Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Lc. 15,12-32)

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi este un text plin de invataturi. O evanghelie care pune pe predicatorul aflat la amvon intr-o mare dilema, nestiind la ce sa se refere mai intai: la rabdarea, iertarea si bucuria tatalui ca i s-a intors fiul cel ratacit, sau la pocainta acestuia din urma? Unii predicatori fac exegeza, explicand fiecare cuvant, aratand ce inseamna fiecare fapt sau fiecare dintre atitudinile prezente in evan­ghelie: a tatalui, care nu este altcineva decat Dumnezeu, a fiului risipitor, care suntem noi, cei care uneori in viata aceasta „cadem“, si a fiului mai mare care, desi n-a calcat niciodata cuvantul parintelui sau, ramane totusi undeva „in afara bucuriei”.

Ei bine, in ceea ce ma priveste, dorind sa talmacesc frumusetea si inaltimea duhovniceasca a acestei pericope evanghelice, am ales sa ma refer la cei doi fii: unul mai tanar, dar care pleaca si se pierde in desfranare, si altul mai mare, ascultator fata de tatal sau, dar cu o ascultare „neroditoare“. Unul tanar si fara de minte, dar care la un moment dat, „regasindu-se”, vine si, pocaindu-se, devine modelul evangheliei de astazi, pe cand celalalt, desi niciodata nu si-a suparat tatal, ramane pana la urma personajul nefast si negativ.

Iubiti credinciosi,

Evanghelia de astazi ne prezinta doi oameni: unul care, in prima parte a pericopei evanghelice este pacatos, dar care apoi se reabiliteaza, iar altul „drept”, dar care, in pofida „dreptatii” lui, ramane afara de Imparatie - pentru ca ospatul si bucuria pe care tatal a gasit de cuviinta sa le pre­gateasca fiului pocait inseamna Imparatia Cerurilor. Cum se face, deci, ca fiul desfranat si pacatos ajunge in Imparatia lui Dumnezeu, iar celalalt, care totdeauna si-a ascultat parintele, ramane „afara”? Ce se intampla oare in evanghelia de astazi? Cum de are loc aceasta rasturnare a valorilor, si fiul risipitor, cel care-si supara tatal cerandu-i de la obraz mostenirea pentru a o cheltui cu desfranatele, devine pana la urma personajul pozitiv — personajul „simpatic”, daca-mi este ingaduit sa ma exprim astfel — iar fiul cel „drept”, care „totdeauna a slujit” si niciodata nu a calcat porunca tatalui sau, ajunge dintr-o data personajul negativ si „antipatic”? Ce face, asadar, pe fiul desfranat ca sa „merite” Imparatia lui Dumnezeu si ce face pe fiul ascultator ca, pana la urma, sa ramana „afara”?

Ei bine, fiul cel desfranat „isi vine in sine”. Isi vine in fire si isi da seama ca a gresit; realizeaza ca a ajuns un netrebnic si intelege ca trebuie sa se intoarca numaidecat la tatal sau, si nu oricum, nu povestindu-i si bravand cu „ispravile” sale, ci zicandu-i: „Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai“. Asa a planuit sa mearga si sa-si ceara iertare, cu smerenie si pocainta, nu pretinzand sa fie repus in drepturile pe care le-a pierdut; gata sa faca munca de sluga, numai sa fie reprimit in „casa”. Aceasta pocainta si smerenie vazandu-le tatal, care nu a incetat sa-l astepte inca din clipa in care a plecat, l-a iertat pe data si l-a primit cu bucurie, daruindu-i inapoi tot ce pierduse, si aceasta din dragoste si de bucurie ca „acest fiu al sau mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.

Ce se intampla cu fratele mai mare?

El nu a exagerat nicio clipa cand a spus tatalui sau: „Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata nu ti-am calcat porunca”. Adevarat graia. Şi cu toate acestea, el este personajul nega­tiv din evanghelia de astazi. Unde greseste acest „drept” care nu si-a suparat niciodata parintele? Greseste prin neputin­ta de a se bucura impreuna cu tatal sau si, mai ales, cu fratele lui care, pierdut fiind s-a mantuit. In loc sa se bucure, acesta „s-a maniat”, zice evanghelia, si a ramas afara. S-au dus care mai de care cautand sa-l convinga sa treaca peste ce, dragii mei?… Peste invidie? Peste rautate? Peste impietrire? Peste prostie? Acestea sunt care nu ne lasa sa ne bucuram de binele celuilalt! Acestea sunt care ne fac sa ne intristam cand aproapelui nostru ii merge bine; sa fim invidiosi, tristi si suparati cand, de fapt, suntem chemati sa ne bucuram si sa ne veselim impreuna la „ospatul” cel dumnezeiesc!…

Unde greseste, asadar, fratele „manios” al fiului risi­pitor? Astazi, poate pentru intaia oara, el ii vorbeste tatalui sau cu repros: „Mie niciodata nu mi-ai dat macar un ied ca sa ma veselesc cu prietenii mei!” Tot astazi, se face si judecator dispretuitor al fratelui sau: „dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, pentru el ai injunghiat vitelul cel ingrasat!” Iata, asadar: il condamna pe tatal sau pentru modul in care l-a primit pe fiul cel pierdut, rabufneste si, dintr-o data, nu mai este nici fiu ascultator, nici frate bun celui „cazut”. Mai mult decat atat, evanghelia ne lasa sa intelegem ca, in cele din urma, acesta a ramas suparat „afara” — afara de Imparatia lui Dumnezeu.

La aceste doua atitudini am vrut sa meditam astazi! Sa ne aducem aminte de cuvantul Evangheliei care spune ca „vamesii si desfranatele merg inaintea noastra in imparatia lui Dumnezeu” (Mt. 21, 31), iar noi, cei carora ni se pare ca suntem drepti si ca niciodata nu am calcat cuvantul Parintelui Dumnezeu, fiind fiul ascultator — si nu cel risipitor, care si-a cheltuit „zestrea” sa sufleteasca si trupeasca in nenumarate pacate — ramanem in mod paradoxal „afara”. Iata, asadar, pericolul care ne pandeste pe noi cei care, poate, la prima citire a evangheliei de astazi, ne-am identificat cu fiul cel ascultator. Atentie insa! Mantuitorul Hristos vrea sa ne spuna: nu cumva, in pofida dreptatii noastre, in ciuda faptelor noastre „extraordinare” pe care pretindem de multe ori, exagerand cu subiectivism, ca le-am savarsit, sa avem aceeasi surpriza si sa ramanem totusi „afara de Imparatie”.

Fiul desfranat ne devine pana la urma simpatic, nu pentru ca a desfranat si si-a cheltuit averea in dezmierdari, ci pentru ca a cunoscut intr-un final „taina pocaintei”. A aflat secretul reabilitarii, si-a venit in fire sau in „sine”, cum zice evanghelia, s-a regasit pe sine si a reusit sa se schimbe. A putut sa se ridice din mocirla pacatului, s-a putut smeri, a aflat puterea necesara sa vina inaintea tatalui sau sa-si recunoasca greseala si sa ceara nu ceea ce avusese, ci starea de sluga. Evanghelia de astazi, gandesc eu, ne face atenti pe noi, cei care „tocim pragul” bisericii zi de zi ori duminica de duminica, nu cumva sa cadem in pacatul fratelui celui mare: in acea ascultare formala, lipsita de recunostinta fata de Parintele, dar si de dragoste si pretuire pentru fratele nostru, mai cu seama atunci cand acesta se pocaieste.

Sa luam aminte la acest „soi de dreptate” lipsita de bunatate, o dreptate stearpa si impietrita, care a facut din fratele mai mare un fel de „pom neroditor” ce se arata frumos la infatisare si avand coroana bogata si verde, dar salbatic totusi, manios si neputincios in fata iubirii de frate si chiar a iubirii de parinte, si pentru care a ramas trist si nerecunoscator „afara”!…

Mesajul evangheliei de astazi, asadar, acesta este: daca suntem cumva sau vom ajunge vreodata, in anumite clipe ale vietii noastre, fiul cel pierdut, sa ne aducem aminte ca Dumnezeu ne asteapta si este gata sa ne repuna neintarziat si fara repros in aceeasi stare din care am cazut, numai sa aratam si aceeasi constiinta, smerenie si pornire de a ne schimba, pe care le-a aratat fiul risipitor. Daca, insa, suntem fiul care nu a cazut, gata sa-I spunem lui Dumnezeu: „Iata de atatia ani iti slujesc si niciodata nu Ti-am calcat porunca…”, atentie ca in aceasta „dreptate” a noastra trebuie sa picuram si un strop de iubire, pentru ca ea sa nu fie o dreptate mandra si impietrita, lipsita de compasiune fata de cel cazut si plina de dispret sau judecata cruda fata de el.

Prin urmare, evanghelia de astazi ne cheama sa ne pocaim daca am cazut, iar daca nu, sa avem grija, nu cumva sa cadem tocmai prin faptul ca ni se pare ca „stam”. Ne indeamna sa invatam sa ne bucuram cand vedem „binele” in jurul nostru, nu sa ne incetosam mintea cu invidie si rautate ori privind cu gand viclean la bucuriile celorlalti, bine stiind ca Dumnezeu are aceeasi dragoste mare pentru toti si ca Se bucura de fiecare dintre noi daca vom sti sa-I pretuim chemarea.

Facand asa, dragii mei, vom ajunge si noi sa petrecem la „ospatul” Stapanului Dumnezeu, fie de pe pozitia de iertati si reabilitati, fie ca fii ascultatori, bucurandu-ne impreuna cu El in vecii vecilor, Amin”.

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Legaturi:

Alte predici la aceasta Duminica:

Alte predici la aceasta Duminica:

“Doi oameni s-au suit la templu sa se roage: unul era fariseu, iar celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga intru sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu vroia nici ochii sa­-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul. Adevarat va spun voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta”. (Lc. 18, 10-14)

***
IPS Bartolomeu – predica in Duminica vamesului si fariseului – 16 feb 2003

(mai ales pentru prima parte)

***

Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

RUGACIUNE SI NON-RUGACIUNE

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi se face auzita in fiecare an in aceasta duminica premergatoare si vestitoare a Postului Mare si cred ca fiecare dintre dumneavoastra ati intuit deja ce vrea sa spuna ea, in mare.

Doi oameni: unul fariseu, iar celalalt vames.

Ar trebui sa cunoastem cu totii ca fariseii erau oameni din clasa cea mai inalta a societatii iudaice in vremea aceea, foarte buni cunoscatori si foarte atenti observatori ai Legii. De aceea si erau considerati la evrei oameni foarte drepti.

Vamesii nu erau functionari de vama, ca astazi, ci erau perceptorii care strangeau taxele si darile catre conducerea regatului si catre stapanitorii romani. Ei treceau, in concep­tia contemporanilor, drept cei mai pacatosi, pentru ca adeseori, in munca de a strange impozitele, ei nedreptateau, incasand mai mult decat le era randuit. Cel putin asa se credea despre ei!…

Asadar, un fariseu drept si cinstit de toti si un vames pacatos, nedrept si hulit de catre societate au venit la templu. Şi unul si celalalt s-au rugat. Se intampla insa ca fariseul „drept” s-a intors la casa lui „pacatos” si sanctionat de cuvantul aspru al Mantuitorului Hristos, in timp ce „pacatosul” de vames „s-a intors mai indreptat la casa sa”. Ce s-a intamplat? Unde a pierdut dreptul fariseu si unde a castigat pacatosul de vames si ce anume a rasturnat ierarhia valorilor atat de bine implementata in constiinta evreilor din vremea aceea, conform careia fariseul era un „sfant”, iar vamesul era un „ticalos”? Ce s-a intamplat la templu, dragii mei?

Haideti sa vedem ce a facut fariseul!

Fariseul a intrat in templu cu multa indrazneala, adica foarte sigur pe sine si, venind in fata, a „multumit” lui Dumnezeu, laudandu-se cu niste cuvinte ca acestea: „Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig“…

Ce a facut vamesul?

Vamesul, intrand si el, s-a oprit undeva in spate. Nu si-a luat indrazneala de a privi cu mandrie, ca fariseul care si-a contabilizat faptele sale cele bune prin comparatie cu cele rele ale altora ci, lovindu-si pieptul cu mainile, a cautat la propriile sale pacate, zicand: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul“!

Va intreb: a fost justa sentinta Mantuitorului Hristos, Care a indreptatit pe „pacatosul” de vames si a respins pe „dreptul” fariseu?

Unde a gresit fariseul?

Ei bine, fariseul a rostit o rugaciune cu totul neinspi­rata, pentru ca el aparent multumeste, dar multumirea lui se transforma in judecata aspra la adresa semenilor sai. De aceea, de fapt, el nu multumeste cu nimic lui Dumnezeu, ci doar se compara cu ceilalti oameni si chiar cu vamesul de alaturi, dispretuindu-l pe acesta si evidentiindu-si cu nerusinare „virtutile” sale. Ce mai face, inca? Isi etaleaza faptele sale cele bune, si nu minte deloc!… Fariseii chiar savarseau aceste fapte bune: posteau de doua ori pe saptamana cu mare atentie, ca nu cumva ceva necurat sa le intineze postul, si renuntau la a zecea parte din castigul lor…

Toate aceste fapte bune insa — si aici greseste crunt fariseul — se transforma in mandrie, judecata aspra a aproapelui si laudarosenie, in „rugaciunea” sa. Iata de ce spun ca rugaciunea fariseului este neinspirata! „Multumirea” lui se transforma in judecata critica, iar faptele lui bune se prefac in mandrie si laudarosenie. Poate fi rugaciunea judecata nemiloasa la adresa celorlalti oameni? Nu! Dar laudarosenia, poate fi rugaciune? Nicidecum! Fariseul, asadar, nu s-a rugat, de fapt, nicio clipa.

Ce a facut vamesul?

Vamesul a constientizat cu toata fiinta lui „unde” se afla si, mai ales, ce trebuie sa „spuna” intr-un loc ca acesta. A inteles ca „aici” trebuie sa se arate mai degraba constient de slabiciunile, decat de virtutile sale. Nici gand sa-si evidentieze calitatile, caci, va fi avut si el, poate, ceva bun in fiinta lui… Insa, nu venim la rugaciune pentru acestea! Nu venim la biserica sa ne laudam, sa ne comparam si sa-i judecam pe ceilalti, ci venim fiecare pentru slabiciunile, problemele, neputintele si pacatele noastre. Iata de ce Dumnezeu nu a primit decat rugaciunea vamesului: “Adevarat va spun voua ca acesta s-a intors mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta“. Astfel a inaltat Hristos pe vamesul dispretuit, hot si pacatos, mai mult decat pe fariseul care adunase atatea fapte bune…

Ce invatam din toate acestea?

Invatam ca, atunci cand venim inaintea lui Dumnezeu, sa nu ne comparam cu ceilalti oameni! Sa nu indraznim a fi mandri ori laudarosi, ca sa nu devina rugaciunea noastra judecata, iar faptele noastre cele bune, si asa foarte putine, sa se prefaca in laude, caci aceasta nu e rugaciune! Nu face „doi bani” o astfel de rugaciune in fata lui Dumnezeu!

Dar cum sa ne rugam?

Asa, ca vamesul: cu smerenie, interiorizandu-ne si rugandu-ne mai intai pentru noi; cautand cu pocainta la pacatele, slabiciunile si greselile noastre de fiecare clipa, gandurile murdare, cuvintele urate, ori planurile nedrepte pe care le urzim de multe ori impotriva celorlalti. Sa spunem lui Dumnezeu, in taina, un cuvant de iertare, de cerere si de ajutor pentru indreptare intai pentru noi, apoi pentru cei dragi noua: pentru cei de langa noi si pentru cei plecati dintre noi, rudenii, cunoscuti sau prieteni, pentru toti cei care au nevoie de ajutorul, iar nu de judecata noastra aspra si critica.

Iata ce am invatat astazi, dragii mei!

Am invatat ca, atunci cand intram in biserica, sa ne comportam ca atare. Am inteles ca, venind aici, nu trebuie sa ne intoarcem la casele noastre „neindreptati”, cum s-a intamplat cu fariseul. Sa rugam pe Dumnezeu sa ne dea smerenia vamesului si, mai ales, intelepciunea de a invata sa ne rugam, pentru ca rugaciunea noastra sa nu se prefaca in pacat — prin mandrie, judecata aspra la adresa aproapelui, ori laudarosenie — ci intru smerenie si gand de vinovatie sa-I cerem Domnului iertarea greselilor si indreptarea noastra, Amin!”

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

PARINTELE PETRONIU TANASE: Meditatie la Duminica vamesului si fariseului

“Cea dintai Duminica, a Vamesului si Fariseului, care ne prega­teste pentru Postul Mare, Sfintii Parinti au mai numit-o “vestitoare” a luptelor celor duhovnicesti, pentru ca prin ea, ca o trambita, ni se ves­teste pregatirea de razboi impotriva diavolilor, in postul care vine.

Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: “Usile pocaintei…”, “Cararile mantuirii…”, si “La multimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei judecati apropiindu-se inspaimantatoare. Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar in acelasi timp se iveste si o raza de nadejde; milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ea si Proorocul David: “Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta!”

Cele trei stihiri ne pleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem: Intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra paca­toasa; cu cutremur si cu teama de infricosata judecata; cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire. Simtamintele de teama si nadejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul intregului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la Utrenia fiecarei Duminici pana la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregatire ni-l da pilda evanghelica a Vamesului si Fariseului (Lc. 18, 10 – 14), la care cantarile si citirile Vecerniei si Utre­niei mereu ne vor indemna sa cugetam:

“Sa nu ne rugam ca fariseul, fra­tilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri. Ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand; Dumnezeule, milostiveste- Te spre noi pacatosii!”

Sau:

“Fariseul, biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati; iar vamesul, prin pocainta s-a invrednicit de daruri…”.

Precum ne talcuieste sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem s-o ago­nisim si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim, pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva diavolilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos. Acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degrab; si ca el toti cei ce s-au smerit, precum ne arata si minunata cantare de la vecernia Duminicii:

“Atottiitorule, Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din portile mortii, pe cea pacatoasa au mantuit-o din pacatele cele de multi ani, iar pe vamesul mai presus decat pe fariseul l-au indreptat”.

Iata, dar, ca smerenia curata degrab si usureaza povara pacatului, precum insusi Domnul o spune: “Tot cel ce se smereste se va inalta” (Luca 18, 14).

Dar inaltarea prin smerenie este mai mult decat curatire de pacate, indata ce omul se curata de pacat incepe sa lucreze harul, care salas­luieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune ca: “Domnul, celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea; pe de o parte ca usuca raul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica mandriei; iar pe de alta parte este prielnica cres­terii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei insa nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de talharii cei nevazuti, diavolii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfantul Maxim Marturisitorul:

“Cand omul se straduieste cu vir­tutea si constiinta duhovniceasca, se apropie de el diavolul mandriei, al slavei desarte, al dorintei de a placea oamenilor si al fatarniciei, care nu numai ca nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga”. (Rasp. Thalasie 56, Filoc. III).

Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: “Mari lucruri faci! postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat cei­lalti oameni”. Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostene­lilor, fiindca “tot cel ce se inalta se va smeri” (Luca 18,14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: “Chiar daca ati face toate faptele bune, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17,10).

“Lucreaza si pazeste” ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate faptele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de tilharii cei nevazuti. Iar puterea nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia. Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj­masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: “Oare cine poate scapa de ele?”. Si a auzit un glas zicand: “Smerenia”. Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Mare: “Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu“. Si l-a intrebat Avva Macarie: “Care este acel lucru?” A raspuns diavolul: “Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.

Iata dar, cat de minunate daruri are smerenia: curata cu lesnire tot pacatul; este prielnica cresterii virtutilor; este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru sfintita patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatam de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si sa ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impo­dobire cu virtuti. De aceea intotdeauna si nu numai in post avem tre­buinta de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe inva­taturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: “Asa sa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13,14); apoi S-a dat pilda de smerenie, zicand: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Mat.11, 19).

Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. “S-a smerit luand chip de rob pana la moarte de Cruce” (Filip. 2,8). De aceea, Sfantul Isaac Sirul a numit smerenia “vesmant al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost imbracat in toata viata sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este “Smerenie“, precum este “Dragoste”.

Indemnandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Despre aceasta cale a sme­reniei auzim la otpustul din Joia Mare:

“Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat noua calea cea mai buna, adica smerenia, cand a spalat picioarele ucenicilor si S-a smerit pentru noi pana la Cruce si la ingropare”.

Ne-a lasat deci smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Cu adevarat, cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: “Fara smerenie nu-i nadejde de mantuire” sau “Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”. Iar Avva Dorotei zice: “Mai mult decat orice, avem trebuinta de smerenie”.

Dar prin bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-l arata Mantuitorul cand zice: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 19). Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. “In lume necazuri veti avea”, ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apos­tolul adauga: “Cu multe scarbe ni se cade sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem “unde nu este durere nici intristare nici suspin”, sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca si aici, pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre si anume prin smerenie si blandete.

Inceputul innoirii noastre nu se poate deci face altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru sfantul si marele Post o incepem cu smerenia, ca sa traim in aceasta vreme si apoi cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vietii acesteia, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale vom avea odihna sufletelor noastre, in veacul de acum si in vecii vecilor”.

(din: Protos. Petroniu Tanase, Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului, Editura Trinitas)

***

VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

(meditatie duhovniceasca Razboi intru Cuvant)

Cand ascultam sau citim pilda vamesului si a fariseului, putem avea tendinta sa ne identificam foarte usor cu vamesul. Sau, oricum, se naste reflex si aparent justificat tendinta de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gand ascuns risca sa se strecoare si sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt ‘pacatos’ si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor! Eu nu sunt si nu vreau sa fiu ca fariseii care ii judeca pe ceilalti, vai, dar eu nu pot sa fiu asa, Doamne fereste, dar eu ii iubesc pe toti! Multumescu-Ti, Tie, Doamne, ca eu sunt un vames umil, care nu judec pe nimeni, eu iubesc pe toata lumea, eu nu gandesc de rau pe nimeni, eu fac ascultare si ii vad pe toti buni, pe toti ingeri, sufletul meu se incalzeste si se inaripeaza de cele mai calde simtaminte… Si uite-asa se face ca vamesul devine…. fariseu.

Cum e posibil sa cadem asa de rau? In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism si chiar cu putina autoironie. Astia suntem. Sa ne asumam asa cum suntem. Ce rost are sa ne punem fard peste fata sufletului, fie el si fard “duhovnicesc”? Mandria cea mare statea tocmai in inselarea de a crede ca era ceva de capul nostru, ca eram noi cine stie ce... Si ce daca am descoperit cat de uraciosi suntem de fapt? Vorba parintelui Rafail, abia acum ar trebui sa ne bucuram mai mult, pentru ca abia acum VEDEM!

Revenind insa la intrebare… Este posibil prin aceea ca noi ne amagim ca imitand sau traind prin inchipuire un anume comportament ori anumite stari si virtuti duhovnicesti dobandim deja smerenia vamesului. (Desigur, are si imitatia rolul ei formativ, insa numai daca ii stim masura si daca ramanem constienti ca… e doar imitatie si daca nu ne uitam scopul, daca mai tindem totusi spre autentic, spre interiorizarea reala a acelui comportament).

Gasisem scris undeva notata o idee foarte importanta:

“Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala….(…) Adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si, astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici deliberate si nici prefacute“,

Ne tradam insa sau suntem vaditi de constiinta noastra in momentul in care ajungem, prin aceasta, sa ne inaltam pe noi insine deasupra “fariseilor” pe care ii identificam neaparat in afara noastra… si pe care ne simtim indreptatiti sa-i judecam si sa-i dispretuim, cu “legitimitatea” si cu superioritatea celui pe care Legea cea noua l-a indreptatit si l-a inaltat. Pentru ca daca in trecut vamesii si desfranatii erau stigmatizati, iar fariseii erau “dreptii“, acum, iata, s-au inversat rolurile in privinta a ceea ce este “drept” inaintea lui Dumnezeu. Cu adevarat, smerenia si iubirea sunt virtutile Legii celei noi, Legii Harului. Dar tocmai de aceea acum riscul este mai mare ca fariseismul sa-si schimbe sensul si sa devina si mai subtil si mai rafinat, iar noii “drepti” sa fie tocmai cei care se cred si se inchipuie pe ei insisi smeriti, plini de iubire si de ganduri bune, ne-judecatori, etc.

Daca insa noi am urma cu adevarat vamesului din Evanghelie, atunci am face exact ceea ce a facut si el. Ne-am vedea, adica, pacatul nostru cu sinceritate, ne-am scarbi si umili de propria noastra fatarnicie si trufie. Am intelege si am spune ca “cel dintai dintre farisei sunt eu“. Fapta vamesului este pocainta, inima infranta si zdrobita, duhul umilit.

Apropo de umilinta… spunea parintele Rafail Noica despre faptul ca in limba noastra sensul cuvantului umilinta a fost falsificat – sensul sau primordial era cel venit pe filiera slavona, insemnand strapungerea inimii, smerenia, trairea profunda a pacatoseniei dar si a dragostei tamaduitoare a Adevarului. Falsificarea a intrat in momentul in care umilinta a fost “definita” pe filiera latineasca – de injosire, sau “sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere; slugărnicie; situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, ofensează; ofensă”. Paradoxal, tocmai o parte din aceste sensuri falsificate sunt astazi practicate si date ca exemplu de smerenie. Avem, de pilda, complexe de tip psihologic, care ascund fie o mandrie ranita, fie unele traume si le luam drept smerenie. Suntem fie pur si simplu slabi, tematori, dar n-avem curajul sa recunoastem si sa ne asumam firesc asta; fie, mai grav, suntem slugarnici, lingusitori sau acceptam cu perversitate situatii in care ne credem inferiorizati, complacandu-ne in false auto-victimizari.

• continuare la: VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

***

Ascultati:

• Corul Anghelos – Usile Pocaintei

• Psalt Sebastian Heltianu – Sa nu ne rugam ca fariseul…

• Psalt Sebastian Heltianu – Fariseul, de slava desarta…

***

Alte predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

IPS Nicolae: O intrebare poate mai dificila: «Cum ve­deti vizita papei Ioan Paul al II-lea in Romania?»

Arhim. Efrem: Ce sa spun?… Trebuie sa stiti ca Vaticanul a facut o intelegere tacita, secreta, cu Casa Alba: „Tu sa fii conducatorul politic, iar eu conducatorul spiritual al lumii si trebuie ca amandoi sa fim prezenti in lumea intreaga”. Cine are urechi de auzit, sa auda.

IPS Nicolae: «Tinerii din Romania pot veni sa vietu­iasca la Athos? Cum pot ajunge acolo daca, bineinteles, se fac calugari?»

Arhim. Efrem: Cred ca exista posibilitatea ca tinerii ro­mani, daca vor, sa vina la Sfantul Munte sa se calugareasca. Sunt destui romani care au venit in ultitimii ani si sunt deja calugari. Noi, in Manastirea Vatopedi si in chiliile romanesti care apartin de Vatopedi, avem mai mult de douazeci de calugari.

IPS Nicolae: «Va rugam sa ne vorbim despre marele du­hovnic, Parintele Porfirie.»

Arhim. Efrem: Daca incepem sa vorbim despre acesti Batrani contemporani trebuie sa ramanem aici pana maine dimineata! Numai doua cuvinte am sa va spun despre acest Sfant al zilelor noastre. Avea darul inainte-vederii (prooratico harisma) si cel al stravederii (dioratico harisma) si am sa va spun un fapt minunat care s-a petrecut la cincisprezece zile dupa ce a murit. Un fiu duhovnicesc al lui, care era in Aus­tralia, ii dadea telefon in mod regulat si ii cerea sfaturi. Fara sa stie ca acesta murise, dupa cincisprezece zile ii da telefon la acelasi numar. Ii raspunde Parintele, ii rezolva problema si ii spune: „Ioanni, de acum sa nu-mi mai dai telefon, ci astept sa te intampin in rai!” Şi a inchis telefonul. Acesta, cu­tremurat si infricosat, a sunat pe un cunoscut de-al sau din Atena spunandu-i: „Am vorbit cu Gheronda si mi-a zis cu­vintele astea. Nu cumva ma incearca?” Iar prietenul i-a raspuns: „De cincisprezece zile l-am ingropat pe Parintele!”

IPS Nicolae: O intrebare care probabil ma vizeaza pe mine in primul rand: «Ce parere aveti despre „Liturghia copiilor” practicata si slujita inaintea Sfintei Liturghii? Este ortodoxa aceasta practica liturgica?» Este vorba despre fap­tul ca in aceeasi biserica, dar nu la aceeasi Sfanta Masa, se face de dimineata o Sfanta Liturghie pentru copii si, sigur, ulterior obisnuita Sfanta Liturghie pentru toti credinciosii.

Arhim. Efrem: Nu exista nici o problema. De vreme ce nu se face pe aceeasi Sfanta Masa se poate face si o a doua Sfanta Liturghie pentru copii.

IPS Nicolae: O alta intrebare: «Fiecare Biserica crestina pretinde ca este Biserica lui Iisus Hristos. Daca putem spera ca, intr-o buna zi, Bisericile crestine sa se uneasca si cat de aproape este aceasta zi?»

Arhim. Efrem: Aceasta nu este o problema a noastra, daca se vor uni Bisericile sau nu. Noi oricum ne rugam in fiecare slujba si la fiecare Sfanta Liturghie pentru unirea tuturor. Nu depinde de noi. Ceea ce depinde de noi este faptul ca noi sa ne unim cu Dumnezeu si catre aceasta tre­buie sa ne indreptam interesul.

IPS Nicolae: «De ce credeti ca este atat de greu de re­gasit icoana autentica de catre pictorii de azi, ma refer atat la cei ce picteaza biserici, cat si la pictorii laici?»

Arhim. Efrem: Pictorii de azi nu sunt impiedicati a fi in duhul Traditiei in masura in care sunt formati de pictori tra­ditionali. Darul picturii autentice nu este numai o harisma a monahilor, ci si a mirenilor. Dar pictorii laici, cand pictea­za, sa nu aiba si tigara langa ei! In dreapta tigara si in stan­ga sa aiba radioul cu muzica populara!

IPS Nicolae: «La sfarsit de secol si de mileniu mai multi oameni, si in special tinerii, sunt afectati de sindromul „somaj”. Multi se afla in pragul disperarii si au sentimentul ca Insusi Dumnezeu S-a intors de la ei. Ce putem face pentru acestia? Cum pot fi scosi din deznadejdea in care au cazut?»

Arhim. Efrem: Le vom da speranta daca si ei vor avea tendinta de a se incadra corect in Biserica. Dumnezeu nu respinge pe nimeni, nu uita pe nimeni, ci ii iubeste pe toti in mod egal, si pe cei drepti, si pe cei pacatosi. In mod egal! Deznadejdea vine din faptul ca nu sunt integrati bine, corect in Biserica, din pricina aceasta vine deznadejdea.

IPS Nicolae: Legat de aceeasi intrebare, o alta: «Care credeti ca ar trebui sa fie rolul Bisericii pentru ca tinerii din tara noastra sa nu mai fie nevoiti sa-si paraseasca pamantul natal pentru a cauta o viata mai buna pe alte continente?»

Arhim. Efrem: Cred ca Biserica trebuie sa conlucreze cu politicul in aceasta problema sociala. Cred ca Biserica, in acest moment, pate sa influenteze chiar situatii politice, sa faca presiuni in nomentul in care vede ca anumiti oameni politici nu-si fac datoria in mod corect, pentru a le da tine­rilor conditii corespunzatoare ca sa ramana in tara.

IPS Nicolae: Intrebare putin mai politica acum: «Ce credeti, Prea Curioase Parinte, despre noile buletine?» Este vorba despre noile buletine de identitate din Grecia. Ziarele din ultimele zile anuntau ca nu mai este nevoie ca in buleti­nul de identitate al fiecaruia sa fie consemnata religia sau confesiunea careia ii apartine. Deci intrebarea este: «Ce credeti despre noile buletine pe care statul grec le-a acceptat?»

Arhim. Efrem: Grecia inca nu le-a acceptat, desi Guver­nul primeste mereu presiuni de la Comunitatea Europeana de la Bruxelles. Dar Biserica s-a opus si nu cred ca va lasa sa nu mai fie trecuta religia in buletin. [n.n.: Pana la urma si Biserica a fost presata sa cedeze si sa accepte, iar religia a fost scoasa din buletinele de identitate ale grecilor] Pentru ca incet-incet cred ca europenii doresc sa ascunda faptul ca in tarile orto­doxe majoritari sunt crestinii ortodocsi. Iar in spatele aces­tora sunt, dupa cum stiti, sionismul si evreii, aceste puteri ale intunericului.

IPS Nicolae: Era si o intrebare despre masonerie, dar cred ca Prea Cuviosul a raspuns cumva acestei intrebari [sic!, n.n.]. [O alta intrebare]: «Care este atitudinea corecta a unui ortodox in fata unui credincios protestant care il provoaca cu citate din Sfanta Scriptura?»

Arhim. Efrem: Trebuie, fara indoiala, ca si ortodoxul sa studieze Sfanta Scriptura, pentru ca de multe ori noi orto­docsii ne aratam dezinteresati in studierea Scripturii. Dar trebuie sa stim un lucru care este foarte important si pe care nu il accepta deloc protestantii, ci il resping, acela ca Sfan­ta Scriptura nu este izvorul revelatiei noastre. Izvorul reve­latiei noastre este Sfanta Traditie, Traditie in care se cuprinde si Sfanta Scriptura. De aceea Biserica sarbatoreste anumite praznice care nu sunt amintite in Sfanta Scriptura.

IPS Nicolae: «As dori sa aflu cum pot sa pastrez viu Duhul lui Dumnezeu atunci cand sunt la serviciu cu prieteni care nu-mi impartasesc opiniile, astfel incat toata uratenia lumii fara Dumnezeu sa nu ma indeparteze si pe mine pe nesimtite de la calea cea buna?»

Arhim. Efrem: Cand lucrati in anumite locuri in care exista oameni care au alte conceptii, sa va rugati ca sa nu fiti influentati de acestia. „Cereti si vi se va da” iar harul va va ajuta sa nu fiti influentati.

IPS Nicolae: Iar acum o intrebare care cred ca provine de la cineva care asculta noaptea postul de Radio Bucuresti: «Dupa cum stiti, slujba Prohodului Domnului din Vinerea Mare este o „inventie” a calugarilor din Muntele Athos. Deci Prohodul Domnului l-au inventat calugarii din Mun­tele Athos. Unii preoti nu sunt de acord cu aceasta. Ei spun ca ar trebui sa fie o zi trista pe care lumea sa o respecte in liniste. Ce parere aveti Prea Cuviosia Voastra?» Intr-o noap­te, la postul de Radio Bucuresti, un preot care se intretinea cu ascultatorii spunea ca Prohodul Domnului este o creatie foarte recenta din cercurile monahale de la Muntele Athos. Intrebarea deci este: «Ce credeti, Prea Cuvioase, in legatura cu aceasta afirmatie?»

Arhim. Efrem: Este o slujba veche. Au facut-o calugarii aghioriti, dar a fost adoptata de intreaga Biserica Ortodoxa. Şi consider ca cel care vrea sa urmeze Traditia Bisericii trebuie sa faca si aceasta slujba, care a fost facuta de athoniti, dar a fost adoptata de intreaga Biserica Ortodoxa.

IPS Nicolae: O intrebare mai usoara, cred, pentru Parintele Staret: «Partea femeiasca, deci femeile, se pot impartasi cu Trupul si Sangele Domnului avand capul desco­perit, pantaloni si vopsite?» Este o intrebare!

Arhim. Efrem: Raspundem tuturor celor care sunt inte­resati: nu este corect ca femeia sa vina rujata pentru a se impar­tasi. Nu va ascund ca atunci cand ies in lume si vin femei rujate si imi saruta mana, mi-o inrosesc toata. Cu atat mai mult cand se duc sa se impartaseasca, inrosesc si lingurita. Despre pantalonii femeii Parintele Porfirie a spus astfel: „Femeia care poarta pantaloni barbatesti, intr-un mod indirect si subconstient, dobandeste o constiinta barbateasca”. De aceea are mereu certuri cu sotul.

asa-zisul "sfant" catolic, cinstit de ecumenistul Mitropolit al Banatului

IPS Nicolae: Iata o alta intrebare interesanta: «Sunt crestina ortodoxa. Particip la liturghii in bisericile ortodoxe. Ma rog si ma spovedesc in Biserica Ortodoxa. Cu toate acestea, de cativa ani, tin postul sfantului Anton — este vorba de Anton de Padova — cu cele treisprezece marti si mi-a fost de mare ajutor. Ce parere aveti despre acest post al sfantu­lui Anton, altul decat Sfantul Antonie cel Mare?» Poate Prea Cuviosul nu stie: exista acest obicei care se practica si aici, de a tine postul sfantului Anton de Padova. Şi multi cre­dinciosi se simt ajutati tinand acest post.

Arhim. Efrem: In mod oficial Biserica Ortodoxa Roma­na a raspuns la aceasta problema? inalt Prea Sfintia Voastra, ce spune Biserica Ortodoxa Romana in mod oficial despre aceasta chestiune?

IPS Nicolae: Ca unul care m-am ocupat de viata Sfan­tului Antonie cel Mare, vrand-nevrand am ajuns sa ma in­teresez si ce a fost cu sfantul Anton de Padova. Şi unul si altul au fost doi sfinti ai Bisericii crestine care au dobandit, sa zic asa, aura sfinteniei, chiar daca au apartinut la Biserici diferite. De aceea in Biserica Ortodoxa Romana nu s-a adoptat o atitudine potrivnica celor care tin acest post al sfan­tului Anton de Padova. Mai ales ca, crestinii obisnuiti il asimileaza pe Antonie de Padova Sfantului Antonie cel Ma­re, unul din intemeietorii vietii monahale.

Arhim. Efrem: Este inainte de Schisma sfantul Antonie de Padova?

IPS Nicolae: Din pacate dupa…

Arhim. Efrem: Biserica trebuie sa ia atitudine si sa spuna, sa inceteze aceasta „traditie” de vreme ce este dupa Schis­ma si este facuta din nestiinta.

IPS Nicolae: Nu vreau sa il contrazic pe Parintele Sta­ret, dar sfintenia depaseste limitele confesionale! Dar asta este o problema mai complicata… [Grava confuzie care se face in Romania intre Sfantul Antonie cel Mare si catolicul Anton de Padova are drept cauze: duhul ecumenist actual, usurinta aplecarii unor credinciosi catre ritualuri exterioare, formale si ignoranta acestora, de care profita unii pentru avantaje materiale, n. ed.].

- O alta intrebare: «Cum vad cei de la Muntele Athos moartea? Ati putea sa ne vorbiti putin mai detaliat despre problema aceasta a mortii?»

Arhim. Efrem: Calugarii din Athos convietuiesc cu moar­tea si, de multe ori, la cate o inmormantare, mai ales daca este un monah virtuos, simtim bucuria Invierii. Şi chiar pot sa spun ce se intampla cu trupurile monahilor aghioriti adormiti: oricate zile ar ramane neingropate, nu devin rigi­de! Acum cativa ani, la Nea Skiti, am gasit un calugar la cinci­sprezece zile dupa ce adormise. Bineinteles, trupul sau avea un miros neplacut, dar era neintepenit, moale. Este un dar special al Maicii Domnului pentru calugarii din Athos.

IPS Nicolae: «Daca o persoana s-a nascut intr-o fami­lie neortodoxa, catolica sau protestanta si nu are niciodata ocazia de a cunoaste cu adevarat Biserica Ortodoxa, acea persoana se va mai putea mantui?»

Arhim. Efrem: Daca persoana s-a nascut intr-o alta con­fesiune crestina, iar nu in Biserica Ortodoxa — si eu merg chiar mai departe: daca cineva s-a nascut musulman, fara a cunoaste nimic [despre crestinism] — cum il va judeca Dum­nezeu? Ştim ca Dumnezeu este izvorul a toata dreptatea si deci, asa cum subliniaza Sfantul Apostol Pavel, il va judeca in functie de constiintalui. Oricum, trebuie sa stim ca ade­varatul drum catre mantuire este, fara indoiala, Ortodoxia.

IPS Nicolae: Un bilet spune urmatoarele: «Se pun mul­te intrebari in aceasta seara aici si este bine acest lucru, intrucat raspunsurile sunt cele mai avizate. Eu nu vreau sa intreb nimic, vreau doar sa expuneti pret de cateva minute un cuvant folositor care sa reuneasca, intr-un fel, nelinistile noastre ale tuturor si sa ne indemnati prin aceasta la a privi mai serios spre mantuirea sufletului.»

Arhim. Efrem: Mesajul pe care vreau sa vi-l transmit este: niciodata sa nu va pierdeti nadejdea in Dumnezeu si totdeauna cand aveti momente grele sa va rugati cu insis­tenta/si, cu siguranta, Dumnezeu va va ajuta. Zicea pururea pomenitul Gheron Iosif Isihastul, unul dintre Batranii athoniti contemporani, ca la sfarsitul rabdarii extenuante se va arata in mod simtit harul Duhului Sfant.

IPS Nicolae: Va rugam sa ne spuneti cateva lucruri de esenta pe care le cunoasteti de la Gheron Iosif Isihastul, de la Batranul Iosif Isihastul.

Arhim. Efrem: Gheron Iosif Isihastul a adormit in 1959 in ziua Adormirii Maicii Domnului. A fost un om care s-a silit mult pe sine insusi, un om care s-a indeletnicit mult cu rugaciunea (lui Iisus—n. Ed). Fiii sai duhovnicesti au con­tribuit mult la repopularea Sfantului Munte si a manastirilor din afara Sfantului Munte, ori din afara Greciei. Intr-o zi, un cunoscut de-al sau, mirean — dupa cum acesta insusi ne-a povestit — s-a dus la pestera unde locuia Batranul impreuna cu patru ucenici de-ai sai si Gheron Iosif i-a spus: „Vezi acesti calugarasi care sunt impreuna cu mine? Va veni vremea cand vor umple Sfantul Munte cu monahi!” Astazi, sase manastiri din cele douazeci sunt fiice duhovnicesti ale lui Gheron Iosif Isihastul. Daca citeste cineva viata lui si scriso­rile sale va vedea ca teologia si viata lui sunt palamitice. Iar el s-a straduit foarte mult ca aceasta teologie a Sfantului Grigorie Palama sa revina in Sfantul Munte. Pentru ca im­partasirea deasa ajuta foarte mult pe cei ce se nevoiesc, ca sa devina salas al harului dumnezeiesc.

IPS Nicolae: Intrebare foarte actuala acum, vine de la doi participanti intrebarea aceasta: «Ce parere aveti despre cei care sunt angajati ai bancilor? Ştim ca banca este templul lui mamona.»

Arhim. Efrem: Daca templul lui mamona nu vrea sa fie dusman Bisericii lui Dumnezeu, atunci nu ne opunem. Putem spune la fel cum a zis Domnul: „Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“.

IPS Nicolae: O alta intrebare, desigur, mai putin du­hovniceasca: «Ce parere aveti despre Biserica Ortodoxa Rusa si care este relatia Sfantului Munte cu Biserica Orto­doxa Rusa, Biserica care are manastiri la Muntele Athos?»

Arhim. Efrem: Un ascet rus care a vietuit destul de multi ani in Sfantul Munte, in copilarie a apucat vremea revolutiei lui Lenin. Atunci cand ortodocsii erau alungati, dupa cum el insusi spunea Batranilor nostri, a existat un moment in care crestinii deznadajduiti intrau in grupuri masive in bise­rici spre a nu fi omorati de comunisti. Intr-o biserica cu hra­mul Sfintilor Apostoli a intrat multa lume, iar comunistii au dat foc bisericii. Din cauza fumului s-au asfixiat toti si au murit. Acesta insa s-a urcat pe o coloana care era aproape de fereastra, a putut sa respire si a supravietuit. Dupa cum singur a marturisit, indata ce murea cineva in biserica, vedea pe cei doisprezece Apostoli ca dadeau o cununa sufletului celui adormit. Şi au spus Apostolii: „Ceea ce se intampla acum este un canon, pentru ca ati ratacit de la calea corect ortodoxa. Acest canon va dura saptezeci de ani”. Tanarul acela a intrat mai apoi in Sfantul Munte, s-a calugarit si a povestit aceste lucruri cu mult timp in urma. Vedeti, acum, dupa saptezeci de ani, a cazut comunismul fara varsare de sange, a cazut ca un castel din carti de joc. Deci canonul Rusiei s-a incheiat.

Noi, ca Sfant Munte, avem relatii foarte bune cu rusii, iar Manastirea Vatopedi are o legatura traditionala cu Rusia, pentru ca Sfantul Maxim Grecul, care a fost calugar la Vato­pedi, a fost trimis in Rusia in veacul al XVI-lea si a devenit luminator al poporului rus. Acum cativa ani ne-am dus la Moscova si ne-au dat o parte din moastele Sfantului Maxim Grecul pe care le-am adus la Vatopedi. La rugamintea Pa­triarhului Rusiei, cand ne-am dus acolo am luat impreuna cu noi si o copie a uneia dintre icoanele noastre facatoare de minuni ale Maicii Domnului, „Pantanassa”, icoana care are deosebitul dar de a tamadui pe cei care sufera de boala can­cerului. Deoarece unui preot care lucra intr-un spital i-am dat mai multe vederi cu reprezentarea acestei icoane si, cu toate ca erau niste copii de hartie, au facut acolo multe mi­nuni, Biserica din Rusia ne-a rugat sa facem o copie pe lemn a acestei icoane si ne-au primit cu mare cinste la aeroportul din Moscova [atunci cand am adus-o]. Iar astazi, dupa cum ni se spune, icoana este izvor de tamaduire pentru multi cre­dinciosi. Vin insa multi rusi si la Sfantul Munte — dupa cum stiti, exista si o manastire in care vietuiesc monahi rusi—si se folosesc foarte mult.

IPS Nicolae: «Parinte Staret, ati putea sa ne spuneti da­ca stiti ca a aparut in Romania aceasta carte, „Braul Maicii Domnului, Acatistul Rugului Aprins al Maicii Domnului si Icoane Facatoare de Minuni de la Manastirea Vatopedi, Sfantul Munte Athos”, aparuta la Editura Panaghia, in Vatra Dornei. Pe prima pagina aici scrie: „Tiparita cu binecuvantarea Prea Cuviosiei Sale Arhimandritul Efrem, Staretul Sfintei Manastiri Vatopedi, editie ingrijita de monahul Cleopa, Sfanta Manas­tire Rarau”. As vrea sa va intreb daca ati binecuvantat apari­tia acestei carti si daca subscrieti la tot ceea ce este cuprins in ea. Daca puteti sa ne spuneti cateva cuvinte despre Aca­tistul Rugului Aprins al Maicii Domnului».

Un monah insotitor: Binecuvantarea a fost luata pen­tru carte de monahul Cleopa, insa doar pentru prima parte a cartii, in care sunt povestite istoriile si descrierile icoanelor, precum si a Braului Maicii Domnului. Ulterior, la publicare acesta a introdus si Acatistul. Deci Parintele Staret nu stie continutul [final], stie doar ca a fost ceruta binecuvantarea pentru istoria icoanelor. Parintele Staret nu cunoaste nimic despre Sandu Tudor sau despre Acatist.

IPS Nicolae: S-a implinit ora opt. Intrebari ar mai fi foarte multe, dar pentru ca asa am convenit cu Prea Cuviosul Arhimandrit, Staret al Vatopedului, ne oprim aici. Sigur, cu regretul de a nu fi putut sta mai mult de vorba. Dansul trebuie sa plece inca in aceasta seara la Alba Iulia, asa incat, repet din nou, ne oprim aici. As vrea sa va asigur ca pomel­nicele pe care le-ati adus aici ajung, cum se vede in acest moment, ajung la Prea Cuviosul Staret…”

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

“Rezistenta fara precedent a grecilor se epuizeaza, furia depaseste frica si pericolul unor revolte sociale nu mai poate fi ignorat, nici de catre cei care comanda, nici de cei care executa ordinele lor criminale… Pretentiile lor impotriva suveranitatii noastre nationale sunt sfidatoare“.

Cititi si:

• Romfea.gr: Strigat de durere pentru Grecia din partea Arhiepiscopului catre Papadimos

Joi, 02 Februarie 2012

Relateaza Emilios Poligenis – 11.57

Scrisoarea completa:

“Excelenta Voastra domnule Presedinte [al Consiliului de Ministri al Guvernului = Premier, n.n.],

Ni se rupe inima si nu putem intelege toate cele care s-au intamplat in ultima vreme si contiuna sa se intample in tara noastra. Oameni demni isi pierd, de la o zi la alta, serviciul chiar si casele. Fenomenul celor fara adapost si al celor infometati – ce aminteste de vremurile ocupatiei – ia dimensiuni de cosmar. Zi de zi numarul somerilor creste cu miile.

La fel se intampla si cu falimentul intreprinderilor mici si medii. Tinerii nostri, cele mai bune minti ale tarii, emigreaza. Parintii nostrii nu mai pot supravietui, in urma dramaticelor taieri de pensii. Familiile, si mai ales cele sarace, muncitorii, se gasesc intr-o situatie disperata in urma repetatelor taieri de salarii si a noilor taxe insuportabile.

Rezistenta fara precedent a grecilor se epuizeaza, furia depaseste frica si pericolul unor revolte sociale nu mai poate fi ignorat, nici de catre cei care comanda, nici de cei care executa ordinele lor criminale. In aceste momente dificile si, fara indoiala, critice suntem datori sa intelegem faptul ca nesiguranta, disperarea si depresia s-au cuibarit in fiecare camin din Grecia.

Ca au determinat si, din pacate, continua sa determine pana si sinucideri, ale acelora care nu au putut sa indure drama propriilor familii si durerea copiilor lor. In fata tuturor acestor situatii, Biserica Greaca incearca sa profite de fiecare oportunitatea de solidaritate care i se ofera. Si este pozitiv faptul ca, in aceasta negura, se evidentiaza sensibilitatea, milostenia si patriotismul curat al grecilor. Pentru a hrani, a imbraca si a oferi nadejde celor disperati.

Din pacate, insa, precum se vede déjà foarte clar, drama tarii noastre nu numai ca nu se termina aici, dar ar putea capata noi si imprevizibile dimensiuni. Sunt cerute, de altfel, in aceste zile alte masuri mult mai dure, mai dureroase, mai nedrepte mergand pe aceeasi linie ca cea din trecutul nostru recent care vor duce la esec si in impas.

Ni se impun doze si mai mari din medicamentul care s-a dovedit a fi mortal. Ni se cer angajamente care nu rezolva problema, dar care doar intarzie temporar anuntatul sfarsit al economiei noastre. Si ipotecheaza, in acelasi timp, suveranitatea noastra nationala. Amaneteaza bogatia pe care o avem in prezent, dar si pe cea pe care o putem obtine in viitor din pamantul si marea noastra.

Amaneteaza Libertatea, Democratia si Demnitatea noastra Nationala.

Dezamagiti, disperati si ingrijorati, grecii ne pun intrebari si ne cer raspunsuri responsabile, sincere si convingatoare.

Intreaba ce ii asteapta maine.

Intreaba incotro se indreapta tara noastra. Intreaba ce poate sa puna capat aceastei drame.

Ce poate sa faca sa renasca speranta pierduta. Din pacate!

In luarea deciziilor, vocile celor disperati, vocile grecilor, sunt ignorate sfidator.

Din pacate, astazi, noi, grecii, nu gasim raspunsuri nici macar pentru ceea ce ni s-a intamplat si continua sa se ni intample, nici la ceea ce ne cer strainii.

Este desigur cel putin suspecta insistenta lor pentru niste retete esuate.

Si sunt sfidatoare pretentiile lor in detrimentul suveranitatii noastre nationale. Si acest lucru este poate cel mai ingrijorator. Nu ar trebui sa fie ignorat de nimeni faptul ca rezistenta oamenilor s-a epuizat. Dupa cum s-a epuizat si rezistenta economiei noastre reale.

Si desigur in fata noastra sunt si alte drumuri. Drumuri ale invierii duhovnicesti si ale relansarii economice. Drumuri ale creatiei, sperantei si perspectivei. Drumuri deschise pentru fiecare barbat si femeie din Grecia.

Catre aceste drumuri suntem datori sa ne indreptam cu totii, cu sentimentul pocaintei. Punand laolalta nesfarsitele puteri ale poporului nostru. Indepartand, in acelasi timp, santajul venit din exterior si refuzand retetele lor aducatoare de moarte.

Avand mai presus de orice, neclintita certitudinea ca prin ajutorul lui Dumnezeu si prin increderea in capacitatile noastre putem sa ne descurcam.

Elada Culturii, Elada Istoriei, Elada Traditiei nu poate sa piara nici pentru ca unii au crezut astfel, nici pentru ca unii s-ar putea sa o doreasca. Elada noastra poate sa stea pe picioarele ei. Poate sa mearga inainte.

Excelenta Voastra,

Acest drum il cauta si il asteapta astazi grecii…”

[traducere: E. P., RAZBOI INTRU CUVANT; preluarea nu se poate face fara acordul nostru!]

“[...]

Si ce s-a intamplat de fapt? Fecioara Maria aseaza in bratele batranului Simeon pe Dumnezeiescul Prunc. Acesta incarcat de ani, doborat de batranete, dar plin de Duhul Sfant, simte, cunoaste, si i se descopera ca are in bratele sale pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Si atunci batranul Simeon rosteste cateva cuvinte de o adancime si cuprindere cu totul deosebite. Spune batranul Simeon: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace“. De ce cere sa fie slobozit? Spune el mai departe: “ca au vazut ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor“. Sa fie slobozit, el cere, pentru ca l-a vazut pe Dumnezeu, l-a vazut pe Iisus Hristos, si vede implinirea fagaduintelor lui Dumnezeu facute inca inainte de intemeierea lumii. Si cine este aceasta mantuire? Spune el mai departe: “lumina spre descoperirea neamurilor“. Aceasta este mantuirea, Acesta este Hristos: “lumina, spre descoperirea neamurilor“, si continua batranul: “si slava poporului Tau, Israel“. Slava poporului tau Israel, cel vechi, care doar in parte l-a recunoscut pe Iisus Hristos ca Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, si slava poporului celui drept credincios, adica Israelul cel nou, poporul lui Dumnezeu botezat in numele Sfintei Treimi.

Acest cuvant al dreptului Simeon a fost apoi preluat de Biserica si rostit in fiecare seara la slujba Vecerniei, si ori decate ori crestinul se impartaseste, la sfarsitul rugaciunilor de multumire, pentru faptul ca s-a impartasit cu Dumnezeu, s-a impartasit cu Trupul si Sangele Domnului Hristos, crestinul, de asemenea rosteste, precum batranul Simeon: “acum slobozeste pe robul Tau, Stapane“. Rosteste aceasta pentru ca impartasirea cu Domnul Hristos este implinirea a tot ceea ce este mai adanc si mai cuprinzator in existenta umana, si aici omul simte ca a atins telul suprem al existentei sale, unirea cu Dumnezeu. De acum pot sa mor caci m-am impartasit cu Hristos, am vazut lumina cea adevarata si nadajduiesc sa ma impartasesc cu El si in lumina cea neinserata a Imparatiei Sale, cum zice preotul la sfarsitul dumnezeiestii Liturghii.

Batranul Simeon insa, mai rosteste un cuvant, un cuvant care, desi prezent in Sfanta Evanghelie dupa Luca, nu este foarte mult cunoscut de credinciosi, mai cunoscuta fiind rugaciunea: “acum slobozeste pe robul Tau, Stapane…“. Batranul Simeon, tinand in brate dumnezeiescul Prunc, privind la Sfanta Fecioara Maria, anticipeaza deja intreaga traiectorie a istoriei a neamului omenesc de la Hristos incoace, si privindu-L pe Prunc, avandu-L in brate, spune: “Acesta este pus spre caderea si ridicarea multora“. Adica multi se vor ridica prin Domnul Hristos, prin rugaciune, prin credinta cea adevarata, prin post, prin milostenie. Multi insa vor cadea, pentru ca necredinta sau credinta cea neadevarata, erezia, sau viata paganeasca din existenta crestinului, toate duc la cadere. Si, Domnul Hristos ridica in Imparatia Cerurilor pe cel care doreste cu adevarat sa fie fiu al Imparatiei, iar cei care nu accepta pe Domnul Hristos ca Mantuitor al lumii, care nu incearca sa-si conformeze viata catusi decat cu invatatura crestina a Bisericii, cad din aceasta lume in impraratia cea neagra a infernului.

Batranul Simeon avandu-L pe Prunc in brate, dupa ce spune ca “Acesta este pus spre caderea si ridicarea multora” adauga: ” iar El va fi semn de impotriviri“. Stia, prooroc fiind, descoperindu-i-se de cate Dumnezeu, ca Pruncul Hristos Domnul va naste impotriviri, caci vor fi oameni din vremea lui Irod pana in vremea persecutiilor din veacul nostru, si mai ales din veacul trecut, vor fi oameni, vor fi sisteme, vor fi ideologii, care se vor impotrivi pana la sange ca omenirea sa creada si sa se regaseasca in legatura cu Domnul Iisus Hristos. “Ca semn care va naste impotriviri“, spune batranul Simeon, iar apoi, avand-o in fata pe Sfanta Fecioara Maria, spune: “iar prin sufletul tau, sabie va trece“, anticipand dreptul Simeon, suferinta care avea sa defineasca intreaga existenta umana a Maicii Domnului, de la nasterea Pruncului in Betleem pana la rastignirea Domnului pe Golgota. Si, in acelasi timp, prooroceste batranul Simeon, despre sabia care va fi prezenta tot timpul in inima credinciosului care incearca sa mearga pe calea cea stramta, caci atunci cand te apropii de Dumnezeu, spune un Sfant Parinte, “pregateste-te de ispita”, caci noi, spune dumnezeiescul Apostol Pavel: “nu ne impartasim doar de slava lui Hristos, ci suntem partasi si patimirii si rastignirii Sale“. Si continua, si sfarseste prin aceasta batranul Simeon, “ca sa se vadeasca – spune el – gandurile multor inimi“, caci confuzia, nelimpezimea, lucrurile alambicate, toate dispar in fata celui care il are pe Hristos in inima sa, in existenta sa. Gandurile multor inimi se vadesc, se vadesc prin foc, adica prin suferinta, se vadesc prin ispite si incercari, pentru ca aurul asezat de Dumnezeu inlauntrul inimii omului sa se vadeasca ca atare. Acestea sunt cuvintele rostite de batranul Simeon in momentul in care a primit in bratele sale pe dumnezeiescul Prunc.

Este un eveniment, iubiti credinciosi, care a avut loc cu aproximativ doua milenii in urma, insa nimic din ceea ce este prezent in dumnezeiasca Scriptura nu este lipsit cu ceea ce este prezent in viata crestinului si cu viata Bisericii din toate vremurile si locurile. Caci, Biserica a preluat momentul Prezentarii sau Aducerii la Templu a Domnului Hristos si-l concretizeaza pe aceasta in viata fiecarui prunc nascut din familie crestina, caci este randuiala Bisericii ca, la 40 de zile dupa nastere, pruncul sa fie adus la biserica, preotul sa-l ia in bratele sale, sa-l inchine la icoane, si daca este de parte barbateasca, sa-l duca in Sfantul Altar si sa-i atinga crestetul de Sfanta Masa, prelungindu-se asadar, aproape identic, aceeasi ceremonie savarsita de dreptul Simeon acum doua milenii in Templul din Ierusalim.

Biserica, teologia Bisericii, a preluat acest eveniment sub semnul cuvantului de imbisericire. Imbisericirea ca stare binecuvantata de Biserica la inceputul existentei pruncului, imbisericire care se cere a fi continuata de-a lungul intregii vieti. Aceasta stare de imbisericire poate fi vazuta in doua chipuri. Si anume, ca omul este purtator de Dumnezeu, teofor, precum batranul Simeon, purtator in bratele sale a lui Dumnezeu, sau Dumnezeu [este] purtator de om. Aceasta imbinare intre cele doua stari, intre cele doua adevaruri, ca omul il primeste in bratele sufletului sau pe Dumnezeu – atat de mare este inima omului, dupa cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, mai mare decat in Imparatia Cerurilor – pentru ca sufletul omului poate sa-l aiba inlauntrul sau pe Dumnezeu. Omul devenind teofor, adica purtator de Dumnezeu, hristofor, purtator de Hristos, este prima stare. Cea de-a doua, care corespunde cu prima, Dumnezeu este purtator de om. Nu doar ca a luat firea omeneasca devenind Om adevarat, El Dumnezeul cel adevarat, dar El este si purtator al nostru, iubiti credinciosi, purtator al suferintelor noastre, purtator al incercarilor noastre. El se afla tot timpul alaturi de noi, ne insoteste Dumnezeu pasii drumului nostru de-a lungul intregii vieti, iar in momente de ispita, cum spune un cuvant frumos din intelepciunea Parintilor, El nu mai este [doar] alaturi de noi, [ci] El este in noi. Mai mult, ne poarta pe noi, pe umerii fiintei Sale, pentru a ne ajuta, pe noi cei care incercam sa ne deschidem spre mila Sa, a ne ajuta in clipele de ispita, in momentele de incercare prin care trecem.

Aceasta dubla stare a omului purtator de Dumnezeu si a lui Dumnezeu purtator de om, o exprima Sfanta Liturghie, in sinteza prin cuvintele: “ale Tale, dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate“. Toate sunt ale lui Dumnezeu, toate sunt primite in dar de catre om, si intrand in aceasta teologie a darului, a dragostei mai cu seama, omul primind totul de la Dumnezeu, este chemat sa daruiasca totul lui Dumnezeu, sa se daruiasca pe sine lui Dumnezeu precum Dumnezeu se daruieste pe Sine in totalitate fiecarei fiinte umane. Aceasta este sensul imbisericirii noastre, imbisericire prin care am fost adusi ca prunci la biserica, imbisericire prin care Dumnezeu ne cheama spre ea, sa se continue de-a lungul intregii  noastre vieti. Il rugam pe Dumnezeu, iubiti credinciosi, ca starea de imbisericit sa fie o stare continua, prin viata noastra sa se imbisericeasca lumea, sa se imbisericeasca universul, sa se imbisericeasca societatea umana in toate componentele sale politice, economice, militare, ca duhul crestin sa constituie izvor de inspiratie pentru toti cei care au responsabilitati in societatea noastra si in societatea lumii. Dumnezeu sa ne ajuta sa constientizam pe zi ce trece statutul nostru de imbisericit in Biserica lui Dumnezeu, ca sa ajungem si noi la batranete precum batranul Simeon cel drept, temator de Dumnezeu, cel plin de Duhul Sfant, asteptand mangaierea lui Dumnezeu, sau precum batrana Ana, stand aproape de templu, slujind lui Dumnezeu prin post si rugaciune. Amin”.

Legaturi:

Vezi si:

“La patruzeci de zile de la Nasterea Sa dupa trup, Hristos a fost dus la templu, asa cum cerea legea acelei vremi. Pentru ca acolo, la templu, El a fost intampinat de oameni miscati de Duhul Sfant, dar mai ales pentru ca Simeon L-a primit pe El in bratele sale, venirea lui Hristos la templu s-a numit “Intampinare“. Cuvantul “ipapandi” (intampinare) provine de la verbul “ipandao“, care inseamna a veni in intampinarea cuiva.

Biserica a stabilit ca aceasta mare sarbatoare a lui Hristos si a Maicii Domnului sa fie praznuita pe 2 februarie, pentru ca atunci se implinesc patruzeci de zile de la 25 decembrie, cand se sarbatoreste Nasterea lui Hristos dupa trup. Prin aceasta repartizare a praznicelor imparatesti, timpul anului este impartit si binecuvantat de etapele iconomiei duhovnicesti. In paralel, aceasta impartire ofera omului posibilitatea de a se initia in marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

Episodul ducerii lui Hristos la templu, in cea de-a patruzecea zi de la Nasterea Sa, este descris numai de catre Sfantul Evanghelist Luca (Luca 2, 22-39).

1. (Porunca de curatire in cea de-a 40-a zi)

Porunca curatirii in cea de-a patruzecea zi a fost data lui Moise de Insusi Ziditorul, adica de Dumnezeu Cuvantul neintrupat. Ea a fost randuita pentru toti israelitenii, fiind descoperita lui Moise inca dinainte de fuga iudeilor din Egipt, adica inainte ca ei sa treaca prin Marea Rosie.

Porunca era urmatoarea:

“In vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise si i-a zis: Sa-Mi sfintesti pe tot intaiul nascut, pe tot cel ce se naste intai la fiii lui Israel, de la om pana la dobitoc, ca este al meu!” (Iesirea 13, 1-2).

Aceasta legiuire se referea si la primii nascuti de partea barbateasca din randul animalelor, care trebuiau sa fie deosebiti si oferiti lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu era clara:

“sa osebesti Domnului pe tot cel de partea barbateasca de la oameni, care se naste intai; si pe tot cel de parte barbateasca, care se naste intai din turmele sau de la vitele ce vei avea, sa-l inchini Domnului” (Iesirea 13, 12).

Aceasta inchinare era semn al recunoasterii binefacerilor lui Dumnezeu si dovada a apartenentei la poporul ales. Este cunoscut faptul ca porunca inchinarii intaiului nascut de parte barbateasca a fost data iudeilor prin Moise, imediat dupa pedepsirea intailor nascuti ai egiptenilor, dupa care Faraon a ingaduit iesirea si, desigur inainte de trecerea Marii Rosii. Motivatia acestei practici era semnificativa: “caci cu mana tare te-a scos Domnul Dumnezeu din Egipt” (Iesirea 13, 9).

Intr-o alta carte a Vechiului Testament, si anume in Levitic, vedem ca Dumnezeu da amanunte despre cum anume sa se desfasoare ceremonia inchinarii si a recunostintei. Femeia care va naste copil de partea barbateasca il va taia imprejur in cea de-a opta zi, iar in cea de-a patruzecea zi il va inchina in templu. Impreuna cu inchinarea noului nascut, “sa aduca preotului la usa cortului un miel de un an ardere de tot si un pui de porumbel sau de turturica” (Leviticul 12, 6).

De vreme ce Insusi Dumnezeu Cuvantul a dat legea aceasta lui Moise, a trebuit ca si el sa o respecte atunci cand a luat trup omenesc, pentru ca sa nu fie calcator de lege. Sfantul Chiril al Alexandrei spune ca nimeni nu trebuie sa fie indignat la vederea faptului ca Hristos a tinut aceasta lege si nimeni sa nu-L socoteasca rob pe Cel care este liber, ci sa priveasca “in adancul iconomiei dumnezeiesti“. Respectarea legii inchinarii la templu face parte din taina sfintei smeriri a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

La randul sau, Sfantul Grigorie Palama spune ca, desi Hristos nu avea nevoie de curatire, luand in consideratie faptul ca ceremonia respectiva a fost lasata in Vechiul Testament pentru curatirea parintilor si a celor nou-nascuti, El a tinut randuiala pentru a Se supune legii pe care El Insusi a dat-o. Hristos nu avea nevoie de curatire, pentru ca S-a zamislit fara samanta si S-a nascut fara stricaciune. “Nu era nevoie de curatire, ci lucrarea s-a facut din ascultare“. Desigur ascultarea are sensul de supunere in fata legii lui Dumnezeu, dar si acela de ascultare a noului Adam, spre deosebire de neascultarea vechiului Adam. Daca neascultarea primului Adam a avut drept urmare caderea si stricaciunea, ascultarea noului Adam, adica a lui Hristos, a readus firea omeneasca razvratita la Dumnezeu si l-a izbavit pe om de raspunderea pentru neascultare.

2. (De ce Hristos si Maica Domnului au venit la templu pentru sarbatoarea curatirii)

Aducerea copiilor la templu, in cea de-a patruzecea zi de la nastere, era o sarbatoare a curatirii. Mama si copilul trebuia sa fie curatati de urmarile nasterii.

Desigur, nasterea copiilor este o binecuvantare a lui Dumnezeu, dar in acelasi timp, nu trebuie trecut cu vederea faptul ca modul in care omul se naste este rodul si rezultatul caderii si ca fiecare prunc poarta hainele de piele pe care Adam le-a luat dupa pierderea harului lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor Psalmului: “Caci iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea” (Ps. 50, 6). In cele din urma, prin bunavointa Sa, Dumnezeu a binecuvantat modul acesta de nastere, dar el a ramas in continuare rodul caderii si prin urmare, atat parintii, cat si copiii trebuiau sa isi aminteasca de aceasta realitate, fapt care explica si justifica ceremonialul curatirii.

Gandindu-ne la aceste adevaruri teologice, putem sa ne dam seama ca Hristos si Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu aveau nevoie de curatire, pentru ca zamislirea fara samanta si nasterea fara stricaciune nu au legatura cu necuratia.

Porunca lui Dumnezeu, care a fost data lui Moise, spunea: “Daca femeia va zamisli si va naste prunc de parte barbateasca, necurata va fi sapte zile” (Leviticul 12, 2) [In Septuaginta: "Daca femeia va primi samanta si va naste prunc de parte barbateasca, necurata va fi sapte zile". Am redat traducerea exacta a textului grecesc, deoarece argumentatia care urmeaza se bazeaza pe aceasta varianta. n.t.]. Indirect, acest fragment arata curatia Preasfintei Fecioare Maria, pentru ca necurata era femeia care zamislea prin samanta barbateasca. Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu a zamislit prin samanta, ci de la Sfantul Duh si de aceea, era curata. Aceasta inseamna ca nu avea nevoie de ceremonialul curatirii, insa a mers la templu pentru a se supune legii.

3. (Hristos – Unul-Nascut)

Porunca lui Dumnezeu era clara: “Sa-Mi sfintesti pe tot intaiul nascut, pe tot cel ce se naste intai” (Iesirea 13, 2). Aceasta porunca era, in acelasi timp, si o proorocie, care se referea la intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul si care nu avea aplicare exacta pentru intaii nou-nascuti de parte barbateasca.

Acest fragment nu se poate aplica exact in cazul intailor nou-nascuti (in afara de Hristos) pentru ca nici un copil, nici macar intaiul nascut, nu deschide pantecele mamei sale. Intr-o predica referitoare la acest subiect, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca nu pruncii sunt cei care deschid pantecele mamei lor, “ci barbatul, prin unire cu femeia“. Pantecele se deschide la unirea barbatului cu femeia sau la zamislirea copilului. Numai Hristos a deschis pantecele mamei Sale, desigur, fara sa-i strice fecioria, lasand-o asadar inchisa. “Pruncul a deschis pantecele fara sa faca nici o stricaciune“.

Sfantul Nicodim Aghioritul, dupa ce spune ca ceea e se petrecea in Vechiul Testament era preinchipuirea Nasterii lui Hristos, adauga in continuare ca numai Hristos a deschis pantece de fecioara, “ca un Dumnezeu si fara luare in stapanire; i-a deschis pantecele pentru nastere, dar a lasat-o inchisa, asa cum era inaite de zamislire si de nastere“.

Hristos a fost intai nascut, asa cum este El numit in Sfanta Scriptura. Desigur, aceasta nu inseamna ca a mai existat si un al doilea sau un al treilea nascut, ci ca S-a nascut primul, indiferent de existenta unui al doilea sau al treilea. Intai nascut trebuie corelat cu Unul-Nascut, asa cum mai este numit Hristos in Evanghelie.

Intai nascut se refera la amandoua nasterile lui Hristos, adica la nasterea de mai inainte de veac, din Tatal Preacurat, fara de mama, si la cea din veac, din Maica Fecioara, fara de tata (Sfantul Grigore Palama).

Exista trei motive pentru care Hristos este numit intai nascut. Mai intai, pentru ca S-a nascut mai inainte de veac, din Tatal. Sfantul Apostol Pavel spune: “acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevazut, mai intai nascut decat toata faptura” (Col. 1, 15). Iar dupa cum am vazut mai devreme, intai nascut se identifica cu Unul-Nascut.  (Luca 2, 7). In al treilea rand, El a fost numit “intai nascut din morti“, pentru ca a inviat primul, deschizand posibilitatea ca fiecare om sa invieze la vremea sa. Asadar, termenul de nastere se foloseste si cu sensul de inviere, pentru ca invierea este socotita o nastere. Sfantul Apostol Pavel spune: “El este inceputul, intaiul nascut din morti” (Col. 1, 18). Asadar, primul sens al lui intai nascut se leaga se nasterea dupa fire a Fiului lui Dumnezeu, expresia referindu-se la teologie, iar celelalte doua sensuri sunt legate de intruparea Cuvantului si se refera la iconomie.

Potrivit spuselor Sfantului Grigorie, Episcopul Nisei, pentru ca sa dea viata firii noastre omenesti Hristos S-a facut intai nascut in trei feluri. Desigur, prin aceasta, el nu se refera si la nasterea de dinainte de veac, din Tatal. Asa cum propria noastra fire vine la viata prin trei nasteri, adica din mama noastra, din Botez si din morti, care nadajduim ca se va petrece in viitor, si Hristos S-a facut intai nascut in trei feluri, pentru ca sa da viata si sa indumnezeiasca firea noastra omeneasca. Asadar, dupa nasterea trupeasca, trebuie neaparat sa urmeze si cea duhovniceaca.

4. (Hristos Prunc)

Scena in care Hristos Se ofera pe Sine in templu ca prunc si ca nou-nascut este emotionanta. Dumnezeul de dinainte de veac, Care, Fiul Celui Preainalt fiind, era unit in permanenta cu Tatal si cu Duhul Sfant, Cel care cuprindea lumea si intreaga creatie, vine acum in templu, ca prunc, purtat pe bratele mamei Sale.

Chiar daca era prunc, Hristos era in acelasi timp si “Dumnezeu de dinainte de veac” si de aceea, era mai intelept decat oricine altcineva. Stim ca, prin unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca in ipostasul Cuvantului, in pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, firea omeneasca s-a indumnezeit si de aceea, sufletul lui Hristos era inbogatit cu plinatatea intelepciunii si cunoasterii. Numai ca aceasta intelepciune se manifesta in functie de varsta Sa, caci daca ar fi fost altfel, El ar fi parut un monstru (Sfantul Ioan Damaschin). Cu toate acestea, chiar de era prunc, era si Dumnezeu, avand in trup plinatatea Dumnezeirii si toata intelepciunea si cunoasterea umana, datorita unirii ipostatice a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca.

Prin starea Sa de prunc, Hristos a vindecat “constiinta de prunc” a lui Adam. Atunci cand Dumnezeu l-a creat pe Adam in Rai, acesta era prunc in privinta harului si a sfintirii. Avea, desigur, iluminarea mintii, dar pentru ca sa ajunga la indumnezeire, trebuia sa fie incercat. Deoarece, din punct de vedere duhovnicesc, Adam era prunc neincercat si avea constiinta de prunc, a fost usor ca el sa fie inselat de demonul viclean, care era vechi in pacat si in viclenie. De aceea, prin varsta trupeasca de prunc, Hristos a tamaduit nu numai constiinta lui Adam, dar si intreaga fire omeneasca, si a savarsit ceea ce nu a reusit sa faca primul Adam. Astfel, prin intruparea Fiului Sau, Dumnezeu Tatal a facut mai sigura si mai eficienta [eficace, lucratoare, n.n.] calea indumnezeirii omului, pentru ca diavolul nu mai putea acum sa insele firea omeneasca a lui Hristos, asa cum a facut-o, cu indemanare, in cazul primului Adam.

Dupa cum se observa si din episodul aducerii lui Hristos la templu ca prunc, smerirea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul depaseste si intelegerea ingerilor, pentru ca si acestia s-au inchinat in fata nesfarsitei bunavoiri a lui Dumnezeu. Profetul Avacum a vorbit despre intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, spunand:

“Dumnezeu vine din Teman, si Cel sfant din muntele Paran! Sela (oprire) – Slava Lui acopera cerurile si tot pamantul este plin de slava Lui” (Avacum 3, 3).

Prin cuvantul slava, se intelege intruparea si sfanta chenoza a lui Dumnezeu Cuvantul, iar acopera cerurile arata ca intruparea a acoperit si a depasit pana si inaltimea ingerilor, de vreme ce si ingerii s-au inchinat vazand nesfarsita si nespusa aplecare a lui Dumnezeu Cuvantul.

5. (Turturelele si porumbeii)

Dumnezeu a stabilit ca aducerea pruncului de parte barbateasca sa fie insotita de oferirea unui miel neprihanit, a unei perechi de turturele sau a doi pui de porumbel. In Levitic sta scris:

“sa aduca preotului la usa cortului un miel de un an ardere de tot si un pui de porumbel sau de turturica” (Leviticul 12, 6).

Sfantul Evanghelist Luca spune ca parintii L-au dus pe Hristos la templu pentru ca

“sa dea jertfa, precum s-a zis in Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Luca 2, 24).

Parintii lui Hristos nu au adus un miel, asa cum se dadea posibilitatea in Lege, pentru ca erau saraci. Cei din clasele bogate ofereau un miel neprihanit de un an, in vreme ce paturile sarace aduceau o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Procopie). Cu adevarat, Hristos S-a nascut intr-o familie saraca si a crescut in saracie. Totusi, saracia lui Hristos nu a venit din faptul ca S-a nascut si a trait sarac, ci din aceea ca S-a intrupat si a luat fire omeneasca. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Teologul, chiar daca era bogat, Fiul lui Dumnezeu a saracit, pentru ca sa ne imbogateasca pe noi cu Dumnezeirea Sa.

Legea cerea sa se ofere o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, pentru ca in primul caz (perechea de turturele), era simbolizata intreaga-intelepciune a parintilor, care inseamna unirea lor prin casatorie, in vreme ce in al doilea caz (doi porumbei), se facea referire la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si la Hristos, pentru ca Hristos S-a nascut din Fecioarea si a ramas El Insusi Curat pana la sfarsit. Asadar, in vreme ce turturelele simbolizau cinstita si binecuvantata casatorie, porumbeii preinchipuiau fecioria Preasfintei Nascatoare si a lui Hristos (Sfantul Grigorie Palama).

Jertfa ceruta de legea Domnului era preinchipuirea lui Hristos. Dupa cum noteaza Sfantul Chiril al Alexandrei, “turtureaua canta cu glas frumos, precum vrabia, pe cand porumbita este blanda si cuminte“. Turtureaua si porumbita Il simbolizau pe Hristos, pentru ca Hristos a fost ca o turturea care ciripeste pe tot pamantul si umple via Sa, adica pe noi, cei care credem in El, cu voce frumoasa, si a avut blandetea desavarsita a porumbelului. Asadar, in mod cert, aceasta jertfa se referea la intruparea milostivului Dumnezeu.

6. (Dreptul Simeon)

Unul dintre personajele principale ale Intampinarii Domnului, in afara, desigur, de Hristos si de Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, a fost si Simeon “cel drept si temator de Dumnezeu“, care s-a invrednicit sa Il intampine pe Hristos, sa-L ia in brate si sa-L recunoasca, prin puterea si prin harul Duhului Sfant. Fara indoiala, el este o mare personalitate, lucru care reiese atat din faptul ca L-a recunoscut pe Hristos, cat si din cuvintele pe care le-a rostit in acel ceas.

Numele Simeon corespunde vietii si asteptarii purtatorului acestui nume, dar si revelatiei lui Dumnezeu catre el, pentru ca in limba ebraica, Simeon inseamna ascultare (Cuviosul Nichita) sau acesta L-a ascultat pe Dumnezeu (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Sfantul Evanghelist Luca spune despre el ca locuia in Ierusalim si era drept, temator de Dumnezeu si astepta mangaierea lui Israel. In acelasi timp, se spune ca avea Duhul Sfant asupra lui, Care ii daduse de veste ca nu o sa moara inainte de a-L vedea pe Hristosul Domnului (Luca 2, 25-26). Toate aceste caracterizari sunt trasaturi ale unui om induhovnicit. Drept urmare, Sfanta Scriptura nu se intereseaza de originea lui omeneasca si de alte aspecte ale vietii sale sociale, pentru ca el ducea in acelasi timp o viata mult mai importanta, care este viata duhovniceasca.

Sfantul Nicodim Aghioritul a strans laolalta mai multe puncte de vedere ale interpretilor in legatura cu cine anume era Simeon. El a facut acest lucru deoarece in Evanghelie nu se spune categoric daca era preot sau nu, el fiind numit doar om. Astfel, Cuviosul Iosif, scriitorul de cantari, il numeste “preot sfintit“, Sfantul Mucenic Metodie il numeste “preot induhovnicit“, Cuviosul Fotie si Cuviosul Teofilact spun ca nu era preot, dar era mai presus de preoti, iar altii spun ca era unul dintre cei saptezeci de traducatori ai Vechiului Testament, care nu a crezut atunci cand a tradus proorocia lui Isaia: “iata, Fecioara va lua in pantece” si, in acel moment, i s-a dat vestea ca va trai pana cand Il va primi in mainile sale pe Hristos. Unii cred ca era fiu al lui Hiliel, Patriarhul evreilor, si tata al invatatorului de lege Gamaliel, iar altii, ca era conducatorul Sinedriului evreilor. De asemenea, se spune ca era de peste doua sute saptezeci (270) de ani. Cu referire la toate aceste, Sfantul Nicodim Aghioritul afirma ca cei care vor sa urmeze certitudinea Evangheliei, spune ca Primitorul de Dumnezeu Simeon era un “barbat inspirat de Duhul Sfant”.

Cu adevarat, Sfantul Simeon Primitorul de Dumnezeu a venit la templu prin puterea si prin harul Duhului Sfant. El a avut Duhul Sfant asupra lui, in Duhul Sfant a primit vestea ca Il va vedea pe Hristos inainte sa moara si a venit la templu prin iluminarea Duhului Sfant (Luca 2, 25-27). De aici intelegem faptul ca omul trebuie sa aiba Duh Sfant pentru a fi invatat de Acesta. Cu alte cuvinte, Sfantul Duh nu descopera tainele Sale oamenilor necurati in care nu Si-a aflat de dinainte salas.

Isaia prooroceste: “Intariti-va voi, maini slabe, si prindeti putere genunchi slabanogi … intariti-va si nu va temeti” (Isaia 35, 3-4). Acest lucru s-a petrecut mai ales cu Sfantul Simeon Primitorul de Dumnezeu, caci dupa cum spune Evanghelistul Luca, “din indemnul Duhului Sfant a venit la templu“. Si nu numai ca era indrumat de Duhul Sfant, dar era si intarit de Acesta. Nimeni nu poate sa Il vada pe Dumnezeu daca nu are puteri duhovnicesti, adica daca nu se intareste prin puterea si prin harul Preasfantului Duh. Asadar, Duhul Sfant ii intarea picioarele, ca sa mearga spre templu, si mainile, ca sa Il tina pe Hristos. Sfantul Gheorghe al Nicomidiei spune ca Simeon nu a mers cu propriile sale picioare ca sa purceada spre slujirea tainei, ci Duhul Sfant S-a facut pentru el car purtator.

O data ajuns la templu, Dreptul Simeon L-a recunoscut prin puterea Duhului Sfant pe Fiul lui Dumnezeu intrupat. Cu alte cuvinte, el s-a invrednicit sa vada cu ochii sai intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, pe care au vazut-o toti prorocii prin vedenii profetice. Dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, Simeon si Ana au vazut sfanta putere care se afla in Hristos, adica “vederea lor a trecut prin trupul omenesc, asa cum trece lumina prin sticla“. Asa cum vedem lumina dintr-o casa prin ferestre sau cum vedem lumina prin becurile de sticla, la fel si cei curati cu inima vad prin Trupul lui Hristos lumina Dumnezeirii, ceea ce pentru altii este necunoscut si nevazut.

Sfantul Vasile cel Mare a alcatuit lauda Sfantului Simeon Primitorul de Dumnezeu, care a fost purtat de Duhul Sfant si s-a invrednicit de o mare cinste. Sfantul Vasile spune ca, desi dupa cele vazute, Simeon era om, dupa cele duhovnicesti, el era supraom; prin substanta era ca noi toti, dar prin virtute era deasupra, mult mai sus decat semenii lui; dupa fire era om, dar prin virtute era inger; avea drept locuinta Ierusalimul fizic, dar ca mitropolie avea Ierusalimul de sus. Si nu numai ca era mai presus de oameni, dar “Simeon ii intrecea si pe ingeri“.

7. (Proorocita Ana)

In afara de Simeon Primitorul de Dumnezeu, in templu se afla si Proorocita Ana, care s-a invrednicit si ea sa Il vada pe Dumenzeu si sa spuna ca Acesta este Mantuitorul ei. Ea avea optzeci si patru de ani si era vaduva, dupa ce traiese cu barbatul sau timp de sapte ani (Luca 2, 36-38).

Ana statea zi si noapte in templu si nu se indeparta de el. Asadar in timp ce Simeon a fost indrumat la templu de Duhul Sfant, ea se afla acolo si L-a recunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant.

Evanghelistul Luca o numeste proroocita, pentru ca avea Duh Sfant. Cuviosul Cosma Melodul spune ca Ana “era ipofeta care lauda pe Dumnezeu cu lauda sfanta“. Dupa ce afirma Sfantul Nicodim Aghioritul, intre preot si ipofet exista o diferenta. Profetul anunta cele ce urmeaza sa aiba loc dupa destul timp, in vreme ce ipofetul explica faptele prezente si trecute, sau chiar pe acelea care urmeaza sa se petreaca la un interval scurt de timp. Asadar, Sfantul Evanghelist Luca, a folosit cuvantul prooroc cu sensul de ipofet, pentru ca Proorocita Ana a recunoscut sosirea lui Dumnezeu Cuvantul prin Duhul Sfant.

De altfel, in Noul Testament, profetia are si sensul de explicare in Duh Sfant a intelesului celui mai adanc al Legii si, in general, al Sfintei Scripturi. In limbajul biblic, profetii sunt teologi care deosebesc duhurile.

Marturisirea Anei a reprezentat o multumire si o doxologie adusa pentru vestea izbavirii lui Israel. Fapta ei a fost o imbinare intre multumire si proorocie, pentru ca, “vorbea despre Prunc“.

8. (Turturelele cugetatoare)

Prezenta Dreptului Simeon si a Prorocitei Ana ne mai dezvaluie o realitate. Practic, ei doi au fost perechea de turturele cugetatoare care L-au intampinat pe Hristos atunci cand Acesta a urcat la templu. Asadar, pe langa perechea de turturele necuvantatoare, Duhul Sfant a trimis si o pereche de turturele duhovnicesti si purtatoare de duh, adica pe Simeon si pe Ana.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, din toate acestea intelegem cine sunt cei care urmeaza sa Il primeasca pe Hristos si cum trebuie sa fie acestia. Unirea cu Hristos presupune o viata corespunzatoare. Simeon era numit drept si nu se mentioneaza daca a fost sau nu casatorit, in vreme ce Ana, dupa moartea sotului sau, a trait in binecuvantarea vaduviei, in neprihanire si curatie.

Viata in Hristos inseamna fecioria dupa Hristos sau casatoria binecuvantata de Dumnezeu, asa cum afirma Sfantul Grigorie Palama. De asemenea, intr-o predica rostita la sarbatoarea Intampinarii Domnului, Sfantul Grigorie vorbeste in detaliu despre raul pe care il provoaca desfranarea si spune ca omul nu poate sa aiba legatura cu Hristos daca este desfranat, deoarece o asemenea legatura cere rastignirea carnii si a dorintelor ei.

Mantuirea omului nu depinde de felul de viata ales, adica feciorie sau casatorie, ci de felul in care omul traieste, adica de legatura pe care acesta o are cu Hristos. Si intr-un caz si in celalalt, se cer feciorie si cumintenie. Spre aceste lucruri tinteste viata ascetica, traita in Tainele Bisericii; acesta este modul de viata spre care Dumnezeu-Om Hristos il indruma pe om.

9. (Dreptul Simeon primeste pe carbunele Hristos)

Atunci cand Dreptul Simeon a intalnit-o pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, care Il tinea in brate pe Hristos, L-a luat pe Pruncul sfant cu mainile sale. El “L-a primit in bratele sale si a binecuvantat pe Dumnezeu” (Luca 2, 28). Scena aceasta este infricosatoare. Cu adevarat, un asemenea lucru nu ar fi fost cu putinta daca bratele lui Simeon nu erau intarite de Duhul Sfant.

Aceasta imagine ne aduce aminte de vedenia Profetului Isaia care dupa ce L-a vazut pe “Domnul stand pe un scaun inalt si maret” si pe Serafimii care se aflau in jurul Lui, si dupa ce si-a marturisit necuratia buzelor sale, s-a aflat dintr-o data in fata urmatoarelor fapte uimitoare:

“Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, avand in mana sa un carbune, pe care il luase cu clestele de pe jertfelnic. Si l-a apropiat de gura mea si a zis: Iata s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale, si faradelegile tale le va curati” (Isaia 6, 6-7).

Vedenia aceasta se refera la intruparea lui Dumnezeu Cuvantul. Profetul Isaia a fost ales sa vesteasca poporului lui Israel venirea Celui fagaduit, adica a Lui Hristos, si de aceea, el este considerat o mare voce intre profeti si chiar al cincilea Evanghelist. El a descris cu mare claritate si acuratete multe dintre scenele sfintei intrupari.

Faptul ca aceasta vedenie se refera la intrupare reiese si din Traditia erminiei bisericesti. Intr-unul din troparele praznicului se spune:

“Clestele cel tainic ce a luat in pantece pe carbunele Hristos, tu esti, Marie“.

Toate revelatiile din Vechiul Testament sunt legate de Cuvantul neintrupat, iar cele mai multe dintre ele se refera la intrupare, adica la venirea Cuvantului in trup. In cazul de fata, carbunele este Hristos, iar clestele tainic care tine carbunele este Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, care L-a zamislit pe Hristos in pantecele ei si care a dat acest carbune Dreptului Simeon. Jertfelnicul ceresc este cerul plin de slava lui Dumnezeu. De aceea cantam: “Pogorandu-Se din cer Stapanul tuturor, L-a primit pe El Simeon preotul“.

Asa cum Proorocul Isaia a primit carbunele si nu s-a ars, ci s-a curatit si a devenit profet, la fel si Dreptul Simeon L-a primit pe carbunele Hristos de la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si nu s-a ars, ci s-a curatit dupa cuvantul: “Iata, s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale si faradelegile tale le va curati“.

Aceasta ultima fraza dovedeste ca vedenia Profetului Isaia se refera la intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, lucrul care reiese si din faptul ca Biserica a stabilit ca aceasta fraza sa fie rostita de preotul slujitor dupa Sfanta impartasanie cu Trupul si cu Sangele lui Hristos. Imaginea profetica prezentata mai sus, care il pune pe Dreptul Simeon in stransa legatura cu Sfanta Impartasanie, arata ca omul trebuie sa aiba Duh Sfant, asa cum avea si Dreptul Simeon, ca sa nu fie ars sa Trupul si de Sangele lui Hristos.

Prin urmare, carbunele aprins este Hristos intrupat, jertfelnicul este pantecele Preacuratei Fecioare, Serafimii sunt insasi Nascatoarea de Dumnezeu, iar mainile ei tin clestele prin care da carbunele Dreptului Simeon.

10. (“Acum slobozeste pe robul Tau...”)

Imediat ce Dreptul Simeon L-a luat pe Hristos in bratele sale, a exclamat:

“Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel” (Luca 2, 29-31).

Aceasta este o fraza plina de maretie, pe care Biserica a preluat-o si a asezat-o la sfarsitul slujbei Vecerniei, dar si in alte slujbe, ca de exemplu, in cuvantul de multumire de dupa impartasirea cu Cinstitele Taine. In continuare vom incerca o scurta analiza interpretativa a acestui fragment evanghelic.

Dreptul Simeon a fost instiintat de Sfantul Duh ca inainte sa moara Il va vedea cu siguranta pe Dumnezeu Cuvantul intrupat, iar acest lucru s-a implinit pentru ca era “invrednicit cu har de prooroc” (Sfantul Chiril al Alexandriei). Dupa ce L-a vazut pe Hristos, a cerut slobozirea sufletului din trup pentru a se vadi faptul ca sfintii “se considera numai legati de trup” (Cuviosul Teofilact) si de acea nu se tem de moarte.

Dupa cuvantul Tau, in pace arata ca Simeon a cerut iesirea sufletului din trup “dupa cum i s-a fagaduit”, el considerand acest lucru ca fiind odihna, pentru ca “in pace” inseamna “spre odihna“ (Cuviosul Teofilact). Odihna are legatura cu linistea gandurilor, pentru ca, o data cu trecerea timpului, Dreptul Simeon o asteapta “fara incetare sa vina“ (Sensul este acela ca, inaintand in varsta, Simeon a dobandit linistea gandurilor, iar acum asteapta odihna care urmeaza in mod firesc dupa linistirea gandurilor) (Cuviosul Teofilact), iar mantuirea lui Dumnezeu era intruparea pe care Domnul a pregatit-o mai inainte de timp. Cu adevarat, taina lui Hristos a fost pregatita “inainte de facerea lumii” (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul a fost lumina spre descoperirea neamurilor, pentru ca neamurile, adica idolatrii, se aflau in inselare si in intuneric si cazusera in mainile demonilor (Sfantul Chiril al Alexandriei), dar si slava lui Israel, pentru ca Hristos a rasarit si a venit dintre israeliteni. Aceasta slava este simtita de cei care sunt recunoscatori lui Dumnezeu (Cuviosul Teofilact).

Cuvintele Sfantului Simeon reprezinta un imn de biruinta inaltat ca urmare a vederii de catre el a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul intrupat. Profetii din Vechiul Testament vedeau spatele lui Dumnezeu, adica venirea Sa care avea sa fie in viitor, insa Simeon I-a vazut fata, Hristos este lumina lumii, dar nu lumina fizica, lumina morala sau o lumina simbolica, ci lumina adevarata, care alunga intunericul gandului si al necunostintei si care este slava nu numai a israelitenilor, ci si a intregii firi omenesti. Fara Hristos si in afara Lui, firea omeneasca este fara slava, fara forma, nedefinita si anonima. Prin Hristos, ea dobandeste “identitate si continut” (Sfantul Nicolae Cabasila).

Faptul ca, imediat dupa ce L-a vazut pe Fiul lui Dumnezeu intrupat, Simeon a cerut slobozirea, adica moartea, se explica prin marea sa bucurie pentru cele ce aveau sa fie savarsite in continuare. Voia sa mearga in Iad ca sa duca vestea cea buna dreptilor Vechiului Testament care se gaseau acolo, adica sa le spuna ca a venit Mesia, Care este Mantuitorul lumii. In plus, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, Simeon se grabea sa mearga in Iad pentru ca sa nu apuce sa duca vestea cea buna copiii care urmau sa fie taiati de Irod. El a cerut aceasta deoarece pruncii sunt mai vioi, se misca mai repede, pe cand el era “batran si greoi si se misca incet“. Hristos ii implineste cererea si, dupa spusele Sfantului Atanasie cel Mare, se pare ca a fost ca si cum Hristos i-ar fi zis lui Simeon sa se arata cu veselie catre Adam, care traia cu mahnire in Iad, si sa vesteasca bucuria Evei, care se afla in chinuri, zicand:

“Vine mantuirea; vine Izbavitorul; vine iertarea; vine Slobozitorul. Nu mai plange, fie omeneasca, vine ajutorul nostru, vine si nu intarzie“.

Prin urmare, Dreptul Simeon este primul care a vestit celor intemnitati in intuneric – tuturor dreptilor Vechiului Testament aflati in Iad, deoarece moartea nu fusese ontologic desfiintata – ca a sosit Hristos cel indelung asteptat, Care va veni grabnic si in Iad ca sa-i elibereze.

11. (“Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora…”)

Dreptul Simeon i-a binecuvantat pe Fecioare Maria si pe Iosif, care urmareau cu mirare si cu surprindere cele ce se petreceau, dupa care s-a intors spre Nascatoarea de Dumnezeu si i-a spus doua profetii minunate.

Prima se referea la Persoana Dumnezeului-Om intrupat:

“Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si ca un semn care va starni impotriviri” (Luca 21, 34),

proorocie care s-a implinit in timpul vietii lui Hristos, dar care a continuat sa se implineasca de-a lungul istoriei, ca si in viata personala a fiecarui om.

Dumnezeul-Om Hristos este caderea celor necredinciosi, adica a celor care nu cred in El, si ridicarea celor care cred. Un exemplu este ceea ce s-a petrecut pe Golgota. Un talhar a crezut si s-a mantuit, iar celalalt s-a indoit si s-a osandit. Acest lucru se petrece si in viata noastra interioara, pentru ca Hristos este spre cadere in noi, atunci cand noi, cei botezati, cadem in desfranare, si ne este spre ridicare – prin cumintenia noastra. De asemenea, prin aceasta proorocie se mai poate intelege ca Hristos trebuia sa patimeasca si sa cada in moarte, pentru ca multi sa se ridice prin caderea si prin moartea Sa (cuviosul Teofilact).

Hristos este si “semn care va starni impotriviri”. Cuvantul semn se poate interpreta in multe feluri si poate avea mai multe intelesuri. Mai intai, semn este intruparea lui Hristos, adica intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. In timpul intruparii, s-au petrecut multe lucruri greu de inchipuit si nemaivazute, pentru ca Dumnezeu S-a facut om, iar Fecioara s-a facut mama. Tocmai acest semn este contrazis si pus la indoiala de multi oameni. Unii spun ca a luat trup adevarat, iar altii ca a luat un trup imaginar, adica trupul Sau era inchipuit si toate au fost savarsite inchipuit. Unii considera ca trupul era facut din pamant, iar altii ca era ceresc. Unii spun ca Hristos, ca Dumnezeu, are existenta de dinainte de veac, iar altii cred ca inceputul existentei Sale a fost din Preacurata Fecioara Maria (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Analizand talcuirea Cuviosului Teofilact despre faptul ca semnul care va starni impotriviri este intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca ereticul care vede lucrarea lui Hristos – Care are doua lucrari, adica dumnezeiesti si omenesti; si ca om, Ii era foame si sete, a primit mucenicia, S-a rastignit, a patimit etc., iar ca Dumnezeu a facut minuni, a scos demoni, a readus la viata etc. – sta la indoiala daca Hristos este om sau Dumnezeu. Insa crestinul nu are asemenea indoieli, pentru ca stie din experienta sfintilor indumnezeiti ca, desi Hristos are doua firi, una dumnezeiasca si una omeneasca, El este unul atat in ipostas, cat si in persoana si astfel, acest Unul Hristos lucreaza cand ca Dumnezeu, cand ca om. Desigur, atunci cand lucreaza ambele firi, acest lucru se face in comuniune.

Apoi, dupa spusele Sfantului Chiril al Alexandriei, semn care va starni impotriviri este si Crucea lui Hristos. Unii primesc Crucea si Rastignirea lui Hristos, socotind ca acestea inseamna izbavire si ca pe Cruce s-au biruit taria si puterea intunericului, in vreme ce altii nu primesc Crucea. Acestia din urma nu pot sa inteleaga ca Hristos S-a rastignit. De aceea, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, Crucea este sminteala pentru iudei, iar pentru neamuri nebunie. Insa pentru noi, cei care credem, Crucea este “puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 23-24).

12. (Si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi“)

Cea de-a doua proorocie a Sfantului Simeon, care are legatura cu Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, este urmatoarea:

“Si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi” (Luca 2, 35).

In mod cert, profetia aceasta se refera la durerea si la mahnirea Nascatoarei de Dumnezeu atunci cand L-a vazut pe Fiul Sau – Care era in acelasi timp si Fiul lui Dumnezeu – rastignit pe Cruce, in suferinte si in chinuri. Preasfanta Nascatore nu a suferit si nici nu a simtit durere la Nasterea lui Hristos, tocmai pentru ca L-a zamislit fara samanta si L-a nascut fara stricaciune. Trebuia deci sa sufere mult in vremea iesirii din trup a Fiului sau.

Tocmai aceasta sabie, care a trecut prin sufletul Nascatoarei de Dumnezeu in timpul mortii pe cruce a lui Hristos, a facut sa fie descoperite gandurile ascunse in inimile multor oameni. Unii s-ar putea indoi de faptul ca ea a fost mama cu adevarat, dar datorita durerii simtite atunci de Fecioara Preasfanta, indoiala lor se risipeste.

Aceasta ne aminteste de intamplarea a doua femei din Vechiul Testament, care isi revendicau amandoua un prunc, fapt pentru care s-au infatisat inaintea lui Solomon, ca sa le fie dezlegata pricina. Solomon a cerut un cutit pentru ca sa taie pruncul si sa dea cate o bucata la fiecare femeie. Atunci, una dinte ele a cerut sa nu fie taiat copilul, ci sa fie dat intreg celeilalte. A doua a cerut sa fie taiat, pentru ca sa nu-l ia niciuna dintre ele. Regele a dat copilul aceleia care a preferat sa il lase sa traiasca, chiar de-ar fi fost sa-l ia cealalta femeie. Aceasta a fost semnul ca ea era mama naturala (III Regi 3, 16-28).

In acelasi fel, durerea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu a aratat ca ea era mama adevarata si ca Domnul a luat trup de la ea, caci daca Nascatorea de Dumnezeu a fost mama adevarata, inseamna ca si Hristos a avut trup adevarat si nu a fost un om inchipuit.

Sfantul Atanasie cel Mare spune ca exprimarea “ca sa se descopere gandurile din multe inimi” inseamna ca, prin Crucea lui Hristos si prin Patimile Sale, se vor descoperi toate pornirile interioare ale oamenilor, de vreme ce Petru, care Il urmase zelos pe Hristos, va ajunge sa se lepede de El, uncenicii Il vor parasi, Pilat se va cai prin spalarea mainilor, femeia acestuia va crede in urma unui vis de noapte, sutasul va da marturie dupa semnele ce s-au aratat, Iosif si Nicodim se vor ocupa de cele trebuincioase inmormantarii, Iuda se va spanzura, iar iudeii vor da arginti paznicilor ca sa ascunda Invierea. Cu adevarat, Crucea lui Hristos “este lupta si intarirea gandurilor si intoarcerea lor impotriva“.

Aceasta profetie nu se refera numai la intrupare si la Rastignire, ci si la viata Bisericii, care este adevaratul Trup al lui Hristos. Unii isi gasesc mantuirea prin ramanerea in interiorul Bisericii, iar altii se osandesc prin respingerea lucrarii ei mantuitoare. De asemenea, prin Botez, am primit in inima noastra harul lui Dumnezeu, care nu ne paraseste niciodata, dar se acopera de patimi si tocmai de aceea cadem atunci cand pacatuim, si reinviem atunci cand ne pocaim.

Hristos va fi “spre caderea si spre ridicarea multora” si in cealalta viata, pentru ca toti Il vor vedea pe Hristos, dar pentru unii El va fi Rai, iar pentru altii, Iad.

13. (Sarbatoare a omului traitor in Hristos)

Aceste ultime consideratii arata faptul ca Intampinarea Domnului nu se refera numai la Imparatul Hristos, prin infatisarea uneia dinte etapele sfintei iconomii, ci este in acelasi timp si o sarbatoare a omului traitor in Hristos.

Din praznicul imparatesc al implinirii de catre Hristos a varstei de patruzeci de zile, Biserica a facut o ceremonie, adica o slujba care se savarseste pentru fiecare copil la implinirea a patruzeci de zile de la nastere. Pruncul este adus in biserica de catre mama sa in cea de-a patruzecea zi de la venirea pe lume. Aceasta aducere are un dublu inteles. In primul rand, mama este binecuvantata la sfarsitul perioadei de curatire de dupa lauzie. La fel cum Biserica se roaga pentru orice boala, ea se roaga si pentru femeia care a nascut si care, fireste, simte slabiciune trupeasca dupa efortul nasterii. In plus, se face rugaciune pentru curatire, fiindca modalitatea de nastere a omului este cea care a urmat caderii. In al doilea rand, aceasta este o slujba de multumire pentru nasterea unui copil. Deoarece zamislirea si nasterea unui copil nu sunt numai lucruri dupa fire, ci si rezultat al interventiei lui Dumnezeu, simtim ca pruncul apartine ziditorului. Prin urmare, acesta este oferit lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ni-l da inapoi prin intermediul preotului pentru ca noi sa il crestem. Dar in realitate, el apartine lui Dumnezeu.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie, Episcopul Nisei, la jertfelnicul cel de sus, in loc de perechea de turturele, trebuie sa aducem curatia sufletului si a trupului, iar in loc de doi pui de porumbel, sa fim cu luare-aminte nu numai inaintea lui Dumnezeu, ci si a oamenilor. Si asa cum, dupa savarsirea celor dupa lege, Hristos S-a intors in patria Sa, implinindu-Se si crescand in intelepciune, si noi trebuie sa ne intoarcem in adevarata noastra patrie, care este Ierusalimul ceresc, traind duhovniceste, dupa legea sfanta, crescand in intelepciune si in har si ajungand la varsta implinirii lui Hristos, desavarsiti cu sufletul si vase adevarate ale Duhului Sfant.

Este datoria noastra, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, sa ne asemanam cu Dreptul Simeon si cu Proorocita Ana. Trebuie si noi sa Il intampinam pe Hristos imbracati in nevinovatie, in pocainta, in cumintenie, in curatie si, in general, in dragoste de Dumnezeu si de oameni. Nimeni nu poate sa Il intalneasca intr-un alt fel pe Hristos, Care este adevarata viata.

***

Praznicul Intampinarii Domnului arata ca Hristos este viata si lumina oamenilor si ca omul trebuie sa tinteasca spre dobandirea acestei lumini enipostatice si a enipostaticei vieti. Biserica inalta rugaciunea: “Lumineaza-mi sufletul si cu lumina simtita sa vad limpede si sa Te vestesc pe Tine Dumnezeu“. Pentru ca omul sa Il propovaduiasca pe Dumnezeu, trebuie mai intai sa Il vada cu limpezime. Numai cei care il vad pe Dumnezeu sau macar primesc experienta celor ce vad, se pot face indrumator. Dar pentru ca omul sa-L vada pe Dumnezeu, trebuie mai intai sa primeasca iluminarea sufletului si a simturilor trupului. In acest fel, praznicul Intampinarii Domnului se face praznic al intampinarii fiecarui credincios”.

Septembrie 1994

(Din: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

Din aceeasi carte:

“Grija noastra nu este de a evita Apocalipsa sau a lupta impotriva ei (căci ea va veni oricum!), ci de a o traversa fara vatamari sufletesti!”

Din Pastorala de Pasti a IPS Bartolomeu Anania din 2009

“Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puțin de dimensiunea pozitivă a existenței şi mai mult de cea negativă.

Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem; l-au preferat pe ultimul.

Această preferință s’a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât şi la spectatori.

În vremea noastră, programele de televiziune se întocmesc în funcție de preferințele spectatorilor. Micile ecrane oferă din abundență lupte sângeroase, scene de cruzime, bătăi, violuri, crime, dezastre naturale sau provocate. Uneori, astfel de emisiuni au efecte sociale; într’o pivniță, un copil şi-a ucis prietenul izbindu-i capul de perete; întrebat de ce a făcut-o, a răspuns că aşa a văzut el la televizor… Până şi programele presupuse a fi instructive, cum sunt cele referitoare la viața animalelor sălbatice, cad în acelaşi păcat; scenele de tandrețe maternă sunt rarități, în timp ce ni se oferă scene cu fiare care se sfâşie între ele.

Să intrăm însă într-un stadion. El este expresia modernă a vechilor arene romane, unde doi gladiatori se băteau între ei cu spada, pe viață şi pe moarte, în văzul a mii de spectatori, dornici de sânge. Cu vremea, spada a fost înlocuită cu o minge, iar crima înlocuită cu pătrunderea acesteia în poartă. Nimic mai paşnic, nimic mai frumos, nimic mai civilizat. La sfârşit, învingătorii se îmbrățişează, învinşii se aştern, tăcuți, pe iarbă. Ce ne facem însă cu suporterii? Învinşii se năpustesc asupra unor oameni din aceeaşi tribună, care însă nu au altă vină decât că şi-au încurajat echipa, şi totul se transformă într-o uriaşă scenă de sălbăticie, cu vânătăi pe fețe şi capete sparte. Se mai cheamă asta civilizație? Că de cultură nu putem vorbi.

Adevărul e că ne-am dezobişnuit să vedem viața în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puțin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldați în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supraviețuitorii asigură victoria.

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Ucenicii Domnului se aflau noaptea în corabie, când Iisus li S’a arătat umblând pe apă. Spre a se convinge că nu vede o nălucă, ci pe Însuşi Învățătorul său, Petru îi cere Acestuia puterea de a merge la El umblând pe apă. Primeşte încuviințarea, dar pe la mijlocul drumului, uitându-se în jos şi văzând valurile amenințătoare împrejuru-i, începe să se scufunde şi strigă după ajutor. Iisus îl salvează[1]. De aici tragem concluzia că niciodată nu trebuie să te sperii de dificultatea drumului, ci s-o depăşeşti păstrându-ți privirea spre ținta finală.

Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Și ei foarte s’au întristat”.[2] Se naşte întrebarea: De ce oare s’au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.

În altă parte, acelaşi Evanghelist Matei ne relatează o altă convorbire dintre Iisus şi uceenicii Săi, în cursul căreia le-a vestit că

„El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să învie. Și Petru, luându-L de-o parte, a început să-L dojenească zicându-i: Fie-Ți milă de Tine, Doamne, asta să nu Ți se întâmple! Iar El, întorcându-Se, i-a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano!; piatră de poticnire-Mi eşti, că nu le cugeți pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!”[3]

Aşadar, există o mare diferență – uneori o prăpastie – între gândirea omenească şi cea dumnezeiască.

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi țintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știți care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.

Să ne amintim de experiența poporului lui Israel. După ce au fost eliberați din robia egipteană şi au trecut de Marea Roşie, au luat drumul prin pustia Sinai, o călătorie care a durat nu mai puțin de patruzeci de ani, în cursul căreia pribegii au întâmpinat numeroase obstacole, precum zăduful zilei, frigul nopții, furtunile de praf, foamea, setea, oboseala, disperarea, nervozitatea, răscoalele, certurile interne, amintirea morților căzuți pe drum. Pe toate însă le-au biruit, datorită faptului că aveau în minte un singur scop: să ajungă în Țara Făgăduinței. Și au ajuns.

[...]

Ați observat, desigur, că la capătul fiecărei încercări se înscrie o victorie.

În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei:

„Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă’nspăimântați, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi’mpărăție peste’mpărăție, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veți fi urâți de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulți se vor poticni şi unii pe alții se vor vinde şi unii pe alții se vor urî. Și mulți profeți mincinoşi se vor scula şi pe mulți îi vor amăgi. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.[4]

În vremea noastră, nu puțini sunt tinerii curați la suflet, bine intenționați şi dornici să se inițieze în tainele vieții religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experiență, bine pregătiți şi gata să-i asiste pe cei neajutorați, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puține ori apar profeți improvizați, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniți de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămați de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunță şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraților de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.

Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat, de conştiința că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunțând Cerul cel nou şi pământul cel Nou; şi, în final, Noul Ierusalim.

Iubiții mei ascultători,

În viața noastră bisericească, Postul cel Mare poate fi pentru unii o piatră de poticnire, mai ales prin rigoarea de a nu permite alimentarea cu bucate de dulce sau abateri grave de la conduita morală. Dar, aşa cum vă spuneam, important este să traversăm totul cu bine şi să ajungem la capătul încercărilor.

Iată că Dumnezeu ne-a ajutat să prăznuim luminata înviere a Fiului Său, în numele Căruia vă împărtăşesc, tuturor, arhiereşti binecuvântări, adresându-vă tradiționala salutare: Hristos a înviat!”

[1] Matei 14, 24-33.

[2] Matei 17, 22-23.

[3] Matei 16, 21-23.

[4] Matei 24, 4-13.

sursa

Legaturi:

***

Dragii mei…

“Dragii mei, de-a lungul vieţii mele am avut o singură rugăciune. Viaţa mea a fost, cel puţin în primele trei sferturi, foarte zbuciumată şi nu o dată, nu de două ori, nu de trei ori, m-am simţit în imediata vecinătate a morţii, datorită suferinţelor şi primejdiilor prin care am trecut. Nu am chemat niciodată moartea, dar nici nu m-am temut de ea. Am avut o singură rugăciune către Dumnezeu:

„Doamne, dacă Tu crezi că mai poţi face ceva cu mine şi dacă Tu crezi că eu mai sunt de trebuinţă pentru Biserica mea, pentru neamul meu şi pentru semenii mei, atunci Tu ai să mă salvezi, ai să mă laşi în viaţă şi nu mă vei lăsa să fiu ucis, nici de foame, nici de sete, nici de frig, nici de schingiuiri, nici de gloanţele oamenilor şi nici de dinţii lupilor. Dacă vei socoti că n-o să mai fiu bun de nimic şi nu-Ţi mai trebuiesc Ţie, o să mă chemi la Tine şi voi vedea ce vei face cu mine. Dar dacă Tu socoteşti că voi mai fi de folos, mă vei lăsa în viaţă, pentru că eu ştiu că religia creştină este eminamente pragmatică”.

Pomul se cunoaşte după roade şi omul după fapte. Nu este un merit să trăieşti mult, cel mult dacă ai ambiţia să te înscrii cumva în seria recordurilor. Important este să trăieşti cu folos, iar pentru aceasta trebuie să ai şi o educaţie de la părinţi, pe care eu am avut-o. De aceea, în ziua mea de naştere, mă rog întâi cu rugăciunea intimă de dimineaţă pentru părinţii mei care mi-au dat viaţă, dar nu numai viaţă, că aceasta încă n-ar fi mare lucru, dar pentru că mi-au dat o educaţie. De la tatăl meu, care era un om plin de înţelepciune, am învăţat ca niciodată să nu iau nimic în tragic, iar de la mama mea, care era un tezaur de folclor, am învăţat credinţa în Dumnezeu, teama şi iubirea faţă de El, respectul faţă de propria mea demnitate, munca şi respectul faţă de demnitatea altora. Mama mea ne spunea nouă, copiilor, cu precădere un proverb pe care-l moştenise şi ea de la înaintaşii ei: Decât să întind în unt şi să mă uit în pământ, mai bine să întind în sare şi să mă uit la soare. Dacă m-ar întreba cineva „Ce-ai învăţat de la mama dumitale?”, i-aş răspunde: Asta am învăţat: să mă uit la soare. Şi dacă Dumnezeu va hărăzi această lumină şi dincolo de mormânt, voi fi întradevăr fericit”.

sursa: Blogul dedicat Mitropolitului Bartolomeu

Asta am învăţat: să mă uit la soare…

Legaturi:

“Cadoul” postum al rinocerilor si hienelor pentru Leul Ardealului, la exact 1 an de la nasterea sa in cer:

Staretul Efrem la Universitatea de Vest din Timisoara (2000)

Arhimandritul Efrem:  [...] Monahii, deoarece in­cearca a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul si din toata inima, iubesc—prin extensie—intreaga lume. Iubirea de frati (filadelfia) si iubirea de oameni (filanthropia), iubitii mei, este o consecinta a iubirii de Dumnezeu (filotheia). Daca iubirea de frati nu are ca baza iubirea de Dumnezeu, atunci este fal­sa, deoarece iubirea care nu izvoraste de la Dumnezeu nu este iubire, ci este rod al mandriei si al interesului propriu. Noi, la Sfantul Munte, zilnic vedem surprinderea inchinato­rilor care, la cateva minute dupa ce sosesc, ne zic: „Parca v-am cunoaste de ani de zile!” Iar noi le raspundem ca mo­nahul, prin lepadarea sa de lume si prin ascultare, razboieste patima iubirii de sine (filautia)—care este temelia man­driei—si astfel i se da indata de sus puterea de a avea o rela­tie iubitoare cu aproapele sau.

Monahismul, fratii mei, este „nervul” Bisericii. Asa cum spunea fericitul Sfant sarb, contemporan noua, Iustin Popovici, daca vrei sa intelegi cat de ortodox este cineva, trebuie sa vezi cat de mult iubeste monahismul. Vin multi la Sfan­tul Munte si vad ca, din fericire, astazi Muntele Athos este populat cu monahi tineri. De multe ori, cu buna intentie imi zic, atunci cand vin acolo la Manastirea Vatopedi: „De ce stau ascunsi aici toti tinerii acestia? Sa-i trimiti in lume, caci lumea are mare nevoie!” Iar eu le raspund: „Tocmai pentru ca in lume nevoia este foarte mare sunt oamenii acestia as­cunsi aici!” Deoarece prin nearatarea lor, prin neexpunerea lor, aduc inaintea lui Dumnezeu o ofranda de nepretuit, tocmai fiindca se roaga pentru lumea intreaga.

La Sfantul Munte se savarsesc zilnic aproape trei sute de Sfinte Liturghii. Se pomenesc mii de nume. Primim nenu­marate scrisori, chiar si din Romania, prin care lumea isi exprima durerea si problemele. Anul acesta am raspuns la aproape doua mii de scrisori dintre care multe sunt din Ro­mania.

La Manastirea Vatopedi sunt sapte icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului, iar Manastirea este impodobita si cu Cinstitul si Preasfantul Brau al Nascatoarei de Dumne­zeu. De multe ori ni se cere sa trimitem prin posta ulei din candelele icoanelor facatoare de minuni. Mai avem acolo si urmatoarea randuiala: inchinam cordelute de panza pe Braul Maicii Domnului si le trimitem femeilor neroditoare iar acestea nasc prunci, precum si celor bolnavi de cancer, care se tamaduiesc.

Insa, asa cum am mai spus, monahii indeosebi se roaga cu lacrimi pentru lumea intreaga. Cred ca monahismul con­tinua a avea aceeasi menire pe care a avut-o atunci cand a aparut pentru prima oara. Şi vreau sa va relatez un eveni­ment din viata unui sfant care a trait in veacul al cincilea du­pa Hristos, Sfantul Gheorghe Sinaitul, care este praznuit pe 11 martie. Acest sfant traia in afara Manastirii Sinai. Era isihast. Dar avea o dorinta: voia sa participe la o Liturghie in biseri­ca Invierii din Ierusalim. Pe vremea aceea insa, pentru a merge de la Sinai la Ierusalim, era nevoie de optsprezece zile la ducere si alte optsprezece la intoarcere. Şi, deoarece si-ar fi tulburat linistea, nu cuteza sa faca acest lucru.

Odata, pe cand se ruga, s-a aflat in duh in biserica Invi­erii, chiar in vremea cand liturghisea Patriarhul Ierusalimu­lui. Pe cand tamaia, Patriarhul l-a vazut pe Sfantul Gheorghe Sinaitul cel zavorat si s-a bucurat foarte mult, pentru ca fai­ma calugarului era mare. L-a trimis pe diacon sa mearga la el si sa-i sopteasca ca dupa liturghie sa nu plece, ci sa ia parte impreuna cu dansul la masa patriarhala. Diaconul a dus me­sajul Avvei Gheorghe iar acesta nu a raspuns nici da, nici nu, ci doar: „Va fi precum vrea Dumnezeu.” Terminandu-se Sfanta Liturghie, Patriarhul l-a asteptat la masa insa Batranul n-a aparut. Şi atat de mult s-a suparat ierarhul, incat a trimis indata o scrisoare de plangere la Manastirea Sinai, spunandu-i staretului ca Avva Gheorghe a dispretuit porunca patri­arhala.

Intre timp, pustnicul a fost adus in duh, dupa Sfanta Li­turghie, la chilia lui. Egumenul Manastirii Sinai, indata ce a primit scrisoarea, le-a zis parintilor: „Sa nu-l tulburam pe Avva Gheorghe, caci este vorba desigur de o confuzie”. Şi a raspuns asadar staretul catre Patriarh scriindu-i ca de pa­truzeci de ani Batranul nu iesise din Muntele Sinai. Patri­arhul s-a tulburat la primirea scrisorii si a trimis o comisie la manastire spre a vedea care este adevarul. Atunci staretul manastirii s-a hotarat a-l deranja pe Avva Gheorghe spre a-i spune ce s-a intamplat. Acesta, pentru a-l izbavi pe egumen de necazuri, i-a marturisit ca se aflase in biserica Invierii in duh si tot in duh a venit inapoi.

De ce v-am spus acestea? Deoarece, asa cum ziceam la inceput, monahismul are aceeasi menire si aceeasi maretie ca in vechime. Vesnicul pomenit Parinte Paisie, care a adormit in urma cu cativa ani, imi amintesc cum ne spunea ca atat de multe i se intamplau cateodata, incat ar putea parea altora de necrezut. Pe cand se ruga in chilia lui din Sfantul Munte mergea in duh prin diverse orase ale lumii, in spitale si, fi­ind nevazut, ii inchina pe bolnavi si se faceau bine. A ajuns pana si in Australia si in alte tari. Mergea prin case in timp ce sotii se certau, intrand intre ei fara a fi vazut, iar acestia se linisteau pe data.

Aceasta este puterea omului duhovnicesc, iubitii mei, care in duh ia parte la toate problemele lumii! De aceea, in istoria Bisericii, oameni care erau zavorati, care erau in de­partarile pustiei, au fost ridicati, de multe ori, de catre Pro­nia dumnezeiasca, la vrednicia de episcop. Cu toate ca, din punct de vedere omenesc, nu aveau experienta pastorala in lucrul cu oamenii, cu puterea harului lui Dumnezeu au avut insa foarte mari realizari, fiind in mijlocul problemelor po­porului, dand solutii perfecte si facand de multe ori lucruri ce depaseau puterea omeneasca.

De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur spune intr-un mod caracteristic: „Este suficient un singur om, arzand de ravna, pentru a indrepta un intreg popor.” De aceea, sa va rugati ca sa avem multe vlastare tinere in viata calugareasca. Pen­tru ca noi credem fara sovaire ca salvarea poporului roman nu se va face daca Romania devine membra a Comunitatii Europene, ori daca veti avea relatii bune cu americanii, ci renasterea poporului dumneavoastra va avea loc doar daca vor „rasari” calugari buni. Pentru ca, asa cum am spus, mo­nahismul este acela care va contribui in cel mai inalt grad la reinnoirea duhovniceasca din Romania dupa eliberarea ei de comunism.

As dori sa ma opresc aici, inalt Prea Sfintia Voastra, fi­ind gata a primi intrebari.

***

IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului: Cum am anuntat de la inceput, iata ca avem acum posibilitatea ca sa ii cerem Prea Cuviosului Parinte Arhimandrit lamuriri asupra problemelor care ne preocupa. Avem la dispozitie aproxima­tiv o ora si jumatate, deci timp suficient pentru a putea fi clarificate toate problemele care simtiti nevoia sa vi se lamu­reasca. (Intrebarile sunt citite de catre IPS Nicolae)

IPS Nicolae: «Ce ne puteti spune despre foaia pe care Parintele Paisie a scris-o pentru tinerii care veneau la el, in legatura cu Comunitatea Europeana si cu problemele ei la ora actuala, cu antihrist si cu toate cele pe care Parintele Paisie le face cunoscute in cartile sale?»

Arhim. Efrem: Fara indoiala, problema incadrarii tarii dumneavoastra, sau a oricarei tari, in Comunitatea Europea­na noi, cei din Sfantul Munte, o vedem cu multa retinere si cu multa ingrijorare. Pentru ca europeanul nu va putea inte­lege niciodata pe ortodox deoarece, din pacate, Europa are un mod de viata antropocentric, rationalist, umanist. Asadar, suntem nelinistiti, caci vedem ca si in Grecia vine acest cu­rent intr-un ritm rapid si il convinge astazi pe om, si inde­osebi pe grec, sa se instraineze de Traditia lui.

IPS Nicolae: «S-a auzit expresia „mantuirea poporului roman”, ori se stie ca de doua mii de ani romanii sunt cres­tini. Ce anume intelegeti prin expresia „mantuirea poporu­lui roman”?»

Arhim. Efrem: Prin „mantuirea (salvarea—n. ed.) poporu­lui roman” inteleg reinaltarea Bisericii Romaniei spre a-si dobandi vechea sa stralucire si slava.

IPS Nicolae: «Este stiut ca, de foarte multi ani, avortul este o practica. Numai in judetul Timis in fiecare an se fac peste sapte mii de avorturi, fara sa mai punem la socoteala anti­conceptionalele care se administreaza in cabinetele de planning si care sunt cele mai ieftine. Daca poate Sfintia Sa sa ne spuna care vor fi consecintele pe termen lung ale acestor fapte, mai cu seama ca tinerele primesc anticonceptionalele ca „tratament” inca de la varste fragede.»

Arhim. Efrem: Este un “dar” al Europei si acesta, avortul. Din pacate astazi oamenii judeca rational, nu teologic, desi ar trebui ca fiecare fapta a vietii noastre s-o vedem evanghe­lic, hristocentric, iar nu rational. A venit cineva la Sfantul Munte si mi-a zis urmatoarele: „Sotia mea era insarcinata. Ne-am dus la medic si a zis ca sunt unele indicii cum ca pruncul nu va fi sanatos”. Şi au facut avort. Eu i-am ras­puns: „Daca acest copil pe care il ai acum cu tine pateste un accident si ajunge sa stea la pat paralizat, o sa-l omori, sau o sa-l iubesti mai mult?” S-a rosit. Nu mi-a raspuns. Şi-a in­teles greseala.

Astazi oamenii nu-si dau seama ca avortul este cea mai cumplita crima. Nu constientizeaza faptul ca embrionul este o fiinta umana inca din momentul zamislirii sale. Şi fac avort. Din pacate astazi avorturile se fac cu atata usurinta si, in acelasi timp, cu atata insensibilitate. Singura noastra apa­rare in aceasta situatie este sa ne incadram perfect in Bise­rica si sa intelegem raspunderea pe care o avem. Parintii care fac avorturi sunt cei mai mari criminali.

IPS Nicolae: «Cum se resimte astazi in Sfantul Munte faptul ca acolo au trait mari sfinti, cum au fost de pilda Sfan­tul Grigorie Palama, Sfantul Sava, Sfantul Simeon si alti sfinti?»

Arhim. Efrem: Noi aghioritii, cand ne gandim ca in locul in care traim am avut asemenea sfinti, simtim multa teama, fiica si o foarte mare responsabilitate. Pentru ca este o mos­tenire foarte grea!

IPS Nicolae: «Doresc sa va intreb care este relatia din­tre Sfantul Munte, care tine stilul vechi si Grecia, care tine stilul nou?»

Arhim. Efrem: Este o intrebare buna aceasta. Sfantul Munte, desigur, prin traditie, urmeaza calendarul vechi. Insa, pentru ca cea mai mare dintre toate virtutile este dreapta so­coteala, datorita acestei ratiuni Sfantul Munte nu socoteste aceste treisprezece zile, diferenta intre noul si vechiul calen­dar, ca fiind un motiv sa se indeparteze de Biserica. De ace­ea stilistii care exista astazi au cazut in ratacire de-a dreapta deoarece chestiunea celor treisprezece zile, iubitii mei, nu este nici problema dogmatica, hristologica, nici a dogmei Maicii Domnului. Asadar nu este un motiv de indepartare sau de rupere de Biserica. Nu are importanta cand sarbatorim un sfant, are importanta cum il sarbatorim. Ba chiar de multe ori Biserica este nevoita sa schimbe anumite date ale sarbatorilor sfintilor: de pilda pomenirea Sfantului Mare Mucenic Gheorghe de cele mai multe ori nu este fixa din cauza ca poate cadea in Saptamana Mare. Asadar, orice ten­dinta de rupere a credinciosului de Biserica nu este corecta si trebuie sa o respingem.

IPS Nicolae: «In folclorul romanesc au circulat pana aproape de zilele noastre versuri isihaste. Este cunoscuta prezenta si ponderea isihasmului la romani. Exista documente la Muntele Athos in acest sens?» Şi o intrebare aditionala: «Unde este acum fiul filosofului roman Constantin Noica, care se pare ca este in Romania la ora actuala?» Dar ramane intrebarea cea dintai in legatura cu folclorul romanesc: «Cum apare in versuri care se gasesc si la Muntele Athos?»

Arhim. Efrem: Din cate stiu eu, in istoria Sfantului Munte exista descrieri istorice care releva raspandirea isihasmului Sfantului Munte in Romania. Dar daca cineva este interesat de aceasta problema poate sa vina in Sfantul Munte sa cer­ceteze bibliotecile aghiorite. Este o tema importanta pentru care merita facuta o lucrare stiintifica.

IPS Nicolae: «Cum trebuie privite relatiile dintre Biseri­cile ortodoxe si biserica catolica sau alte confesiuni crestine?»

Arhim. Efrem: Nu trebuie sa fim impotriva dialogului care se poarta intre Biserica ortodoxa si cea romano-catolica. Dar acest dialog trebuie sa se poarte de pe premise corecte. Sa nu avem noi ortodocsii tendinta de a baga apa in vinul nostru. Pentru ca, iubitii mei, exista o singura Biseri­ca, nu exista mai multe Biserici si Adevarul este „intr-Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica!” Bine.

IPS Nicolae: O alta intrebare: «Este pentru un preot obligatorie purtarea uniformei? Dar a barbii?»

Arhim. Efrem: Cu siguranta! Inalt Prea Sfintia Voastra, trebuie privita aceasta problema mai serios si din partea Bi­sericii din Romania, de vreme ce Biserica acum este libera. Nu mai exista motive de genul: „ni se interzice” ori „pe drum este riscant“. Acum si preotii trebuie sa inceapa sa aiba rasa. Pentru ca rasa nu este imbracaminte, ci este o emblema. In Bucuresti am intalnit un preot imbracat in reverenda si peste doua ore l-am intalnit civil. Şi m-am intristat, credeti-ma, m-am rusinat cand l-am vazut! Ce-l impiedica pe preot sa poarte reverenda si barba? Şi, de vreme ce vrem sa ne in­toarcem la Traditie, trebuie sa incepem de la cele mai sim­ple, adica de la acestea. Apoi mai vad ca preotii casatoriti poarta verighete. Nu este permis nici acest lucru pentru ca, odata ce preotul este hirotonit, este considerat casatorit mai intai de toate cu Biserica si abia dupa aceea cu sotia.

IPS Nicolae: Inainte de a comunica o alta intrebare as vrea sa va spun ca Parintele Staret m-a intrebat si pe mine unde imi este carja episcopala! Sigur, m-a intrebat si unde imi este culionul sau alte insemne ale arhieriei. Asa ca si Pa­rintele Staret are nedumeririle lui… Dar o alta intrebare: «Cum poate cineva sa scape de manie atunci cand este un temperament mai coleric?»

Arhim. Efrem: Daca cineva este tulburat si se manie pe orice, trebuie sa aiba o relatie corecta cu Iisus Hristos si Hristos, care este „pacea noastra”, dupa Sfantul Apostol Pavel, ii va darui duhul pacii. Mania este o lucrare demonica si nu este alungata decat de harul Duhului Sfant.

IPS Nicolae: «Invatamantul teologic — intreaba cine­va — este imbacsit de scolasticism, atat in disciplinele teologice, cat si prin formarea dascalilor de teologie. Cum se poate iesi din aceasta situatie?»

Arhim. Efrem: Scolasticismul poate fi indepartat daca, asa cum am spus la inceput, incep sa „mearga” bine manastirile. Iar monahii vor convinge invatamantul sa se intoarca la teologia patristica prin trairea lor.

IPS Nicolae: «In fata tentatiilor mentalitatii consumiste cum poate un tanar sa aiba o viata ancorata in Traditie?»

Arhim. Efrem: Aceasta problema o dezleaga Sfantul Ioan Gura de Aur cu doua cuvinte. Scrie urmatoarele: „De toate bucura-te, dar fugi de pacat”.

IPS Nicolae: «Mereu ni se vorbeste despre rugaciunea inimii. Nu poate fi un preot, care respecta Traditia, un prac­ticant al acestei rugaciuni a inimii? Cum poate un preot sa practice rugaciunea inimii?»

Arhim. Efrem: Desigur, fiecare se poate indeletnici cu rugaciunea lui Iisus, fiecare dintre noi are aceasta posibilitate. Trebuie sa aiba un program, un orar dupa care sa se ocupe si dimineata si seara cu rugaciunea lui Iisus si sa aiba lega­tura cu un duhovnic priceput in aceasta lucrare. Oricum, noi cunoastem destui mireni care practica aceasta rugaciune si au foarte multe roade.

IPS Nicolae: Cineva a trimis pe o coala mai multe in­trebari. As dori sa ma opresc [la una dintre ele] si sa-1 rugam pe Preacuviosul Staret sa ne raspunda la urmatoarele: «Care credeti ca este rolul Ortodoxiei din Romania in cadrul Ortodoxiei universale?»

Arhim. Efrem: Fara indoiala, Biserica Ortodoxa Roma­na a jucat un mare rol in Ortodoxia universala. Dar cred ca mai intai de toate Biserica Ortodoxa Romana ar trebui sa joace un rol important si in propria tara. Şi cred ca astfel, incet-incet, va avea rezultate si in propria tara. Pentru ca Biseri­ca Ortodoxa Romana are o mare putere in Romania. Dar si in afara Romaniei, desigur, a jucat un rol important.

IPS Nicolae: «La nivel de conducere administrativa Sfan­tul Munte Athos a facut vreun compromis, cu Comunitatea Europeana?»

Arhim. Efrem: Chinotita athonita nu a acceptat deloc influente din partea Comunitatii Europene. Ba chiar a venit o comisie in Sfantul Munte si ne-a zis: „Noi putem sa va ajutam, fara sa fie la mijloc guvernul Greciei”—pentru ca acum este nevoie de foarte multi bani pentru a se intretine Sfantul Munte—„numai un singur lucru vrem de la voi: sa puneti o placa de marmura pe cladirile renovate pe care sa scrieti: «Aceasta cladire a fost renovata de Comunitatea Europeana»” N-am acceptat si nici bani nu ne-au dat.

IPS Nicolae: Legat de intrebarea aceasta cineva pune urmatoarea intrebare: «Modelul Comunitatii Europene se preda tinerilor in scoala si li se sugereaza egalitatea intre principiile necrestine si cele crestine. Ce solutie ne sugerati?»

Arhim. Efrem: Din pacate, acum Comunitatea Europea­na vrea sa niveleze totul. De aceea vrea sa-i dea un rol femeii care este deasupra masurilor ei. Şi aceasta, fara indoiala, duce la destramarea familiei, sa stiti. Deja vedem ca in Europa divorturile sunt la fel de banale precum sandvisul cu branza.

IPS Nicolae: «Cand cineva se afla la o rascruce in viata si trebuie sa ia o hotarare si doreste din tot sufletul ca acea hotarare sa fie dupa voia lui Dumnezeu, cum sa afle voia lui Dumnezeu?»

Arhim. Efrem: Voia lui Dumnezeu poate fi aflata de catre un crestin daca vorbeste cu parinti duhovnicesti.

IPS Nicolae: «Este obligatoriu pentru o femeie sa poar­te capul acoperit in afara bisericii?»

Arhim. Efrem: Nu este obligatoriu ca femeia sa poarte capul acoperit in afara bisericii. Eu personal as vrea totusi ca femeia sa poarte capul acoperit, pentru ca aceasta impune mai mult respect. Dar sa nu ne oprim acum la astfel de lucruri…

IPS Nicolae: «Care ar trebui sa fie relatia preotilor din parohie cu manastirea» Intrebare, probabil, din partea unul preot.

Arhim. Efrem: Trebuie si preotii de mir sa aiba relatii cu manastirile. Noi vedem in Grecia ca preotul de mir casatorit care face o misiune duhovniceasca in parohia lui si este evlavios are bune relatii cu manastirile si indeosebi cu Sfantul Munte. Pentru ca un preot care vrea sa faca o lucrare duhovniceasca trebuie sa urmeze Traditia si pentru aceasta va lua exemplu de la „centrele” Traditiei, care sunt manastirile.

IPS Nicolae: «Muntele Athos traieste intr-un timp cu precadere liturgic. Noi aici avem o alta dimensiune pentru timp, mult ancorata in lumesc. Vorbiti-ne putin despre aceste doua aspecte ale timpului.»

Arhim. Efrem: Ascultati, poate trai cineva in lume fara a respecta programul din Sfantul Munte, insa urmand modul de viata aghioritic. Sa fiti aghioriti in inimile dumneavoastra. Nu are importanta ca noi facem Liturghia la miezul noptii si dumneavoastra la zece dimineata. Locul si tipicul sunt pe planul doi. Mai important este modul.

IPS Nicolae: «In ce masura s-au resimtit in Athos valu­rile schimbarilor care s-au petrecut in Europa in ultimele doua secole?»

Arhim. Efrem: Sfantul Munte Athos nu este influentat in ceea ce priveste modul de vietuire. Desigur, poate ca s-a diversificat baza materiala a modului zilnic de viata. Sfantul Munte nu respinge dezvoltarea mijloacelor de trai zilnic— insa totul in limite rezonabile—indeosebi atunci cand aces­tea nu se opun vietii duhovnicesti.

IPS Nicolae: «As dori sa va intreb cum poate un tanar de astazi, o fata care poarta fusta mini si un tanar cu cercel in ureche, sa fie totusi aghiorit in inima?»

Arhim. Efrem: Daca ar trai intr-adevar dupa un model aghioritic, atunci fetele si baietii acestia nu ar purta fusta scurta sau cercel in ureche. Pentru ca eu cred ca cei care fac asemenea lucruri au un gol in suflet si vor sa-l umple cu acestea, dar din pacate nu reusesc.

IPS Nicolae: «Ce se intampla cu manastirile romanesti din Sfantul Munte? Am inteles ca se confrunta cu o mare saracie, ca nu mai sunt atat de multi calugari romani acolo.»

Arhim. Efrem: Chiliile romanesti si schiturile, in clipa aceasta, pot spune ca sunt populate. Desigur, Schitul cel mare al Cinstitului Inaintemergator [Prodromu] nu are foarte multi calu­gari, dar treizeci, patruzeci tot sunt.

IPS Nicolae: «Cum trebuie sa se raporteze un om la pro­priul sau trup, sa-l hraneasca, sa-l spele, sa-l imbrace, asa incat sa nu cada in patimi trupesti?» Este un semn de intrebare.

Arhim. Efrem: Pentru a nu cadea in ispite trupesti omul trebuie sa ia parte la Tainele Bisericii, sa se marturiseasca, sa se impartaseasca, sa se roage, sa frecventeze biserica, dar nu asa, intr-un mod haotic, ci sa aiba un program exact. Trebuie sa fim constienti de faptul ca modul programat si randuit cu grija al lucrarii duhovnicesti are roade. Dar daca frecventam biserica numai cand ne aducem aminte, daca ne spovedim cand ne aducem aminte, ne impartasim cand ne aducem aminte, acest mod de viata nu are deloc roade.

IPS Nicolae: «Din ce cauza religia ortodoxa este impo­triva altor culte crestine, cu toate ca propovaduieste iubirea chiar si a vrajmasilor?»

Arhim. Efrem: Este un lucru hazliu sa ne gandim ca Or­todoxia este impotriva vreunui om. Ortodoxia este impotriva duhului ratacit al acestor crestini care nu gandesc corect, nu este impotriva persoanei.

[...]

IPS Nicolae: «Acedia este considerata a fi un demon viclean. Cum putem sa-l invingem? Ce sa facem cand ne spune sa parasim chilia sau camera noastra?»

Arhim. Efrem: Acedia lupta mai ales pe monahi. Cand avem duhul acesta trebuie sa ramanem in chilie si sa ne ur­mam programul, chiar daca il facem cu dificultate. Asa vom lovi achedia.

IPS Nicolae: «Multi tineri considera ca ceea ce le cere Biserica Ortodoxa reprezinta o anumita constrangere. De unde credeti ca vine acest lucru, adica constrangerile pe care le impune Biserica unui credincios?»

Arhim. Efrem: Acesti tineri inteleg gresit libertatea, de aceea au astfel de sentimente. Liber nu este cel care face ceea ce vrea, se duce acolo unde vrea si spune ceea ce vrea; liber nu este cel care, fiind un mare om de afaceri, conduce oamenii. Liber este acela care nu este subjugat de patimile sale. Sunt unii care vin la Sfantul Munte si zic: „Acesti calu­gari din Athos sunt sclavi toata viata lor!” „Nu numai ca nu sunt sclavi, ci sunt chiar mult mai liberi ca tine”, i-am spus unui om de afaceri care avea trei mii de angajati. Pentru ca ce libertate este aceea atunci cand, de pilda, te manii? Cand cineva este subjugat patimii, atunci este rob. Spune Sfantul Apostol Petru: Ceea ce te biruieste, aceea te si stapaneste“.

(VA URMA)

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi: