Război întru Cuvânt

Falsa reprezentare a realitatii

Toate bolile psihice au la baza o falsa reprezentare a realitatii, fie ca e vorba de sine, de ceilalti sau de lumea din jur.

Aceasta falsa reprezentare a realitatii isi afla formele extreme in delir, intalnit in psihoze. In aceste forme, cauzele organice joaca adesea un rol determinat (ca, de pilda, delirul produs de droguri sau de alcool); ele tin, asadar, de o terapeutica medicamentoasa. Totusi continutul delirului – ca si acela al viselor, de altfel – depinde in parte de viziunea despre lume pe care o are omul, de dorintele, de temerile si de starea sa afectiva. Una dintre problemele pe care le intampina terapeutul este ca deli­rul are o mare putere de stapanire asupra bolnavului, pe care-l face in cele mai multe dintre cazuri rezistent la orice rectificare prin reflectie sau discurs rational. Terapeutica medicamentoasa constituie atunci un adjuvant nu doar util, dar chiar indispensabil; reducand forta delirului, ea il face pe bolnav receptiv la discursul terapeutului si capabil de o reflectie personala, prin care sa-si rectifìce in mod progresiv viziunea despre lume si reprezentarea pe care o are despre realitate.

Putini sunt psihoterapeutii care sa tina seama, ca de un factor constitutiv al multor boli psihice, de aceasta falsa reprezentare a realitatii – conceputa ca o falsa Weltanschauung, ca o falsa viziune asupra lumii si existentei -, si care, asadar, sa priveasca rectificarea acestei reprezentari drept un element important al terapeuticii. Printre ei se detaseaza Viktor Frankl cu logoterapia sa, care plaseaza problema sensului (logos) existentei in centrul intelegerii bolilor psihice si al terapiei lor. Insa, chiar daca el considera in mod just ca relatia omului cu Dumnezeu este determinanta in ceea ce priveste sensul corect sau nu pe care omul il da existentei sale si in ceea ce priveste efectele pozitive sau negative care rezulta de aici pentru sanatatea sa mintala, conceptia sa ramane vaga si generala, lipsindu-i raportarea la o antropologie religioasa bine determinata.

Am aratat in alta parte ca, in cadrul crestinismului, Parintii au definit cu precizie cauzele si efectele pe care le are patologia cunoasterii si felul in care aceasta poate fi remediata. Continuare»

14 Comentarii »

1. Tristetea si akedia

Tristetea si akedia sunt doua patimi sau boli spiritu­ale indelung cercetate de ascetica crestina, si felul tamaduirii lor a fost cu multa intelepciune cugetat. Ceea ce se numeste astazi depresie tine in mare masura de aceste doua boli spirituale si de aceea pentru ea e potrivita in foarte multe cazuri terapeutica duhovniceasca.

A. Tristetea (lype), dincolo de ceea ce arata insasi cuvantul, este o stare a sufletului caracterizata prin descurajare, slabiciune (astenie), greutate si durere sufleteasca, de mahnire, lancezeala, apasare a sufletului, insotite cel mai adesea de neliniste si chiar spaima.

Aceasta stare poate avea cauze multiple, dar este intotdeauna o reactie patologica a puterii irascibile (thymos) sau a puterii de a dori a sufletului (epithymia, epithymetikon, epithymeike dynamis), fìind in primul caz o urmare a maniei (orge), iar in al doilea, o urmare a neimplinirii unei dorinte. Ea poate fì iscata in suflet si de lucrarea nemijlocita a demonilor sau se iveste aparent fara nici o pricina.

Sa examinam in detaliu aceste etiologii. Continuare»

21 Comentarii »

Extras din lansarea de carte a lui Jean-Claude Larchet la Libraria Sophia, 4 nov. 2011, DESPRE IUBIREA CRESTINA:

“Ceea ce am vrut in mod special sa infatisez in aceasta carte este ca dragostea este ceva care nu este usor. Dragostea nu este doar un sentiment spontan, nu este o emotie, nu este un sentiment; chiar daca sentimentele si emotiile noastre pot participa la dragoste.

Este o mare diferenta intre dragostea spirituala (duhovniceasca), adica dragostea crestina pe care Hristos ne-o porunceste sa o avem, si un simplu sentiment natural.

Continuare»

19 Comentarii »

“Cred totuşi că teologia nu are o funcţie fundamentală de a inova.

Nu avem aceeaşi mentalitate ca teologia catolică, unde teologul este liber să creeze, să inoveze după bunul plac, potrivit imaginaţiei şi raţiunii sale“.

O viaţă dedicată cunoaşterii Sfinţilor Părinţi

Cunoscut autor de spiritualitate şi teologie patristică, Jean-Claude Larchet s-a născut în 1949, într-o familie catolică. S-a apropiat de Ortodoxie prin intermediul studiului patristic, devenind ortodox la 21 de ani. Invitat la numeroase conferinţe, congrese de teologie şi dezbateri pe teme religioase, teologul francez dă mărturie despre valorile Ortodoxiei. Scrierile sale se concentrează asupra redescoperirii Tradiţiei Bisericii, ca fundament al existenţei omului contemporan. A scris asiduu despre suferinţa omului, venind inspirat în întâmpinarea problemelor esenţiale în mentalitatea omului de astăzi: de ce există suferinţă? Ce atitudine să avem în faţa bolii şi a morţii? Cum ne putem vindeca de o boală psihică? Să amintim doar câteva titluri: Terapeutica bolilor spirituale, Teologia bolii, Semnificaţia trupului în Ortodoxie, Terapeutica bolilor mintale, Despre iubirea creştină. Citind cărţile sale, avem şansa de a descoperi o gândire ortodoxă ancorată solid în teologia Bisericii, o viziune realist mărturisitoare a lui Hristos, astăzi.

Ca un iubitor al gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul, dar şi ca un bun cunoscător al operei acestuia, Jean-Claude Larchet a colaborat la editarea operei Sfântului Maxim Mărturisitorul în limba franceză, alcătuind studii introductive bine documentate, cu o argumentaţie pe cât de coerentă şi profundă, pe atât de accesibilă. Şi-a dezvoltat viziunea teologică la umbra gândirii marilor Părinţi şi teologi mai vechi sau mai noi ai Bisericii.

Doctor în filosofie şi teologie în cadrul Universităţii din Strasbourg, autor a peste optsprezece cărţi de teologie, publicate la edituri de prestigiu şi traduse deja în multe limbi, şi a numeroase studii de spiritualitate şi teologie patristică, Jean-Claude Larchet a devenit un nume de referinţă între teologii ortodocşi contemporani. Teologul francez propune în interviul de faţă un demers echilibrat, bazat pe Revelaţia biblică şi Tradiţia Bisericii, într-un limbaj actual. Secretul său tocmai acesta pare să fie: cunoaşterea rodeşte cu adevărat numai dacă se raportează la Hristos, hrănindu-se din experienţa duhovnicească a Bisericii. Păşind astfel, provocările şi problemele vremii noastre primesc răspuns, întărindu-ne. Continuare»

18 Comentarii »

• Continuare de la: Sfantul Maxim Marturisitorul si raportarea la tezele catolicismului. Revelatiile unei carti ale teologului francez Jean-Claude Larchet

*

Din textul urmator cu care completam prezentarea cartii Sf. Maxim, mediator intre Rasarit si Apus, a teologul francez J-Cl. Larchet, ies in evidenta doua principii fundamentale ale invataturii Sfantului Maxim Marturisitorul:

1. criteriul apartenentei la Biserica este marturisirea dreptei credinte (dreapta credinta fiind indisolubil legata de Sfanta Traditie) si
2. marturisirea dreptei credinte este determinata de  ”o constiinta care te apara”.

1) Impresioneaza limpezimea si claritatea cu care teologul Jean-Claude Larchet expune pilda si invatatura Sfantului Maxim despre criteriul unic si exlcusiv al apartenentei la Biserica: marturisirea credintei ortodoxe. Este raspunsul cel mai ortodox, daca putem spune astfel, cel mai curat, care se poate da initiativei ecumeniste din aceasta saptamana, ce schimonoseste eretic si ideologic o tema inspirată de textul scripturistic „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele Apostolilor 2,42).

Nu poate exista comuniune reala, nici unitate, ne invata Sfantul Maxim Marturisitorul, decat in masura in care exista marturisirea dreptei credinte. Unitatea, asadar, nu este un mijloc, ci abia o finalitate care poate fi atinsa doar in masura in care exista aceeasi marturie de credinta, anume de credinta ortodoxa. Este o deosebire neta fata de strategia ecumenista de a transforma discursul despre unitate intr-o strategie simbolica de putere, intr-o ideologie in care sunt fortate apropierile pe baza unui iluzoriu ”numitor comun”. Continuare»

20 Comentarii »

O carte foarte importanta in contextul ecumenist actual, in care se trec sub tacere diplomatica si interesata lucrurile esentiale care ne despart de celelalte “confesiuni”, in frunte cu catolicismul si al sau papa, este cea dedicata Sfantului Maxim de catre teologul francez (convertit de la catolicism la ortodoxie) Jean-Claude Larchet : Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, aparuta la editura Doxologia (a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei).

Aparitia editoriala a trecut, pe nedrept, destul de neobservata, ba, pe ici pe colo, s-au emis, in buna traditie a superficialitatii si barfelii romanesti, suspiciuni nefundamentate privitoare la convingerile autorului, suspiciuni ce nu pot surveni decat la cei care citesc doar titlul cartii si apoi brodeaza dupa “gandul cel rau” si dupa imaginatie. De fapt, sub acest titlu “diplomatic” cu rol de “nada” misionara, J-Cl. Larchet demonteaza, intr-un mod rational si imbatabil, toate poncifele propagandistice cu care catolicii sau filocatolicii au cautat sa instrumenteze anumite cuvinte ale Sfantului Maxim Marturisitorul. Aceste poncife sunt: asa-zisa acceptare a lui Filioque si asa-zisa aparare a primatului papal de catre sfantul marturisitor si filocalic. Continuare»

14 Comentarii »

Cititi si:

• CINE SUNT CEI MILOSTIVI?
• “CÂND DRAGOSTEA E ÎMPĂRĂTEASĂ…” Jean-Claude Larchet talcuieste cuvintele Sfintilor Parinti despre iubirea crestina

Practicile caritabile in Biserica Ortodoxa

“Se cade ca de la bun inceput sa risipim o neintelegere manifestata in mod curent in ceea ce priveste locul practicilor caritabile in Biserica Ortodoxa. In Occident adeseori se crede ca Biserica Ortodoxa este mai mult „contemplativa” decat „activa” si ca are in privinta caritatii o conceptie mai curand interiorizata decat exteriorizata, mai degraba personala decat sociala, duhovniceasca, si nu institutionala.

Aceasta impresie a fost generata de faptul ca multe dintre Bisericile Ortodoxe au trait o mare parte a secolului al XX-lea sub regimuri comuniste, care toate urmareau sa reduca locul si, prin urmare, si influenta si actiunea Bisericii in sanul societatii.

Dar putem observa ca, in tarile care n-au avut astfel de regimuri, actiunea caritabila a fost intotdeauna foarte prezenta si manifesta pe plan „exterior”, social si institu­tional, si ca ea a revenit in tarile eliberate in prezent de sub jugul comunist, in care renasc si se dezvolta sub egida Bisericii, si cu participarea a numerosi clerici si laici, spitale, orfelinate, crese, adaposturi, centre de educare, institutii de ajutorare a celor lipsiti de camin si de venituri, a varstnicilor, copiilor bolnavi, a tinerilor rupti de familia lor, a drogatilor, a prizonierilor si a tuturor persoanelor defavorizate, excluse din societate sau care au nevoie de ajutor.

O astfel de actiune caritabila, manifestata pe plan so­cial si organizata institutional, corespunde de altfel unei vechi si indelungate traditii in Rasaritul crestin. Sfantul Vasile cel Mare, care a trait in secolul al IV-lea, este indeosebi cunoscut drept un organizator neobosit al unor astfel de institutii de ajutorare a saracilor si fondator al primelor spitale.

Cat priveste ideea insasi ca Biserica Ortodoxa ar fi mai curand „contemplativa” decat „activa”, avand despre caritate o conceptie mai degraba interiorizata decat exteriorizata, spirituala, iar nu institutionala, este falsa intr-un sens si adevarata in altul.

E falsa daca se intelege prin aceasta ca actiunea e respinsa in numele contemplatiei, in schimb e adevarata daca se considera ca, in perspectiva ortodoxa, actiunea nu poate fi niciodata autonoma, ci trebuie sa fie intotdeauna intemeiata pe o raportare la Dumnezeu, care acorda valoare spirituala relatiei cu celalalt. Continuare»

11 Comentarii »

• ANUNT: JEAN-CLAUDE LARCHET LA BUCURESTI – miercuri, 3 noiembrie, ora 18.00, la Sophia

***

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG:

Mai bine cu fratele în iad decât în ceruri fără el

Text:

„Am văzut un om care pentru cei ce cădeau în cuvânt sau în faptă şi stăruiau în cele rele până într-atât se întrista şi suspina, încât se părea că numai el cu adevărat trebuia să dea socoteală pentru toţi aceia şi să fie predat osândei. L-am văzut pe altul care voia cu atata râvnă mântuirea fraţilor lui, încât de multe ori cu lacrimi fierbinţi se ruga din toată inima iubitorului de oameni Dumnezeu sau să-i mântuiască pe aceia, sau sa fie osândit şi el împreună cu ei, nevrând să se mântuiască singur, din pricina unei dispoziţii prin care imita pe Dumnezeu, ca Moise; căci legat de ei duhovniceşte prin iubire în Duhul Sfânt, nu voia să intre nici măcar în Impărăţia cerurilor despărţit de ei.”[1]

Comentariu: Continuare»

8 Comentarii »

Cititi si:

• Saracul Lazar, mangaiere pentru cei in necazuri
• Bogatul nemilostiv si saracul Lazar sau cum judeca Dumnezeu saracia si bogatia
• Parintele Cleopa: CE PRETUIESTE DUMNEZEU?
• SUNT CHINURILE IADULUI O REALITATE? Doctoria amara a Evangheliei

Sfantul Simeon Noul Teolog: CINE SUNT CEI MILOSTIVI

Text:

“Fericiti cei milostivi” (Mt. 5,7). Dar cine sunt cei milostivi? Cei ce dau bani si hranesc pe saraci? Nu! Dar cine? Cei ce saracesc de dragul Celui ce a saracit pentru noi (cf. II Cor. 8-9) si care nu au nimic de dat, dar isi aduc aminte pururi cu mintea de cei saraci, de vaduve si de orfani si de cei in neputinte, care ii si vad adeseori si compatimesc cu acestia si plang pentru ei fierbinte, cum era si Iov care zicea: N-am plans oare si eu impreuna cu cel care-si ducea viata greu? (Iov 30, 25), iar atunci cand au cu ce, ii miluiesc pe acestia cu bucurie, aducand aminte fara pizma tuturor si cele privitoare la mantuirea sufletului, urmand Celui ce a spus: Am invatat-o fara viclenie si o impartasesc fara parere de rau (Int. Sol. 7, 13). Acestia sunt cei fericiti de Domnul ca fiind cu adevarat milostivi; de aceea, de la o asemenea milostenie, ca printr-o treapta, ajung la curatirea desavarsita a sufletului”.

Comentariu Jean-Claude Larchet: Continuare»

11 Comentarii »

SURSELE SPIRITUALE ALE BOLILOR PSIHICE

Este momentul sa aratam in mod concret felul in ca­re anumite boli psihice se nasc din anumite boli spirituale si cum tratarea lor incepe cu tratarea acelora.

Pentru a aborda acest subiect, o buna metoda ar fi sa examinam succesiv diferite boli psihice de acest fel, prezentand izvoarele spirituale ale fiecareia dintre ele. Aceasta metoda are insa doua inconveniente. Pe de o parte, clasificarea bolilor psihice se supune conditiilor si variatiilor istorice si culturale, fiind de aceea intotdeauna contestabila. Pe de alta parte, la obarsia unor boli psihice diferite aflam aceleasi izvoare spirituale, variind doar proportiile si combinarea lor. Ni se pare de aceea mai judicios sa prezentam principalele surse spirituale ale bolilor psihice, precizand care sunt bolile psihice – asa cum sunt ele in general identificate in nomenclatura actuala cea mai des uzitata – in care ele se manifesta mai pronuntat. Continuare»

16 Comentarii »