toată această lume, este satana. De aceea, şi satana se numeşte „stăpânitorul lumii” (Efeseni 6,12).

Lumea, în înţelesul ei rău, constituie un uriaş curent de necredinţă şi de stricăciune. Este un mare şi groaznic duşman al mântuirii omului.

Această lume îi urăşte pe adevăraţii creştini şi încearcă să-i atragă, să-i târască de partea ei, să-i facă de-ai ei, să gândească, să simtă şi să facă nu ce vrea Hristos, ci ce vrea lumea. Iar armele, pe care le foloseşte lumea împotriva creştinilor, sunt două: farmecele şi sperietorile.

Care sunt farmecele? Sunt acele lucruri mulţumitoare pe care le oferă lumea. Sunt banii, pe care fără efort şi sudoare este gata să-i dea fără măsură celor care o ascultă. Sunt chefurile, beţiile, desfrânările, erosurile ruşinoase. Sunt poziţiile şi funcţiile, pe care lumea e gata să le ofere oamenilor, ajunge să cadă pentru a i se închina. Acestea şi altele încă sunt cele mulţumitoare pe care le oferă lumea. Sunt farmecele ei.

Iar sperietorile ei care sunt? Sunt ironiile, vorbele de ocară, dezbinările, calomniile, ameninţările împotriva creştinilor, care vor să trăiască o viaţă creştină. Împotriva acestora se ridică lumea. Sperietori mai sunt şi marginalizările, nedreptăţile, concedierile, prigoanele, temniţele, exilurile, şi, în sfârşit, aspra moarte mucenicească. Acestea sunt cele neplăcute cu care ameninţă lumea. Acestea sunt sperietorile ei.

Ah, ce putere are lumea! Unii dintre oameni sunt învinşi de farmecele lumii şi sunt prinşi în cursele satanei şi îşi pierd comportamentul moral şi credinţa şi devin oameni lumeşti, una cu lumea păcătoasă. Alţii, iarăşi, sunt învinşi de sperietoarele pe care le foloseşte lumea împotriva creştinilor. Aceşti oameni se tem şi tremură de lume. Vor să meargă la biserică, să se spovedească, să se împărtăşească, vor să împlinească îndatoririle lor religioase, dar nu le împlinesc. Tremură: „Ce va zice lumea?”. Într-un aşa punct de laşitate au ajuns, că nu îndrăznesc să-şi facă semnul crucii, ca să nu-şi bată joc de ei oamenii moderni. Dar – Slavă lui Dumnezeu, slavă celui Răstignit! – există şi creştini, pe care nici farmecele, nici sperietorile lumii nu-i învinge. Aceştia sunt eroii răstigniţi ai creştinismului. Aceştia sunt morţi faţă de farmecele şi sperietorile lumii, dar realmente vii, care au în inima lor pe Hristos şi Hristos le dă puterea de a învinge şi de a triumfa în lume.

***

Iubiţii mei! Între eroii, între învingătorii lumii, se distinge apostolul Pavel. El a învins lumea şi niciun farmec şi nicio sperietoare nu au putut să-l influenţeze, iar pentru asta pe bună-dreptate este auzit spunând: ”Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Dar noi? O, noi, pe care ne înving răutăţile şi patimile! Nu putem să spunem aceste cuvinte ale lui Pavel. Să ne pocăim deci. Să cerem mila celui Răstignit şi să luăm hotărârea să trăim după sfânta Lui voie până la moarte”.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi” din cartea „Apostolos”, Atena, 2001)

sursa: Pelerin ortodox

Cititi si:

• ASA A IUBIT DUMNEZEU LUMEA…
• “Nu poti tu sa pedepsesti pe pacatos mai aspru decat propria lui constiinta”
• NICODIM – NADEJDEA NEBUNA A INTELECTUALILOR SFARSITULUI DE VEAC

***

• Sfantul Teofan Zavoratul despre TIRANIA “OPINIEI PUBLICE” IMPOTRIVA A TOT CEEA CE ESTE CRESTINESC SI DESPRE RENUNTAREA LA OBICEIURILE LUMESTI
• Trei cuvinte importante despre lepadarea lumescului si a iubirii de sine
• Din corespondenta Sfantului Teofan cu o tanara ravnitoare DESPRE VIATA LUMEASCA SI VIATA DUHOVNICEASCA
• Sf. Teofan Zavoratul – “DUMNEZEU SAU LUMEA: NU ESTE CALE DE MIJLOC!”
• BOALA DUHULUI LUMESC
• Cum sa ducem “lupta cea buna” si cum sa sporim duhovniceste?
• Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti
• Crestinul – intre luarea Crucii si agatarea cu dintii de lumea aceasta
• Mitropolitul Augustin al Florinei: CE ESTE LEPADAREA DE SINE?
• Putini sunt adevaratii crestini!
• Sf. Tihon din Zadonsk ne arata IN CATE FELURI NE PUTEM LEPADA DE HRISTOS
• Sf. Tihon din Zadonsk: ADEVARATII SI FALSII CRESTINI