Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Lc. 15,12-32)

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi este un text plin de invataturi. O evanghelie care pune pe predicatorul aflat la amvon intr-o mare dilema, nestiind la ce sa se refere mai intai: la rabdarea, iertarea si bucuria tatalui ca i s-a intors fiul cel ratacit, sau la pocainta acestuia din urma? Unii predicatori fac exegeza, explicand fiecare cuvant, aratand ce inseamna fiecare fapt sau fiecare dintre atitudinile prezente in evan­ghelie: a tatalui, care nu este altcineva decat Dumnezeu, a fiului risipitor, care suntem noi, cei care uneori in viata aceasta „cadem“, si a fiului mai mare care, desi n-a calcat niciodata cuvantul parintelui sau, ramane totusi undeva „in afara bucuriei”.

Ei bine, in ceea ce ma priveste, dorind sa talmacesc frumusetea si inaltimea duhovniceasca a acestei pericope evanghelice, am ales sa ma refer la cei doi fii: unul mai tanar, dar care pleaca si se pierde in desfranare, si altul mai mare, ascultator fata de tatal sau, dar cu o ascultare „neroditoare“. Unul tanar si fara de minte, dar care la un moment dat, „regasindu-se”, vine si, pocaindu-se, devine modelul evangheliei de astazi, pe cand celalalt, desi niciodata nu si-a suparat tatal, ramane pana la urma personajul nefast si negativ.

Iubiti credinciosi,

Evanghelia de astazi ne prezinta doi oameni: unul care, in prima parte a pericopei evanghelice este pacatos, dar care apoi se reabiliteaza, iar altul „drept”, dar care, in pofida „dreptatii” lui, ramane afara de Imparatie - pentru ca ospatul si bucuria pe care tatal a gasit de cuviinta sa le pre­gateasca fiului pocait inseamna Imparatia Cerurilor. Cum se face, deci, ca fiul desfranat si pacatos ajunge in Imparatia lui Dumnezeu, iar celalalt, care totdeauna si-a ascultat parintele, ramane „afara”? Ce se intampla oare in evanghelia de astazi? Cum de are loc aceasta rasturnare a valorilor, si fiul risipitor, cel care-si supara tatal cerandu-i de la obraz mostenirea pentru a o cheltui cu desfranatele, devine pana la urma personajul pozitiv — personajul „simpatic”, daca-mi este ingaduit sa ma exprim astfel — iar fiul cel „drept”, care „totdeauna a slujit” si niciodata nu a calcat porunca tatalui sau, ajunge dintr-o data personajul negativ si „antipatic”? Ce face, asadar, pe fiul desfranat ca sa „merite” Imparatia lui Dumnezeu si ce face pe fiul ascultator ca, pana la urma, sa ramana „afara”?

Ei bine, fiul cel desfranat „isi vine in sine”. Isi vine in fire si isi da seama ca a gresit; realizeaza ca a ajuns un netrebnic si intelege ca trebuie sa se intoarca numaidecat la tatal sau, si nu oricum, nu povestindu-i si bravand cu „ispravile” sale, ci zicandu-i: „Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai“. Asa a planuit sa mearga si sa-si ceara iertare, cu smerenie si pocainta, nu pretinzand sa fie repus in drepturile pe care le-a pierdut; gata sa faca munca de sluga, numai sa fie reprimit in „casa”. Aceasta pocainta si smerenie vazandu-le tatal, care nu a incetat sa-l astepte inca din clipa in care a plecat, l-a iertat pe data si l-a primit cu bucurie, daruindu-i inapoi tot ce pierduse, si aceasta din dragoste si de bucurie ca „acest fiu al sau mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.

Ce se intampla cu fratele mai mare?

El nu a exagerat nicio clipa cand a spus tatalui sau: „Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata nu ti-am calcat porunca”. Adevarat graia. Şi cu toate acestea, el este personajul nega­tiv din evanghelia de astazi. Unde greseste acest „drept” care nu si-a suparat niciodata parintele? Greseste prin neputin­ta de a se bucura impreuna cu tatal sau si, mai ales, cu fratele lui care, pierdut fiind s-a mantuit. In loc sa se bucure, acesta „s-a maniat”, zice evanghelia, si a ramas afara. S-au dus care mai de care cautand sa-l convinga sa treaca peste ce, dragii mei?… Peste invidie? Peste rautate? Peste impietrire? Peste prostie? Acestea sunt care nu ne lasa sa ne bucuram de binele celuilalt! Acestea sunt care ne fac sa ne intristam cand aproapelui nostru ii merge bine; sa fim invidiosi, tristi si suparati cand, de fapt, suntem chemati sa ne bucuram si sa ne veselim impreuna la „ospatul” cel dumnezeiesc!…

Unde greseste, asadar, fratele „manios” al fiului risi­pitor? Astazi, poate pentru intaia oara, el ii vorbeste tatalui sau cu repros: „Mie niciodata nu mi-ai dat macar un ied ca sa ma veselesc cu prietenii mei!” Tot astazi, se face si judecator dispretuitor al fratelui sau: „dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, pentru el ai injunghiat vitelul cel ingrasat!” Iata, asadar: il condamna pe tatal sau pentru modul in care l-a primit pe fiul cel pierdut, rabufneste si, dintr-o data, nu mai este nici fiu ascultator, nici frate bun celui „cazut”. Mai mult decat atat, evanghelia ne lasa sa intelegem ca, in cele din urma, acesta a ramas suparat „afara” — afara de Imparatia lui Dumnezeu.

La aceste doua atitudini am vrut sa meditam astazi! Sa ne aducem aminte de cuvantul Evangheliei care spune ca „vamesii si desfranatele merg inaintea noastra in imparatia lui Dumnezeu” (Mt. 21, 31), iar noi, cei carora ni se pare ca suntem drepti si ca niciodata nu am calcat cuvantul Parintelui Dumnezeu, fiind fiul ascultator — si nu cel risipitor, care si-a cheltuit „zestrea” sa sufleteasca si trupeasca in nenumarate pacate — ramanem in mod paradoxal „afara”. Iata, asadar, pericolul care ne pandeste pe noi cei care, poate, la prima citire a evangheliei de astazi, ne-am identificat cu fiul cel ascultator. Atentie insa! Mantuitorul Hristos vrea sa ne spuna: nu cumva, in pofida dreptatii noastre, in ciuda faptelor noastre „extraordinare” pe care pretindem de multe ori, exagerand cu subiectivism, ca le-am savarsit, sa avem aceeasi surpriza si sa ramanem totusi „afara de Imparatie”.

Fiul desfranat ne devine pana la urma simpatic, nu pentru ca a desfranat si si-a cheltuit averea in dezmierdari, ci pentru ca a cunoscut intr-un final „taina pocaintei”. A aflat secretul reabilitarii, si-a venit in fire sau in „sine”, cum zice evanghelia, s-a regasit pe sine si a reusit sa se schimbe. A putut sa se ridice din mocirla pacatului, s-a putut smeri, a aflat puterea necesara sa vina inaintea tatalui sau sa-si recunoasca greseala si sa ceara nu ceea ce avusese, ci starea de sluga. Evanghelia de astazi, gandesc eu, ne face atenti pe noi, cei care „tocim pragul” bisericii zi de zi ori duminica de duminica, nu cumva sa cadem in pacatul fratelui celui mare: in acea ascultare formala, lipsita de recunostinta fata de Parintele, dar si de dragoste si pretuire pentru fratele nostru, mai cu seama atunci cand acesta se pocaieste.

Sa luam aminte la acest „soi de dreptate” lipsita de bunatate, o dreptate stearpa si impietrita, care a facut din fratele mai mare un fel de „pom neroditor” ce se arata frumos la infatisare si avand coroana bogata si verde, dar salbatic totusi, manios si neputincios in fata iubirii de frate si chiar a iubirii de parinte, si pentru care a ramas trist si nerecunoscator „afara”!…

Mesajul evangheliei de astazi, asadar, acesta este: daca suntem cumva sau vom ajunge vreodata, in anumite clipe ale vietii noastre, fiul cel pierdut, sa ne aducem aminte ca Dumnezeu ne asteapta si este gata sa ne repuna neintarziat si fara repros in aceeasi stare din care am cazut, numai sa aratam si aceeasi constiinta, smerenie si pornire de a ne schimba, pe care le-a aratat fiul risipitor. Daca, insa, suntem fiul care nu a cazut, gata sa-I spunem lui Dumnezeu: „Iata de atatia ani iti slujesc si niciodata nu Ti-am calcat porunca…”, atentie ca in aceasta „dreptate” a noastra trebuie sa picuram si un strop de iubire, pentru ca ea sa nu fie o dreptate mandra si impietrita, lipsita de compasiune fata de cel cazut si plina de dispret sau judecata cruda fata de el.

Prin urmare, evanghelia de astazi ne cheama sa ne pocaim daca am cazut, iar daca nu, sa avem grija, nu cumva sa cadem tocmai prin faptul ca ni se pare ca „stam”. Ne indeamna sa invatam sa ne bucuram cand vedem „binele” in jurul nostru, nu sa ne incetosam mintea cu invidie si rautate ori privind cu gand viclean la bucuriile celorlalti, bine stiind ca Dumnezeu are aceeasi dragoste mare pentru toti si ca Se bucura de fiecare dintre noi daca vom sti sa-I pretuim chemarea.

Facand asa, dragii mei, vom ajunge si noi sa petrecem la „ospatul” Stapanului Dumnezeu, fie de pe pozitia de iertati si reabilitati, fie ca fii ascultatori, bucurandu-ne impreuna cu El in vecii vecilor, Amin”.

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Legaturi:

Alte predici la aceasta Duminica:

Alte predici la aceasta Duminica:

• Pemptousia: 131 de ani de la trecerea la Domnul a scriitorului rus Feodor Dostoievski

Pe 9 februarie 1881, Feodor Dostoievski s-au despărţit de această lume în timp ce familia îi citea parabola evanghelică a fiului risipitor. Acest articol din publicaţia „America Ortodoxă” de la comemorarea a 100 de ani de moartea lui Dostoievski comemorează pe mare scriitor şi arată importanţa sa pentru Biserica Ortodoxă.

28 Ianuarie/9 Februarie din acest an (1981) a marcat centenarul morţii lui Feodor M. Dostoievski, marele scriitor rus care a fost, probabil, cea mai puternică voce ortodoxă din literatura universală a ultimelor secole. În marcarea acestei aniversări prin decretarea de slujbe de pomenire pentru el, în toate eparhiile, precum şi recomandarea organizare de întâlniri şi conferinţe dedicate lui, Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse din Afara Graniţelor a menţionat că „activitatea sa creatoare a fost extrem de apreciată de gânditorii din afara Bisericii. Înmormântarea sa este amintită ca un eveniment extraordinar şi în numele Lavrei Sf. Alexandru Nevsky din Petersburg, văduva lui a fost rugată să-l îngroape exact acolo, deoarece Fiodor Michailovich a fost un apărător al Ortodoxiei”.

Spre deosebire de cei mai mulţi din romancieri şi scriitori ruşi din secolul al XIX-lea, intenţia lui Dostoievski, în activitatea sa creatoare, a fost tocmai de a exemplifica principiile ortodoxe. După o tinereţe cu fascinaţia pentru ideile occidentale şi cu implicarea sa într-un grup de socialist-revoluţionar, Dostoievski s-a întors dintr-un exil temporar în Siberia pe deplin convertit la adevărul Ortodoxiei şi a decis să folosească talentul său literar pentru a apăra acest adevăr împotriva multora săi duşmani şi pentru a lumina cu lumina ei spiritul timpurilor sale.

În „Demonii” a făcut o devastator de precisă analiză a minţii revoluţionare radicale şi a prevăzut că ar fi necesar să se omoare o sută de milioane de oameni pentru a face o revoluţie de succes în Rusia (Soljeniţîn a remarcat corespondenţa exactă cu numărul de victime ale comunismului sovietic).

În „Crimă şi pedeapsă” el urmăreşte efectul filozofiei nihilismului (fundamentul revoluţie) asupra sufletului unei singure persoană şi mântuirea ei prin creştinism. În „Legenda Marelui Inchizitor” din „Fraţii Karamozov” el a stabilit diferenţa între denaturarea creştinismului din Vest şi adevărata Ortodoxie, şi a arătat mai departe unitatea de bază a Papismul şi a socialismului în Occident şi fuziunea lor finală în timpul domniei lui Antihrist.

În acestea, dar şi în alte cărţi, el a arătat intenţia şi scopul final al umanismului secular modern: o societate fără Dumnezeu. El a dat definiţia „teologică” a acestui gol cu mai mulţi ani înaintea lui Nietzsche în Occident: Nu există nici un Dumnezeu (sau: nu există viaţă veşnică), prin urmare, totul este permis. Dar, spre deosebire de Nietzsche, a cărui incapacitatea de a crede l-a dus nebunie, Dostoievski cu diagnosticul său a dat, de asemenea, răspunsul la această boală modernă a sufletului: o întoarcere la fundamentele creştinismului ortodox.

Dostoievski a fost un om pasionat şi a avut căderi şi multe greşeli. Dar el este amintit ca unul care, fiind un „om modern”, a ajuns să vadă care este singurul lucru cu adevărat necesar în viaţă, a luptat sincer împotriva patimilor sale şi ne-a ajutat pe toţi să vedem mai clar natura lucrărilor patimilor şi ale păcatului în omul căzut. Stareţul Ambrozie de la Optina a spus despre Dostoievski, după ce acesta a vizitat mănăstirea, că el a fost „unul care se pocăieşte”. Astfel, el este mai aproape de convertiţii ortodocşi de astăzi decât sunt mari asceţi ruşi din secolul 19, şi poate să-i ajute deschizându-le calea către adevărul mântuitor al Ortodoxiei. Dincolo de toate, portretele sale pline de compasiune ale suferinzilor şi ale asupriţilor, şi chiar şi a celor pătimaşi, pot ajuta pe convertiţii ortodocşi pentru a dezvolta preocuparea de bază creştină şi compasiunea, care sunt adesea pierdute din vedere în zilele noastre prea intelectuale.

***

Despre tiranie

Tirania este un obicei care prinde lesne radacini si cu vremea poate sa devina o boala. Afirm ca cel mai bun om din lume poate sa se inraiasca si sa se abrutizeze in asemenea hal, incat nimic sa nu-l mai poata distinge de o fiara salbatica. Sangele si puterea te ametesc: ele ajuta la dezvoltarea asprimii si a destrabalarii vicioase, spiritul si ratiunea pot aluneca atunci catre fenomenele cele mai anormale, simtite ca placeri.

Omul si cetateanul dispar totdeauna in tiran si intoarcerea la demnitatea omeneasca, remuscarea, reinvierea morala devin atunci aproape irealizabile. Sa adaugam ca posibilitatea unei astfel de libertati (tiranice – n.n.) influenteaza, prin contagiune, societatea intreaga.

Societatea care priveste aceste lucruri cu nepasare este infectata pana in maduva oaselor.

F.M. Dostoievski, Amintiri din casa mortilor, Opere 1, Ed. pentru Literatura Universala

***

Unul din falsurile contemporane

(…) In romanul meu (Demonii – n.n.), nu-l tratez pe faimosul Neceaev in persoana, nici pe Ivan, victima lui. Am vrut sa pun o intrebare si sa dau un raspuns la aceasta intrebare, cat mai clar posibil, sub forma de roman: in ce mod, in uimitoarea noastra societate contemporana de tranzitie, este posibil sa apara nu un Neceaev, ci Neceaevii, si cum se intampla ca acesti Neceaevi isi recruteaza pana la urma neceaevistii?

Or, recent, cu o luna in urma de altfel, am citit publicatia R. M. urmatoarele randuri curioase: “ni se pare ca afacerea Neceaev a putut convinge ca tineretul nostru studios nu este amestecat in asemenea fapte demente. Un fanatic idiot de tipul lui Neceaev si-a putut gasi prozeliti doar in randul tineretului inactiv, inapoiat si nicidecum studios”.

(…) in afara de faptul ca minciuna luata drept adevar are intotdeauna forma cea mai periculoasa, in afara de asta sare in ochi si faptul ca ea nu a aparut inca niciodata pana acum intr-o forma atat de nuda, exacta si lipsita de artificiu ca in acest articolas. Intr-adevar, sunt unii facuti sa dea in gropi. Exact in aceasta forma e interesant sa urmarim minciuna si, pe cat posibil, sa o scoatem la lumina, caci cine stie cand ni se va mai ivi ocazia sa vedem atata franchete lipsita de orice artificiu!

Inca inainte de timpuri imemoriale si pseudoliberale, ziaristica noastra si-a luat drept regula “apararea tineretului”. Impotriva cui si contra a ce? Asta ramane uneori in negura necunoscutului si astfel aceasta atitudine capata adesea o forma nemaipomenit de natanga si chiar ultracomica, mai ales cand sunt atacate alte organe de presa, in sensul ca “iata, cica, noi suntem mai liberali, iar voi atacati tineretul, deci sunteti mai retrogazi”. (…) Mai grav este ca procedeul nu e doar o inventie a ziarului R.M., ci este un procedeu comun mai multor organe ale presei noastre pseudoliberale. Esenta lui consta, in primul rand, in elogierea in bloc a tineretului, in toate privintele si ocaziile, precum si in atacurile grosiere indreptate impotriva tuturor celor care isi permit, intr-o imprejurare oarecare, sa adopte si fata de tineret o atitudine critica. (…)

Dati-mi voie, domnilor, sustineti ca Neceaevii trebuie sa fie neaparat idioti, niste fanatici idioti. Asa o fi? E drept oare? In cazul de fata, il las la o parte pe Neceaev si folosesc forma de plural: Neceaevii. Da, printre neceaevi pot exista creaturi lamentabile si deformate, dotate, printr-un atavism foarte complicat, cu o sete de intriga si putere, cu o precoce necesitate arzatoare si maladiva de a-si demonstra personalitatea, dar de ce ar fi “idioti”? Dimpotriva, chiar si cei care sunt niste monstri veritabili pot fi extrem de evoluati, vicleni si chiar culti.

Sau credeti ca stiintele, cunostintele, informatiile primite in scoala (chiar si in universitate) formeaza atat de definitiv caracterul tanarului incat, odata cu primirea diplomei, capata pe vecie un talisman care sa-i permita recunoasterea adevarului si evitarea ispitelor, patimilor si viciilor? Astfel, toti tinerii care si-au terminat studiile sunt, dupa dumneavoastra, o multime de mici papi scutiti de pacate.

Si de ce presupuneti ca Neceaevii trebuie sa fie neaparat fanatici? Adesea sunt pur si simplu niste escroci. (…) Sunt niste escroci foarte vicleni, care au studiat tocmai latura generoasa a sufletului omenesc, cel mai adesea a unui suflet tanar, pentru a-l putea manui ca pe un instrument muzical. (…)

Tot in romanul meu Demonii am incercat sa descriu acele motive multiple si variate, in virtutea carora oamenii cei mai curati sufleteste si cei mai sinceri pot fi atrasi la savarsirea unei faradelegi atat de infioratoare. Toata grozavia consta in faptul ca la noi poti savarsi actul cel mai marsav, cel mai abominabil, fara a fi un ticalos! Si asta nu se intampla numai la noi, in toata lumea e asa, in toate epocile de tranzitie, in perioadele cand viata oamenilor este plina de zguduiri, de indoieli si de negare, atunci cand convingerile sociale fundamentale sunt marcate de scepticism si instabilitate. Dar la noi aceste lucruri sunt mai posibile decat oriunde, chiar in timpurile noastre, si aceasta este trasatura cea mai dureroasa si trista a vremii noastre de acum.

Nenorocirea noastra consta in posibilitatea de a nu te considera si uneori chiar de a fi cu adevarat aproape neticalos, savarsind o marsavie vadita si indiscutabila!

Atunci, de ce protectie speciala se bucura tineretul in comparatie cu alte varste, de vreme ce dvs. domnilor aparatori, de indata ce vedeti ca a inceput sa se preocupe si sa invete cu sarguinta, ii pretindeti imediat o fermitate, o maturitate a covingerilor pe care nu le-au avut nici macar tatii lor, iar acum cu atat mai putin exista? Tinerii nostri (…) educati in familiile lor, in care cel mai adesea se intalnesc acum nemultumirea, nerabdarea, grosolania ignorantei (cu toate ca e vorba de clasele inalte) si unde aproape pretutindeni adevarata educatie este inlocuita doar de negarea impertinenta, facuta dupa ureche; unde copiii primesc o educatie in afara oricaror traditii, in afara adevarului firesc, in lipsa de respect sau in indiferenta fata de patrie si in dispretul batjocoritor fata de popor, atat de raspandit in ultimul timp, oare aici, din acest izvor vor putea tinerii nostri sa soarba adevarul si rectitudinea primilor pasi in viata?

Iata unde este inceputul raului: in efortul secular, national, de a reprima in sine orice independenta de gandire, in intelegerea demnitatii de european cu conditia obligatorie a dispretului fata de noi insine, ca popor!

F.M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, Vol. I, Ed. Polirom

(Ilya Glazunov, Decline of Europe)

***

Vezi si:

INTRU MULTI ANI, PARINTE!

• Doxologia: Părintele Iustin Pârvu împlineşte 93 de ani

Părintele Iustin s-a născut în 1919, în satul Poiana Largului, comuna Călugăreni, judeţul Neamţ. În anul 1936, tânărul râvnitor de doar 17 ani intră ca frate la Mănăstirea Durău.

În anul 1937 se înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, de unde pleacă, mai apoi, spre seminarele din Râmnicu-Vâlcea şi Roman, pe acesta din urmă continuându-l abia după război. În 1940 este tuns în monahism, iar, după un an, hirotonit preot. Între anii 1942-1944, părintele Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, care se întindea din Neamţ până la Odesa. Participă, împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte”, la luptele din cel de-al Doilea Război Mondial.

După război, trece prin mai multe închisori (Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Piteşti), timp de 16 ani, fiind eliberat în 1964. Se alătură obştii Mănăstirii Secu, unde slujeşte ca preot şi duhovnic între anii 1966-1974. Între anii 1974-1989 părintelui i se stabileşte domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ. După ´90, odată cu schimbarea regimului politic, părintele Iustin Pârvu se întoarce la Mănăstirea Secu, unde stă aproape un an. Se retrage apoi în sihăstrie, cu gândul de a-şi petrece aici restul zilelor în post şi rugăciune. Dar rânduiala lui Dumnezeu era alta. Astfel, între anii 1991-1992, alături de alţi doi monahi, părintele soseşte în satul Petru Vodă din judeţul Neamţ şi întemeiază aici Mănăstirea Petru Vodă. La ceva distanţă de mănăstire, părintele Iustin Pârvu pune temelia unui schit de maici. Între timp, se mai construiesc aici, tot prin osteneala părintelui Iustin, un azil de bătrâni, un centru de plasament pentru copii şi un spital.

Pe 2 noiembrie 2008 părintele Iustin a primit rangul de arhimandrit.

Părintele Iustin Pârvu continuă tradiţia frumoasă a duhovniciei din zona Neamţului, fiind cunoscut ca un om dăruit pentru semenii săi, fiind foarte apreciat şi căutat de oameni. Este un luptător pentru demnitatea neamului românesc şi un apărător al familiei creştine.

Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, ostenitori ai Centrului eparhial din Iaşi şi credincioşii care-l cunosc şi-l apreciază pe părintele Iustin Pârvu se roagă Bunului Dumnezeu ca să-l păzească în iubirea Sa de oameni, să-l ocrotească cu harul Sfântului Duh, dăruindu-i sănătate, bucurii duhovniceşti şi mântuire.

***

Cititi si:

***

Parintele Arsenie Muscalu, raspuns din conferinta “Viata in Biserica” (2003), extras din postarea:

Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?

“[...] Am dat mereu exemplul, cand mi s-au pus intrebari asemanatoare, exemplul Marelui Mucenic Teodor Stratilat. Era general al armatei romane. In vremea in care a trait el stapanea idolatria in Imperiul Roman. El fara indoiala ca avea unele obligatii legat de acest cult idolatru, odata ce era ofiter superior al armatei romane. O vreme a reusit sa-si pastreze credinta in ascuns. Era crestin, dar nu se arata pe fata ca este crestin. Nu arata prin nimic altora ca este crestin.

Dar a simtit ca nu se poate – de la un moment dat a simtit ca nu se mai poate sa ramana asa. Eu as zice ca, chiar Harul l-a ocrotit ca nimeni sa nu inteleaga cum ca el in taina este crestin. El stie cum s-a strecurat printre toate. Dar a sosit si momentul in care a simtit ca nu se mai poate altfel si atunci a cerut de la Dumnezeu mai intai un semn de incredintare, sa-i spuna Dumnezeu daca este cazul sa-si de ape fata credinta – pentru ca el stia ce urmeaza – sau sa mai astepte. El a trimis pe unul dintre slujitorii lui cu un brau, in semn al demnitatii lui de ofiter, la biserica, sa-l aseze pe Altar, pe Sfanta Masa. Si a zis el lui Dumnezeu: “Doamne, daca va intra intai preotul Bisericii si va ridica braul de acolo este semn ca a sosit momentul. Daca-l va lua altcineva, voi mai amana”. Se temea ca nu cumva marturisind pe fata ca este crestin, apoi sa nu aiba tarie sa rabde chinurile si in chinuri sa se lepede de Hristos. Avea nevoie de o marturie a lui Dumnezeu ca sa stie daca Dumnezeu binecuvinteaza marturisirea lui pe fata pentru ca stia ca fara Domnul nu este cu putinta sa duci pana la capat alergarea muceniciei. A randuit Dumnezeu asa ca preotul sa intre mai intai, Auxentie mi se pare ca il chema pe preot, si sa ridice de acolo braul lui. El a marturisit pe fata ca este crestin, a fost prins, schingiuit, chinuit cu chinuri groaznice si in toate a ramas neclintit. Si si-a dus lupta marturisirii pana la capat.

As zice ca cele spuse despre el pot sa fie un model si pentru noi. Cat omul simte ca nu are inca taria unei marturisiri pe fata cred ca nu greseste daca ramane cumva mai intru ascuns, dar ramanand intru ascuns sa nu fie las si sa nu dormiteze, ci sa se straduiasca pentru cresterea lui launtrica, pentru ca sa poata sa ajunga la un moment dat la taria unei marturisiri barbatesti, a unei marturisiri fatise. Deci in spiritul celor spuse, cred ca este de la sine inteles raspunsul pe care am vrut sa-l dau.

- Cum ne putem feri de pacat daca traim in preajma unor oameni necredinciosi si suntem mereu cu ei?

- Tovarasiile rele, adevarat, strica obiceiurile bune. Bine este sa evitam tovarasiile rele, sa nu ne incredem in taria noastra. Daca imprejurarile asa sunt, ca nu avem cum sa facem lucrul acesta, atunci ne punem toata nadejdea in puterea Harului dumnezeiesc si el ne va apara. Sa avem o dorinta curata si sincera de a fi cu Dumnezeu si de a face voia lui si el ne va apara. Nu va putea nimeni sa ne vatame. Daca Dumnezeu este cu noi, cine poate sa fie impotriva noastra? Cine poate sa ne faca vreun rau, cu ce poate sa ne vatame cineva? Dar stim ca nu avem o credinta atat de tare; de aceea zic, daca se poate, sa evitam tovarasiile rele ca sa nu ne vatamam. Atunci cand nu ne va fi cu putinta, fara indoiala ca Harul ne va apara”.

Legaturi:

“Oare când va iesi Patriarhia Româna de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europa Unita plina de duhul anticristului si va canoniza martirii neamului românesc si ai Bisericii?”

Testamentul unei generatii

“Despre cartea lui Ion Ianolide stiam foarte putine lucruri. Am citit câteva fragmente pe internet si doua capitole în revista crestina “Orthodox Word”, scoasa de Fratia Sf. Herman, a manastirii cu acelasi nume din Platina, California.

Sunt fragmente zguduitoare, pe care Ioan Ianolide – Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii Lui! – le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic si prieten al lui Gafencu – sfântul închisorilor, cum l-am numit toti cei care l-am cunoscut, numire care a fost institutionalizata de Parintele Nicolae Steinhardt.

În ultimele luni mi-au parvenit, de la manastirea Diaconesti – Bacau, manuscrisele (dactilografiate de manastire) memoriilor lui Ianolide, intitulata Întoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, Bucuresti, 2006) – o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu umilinta si finete, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul înalt al sfintirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toata calea încercarilor.

Manuscrisele, cu multe alte hârtii au fost aduse de cineva, dupa moartea autorului, puse într-un sac, fara nici o ordine, fara numerotare, încât maicile au avut mult de lucru pâna ce le-au putut încropi în cele doua volume, orientând-se dupa titluri si urmarind evenimentele descrise în concordanta cu istoria închisorilor prin care Ianolide si alti eroi ai memoriilor au trecut.

 Au ales între suflet si politica

Gafencu si grupul lui erau tineri între 14 si 22 ani, arestati pe vremea generalului Antonescu, pentru activitatea lor în Fratiile de Cruce, o organizatie a tineretului român de educatie si credinta de pe lânga Miscarea Legionara. Scurta vreme dupa arestare, a început în inima lor o adânca framântare privind optiunile legate de viata de închisoare si de ideile pentru care fusesera arestati. Educatia lor religioasa nu era una de adâncime, dar sufletele lor cautau ceva care sa-i scoata deasupra suferintelor pe care le traiau si sa le dea o pace sufleteasca prin care sa iasa cu sufletele mântuite dupa toate tribulatiile închisorilor. În perioada dinaintea instalarii comunismului avusesera ocazia sa citeasca Sfânta Scriptura si sa se straduiasca spre o întelegere a ei. Eram toti tineri si curati cu inima, spune, la un moment dat Ianolide. Nu eram corupti în nici un fel, pacatele societatii nu ajunsesera la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinta si ne straduiam sa ne pastram curate inima si mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnasera fara mila si unii dintre noi aveau mai multi ani de închisoare decât ne era vârsta.

În aceste împrejurari, fratii de cruce ajung la închisoarea Aiud care începuse sa se contureze ca una dintre cele mai drastice puscarii din tara, privind viata de celula a detinutilor politici. Nici unul dintre ei nu putea macar sa-si imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar si culmile de credinta si virtute pe care unii dintre ei le vor urca.

Urmându-mi datoria duhovniceasca de preot, cautând sa las în spate toate suferintele si înjosirile prin care eu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea sa spirituala, câstigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lasând iadul în înselare.

Din zilele lui Ioan Botezatorul pâna acum, Imparatia Cerurilor se ia cu navala, iar cei care o navalesc o si cuceresc. (Mt.11: 12) Oare este un mai bun navalitor al raiului decât cel care sufera pentru Hristos si chiar moare pentru El?

Ma opresc la un moment de rascruce pentru tinerii acestia sositi la Aiud unde îi întâmpina un director ticalos si fanfaron, gata la orice tortura impotriva detinutilor care nu erau protejati de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia un îndreptar de viata crestina în catacombe pentru toti ceilalti. Nu toti cei închisi alesesera optiunea duhovniceasca a vietii din închisoare. Multi erau luptatori politici, intrasera în închisoare pentru a eradica din viata politica a României coruptia, indecenta moarala publica si demagogia. Unii acuzau grupul ca ar fi defetist, ca renunta la lupta pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între optiunea spirituala si cea politica a Miscarii Legionare.

Lupta cu gândurile rele

În primul rând ei au cautat sa-si puna în ordine propriile lor vieti, sa înteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca încet caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru crucea purtata) si Marin Naidim, locuind în aceeasi celula, au încercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos. Cel mai cunoscator al vietii sfintilor si al Bibliei era, fara îndoiala, Gafencu. Începutul a fost bun si relativ usor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalti a operat, dar, dupa o vreme, sensibilitatile lor diferite au devenit un prilej de suferinta în spatiul îngust de doi pe doi metri, chiar daca nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simtea fata de celalalt ca un mic butoi cu pulbere, gata sa explodeze în mod neprevazut.

Aceasta aprindere a nervilor era comuna tuturor, chiar daca, la început, se straduiau sa nu o ia în seama, în speranta ca timpul, rugaciunea si obisnuinta cu ceilalti vor rezolva problemele personale, dar si comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toti la o discutie sincera si în frica de Dumnezeu, pentru a descoperi ce anume greseli si ce anume slabiciuni au creat starea surda, dar gata de explozie.

Analizând afirmatiile fiecaruia, au încercat sa stabileasca modul în care gândul rau patrunde în inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa în care gândul rau este acceptat. De fapt, aceasta analiza urma un drum despre care nici ei nu stiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinta si stradania lor, îi calauzea pe o carare de mult cunoscuta de monahii pustiurilor, fara ca ei sa stie, în special de analiza a Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte socat sa citesc acest capitol în cartea lui Ianolide, pentru ca de mult ma gândeam sa fac o comparatie între psihologia abisala a Sf. Isihie si psihanaliza lui Freud. Isihie traieste, aproximativ, la începutul secolului al cincilea, iar Freud moare în 1939. Asa ca, daca este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstratie. Sunt convins ca Sigmund Freud, care era evreu, cunostea Vechiul Testament, cel putin, Psalmii si Proorocii si e foarte posibil sa fi citit si anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adâncul fiintei umane si de cele ce se petrec acolo. Asemanarea dintre paznicul constiintei la Freud si paznicul inimii la Isihie este uluitoare. Iata treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori, dar dorind arzator dupa Dumnezeu. Mai întâi, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca sau sa le respinga dintru început sau mai târziu. Aceste duhuri rele îl razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta împotriva lor. Lupta este complexa si de durata dar nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gândul rau de la început, acesta patrunde în mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atât de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gândul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pâna aici este razboiul nevazut.

Rezistenta persoanei devine mai slaba, el este atacat cu imagini mentale sau senzoriale si daca trezvia a cazut în lenevie sau slabiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat si devine dorinta, care se manifesta în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzând razboiul nevazut si în planul sensibil. Foarte curând, dorinta devine plan si este gata de înfaptuire practica. Lupta este mai usoara în stadiul gândului si devine tot mai dificila si cu mai putine sanse de biruinta în stadiile urmatoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei si vointa de a rezista se micsoreaza. O asemenea analiza nu putea fi facuta de acesti tineri decât numai prin prezenta Duhului Sfânt care i-a asistat pe toata durata vietii lor în închisoare. (1)

O moarte îngereasca

Cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfârsi fara a fi macar cutremurat, daca nu întors spre credinta, caci viata lui Gafencu si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele înalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus Care este Hristos.

Oare nu este cutremurator ceea ce spune un tânar neteolog, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o înviere, caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci învierea. Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Gafencu, adevarate file de filocalie: Despre curatirea launtrica. Atunci când Valeriu se simtea bine, vorbea frumos si cu însufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica:

“Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am împodobit cu toate darurile Sf. Duh, dar aceasta binecuvântata stare launtrica a ramas nelucratoare în noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te înnoiesti prin Sfânta Împartasanie. Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa înfrângi pacatul pâna la sânge. Asa te nasti din nou. Nu exista cale de compromis”.

Poate ca am întins prea mult nevrednicul meu cuvânt, dar vreau sa va duc la o moarte îngereasca. În aceasta carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistenta medicala, chiar sinucidere. Dar se moare si îngereste.

Când eram copil si vreunul din batrânii satului se apropia de ceasul mortii – taranii stiau sorocul mortii fara doctori – caci doctorii erau la oras, nu la tara – parintii îsi luau copii de mâna si tot satul mergea, cu mic cu mare, la batrânul sau batrâna respectiva pentru “a cere iertaciune“. Spuneau parintii: “Poate ai trecut, copile, pe lânga el/ea si nu i-ai dat binete, sau ai râs de ei, sau ai furat mere si prasade (pere) din pomul lor. Sa-ti ceri iertaciune”.

Ajungeam acolo cu sfiala ca într-o cetate a mortii, sarutam mâna agonizantului, uimiti de fata lui/ei senina si neînfricata de moarte si ziceam cu voce tremurânda: “Te rog ma iarta! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si iarasi noi: Si de-al doilea! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si apoi iarasi: Si de-al treilea!” Bolnavul cu voce sfârsita: “Domnul sa te ierte!” Stateam apoi cu fruntea pe marginea patului pâna ce bolnavul se întrema putin ca sa-si poata ridica mâna si sa ne binecuvinteze pe cap. Într-un sens, noi toti, poate mai mult copiii, eram solitorii mortii, o moarte cu chip de copil pe care muribunzii o primeau cu dragoste si cu binecuvântare.

Asa a murit Gafencu si altii ca el. Din toti cei patru care au început viata comunitara la Aiud si apoi au ajuns la Pitesti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lasat Dumnezeu prada torturilor, ci pe toti i-a salvat, aproape în ultima clipa, pentru a le cruta suferinta, pentru a nu îngadui murdarirea sufletului lor nascut din nou prin curatirea launtrica. Cartea aceasta ar putea fi plina cu mortile celor din închisori, caci fiecare moare într-un fel, pentru el însusi, pentru aproapele si pentru Dumnezeu. Nu se poate sa citesti despre moartea senina a batrânilor mei din Mahmudia, sau a celor din închisori, fara ca macar o lacrima sa-ti umezeasca ochii, caci Dumnezeu are grija de înmuierea inimii noastre spre o spalare cu lacrimi.

“Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Facatorul si Izavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte”. (Rugaciunea a Saptea, a Sf.Vasile cel Mare, din Rânduiala Sf. Împartasanii)

[...]

Valeriu Gafencu a avut pâna în clipa mortii constiinta vie si sfânta ca el moare pentru Hristos:

“În primul rând, gândul si sufletul meu se închina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit ca mor pentru Hristos”.

El, nu numai ca a avut constiinta mortii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat si cunoasterea deplina a mergerii la Iisus, în clipa mortii.

Sa ne cutremuram toti! [...]”

Pr. Gheorghe Calciu

integral la sursa online: Rost

Cititi si:

“Doi oameni s-au suit la templu sa se roage: unul era fariseu, iar celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga intru sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu vroia nici ochii sa­-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul. Adevarat va spun voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta”. (Lc. 18, 10-14)

***
IPS Bartolomeu – predica in Duminica vamesului si fariseului – 16 feb 2003

(mai ales pentru prima parte)

***

Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

RUGACIUNE SI NON-RUGACIUNE

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi se face auzita in fiecare an in aceasta duminica premergatoare si vestitoare a Postului Mare si cred ca fiecare dintre dumneavoastra ati intuit deja ce vrea sa spuna ea, in mare.

Doi oameni: unul fariseu, iar celalalt vames.

Ar trebui sa cunoastem cu totii ca fariseii erau oameni din clasa cea mai inalta a societatii iudaice in vremea aceea, foarte buni cunoscatori si foarte atenti observatori ai Legii. De aceea si erau considerati la evrei oameni foarte drepti.

Vamesii nu erau functionari de vama, ca astazi, ci erau perceptorii care strangeau taxele si darile catre conducerea regatului si catre stapanitorii romani. Ei treceau, in concep­tia contemporanilor, drept cei mai pacatosi, pentru ca adeseori, in munca de a strange impozitele, ei nedreptateau, incasand mai mult decat le era randuit. Cel putin asa se credea despre ei!…

Asadar, un fariseu drept si cinstit de toti si un vames pacatos, nedrept si hulit de catre societate au venit la templu. Şi unul si celalalt s-au rugat. Se intampla insa ca fariseul „drept” s-a intors la casa lui „pacatos” si sanctionat de cuvantul aspru al Mantuitorului Hristos, in timp ce „pacatosul” de vames „s-a intors mai indreptat la casa sa”. Ce s-a intamplat? Unde a pierdut dreptul fariseu si unde a castigat pacatosul de vames si ce anume a rasturnat ierarhia valorilor atat de bine implementata in constiinta evreilor din vremea aceea, conform careia fariseul era un „sfant”, iar vamesul era un „ticalos”? Ce s-a intamplat la templu, dragii mei?

Haideti sa vedem ce a facut fariseul!

Fariseul a intrat in templu cu multa indrazneala, adica foarte sigur pe sine si, venind in fata, a „multumit” lui Dumnezeu, laudandu-se cu niste cuvinte ca acestea: „Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig“…

Ce a facut vamesul?

Vamesul, intrand si el, s-a oprit undeva in spate. Nu si-a luat indrazneala de a privi cu mandrie, ca fariseul care si-a contabilizat faptele sale cele bune prin comparatie cu cele rele ale altora ci, lovindu-si pieptul cu mainile, a cautat la propriile sale pacate, zicand: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul“!

Va intreb: a fost justa sentinta Mantuitorului Hristos, Care a indreptatit pe „pacatosul” de vames si a respins pe „dreptul” fariseu?

Unde a gresit fariseul?

Ei bine, fariseul a rostit o rugaciune cu totul neinspi­rata, pentru ca el aparent multumeste, dar multumirea lui se transforma in judecata aspra la adresa semenilor sai. De aceea, de fapt, el nu multumeste cu nimic lui Dumnezeu, ci doar se compara cu ceilalti oameni si chiar cu vamesul de alaturi, dispretuindu-l pe acesta si evidentiindu-si cu nerusinare „virtutile” sale. Ce mai face, inca? Isi etaleaza faptele sale cele bune, si nu minte deloc!… Fariseii chiar savarseau aceste fapte bune: posteau de doua ori pe saptamana cu mare atentie, ca nu cumva ceva necurat sa le intineze postul, si renuntau la a zecea parte din castigul lor…

Toate aceste fapte bune insa — si aici greseste crunt fariseul — se transforma in mandrie, judecata aspra a aproapelui si laudarosenie, in „rugaciunea” sa. Iata de ce spun ca rugaciunea fariseului este neinspirata! „Multumirea” lui se transforma in judecata critica, iar faptele lui bune se prefac in mandrie si laudarosenie. Poate fi rugaciunea judecata nemiloasa la adresa celorlalti oameni? Nu! Dar laudarosenia, poate fi rugaciune? Nicidecum! Fariseul, asadar, nu s-a rugat, de fapt, nicio clipa.

Ce a facut vamesul?

Vamesul a constientizat cu toata fiinta lui „unde” se afla si, mai ales, ce trebuie sa „spuna” intr-un loc ca acesta. A inteles ca „aici” trebuie sa se arate mai degraba constient de slabiciunile, decat de virtutile sale. Nici gand sa-si evidentieze calitatile, caci, va fi avut si el, poate, ceva bun in fiinta lui… Insa, nu venim la rugaciune pentru acestea! Nu venim la biserica sa ne laudam, sa ne comparam si sa-i judecam pe ceilalti, ci venim fiecare pentru slabiciunile, problemele, neputintele si pacatele noastre. Iata de ce Dumnezeu nu a primit decat rugaciunea vamesului: “Adevarat va spun voua ca acesta s-a intors mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta“. Astfel a inaltat Hristos pe vamesul dispretuit, hot si pacatos, mai mult decat pe fariseul care adunase atatea fapte bune…

Ce invatam din toate acestea?

Invatam ca, atunci cand venim inaintea lui Dumnezeu, sa nu ne comparam cu ceilalti oameni! Sa nu indraznim a fi mandri ori laudarosi, ca sa nu devina rugaciunea noastra judecata, iar faptele noastre cele bune, si asa foarte putine, sa se prefaca in laude, caci aceasta nu e rugaciune! Nu face „doi bani” o astfel de rugaciune in fata lui Dumnezeu!

Dar cum sa ne rugam?

Asa, ca vamesul: cu smerenie, interiorizandu-ne si rugandu-ne mai intai pentru noi; cautand cu pocainta la pacatele, slabiciunile si greselile noastre de fiecare clipa, gandurile murdare, cuvintele urate, ori planurile nedrepte pe care le urzim de multe ori impotriva celorlalti. Sa spunem lui Dumnezeu, in taina, un cuvant de iertare, de cerere si de ajutor pentru indreptare intai pentru noi, apoi pentru cei dragi noua: pentru cei de langa noi si pentru cei plecati dintre noi, rudenii, cunoscuti sau prieteni, pentru toti cei care au nevoie de ajutorul, iar nu de judecata noastra aspra si critica.

Iata ce am invatat astazi, dragii mei!

Am invatat ca, atunci cand intram in biserica, sa ne comportam ca atare. Am inteles ca, venind aici, nu trebuie sa ne intoarcem la casele noastre „neindreptati”, cum s-a intamplat cu fariseul. Sa rugam pe Dumnezeu sa ne dea smerenia vamesului si, mai ales, intelepciunea de a invata sa ne rugam, pentru ca rugaciunea noastra sa nu se prefaca in pacat — prin mandrie, judecata aspra la adresa aproapelui, ori laudarosenie — ci intru smerenie si gand de vinovatie sa-I cerem Domnului iertarea greselilor si indreptarea noastra, Amin!”

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

PARINTELE PETRONIU TANASE: Meditatie la Duminica vamesului si fariseului

“Cea dintai Duminica, a Vamesului si Fariseului, care ne prega­teste pentru Postul Mare, Sfintii Parinti au mai numit-o “vestitoare” a luptelor celor duhovnicesti, pentru ca prin ea, ca o trambita, ni se ves­teste pregatirea de razboi impotriva diavolilor, in postul care vine.

Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: “Usile pocaintei…”, “Cararile mantuirii…”, si “La multimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei judecati apropiindu-se inspaimantatoare. Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar in acelasi timp se iveste si o raza de nadejde; milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ea si Proorocul David: “Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta!”

Cele trei stihiri ne pleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem: Intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra paca­toasa; cu cutremur si cu teama de infricosata judecata; cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire. Simtamintele de teama si nadejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul intregului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la Utrenia fiecarei Duminici pana la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregatire ni-l da pilda evanghelica a Vamesului si Fariseului (Lc. 18, 10 – 14), la care cantarile si citirile Vecerniei si Utre­niei mereu ne vor indemna sa cugetam:

“Sa nu ne rugam ca fariseul, fra­tilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri. Ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand; Dumnezeule, milostiveste- Te spre noi pacatosii!”

Sau:

“Fariseul, biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati; iar vamesul, prin pocainta s-a invrednicit de daruri…”.

Precum ne talcuieste sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem s-o ago­nisim si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim, pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva diavolilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos. Acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degrab; si ca el toti cei ce s-au smerit, precum ne arata si minunata cantare de la vecernia Duminicii:

“Atottiitorule, Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din portile mortii, pe cea pacatoasa au mantuit-o din pacatele cele de multi ani, iar pe vamesul mai presus decat pe fariseul l-au indreptat”.

Iata, dar, ca smerenia curata degrab si usureaza povara pacatului, precum insusi Domnul o spune: “Tot cel ce se smereste se va inalta” (Luca 18, 14).

Dar inaltarea prin smerenie este mai mult decat curatire de pacate, indata ce omul se curata de pacat incepe sa lucreze harul, care salas­luieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune ca: “Domnul, celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea; pe de o parte ca usuca raul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica mandriei; iar pe de alta parte este prielnica cres­terii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei insa nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de talharii cei nevazuti, diavolii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfantul Maxim Marturisitorul:

“Cand omul se straduieste cu vir­tutea si constiinta duhovniceasca, se apropie de el diavolul mandriei, al slavei desarte, al dorintei de a placea oamenilor si al fatarniciei, care nu numai ca nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga”. (Rasp. Thalasie 56, Filoc. III).

Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: “Mari lucruri faci! postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat cei­lalti oameni”. Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostene­lilor, fiindca “tot cel ce se inalta se va smeri” (Luca 18,14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: “Chiar daca ati face toate faptele bune, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17,10).

“Lucreaza si pazeste” ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate faptele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de tilharii cei nevazuti. Iar puterea nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia. Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj­masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: “Oare cine poate scapa de ele?”. Si a auzit un glas zicand: “Smerenia”. Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Mare: “Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu“. Si l-a intrebat Avva Macarie: “Care este acel lucru?” A raspuns diavolul: “Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.

Iata dar, cat de minunate daruri are smerenia: curata cu lesnire tot pacatul; este prielnica cresterii virtutilor; este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru sfintita patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatam de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si sa ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impo­dobire cu virtuti. De aceea intotdeauna si nu numai in post avem tre­buinta de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe inva­taturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: “Asa sa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13,14); apoi S-a dat pilda de smerenie, zicand: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Mat.11, 19).

Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. “S-a smerit luand chip de rob pana la moarte de Cruce” (Filip. 2,8). De aceea, Sfantul Isaac Sirul a numit smerenia “vesmant al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost imbracat in toata viata sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este “Smerenie“, precum este “Dragoste”.

Indemnandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Despre aceasta cale a sme­reniei auzim la otpustul din Joia Mare:

“Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat noua calea cea mai buna, adica smerenia, cand a spalat picioarele ucenicilor si S-a smerit pentru noi pana la Cruce si la ingropare”.

Ne-a lasat deci smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Cu adevarat, cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: “Fara smerenie nu-i nadejde de mantuire” sau “Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”. Iar Avva Dorotei zice: “Mai mult decat orice, avem trebuinta de smerenie”.

Dar prin bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-l arata Mantuitorul cand zice: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 19). Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. “In lume necazuri veti avea”, ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apos­tolul adauga: “Cu multe scarbe ni se cade sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem “unde nu este durere nici intristare nici suspin”, sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca si aici, pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre si anume prin smerenie si blandete.

Inceputul innoirii noastre nu se poate deci face altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru sfantul si marele Post o incepem cu smerenia, ca sa traim in aceasta vreme si apoi cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vietii acesteia, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale vom avea odihna sufletelor noastre, in veacul de acum si in vecii vecilor”.

(din: Protos. Petroniu Tanase, Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului, Editura Trinitas)

***

VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

(meditatie duhovniceasca Razboi intru Cuvant)

Cand ascultam sau citim pilda vamesului si a fariseului, putem avea tendinta sa ne identificam foarte usor cu vamesul. Sau, oricum, se naste reflex si aparent justificat tendinta de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gand ascuns risca sa se strecoare si sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt ‘pacatos’ si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor! Eu nu sunt si nu vreau sa fiu ca fariseii care ii judeca pe ceilalti, vai, dar eu nu pot sa fiu asa, Doamne fereste, dar eu ii iubesc pe toti! Multumescu-Ti, Tie, Doamne, ca eu sunt un vames umil, care nu judec pe nimeni, eu iubesc pe toata lumea, eu nu gandesc de rau pe nimeni, eu fac ascultare si ii vad pe toti buni, pe toti ingeri, sufletul meu se incalzeste si se inaripeaza de cele mai calde simtaminte… Si uite-asa se face ca vamesul devine…. fariseu.

Cum e posibil sa cadem asa de rau? In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism si chiar cu putina autoironie. Astia suntem. Sa ne asumam asa cum suntem. Ce rost are sa ne punem fard peste fata sufletului, fie el si fard “duhovnicesc”? Mandria cea mare statea tocmai in inselarea de a crede ca era ceva de capul nostru, ca eram noi cine stie ce... Si ce daca am descoperit cat de uraciosi suntem de fapt? Vorba parintelui Rafail, abia acum ar trebui sa ne bucuram mai mult, pentru ca abia acum VEDEM!

Revenind insa la intrebare… Este posibil prin aceea ca noi ne amagim ca imitand sau traind prin inchipuire un anume comportament ori anumite stari si virtuti duhovnicesti dobandim deja smerenia vamesului. (Desigur, are si imitatia rolul ei formativ, insa numai daca ii stim masura si daca ramanem constienti ca… e doar imitatie si daca nu ne uitam scopul, daca mai tindem totusi spre autentic, spre interiorizarea reala a acelui comportament).

Gasisem scris undeva notata o idee foarte importanta:

“Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala….(…) Adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si, astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici deliberate si nici prefacute“,

Ne tradam insa sau suntem vaditi de constiinta noastra in momentul in care ajungem, prin aceasta, sa ne inaltam pe noi insine deasupra “fariseilor” pe care ii identificam neaparat in afara noastra… si pe care ne simtim indreptatiti sa-i judecam si sa-i dispretuim, cu “legitimitatea” si cu superioritatea celui pe care Legea cea noua l-a indreptatit si l-a inaltat. Pentru ca daca in trecut vamesii si desfranatii erau stigmatizati, iar fariseii erau “dreptii“, acum, iata, s-au inversat rolurile in privinta a ceea ce este “drept” inaintea lui Dumnezeu. Cu adevarat, smerenia si iubirea sunt virtutile Legii celei noi, Legii Harului. Dar tocmai de aceea acum riscul este mai mare ca fariseismul sa-si schimbe sensul si sa devina si mai subtil si mai rafinat, iar noii “drepti” sa fie tocmai cei care se cred si se inchipuie pe ei insisi smeriti, plini de iubire si de ganduri bune, ne-judecatori, etc.

Daca insa noi am urma cu adevarat vamesului din Evanghelie, atunci am face exact ceea ce a facut si el. Ne-am vedea, adica, pacatul nostru cu sinceritate, ne-am scarbi si umili de propria noastra fatarnicie si trufie. Am intelege si am spune ca “cel dintai dintre farisei sunt eu“. Fapta vamesului este pocainta, inima infranta si zdrobita, duhul umilit.

Apropo de umilinta… spunea parintele Rafail Noica despre faptul ca in limba noastra sensul cuvantului umilinta a fost falsificat – sensul sau primordial era cel venit pe filiera slavona, insemnand strapungerea inimii, smerenia, trairea profunda a pacatoseniei dar si a dragostei tamaduitoare a Adevarului. Falsificarea a intrat in momentul in care umilinta a fost “definita” pe filiera latineasca – de injosire, sau “sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere; slugărnicie; situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, ofensează; ofensă”. Paradoxal, tocmai o parte din aceste sensuri falsificate sunt astazi practicate si date ca exemplu de smerenie. Avem, de pilda, complexe de tip psihologic, care ascund fie o mandrie ranita, fie unele traume si le luam drept smerenie. Suntem fie pur si simplu slabi, tematori, dar n-avem curajul sa recunoastem si sa ne asumam firesc asta; fie, mai grav, suntem slugarnici, lingusitori sau acceptam cu perversitate situatii in care ne credem inferiorizati, complacandu-ne in false auto-victimizari.

• continuare la: VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

***

Ascultati:

• Corul Anghelos – Usile Pocaintei

• Psalt Sebastian Heltianu – Sa nu ne rugam ca fariseul…

• Psalt Sebastian Heltianu – Fariseul, de slava desarta…

***

Alte predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

“Umilinta este primul lucru pe care trebuie sa-l facem. Ne umilim in fata lui Dumnezeu pentru ca stim ca savarsim fapte rele in fiecare zi: cu lucrul, cu cuvantul si cu gandul. Aproape in fiecare minut. Si nu exagerez cand spun ca in fiecare minut facem o fapta rea. Gandim ceva rau, chiar daca nu facem fapta, totusi gandim. Iar gandul, spune Sfantul Apostol Iacov, odrasleste fapta cea rea care, odata savarsita, introduce pacatul in noi.

In acelasi timp, de multe ori suntem ispititi ca si fariseul sa facem cateva fapte pentru ochii lumii si nu pentru Dumnezeu. Cel care face fapta pentru ochii lumii va avea o atitudine vizibila, ca si fariseii. Cand posteau se imbracau in sac, isi puneau cenusa in cap, aveau fata trista si nebarbierita, ca sa se arate tuturor ca postesc. Si spune Mantuitorul: pentru lume postesc! Isi vor lua rasplata in lumea aceasta! In Cer nu mai au nici o plata! Daca faceau o fapta buna, ieseau la rascrucea drumurilor, puneau sa sune din trambite si veneau saracii ca sa primeasca bani sau mancare.

Adeseori si noi suntem tentati sa facem lucrul acesta. De altfel toata literatura, indeosebi cea de azi, vorbeste despre lume ca un teatru. Toti ne comportam ca niste actori pe scena. Una este viata noastra intima si alta este viata cu care ne expunem in fata lumii. Acesta este fariseismul. Asa de general este fariseismul nostru, incat numai cand intram in biserica ne dam seama cine suntem, cat de pacatosi suntem.

Daca te-ai patruns de rugaciune, de cuvintele Mantuitorului, cand intri in biserica te simti deodata coplesit de propriul tau pacat, iti dai seama ca toate faptele tale le-ai facut pentru lume si nu pentru Dumnezeu. De aceea macar la biserica sa nu venim pentru lume. Daca veniti in biserica, faceti aceasta pentru Dumnezeu! Nu stati ca fariseii! Nu va comparati cu cel pe care-l socotiti pacatos. Poate ca cel pacatos face mai bine decat tine, caci se pocaieste. Ci asemenea vamesului bateti-va cu pumnul in piept si strigati: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!” (Luca 18,13).

Rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” de aici are luat textul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!“. Spun Sfintii Parinti si cei care practica rugaciunea inimii sau rugaciunea isihasta, ca aceasta este cea mai completa rugaciune. Ea te aseaza in raportul real cu Dumnezeu.

Oricum ai fi si orice ai face in lumea aceasta, esti pacatos. Totdeauna diavolul te asalteaza si tu nu poti sa rezisti, pentru ca diavolul e numai duh, iar noi suntem trup si suflet. El te asalteaza cu ispite, cu tot felul de imagini, cu mirosul, cu gustul, cu pipaitul, cu imaginatia, cu nebunia. El te asalteaza in toate chipurile si daca gaseste inima ta deschisa pentru ispite, atunci pune stapanire pe tine si te demonizeaza. Numai asa alungam pe diavol din inima noastra, spunand: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“. Accentuezi cuvantul pacatos, pentru ca stii ca esti pacatos. Suntem pacatosi prin nastere, pentru ca mostenim pacatul stramosesc. Psalmul 50 spune „ca intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea“. Suntem pacatosi prin faptul ca adeseori gandim raul in inima noastra impotriva aproapelui si impotriva tuturor. Suntem pacatosi pentru ca de multe ori depasim gandirea si intram in verbalitate si spunem prin cuvinte lucruri rele, care jignesc si ranesc si savarsim pacatul barfei. Multe sunt caile prin care pacatul intra in sufletul nostru. Iar singurul nostru scut impotriva pacatului este sa spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, milostiv fii mie, pacatosul!“.

Noi suntem oameni supusi pacatului. Fie ca esti arhiereu, preot, om de rand, intelectual, muncitor sau un gunoi al societatii, toti pacatuim intr-un fel sau altul. Evanghelia ni l-a aratat pe fariseu, care nu avea o asezare a marturisirii si a inimii, ci credea ca el a facut numai bine in viata lui. Dar el de fapt n-a avut o legatura reala cu Dumnezeu. Inima lui nu s-a miscat, ci era ca un mecanism care spunea: „Acum fa bine! Acum da milostenie! Acum du-te in templu! Acum da zeciuiala!“. Avea un mecanism, nu era o inima vie. Pe cand a vamesului era o inima vie, care macar plangea! O inima care plange este o inima pe care Dumnezeu o iubeste.

Incercati sa plangeti! Incercati sa va pocaiti!

Suntem pacatosi, pacatuim in fiecare clipa, pacatele noastre sunt nenumarate, dar exista o posibilitate de a fi iertati. Dumnezeu ne-a lasat pocainta”.

(transcriere partiala, extrasa din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacau, 2009)

Predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

Legaturi tematice:

IPS Nicolae: O intrebare poate mai dificila: «Cum ve­deti vizita papei Ioan Paul al II-lea in Romania?»

Arhim. Efrem: Ce sa spun?… Trebuie sa stiti ca Vaticanul a facut o intelegere tacita, secreta, cu Casa Alba: „Tu sa fii conducatorul politic, iar eu conducatorul spiritual al lumii si trebuie ca amandoi sa fim prezenti in lumea intreaga”. Cine are urechi de auzit, sa auda.

IPS Nicolae: «Tinerii din Romania pot veni sa vietu­iasca la Athos? Cum pot ajunge acolo daca, bineinteles, se fac calugari?»

Arhim. Efrem: Cred ca exista posibilitatea ca tinerii ro­mani, daca vor, sa vina la Sfantul Munte sa se calugareasca. Sunt destui romani care au venit in ultitimii ani si sunt deja calugari. Noi, in Manastirea Vatopedi si in chiliile romanesti care apartin de Vatopedi, avem mai mult de douazeci de calugari.

IPS Nicolae: «Va rugam sa ne vorbim despre marele du­hovnic, Parintele Porfirie.»

Arhim. Efrem: Daca incepem sa vorbim despre acesti Batrani contemporani trebuie sa ramanem aici pana maine dimineata! Numai doua cuvinte am sa va spun despre acest Sfant al zilelor noastre. Avea darul inainte-vederii (prooratico harisma) si cel al stravederii (dioratico harisma) si am sa va spun un fapt minunat care s-a petrecut la cincisprezece zile dupa ce a murit. Un fiu duhovnicesc al lui, care era in Aus­tralia, ii dadea telefon in mod regulat si ii cerea sfaturi. Fara sa stie ca acesta murise, dupa cincisprezece zile ii da telefon la acelasi numar. Ii raspunde Parintele, ii rezolva problema si ii spune: „Ioanni, de acum sa nu-mi mai dai telefon, ci astept sa te intampin in rai!” Şi a inchis telefonul. Acesta, cu­tremurat si infricosat, a sunat pe un cunoscut de-al sau din Atena spunandu-i: „Am vorbit cu Gheronda si mi-a zis cu­vintele astea. Nu cumva ma incearca?” Iar prietenul i-a raspuns: „De cincisprezece zile l-am ingropat pe Parintele!”

IPS Nicolae: O intrebare care probabil ma vizeaza pe mine in primul rand: «Ce parere aveti despre „Liturghia copiilor” practicata si slujita inaintea Sfintei Liturghii? Este ortodoxa aceasta practica liturgica?» Este vorba despre fap­tul ca in aceeasi biserica, dar nu la aceeasi Sfanta Masa, se face de dimineata o Sfanta Liturghie pentru copii si, sigur, ulterior obisnuita Sfanta Liturghie pentru toti credinciosii.

Arhim. Efrem: Nu exista nici o problema. De vreme ce nu se face pe aceeasi Sfanta Masa se poate face si o a doua Sfanta Liturghie pentru copii.

IPS Nicolae: O alta intrebare: «Fiecare Biserica crestina pretinde ca este Biserica lui Iisus Hristos. Daca putem spera ca, intr-o buna zi, Bisericile crestine sa se uneasca si cat de aproape este aceasta zi?»

Arhim. Efrem: Aceasta nu este o problema a noastra, daca se vor uni Bisericile sau nu. Noi oricum ne rugam in fiecare slujba si la fiecare Sfanta Liturghie pentru unirea tuturor. Nu depinde de noi. Ceea ce depinde de noi este faptul ca noi sa ne unim cu Dumnezeu si catre aceasta tre­buie sa ne indreptam interesul.

IPS Nicolae: «De ce credeti ca este atat de greu de re­gasit icoana autentica de catre pictorii de azi, ma refer atat la cei ce picteaza biserici, cat si la pictorii laici?»

Arhim. Efrem: Pictorii de azi nu sunt impiedicati a fi in duhul Traditiei in masura in care sunt formati de pictori tra­ditionali. Darul picturii autentice nu este numai o harisma a monahilor, ci si a mirenilor. Dar pictorii laici, cand pictea­za, sa nu aiba si tigara langa ei! In dreapta tigara si in stan­ga sa aiba radioul cu muzica populara!

IPS Nicolae: «La sfarsit de secol si de mileniu mai multi oameni, si in special tinerii, sunt afectati de sindromul „somaj”. Multi se afla in pragul disperarii si au sentimentul ca Insusi Dumnezeu S-a intors de la ei. Ce putem face pentru acestia? Cum pot fi scosi din deznadejdea in care au cazut?»

Arhim. Efrem: Le vom da speranta daca si ei vor avea tendinta de a se incadra corect in Biserica. Dumnezeu nu respinge pe nimeni, nu uita pe nimeni, ci ii iubeste pe toti in mod egal, si pe cei drepti, si pe cei pacatosi. In mod egal! Deznadejdea vine din faptul ca nu sunt integrati bine, corect in Biserica, din pricina aceasta vine deznadejdea.

IPS Nicolae: Legat de aceeasi intrebare, o alta: «Care credeti ca ar trebui sa fie rolul Bisericii pentru ca tinerii din tara noastra sa nu mai fie nevoiti sa-si paraseasca pamantul natal pentru a cauta o viata mai buna pe alte continente?»

Arhim. Efrem: Cred ca Biserica trebuie sa conlucreze cu politicul in aceasta problema sociala. Cred ca Biserica, in acest moment, pate sa influenteze chiar situatii politice, sa faca presiuni in nomentul in care vede ca anumiti oameni politici nu-si fac datoria in mod corect, pentru a le da tine­rilor conditii corespunzatoare ca sa ramana in tara.

IPS Nicolae: Intrebare putin mai politica acum: «Ce credeti, Prea Curioase Parinte, despre noile buletine?» Este vorba despre noile buletine de identitate din Grecia. Ziarele din ultimele zile anuntau ca nu mai este nevoie ca in buleti­nul de identitate al fiecaruia sa fie consemnata religia sau confesiunea careia ii apartine. Deci intrebarea este: «Ce credeti despre noile buletine pe care statul grec le-a acceptat?»

Arhim. Efrem: Grecia inca nu le-a acceptat, desi Guver­nul primeste mereu presiuni de la Comunitatea Europeana de la Bruxelles. Dar Biserica s-a opus si nu cred ca va lasa sa nu mai fie trecuta religia in buletin. [n.n.: Pana la urma si Biserica a fost presata sa cedeze si sa accepte, iar religia a fost scoasa din buletinele de identitate ale grecilor] Pentru ca incet-incet cred ca europenii doresc sa ascunda faptul ca in tarile orto­doxe majoritari sunt crestinii ortodocsi. Iar in spatele aces­tora sunt, dupa cum stiti, sionismul si evreii, aceste puteri ale intunericului.

IPS Nicolae: Era si o intrebare despre masonerie, dar cred ca Prea Cuviosul a raspuns cumva acestei intrebari [sic!, n.n.]. [O alta intrebare]: «Care este atitudinea corecta a unui ortodox in fata unui credincios protestant care il provoaca cu citate din Sfanta Scriptura?»

Arhim. Efrem: Trebuie, fara indoiala, ca si ortodoxul sa studieze Sfanta Scriptura, pentru ca de multe ori noi orto­docsii ne aratam dezinteresati in studierea Scripturii. Dar trebuie sa stim un lucru care este foarte important si pe care nu il accepta deloc protestantii, ci il resping, acela ca Sfan­ta Scriptura nu este izvorul revelatiei noastre. Izvorul reve­latiei noastre este Sfanta Traditie, Traditie in care se cuprinde si Sfanta Scriptura. De aceea Biserica sarbatoreste anumite praznice care nu sunt amintite in Sfanta Scriptura.

IPS Nicolae: «As dori sa aflu cum pot sa pastrez viu Duhul lui Dumnezeu atunci cand sunt la serviciu cu prieteni care nu-mi impartasesc opiniile, astfel incat toata uratenia lumii fara Dumnezeu sa nu ma indeparteze si pe mine pe nesimtite de la calea cea buna?»

Arhim. Efrem: Cand lucrati in anumite locuri in care exista oameni care au alte conceptii, sa va rugati ca sa nu fiti influentati de acestia. „Cereti si vi se va da” iar harul va va ajuta sa nu fiti influentati.

IPS Nicolae: Iar acum o intrebare care cred ca provine de la cineva care asculta noaptea postul de Radio Bucuresti: «Dupa cum stiti, slujba Prohodului Domnului din Vinerea Mare este o „inventie” a calugarilor din Muntele Athos. Deci Prohodul Domnului l-au inventat calugarii din Mun­tele Athos. Unii preoti nu sunt de acord cu aceasta. Ei spun ca ar trebui sa fie o zi trista pe care lumea sa o respecte in liniste. Ce parere aveti Prea Cuviosia Voastra?» Intr-o noap­te, la postul de Radio Bucuresti, un preot care se intretinea cu ascultatorii spunea ca Prohodul Domnului este o creatie foarte recenta din cercurile monahale de la Muntele Athos. Intrebarea deci este: «Ce credeti, Prea Cuvioase, in legatura cu aceasta afirmatie?»

Arhim. Efrem: Este o slujba veche. Au facut-o calugarii aghioriti, dar a fost adoptata de intreaga Biserica Ortodoxa. Şi consider ca cel care vrea sa urmeze Traditia Bisericii trebuie sa faca si aceasta slujba, care a fost facuta de athoniti, dar a fost adoptata de intreaga Biserica Ortodoxa.

IPS Nicolae: O intrebare mai usoara, cred, pentru Parintele Staret: «Partea femeiasca, deci femeile, se pot impartasi cu Trupul si Sangele Domnului avand capul desco­perit, pantaloni si vopsite?» Este o intrebare!

Arhim. Efrem: Raspundem tuturor celor care sunt inte­resati: nu este corect ca femeia sa vina rujata pentru a se impar­tasi. Nu va ascund ca atunci cand ies in lume si vin femei rujate si imi saruta mana, mi-o inrosesc toata. Cu atat mai mult cand se duc sa se impartaseasca, inrosesc si lingurita. Despre pantalonii femeii Parintele Porfirie a spus astfel: „Femeia care poarta pantaloni barbatesti, intr-un mod indirect si subconstient, dobandeste o constiinta barbateasca”. De aceea are mereu certuri cu sotul.

asa-zisul "sfant" catolic, cinstit de ecumenistul Mitropolit al Banatului

IPS Nicolae: Iata o alta intrebare interesanta: «Sunt crestina ortodoxa. Particip la liturghii in bisericile ortodoxe. Ma rog si ma spovedesc in Biserica Ortodoxa. Cu toate acestea, de cativa ani, tin postul sfantului Anton — este vorba de Anton de Padova — cu cele treisprezece marti si mi-a fost de mare ajutor. Ce parere aveti despre acest post al sfantu­lui Anton, altul decat Sfantul Antonie cel Mare?» Poate Prea Cuviosul nu stie: exista acest obicei care se practica si aici, de a tine postul sfantului Anton de Padova. Şi multi cre­dinciosi se simt ajutati tinand acest post.

Arhim. Efrem: In mod oficial Biserica Ortodoxa Roma­na a raspuns la aceasta problema? inalt Prea Sfintia Voastra, ce spune Biserica Ortodoxa Romana in mod oficial despre aceasta chestiune?

IPS Nicolae: Ca unul care m-am ocupat de viata Sfan­tului Antonie cel Mare, vrand-nevrand am ajuns sa ma in­teresez si ce a fost cu sfantul Anton de Padova. Şi unul si altul au fost doi sfinti ai Bisericii crestine care au dobandit, sa zic asa, aura sfinteniei, chiar daca au apartinut la Biserici diferite. De aceea in Biserica Ortodoxa Romana nu s-a adoptat o atitudine potrivnica celor care tin acest post al sfan­tului Anton de Padova. Mai ales ca, crestinii obisnuiti il asimileaza pe Antonie de Padova Sfantului Antonie cel Ma­re, unul din intemeietorii vietii monahale.

Arhim. Efrem: Este inainte de Schisma sfantul Antonie de Padova?

IPS Nicolae: Din pacate dupa…

Arhim. Efrem: Biserica trebuie sa ia atitudine si sa spuna, sa inceteze aceasta „traditie” de vreme ce este dupa Schis­ma si este facuta din nestiinta.

IPS Nicolae: Nu vreau sa il contrazic pe Parintele Sta­ret, dar sfintenia depaseste limitele confesionale! Dar asta este o problema mai complicata… [Grava confuzie care se face in Romania intre Sfantul Antonie cel Mare si catolicul Anton de Padova are drept cauze: duhul ecumenist actual, usurinta aplecarii unor credinciosi catre ritualuri exterioare, formale si ignoranta acestora, de care profita unii pentru avantaje materiale, n. ed.].

- O alta intrebare: «Cum vad cei de la Muntele Athos moartea? Ati putea sa ne vorbiti putin mai detaliat despre problema aceasta a mortii?»

Arhim. Efrem: Calugarii din Athos convietuiesc cu moar­tea si, de multe ori, la cate o inmormantare, mai ales daca este un monah virtuos, simtim bucuria Invierii. Şi chiar pot sa spun ce se intampla cu trupurile monahilor aghioriti adormiti: oricate zile ar ramane neingropate, nu devin rigi­de! Acum cativa ani, la Nea Skiti, am gasit un calugar la cinci­sprezece zile dupa ce adormise. Bineinteles, trupul sau avea un miros neplacut, dar era neintepenit, moale. Este un dar special al Maicii Domnului pentru calugarii din Athos.

IPS Nicolae: «Daca o persoana s-a nascut intr-o fami­lie neortodoxa, catolica sau protestanta si nu are niciodata ocazia de a cunoaste cu adevarat Biserica Ortodoxa, acea persoana se va mai putea mantui?»

Arhim. Efrem: Daca persoana s-a nascut intr-o alta con­fesiune crestina, iar nu in Biserica Ortodoxa — si eu merg chiar mai departe: daca cineva s-a nascut musulman, fara a cunoaste nimic [despre crestinism] — cum il va judeca Dum­nezeu? Ştim ca Dumnezeu este izvorul a toata dreptatea si deci, asa cum subliniaza Sfantul Apostol Pavel, il va judeca in functie de constiintalui. Oricum, trebuie sa stim ca ade­varatul drum catre mantuire este, fara indoiala, Ortodoxia.

IPS Nicolae: Un bilet spune urmatoarele: «Se pun mul­te intrebari in aceasta seara aici si este bine acest lucru, intrucat raspunsurile sunt cele mai avizate. Eu nu vreau sa intreb nimic, vreau doar sa expuneti pret de cateva minute un cuvant folositor care sa reuneasca, intr-un fel, nelinistile noastre ale tuturor si sa ne indemnati prin aceasta la a privi mai serios spre mantuirea sufletului.»

Arhim. Efrem: Mesajul pe care vreau sa vi-l transmit este: niciodata sa nu va pierdeti nadejdea in Dumnezeu si totdeauna cand aveti momente grele sa va rugati cu insis­tenta/si, cu siguranta, Dumnezeu va va ajuta. Zicea pururea pomenitul Gheron Iosif Isihastul, unul dintre Batranii athoniti contemporani, ca la sfarsitul rabdarii extenuante se va arata in mod simtit harul Duhului Sfant.

IPS Nicolae: Va rugam sa ne spuneti cateva lucruri de esenta pe care le cunoasteti de la Gheron Iosif Isihastul, de la Batranul Iosif Isihastul.

Arhim. Efrem: Gheron Iosif Isihastul a adormit in 1959 in ziua Adormirii Maicii Domnului. A fost un om care s-a silit mult pe sine insusi, un om care s-a indeletnicit mult cu rugaciunea (lui Iisus—n. Ed). Fiii sai duhovnicesti au con­tribuit mult la repopularea Sfantului Munte si a manastirilor din afara Sfantului Munte, ori din afara Greciei. Intr-o zi, un cunoscut de-al sau, mirean — dupa cum acesta insusi ne-a povestit — s-a dus la pestera unde locuia Batranul impreuna cu patru ucenici de-ai sai si Gheron Iosif i-a spus: „Vezi acesti calugarasi care sunt impreuna cu mine? Va veni vremea cand vor umple Sfantul Munte cu monahi!” Astazi, sase manastiri din cele douazeci sunt fiice duhovnicesti ale lui Gheron Iosif Isihastul. Daca citeste cineva viata lui si scriso­rile sale va vedea ca teologia si viata lui sunt palamitice. Iar el s-a straduit foarte mult ca aceasta teologie a Sfantului Grigorie Palama sa revina in Sfantul Munte. Pentru ca im­partasirea deasa ajuta foarte mult pe cei ce se nevoiesc, ca sa devina salas al harului dumnezeiesc.

IPS Nicolae: Intrebare foarte actuala acum, vine de la doi participanti intrebarea aceasta: «Ce parere aveti despre cei care sunt angajati ai bancilor? Ştim ca banca este templul lui mamona.»

Arhim. Efrem: Daca templul lui mamona nu vrea sa fie dusman Bisericii lui Dumnezeu, atunci nu ne opunem. Putem spune la fel cum a zis Domnul: „Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“.

IPS Nicolae: O alta intrebare, desigur, mai putin du­hovniceasca: «Ce parere aveti despre Biserica Ortodoxa Rusa si care este relatia Sfantului Munte cu Biserica Orto­doxa Rusa, Biserica care are manastiri la Muntele Athos?»

Arhim. Efrem: Un ascet rus care a vietuit destul de multi ani in Sfantul Munte, in copilarie a apucat vremea revolutiei lui Lenin. Atunci cand ortodocsii erau alungati, dupa cum el insusi spunea Batranilor nostri, a existat un moment in care crestinii deznadajduiti intrau in grupuri masive in bise­rici spre a nu fi omorati de comunisti. Intr-o biserica cu hra­mul Sfintilor Apostoli a intrat multa lume, iar comunistii au dat foc bisericii. Din cauza fumului s-au asfixiat toti si au murit. Acesta insa s-a urcat pe o coloana care era aproape de fereastra, a putut sa respire si a supravietuit. Dupa cum singur a marturisit, indata ce murea cineva in biserica, vedea pe cei doisprezece Apostoli ca dadeau o cununa sufletului celui adormit. Şi au spus Apostolii: „Ceea ce se intampla acum este un canon, pentru ca ati ratacit de la calea corect ortodoxa. Acest canon va dura saptezeci de ani”. Tanarul acela a intrat mai apoi in Sfantul Munte, s-a calugarit si a povestit aceste lucruri cu mult timp in urma. Vedeti, acum, dupa saptezeci de ani, a cazut comunismul fara varsare de sange, a cazut ca un castel din carti de joc. Deci canonul Rusiei s-a incheiat.

Noi, ca Sfant Munte, avem relatii foarte bune cu rusii, iar Manastirea Vatopedi are o legatura traditionala cu Rusia, pentru ca Sfantul Maxim Grecul, care a fost calugar la Vato­pedi, a fost trimis in Rusia in veacul al XVI-lea si a devenit luminator al poporului rus. Acum cativa ani ne-am dus la Moscova si ne-au dat o parte din moastele Sfantului Maxim Grecul pe care le-am adus la Vatopedi. La rugamintea Pa­triarhului Rusiei, cand ne-am dus acolo am luat impreuna cu noi si o copie a uneia dintre icoanele noastre facatoare de minuni ale Maicii Domnului, „Pantanassa”, icoana care are deosebitul dar de a tamadui pe cei care sufera de boala can­cerului. Deoarece unui preot care lucra intr-un spital i-am dat mai multe vederi cu reprezentarea acestei icoane si, cu toate ca erau niste copii de hartie, au facut acolo multe mi­nuni, Biserica din Rusia ne-a rugat sa facem o copie pe lemn a acestei icoane si ne-au primit cu mare cinste la aeroportul din Moscova [atunci cand am adus-o]. Iar astazi, dupa cum ni se spune, icoana este izvor de tamaduire pentru multi cre­dinciosi. Vin insa multi rusi si la Sfantul Munte — dupa cum stiti, exista si o manastire in care vietuiesc monahi rusi—si se folosesc foarte mult.

IPS Nicolae: «Parinte Staret, ati putea sa ne spuneti da­ca stiti ca a aparut in Romania aceasta carte, „Braul Maicii Domnului, Acatistul Rugului Aprins al Maicii Domnului si Icoane Facatoare de Minuni de la Manastirea Vatopedi, Sfantul Munte Athos”, aparuta la Editura Panaghia, in Vatra Dornei. Pe prima pagina aici scrie: „Tiparita cu binecuvantarea Prea Cuviosiei Sale Arhimandritul Efrem, Staretul Sfintei Manastiri Vatopedi, editie ingrijita de monahul Cleopa, Sfanta Manas­tire Rarau”. As vrea sa va intreb daca ati binecuvantat apari­tia acestei carti si daca subscrieti la tot ceea ce este cuprins in ea. Daca puteti sa ne spuneti cateva cuvinte despre Aca­tistul Rugului Aprins al Maicii Domnului».

Un monah insotitor: Binecuvantarea a fost luata pen­tru carte de monahul Cleopa, insa doar pentru prima parte a cartii, in care sunt povestite istoriile si descrierile icoanelor, precum si a Braului Maicii Domnului. Ulterior, la publicare acesta a introdus si Acatistul. Deci Parintele Staret nu stie continutul [final], stie doar ca a fost ceruta binecuvantarea pentru istoria icoanelor. Parintele Staret nu cunoaste nimic despre Sandu Tudor sau despre Acatist.

IPS Nicolae: S-a implinit ora opt. Intrebari ar mai fi foarte multe, dar pentru ca asa am convenit cu Prea Cuviosul Arhimandrit, Staret al Vatopedului, ne oprim aici. Sigur, cu regretul de a nu fi putut sta mai mult de vorba. Dansul trebuie sa plece inca in aceasta seara la Alba Iulia, asa incat, repet din nou, ne oprim aici. As vrea sa va asigur ca pomel­nicele pe care le-ati adus aici ajung, cum se vede in acest moment, ajung la Prea Cuviosul Staret…”

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi: