“Rezistenta fara precedent a grecilor se epuizeaza, furia depaseste frica si pericolul unor revolte sociale nu mai poate fi ignorat, nici de catre cei care comanda, nici de cei care executa ordinele lor criminale… Pretentiile lor impotriva suveranitatii noastre nationale sunt sfidatoare“.

Cititi si:

• Romfea.gr: Strigat de durere pentru Grecia din partea Arhiepiscopului catre Papadimos

Joi, 02 Februarie 2012

Relateaza Emilios Poligenis – 11.57

Scrisoarea completa:

“Excelenta Voastra domnule Presedinte [al Consiliului de Ministri al Guvernului = Premier, n.n.],

Ni se rupe inima si nu putem intelege toate cele care s-au intamplat in ultima vreme si contiuna sa se intample in tara noastra. Oameni demni isi pierd, de la o zi la alta, serviciul chiar si casele. Fenomenul celor fara adapost si al celor infometati – ce aminteste de vremurile ocupatiei – ia dimensiuni de cosmar. Zi de zi numarul somerilor creste cu miile.

La fel se intampla si cu falimentul intreprinderilor mici si medii. Tinerii nostri, cele mai bune minti ale tarii, emigreaza. Parintii nostrii nu mai pot supravietui, in urma dramaticelor taieri de pensii. Familiile, si mai ales cele sarace, muncitorii, se gasesc intr-o situatie disperata in urma repetatelor taieri de salarii si a noilor taxe insuportabile.

Rezistenta fara precedent a grecilor se epuizeaza, furia depaseste frica si pericolul unor revolte sociale nu mai poate fi ignorat, nici de catre cei care comanda, nici de cei care executa ordinele lor criminale. In aceste momente dificile si, fara indoiala, critice suntem datori sa intelegem faptul ca nesiguranta, disperarea si depresia s-au cuibarit in fiecare camin din Grecia.

Ca au determinat si, din pacate, continua sa determine pana si sinucideri, ale acelora care nu au putut sa indure drama propriilor familii si durerea copiilor lor. In fata tuturor acestor situatii, Biserica Greaca incearca sa profite de fiecare oportunitatea de solidaritate care i se ofera. Si este pozitiv faptul ca, in aceasta negura, se evidentiaza sensibilitatea, milostenia si patriotismul curat al grecilor. Pentru a hrani, a imbraca si a oferi nadejde celor disperati.

Din pacate, insa, precum se vede déjà foarte clar, drama tarii noastre nu numai ca nu se termina aici, dar ar putea capata noi si imprevizibile dimensiuni. Sunt cerute, de altfel, in aceste zile alte masuri mult mai dure, mai dureroase, mai nedrepte mergand pe aceeasi linie ca cea din trecutul nostru recent care vor duce la esec si in impas.

Ni se impun doze si mai mari din medicamentul care s-a dovedit a fi mortal. Ni se cer angajamente care nu rezolva problema, dar care doar intarzie temporar anuntatul sfarsit al economiei noastre. Si ipotecheaza, in acelasi timp, suveranitatea noastra nationala. Amaneteaza bogatia pe care o avem in prezent, dar si pe cea pe care o putem obtine in viitor din pamantul si marea noastra.

Amaneteaza Libertatea, Democratia si Demnitatea noastra Nationala.

Dezamagiti, disperati si ingrijorati, grecii ne pun intrebari si ne cer raspunsuri responsabile, sincere si convingatoare.

Intreaba ce ii asteapta maine.

Intreaba incotro se indreapta tara noastra. Intreaba ce poate sa puna capat aceastei drame.

Ce poate sa faca sa renasca speranta pierduta. Din pacate!

In luarea deciziilor, vocile celor disperati, vocile grecilor, sunt ignorate sfidator.

Din pacate, astazi, noi, grecii, nu gasim raspunsuri nici macar pentru ceea ce ni s-a intamplat si continua sa se ni intample, nici la ceea ce ne cer strainii.

Este desigur cel putin suspecta insistenta lor pentru niste retete esuate.

Si sunt sfidatoare pretentiile lor in detrimentul suveranitatii noastre nationale. Si acest lucru este poate cel mai ingrijorator. Nu ar trebui sa fie ignorat de nimeni faptul ca rezistenta oamenilor s-a epuizat. Dupa cum s-a epuizat si rezistenta economiei noastre reale.

Si desigur in fata noastra sunt si alte drumuri. Drumuri ale invierii duhovnicesti si ale relansarii economice. Drumuri ale creatiei, sperantei si perspectivei. Drumuri deschise pentru fiecare barbat si femeie din Grecia.

Catre aceste drumuri suntem datori sa ne indreptam cu totii, cu sentimentul pocaintei. Punand laolalta nesfarsitele puteri ale poporului nostru. Indepartand, in acelasi timp, santajul venit din exterior si refuzand retetele lor aducatoare de moarte.

Avand mai presus de orice, neclintita certitudinea ca prin ajutorul lui Dumnezeu si prin increderea in capacitatile noastre putem sa ne descurcam.

Elada Culturii, Elada Istoriei, Elada Traditiei nu poate sa piara nici pentru ca unii au crezut astfel, nici pentru ca unii s-ar putea sa o doreasca. Elada noastra poate sa stea pe picioarele ei. Poate sa mearga inainte.

Excelenta Voastra,

Acest drum il cauta si il asteapta astazi grecii…”

[traducere: E. P., RAZBOI INTRU CUVANT; preluarea nu se poate face fara acordul nostru!]

“Cand am facut o lucrare cu teama, fara sa ma incred in puterile mele, si m-am rugat la Dumnezeu sa ma ajute, intotdeauna mi-a reusit mai bine de­cat altele pe care le faceam asa, intr-un mod inconstient, negandindu-ma ca eu sunt o neputincioasa si ca numai Dumnezeu ma poate ajuta”.

***

Ce primeste tanarul de la biserica? Robii modei sau liberi pentru Hristos? Cum scapam de deznadejde?

Care este puterea binecuvantarii, a rugaciunii si a Tainelor?

De ce este esentiala Taina Cununiei pentru tinerii care se iubesc, care dragoste dureaza? Niciun succes in viata nu poate egala nasterea copiilor

Marturisiri

“[...] In tinerete omului i se pare ca tot ce zboara se mananca. Tanarului i se pare ca ceea ce au facut parintii nu mai e bine, i se pare ca ei trebuiau sa faca altceva. Tanarul vrea sa-l contrazica pe celalalt, totdeauna el e mai destept, mai maret.

Eu nu stiu cum sunt tinerii astazi. Dar probabil ca unii dintre ei sunt ca mine, din pacate. Voiam sa fiu moder­na cu orice pret. Si eram moderna in momentul in care nu ma maritam cu preot. La primarie n-am vrut sa vina nimeni. Numai eu cu sotul meu, niciun alt om n-a fost de fata. Tot asa, dintr-o dorinta de a fi altfel decat cei­lalti, ceea ce e o prostie.

Exact opusul a ceea ce iti da Biserica: comuniunea. Daca nu esti cu ceilalti alaturi, daca nu esti in comu­niune, nu esti in Biserica, caci Biserica suntem noi toti. Sunt momente in bi­serica, de exemplu cand se spune Tatal Nostru ori Crezul, cand dintr-o data simti ca se ridica biserica in sus si plu­teste totul in aer. Dar lucrurile acestea nu le poti simti decat daca le traiesti.

Totul este sa ai un imbold initial care sa te trimita in forta in biserica. Si Dumnezeu te ajuta. Daca vrei, eu am crezul acesta, daca vrei ceva Dumnezeu iti ajuta. Numai sa spui: „Doamne vreau lucrul acesta!” Si daca vrei intr-adevar ni-l da pe loc.

Decembrie ’89

Ultimii ani inainte de Revolutie au fost insuportabili. Eu personal simteam ca nu mai suport presiunea psihica. Simteam lipsa de libertate. Plutea in aer, era materiala, simteai ca te sufoca.

Mergeam pe strada si, daca ve­deam oameni zambind, mi se parea ca sunt inconstienti: cum pot sa zam­beasca? E clar ca nu gandeam normal, pentru ca oamenii voiau si ei sa traias­ca. Mie mi se parea ca toti trebuie sa fim tristi, sa traim realitatea asa cum era fara sa o imbunatatim cu nimic. De aceea am trait-o cu duritate, am in­halat-o, am vrut s-o simt intr-adevar. Voiam ca raul care exista sa ne cuprin­da ca sa putem sa reactionam.

Au inceput toate miscarile din ce­lelalte tari comuniste si simteam ca si noi trebuie sa facem ceva. Eu opream oameni pe strada si le spuneam: daca vreti sa se faca ceva, sa mergem toti in centru. Ii manam spre revolutie, iar asta se intampla cu o luna inainte de Revolutie. Nu vreau sa vorbesc despre mine acum, ci de faptul ca era ceva in aer. Dupa parerea mea, Dumnezeu lucra, ne pregatea ca sa facem ceea ce s-a facut. Unii au facut mai mult, altii mai putin. Eu am facut mai putin, ca n-aveam eu „date de erou”. Dar altii au fost eroi.

Pe 21 decembrie eram cu dom­nul Haulica si cu sotia lui. Si mi-a spus: S-au strans la Palat, eu cred ca se intampla ceva. Nu se poate sa nu se intample ceva. Hai sa dam drumul la televizor.

Am dat drumul la televizor si in clipa aceea a inceput huruiala la mitin­gul din Piata Palatului. Eu am cazut in genunchi si am inceput sa ma inchin. Le-am spus: Eu ma duc la atelier sa-l iau pe Gorduz [sculptorul Vasile Gorduz, sotul doamnei Silvia, n.n.] si mergem acolo. Am mers la atelier, l-am luat pe sotul meu si am pornit pe Calea Victoriei.

Inainte sa ajungem la Piata Palatului pe strada erau numai scuti­eri si securisti. Noi eram singurii civili, mergand cu elan spre Piata Palatului! Pe masura ce ne apropiam, crestea spiritul de fronda. I-am intrebat pe securisti: Dar ce se intampla aici? batandu-ne cumva joc de ei, ca noi stiam foarte bine ce se intampla. A, vreti sa vedeti ce se intampla? au raspuns ei, simtind imediat tonul nostru obraznic. L-au luat pe sotul meu de amandoua bratele, l-au ridicat doi in sus, si au zis: Mergi cu noi. Am inceput sa tip, dar ei mi-au spus: daca nu taci, te luam si pe tine.

A fost greu, dar a fost minunat, pentru ca Dumnezeu ne-a dat sa traim totul din plin.

Apoi am mers in Piata Romana. Aici era un grup de tineri. In mijlocul pietii era o fata care tipa la oamenii care iesisera pe balcoane, dar nu indrazneau sa coboare: Sobolanilor, iesiti din vizu­ini! Veniti cu noi, nefericitilor. De ce stati acolo? Si voi sunteti de acord, de ce nu veniti aici?

Eu eram pe trotuar. In momentul in care faceai un pas de pe trotuar pe strada stiai ca ai intrat in randul celor care au curaj. Pe trotuar erai aparat, erai un trecator, habar n-aveai, n-ai vazut, n-ai auzit. Dar in momentul in care faceai pasul erai altceva. Nu era usor sa faci pasul. Barbatul meu era arestat, sa mai fac si pasul era destul de mult. Multumesc lui Dumnezeu, ca l-am facut. Apoi am plecat si am iesit spre Dorobanti. Acum ii trimiteam pe oa­meni si le spuneam: Duceti-va la uzine si trimiteti muncitorii sa vina in centru.

Pe sotul meu l-au eliberat prin interventii, seara. A doua zi, pe 22, ne-am sculat cu „Ole, ole, Ceausescu nu mai e!” Dintr-o data s-au deschis toate geamurile, ne salutam cu vecinii, urlam, tipam. Am venit la atelier, langa Televiziune, si aici lucrurile s-au preci­pitat, au inceput discursurile in direct la televiziune, a venit armata.

Seara noi ne-am dus acasa. La te­levizor s-a transmis: Aduceti mancare la revolutionari. Cum sa nu aducem? Aveam un miel facut cadou de am­basadoarea Greciei. Ea a mai gasit la magazinul diplomatilor un miel — miel de Craciun! Mielul jertfei! Si l-am adus la Televiziune. Aici in fata niste tineri facusera focul. L-am dat sa si-l friga, mielul jertfei…

Nu stiu daca au mai apucat, pentru ca la ora 12 noaptea au inceput sa tra­ga. S-au spart usile la atelier si au intrat toti tinerii care erau pe afara. Se tragea in nestire. Noi nu ne-am dat seama ca ei n-au de gand sa ne omoare, ca daca aveau de gand sa o faca ne omorau in 10 minute pe toti din atelier. Trageau din vreo 4-5 locuri din pavilionul de vizavi si de deasupra noastra. Unul dintre tineri s-a urcat la noi pe pavili­on sa vada cine trage. Nu era nimeni. Probabil ca erau simulatoare.

La un moment dat au inceput sa traga in fatada si ne-am dat seama ca sta sa cada cladirea pe noi. Am rupt cearsafuri ca sa avem steaguri albe sa iesim afara! Am iesit si ne-am refugiat in intrarea Televiziunii, trecand strada; nu pot sa uit cum soldatii erau cu pus­tile indreptate spre noi.

Sigur ca la Revolutie a fost si manevra politica, dar nu asta este im­portant. Noi am fost foarte multi care am ajuns acolo dusi de Duhul Sfant, cred eu. A fost un lucru curat, pen­tru mine este limpede. I-am cinstit pe eroi facand monumentul Sfantului Gheorghe din Timisoara, pe care sunt trecuti toti copiii impuscati aici.

Mucenici

Sunt convinsa ca ei sunt mucenici. Toti cei care au murit pentru credinta, cei ce au murit in inchisorile comunis­te. E limpede ca sunt mucenici daca au murit pentru credinta, nu e firesc?

In astfel de momente, de mare cumpana, nu se poate sa nu-L ai pe Dumnezeu alaturi. Si Il si simti! Nu pu­teau sa se duca sa stea sub gloante daca erau indiferenti fata de Dumnezeu.

Cred ca aveau o revelatie in mo­mentul acela. Nu s-a spus „Vom muri si vom fi liberi”? Asta inseamna „vom muri si vom fi cu Hristos“. Nu se spunea Tatal nostru? Nu sunt lucruri intamplatoare, nu se face de parada sa stai in genunchi si spui Tatal nostru! Cand statea toata Piata Universitatii in genunchi si spunea Tatal nostru, toti acolo muream de emotie. Spuneam din inima, chiar daca trei sferturi nu mergeam la biserica duminica. Dar in momentul acela spuneam rugaciunea din inima.

Au fost momente incredibile. Puteai sa fii un neom, daca mergeai acolo trei zile la rand deveneai mai om, te apropiai de Dumnezeu. Si, de fapt, eu cred ca nu esti om decat daca esti aproape de Dumnezeu.

Sfantul Gheorghe

Tanarul omorand balaurul comu­nist este o lucrare care il inglobeaza pe Sfantul Gheorghe. Cand am terminat, l-am chemat pe Parintele Sofian si i-am zis: daca dumneavoastra considerati ca nu e Sfantul Gheorghe, eu ii spun altfel lucrarii. Daca spuneti ca e sfantul Gheorghe, e sfantul Gheorghe. Eram foarte de emotionata. Parintele s-a uitat indelung si apoi a spus: este sfantul Gheorghe.

Eu am tinut foarte mult ca statu­ia Sfantului Gheorghe sa fie sfintita la Timisoara de ziua Sfantului Iosif de la Partos, pentru ca am mare evlavie la acest sfant. Eu cred ca revolutia de la Timisoara a fost facuta sub obladuirea lui. Ca printr-o minune, asa s-a intam­plat. Cu aceasta ocazie am aflat ca in spatele pietii unde se instalase statuia existase inainte o biserica cu hramul Sfantul Gheorghe unde a slujit sfantul Iosif de la Partos.

Aceasta a fost deosebit de impor­tant pentru mine, pentru ca am avut confirmarea faptului ca acolo era locul unde trebuia sa fie statuia sfantului.

Era locul unde slujise sfantul Iosif si unde se intamplase minunea facuta de el, cand luase foc orasul si sfantul s-a rugat in fata bisericii in flacari si a trimis Dumnezeu ploaia care a stins incendiul. Era deci un loc consacrat si nu a fost intamplatoare ivirea acestei statui in locul acela in Timisoara.

Modele

Ne-a ajutat Dumnezeu sa avem modele printre noi, oameni minunati. Unul a fost profesorul nostru de facul­tate, Ion Lucian Murnu. Murnu era un om foarte credincios, aroman. Familia lui era foarte bogata si toata averea lor o dadusera pentru romanism. Visau Romania Mare.

Vremurile grele ii formeaza pe oameni. Observ ca aromanii sunt oa­meni foarte reusiti in viata. De ce oare? Pentru ca Dumnezeu ii rasplateste pentru faptul ca au reusit sa-si pastre­ze credinta in niste conditii extrem de grele. Si pentru ca intotdeauna au trait cu dragostea de tara, de Romania. Ei au fost mai romani decat noi.

Ma uit la bietii basarabeni, sau la bucovinenii de dincolo, sunt mai romani decat noi. Caci noi, traind in Romania, nu mai apreciem ceea ce avem. Gorduz a trait tot timpul cu rana despartirii in suflet. A trebuit sa paraseasca la 12 ani locul unde s-a nascut, Orhei, Basarabia. El era foar­te mult legat de Romania si de istoria Romaniei. Toate lucrarile lui sunt lega­te de istoria Romaniei.

Pe urma l-am avut model pe Gheorghe Anghel. Anghel, dupa ce l-a facut pe Eminescu, de la Ateneu, a fost intrebat cat sa i se plateasca metrul. A spus: „Eminescu nu se plateste“. El a fost un om care n-a vrut sa primeasca nimic de la comunisti. N-a acceptat nicio comanda. In momentul in care ca tanar ai asemenea modele este extraordinar. Am senzatia ca tinerii de astazi nu-si dau seama cat de important este sa ai modele. Daca ar avea modele ade­varate, n-ar cadea in greseala in care am cazut eu cand nu vroiam sa ma ma­rit ca sa nu ma imbrac in mireasa. Deci trebuie sa ai ca modele oameni mari, formati din toate punctele de vedere. Si atunci calea ta este mult mai simplu de gasit si de strabatut.

Imi amintesc de sculptorul Gheorghe Apostu, impreuna am fost elevii lui Murnu. El are un ciclu „Tata si fiu” — o idee ortodoxa suta la suta, o minune! Anghel face „Rugaciunea” lui in plin comunism. Femeia sculptata ri­dicase mana a cruce, iar Anghel spunea ca este o torcatoare. Este lucrarea pen­tru care i-a pozat doamna Zoe — maica Benedicta. Nu putea sa o numeasca atunci „Rugaciune” si spunea ca este „Torcatoarea“.

Eram niste oameni foarte uniti, ne iubeam spiritual, ne apreciam, ne sti­mam, ne bucuram unii de altii. A fost un moment extraordinar, ca o minune.

Apostu era un om minunat, de o mare generozitate, ca si Gorduz, de altfel. Oamenii acestia foarte dotati de Dumnezeu au o generozitate deosebi­ta, un fel de a se comporta cu oamenii nemaipomenit. Au un fel de jena pen­tru cate le-a dat Dumnezeu, si atunci imprastie si ei in jurul lor numai dra­goste si bunavointa. N-au niciun fel de invidie, de rautate.

Stiti ce mi-a spus odata Horia Bernea? „Fiecare gest al meu, chiar daca nu se observa, il fac pentru Biserica.” Si eu n-am uitat lucrul acesta. Da, fi­ecare gest. Acestea sunt lucruri pe care trebuie sa le faci. Mie mi se pare ca ce avem noi mai important, cea mai mare bogatie a mea este Ortodoxia, Biserica. Noi, romanii, suntem bogati, caci avem Ortodoxia. Deci tot ce facem trebuie sa facem pentru asta.

Trebuie sa ne imbogatim bogatia, s-o intarim, s-o implinim cat putem. Cat putem, cu putinul pe care-l putem!

Parintele Sofian

Am cunoscut o tanara (…) care mai tarziu a devenit fina mea. Ea ne-a dus la parintele Sofian, care a fost extrem de cald, dar ne-a spus: Nu se poate, imediat va cununati religios. Acesta este primul lucru pe care il fa­ceti. A fost o intalnire fabuloasa. A pus mana pe noi si ne-a facut crestini. Eram casatoriti de 20 de ani si nici ma­car nu eram cununati la biserica….

Asa am redevenit crestini. Eram crestini prin Botez, dar daca nu mergi la biserica cum e normal sa mergi, pierzi aceasta calitate. Am castigat ceea ce nu am avut. Nu mai zic ca dintr-odata noi am devenit o familie. Ne-am ales ca nasi pe Horea si Emilia Pastina, doi oameni minunati, si ne-au cresti­nat intru casatorie. Ne-am casatorit la o biserica inchinata Sfantului Nicolae. A fost ceva minunat. Am simtit ca era absolut necesar sa facem aceasta; era obligatoriu, nu necesar.

De atunci am inceput o viata normala si duhovniceasca. Pentru noi, intalnirea cu parintele Sofian a fost salvatoare. Dupa parerea mea, din mo­mentul acela am facut lucrarile noastre esentiale. Vasile Gorduz a facut pe Traian, pus pe malul Guadalquirului, langa locul de nastere al imparatului, si pe Eminescu, care se afla la Montreal, iar eu pe Sfantul Gheorghe si reliefurile. Sunt rodul binecuvantarilor parintelui Sofian, care veneau prin dansul de la Sfantul Antim Ivireanul, cred eu.

Eu totdeauna am sustinut ca Sfantul Antim ar trebui sa fie fa­cut protectorul sculptorilor. Sfantul Antim a facut si pictura, si arhitectura si sculptura.

Ne-a binecuvantat si sculpturile noastre au avut o mai mare incarcatura de har.

Imi amintesc, cand a inceput boa­la sotului meu, cu opt ani in urma, Parintele Sofian zicea:

- Domnul Vasile trebuie sa stea cu ciocanul [de sculptor, n.n.] in mana.

- Dar ii e rau parinte!

- Domnul Vasile trebuie sa stea cu ciocanul in mana.

Doctorii ii dadusera un an-doi de trait si a mai trait inca opt. Dumnezeu l-a tinut si rugaciunea.

Sa vedeti ce frumoasa a fost ulti­ma intalnire cu parintele Sofian. Am avut de facut o operatie foarte grea. Parintele Sofian nu mai putea spove­di si m-am gandit sa ma spovedesc la parintele Irineu care il ingrijea pe pa­rintele Sofian la Spitalul Militar.

Stiam ca n-o sa-l mai vad in viata pe parintele Sofian si m-am dus la el si l-am intrebat: „Parinte, cum sa ma rog?” El era pe pat, intins. Deodata au inceput sa-i curga lacrimile siroaie si a spus rar: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.” Sa spuna parintele Sofian, plangand, rugaciunea lui Iisus! A fost un dar!

Criterii

Criteriile le afli intr-un loc unde poti cu adevarat sa inveti lucrurile acestea, adica in Biserica. In momen­tul in care intri in Biserica, atunci nu mai poti sa gresesti, pentru ca Biserica te conduce exact pe drumul pe care trebuie, te obliga sa-ti alegi modelele adecvate.

Libertate

In momentul in care am Biserica sunt libera. Dar cei care nu au Biserica sunt nenorociti. Cei din Biserica sunt salvati, sunt absolut liberi.

Este adevarat ca fata de ceea ce se intampla in societate trebuie sa mergi cu ochii inchisi. Eu sunt total impotriva felului in care arhitectura orasului este acoperita. E o nenorocire din punct de vedere estetic. Eu vreau sa vad cladi­rile acestea frumoase, vechi, care sunt foarte multe in Bucuresti, insa astupate in niste reclame enorme. Este o rusi­ne, ar trebui dat statul in judecata. Eu as face scandal daca as avea 20 de ani: lasati-ma sa vad orasul. E un motiv de scandal, ar putea tinerii sa iasa in stra­da. De ce trebuie sa vad toate reclamele care duc la ceva rau? Daca e vorba de o picatura de roua si pe aceea o leaga de sexualitate si ti-o arata in asa fel ca te duce la rau. Nu se poate asa ceva! Oamenii, saracii, sunt manati spre rau; este un bici care-i conduce spre rau.

Mi se pare ca tanarul care intra in viata este inlantuit de niste lucruri ab­solut superficiale. Tinerii se iau foarte mult dupa moda. Moda este ceva care ii inlantuie, care-i obliga.

Mergeam la mare si vedeam cati tineri se imbracau la fel. Le spu­neam: nu va dati seama, am scapat de comunism, cand erai obligat sa te in­regimentezi, si dumneavoastra sunteti mai rau ca atunci! Va inregimentati in permanenta intr-un mod stupid: va imbracati toti la fel, va pieptanati la fel, va place aceeasi muzica. Va comportati toti ca o turma fara sens. Nu va dati seama cat de plicticos traiti, in loc sa va aratati personalitatea? Toti sunteti la fel! Exact la fel!

Nu e normal. De ce sa ma imbrac eu, fata, in pantaloni? Toate fetele sunt in pantaloni, exact-exact la fel. Daca le treci printr-un sablon, sunt la fel. Nu iti dai seama cat e de placut sa te imbraci in felul tau, sa-ti descoperi tu felul tau de a te imbraca?

Aceasta dorinta absurda de a fi ca celalalt este inrobitoare.

Pe urma ne inrobeste pacatul. Pacatul ne fura libertatea. In momentul cand esti cuprins de pacat, libertatea ta dispare. Tu esti robul pacatului, nu mai poti face nimic decat daca iti dicteaza acel rau care te sugruma si te obliga sa-l urmezi permanent.

Biserica si invatatura ei nu fac nimic altceva decat sa te elibereze de lucrurile acestea inrobitoare. Este o robie care te duce numai la rau, in jos. Pe cand Biserica te dezleaga de aceasta falsa obligatie a ta, de niste obiceiuri absolut neinteresante, caci aceasta sunt de fapt patimile, si te lasa sa fii liber, sa-ti manifesti liber dorinta ta spre inalt si spre ceva bun pentru sufletul si pentru mintea ta.

De exemplu, in momentul in care te eliberezi de aceasta dorinta de a fi asa cum iti dicteaza moda devii liber si poti sa iti croiesti viata asa cum crezi tu, potrivit felului tau de a fi. Toate optiunile tale sunt libere si, avand ca­lauzitoare Biserica, vei avea o libertate benefica, pentru ca singur nu poti sa te conduci. Biserica te conduce pe un drum sigur care te duce spre renovarea adevarata a potentelor tale interioare.

Dumnezeu ne da la fiecare om ceva anume, fiecare avem darul nos­tru. Am acest dar si Biserica imi da posibilitatea sa ma dezvolt. In momen­tul in care Biserica imi ofera sansa ca Duhul Sfant sa ma ajute, darul meu se poate dezvolta in mod plenar. Caci la mine darul poate fi sugrumat de niste obiceiuri proaste, de niste vecinatati care in loc sa ma ajute ma sugruma.

In momentul cand El m-a lasat pe lumea asta, m-a lasat ca sa fac ceva anume, ca sa pot sa imi implinesc un ce al meu interior.

Ce primeste tanarul de la biserica

In primul rand faptul ca intri in viata fara teama ca poti sa dai tot timpul numai in gropi. Daca nu ai de unde sa stii ce este bine si ce este rau, gresesti intruna. Iar Biserica te tine cu capul deasupra valului. Te tine sus si iti spune ce trebuie, ce e bine si ce nu e bine sa faci. Aceasta deosebire este esentiala.

Trebuie sa fii complet inconstient sa nu tii seama cand ti se spune clar, cand ceea ce ti se spune este absolut convingator, ca ti se spune in Biserica, nu la coltul strazii. Si te convinge ca ceea ce ti se spune, aceea trebuie sa faci, iar ceea ce ti se spune ca nu e bine, nu trebuie sa faci. Apoi e alegerea ta.

Tot timpul le spun tinerilor care sunt deja in Biserica: cat de fericiti sun­teti ca sunteti aici si va paziti de ceea ce v-ar putea distruge. Felul cum incepi viata se va resfrange peste toata existen­ta ta. Suferi atat de mult mai tarziu…

Eu nu sufar pentru faptul ca a tre­cut vremea peste mine, nu-mi pare rau ca nu mai sunt la 20 de ani, dar imi pare foarte rau de faptul ca am pierdut atata timp facand pacate cu duiumul si n-am stiut ca nu trebuia sa le fac. Daca as fi fost in Biserica in mod serios, sunt sigura ca alta ar fi fost calea mea – in sensul duhovnicesc, nu in sensul meseriei. Mi se pare de o importanta capitala a fi in Biserica.

Ma uit la fetele tinerilor. Cei care merg la biserica au alte fete, au ceva, un ce special… Nu pot sa zic ca toti sunt nemaipomeniti. Dar se vede pe fata omului imediat. E un plus.

Ascultare

L-am intrebat odata pe parintele Sofian: cum e viata de calugar, parinte Sofian? Si mi-a zis: A, este minunat. E asa de minunat sa-ti spuna altcineva ce trebuie sa faci si sa fii sigur ca, facand ceea ce-ti spune, totul este bine.

Acesta e adevarul! In momentul cand ai un duhovnic, stii ca ce iti spune omul acesta este bine. Tu esti liber sa faci sau sa nu faci, caci nu te obliga nimeni, nu sta nimeni cu biciul langa tine sa-ti zica: fa asa! Dar tu stii ca daca faci cu binecuvantare va fi bine.

Ii spuneam cuiva de curand: fa toate lucrurile cu binecuvantare si atunci esti sigura ca toate merg mi­nunat. Nu se poate sa faci ceva cu binecuvantare si sa nu-l duci cu bine la capat. Iar aceasta este esential, caci ce poate sa fie mai mare libertate decat sa vreau sa fac ceva, sa pot sa-l fac bine si sa fiu fericit ca l-am facut bine!

Fac ceea ce vreau eu, nu fac ni­ciodata ceea ce nu vreau. Ma duc la parintele duhovnic si cer binecuvanta­rea pentru ceea ce eu vreau sa fac. Si parintele duhovnic imi spune: e bine sa faci sau nu e bine sa faci. Si imi explica de ce nu e bine sa fac si ma conving si eu ca nu e bine, ca doar sunt om care gandeste, nu sunt un om care nu e in stare sa gandeasca.

Astfel scapi de o mie de idei pre­concepute pe care le ai in cap. Mi-aduc aminte, cand eram tanara aveam tot fe­lul de superstitii ridicole. Scapi de toate lucrurile astea, incepand cu lucrurile acestea caraghioase, de horoscoape, zodiace de exemplu, toate de care esti legat. Iti dai seama ca toate lucrurile acestea n-au niciun fel de importanta, ca nu exista nimic predestinat, ca nu exista destin, ca nu exista: „Asa i-a fost destinul! Asa a trebuit sa fie!“

Totul este fals, cum vrea Dumnezeu, acesta e singurul adevar adevarat. Cum vrea Dumnezeu asa se intampla! Si daca iti treci viata ta prin acest filtru minunat care este duhovni­cul toate lucrurile se lumineaza si ai o mare satisfactie si bucurie.

Pentru mine prima spovedanie a fost ceva de un efect absolut stupefi­ant. Eram atat de fericita dupa aceea, atat de eliberata, cum nu pot sa spun. Prima impartasanie a fost absolut fabuloasa!

Dar cu ce greutate reuseam sa ma impartasesc, caci era vizibil ca nu eram lasata sa fac lucrul acesta! Oamenii nu-si dau seama cat de teribila este opozitia raului.

Numai daca ar simti asta si-ar da seama de diferenta enorma intre viata in care traiesti sub imperiul unei forte malefice care te strange fedeles si viata duhovniceasca.

Cand esti legat de rau, acesta nu te lasa sa faci decat ceea ce crede el ca e bine sa faci – bine pentru el, rau pentru tine. Cand incerci sa scapi de el atunci vezi cat de dura este legatura pe care o are raul pusa peste tine. Raul ne leaga, nu Biserica! Tocmai Biserica ne dezlea­ga de acest rau care ne-a prins fedeles si ne arunca direct unde n-ar trebui sa ajunga niciunul dintre noi.

Totul vine de la ascultare. Din momentul in care asculti, nu se poate sa nu-ti priasca ascultarea. Nu numai duhovnicul, ceea ce e absolut normal, natural si obligatoriu. Daca asculti un om, un om care trece pe strada si-ti spune ceva, este in folosul tau. Daca nu asculti, dupa aceea iti dai seama ca ai gresit, ca nu intamplator ti-a spus acel lucru.

Mare parte din greselile care se fac in tinerete si in adolescenta se fac din cauza neascultarii de parinti. Dintr-o fronda de prost gust, pur si simplu. Dar se intampla ca aceste greseli sa continuie la maturitate. Adolescenta se opreste la 17 ani. Daca ea continua, in­seamna ca ramai adolsecent cam mult si nu e bine.

Alungarea deznadajdii

Mi se pare ca nu exista bucurie mai mare pentru om decat bucuria rugaciunii. Eu eram odata foarte dez­nadajduita, tatal meu era grav bolnav, si parintele Sofian mi-a vorbit pentru prima oara depre rugaciunea lui Iisus. Mi-a spus: am sa va invat o rugaciune care este ca o vitamina: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.

Mi-a dat aceasta rugaciune care este rugaciunea cea mai simpla, cea mai extraordinara. Omul, daca are ru­gaciunea, dintr-o data e salvat. Cateva cuvinte! Este o minune in care cel ce nu o cunoaste nici nu crede. Dar aces­ta este adevarul. In momentul in care spui cateva cuvinte — dar le spui cu disperarea ca vrei ceva, si nu numai ca vrei, dar si crezi in ceea ce spui, nu este posibil ca aceste cuvinte sa nu te ajute. Ele te scot din acest marasm nenorocit al deznadejdii. Cateva cuvinte sunt su­ficiente sa te salveze!

Sa te gandesti ca Mantuitorul este de fata, este langa tine, este in fata ta. Eu sunt convinsa ca asa este, caci Dumnezeu este viu. Cand spui „Dumnezeu”, in general, te gandesti ca Dumnezeu e undeva si tu esti aici amarat, singur si nefericit. Dar nu e asa! Dumnezeu fiind langa tine, El vine, trebuie doar sa intinzi mana. Si mana lui Dumnezeu este deja intinsa catre tine si te-a si saltat in sus.

Tocmai aici este libertatea noastra. Libertatea noastra consta in dorin­ta de a intinde mana. In momentul cand dorim sa intindem mana catre Dumnezeu, mana Lui deja ne-a si sal­tat pentru ca El astepta mana noastra intinsa. Pe care uneori noi n-o intin­dem din nestiinta, din prostie, din incapatanare.

De aceea intrarea in Biserica e lu­crul esential in viata unui om. Cand ai intrat in Biserica esti salvat, daca intri cu dorinta sa te salvezi. Sa nu intri doar asa ca sa te uiti pe pereti si sa nu inte­legi nimic! Si poate chiar si daca ai zis doar asa, fara dorinta asta… caci Duhul Sfant lucreaza in Biserica si lucreaza si asupra mea, chiar daca eu nu sunt con­vinsa ca trebuie sa fac ceva special.

Dragostea

Dragostea, in momentul cand o iei ca pe un lucru exterior, care nu tine de inima, este un lucru care trece, care nu este important. In momentul in care il cunosti bine si suferi pentru cineva, acela e momentul care fixea­za dragostea, care o face puternica si definitiva.

Suferi pentru el pentru ca ii vrei binele, pentru ca vrei sa-l ajuti. Suferi in sensul ca orice om merita sa suferi pentru el pentru ca in orice om e o fa­rama de dumnezeire.

Si atunci, cand se intampla lucrul acesta, dragostea se intareste si are un sens adevarat. Altfel este un lucru su­perficial care vine, trece si iti lasa un gust amar care nu are niciun fel de im­portanta si dupa aceea iti pare foarte rau ca te-ai lasat invaluit in ceva care era absolut superficial si neinteresant.

Casatoria

Atunci cand ne-am casatorit la bi­serica, diferenta a fost enorma. Harul lui Dumnezeu se simte imediat.

Eu am o fina pe care am bote­zat-o, este basarabeanca si s-a botezat la 18 ani. Si dintr-o data s-a schimbat persoana aceea. Harul Bisericii s-a sim­tit asupra ei, brusc a devenit altcineva. Si ea spunea „Silvia, ma simt alt om“. Parintii ei spuneau „S-a schimbat com­plet aceasta fata“.

Asa este si cu casatoria. Dintr-o data lucrurile se schimba. Simti fizic Harul lui Dumnezeu, nu numai exis­tenta lui spirituala. Pur si simplu se abate asupra ta, in sensul bun.

Dintr-odata lucrurile iau o in­torsatura buna. Il simti fizic, pur si simplu. Nu e ceva inchipuit, sa spui ca ar fi, ci este de-adevaratelea, exista, acest bine e aproape palpabil.

Orice lucru facut sub binecuvan­tare are alta incarcatura si nu se poate sa nu aiba o finalitate buna. Orice lu­cru facut fara binecuvantare se poate pierde pe drum si nu ajungi la rezul­tatul pe care ti-l ofera binecuvantarea. Este esentiala aceasta binecuvantare pe care ti-o da cununia in Biserica. Absolut esentiala.

Am auzit lucruri teribile despre copiii care sunt nascuti din familii fara binecuvantarea Bisericii, si care au pro­bleme psihice. Exista aceasta nefericita posibilitate.

Marturisirea credintei

Nu marturisim suficient invata­tura Bisericii si pe Dumnezeu. Cred ca aici este marea noastra nenorocire. Daca fiecare om care merge la biserica cand se intoarce acasa ar vorbi cu cei din jur, din sat, din bloc, din scoala, de unde sunt, si ar spune ceva din ceea ce a invatat in biserica, lucrurile s-ar imbunatati enorm. Fiecare dintre noi ar trebui sa devina un propovaduitor, in sensul bun. Uitati-va ce nenorocire cu sectele. Ei au aceasta „calitate” de a impartasi ceea ce afla. Ei afla lucruri absolut gresite fata de credinta cea ade­varata si le impartasesc, pe cand noi nu.

Tot timpul aud: nu trebuie sa se bage in lucrul acesta, credinta este ceva personal. Nu-i adevarat deloc! Credinta se traieste in comuniune, Biserica asta inseamna: comuniune. Eu, in momentul cand ma duc acasa, plec dintr-o comuniune si ma duc sa stau singur, inchis, si nu mai vad pe ni­meni si nimic? Nu! Daca marturisesc, pot sa ajut o multime de oameni.

Smerenia

Ii spuneam parintelui Sofian: nu-i asa ca noi, artistii, ne mantuim mult mai greu, pentru ca suntem mandri, n-avem smerenie?

Smerenia este esentiala. Smerenia e foarte greu de acceptat si de castigat. Mie mi-e foarte greu sa fiu smerita, dar este un lucru strict necesar. Numai smerenia te poate mantui. Poti sa ajungi sfant numai fiind smerit. Este foarte greu de castigat lucrul acesta! Dar se poate castiga. Parintele Sofian tinea foarte mult la smerenie.

Iesise foarte bine monumentul Sfantului Gheorghe. I-am spus: Mi-e frica de lucrul acesta. As vrea sa ma smereasca Dumnezeu, ca sa pot sa pri­mesc acest lucru minunat.

Si dansul m-a sarutat atunci pe frunte — a fost singura data cand a facut asta, pen­tru ca i-a placut aceasta smerenie a mea. Am avut si eu, in fine, o reactie sanatoasa…

Cand am facut o lucrare cu teama, fara sa ma incred in puterile mele, si m-am rugat la Dumnezeu sa ma ajute, intotdeauna mi-a reusit mai bine de­cat altele pe care le faceam asa, intr-un mod inconstient, negandindu-ma ca eu sunt o neputincioasa si ca numai Dumnezeu ma poate ajuta.

Maica Domnului

Florile o intruchipeaza pe Maica Domnului. Cand ud o floare direct la Maica Domnului ma gandesc.

O asemui pe Maica Domnului cu florile. In general, cand pictez flori, scriu intai pe materialul pe care lucrez o mica rugaciune: „Cuvine-se cu ade­varat“, doua-trei propozitii catre Maica Domnului ca sa-mi intaresc inspiratia.

Imi ajuta foarte mult lucrul aces­ta, chiar daca pana la urma propozitiile respective se acopera. Cateodata le in­taresc cand termin lucrarea, alta data le las pierdute sub culorile picturii respec­tive. Pentru mine florile au fost facute parca sa o cante pe Maica Domnului.

Odata trebuia sa vorbesc intr-un loc public si l-am intrebat pe parintele cum sa fac. Mi-a spus: vorbeste ca si cum ti-ai vorbi tie. Si a iesit bine. In momentul in care iti vorbesti tie vor­besti despre tine in primul rand si de aici acest aer de marturisire.

Acum imi vorbesc mie: ce vrei tu sa-ti spui, Silvio? Eu vreau sa-mi spun ca cel mai mare pacat al meu a fost sa nu am copii. In momentul in care vorbesti cu oameni care ar putea sa te inteleaga si sa inteleaga ceva din ceea ce le spui, le spui: nimic in viata nu poate sa egaleze copiii, niciun fel de succes — pot sa spun ca am avut suc­ces in ceea ce-am facut, mai mare decat speram si meritam. Nimic nu poate sa suplineasca faptul ca nu ai facut ceea ce trebuia sa fi facut. Este un mare pacat pentru o femeie daca nu naste copiii pe care i i-a dat Dumnezeu. Este pacatul nostru. Cuvantul „pacat” nu te atinge, dar esti foarte marcata de fapta. Am suferit foarte mult, este o suferinta pu­ternica, vie, cruda. Iar dupa ce depasesti suferinta, ramane tristetea pacatului. Pacatul de care nu scapi, care te apasa ca ceva material… Scapi la un moment dat, dar trebuie multa rugaciune si post.

Parintele Sofian mi-a spus mie, dar si altor femei: „De unde stii ca n-ai fi nascut un sfant?” Cum poti sa-ti iei aceasta greutate de pe suflet, ca nu dai astfel un posibil sfant? Ce poate fi mai extraordinar pentru o fe­meie decat sa stie ca copilul ei poate sa ajunga un sfant?

In momentul in care facem greseala aceasta nu ne gandim ca facem o crima. Dar facem o crima. Una sau mai multe. Este teribil. Nimic sa nu va opreasca, ni­ciun fel de greutate. Aud spunandu-se: vai de mine, cum o sa-mi cresc copilul? Pe copii ii creste Dumnezeu. In mo­mentul in care iti da copilul, El iti da si tot ceea ce-ti trebuie ca sa-l cresti, nu ti-l da ca sa sufere de ceva.

Deci fetelor, doamnelor, in mo­mentul in care va casatoriti, ganditi-va ca pentru asta va casatoriti, ca sa adu­ceti pe lume copiii pe care vi i-a dat Dumnezeu. Dumnezeu sa va ajute!”

(din revista “Cuvinte catre tineri”, Manastirea Putna, 2009)

Legaturi:

Acordul european incheiat ieri, in urma unui summit considerat “crucial” pentru “noua ordine” insitutionala a Europei, a stabilit cadrul constrangator fiscal-bugetar (numit “guvernanta fiscala“) al viitorului stat european si a intarit “guvernanta economica“. [..]. Deocamdata, acordul actual mai pastreaza, inca, vagi pretentii de inter-guvernamentalitate, adica e ca si cum statele nationale se pun de acord, cu de la ele putere, pentru a “coopera“. Cel mai probabil, acest nou acord “isi va arata lipsurile” in scurta vreme. Absenta Marii Britanii, joaca aici un rol de pretext ideal pentru a subrezi si mai mult “consolidarea” europeana de etapa. Vom auzi aceeasi poezie: “pietele” reactioneaza, initial, pozitiv, dupa care se vor relua titlurile alarmiste, va mai aparea Soros sa zica cum sta treaba, agentiile de rating incep sa se joace cu alfabetul… Si, intr-un final, vom avea un nou summit “istoric”, in care se va adopta integral planul eurocratilor, cand Europa federala nu va mai fi efectul cuplului Germania-Franta, ci instaurarea completa a statului supranational european, dupa o intreaga sceneta care ar fi fost demna de comedia bufa daca nu s-ar baza pe o tragedie: saracirea extrema si umilirea populatiei.

Pentru ca al doilea lucru important la acest summit, trecut cu vederea din cauza zgomotelor de fundal, este oficializarea deplasarii costurilor dinspre state si banci catre populatie (vezi la punctul 15, primul paragraf, cum se afirma ca bancile nu vor mai participa la costurile datoriilor publice). Datoriile – efect al matrapalzacurilor facute de guvernanti in alianta cu bancile centrale si bancile private, rostogolite pana acum de la banci la state si invers, pentru a capata dimensiuni si mai mari - vor fi azvarlite asupra populatiei, ceea ce se va traduce prin conditii sociale tot mai constrangatoare, prin celebra, de acum, “austeritate” (adica, cresterea taxelor si impozitelor, in paralel cu taierea cheltuielilor sociale). Principalul imperativ al acestor politici ar putea fi sintetizat dupa inscriptia de la Auschwitz: ARBEIT MACHT FREI. Munca te face liber, draga noule cetatean al Europei! Daca vi se pare exagerat, ganditi-va la discursul mainstream al eurocratilor sau bancarilor nostri nationali: pana acum am consumat, de acum trebuie sa muncim mai mult (ca sa producem mai mult). Spus la noi in tara, suna sinistru si cinic. Deci, romani lenesi care sunteti voi, mars la munca (citeste: munca de sclavi, fara bani, fara drepturi)! Nu conteaza ca e lipsit de logica economica – nu productia in sine conteaza, ci … cererea, spun manualele de incepatori. Conteaza ca ni se repeta la nesfarsit litania necesitatii istorice de a schimba modelul de economie, de parca istoria poate schimba legile economice fundamentale. Dar, iata cum ajungem sa re-traim comunismul sub forma capitalismului neoliberal. In timpul comunismului, existau cincinalele si necesitatea productiei la hectar. Acum, vor exista “programele” guvernarii economice si necesitatea “ajustarilor”, pentru a produce mai mult. Diferenta va fi ca eurocratii nu se joaca – ei chiar ne vor obliga sa muncim ca sclavii. Treaba “nemteasca”, nu altceva...

Evident ca aceste lucruri ne vor apasa cel mai dur pe noi, romanii, pentru ca suntem [cei mai] saraci si lipsiti de protectie politica.

Cateva lucruri si despre “vizionarismul” basescian:

Zice presedintele Basescu cum ca intentia lui de a modifica legea fundamentala – Constitutia – pentru a introduce un deficit bugetar mic a fost acum vazut ca o solutie demna de generalizat la tot spatiul european. Cum ar veni, presedintele nostru, vizionar si profetic ca si Sebastian Lazaroiu, prin politicile sale de “austeritate”, care vor deveni, din punctuale si temporare (chipurile), sistematice prin astfel de reguli constitutionale, pretinde ca aceasta politica e originala, nationala.

Care e realitatea? Realitatea este ca, asa cum am aratat de mai multe ori, Romania a fost poligonul de incercare (al Comisiei Trilaterale si al Bilderberg) [...] a “austeritatii” inainte ca ea sa fie transformata in politica europeana. Prin slugile lor de la BNR, aceste organisme masonice au facut, asadar, asa cum deja se stia de acum 1 an, o ”simpla” repetitie a unei agende malthusiene (de reducere / exterminare lenta a populatiei). Traian Basescu este doar un satrap local, meschin, ingust si cinic, care a gasit in acest plan euro-masonic o buna oportunitate pentru a-si consolida stapanirea despotica interna. La asta se reduce tot ”vizionarismul” sau mult laudat: la adoptarea unei agende externe (cu putere de diktat) la virgula, fara rest si cu un sadic exces de zel, agenda aplicata cu titlu de test anticipatoriu la noi in tara. Si testul, odata facut, nu se va opri. Experimentul social al “austeritatii” se va transforma, de-acum inainte, in organizare sistematica a societatii.

Mai zice presedintele Basescu ca Romania, dependenta fiind de UE, a avut neaparata nevoie de a face parte din acest acord pentru a participa la procesele europene de decizie. Cum ar veni, trebuie sa facem parte din clubul care face istoria.

Care e realitatea? Prin ”proces istoric” se intelege un fel de evolutie istorica determinista, necesara, un fel de ”voie a lui Dumnezeu” care este, in ultima instanta, voia Marelui Arhitect Anonim. Si, ni se spune, cum sa te opui istoriei si, mai ales, actantilor sai privilegiati? Nu este, mai degraba, un privilegiu pe care il avem sa facem parte din ”clubul” acestor alesi ai Marelui Arhitect? (a se observa ca in textul Acordului european fiscal de astazi se precizeaza ca obiectivul este ”o arhitectura consolidata”… – se observa ca au o inclinatie certa catre metaforele “zidariei” acesti lideri europeni). Nu, nu este. Precum vedem deja sau vom vedea foarte curand pe propria noastra piele, este  ”numai” o sclavie de secolul XXI.

In realitate, nu exista un proces istoric total obiectiv, ci agenda pusa la lucru a unor stapanitori ai pamantului. Exista un program anume, un obiectiv, care consta in edificarea guvernului economic european ca etapa intermediara catre Statele Unite ale Europei. Sunt, pur si simplu, etape institutionale urmarite cu perseverenta, asa cum a fost de la inceputurile Uniunii Europene. Acest program, aceasta agenda, nu au legatura nici cu ”piata”, nici cu ”istoria”, in acest sens ”vizionar”. Ci au legatura cu o conspiratie europeana care prinde contur in istorie. Deci, cel mult, asistam la o self-fulfilling prophecy.

Cat priveste cat de mult avem nevoie de a fi racordati la acest ”proces istoric”, asta o arata deja consecintele pe care le traim deja. ”Anexa bananiera” a UE, piata de desfacere pentru produsele lor si pentru bancile europene, suntem necesari euro-masonilor la fel de mult pe cat eram necesari Imperiului Otoman. Dupa ce am slabit dupa veacuri de rezistenta armata in fata Inaltei Porti, turcii au peferat, cand eram slabi, sa ne tina sub un regim de suzeranitate. Pe scurt, decat sa ne ocupe si sa ne transforme in pasalac, au preferat sa ne jefuiasca prin taxe si impozite sub forma domniilor fanariote. A fost insa de-ajuns sa ne secatuiasca satele si sa ne vlaguiasca pe plan intern. Cam asa si acum: prefera sa ne tina ca piata de desfacere si teren de experimentare, sub forma unui regim de suzeranitate, fara sa ne ocupe direct, fiindca nu e profitabil si nu asta e regula jocului acum. Nu e necesar.

Ca suntem sub un regim de suzeranitate este deja oficializat. Nu doar prin dominatia economica, ci acum si prin regula bugetara de a trimite bugetul national, INAINTE de a fi votat in Parlament, catre Comisia Europeana. Votarea bugetului de parlamentul national este o regula minimala, de baza, a democratiei reprezentative. Daca bugetul e controlat de o instanta externa, inseamna ca nu mai suntem suverani si nici o democratie reala – ci suntem o simpla colonie a unui imperiu. Acum, a imperiului european.

In fine, bataia de joc fata de tarile sarace obligate la imprumuturi pentru a-si plati… imprumuturile, cum suntem noi, este si obligarea tarilor non-euro sa participe la finantarea FMI cu 50 miliarde euro. Adica este foarte posibil ca si noi, romanii, sa participam cu miliarde de euro la finantarea FMI, din rezerva BNR! E culmea absurdului, dar e adevarat: sa donezi bani tocmai creditorului la care esti deja dator vandut… Si asta in conditiile in care FMI ne-a dat doar 12 miliarde de euro, pana acum, din acordul incheiat cu el! Practic, asta inseamna ca noi aveam acesti bani la BNR, deja, si ca acordul era inutil.

Ceea ce este tragic e ca foarte putini inteleg faptul ca reprezentantii actualei puteri sunt pur si simplu partenerii eurocratilor. Multi dintre opozanti (din partide sau presa) se bulucesc orbeste sa critice exclusiv discursul presedintelui Basescu, neintelegand ca exact idolii lor, europenii, sunt cei care il tin in brate si care ii alimenteaza puterea. Ca miza de acum nici macar nu e Basescu, ci edificarea unei inchisori a natiunilor, cu gardieni locali. Si, din pacate…

…va urma (abia de acum incolo).

Din volumul Cuviosul Paisie Aghioritul. Marturii ale inchinatorilor:

SUBIECTE PRIVIND NEAMUL

Martis Nicolae, fost ministru, Atena

Prima mea informaţie despre Stareţul Paisie mi-a venit intr-o duminică, la Biserica Sfânta Ecaterina a Metocului Sfintei Mănăstiri Sinai din Atena, După terminarea Sfintei Liturghii, mă aştepta afară Emanuil Emanuilidis, judecător la Curtea Supremă şi preşedinte pe atunci al Asociaţiei de judecători şi procurori „Prietenii Sfântului Munte”, care m-a îmbrăţişat şi mi-au transmis binecuvântarea Stareţului Paisie şi îndemnul lui de a nu mă teme de nimic şi de nimeni, deoarece lupta mea pentru Macedonia este binecuvântata. Apoi mi-a spus că în recenta întâlnire cu Stareţul, când i-a mărturisit ca membrii Asociaţiei adună bani şi cumpără Vechiul şl Noul Testament şi le împart de binecuvântare, Părintele Paisie i-a spus:

„Lucrarea pe care o faceţi este plăcută lui Dumnezeu, dar totodată să cumpăraţi şi să daţi in dar şi cartea lui Martis pentru a fi salvată Macedonia, fiindcă altfel se va pricinui o rană adâncă în trupul Ortodoxiei.”

Poziţia aceasta faţă de rolul cărţii mele cu titlul „Falsificarea Istoriei Macedoniei”, manifestată de un monah pe care nu-l cunoscusem până atunci, dar al cărui nume inspira respectul tuturor, m-a mişcat sufleteşte şi de atunci o consider ca cel mai mare sprijin moral în lupta mea pentru Macedonia. Într-o altă întâlnire a mea cu domnul Emanuilidis acesta mi-a transmis dorinţa Stareţului de a-l vizita în Sfântul Munte.

“Spune-i prietenului tău (adică mie), a spus Stareţul d-lui Emanuilidis, că vreau să-l văd”.

Cu toate că am făcut două calatorii în Tesalonic nu am reuşit să merg in Sfântul Munte. În octombrie 1992, soţia mea a insistat să nu mai amân vizita şi astfel, spre sfârşitul lui octombrie, am ajuns la Uranopolis. De acolo, cu vaporul, am ajuns la Dafni, unde mă aştepta guvenatorul Sfântului Munte. Apoi, de la Careia am coborât spre Coliba Stareţului, unde pentru prima dată m-am învrednicit să văd chipul său ascetic, care răspândea pace, bunătate şi dragoste. De atunci, de multe ori i-am mulţumit soţiei mele pentru insistenţa ei de a merge în Sfântul Munte in 1992, deoarece, dacă aş fi amânat vizita pentru anul următor, nu ştiu dacă as mai fi avut binecuvântarea sa-l întâlnesc pe Stareţ din pricina agravării sănătăţii sale.

M-a ţinut lângă el o oră şi patruzeci de minute şi desigur, discuţia noastră a fost despre Macedonia şi despre pretenţiile turcilor din Tracia.

Când m-am ridicat să plec, i-am spus:

- Părinte Paisie, pentru mine ziua de astăzi a fost foarte importantă. Iţi mulţumesc pentru binecuvântări şi pentru puterea ce mi-ai dat-o.

- Dacă pentru tine a fost o zi mare, vizita ta pentru mine mine a fost Pastile. Dar aşteaptă puţin ca să-ţi aduc o iconiţă.

Şi, îndreptandu-se spre chilia sa înainte de a deschide uşa, mi-a spus râzând:

– Asculta! În luna martie a fost Buna-Vestire a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu. In luna martie a avut loc Revoluţia de la 1821. Prin urmare, nu este întâmplător că Martis se luptă pentru Macedonia. Ostenelile tale nu se vor pierde, ci se vor afla oameni cinstiţi, care vor valorifica lupta ta şi vor face dreptate.

După ce Stareţul a intrat in chilie şi a închis uşa guvernatorul, mi-a repetat în şoapta ceea ce îmi spusese pe drum, adică să-i cer un baston ca să-l folosesc la întoarcere spre Careia. Dar când s-a deschis uşa, am rămas amândoi uimiţi. Stareţul aducea, pe lângă icoana ce o făgăduise, şi bastonul său pe care mi l-a dăruit şi pe care, de atunci, îl am în casă ca pe o amintire de la el. Faptul acesta de a-mi cunoaşte gândul m-a cutremurat şi, de aceea, voi povesti două întâmplări referitoare la aceasta.

Domnul Emanuilidis mi-a spus că a vizitat cândva pe Stareţ împreuna cu un judecător de la curtea de apel. Acesta, fiind încă departe de Coliba Stareţului i-a spus domnului Emanuilidis:

- Domnule Preşedinte, este cu putinţă, oare, ca monahul Paisie să aibă aceste intuiţii si aptitudini?

De îndată ce am ajuns şi am deschis poarta. Stareţul l-a văzut şl s-a adresat judecătorului:

- Cele pe care le-ai spus preşedintelui pe drum sunt puţine. Eu sunt mult mai rău.

Atunci judecătorul s-a pierdut şi a îngenunchiat înaintea Stareţului.

A doua zi, când am plecat din Sfântul Munte, pe vapor, printre alţii, era şi un grup de tineri care vorbeau despre Părintele Paisie. Acolo am auzit următoarea discuţie:

„Un conferenţiar de la Universitatea din Tesalonic şi un avocat au mers la Coliba Părintelui Paisie. Înainte de a ajunge insă, avocatul spus conferenţiarului: «Eu am să-l încurc: pe Stareţ. Îi voi spune că sunt medic.>> De îndată ce Stareţul a deschis uşa Colibei sale s-a adresat imediat Judecătorului şi i-a spus: „Avocatule, minciunile tale să le spui la judecătorie. Eu nu primesc aici oameni care spun minciuni. Şi l-a alungat”.

Pe Stareţ l-am întâlnit apoi la Sihăstria „Sfântul Ioan Evanghelistul” de la Suroti. Ieşise cu câteva zile mai înainte din spital. Stareţa, datorita situaţiei în care se afla, nu era sigura daca Stareţul ar putea să mă primească. Dar de îndată ce a auzit numele meu, a cerut să merg la el. Mă însoţea varul meu Gheorghe Martis. Mă temeam că-l voi găsi intr-o stare jalnică, dar nici măcar faţa sa nu devenise palidă, iar prezenţa mea l-a înviorat. După ce am discutat, am plecat mulţumit sufleteşte. Peste puţin timp, Stareţul a adormit. De atunci, de două ori am mers, împreună cu soţia mea, la mormântul Stareţului, unde am îngenuncheat şi ne-am rugat.

În cuvântările pe care le-am ţinut de atunci încoace, în cartea „Macedonia” şi in textele pe care le-am scris, am avut şi am in vedere întotdeauna spusele Stareţului:

„Ostenelile tale nu se vor pierde, ci se vor afla oameni cinstiţi, care vor valorifica lucrarea ta privind adevărul despre Macedonia”.

***

Haralambidis Haralambie, medic, Kavala

Un grup de închinători din asociaţia „Prietenii Sfântului Munte” din Kavala, printre care eram şi eu, l-a vizitat pe Stareţul Paisie la Coliba sa cu puţin înainte de adormirea sa. Ajungând la poartă, Stareţul, care întindea la uscat flanele, ne-a văzut şi ne-a întrebat :

- Ce doriţi, măi voinicilor?

-Am venit să luăm binecuvântarea Sfinţiei Voastre.

Apoi i-am spus de unde suntem şi că venim adeseori în Sfântul Munte. După aceea, l-am întrebat:

- Să-i ajutăm pe sârbi, care se află într-o situatie grea?

- Cum să-i ajutăm?

- Să le trimitem ajutor material.

- Dacă vreţi, trimiteţi-le câteva conserve, dar să nu vă încredeţi in ei, căci voiesc să ne ia Macedonia. Cu vreo zece ani in urmă nişte episcopi de-ai lor au venit aici şi mi-au făcut aluzii, spunându-mi că Macedonia este a lor şi că trebuie să o ia. Eu i-am privit cu asprime şi le-am spus că ceea ce gândesc ei este nedrept. Acolo (in Bosnia) acţionează acum legile duhovniceşti.

- Gheronda, i-am spus în continuare, ţara noastră este înconjurată de vrăjmaşi şi cei mari (americanii, europenii) îi ajută mai ales pe turci.

- Turcii îşi au coliva pregătită. Va veni peste ei o mare nenorocire. Va fi o ciocnire în Marea Egee. Noi însă nu vom suferi mare rău. Cei mari se vor ingriji…Constantinopolul va trebui să fie din nou în stăpânirea grecilor. Ne va ajuta Dumnezeu, deoarece suntem ortodocşi.

-  Gheronda, ce fel de ortodocşi suntem? Ştiţi ce viaţă păcătoasă duc grecii? Zi şi noapte se distrează si se tăvălesc în păcat. Cum ne va ajuta Dumnezeu să luăm Constantinopolul?

- Există aluat şi el ţine Biserica şi Grecia, a spus Stareţul. Pentru acest aluat Dumnezeu va face ceea ce va face.

- Gheronda, dar oare noi vom vedea lucrurile acestea?

Atunci Stareţul, privind spre Mănăstirea Kutlumuş, de unde cobora un grup mare de închinători, ne-a spus:

- Hai, drum bun! Prea multe v-am spus astăzi.

Şl astfel ne-am luat rămas bun de la Stareţ, plini de bucurie şi de uimire pentru înţelepciunea şi bunătatea sa.

***

Karafeizis Vasile, comandant de brigadă în rezervă, Didimotiho-Evros

Pe 10 ianuarie 1992, am mers la Colilba Stareţului Paisie şi am avut o discuţie cu el.

- Gheronda, cum vedeţi dezmembrarea Iugoslaviei? L-am întrebat.

- Să nu vă fie frică! Pentru Grecia nu va fi nici o primejdie.

- Ce se întâmplă cu „arcul musulman”?

- Nici de aici nu va ieşi nici o primejdie.

Dar, fiindcă nu am înţeles cuvintele lui şi m-am pus pe gânduri, Stareţul mi-a explicat in continuare că diavolul urmăreşte distrugerea omului, insă Dumnezeu nu îngăduie să se facă aceasta. Dar ce face El? Îngăduie diavolului să facă rău până la un punct, dar numai atunci când din acest rău va ieşi un bine. Apoi a spus că ceea ce a păţit Irakul, va păţi şi Turcia de la o putere aliată şi mai ales de la americani. Îşi va pierde chiar şi prietenii cei mai buni, pe germani.

De asemenea, a spus că in Italia va apărea un nou Musolini, in Germania un nou Hitler, iar Comunitatea Europeană se va dizolva. Comunitatea Europeana, a spus Stareţul, nu are nici o legătură cu America. Statele Unite seamănă cu un război de ţesut care asimileaza peticele, în timp ce în Comunitatea Europeană există interese contrare şi împletite.

- Gheronda, aţi mers vreodată in Turcia?

- Da, am mers. Tatăl meu s-a luptat împotriva teţilor.

- Oare, vom mai merge vreodată acolo?

După această întrebare, Stareţul s-a dus repede în chilia sa şi a adus un carneţel, scris in farasiotă sau turcă, cu proorociile Sfântului Arsenie Capadocianul din 1901 până in 1924. Carneţelul cuprindea evenimentele care se petrecuseră in acea perioadă, precum şi proorocii despre cele ce au să se petreacă. Şi Stareţul mi-a arătat ce e scris despre 1922:

„Anul acesta, patria noastră se va pierde şi vom fi izgoniţi, dar vom merge din nou acolo”.

***

Papatzimos Atanasie, Stavros – Tesalonic

În vara anului 1992 l-am întâlnit pe Stareţul Paisie:

- Gheronda, ce influenţă va avea Comunitatea Europeană asupra Greciei?

- Ascultă! În America au mers oameni din diferite locuri. Fiecare a adus cu el peticul său şi astfel s-a făcut acolo un covor din petice. În Comunitatea Europeana însă, ţările care intră sunt covoare gata ţesute. Iar aceste covoare, oricât ai încerca să le uneşti, niciodată nu se vor putea potrivi. Aşadar, nu te teme urmările nefaste venite din partea Comunltaţii Europene. Ţările Europei niciodată nu se vor putea uni deplin încât să ne poată vătăma.

***

Iconomu Alexandru, general de aviaţie in rezervă, Atena

În martie 1994 l-am întâlnit pe Stareţul Paisie la Mănăstirea Suroti. M-am emoţionat atunci când m-a prins de mână şi când, în ciuda stării lui critice mi-a spus următoarele:

- Tu nu trebuie să te mâhneşti şi să te temi de Turcia, căci ea se va destrăma. O vor destrăma chiar aliaţii ei, în Bosnia se va forma un stat musulman (în acea vreme nu exista acest stat). Dar acest fapt se va întoarce împotriva lor, a musulmanilor, deoarece în acest fel se va crea mai tarziu şi statul Kurd în inima ei (a Turciei).

Şi, fiindcă Stareţul m-a văzut că am căzut pe gânduri, mi-a spus:

- Aşa cum ştii, eu nu citesc ziare. Aceste lucruri le aflu din altă parte…

În timpul discuţiei noastre, monahia care stătea la uşa camerei Stareţului a intrat de doua ori înăuntru ca să-mi aducă aminte că nu trebuie să-l obosesc. De două ori am încercat să mă ridic şi să plec. Dar Stareţul a continuat să mă ţină de mâna. Apoi a scos din traista pe care o avea lângă pat o iconiţă sculptată şi mi-a spus:

- Sa o ai cu tine oriunde vei merge!

Acea întâlnire a fost pentru mine hotărâtoare pentru restul vieţii mele.

***

Ţanopulos Sterghios

În vara anului 1991 l-am zărit pe Stareţul Paisie şi l-am întrebat despre minoritatea musulmană din Tracia. Iar el mi-a răspuns:

- Să nu te temi de nimic! Turcii au coliva pregătită.

- Ce vreţi sa spuneţi?

- La noi in Capadocia, despre cel care era aproape moarte, spuneam că are coliva pregătită.

***

Pursanidis Eftimie

Odată, mă aflam in curtea Colibei Stareţului Paisie împreună cu alţi închinători.

Un preot l-a întrebat pe Stareţ despre evenimentele din Iugoslavia.

El a răspuns că se va vărsa mult sânge, dar Grecia nu va păţi nimic, pentru că o păzeşte Maica Domnului.

***

Mihail

Sunt serdar in Sfântul Munte. În iarna anului 1992 mă aflam la Coliba Stareţului Paisie împreună cu un ofiţer al Aviaţiei de Război. La un moment dat, l-am auzit pe Stareţ spunând:

- Eu nu o să mai fiu ca să mă bucur văzându-te înaintând cu armata greceasca spre Constantinopol.

***

Peloriadis Gheorghe

Părintele Paisie a slujit în armată patru ani şi jumătate in condiţii foarte grele: război civil, ierni grele, foamete. Se rugase lui Dumnezeu ca să-l ajute să nu omoare nici un om. Încă de la începutul serviciului militar l-au rânduit telegrafist. Pentru a putea fi rânduit cineva la această specialitate, trebuia să aibă o „pilă” puternică. La Tripoli, ceilalţi soldaţi îl întrebau:

- Pe cine ai la Statul Major de ai ajuns telegrafist?

- Pe Dumnezeu, le răspundea el.

Comandantul îl iubea mult. Odată, într-o iarnă a fost trimis în permisie în Patra, dar el nu a rămas decât câteva zile şi s-a întors repede la unitate. Iar aceasta a făcut-o din dragoste pentru celălalt transmisionist, căci nu voia să stea singur în zăpadă.

Stareţul Paisie trăia intens problemele naţionale. Desigur, iubea mai mult patria cereasca, căci Sfânta Scriptură spune, „petrecerea noastră este în ceruri” dar iubea şi patria pământeasca, Grecia, care, prin civilizaţia ei, prin limba ei şi prin sfinţii ei, a slujit Biserica Ortodoxa şi a ajutat la păstrarea credinţei ortodoxe şi la propovăduirea lui Hristos. Stareţul de multe ori se referea la diferite evenimente din istoria Greciei, pe care le comenta. Referitor la căderea Imperiului Bizantin, spunea:

„Oare, a vrut Dumnezeu să cadă Bizanţul? Nu. Dar atunci mergeau si luau anafura din biserica cu sabia la brâu. Dacă strămoşii noştri nu l-ar fi mâniat pe Dumnezeu, El nu ar fi ajuns să folosească pedeapsa pedagogică”.

Stareţul nu era de acord cu legea aprobată de guvern, potrivit căreia li se îngăduie martorilor lui Iehova să facă serviciul militar fără să folosească arma. Spunea că această lege îi face pe mulţi să se declare martori ai lui Iehova ca să evite, în felul acesta, folosirea armei şi, dacă este posibil, întreg stagiul militar.

Atunci când uneori se discuta despre proorocia Sfântului Cosma Etolianul, care spune că turcii vor ajunge până la localitatea Hexamilia (lb. greacă = şase mile), că va fi război intre Grecia şi Turcia etc., Stareţul Paisie preciza:

- Lumea nu are minte. Şi aşa oamenii sunt astăzi ca nişte legume fierte dacă vor şi auzi despre război, vor muri pe drumuri. In felul acesta insa, se face cale liberă turcilor. Să avem răbdare. In Grecia există cinci localităţi cu acest nume. Hexamilia, despre care vorbeşte Sfântul Cosma Etolianul, nu este localitatea de lângă Corint, de care spune lumea, ci este vorba despre prelungirea cu şase mile a teritoriilor maritime greceşti din Marea Egee. Dacă se va face această prelungire, Turcia va considera aceasta provocare şi pricină de război.

Cu aceste cuvinte, Stareţul Paisie alunga din inimile închinătorilor teama care provenea din tâlcuirea greşita a proorociei Sfântului Cosma, cum că turcii vor ajunge pană la Hexamilia de lângă Corint. La Farasa, Sfantul Arsenie a păzit satul de sălbaticii teţi. Tot astfel şt Sfântul Stareţ, cu rugăciunile şi cuvintele sale, îi însufleţea pe creştini, astfel încât să poată înfrunta lucrurile cu curaj, cu bărbăţie şi cu credinţa in Dumnezeu.

Aş vrea să mă refer şi la legătura Stareţului Paisie cu Stareţul Porfirie. Atunci când se întâmpla să vorbească unul despre celălalt cu o a treia persoana, se exprimau în cele mai frumoase cuvinte, pline de dragoste frăţească. Ne vin in memorie pilde din Pateric şi din alte cărţi asemănătoare, in care diferiţi asceţi purtători de Dumnezeu se lăudau unul pe altul şi trimiteau închinătorii care veneau la ei pentru sfat şi ajutor unul la celălalt. Părintele Porfirie spunea despre Stareţul Paisie:

„Acesta este sfânt”.

Altă dată, când cineva a cerut sfatul Părintelui Porfirie într-o problemă serioasă, el a spus:

„În acest caz, Părintele Paisie din Sfântul Munte sfătuia să facem aceasta”

Odată un fiu duhovnicesc de-al Stareţului Porfirie l-a întrebat pe acesta daca îi dă binecuvântare să-i scrie Părintelui Paisie ca să-i ceară să-l ajute cu rugăciunea.

„Să-i scrii, i-a răspuns Stareţul Porfirie, dar să nu-l oboseşti cu multe cuvinte, ci să-i scrii doar atât: „Părinte Paisie. mă preocupă aceasta. Te rog, fă rugăciune!”

Altă dată, Părintele Porfirie a evitat să-i spună unui fiu duhovnicesc de-al său părerea sa într-o problemă serioasă. Atunci acela şi-a exprimat dorinţa de a merge in Sfântul Munte şi de a-i spune Părintelui Paisie despre această problemă a sa. Dar Părintele Porfirie i-a spus:

„De vreme ce eu nu spun nimic, nici Părintele Paisie nu iţi va spune. Mergi însă la el ca să-i ceri să se roage pentru aceasta şi Dumnezeu va arăta ceea ce este de folos”.

Când a ajuns la Părintele Paisie, acesta i-a spus:

„Ce spune despre aceasta Părintele Porfirie? Eu voi face rugăciune, dar tu vei face ceea ce-ţi va spune Stareţul Porfirie”.

Părintele Paisie, la rândul său, celor care ştia că sunt fii duhovniceşti ai Părintelui Porfirie, le spunea:

„De ce veniţi la mine, de vreme ce îl aveţi pe Părintele Porfirie? Deşi acum este bolnav, voi să mergeţi la el până când se va însănătoşi şi vă va vorbi. Transmiteţi închinăciune Părintelui Porfirie din partea mea!”

O persoană care s-a învrednicit să-i cunoască pe ambii stareţi, l-a întrebat odată pe Părintele Paisie în curtea chiliei sale, după adormirea Părintelui Porfirie:

- Gheronda, Părintele Porfirie a mers la Cer?

- Dacă Stareţul Porfirie nu a mers la Cer, atunci cine a mers?

***

Vasilidis Stavros, fost comandant al secţiei de poliţie din Sfântul Munte, teolog

Pe Stareţul Paisie l-am cunoscut in 1991 anul când Dumnezeu m-a învrednicit să devin comandantul Secţiei de poliţie din Sfântul Munte Athos.

In luna noiembrie a anului 1991 am coborât de la Careia împreună cu un coleg de al meu la Panaguda. Lângă poarta de la intrare se afla o cutie cu dulciuri, iar deasupra ei o tăbliţă pe care scria: „Este binecuvântare ca să mâncaţi”. Alaturi se afla o cişmea şi câteva căni, pentru ca închinătorii să poată bea apă. Pe Stareţ l-am găsit săpând in grădina. Când l-am văzut, m-am mirat şi mă întrebam în sinea mea cum de găsea timp pentru toate. Adică, să primească lume, să-şi împlinească îndatoririle sale monahale să se roage pentru întreaga lume şi să sape şi grădina…

Când ne-a văzut, ne-a deschis poarta, dar înainte de a ne spune ceva, i-am spus că şi eu eram capadocian de origine. Când a auzit aceasta, faţa lui s-a luminat de bucurie şi m-a privit drept in ochi, căci de obicei, atunci când vorbea cu cineva, privea in jos. Încerca să-şi exprime bucuria pentru un compatriot de-al său care era şi comandant al Secţiei de Poliţie din Sfântul Munte. Îndată ne-a dus în chilia sa. Acolo, Stareţul ne-a servit cu cafea, iar apoi a început să ne vorbească despre Capadocia şi despre credinţa neclintită în Dumnezeu a oamenilor de acolo. El ne apunea că mai demult Capadocia era bastionul Ortodoxiei. Dintr-insa au ieşit mulţi sfinţi. Unul dintre este şi cel care a trăit în zilele noastre, Sfântul Arsenie Capadocianul. După puţin ne-am luat rămas bun şi am plecat.

Odată, au venit in Sfântul Munte trei oameni de vază din străinătate, care auziseră că exista aici un mare ascet cu numele Paisie şi că s-ar putea folosi daca l-ar vizita. Fireşte că pe aceştia îi însoţeam şi eu. Unul dintre ei l-a întrebat pe Stareţ care este părerea lui despre Comunitatea Europeană. Atunci el le-a răspuns:

„A, mă întrebaţi despre Europa? Mă întrebaţi despre Comunitatea Europeana? Sângele este încă foarte cald…”.

La auzul acestor cuvinte toţi au rămas uimiţi căci nu înţelegeam ce voia să spună. După câtva timp, când am mers din nou la Stareţ l-am întrebat:

- Gheronda, ce înseamnă „sângele este încă prea cald”?

- Este foarte simplu. Este oare cu putinţă să existe colaborare între englezi, francezi, germani, austrieci şi italieni atunci când încă mai există oameni care şi-au pierdut părinţii, rudele lor în al doilea război mondial? Este cu putinţă ca aceşti oameni să se unească şi să spună celuilalt „camarade” şi să creadă aceasta? Este cu putinţă să nu iasă la iveală naţionalismul, fie al francezilor, fie al germanilor, fie al englezilor? Aşa că vom avea aceleaşi probleme pe care le-am avut in al doilea război mondial. Este cu putinţă să nu vedem limpede lucrurile care se petrec şi să credem că, de dragul economiei, aceste state vor uita scopurile pe care le-au avut în urmă cu patruzeci – cinzeci de ani? ani? Putem crede, oare, că se vor schimba deodată şi se vor linişti? Încă este foarte cald sângele celui de-al doilea război mondial.

Altă dată, m-am aflat la Coliba Panaguda tot cu nişte personalităţi, de data aceasta greceşti. Stareţul ne-a spus:

„Turcia se va dezmembra. Aceaslă dezmembrare, nouă, grecilor, ne va fi de folos. Atunci ţinuturile noastre vor fi eliberate. La fel şi Constantinopolul, va fi eliberat şi va redeveni oraş grecesc. Biserica Sfânta Sofia se va deschide şi se va sluji din nou in ea”.

Stareţul nu a vrut niciodată să exploateze pe om in durerea sa, adică să primească bani. Cât despre daruri, pe care mulţi închinători încercau să i le lase, el nu primea niciodată absolut nimic. Dacă vreodată se intâmpla să primească ceva de mâncare, o împărţea la închinătorii aflaţi acolo sau îi spunea acelui om ce o aducea să o lase la poarta Colibei ca să o ia ceilalţi închinători.

Odata, am mers la Panaguda împreună cu câţiva închinători. Pe atunci Iugoslavia se afla în război.

- Gheronda, l-au întrebat unii, cum vedeţi lucrurile? Va ajunge războiul până aici? Vom avea probleme? Să plecăm în altă parte? Vom avea război cu Macedonia?

Iar Stareţul, care auzise de multe ori aceeaşi întrebare, a răspuns:

- Nu puteţi să înţelegeţi că nu este cu putinţă să avem război atunci când există război într-un stat vecin?

- Pentru care motiv?

- Să vă explic. Atunci când in casa vecină familia are doi copii care se ceartă între ei, fie cu tatăl, fie cu mama tor, pot oare aceştia să vă deranjeze? Mai întâi vor termina cearta dintre ei şi apoi vor merge la vecin ca să se certe cu el. Ei,până atunci mai este timp. Dai harul lui Dumnezeu nu ne va lăsa să pătimim ceva rău.

Stareţul era întotdeauna foarte realist, iar cele care le spunea nu arătau habotnicie. Era un om care vorbea simplu şi „se adapta” la cel pe care îl avea în faţa sa. De pildă, a spus odată cuiva:

„Bine, acum m-ai văzut, am vorbit împreună, dar problema este a ta. Tu trebuie să o rezolvi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi cu ajutorul duhovnicului tău”.

***

Lamaris Dimitrie, Pafos, Cipru

În noiembrie 1992 l-am întâlnit pe Stareţ pentru prima şi ultima oară. După ce a discutat puţin cu prietenul meu, Părintele Paisie l-a luat de mână, s-a aşezat lângă uşa Colibei şi, intorcându-se către mine, imi spuse:

„Vino, Dimitrie, ca să discutăm!”

Când i-am spus că după şapte ani de căsătorie încă nu dobândisem nici un copil, el m-a lovit pe spate şi mi-a spus zâmbind:

„Arhanghelul Mihail a ascultat cererea ta şi a soţiei tale şi îţi va aduce darul. A căutat, fiul meu, spre durerea şi necazul tău. Dar să iei aminte că ai făgăduit să pui copilului numele lui. Va fi copilul tău, chiar dacă nu va fi din sămânţa ta. Arhanghelul vrea numele, iar tu copilul. Ţi-l va aduce, fiul meu, ţi-l va aduce”.

Întorcându-mă în Cipru, am spus asta soţiei mele. Când a auzit cuvintele Stareţului, ea a zâmbit ,deoarece discutaserăm mai înainte si despre posibilitatea înfierii unui copil.

Nu după mult timp, preotul parohiei noastre şi al catedralei mitropolitane din Pafos a înfiat o fetiţă foarte frumoasa şi deşteaptă. Când am aflat, am alergat îndată să-l întâlnesc şi, făra să mă gândesc la cuvintele Părintelui Paisie, i-am spus că vreau şi eu să înfiez un copil. L-am intrebat deci dacă vreo rudă de-a sa din Grecia ar fi putuţ să ne ajute şi pe noi. Atunci el a zâmbit şi, lovindu-mă pe spate, mi-a spus:

„Are grijă Dumnezeu…”

După câteva zile, a venit la noi acasă strigând: Dimitrie, Dimitrie, unde este Maria (soţia mea)? Vreau să vă vorbesc. Am găsit un copil pentru înfiere. M-au înştiinţat de la Mitropolie. Era pentru mine, dar eu am deja o fată, Vreţi să-l înfiaţi? Mitropolitul cunoaşte acea familie şi s-a gândit la voi. Auzind toate acestea, eu şi cu soţia mea am rămas fără glas. Atunci privirea mi-a căzut pe icoana Arhanghelului Mihail şi, fără să-mi dau seama am şoptit: Îţi mulţumesc!

La o săptămână de la naşterea copilului l-am adus la noi acasă şi pe 7 noiembrie, in ajunul praznicului Sfântului Arhanghel Mihail, l-am botezat, punându-i numele Mihail. Bucuria pe care am simţit-o, atât eu, cât şi soţia mea, nu se poate descrie. Atunci mi-am adus aminte de cuvintele Părintelui Paisie. Pentru aceasta, îi mulţumesc atât lui cât şi Sfantului Arhanghel Mihail, pentru care am simţit o deosebita evlavie. Băiatul meu, Mihail, are acum unsprezece ani şi este foarte vioi şi deştept. Întorcându-mă acum la discuţia avută cu Stareţul Paisie, îmi amintesc că m-a întrebat despre Cipru. Apoi m-a liniştit, spunându-mi:

„Va veni timpul când Ciprul se va elibera. Va trece prin nişte greutăţi, dar în cele din urmă va fi iarăşi stat ortodox”.

Când l-am întrebat despre nenumăratele provocări venite din partea turcilor, Stareţul m-a prins de umeri şi mi-a spus

„Nu te nelinişti, fiul meu, eu voi pleca în curând, căci toţi suntem trecători, dar voi privi de sus Turcia se va împârţi în trei-patru părţi. Deja a început numărătoarea inversă. Noi ne vom lua ţinuturile noastre, armenii pe ale lor, iar kurzii pe cele ale lor. Acestea se vor petrece nu acum, dar în curând, când va trece această generaţie care guvernează acum Turcia şi va veni un nou guvern la conducere. Atunci Turcia se va destrăma. Foarte curând, rugăciunile care se fac in catacombe se vor face deasupra, pe pământ. (Aici Stareţul se referea la creştinii în ascuns din Turcia). Toate acestea le vei vedea, fiul meu. Numai să existe credinţa şi nădejde în Dumnezeu. Mulţi se vor bucura. A venit timpul să se petreacă toate acestea”.

Când l-am întrebat dacă Grecia va pătimi ceva rău, ei mi-a spus că vor exista unele probleme însă neînsemnate, şi că multă lume care acum este indiferentă se va întoarce atunci la Biserica Ortodoxă.

„Să nu ne neliniştim pentru Grecia”, spunea el.

Când am plecat de la Colibă, Stareţul mi-a spus;

“Să mergi cu binecuvântarea Maicii Domnului! Şi să nu te nelinişteşti! Cipru va fi eliberat in curând, iar Turcia se va dezmembra. Numai să ai nădejde şi credinţă în Dumnezeu, Hai, fiul meu, mergi cu bine.”

***

Zurnazoglu Nicolae, ofiţer in rezervă

În iulie 1992, ca aghiotant al Diviziei 113 (Aeroportul militar din Tesalonic), am organizat un pelerinaj în Sfântul Munte cu şaptezeci de ofiţeri şi printre altele, am vizitat şi Coliba Stareţului Paisie. Acolo am început  discutăm diferite probleme naţionale. La un  moment dat l-am întrebat pe Stareţ:

-  Gheronda, cum vedeţi problema Macedoniei?

- Oricare soluţie se va da, pe termen lung va fi în folosul grecilor. De câinele care latră in spatele au­tobuzului să nu vă temeţi, căci nu muşcă.

-  Gheronda, vom lua înapoi Constantinopolul?

- Englezii şi americanii ne vor ceda Constantinopolul, nu pentru că ne iubesc, ci pentru că aceasta va fi in interesul lor.

- Când vom lua Cetatea, o vom păstra şase luni?

- Nu, fiul meu, ci pentru totdeauna.

- Vom trăi oare aceste evenimente?

- Desigur că le veţi trăi!

Atunci am inceput să mă întreb în sinea mea dacă, într-adevăr, este cu putinţă să se întâmple aceasta. Stareţul însă a priceput gândul meu şi mi-a spus:

-  Bunul Dumnezeu a luat „şurubelniţa” şi a ră­sucit puţin „şurubul” în capul lui Gorbaciov. Aţi văzut ce s-a întâmplat!

În august 1992, Stareţul m-a întrebat despre un accident aerian militar. Într-adevăr, pe data de 22 ianuarie 1987 un avion de război care avea la bord doi piloţi se prăbuşise in Marea Egee. Părintele Paisie mi-a pus această întrebare, deoarece primise în mai multe rânduri scrisori de la rudele unuia dintre piloţi, în care ei susţineau că cei doi piloţi se află prizonieri în Turcia. Şi aceasta, pentru că avionul se prăbuşise lângă graniţa cu Turcia. Am cercetat, aşadar, cazul şi am aflat că cei doi piloţi erau morţi. L-am înştiinţat apoi despre aceasta pe Stareţ. După câtva timp, un ieromonah aghiorit mi-a spus că, într-o discuţie cu Stareţul Paisie, acesta i-a mărturisit că s-a rugat pentru cei doi piloţi, după care a primit înştiinţare de la  Dumnezeu că cei doi se află în loc de odihnă. După o vreme, am mers la Stareţ împreună cu un prieten de-al meu, colonel de aviaţie, şi i-am mărturisit neliniştea mea legată de cele pe care le fac guvernanţii in patria noastră. Atunci Stareţul mi-a spus:

- Nu te teme! Dumnezeu nu va îngădui să se facă rău, dar se vor petrece unele lucruri şi vor face unele făgăduinţe care nu vor putea fi explicate din punctde vedere logic. Atunci lumea se va scârbi de ei şi vor căuta să-i răstoarne. Aşa cum un balon se umfla şi deodată se sparge, tot astfel vor plesni şi aceştia. Nu pot să vă spun mai multe.

Apoi mi-a prins mâna şi m-a liniştit, spunându-mi:

-  Maica Domnului şi sfinţii noştri ne ajuta foarte mult. Care ţară are sfinţii pe care îi avem noi? Alaska?

Când Stareţul mi-a descoperit ceva din viaţa mea personală, eu m-am împotrivit. exprimându-mi o pă­rere contrară. Atunci Stareţul „a tunat şi a fulgerat”, spunându-mi:

- Acestea pe care ţi le spun nu sunt cuvintele mele nici nu le citesc prin ziare şi nici nu le aflu de la televizor. Ştii cine mi le spune!

Îndată mi-am revenit şi, plin de căinţă, i-am făcut metanie, cerându-i iertare. Prin aceste cuvinte, mi-a spulberat orice îndoială şi am înţeles că cele pe care le spunea erau rezultatul descoperirii dumnezeieşti.

În luna mai a anului 1994, l-am vizitat la Mănăstirea de la Suroti şi i-am dat o scrisoare de-a mea personală. La un moment dar, mi-a spus:

- De ce zboară atât de multe avioane militare?

Atunci i-am explicat că aceasta se întâmplă pentru că echipajele de zbor fac instrucţie cu aceste avioane. Dar şi pentru că sunt chemate să-i intercepteze pe turci, care zilnic depăşesc graniţele maritime şi ne ameninţă.

- Ai să vezi ce o să păţească turcii! Mi-a spus Stareţul. Vor primi o palmă puternică de la Dumnezeu!

Şi, în timp ce îmi spunea acestea, privea undeva în cer. Cu siguranţă că trăia cele pe care mi le spunea.

***

MAVROKEFALOS ANESTIS, profesor de educatie fizica, Alexandropolis

De origine sunt din Capadocia, iar bunica mea este chiar din Farasa, satul in care s-a nascut Parintele Paisie. Cealalta bunica a mea este din Cezareea. Avem asadar radacini comune cu Staretul Paisie. Fiindca oamenii din acele parti sufera mult, mai ales acum cand se afla sub ocupatia turceasca, il intrebam mereu pe Staret ce se va intampla cu Turcia si cu elenismul. Odata, am mers la Staret impreuna cu un prieten de-al meu. Cand am ajuns acolo, l-am intrebat:

- Gheronda, suntem din Alexandropolis. Oare ne va prinde si pe noi furtuna?

- Asculta! Turcii nu vor intra in Alexandropolis. Vor face Greciei numai o provocare, depasind granitele maritime. Noi insa vom suferi de foame. Aceasta furtuna va dura cateva luni de zile.

- Gheronda, cum imi voi da seama ca razboiul se apropie?

- Cand vei auzi la televizor de mutarea granitelor maritime, atunci va veni si razboiul.

- Si care state vor participa la acest razboi?

- Asculta, dupa provocarea turcilor, rusii vor cobori in stramtori, dar nu ca sa ne ajute pe noi. Ei vor avea alte interese. Insa, fara sa vrea, ne vor ajuta pe noi. Atunci turcii, ca se apere stramtorile, care au importanta strategica, vor concentra acolo si alte forte. Pentru aceasta vor retrage trupele din teritoriile ocupate. Atunci celelalte tari ale Europei, Anglia, Franta, Italia si inca cinci-sase state ale Uniunii Europene vor vedea ca Rusia va ocupa teritorii si isi vor spune: “Nu mergem si noi acolo ca sa luam niste teritorii?” Toti insa vor dori “partea leului”. Si astfel vor intra si europenii in razboi.

- Noi ce vom face? Armata greceasca va lua parte la acest razboi?

- Nu. Guvernul va hotari sa nu trimita armata. Trupele grecesti vor pazi doar granitele. Faptul ca ele nu vor lua parte la acest razboi va fi pentru noi o mare binecuvantare a lui Dumnezeu. Caci cei care vor participa la razboi se vor pierde... Atunci, fiindca grecii se vor infricosa, multi se vor intoarce la Biserica, la Dumnezeu si se vor pocai. Si, pentru ca va exista pocainta, grecii nu vor pati nimic rau. Dumnezeu se va milostivi de Grecia, deoarece lumea se va intoarce catre Biserica, catre monahism si vor incepe sa se roage. Multi turci se vor boteza crestini. Atunci imparatul Constantin va mijloci ca orasul Constantinopol sa fie dat grecilor. Acest imparat este evlavios, este bun.

-  Gheronda, ne vor da Cetatea Constantinopolului noua?

- Ne-o vor da nu pentru ca vor voi, ci pentru ca aceasta solutie va servi intereselor lor. Dar acestea pe care ti le spun acum sa nu le spui nimanui, caci te vor cerde nebun. Pentru ca acum inca nu a venit timpul pentru acestea.

Aceasta discutie cu Staretul a avut loc în 1991, când înca slujeam în armatã..

Altã datã, Staretul mi-a spus: Guvernarea cetãtii de cãtre greci va fi atât militarã cât si politicã.

Am cunoscut trei ofiteri care merseserã la Staret. Unul dintre ei mi-a spus:

“Staretul Paisie mi-a spus cã voi fi conducãtorul unitatii militare din Constantinopol”.

Celorlalti doi însã nu le-a spus nimic.

Odatã un grup de închinãtori a mers la Staret. Unul dintre ei studia arhitectura la Politehnica din Xanthi. La un moment dat, Staretul s-a întors cãtre el si i-a spus, desi îl vedea pentru prima oarã.

“Tu, ca arhitect, vei participa la construirea Cetatii, deoarece Constantinopolul va fi construit din nou”.

Aceasta a spus-o arãtându-l cu degetul în fata tuturor. Apoi s-a întors cãtre mine si mi-a spus:

“Si tu Anestis, vei merge în cetate. Amândoi veti merge – si a aratat catre mine si prietenul meu – dar cu alt scop”.

Însa nu mi-a aratat scopul. Dupã aceasta, mi-a venit dorinta de a învãta limba turcã. Altã datã, când am mers la Panaguda, s-a întâmplat sã fie acolo un fost musulman din Tracia. L-am luat de-o parte si l-am întrebat:

- Tu cum de ai venit la Staret?

- Pãrintele Paisie a sãvârsit o minune foarte mare cu noi si s-a îngrijit sã ne botezãm.

Într-o altã vizitã la coliba Staretului, l-am gãsit iar acolo pe musulman, care se numea Stravos. Atunci Staretul ne-a descoperit din nou cele ce se vor petrece cu Constantinopolul. Când Pãrintele Paisie ne-a spus cã Grecia va suferi de foame, domnul Stravos l-a întrebat:

- Gheronda, sã pãstrez un sac de fãinã ca sã pot trece acea perioadã grea si sã nu flãmânzeascã copii?

- Nu. Sã nu pãstrezi, deoarece vecinul tãu va avea fãinã si iti va da si tie.

Si astfel, Staretul a proorocit cine va fi cel care îl va ajuta pe domnul Starvos îm perioada de foame. Aceasta desigur, va fi la tara, noi însã, care trãim la orase, vom fi mai sãraci. De aceea, Staretul ne spunea:

“Sã aveti un teren mic si sa-l cultivati! Astfel veti putea ajuta pe altii care nu vor avea ce sã mãnânce”.

***

Gotis Dimitrie, locotenent-colonel al Aviatiei de Razboi

La inceputul anilor ’90 am mers la Manastirea Sfàntului Ioan Teologul de la Suroti, unde, impreuna cu alti credinciosi, am luat binecuvantarea fericitului Staret Paisie. In primavara anului 1993 am mers din nou la Suroti impreuna cu alti doi ofiteri. In timp ce asteptam ca sa ne vina randul, a venit o monahie si m-a intrebat daca sunt ofiter. Cand i-am raspuns ca da, ea mi-a spus: “Staretul vrea sa va vada pe toti trei deosebi”. Si indata am fost condusi intr-o camaruta unde se afla Staretul.

Dupa ce am luat binecuvantare de la el, Parintele Paisie ne-a intrebat:

-  Dimitraki, ai vazut vreodata in viata ta o minune?

-  Da, Gheronda.

-  Ia spune-ne-o si noua ca sa o auda si colegii tai!

- Eram comandantul unei companii si ma aflam pe aeroportul din Levkosia (Cipru) intr-o incursiune militara. Era data de 20 iulie 1974 cand turcii incepusera deja sa atace Ciprul. Deodata, in fata masinii noastre, la o distanta de cincizeci de metri, a cazut o bomba, ce cantarea aproximativ o jumatate de tona. Cu toate acestea, nu am patit nimic.

- Nu asta, Dimitraki, i-a spus Staretul. Spune-o pe cealalta! Ce ai spus soldatilor tai?

- Dupa primul armistitiu, am inceput sa trag asupra turcilor, deoarece acestia incepusera sa inainteze. Indata insa, comandantul mi-a ordonat sa ma retrag din fata turcilor. Asadar, m-am intors in unitatea mea, care se afla in partea vestica a aeroportului din Levkosia. Atunci am vazut ca terenul dimprejurul unitatii mele, care se intindea pe o suprafata de opt sute – o mie de metri patrati, era ars si plin de gropi din pricina bombelor ce fusesera aruncate de avioanele inamice de la o inaltime de zece mii de picioare. Dar pe terenul unitatii mele nu cazuse nici macar o singura bomba, asa ca nu aveam nici un ranit. Atunci am adunat toti soldatii mei si le-am spus: „Nu va temeti! Nici unul dintre noi nu va pati nimic, deoarece mana lui Dumnezeu este deasupra unitatii noastre!”

-  Aceasta voiam s-o aud, Dimitraki! Spuse Staretul.

- Pe data de 20 iulie 1974, am continuat eu, la ora 8.30 dimineata, inaintea artileriei noastre a cazut o bomba de sapte sute cincizeci de livre, dar nu a explodat, ci s-a rostogolit cinci sute de metri, dupa care s-a oprit in picioare la o distanta de zece metri de o echipa de optzeci de ofiteri ce voiau sa se inroleze. In dimineata acelei zile, artileria noastra doborase doua avioane militare turcesti. De aceea, tu rcii si-au aruncat apoi bombele de la o inaltime de zece mii de picioare. Pe data de 21 iulie am inceput din nou atacul de artilerie impotriva turcilor. Deoarece nu mai dormisem douazeci si patru de ore, m-am intins putin sa ma odihnesc. Atunci am vazut in vis o femeie imbracata in negru venind spre mine si spunandu-mi: „Trezeste-te! Nu veti pati nimic, dar turcii vor intra in Cipru”. Deoarece unitatea noastra pricinuise pierderi grave in randul turcilor, acestia au promis o suma de cincizeci de mii de lire cipriote celui care avea sa ma predea lor viu sau mort. Pe data de 22 iulie turcii au propus sa inceteze atacul aerian, cu conditia ca noi sa-l incetam pe cel de artilerie.

Continuand apoi discutia cu Staretul Paisie, l-am intrebat despre turci. Atunci el mi-a raspuns ca turcii isi au „coliva pregatita”. Ca va veni o putere – nu mi-a precizat-o – care va ocupa Turcia. O treime din populatie va fi ucisa, o treime se va retrage in adancurile Asiei, iar cealalta treime se vor boteza crestini ortodocsi. Inainte de aceasta, va avea loc o ciocnire intre trupele turcesti si cele grecesti, dupa care turcii vor ocupa, temporar, doua insule grecesti.

-    Dar eu, a continuat Staretul, nu voi trai pana atunci ca sa vad aceste lucruri.

-    Gheronda, l-am intrebat eu, ce se va intampla cu Macedonia?

-    Acest stat este o harababura. Sa nu te preocupe aceasta!

Apoi l-am intrebat pe Staret despre o problema familiala:

- Gheronda, fiul meu s-a logodit cu o fata si se pregateau sa se casatoreasca. Dar fata, deoarece nu se simtea curata fata de el, din punct de vedere moral, a stricat legatura.

Atunci Staretul s-a ridicat in picioare, si-a facut cruce si mi-a spus:

- Spune-i lui Grigore, fiul tau, sa nu priveasca inapoi, pentru ca aceasta fata avea sa-l lase singur cu doi copii. Eu o voi ruga pe Maica Domnului ca sa-i scoata in cale o fata buna.

Si intr-adevar, asa s-a intamplat.

***

Monah aghiorit

In vara anului 1991 am mers la chilia Panaguda impreuna cu niste colegi de-ai mei, politisti. Acolo l-am intrebat pe Staretul Paisie despre diferite subiecte nationale si mai ales despre nenumaratele provocari venite din partea turcilor. Atunci el ne-a raspuns:

“Turcii ne vor lovi dar Grecia nu va suferi prea mult. Nu va trece mult timp dupã atacul turcilor si rusii îi vor lovi pe turci si îi cor cãsãpi.

Asa cum rupi o coalã de hârtie tot asa va fi sfâsiatã Turcia. O treime din turci vor fi ucisi, o treime se vor încrestina, si o treime va merge în adâncurile Asiei. Folosirea apelor Eufratului de cãtre turci pentru irigatii va fi o preînstiintare ca a început pregãtirea marelui rãzboi care va urma.

Dupã destrãmarea Turciei, Rusia, va continua rãzboiul pânã va ajunge în Golful Persic si îsi va opri trupele lângã Ierusalim. Atunci puterile occidentale îi vor soma pe rusi si le vor da 6 luni. Rusia însã nu-si va retrage trupele si atunci puterile occidentale vor începe sã aducã trupe pentru ai ataca pe rusi.

Rãzboiul care va izbucni va fi mondial si in cele din urmã vor pierde rusii. Se va vãrsa mult sânge. Marile orase vor deveni ruine. Dar noi, grecii, nu vom participa la acest rãzboi. Toti cei din jurul nostru se vor sfâsia unii pe altii, însã noi vom sta de-o parte.”

A doua întâlnire a fost in vara anului 1992. Pe atunci eram încã politist. Am întrebat iarãsi despre problemele nationale si am primit acelasi rãspuns. Când am plecat Staretul mi-a spus: “Ei, stai aici! Unde mergi? Aici vei rãmâne”. Stia ca mai târziu aveam sã devin monah.

***

Antim Nicolae, Levkosia, Cipru

In luna septembrie a anului 1988 am mers la Panaguda impreuna cu un prieten de-al meu, Harambidis Iacov. Acolo Staretul Paisie ne-a primit cu bucurie.

„Sunteti din Cipru, ne-a spus el. Esti fratele parintelui Ioanichie de la Manastirea Dionisiu. Stiu ce vreti sa ma intrebati. Cipru va fi izbavit, caci este acoperit de rugaciunea a douasprezece suflete. Multe dintre ele se afla in Sfantul Munte. Grecia va plati”.

***

Atanasie Rakovalis, Tesalonic

Staretul Paisie ne-a adus odata un caiet in care avea scrise unele proorocii ale Sfantului Arsenie Capadocianul. In ele, Sfantul descoperea evenimentele de la 1923 si spunea ca grecii se vor intoarce in Capadocia.

Apoi Staretul ne-a spus ca, in afara de faptul ca armenii si kurzii isi vor intemeia stat, va cadea si holera peste Turcia si ii va decima.

Alta data, Parintele Paisie ne spunea:

„Din ceea ce am observat, raul tine pana la trei generatii, nu mai mult. Si aceasta pentru ca sa ramana putin aluat si sa se plamadeasca societatea. Acelasi lucru s-a intamplat si cu Rusia. Inca nu au trecut trei generatii si a inceput deja intoarcerea la traditie. Nepotii invata traditia de la bunici. Exista, asadar aluat. Si evreii au stat in robie in Babilon tot trei generatii. In fìecare caz Dumnezeu pastreaza putin aluat. In Rusia poti sa vezi acum ca au inceput sa ingaduie multe lucruri legate de credinta. Au putrezit mrejele, nu mai pot subjuga poporul”.

(…)

***

Staretul Ioachim, Schitul Proorocul Ilie, Sfantul Munte

Consider o mare binecuvantare faptul de a spune si eu cateva cuvinte sarace despre Staretul Paisie, acest mare sfant al epocii noastre.

Despre Parintele Paisie am auzit mai demult, inca de cand eram predicator la mitropolia Kavalei si ma minunam de cele auzite. Ma intrebam cand va veni acea clipa binecuvantata ca sa-l cunosc si eu. Parin­tele Maxim de la Manastirea Iviron mi-a fost multi ani duhovnic. Pe acest om simplu, care a slujit multi ani la icoana Maicii Domnului – Portarita, l-am intrebat:

-    Gheronda, ce aveti sa-mi spuneti despre Parin­tele Paisie?

-    Vine aici adeseori si vorbim. Este un diamant duhovnicesc. Sa mergi sa-l cunosti, caci te vei folosi foarte mult.

Alta data a venit la mine un functionar ce lucra la biroul guvernatorului Sfantului Munte. Era foarte suparat.

-  Gheronda, imi spuse el, vreau sa-ti spun ceva care m-a mahnit foarte mult. Au venit in Sfantul Munte trei mitropoliti din Serbia, care au studiat in Grecia, au mers la Parintele Paisie si i-au spus ceva inadmisibil. In timp ce discuta cu ei, Parintele Paisie le-a spus ceva despre Marea Egee, dar ei l-au contrazis:

„Sa nu o numiti voi, grecii, Marea Egee, ci Marea Alba, pentru ca nu este a voastra, ci apartine tuturor popoarelor balcanice”.

- Nu mai spune, fiul meu! Nu pot sa cred aceasta. Voi merge chiar eu sa-l intreb pe Parintele Paisie”.

Pe unul dintre mitropoliti il cunosteam personal. Am plecat, asadar la Panaguda ca sa-l intreb pe Staret despre aceasta. Am ajuns cu greu la Coliba, deoarece era multa zapada si de multe ori m-am afundat in ea. Cand am ajuns acolo, l-am vazut pe Staret discutand in curtea Colibei cu Parintele Pavel de la Manastirea Lavra. Cand m-a vazut, Parintele Paisie m-a imbratisat si mi-a spus: „Bine ai venit, Parinte Ioachim!” Atunci mi-am spus in sinea mea: „Doamne miluieste! Nu cumva Parintele Pavel m-a vazut mai devreme si i-a spus Staretului Paisie numele meu?”

- Gheronda, i-am spus eu Parintelui Paisie, te voi retine numai doua minute. Te rog sa ma ierti pentru intrebarea pe care ti-o voi pune. Au venit aici trei mitropoliti sarbi si ti-au spus sa numim Marea Egee Marea Alba si ca ea apartine popoarelor balcanice?

Atunci Staretul s-a intors si mi-a aratat un tarus cazut la pamant.

- Vezi acest tarus? M-a intrebat el. Cu acesta i-am fugarit. Le-am spus sa plece si sa nu mai vina aici. Sa-mi spuna mie ca Marea Egee nu este a noastra! Nu numai Marea Egee este a noastra, ci si toate tinuturile pe care le locuiesc ei.

Auzind acest raspuns, am prins curaj si, indemnat de dragostea mea pentru patrie, i-am spus Sta­retului:

-    Gheronda, unii greci gresesc atunci cand spun „tinuturile pierdute”. Sa-i sfatuiti sa spuna „tinuturile robite” sau „tinuturile neeliberate”.

Atunci Staretul s-a luminat la fata si, plin de bucurie, m-a imbratisat din nou. Atat de mult isi iubea patria! Cand imi aduc aminte chipul sau care stralucea, ma umplu de emotie.

-    Iti multumesc mult, imi spuse el, ca vorbesti astfel. Putini greci accentueaza acestea. Intr-adevar, nu tinuturile sunt pierdute, ci pierduti sunt cei care spun acestea.

De atunci am inceput sa vorbesc tuturor despre Parintele Paisie. Oriunde ma aflu, nu incetez sa vor­besc despre el. Cartea pe care a scris-o Parintele Isaac despre Staretul Paisie am citit-o la masa. Undeva in aceasta carte se face referire la intalnirea aceasta pe care am avut-o cu Staretul. Dintr-o suta de oameni care veneau in Sfantul Munte in fiecare zi, optzeci mergeau la Parintele Paisie. Si aceasta pentru ca Sta­retul le spunea lucruri foarte folositoare. Acest magnet duhovnicesc ii atragea pe toti.

Cand am mers la Suroti si am ingenuncheat la mormantul sau, am simtit ca imi vorbeste din nou, asa cum l-am auzit vorbindu-mi si prima data la Panaguda. Foarte multi oameni care s-au inchinat la mormantul sau mi-au marturisit ca au simtit binecuvantarea Staretului si ca indata dupa aceasta li s-au rezolvat problemele. El nu este un monah simplu si virtuos, ci un mare sfant al zilelor noastre. Cred ca nu vor trece multi ani si Patriarhia Ecumenica il va declara oficial sfant. In inima mea, el este deja sfant. Il iubesc mult si simt multa evlavie pentru el. Uneori, cand intalnesc vreo greutate, il chem in ajutor. „Parinte Paisie, ii spun, ajuta in cutare problema nationala sau in cutare problema aghiorita!” Si vad mult ajutor.

(…)

Inainte de a incheia, vreau sa mai adaug ceva despre acest om sfant. La cateva zile dupa ce l-am intalnit pe Parintele Paisie, am vorbit cu Parintele Pavel de la Marea Lavra. El mi-a spus ca, in timp ce urcam spre Panaguda, Staretul Paisie se-ntorcea adeseori catre carare si spunea: „Vine Parintele Ioachim. Vine Parintele Ioachim”. Acestea le spunea fara sa ma vada si fara sa fi fost iìnstiintat de venirea mea. Cum sa nu propovaduiesc tuturor ca am intalnit un sfànt si ca intalnirea mea cu el a fost o minune? Pa­rintele Paisie iubeste patria noastra si Sfantul Munte, care se numeste astfel nu pentru alt motiv, ci pentru sfintii pe care i-a nascut. In toata lumea un singur munte este sfant. Sfantul Munte este si va fi „atelierul” sfinteniei. Amin.

***

Fotiadis Omiros, functionar al Sfantului Munte

Parintele Paisie spunea ca Bizantul a inceput sa faca Sfantul Munte, dar acum a venit timpul ca Sfantul Munte sa refaca Bizantul. „Cand ii vei vedea pe turci, spunea Staretul, construind bisericile noastre, sa stiti ca o fac ca sa mergem noi acolo”. In anul 1992, cand am auzit aceasta, nu puteam sa inteleg cum se va putea intampla asa ceva, dar nici nu am indraznit sa-l contrazic pe Staret. Dar in anul 2000 am mers in Imvros, la biserica Sfìntilor Teodori, unde ieromonahul Pavel, pe atunci egumen al Schitului „Sfantul Andrei” din Sfantul Munte Athos, intretinea icoane si obiecte. Atunci s-a intamplat sa se afle acolo si ministrul culturii al Turciei, care a spus ca vrea ca de Pasti sa fie trase clopotele de la acea biserica. Tot astfel, intr-o vizita de-a mea in Mira Lichiei, m-am intalnit cu primarul acestui tinut, care mi-a spus ce biserici se repara acolo. Acelasi lucru l-am auzit de la inca sase sau sapte persoane foarte influente din diferite orase ale Turciei, precum Aivali, Smirna si altele. Se vede ca aceasta s-a intamplat ca sa mi se spulbere necredinta de mai inainte. Acum mai mult de saizeci de biserici din Turcia sunt reparate chiar de catre turci pentru scopuri turistice. Astfel de reparatii am vazut facandu-se si in orasul Procopi, unde a trait Sfantul Ioan Rusul. In unele biserici, unde merg multi greci, s-a dat de catre primarii acelor orase permisiunea de a savarsi Sfanta Liturghie, asa cum este cea de la Panaghia-Sumela. Turcii fac toate acestea numai si numai pentru a lua bani de la turistii care merg sa vada aceste biserici. Si astfel, dupa ani de zile a inceput sa se implineasca proorocia Staretului Paisie”.

(Extrase din: Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Marturii ale inchinatorilor, Editura Evanghelismos, 2006)

• Continuare de la: Aduse cu posta electronica (2): Dr. Ioan Gandu: SA LUPTAM LUPTA CEA BUNA (I)

*

Noi, prostimea şi talpa ţării, am constatat că mulţi dintre cei care încercăm să folosim bisturiul duhovnicesc şi socio-cultural, sărim sau ocolim etape importante şi hotărâtoare, trecând direct la operaţia în sine şi uitând nu doar de iubire, rugăciune, tact şi blândeţe, ci şi de curăţirea şi pansarea obligatorie a diverselor noastre necurăţii şi răutăţi lăuntrice, pe care prin intervenţia noastră pripită, uneori chiar intempestivă sau ultimativă, le-am scos la iveală!

De ce există oare atât de mult rău în lumea de azi? Deoarece oamenii au aruncat cea mai de nădejde armă a lor, arma atotbiruitoare prin care orice rău, orice păcat şi orice demon sunt sigur biruiţi pe toate câmpurile de luptă…

Despre zilelele cele rele şi stăpânii cei vicleni

“Trăim zilele cele grele în care mai marele întunericului, cu toate puterile sale, a pornit atacul împotriva Bisericii noastre Ortodoxe şi a tuturor credincioşilor creştini. Însă, Domnul cel tare şi puternic în războaie, Cel ce zdrobeşte pe vrăjmaşi cu braţul Său cel înalt, îi va zdrobi şi pe aceştia cu toate uneltirile lor şi-i va trimite în focul cel mai dinafară şi în iezerul de foc, care este a doua moarte.

Noi însă, să rămânem tari şi nezdruncinaţi în credinţa ortodoxă şi în iubirea Mântuitorului Hristos, de care nimic nu trebuie să ne despartă, nici necazuri, nici supărări, nici foamete, nici boală, nici altă primejdie, nici măcar moartea. Dacă vom fi statornici în dragostea lui Dumnezeu, vom suferi puţin pentru moment, dar după aceea ne vom bucura şi vom trăi în veşnicie cu El.

Din nefericire, conducerea şi stăpânirile statului şi ale Bisericii sunt guvernate de mai marele întunericului şi de masonerie. Vai! Vai! Unde am ajuns! Cei mai mulţi dintre conducători sunt instrumentele celui rău. Nu ştiu ce să spun.

<Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşa de îngrădire împrejurul buzelor mele!> sau <fugi, taci şi mântuieşte-te>, dar unde să fugă cineva, căci pretutindeni duşmanul şi-a întins capcanele, şi în oraşe, şi în pustie, şi pe uscat, şi pe mare; numai în Cer, acolo trebuie să fugă cineva ca să se mântuiască. Dar vrăjmaşul şi ucigătorul de oameni, tocmai pe aceştia care vor să urce către ceruri îi războieşte mai tare.

(N. n. – Observăm că Părintele Filothei primise în dar o profundă cunoaştere şi o străvedere duhovnicească, ce-i permiteau să dea tuturor, credincioşilor şi necredincioşilor, sfaturi luminate şi mântuitoare).

Rămâneţi statornici în adevărata credinţă ortodoxă

Dar şi în aceste zile viclene, în care toţi s-au abătut de la credinţă Domnul Iisus Hristos n-a părăsit Biserica Sa, pe care El Însuşi a zidit-o şi întărit-o, încât porţile iadului nu o vor birui. Războită şi primejduită de duşmanii nevăzuţi care căutau s-o nimicească, totuşi Biserica a promovat totdeauna bărbaţi plini de credinţă şi iubire, cu multă râvnă, bărbăţie, înţelepciune, cumpătare şi har în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, care, ca nişte lei, au urmărit pe vrăjmaşul de moarte al Bisericii ortodoxe. Tot astfel, şi acum şi în vecii vecilor, nu va înceta să arate astfel de bărbaţi care nu-şi vor pleca genunchii noului Baal – papa şi slujitorilor săi.

Chiar dacă toate neamurile şi toate popoarele se vor închina fiarei care s-a ridicat din abis să corupă pe cei care locuiesc pe pământ, ostaşii lui Hristos, ai Bisericii Ortodoxe, vor cânta: <Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu>.

Întrucât, iubiţii mei fii sufleteşti, eu am ajuns la adânci bătrâneţi şi în curând voi pleca din această patrie pământească şi străină, vă las sfatul meu părintesc: rămâneţi statornici în adevărata credinţă ortodoxă pe care din pruncie aţi fost învăţaţi s-o păziţi; aşa ne învaţă Sfintele Evanghelii, Profeţii, Apostolii, Sfinţii Părinţi de Dumnezeu purtători, întruniţi la cele şapte sinoade ecumenice, precum şi toată tradiţia scrisă şi nescrisă, apostolică şi patristică. Să urâţi toată greşala, erezia şi învăţătura potrivnică Bisericii Ortodoxe, ca nişte buni ostaşi ai Mântuitorului Hristos, ca să luaţi cununa cea nestricăcioasă. Amin. Cu dragoste părintească, al vostru rugător către Domnul, arhimandrit Filothei Zervakos” .

După cum lesne putem sesiza Cuviosul Filothei, bărbat duhovnicesc plin de har şi făcător de minuni, deşi extrem de realist şi corect informat asupra situaţiei socio-politice din lume, nu ne îndeamnă decât la o statornică luptă duhovnicească şi nicidecum la acţiuni sociale ultimative temerare, ineficiente şi chiar naive, fie ele şi sincere, fiindcă toţi creştinii cu fapta, pe deplin luminaţi şi înţelepţiţi de Dumnezeu ştiu bine că lupta şi căinţa lor lăuntrică trebuie să-I placă lui Dumnezeu, iar izbânda finală vine numai de la El! Sfânta Scriptură zice:

“Vai, când numele prisoseşte mai mult decât fapta voastră”,

iar Sfinţii Părinţi adaugă:

„Cei ce-l laudă pe monah (N. n. – Şi prin extindere pe orice creştin!) îl predau diavolului”.

Mai mare încă şi decât darul facerii de minuni este vederea propriilor păcate, ne învaţă Mântuitorul Hristos şi toţi Sfinţii Părinţi, iar curajul celor care-i îngrijesc, alină sau tămăduiesc cu pricepere reală pe cei răniţi în luptele acestei lumi efemere e încă şi mai mare decât al celor care au provocat aceste răni, oricât de răsunătoare le-ar fi fost victoriile efemere. Ce să mai zicem de adâncimea înţelegerii teandrice şi cuprinderii luminate şi responsabile a lucrurilor?

Cu alte cuvinte, încă şi mai tranşant, dacă este firesc să mergem cu mărturisirea ortodoxă până la jertfa totală din dragoste pentru Mântuitorul Hristos, deşi El milă vrea mai întâi şi nu jertfă, apoi cu certitudine nici un ţel pur omenesc nu merită jertfa supremă, chiar dacă milioane de semeni ai noştri, forţaţi de vicisitudinile istoriei sau amăgiţi social dintr-o pricină sau alta, şi-au dat sau pierdut vieţile de-a lungul veacurilor, suflete greu încercate pentru care Biserica dreptslăvitoare şi toţi creştinii cu fapta se roagă fierbinte la fiecare Sfântă Liturghie, în special pentru cei care au murit pentru credinţă şi neam, dar şi pentru cei care au murit nepregătiţi şi fără veste, din toate taberele de luptă, căci Milostivirea Împăratului Vieţii până la Parusia şi dragostea creştină adevărată nu pot fi condiţionate subiectiv şi nici nu pot avea limite preconcepute în inimile real şi viu compătimitoare… Numai Bunul, Milostivul şi Dreptul Judecător ştie Taina fiecărui suflet în parte, adâncul şi rărunchii lui. Noi să ne rugăm stăruitor!

Mărturisirea de credinţă ortodoxă a Părintelui Filothei

Redăm doar un fragment final din această mărturie, fiindcă aflăm în cuprinsul său toate temeiurile de neclintit pentru care noi, talpa şi prostimea planetară, iubim, chiar şi aşa păcătoşi şi vrednici de toată osânda, dar cu frică de Dumnezeu, dreapta slujire, dreapta mărturisire, dar, mai cu seamă, dreapta săvârşire a poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos, aşa cum ni le-a lăsat Dânsul şi nicidecum aşa cum încearcă să ni le răstălmăcească ecumeniştii facili ai zilelor noastre…

Aşadar,

”nu primesc, resping şi anatematizez:

1) Orice impietate, necredinţă, slavă deşartă, erezie şi greşeală, veche sau nouă, care este potrivnică credinţei ortodoxe şi tradiţiilor Apostolice şi patristice;

2) Nu accept nici un fel de inovaţie sau învăţătură omenească străină, potrivnică învăţăturii şi credinţei ortodoxe sănătoase şi sfintelor tradiţii despre care Sinodul al VII-lea ecumenic declara: <Toate inovaţiile sau adăugirile făcute pe lângă învăţătura formulată de pururea pomeniţii Părinţi ai Bisericii, să fie anatema>.

Ascultând de porunca Creatorului a toată făptura, a Dumnezeului şi a Părintelui nostru Ceresc, de a-i iubi pe toţi, chiar şi pe duşmanii noştri, şi de a ne ruga pentru toţi cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc, îi iubesc pe toţi, îi iert pe toţi, cer iertare de la toţi şi mă rog din tot sufletul şi din toată inima pentru toţi.

Mă rog la Iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină, pe cei întunecaţi să-i lumineze, pe cei aflaţi în greşeli să-i îndrume spre Adevăr, pe duşmani să-i împace, pe cei bolnavi cu trupul şi cu sufletul să-i vindece, pe văduve şi pe pe orfani să-i ocrotească, pe cei bogaţi să-i facă milostivi, pe cei păcătoşi să-i ierte, pe cei puţin credincioşi să-i întărească, iar pe cei credincioşi să-i ţină în credinţa ortodoxă, toate neamurile, prin legătura dragostei, să le unească, pe toţi să-i cheme la unirea credinţei ortodoxe celei adevărate, pe toţi să-i învrednicească de împărtăşirea Sfântului Duh şi tuturor toate cele spre mântuire să le dăruiască. Iar, pe mine, păcătosul şi cel mai mic dintre toţi oamenii, împreună cu toţi fiii mei duhovniceşti şi întreg neamul omenesc de pretutindeni, să ne miluiască şi să ne mântuiască cu Harul şi cu Iubirea Sa de oameni şi să ne învrednicească de viaţa cea veşnică şi nestricăcioasă a Împărăţiei Sale Cereşti” .

Păstrând proporţiile, fiindcă viaţa noastră duhovnicească sărăcăcioasă este cu totul lipsită de fapte bune, mai cu seamă raportată la vieţuirea minunată a Cuviosului, iar păcătoşenia noastră, deşi mărturisită, încă neîndreptată precum se cuvine, în ceea ce mă priveşte personal, ultima felie de viaţă pe care mi-o va mai lăsa Milostivul şi Dreptul Dumnezeu vreau s-o petrec, cu binecuvântarea duhovnicului în post luminat, rugăciune stăruitoare, milostenie şi priveghere după puteri, căinţă reală şi pe cât mă vor ţine puterile, în iubire creştinească vie şi iertare a tuturor, fie că mă iubesc, fie că mă urăsc, şi, doar cu Mila lui Dumnezeu, mai mult să primesc decât să ofer învăţătură, în această parte finală a vieţii mele.

Rog cu umilinţă sufletească negrăită pe toţi cei care mă cunosc, atât pe cei care vor fi bucuroşi de această hotărâre firească, izvorâtă dintr-o inspiraţie de foc lăuntric mistuitor, care-mi spune că la certitudinile cele cereşti nu se poate ajunge decât după ce ne ardem ultimele iluzii pământeşti, cât şi pe cei nemulţumiţi şi mâhniţi din pricina gândurilor, cuvintelor sau faptelor mele, să mă ierte şi să se roage lui Dumnezeu şi pentru păcătosul meu suflet, precum mă voi strădui la rândul meu să fac pentru ei, căci numai aşa vom împlini cu toţii porunca cea dintâi a iubirii şi iertării creştineşti!

O rugăciune de foc a preotului martir Constantin Sârbu (1905 – 1975, Biserica Vergului şi Sapienţei), făcută cu puţin înaintea plecării sale muceniceşti, ne-a tuşat adânc, căci se vede că a fost plin şi deplin trăită, dovedindu-ne pilduitor cum mucenicia bineplăcută lui Dumnezeu nu se cere, ci se primeşte de Sus în dar:

„Doamne Iisuse Hristoase, stau ruşinat înaintea Ta şi nu mai pot scoate nici un cuvânt, decât de pocăinţă şi rugăciune! A fost şi în viaţa mea o vreme când Ţi-am făcut lăudăroase şi uşuratice făgăduinţe. Eram tânăr, Doamne, iar jertfele, catacombele şi moartea pe care mă lăudam atunci, că voi fi gata să le îndur pentru cuvântul Tău, mi se păreau doar nişte declaraţii înflăcărate şi frumoase, care vor rămâne subiecte de cântări şi de predici pe totdeauna.

Dar când, mai târziu, a venit vremea să-mi ceri în parte adeverirea cu fapte a acelor grăbite făgăduinţe de iubire şi ascultare pe care Ţi le făcusem, abia atunci mi-am dat seama ce preţ se cerea ca să-mi respect legământul pe care îl făcusem…” (“Lacrimi şi Har”, pag. 172, editura Bonifaciu 2010)

Rugăciunea – o armă pururea victorioasă

“Ştiţi voi, fraţilor, care este arma cea mai puternică a omului pe pământ, o armă de nebiruit şi pururea victorioasă, ştiţi? Rugăciunea! Da, rugăciunea! Aşa este, rugăciunea! Deoarece cu ajutorul rugăciunii omul îşi închină tot sufletul său, toată inima şi întreaga sa viaţă lui Dumnezeu, iar Dumnezeu devine apărătorul şi călăuzitorul său. Ce-i mai pot face oamenii or demonii atunci? Nimic! Absolut nimic! De aceea, Domnul ne porunceşte în Evanghelia Sa: <Rugaţi-vă neîncetat>.

De ce există oare atât de mult rău în lumea de azi? Deoarece oamenii au aruncat cea mai de nădejde armă a lor, arma atotbiruitoare prin care orice rău, orice păcat şi orice demon sunt sigur biruiţi pe toate câmpurile de luptă . Iar această armă este rugăciunea – rugăciunea şi postul. Este armura cea mai de preţ, fiindcă este armura lui Dumnezeu; cea mai sigură şi atotbiruitoare armură, pentru că este armura Mântuitorului Hristos – armura singurului adevărat Dumnezeu pe toate tărâmurile. Iar El?

El ne-a oferit această armură nouă, creştinilor; ea se păstrează în Biserică şi este dăruită în Biserică. Dumnezeiasca gură a Mântuitorului a descoperit tuturor locuitorilor pământului acest adevăr absolut: prin rugăciune şi post orice necurăţie, orice păcat şi orice demon sunt îndepărtaţi de oameni. Atunci când oamenii dau deoparte această armă a Mântuitorului Hristos, ei devin uşor pradă a oricărei răutăţi, a oricărui păcat. Vai! Ei devin pradă oricărui demon”.

Printre aceşti demoni cu care s-a luptat luminat, stăruitor şi se pare cu mult folos (printre alţi nevoitori creştini lucizi şi în cunoştinţă de cauză), scriitorul Denis de Rougemont ne-a dezvăluit extrem de convingător, nuanţat şi realist, “demonul libertăţii”, “demonul democraţiei”, „demonul poliţiei”, „demonul siguranţei”, „demonul popularităţii”, „diavolul teolog”, „diavolul filantrop”, „diavolul, om de lume”, „diavolul scriitor” ş.a, dar ne-a şi prevenit că „diavolul ne face semn în viciile noastre şi ne aşteaptă în virtuţile noastre”, reamintindu-ne şi soluţia eficientă, doar aparent paradoxală, dată de Solomon:

„Răspunde nebunului în acelaşi timp după nebunia lui şi după înţelepciunea pe care o risipeşte, căci astfel nebunul nu va mai trece drept înţelept; şi noi, noi nu vom deveni nebuni. Soluţia este să i se reziste diavolului prin subtilitate, prin inteligenţă (N. n. – Fără a intra însă în dialog cu el, cum ne învaţă toţi Sfinţii Părinţii, ci făcând unicul lucru pe care diavolul nu-l poate face şi nici nu-l poate împiedica oamenilor, adică să ne smerim!), prin toate armele credinţei, ale speranţei şi ale iubirii creştine, cărora el le ignoră puterea!”.

„De ce, de ce a căzut lumea modernă într-un rău atât de mare, într-un rău de care nu mai poate scăpa? Deoarece s-a îndepărtat de Mântuitorul Hristos, a dat deoparte Sfânta Sa Evanghelie, a aruncat armura Sa atotbiruitoare: rugăciunea şi postul. Ea a aruncat totul deoparte şi vrea să-şi rezolve problemele fără Mântuitorul Hristos, şi nu doar fără Hristos, ci chiar împotriva lui Hristos.

Iar oricine se războieşte cu Mântuitorul Hristos, Dumnezeul nostru, se aliază cu diavolii. Şi ce poate oare să mai rămână dintr-o astfel de persoană în acest mare război? Un cadavru şi nimic altceva decât un cadavru! (…)

Numai datorită puterii sale divino-umane este Creştinismul sarea pământului, sare care-l păzeşte pe om ca nu cumva să cadă în plasa păcatului şi a răului. Dacă şi Creştinismul se dizolvă în felurite forme de umanism, el îşi pierde gustul, devine sare fără gust, care, după cuvintele cu totul adevărate ale Mântuitorului, nu mai e bună de nimic, decât spre a fi aruncată şi călcată în picioare de oameni.

Orice dorinţă şi încercare a Creştinismului de a se uni, de a făuri o înţelegere cu duhul vremurilor, cu mişcările trecătoare ale feluritelor perioade istorice şi chiar cu partidele politice sau facţiunile conducătoare ale statului, îi răpeşte Creştinismului acea valoare aparte care îl face singura religie divino-umană din lume.

Nesupunându-L şi neadaptându-L pe Dumnezeul-Om Hristos la duhul vremurilor, ci supunând şi adaptând duhul vremurilor la duhul veşniciei lui Hristos, la umanitatea divină a lui Hristos – aceasta este unica misiune adevărată a Bisericii lui Hristos în lume, a Bisericii Ortodoxe şi Apostolice. Doar în acest chip va putea Biserica să păstreze personalitatea de neînlocuit şi de viaţă dătătoare a Dumnezeului-Om Hristos, cea mai înaltă valoare din toate lumile văzute şi nevăzute şi din toate timpurile, trecute, prezente şi viitoare, căci El este valoarea supremă şi criteriul infailibil al tuturor!“

(“Lupta pentru credinţă” – Arhimandrit Justin Popovici)

O simplă rugăciune de toată vremea

Doamne al Puterilor, de Îţi este cumva bineplăcută rugăciunea noastră de proşti luminaţi, dar nealiniaţi niciunei mişcări omeneşti trecătoare, precum Tu ne-ai poruncit, îndemnându-ne să alegem întotdeauna partea Mariei, care nu se va mai lua de la noi, Te rugăm cu genunchii inimii plecaţi: nu lăsa uriciunea pustiirii să pătrundă şi în ultimele oaze planetare ale creaţiei Tale, în care noi, ultimii Tăi mărturisitori (nădăjduim, fie şi cei din urmă!), mai căutăm cu un dor lăuntric cotropitor măcar un strop din puritatea cea dintâi a vieţii noastre. Altfel, mărturisim fără cel mai mic regret sau ezitare, am prefera de-o infinitudine de ori ca cel mai înverşunat vrăjmaş al nostru să se smerească, la cunoştinţa Adevărului să vină şi viaţa veşnică s-o dobândească, iar noi, păcătoşii, talpa şi prostimea planetară, să rămânem îmbrăcaţi doar în haina penitenţei luminate până la sfârşitul zilelor noastre, căci duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu le va urgisi, iar cele mai scumpe daruri pe care Împăratul Vieţii le face tuturor prietenilor Lui, sunt libertatea harică deplină, pacea inimii şi dreptul veşnic nebiruit de-a fi slujitor al Luminii celei de-a pururea vie şi neînserată!

Pentru această libertate harică, singura libertate reală şi nebiruită, merită să facem orice efort şi sacrificiu, pentru noi şi pentru alţii, dar ordinea firească şi biruitoare în lupta cea bună este numai aceasta:

1. Mai întâi curăţirea şi sfinţirea propriei vieţi după Sfânta Predanie. Dacă va fi o curăţire şi o sfinţire reală, cei din jur o vor sesiza, preţui şi urma;

2. Încredinţarea deplină, prin multă şi luminată sfătuire cu Părinţi şi fraţi adevăraţi de credinţă, cu viaţă sfinţitoare şi mult sporită duhovniceşte, asupra adevăratului nostru mandat duhovnicesc primit în dar şi a menirii reale la care am fost chemaţi de Sus;

3. Certitudinea vieţuirii noastre în duh şi adevăr şi stăruinţa de a lupta cu smerenie adevărată, dreaptă socoteală şi bărbăţie duhovnicească, şi nicidecum aventurarea fără binecuvântare de Sus în mijlocul zarvei de cuvinte şi a luptelor politice schimbătoare şi amăgitoare ale acestei lumi efemere, în care lesne putem fi biruiţi şi ceea ce este mai dureros şi fără folosul nădăjduit;

4. Rugăciunea fierbinte, cu vreme şi fără vreme, pentru cei care duc lupta cea bună, precum şi pentru cei care luptă cu sinceritate, dar fără dreaptă socoteală, şi, mai cu seamă, pentru vrăjmaşi, după modelul pilduitor al Mântuitorului Hristos şi al tuturor Sfinţilor Părinţi. Fără iertarea deplină (cuprinzând şi uitarea răului suportat), rugăciunea sinceră şi iubirea creştină a vrăjmaşilor noştri, nu ne putem numi creştini cu fapta, conştiinţa îndemnându-ne să mărturisim că nici noi, cei ce scriem aceste rânduri de suflet, nu am pus încă început bun acestei desăvârşite şi întru totul smerite vieţuiri duhovniceşti, deşi “noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu!” (I Corinteni 2 – v.12).
5. Şi tot Sfântul Pavel Apostolul neamurilor ne îndeamnă pe fiecare dintre noi, în termenii cei mai clari cu putinţă:“Luptă-te lupta cea bună a credinţei, cucereşte viaţa veşnică în care ai fost chemat şi pentru care ai dat bună mărturie” (I Timotei 6 – v. 12)

În viaţa pământească, mai trecătoare decât umbra unui vis, cea mai grea înfrângere nu este victoria, ci urmarea ei! Când ni s-a relevat sensul profund duhovnicesc al acestui paradox creştin, am înţeles şi de ce pentru a dobândi totul, trebuie mai întâi să pierdem totul sau aproape totul, trăind, în duh şi adevăr, voturile monahale, indiferent de forma vieţuirii creştineşti la care am fost chemaţi, locul şi timpul în care suntem cuprinşi, deoarece cununa cea nestricăcioasă o primesc numai cei ce vor împlini întocmai poruncile lui Dumnezeu, şi nicidecum cei care le povestesc meşteşugit, le ajustează după mintea lor ajunsă deja ţărână (indiferent de câtă putere omenească le-a fost îngăduită de Sus) sau, şi mai grav, le pervertesc cumplit, făcându-se slugi oarbe ale întunericului, aşadar hulindu-L pe Dumnezeu. Să nu fie la nimeni dintre cei muritori această hulire, să nu fie!

Şi ce ne mai îndeamnă Apostolul neamurilor?

“Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celei cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste. Nimănui cu nimic nu fiţi datori, decât cu iubirea unul faţă de altul; că cel care iubeşte pe aproapele a împlinit legea (…) Iubirea nu face rău aproapelui; iubirea este deci împlinirea legii” (Romani 13 – v. 7, 8 şi 10)

Cu alte cuvinte:

„Noaptea e pe sfârşite: ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele Luminii” (Romani 13 – v. 12).

Dacă vom (re)citi cu smerită cugetare şi aceste cuvinte-lumină pe care le-am aflat în Cazanie, poate cu toţii vom înţelege mai bine cum trebuie dusă lupta cea bună:

„Într-adevăr, orice călcare de lege este păcat, însă păcatul săvârşit în văzul tuturor vatămă pe toţi câţi îl văd şi-l aud. Pentru aceasta păcatul săvârşit în ascuns este numai păcat, iar cel săvârşit în faţa oamenilor se face însutit şi înmiit, pe potriva celor care-l văd şi aud, vătămându-se de el. De aceea, Domnul nostru Iisus Hristos, prin cuvintele rostite, împotriva oamenilor pricinuitori de sminteală, a zis: <Vai omului aceluia prin care vine sminteala!>”.

Aşadar, să nu ne facem şi noi „călăuze oarbe, orbilor”, vrând să facem binele pe care îl dorim, dar făcând răul pe care nu-l dorim, precum ne avertizează tot Sfântul Apostol Pavel, ci să vorbim, să scriem şi să înfăptuim luminat, în duh şi adevăr, numai ceea ce ne-a poruncit şi învăţat pilduitor Mântuitorul, pentru a nu fi altora, vai, pricină de sminteală şi nouă, vai, a doua oară, pricină de osândă…

Dacă dragoste nu avem, nimic nu ne foloseşte

O să-i rugăm cuviincios pe toţi cei care vor citi aceste rânduri de suflet, credincioşi sau încă necredincioşi, să ne ierte puţinătatea înţelegerii şi a cuprinderii duhovniceşti şi teologico-culturale, dar să cugete olecuţă şi asupra acestei analogii ce ni se pare extrem de sugestivă şi potrivită dorinţei noastre limpezitoare; mai întâi fraţii noştri sufleteşti şi fii ai Bisericii Ortodoxe, să se gândească cu seriozitate cât de mult şi izbitor se aseamănă situaţia unui medic chirurg competent care-i face unui om suferind, să zicem, o operaţie laborioasă, cu cea a unui intelectual creştin pregătit, sincer, onest şi moral ce se străduieşte să-i catehizeze şi să-i lumineze duhovniceşte şi socio-cultural pe cititorii sau ascultătorii lui.

Dar, să ne reamintim şi care sunt etapele fireşti şi imperios necesare ale realizării unei operaţii chirurgicale:

1. Un chirurg cu experienţă, stăpân pe mijloacele sale profesionale, îşi informează pacienţii argumentat, calm, încurajator, blând, răbdător, dar ferm, de ce este absolut necesară operaţia şi care sunt şansele de reuşită, precum şi riscurile sale, obţinând acceptul acestora;

2. Se realizează apoi o pregătire preoperatorie corectă şi minuţioasă, cuprinzând desigur pentru medicii şi bolnavii creştini şi rugăciunea;

3. Urmează preanestezia şi anestezia efectuate individualizat şi atent;

4. Operaţia propriu-zisă, în care rolul primordial îl au harul şi competenţa chirurgului, care operează, curăţă ţesuturile, suturează, dar şi pansează cu grijă plaga operatorie;

5. Îngrijirea postoperatorie, cel puţin la fel de corectă şi minuţioasă ca cea preoperatorie.

Ei bine, cu scuzele de rigoare, dintr-o experienţă întinsă pe cinci decenii, noi, prostimea şi talpa ţării, am constatat că mulţi dintre cei care încercăm să folosim bisturiul duhovnicesc şi socio-cultural, sărim sau ocolim etape importante şi hotărâtoare, trecând direct la operaţia în sine şi uitând nu doar de iubire, rugăciune, tact şi blândeţe, ci şi de curăţirea şi pansarea obligatorie a diverselor necurăţii şi răutăţi lăuntrice, pe care prin intervenţia noastră pripită, uneori chiar intempestivă sau ultimativă, le-am scos la iveală!

Se ştie că toţi oamenii, indiferent de pregătirea intelectuală sau treapta lor duhovnicească, nu ascultă decât de teamă, pentru răsplată sau din dragoste, iar teama, chiar dacă este începutul înţelepciunii, nu este şi sfârşitul ei, fiindcă mai ascultători şi decât cei interesaţi doar de răsplata imediată, sunt cei care au un grăunte de iubire, or măcar de compasiune creştină, iubirea creştină autentică fiind singura virtute fără umbră…

Cu mâhnire negrăită, mărturisim că nici noi, cei ce-am scris aceste rânduri [...], nu am dobândit încă o iubire necondiţionată subiectiv pentru toţi oamenii precum s-ar cuveni (poruncă limpede având de la Mântuitorul să ne iubim şi vrăjmaşii!), ci adeseori doar puţină milă creştină, la îndemnul marilor noştri duhovnici care ne-au sfătuit, stăruitor, ca în toate cazurile în care avem îndoieli să precumpănească mila!

Desigur, ca orice vieţuitor în trup putem lesne greşi, mai cu seamă că ne recunoaştem deschis simplitatea trăirilor (a se citi prostia noastră de toată vremea, despre care ne vorbeşte atât de luminat şi Părintele Arsenie Papacioc), dar “Imnul Dragostei” ne-a marcat definitiv şi irevocabil firava, sărăcăcioasa şi puţinăcioasa noastră trăire creştinească, din care ne-a rămas însă nădejdea nebiruită a miluirii şi a învierii lăuntrice:

“De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată…” (I Corinteni 13 – v. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 şi 8.)

Cu smerită metanie de gând şi recunoştinţă vie, mulţumim tuturor celor care ne citesc sau publică modestele comentarii, cu atenţie şi solidaritate creştină luminată, dar şi celor care ne critică pe bună dreptate neajunsurile de toate felurile, de fond şi de formă, şi în special plăpândul tact duhovnicesc, mai întotdeauna insuficient, cu care ne-am străduit să-i sensibilizăm pe toţi (mai cu seamă pe colegii de trudă redacţională, ceva mai tineri) asupra luptei cele bune, care ne arată tuturor, prin pilda Sfinţilor Părinţi, că în faţa dreptăţii ne înclinăm, dar în faţa bunătăţii, îngenunchem…

Aşa cum valoarea unui medic chirurg se judecă în mod obiectiv după numărul de cazuri grele operate cu izbândă, viaţa oricărui creştin se cumpăneşte după roadele sale duhovniceşti, după ajutorul pe care l-a dat, cu smerită cugetare şi luminată pricepere, în naşterea lăuntrică întru Hristos Domnul a cât mai multor suflete, şi mai puţin prin greutatea capetelor aplecate de dreptatea sa, părută sau reală numai Cel de Sus ştie cu adevărat.

Cu adevărat, prea iubiţilor şi apropiaţilor de Dumnezeu fraţi ortodocşi, cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta, cel mai greu, cel mai bun şi de folos lucru în această grea şcoală a vieţii pământeşti este să rămânem întotdeauna nişte proşti luminaţi, care se roagă cu vreme şi fără vreme, şi pentru cei răi, şi pentru cei buni, căci caprele suntem sigur noi, iar oile le ştie numai Bunul, Dreptul şi Milostivul Dumnezeu, Cel veşnic viu şi în Prea Sfânta Treime slăvit şi închinat, fără de-a Cărui ştire nimic nu se mişcă, nici în lumea nevăzută, nici în cea văzută.

Doamne ajută cui… ajută şi sporeşte cui iubeşte!

25 ianuarie 2011

Sfântul Grigorie Teologul,

Arhiepiscopul Constatinopolei

Legaturi:

• Suntem convertiti cu adevarat?
• “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!” OARE NOI AVEM CREDINTA?
• ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba?
• DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”
• CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS
• SFANTUL MAXIM MARTURISITORUL sau ce inseamna cu adevarat sa marturisesti credinta
• Teologul Jean-Claude Larchet despre pericolele antihristice ale SPIRITUALITATII SI TEOLOGIEI FARA HRISTOS, FARA SFINTII PARINTI SI FARA VIATA
• UNA DIN BOLILE CRESTINULUI POSTMODERN: SEMANAREA CU VOLUPTATE A SMINTELII OTRAVITOARE AVAND CHIPUL “MARTURISIRII ADEVARULUI”: “Ce eşti tu? Luptător al lui Hristos sau luptător al diavolului? Ştii că există şi lup­tători ai diavolului?”
• Marturiile despre Ortodoxie ale unui convertit de la baptism, Dr. Clark Carlton: CUM SA TRAIESTI O VIATA ORTODOXA INTR-O LUME SECULARA?
• Duminica Ortodoxiei. CE INSEAMNA SA FIM CU ADEVARAT ORTODOCSI?
• Articolele saptamanii (1): DE CE TREBUIE… “SA NU OSANDESC PE FRATELE MEU”?

*

• Nu poate sa fie adevar fara dragoste si nu poate sa fie dragoste fara adevar! Poate sa nu te copleseasca dragostea lui Hristos? – CUVANT AL PR. MIHAI ALDEA
• Pr. Mihai-Andrei Aldea: DE UNDE INCEPE SI CUM SE FACE LUCRAREA DE PROPOVADUIRE (MARTURISIRE)? Cum putem sa-i iubim pe cei aflati in rataciri si pacate grele? Cum poti sa cazi din Adevar chiar fara sa stii?
• CUVANT DUHOVNICESC CU PUTERE AL PR. MIHAI ALDEA: “Trebuie sa lasam deschise portile pocaintei pentru oricine si sa fim sinceri cu noi insine”
• Parintele Ioan Sismanian la Duminica Fiului Risipitor (2011): PUTINI INTELEGEM CU CINE SA LUPTAM SI PE CINE SA IUBIM!
• Cuvant al Parintelui Ioan Buliga la Duminica Fiului Risipitor: “DE CE OAMENII UCID DRAGOSTEA?”
• Sf. Valeriu Gafencu: “SUNTEM CRESTINI NUMAI CU NUMELE…” Ce inseamna sa fim crestini, cum putem realiza curatirea launtrica si nasterea din nou?
• TESTAMENTUL SFANTULUI MARTIR VALERIU, OMUL IN CARE VIA HRISTOS: Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul! Duceti Duhul mai departe!
• SFANTUL VALERIU – NEINTELES SI PRILEJ DE POTICNIRE pentru multi, si ieri, si azi
• MIRCEA VULCANESCU: “Primejdia: tradarea Duhului de cei pusi sa-L apere… Crestinismul nu-i o doctrina, ci o viata”
• CUM FUGIM DE HRISTOS?
• CATEVA FORME SUBTILE DE INSELARE SI DE PERVERTIRE A CREDINTEI SI A VIETII IN HRISTOS: Pietism, zelotism, intelectualism, hipercriticism
• FERICITUL SERAPHIM ROSE despre Ortodoxia milei lucratoare si a durerii inimii VS. “super-ortodoxia” celor cu inimile reci si inraite
• CUVIOSUL SERAFIM ROSE - “UN OM AL INIMII”
• Fanatism si relativism – extremele pierzarii
• Din nou din cartea “Zeul tolerantei…”, un capitol fundamental: CRESTINISMUL: CAUZA A INTOLERANTEI?Care este diferenta intre marturisire si FANATISM?
• SA NE REAMINTIM DUHUL ADEVARATEI MARTURISIRI, CA SA NU CADEM IN INSELARE
• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
• SALVAREA ORTODOCSILOR DE ASTAZI (III): Ce este Antihrist?
  
• Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre cel mai grav pericol: SECULARISMUL IN BISERICA, ca FALSIFICARE a Duhului adevarat
• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate
• Omul intre “binele” firii cazute si lucrarea launtrica a Duhului
• SA NE CUNOASTEM BOALA NOASTRA - Cuv. Paisie Aghioritul
• Sa ne temem de fatarnicie!
• Intre marturisire si razbunare
• PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!” (1)
• CE FEL DE CRESTINI SUNTEM, DE FAPT?
• TAINA UNITATII. Cum traim, fara sa stim – pietist sau ideologic – in afara Ortodoxiei, in numele “UNITATII” DE JOS SI A “IUBIRII” CELEI VECHI (I)
• CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos? (II)
• Credinta mecanica sau viata crestina ca SIMULACRU
• Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc
• PARINTELE SERAPHIM ROSE NE ARATA DE CE ESTE NECESAR SI CUM PUTEM SA DOBANDIM “CUGETUL PARINTILOR”

*

• PARINTELE MELCHISEDEC, STARETUL MAN. PUTNA: “Avem nevoie de multa rugaciune si priveghere! Neamul si omenirea intreaga gem, dorind rugaciunea!”
• Cuv. Paisie Aghioritul: “Arme” pentru razboiul nevazut al acestor vremi
• E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE
• CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”
• UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI SELAFIIL SIBERIANUL: Avem nevoie de cat mai multa rugaciune!

***

• FERICITUL FILOTEI ZERVAKOS – 30 DE ANI DE LA MUTAREA LA CER: “Vremuri stricate, zile viclene, cel ce se mantuieste pe sine mare se va numi…
• Descoperirile dumnezeiesti ale avvei Filotei Zervakos
• E VREMEA SA NE TREZIM DIN SOMN!
• “Când ruşinea femeilor va dispărea, atunci ziua Judecăţii va fi aproape“
• Fericitul Filotheos Zervakos – DOUA MINUNI DOVEDITOARE CA NU MANTUIESTE CALENDARUL, CI POCAINTA
• Fericitul Filotheos Zervakos despre cei care contesta Tainele de pe stilul nou, despre catolici si unirea “bisericilor”
• De ce a cazut Constantinopolul?
• Fer. Filotei Zervakos: Cum trebuie sa se apropie monahii si laicii de Taina Dumnezeiestii Cuminecaturi
• Cuviosul Filotei Zervakos: SE IMPUNE SA SPUI ADEVARUL CAND E NESOCOTITA SFANTA TRADITIE!
• Sfaturi duhovnicesti de la Fericitul Filotei Zervakos (1): “INCERCATI SA DEVENITI FII AI LUI DUMNEZEU!”
• Cateva dintre multele minuni ale Cuviosului FILOTEI ZERVAKOS

***

• CUVIOSUL IUSTIN POPOVICI – constiinta vie a Ortodoxiei patimitoare
  
• Sfantul Iustin Popovici – Noul sfant filosof si martir al lui Hristos in vremurile noastre
• Cum sa dobandim launtric marturisirea Bisericii? (1)
• Cum sa dobandim launtric marturisirea Bisericii? (2)
• Sf. Iustin Popovici despre ecumenism ca dialog al minciunii
• ERETICUL ARIE – BIRUIT LA NICEEA, DAR BIRUITOR ASTAZI?
• ULTIMUL CUVANT AL PARINTELUI IUSTIN POPOVICI LA ULTIMUL PASTI PE ACEST PAMANT
• LUAREA CRUCII CA DEVENIRE INTRU HRISTOS – Omilie la Duminica Sfintei Cruci (1967) a Cuviosului Justin Popovici

O carte foarte importanta in contextul ecumenist actual, in care se trec sub tacere diplomatica si interesata lucrurile esentiale care ne despart de celelalte “confesiuni”, in frunte cu catolicismul si al sau papa, este cea dedicata Sfantului Maxim de catre teologul francez (convertit de la catolicism la ortodoxie) Jean-Claude Larchet : Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, aparuta la editura Doxologia (a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei).

Aparitia editoriala a trecut, pe nedrept, destul de neobservata, ba, pe ici pe colo, s-au emis, in buna traditie a superficialitatii si barfelii romanesti, suspiciuni nefundamentate privitoare la convingerile autorului, suspiciuni ce nu pot surveni decat la cei care citesc doar titlul cartii si apoi brodeaza dupa “gandul cel rau” si dupa imaginatie. De fapt, sub acest titlu “diplomatic” cu rol de “nada” misionara, J-Cl. Larchet demonteaza, intr-un mod rational si imbatabil, toate poncifele propagandistice cu care catolicii sau filocatolicii au cautat sa instrumenteze anumite cuvinte ale Sfantului Maxim Marturisitorul. Aceste poncife sunt: asa-zisa acceptare a lui Filioque si asa-zisa aparare a primatului papal de catre sfantul marturisitor si filocalic.

In demonstratia cu care respinge receptarea filocatolica a unor citate ale Sf. Maxim, Larchet arata ca marturisirea treimica a acestuia este in perfecta consonanta cu marturisirea sfintilor parinti ortodocsi si in totala despartire cu teologia latina de mai tarziu. Mai mult, Larchet demonstreaza si faptul ca teoria destul de circulata si prin mediile noastre ecumeniste, anume cea a unei presupuse diferente, in ceea ce priveste Filioque, reduse doar la aspecte lingvistice, formale, si nu la cele dogmatice, nu se sustine sub nicio forma.

Ocupandu-se si de problema primatului papal, Larchet extinde tema la intreaga Biserica Catolica. Avand in vedere contextul istoric in care a trait Sfantul Maxim, arata de ce anume acesta avea o oarecare preferinta fata de papii (episcopii Romei) vremii sale si din partea de Apus a Bisericii (Una si nedespartita). Preferinta, strict conjuncturala, este legata exclusiv de faptul ca, pe atunci, papii si Apusul erau ortodoxe si marturiseau ortodoxia. Acesta este, de altfel, criteriul exclusiv prin care papii si Apusul pot pretinde ca sunt Biserica – in masura in care marturisesc credinta ortodoxa:

Biserica Romei poate fi considerata ca Biserica catolica doar in masura in care ea marturiseste credinta ortodoxa. (op.cit., p. 153).

Rezulta cu claritate din acest volum ca denumirea de Biserica Catolica pe care si-a arogat-o acum confesiunea condusa de papa este un abuz si o minciuna, Larchet aratand ca notiunea de catolicism nu inseamna universalitate, ci fidelitate fata de credinta ortodoxa.

In continuare vom reda un fragment din aceasta carte despre cum se raporta, in realitate, Sfantul Maxim Marturisitorul la papa si la Biserica Apusului, urmand sa continuam cu un alt fragment esential despre criteriul aparenentei la Biserica, intr-o postare ulterioara.

***

“Daca ne intoarcem acum spre celelalte texte ale lui Ma­xim, remarcam mai intai ca in general, el are in vedere mai curand Biserica Romei decat pe reprezentantul sau, papa. Cand se refera la acesta din urma, el evoca adesea si pe teologii credinciosii din Roma, numiti in ansamblul lor „romani”, „cei din Roma” sau „barbatii evlaviosi al Romei celei vechi”¹. Ideea ca acesta este vicarul lui Petru (si a fortiori vicarul lui Hristos) este absenta din gandirea lui Maxim. Ca multi dintre Parinti, Maxim, vorbind despre fundamentul apostolic al Bisericii Romei, se refera la Sfantul Petru si la Pavel deopotriva². Atunci cand evoca „piatra” pe care este intemeiata Biserica, ca majoritatea Parintilor, nu are in ve­dere persoana lui Petru, ci dreapta marturisire a credintei in Hristos³; si impotriva acestei drepte marturisiri de credinta considera el ca nu vor prevala portile iadului⁴. Atunci cand elogiaza un papa sau altul, Maxim lasa sa se inteleaga ca valoarea pe care i-o recunoaste tine mai putin de functia lui ,cat de credinta sa⁶ si de fidelitatea sa fata de credinta ortodoxa⁵. El afirma foarte limpede ca iubeste Biserica Romei in virtutea faptului ca aceasta marturiseste credinta ortodoxa⁷. Iar ortodoxia pozitiei doctrinare a Romei este invocata in favoarea fundamentului sau apostolic deosebit, iar nu acesta in favoarea celei dintai⁸.

Ideea ca papa ar fi pentru Biserica un principiu de unitate sau un nucleu vizibil de unitate este straina gandirii lui Maxim. Pentru el, principiul unitatii Bisericii este Hris­tos⁹. La fel, izvorul adevarului dogmelor Bisericii este Mantuitorul Insusi¹⁰.

Maxim recunoaste si apreciaza rolul fundamental pe care l-au jucat de la inceputurile Bisericii, pentru apararea dogmei in special, Biserica Romei si papii care au fost in fruntea ei (el arata o mare cinste pentru Leon I si pentru actiunea sa hotaratoare pentru triumful Ortodoxiei la Sinodul de la Calcedon)¹¹ si isi exprima speranta ca vor continua sa joace acest rol. Pentru el nu exista a priori infaibilitate papala. Cand acestuia i se aduce la cunostinta ca papa tocmai acceptase erezia la care aderasera si ceilalti patriarhi, aceasta nu i se pare cu neputinta¹².

El afirma ca Biserica Romei este in fruntea Bisericilor; totusi, nu e mai putin adevarat ca, in ochii sai, toate Bisericile sunt in mod fundamental pe picior de egalitate¹³, si ca nici una nu prevaleaza asupra celeilalte¹⁴. Ierarhia pe care Ma­xim o stabileste intre Biserici si reprezentantii lor are drept criteriu fundamental marturisirea credintei ortodoxe de catre acestia¹⁵. Bisericile care marturisesc credinta ortodoxa apartin, sau mai precis sunt Biserica catolica; cele care nu o marturisesc sunt in afara acesteia. Biserica Romei este asimilata de el Bisericii catolice¹⁶ atata timp cat marturiseste – si in acel moment era singura care o mai marturisea – cre­dinta ortodoxa¹⁷.

Biserica catolica se gaseste acolo unde este marturisita credinta ortodoxa si fiecare papa, patriarh sau episcop care este in fruntea unei Biserici trebuie sa fie garantul acestei credinte¹⁸.

In perioada tulbure in care a trait Maxim, papa este, de la moartea lui Sofronie, singurul dintre patriarhii pentarhiei care marturisea credinta ortodoxa. De aici si rolul privilegiat pe care i-l recunoaste Maxim in apararea si ilustrarea acestei credinte. Insa, el nu poseda in principiu nici un privilegiu in definirea acestei credinte. Hotararile in materie de credinta sunt luate in mod colegial in sinoade, si validitatea acestor sinoade depinde de acordul adunarii episcopilor, mitropolitilor si patriarhilor asupra deciziilor lor¹⁹.

In afara acestor sinoade, pozitiile dogmatice ale papei, ca si cele ale oricarui alt patriarh, trebuiau primite de adunarea Bisericilor marturisitoare ale credintei ortodoxe si deci supuse aprobarii acestora. Mai multe texte sau fapte la care ne-am referit arata ca se obisnuia in Biserica primara ca orice patriarh sau papa nou ales sa faca dovada corectitudinii credintei sale confratilor prin adresarea unei Epistole sinodale si s a o supuna acordului lor, acord care conditiona validitatea alegerii lor si permitea stabilirea comuniunii. Un text de-al lui Maxim arata chiar ca pozitiile teologice ale papei, departe de a fi considerate normative si indiscutabile, erau discutate de catre teologii altor Biserici si ca papa considera ca este normal sa se justifice daca era cazul²⁰. Deciziile in materie de disciplina bisericeasca erau luate in mod egal, colegial²¹.

Fie ca erau dogmatice, fie disciplinare, deciziile Romei, ca ale oricarei alte Biserici de altfel, trebuiau sa fie in acord cu credinta ortodoxa, cu sinoadele si canoanele²².

Daca Biserica Romei este cea care

„de la Insusi Dumnezeu Cuvantul intrupat, ca si de la toate sinoadele potrivit cu sfintele canoane si hotarari, a primit si poseda stapanirea, autoritate si puterea de a lega si dezlega, in toate si pentru toate, asupra tuturor sfintelor Biserici care sunt pe toata fata pamantului”²³,

aceasta nu se poate realiza, asa cum o indica si textul, decat pe baza „pietrei^” care este constituita din marturisirea adevaratei credinte in Hristos, si in limita a ceea ce canoanele si sinoadele au definit, adica a ceea ce toate Bisericile au vrut si acceptat in mod colegial. Notiunile de suveranitate, de autoritate si de putere de a lega si dezlega (adica de a exclude din Biserica sau reprimi in sanul Bisericii) trebuie intelese in contextul epocii respective, atat in constiinta Bisericii Apusene, cat si a Bisericilor Rasaritene, unde notiunile nu aveau conotatiile politice si juridice pe care papalitatea romana li le-au atribuit mai tarziu (mai ales incepand cu sec. al IX-lea) legate de importanta si functia sa²⁴. Nu putem afirma ca puterea de a lega si de a dezlega apartinea exclusiv papei, pe motiv ca Hristos i-ar fi incredintat-o lui Petru (Mt. 16, 19) si ca papa ar fi succesorul lui Petru: in afara faptului ca Maxim nu vede in papa un succesor, nici a fortiori un vicar al lui Petru (acesta din urma citat fie impreuna cu Pavel in calitatea lor de fondatori ai Bisericii Romei, fie in raport cu marturisirea dreptei sale credinte in Hristos), el nu uita ca puterea de a lega si a dezlega a fost incredintata de Mantuitorul tuturor apostolilor fara deosebire (Mt. 18,18) si o au asadar toti episcopii. Pentru el, de altfel, in mod fundamental, Mantuitorul este „poarta” prin care trebuie sa intre in Biserica toti cei care vor adevarata viata²⁵.

In ochii lui Maxim, ceea ce determina unirea (sau reunirea) si comuniunea cu Biserica este marturisirea credintei ortodoxe; ceea ce cauzeaza si mentine ruptura de aceasta comuniune este marturisirea unei credinte eterodoxe²⁶. Rolul papei, asa cum este prezentat el in cazul lui Pyrrhus (care, in ocurenta, sa o amintim, nu putea avea de-a face decat cu un egal ca statut) era de a pronunta excluderea sau reintegrarea in Biserica si comuniunea cu Biserica nu printr-o decizie arbitrara sau provenind doar din singura autoritatea sa, ci in calitate de martor si garant, in numele Bise­ricii, a acestei marturisiri a credintei care se face in prezenta sa, dar, asa cum o subliniaza si Maxim, inainte de toate, in fata lui Dumnezeu si inaintea apostolilor²⁷; el insusi este supus, in puterea sa de a lega si dezlega, marturisirii dreptei credinte²⁸ care determina propria sa apartenenta la Biserica catolica si apostolica si conditioneaza autoritatea sa.

Biserica Romei este un punct de referinta si o norma in materie de credinta atata timp cat marturiseste credinta ortodoxa asa cum a fost ea definita de Hristos, de apostoli, de Parinti si de sinoade²⁹. Doar in aceasta masura se identifica ea cu Biserica catolica³⁰, principiu general valabil si pentru celelalte Biserici; intr-adevar, Biserica catolica inseamna marturisirea credintei ortodoxe³¹“.

¹ Cf. Rel. mat., XIV, PG 90,128Q VI, PG 90,120D; VI, PG 90,121B;
Ep. Cal., PG 90, 136A. Pornind de la aceasta nota, numerele din paranteze dupa indicarea coloanelor din PG sau Mansi trimit la sectiunile din prima parte (A) a acestui capitol unde pasajele in chestiune au fost citate si comentate.

² Pyr., 352D-353A, ed. Doucet, p. 609 (5).

³ Ep. Cal, PG 90,136A (9); Ep. An., PG 90,132A (11).

⁴ Regasim confirmarea acestei interpretari a cuvintelor Mantuitorului in Epistola XIII: „[...] marturisirea binecredincioasa impotriva careia nu pot face nimic gurile viclene ale ereticilor, deschise ca niste porti ale iadului” (Ep. XII, PG 91,512 B) [PSB 81,1990, p. 99].

⁵ Th. Pol, XII, PG 91,143A.

⁶ Vezi Th. Pol, XV, PG 91,168A.
. ⁷ Rel. mot., XIII, PG 90,128C (8).

⁸ Cum remarca J. Pelikan, „«Council or Fathers or Scripture»: The Con­cept of Authority in the Theology of Maximus the Confessor”, p. 287.

⁹ Vezi Thai, 48, PG 90, 433C, CCSG 7, p. 333 [FR 3,1999, p. 70].

¹⁰ Ibidem, PG 90,433CD, CCSG 7, p. 333 [Ibidem].

¹¹ Vezi Th Pol, XV, PG 91168A.

¹² Rel mot, VII, PG 91,121BC; Ep. An., PG 91,132A (11).

¹³ Th Pol, XII, PG 91143B.

¹⁴ Ibidem

¹⁵ Ibidem 143BC (1).

¹⁶ Ibidem, 144A (4).

¹⁷ Ibidem, 144B (4).

¹⁸ Th. Pol, XX, PG 91,245BC (1).

¹⁹ Pyr., 352CD, ed. Doucet, pp. 608-609 (5).

²⁰ Th. Pol., X, PG 91,133D-136C (6).

²¹ Ep. XII, PG 91,464CD (3).

²² Th. Pol, XII, PG 91,144C (4); Dis. Byz., XII, PG 90,145C (10); XVI-XVII, 153CD (10).

²³ Th. Pol., XII, PG 91,144C [trad. rom. Laura Enache].

²⁴ Vezi K. Schatz, La Primaute du pope. Son Histoire, des origins a nos jours, Paris, 1992.

²⁵Thai., 48, PG 90, 433C, CCSG 7, p. 333.

²⁶ Th. Pol, XII, PG 91,144A-D (4); Pyr., 353AB, ed. Doucet, p. 609 (5); Rel. mot, VI, PG 90,120CD (8); XIII, 128B (8); Vis. Biz., XI, PG 90,145B(10); Ep. An., PG 90,132A (11).

²⁷ Th. Pol, XII, PG 91,144B; Pyr., PG 91,252D-253A, ed. Doucet, p.609 (5).

²⁸ Th. Pol, X, 133D-136B; XII, PG 91,144B (4).

²⁹ Th. Pol, XI, PG 91,137C-140B (7).

³⁰ Ibidem, 140AB (7); Cf. Dis. Biz., 9, PG 90,144C (10).

³¹ Ep. An., PG 90,132A (11).

Jean-Claude Larchet, Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, Ed. Doxologia, Iasi, 2010

Jean-Claude Larchet despre dialogul ecumenic

Am primit zilele trecute pe mail de la un frate destul de activ din spatiul virtual ortodox, Bogdan M., cu care am mai avut unele dezacorduri si frictiuni de-a lungul timpului, un mesaj (trimis la mai multe adrese) care pur si simplu ne-a bucurat sufletul si pe care dorim sa vi-l impartasim si voua, mai ales ca nu doar indeamna la cercetare duhovniceasca, dar contine si unul dintre cele mai profetice, deci si mai actuale, fragmente apostolice din Noul Testament. Sunt cuvinte care credem ca SE IMPLINESC chiar in zilele noastre.

SA LUAM AMINTE:

1. Să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele;

2. Că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie,

3. Lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine,

4. Trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu,

5. Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia.

(2 Timotei 3: 1-5)

Sa ne uitam la discutiile dintre noi si sa vedem cate dintre aceste “calitati” putem bifa in dreptul nostru.

Cand auzim Apostolul la biserica, avem inclinatia sa spunem in sinea noastra ca asa sunt altii, nu noi. Cand Domnul a spus in seara aceea “Unul dintre voi ma va vinde”, Apostolii s-au cercetat pe sine si, in smerenie, in loc sa caute dusmanul in ceilalti, fiecare s-a intrebat “Nu cumva sunt eu acela?”.

Doamne ajuta!

Bogdan

Vezi si:

• CUM INCEPE INSELAREA SAU IN CE FEL ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS? (Fiecare dintre noi poate fi un Iuda. Cum?!)
• Sa ne temem de fatarnicie!
• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
• DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”.
  
• Sf. Tihon din Zadonsk ne arata IN CATE FELURI NE PUTEM LEPADA DE HRISTOS
• “Oare si noi suntem orbi?” – DESPRE SMERENIE SI PARERE DE SINE LA DUMINICA ORBULUI
• SFANTUL IERARH IGNATIE BRIANCIANINOV: Cursele stapanitorului lumii acesteia
• FARISEUL (1)
  
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre BOALA MORTALA A FARISEISMULUI SI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefacuta, osandirea, ravna vicleana (2)

“Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte.Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii!”

• IPS Bartolomeu este internat la Institutul de Urologie şi Transplant Renal Cluj

Update:

• Declaraţia de presă a Mitropolitului Bartolomeu

(…) Până atunci ii rog fierbinte pe părinti să aibă grijă de copiii lor. Stiu că avem multe familii adevărate, cu părinti iubitori si copii cuminti. Dar tocmai de aceea vă rog si vă indemn, părintilor, să fiti veghetori, ca nu cumva copiii vostri buni să incapă pe mâna celor ce-i strică, sau să aibă la indemână ceva ce le poate intina fiinta. Nu-i lăsati doar pe seama scolii, căci intr’o scoală pot exista programe perverse sau o directoare care, in schimbul câtorva cadouri ieftine, le permite traficantilor să-si etaleze scârboasele mărfuri in văzul copiilor. Ajutati-vă odraslele să invete cu drag si să se poarte frumos! Cutremurati-vă de familiile destrămate si de copiii lor rămasi pe drumuri, bântuiti de mizerie si de vicii precoce. Oferiti-le pruncilor vostri mai putin televizor si mai multă lectură: din cărtile frumoase si, pe cât se poate, pagini alese din Sfintele Scripturi. Eu cunosc un copil care a citit Biblia, in intregime, la vârsta de zece ani; nu e important ce si cât a inteles, ci faptul in sine că a citit-o si n’a uitat-o. Faceti din Fiul Mariei un prieten al copiilor vostri; si fiti siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret tinându-vă de mână.

† BARTOLOMEU
Arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului,
Mitropolitul Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului

“(…)

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Naşterea Domnului din Preacurata Fecioară, prospeţimea Anului Nou, apele sfinţite ale Bobotezei, îngerescul chip al Sfântului Ioan, colindele, datinile, bradul de Crăciun, toate sunt menite să ne sustragă mizeriilor endemice şi să ne aducă aminte că, cel puţin două săptămâni din an, putem fi mai buni la inimă, mai frumoşi în gândire şi mai curaţi la suflet.

Din păcate, există printre noi destui creştini care sărbătoresc un Crăciun fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într’un revelion perpetuu, fără sfârşit, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Nimic alarmant, dacă o astfel de petrecere în lanţ nu s’ar contura ca mod de viaţă al multora din tinerii noştri de azi, fără nici o apărare legiuită într’un mediu din ce în ce mai agresiv şi mai dizolvant.

Pornind de la premiza că planeta noastră este opera lui Dumnezeu, sunt un partizan al mişcărilor ecologiste, care nu-şi propun altceva decât refacerea şi menţinerea pământului în toată puritatea, frumuseţea şi rodnicia lui. Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent împotriva poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care le inculcă gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrâu.

Or, gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile, consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul unei libertăţi prost înţelese şi rău folosite. Aceasta, însă, nu exclude neputinţa de a înţelege libertatea în sensul ei profund şi adevărat. Cum am înţeles‑o noi?

Libertatea de a nu mai respecta regulile de circulaţie rutieră, libertatea de a devasta adăposturile din staţiile de autobuz, libertatea de a fi dezmăţaţi, libertatea televiziunii de a afişa neruşinarea, libertatea presei de a cultiva limbajul mitocănesc, calomnia şi asasinatul moral, libertatea copilului de a‑şi sfida părinţii, libertatea mamei de a‑şi ucide pruncul nenăscut, libertatea legii de a consfinţi anormalul drept normal, libertatea sindicalistului de a impune legea ciomagului, libertatea patronului de a‑şi ascunde veniturile, libertatea frontierelor de a înstrăina bunuri culturale şi de a asigura invaziile nocive de tot felul, libertatea insului de a crede că poate oricând să facă ce vrea…

Nu este liber cel care poate să facă şi să spună ce vrea, ci este liber cel care spune şi face ceea ce trebuie şi ceea ce este cuviincios.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Avem o lege pentru protecţia copilului, dar ea nu se resimte şi pe micul ecran, şi cu atât mai puţin în şcolile publice unde funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe copii cum să îmbătrânească vertiginos prin depravare planificată. Avem o lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege anticorupţie, dar nu şi una antiseducţie.

Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate face mare lucru dacă eforturile Bisericii nu sunt sprijinite de instituţiile statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rând, de presă. Ne interesează copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului moral. Astăzi suntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei, dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor.

Zadarnic curăţim pământul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi mutilaţi sufleteşte.

Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii!

E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie.

Un gând bun, şi copiii noştri vor primi cel mai frumos cadou de Sfintele Sărbători. La mulţi ani!

• Textul integral al Pastoralei, la: Pastorală la Nașterea Domnului 2010 a Mitropolitului Bartolomeu Anania

***

UPDATE:

• Alin Fumurescu: …2121 – libertatea pe dinafara si pe dinlauntru

(…) Libertatea pe dinafara, oricat de importanta, ramane doar atat – pe dinafara. Libertatea pe dinlauntru e muuult mai complicata. Calatoriile pe dinafara, oricat de ravnite, oricat de dificile sau de scumpe, se pot face relativ lesne, cu sa fara intrarea in spatiul Schengen. Sa mai lasam, asadar, de-o parte, vaicarelile mai mult sau mai putin ipocrite pe tema asta. Vorba francezului: Ce e greu se face repede, dar ceea ce e imposibil cere timp. Asa si cu drumurile pe dinlauntru. Douazecisiunu de ani mai tarziu inca ne mai luptam cu libertatea asta.

Pe dinlauntru nu te impiedica nimeni sa zambesti sau sa injuri. Pe dinlauntru nu te impiedica nimeni si nimic sa fii generos sau meschin. Pe dinlauntru s-ar putea crede ca nu ai nevoie de o revolutie pentru a-ti inchide ochii si a calatori unde vrei. Pe dinlauntru e lesne si tocmai in aceasta usuratate a fiintei se ascunde si cea mai mare capcana: pentru ca poti merge la Paris sa flanezi cu buchinistii sau pentru a le fura portofelele.

Pe dinlauntru, numai de tine depinde. Asa ca revolutia pe dinlauntru poate fi amanata la nesfarsit.

Revolutia pe dinlauntru isi asteapta inca eroii.

Douazecisiunu de ani mai tarziu inca ne mai caznim sa intelegem vorbele astea: “Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos“.

• PS SEBASTIAN AL SLATINEI – pastorala a durerii si realismului profetic. CUVINTE TARI, CU VALOAREA UNUI “DUS RECE” ARHIERESC
• PARINTELE RAFAIL NOICA: Cum ne putem insela folosind eretic cuvantul: “Toate ne sunt ingaduite…”?
• PARINTELE NICOLAE TANASE: “Ne-nasterea duce la razboi si la disparitia neamului. Inotam in sange peste cap. Cum s-a ajuns aici? Mintindu-ne…”
• ORTODOXIA – CREDINTA PATIMITOARE versus “PARADISUL NEBUNILOR”
• Cuviosul Serafim Rose si lectia rezistentei marturisitoare si patimitoare a Rusiei prigonite

*

• DUPA 21 DE ANI – “Am murit degeaba, ce-ati facut din tara?”

***

• IPS BARTOLOMEU: “In saivanele Bisericii au intrat lupii in piele de oaie”! (pastorale de Craciun, 2007: IPS Bartolomeu, Teofan si Andrei)
• Scrisoarea Pastorala la Nasterea Domnului – 2009 a IPS Bartolomeu Anania (“Fie!”) – forma integrala
  
• O noua pastorala marturisitoare a PS Sebastian Pascanu (2009), care denunta “DEMONOCRATIA” si FANATISMUL ANTICRESTIN din U.E.
• PASTORALA DE CRACIUN A IPS PIMEN, Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor, DENUNTA “PLANUL DIABOLIC” AL UNIFORMIZARII GLOBALISTE, amintind de Stalin si de tiranii sangerosi ai istoriei
• Pastorala mangaietoare de Nasterea Domnului (2010) a IPS TEOFAN, Mitropolitul Moldovei: SA NE REGASIM VESMANTUL DE FII AI LUI DUMNEZEU, CA SA INFRUNTAM CU HRISTOS MULTELE GREUTATI CARE NE ASTEAPTA IN NOUL AN!

Cititi si:

• IN FATA LUI IISUS: Viata launtrica a Duhului vs. falsa Ortodoxie a pietismului si moralismului religios. La ce “folosesc” Sfintele Taine?
• CATEVA FORME SUBTILE DE INSELARE SI DE PERVERTIRE A CREDINTEI SI A VIETII IN HRISTOS: Pietism, zelotism, intelectualism, hipercriticism

“Unică păstrătoare a Tradiţiei creştine, Biserica oferă credin­cioşilor săi cea mai trainică, mai înaltă şi mai tainică formă comunitară – comuniunea intru Hristos. Imbisericirea factorului comunitar întâmpină insă destule obstacole, datorate în primul rând distanţei care separă firea amestecată si inca nedumirită mistic a proaspat-imbisericitilor de gingasia nelumească caracteristică relatiei comuniante. In aceasta privinţă sinaxa oricarei parohii se confruntă cu o mulţime de alunecări comportamentale. De aceea, tot Bisericii, plenului credincioşilor, sau părinţilor duhovniceşti iscusiţi le revine şi sarcina de a sancţiona excesele pietiste şi de a netezi calea sinaxei înspre descoperirea adevăratelor valori comuniante, proprii organismului teandric bisericesc.

Astfel se cuvine valorificată şi una dintre binecunoscutele ziceri ale Părintelui Cleopa. Zicea oarecând acest părinte al neamului românesc:

„Iubiţilor, a dat Domnul ca mănăstirea noastră să se umple cu nevoitori tineri. Toţi unul şi unul; unul mai râvnitor decât celălalt. Cu toţii sunt ucenicii mei, iar hărnicia lor duhovnicească nu poate decât să stârnească mirare oricui. Zilele trecute m-a căutat unul dintre ei, cerand să-l spovedesc grabnic. Mi-a şoptit încetişor că sufletul lui îl simte din ce în ce mai deplin pe Hristos. M-a rugat cu cerul şi cu pământul să-i îngădui să sporească nevointele cu noi ascultări: să abandoneze adică patul şi să doarmă direct pe podeaua de lemn a chiliei, să nu mănânce decât o dată în zi, iar în loc de o sută de mătănii să facă cinci sute pe zi. M-am uitat la el cu uimire şi i-am zis: «Si pe noi cui ne laşi, frate mai tânăr? Nu cumva te-ai hotărât să ne laşi de izbelişte aici, pe pământ, pentru ca tu să o iei la sănătoasa în sus, perpendicular direct pe Dumnezeu? Nu, frătioare, mânca-te-ar Raiul! Inghesuie mătăluţă cât mai multe perini moi în pătucul chiliei si dormi pe ele, mănâncă răzbit de trei ori pe zi şi nu mai fa nici o metanie!»“.

Cu alte cuvinte, oricât de „perpendiculară” pe divinitate s-ar dori nevoinţa noastră ascetică, ea capătă formă si sens folositor numai in comuniune cu „restul” sinaxei.

De altfel, se poate observa că mulţi credincioşi (mai ales la oraşe) confundă mân­tuirea personală cu o mentalitate solipsistă, pe care am putea-o rezuma prin sintagma mântuire singulara. Or, a te mântui per­sonal nu înseamnă în nici un caz a te mântui singuratec, de capul tău, ci, dimpotriva, înseamnă a te mântui laolaltă cu apropiatii tai, a te salva în veşnicie împreună cu ei, a ramâne alături de ei întru Hristos, pentru totdeauna.

Există însă nenumărate biserici care, Duminicile sau în zilele de praznic, oferă spectacolul penbil (şi uneori, respingător) al mântuirii solitare. Bunăoară, icoanele împărăteşti ale altarului, cărora ai dori şi tu să li te închina, sunt adeseori „luate în arendă” de către un „dreptcredincios” care le acaparează înspre folosul său, şi imaginea, şi harul, pe tot întinsul Liturghiei. Pas de a te apropia şi de a ajunge cu buzele măcar la geamul care te desparte de mâna care binecuvanta a Mântuitorului! Ingenunchind la poalele icoanei şi tăbârcindu-se cât mai evlavios dinaintea ei, „dreptcredinciosul” a  devenit proprietarul spaţiului care o înconjoară. Dorinţa de a urgenta mântuirea propriei persoane l-a făcut să uite că icoana împărătească aparţine întregii eclezii…

Altă dată vrei să ajungi la uşa din stânga altarului, ca să dai un acatist. Culoarul central, suprapus axului lon­gitudinal al bisericii, acoperit de obicei cu preşul roşu care se întinde până înspre pangar, este in intregime blocat de persoane care petrec tot timpul slujbei proptite în drum. Loviţi de evlavie ca de o comoţie, aceştia constituie o baricada vie, înţepenită pe mijlocul bisericii, care limitează orice acces la Sfântul Altar. Pioşenia manifestă a acestor persoane te anunţă strident că doar ele Il cinstesc cum se cuvine pe Hristos, pe când tu, întârziatul şi netocmitul, ai face mai,bine să îţi vezi de treabă şi să te duci naibii acasă! Pentru aceşti rugători nu există vecinătate duhovnicească. Pe aproapele lor îl folosesc util doar pentru a dobândi mântuirea. Sunt firi pragmatice care, pentru a se putea împărtăşi, se trezesc să-şi ceară iertare cui nu trebuie şi pentru ce n-au făcut, oricum pentru păcate imaginare, ca nu cumva să se spună că „n-ar fi în regulă cu aproapele”.

In rezumat, egoismul de a se mântui cât mai rapid determină destui dreptmăritori să ignore tocmai politeţea, generozitatea, gestul prevenitor şi celelalte trăsături comportamentale care caracterizează orice societate civilizată. De fapt, sunt disfuncţiile cele mai supărătoare ale vieţii noastre bisericeşti, cele care, de obicei, îi aruncă pe creştini în gura lumii. [...]

Orice creştin dreptmăritor este la curent cu faptul că împărăţia lui Dumnezeu se ia cu năvală. Atâta doar că, potrivit istorioarei de mai sus, perfect conformă Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, până şi această sfântă năvală tot in doi [in comuniune, n.n.] se face!”

Sorin Dumitrescu

[Ziua, 21 august 1999 (Pagina Fundatiei Anastasia)]

Legaturi:

• PARINTELE CALCIU DESPRE SINGURATATE SI UNIREA INTRU BISERICA
• PARINTELE CLEOPA despre dreapta masura, sfatuire, smerenie, despre ispitele calugarilor si ale celor ce nazuiesc spre daruri mari: “Cate oleaca, incet…”
• PARINTELE NICOLAE TANASE: “Ne-nasterea duce la razboi si la disparitia neamului. Inotam in sange pana peste cap. Cum s-a ajuns aici? MINTINDU-NE…”
• NEVOIA DE OM, NEVOIA DE BISERICA VIE
• “TOTI NE GANDIM NUMAI LA NOI INSINE. DE ACEEA NE INECAM CU TOTII”
• Biserica – scaldatoarea care vindeca singuratatea?
• “CEI MAI MULTI SIMT O MARE PARASIRE SI NEPASARE DIN TOATE PARTILE”
• Cuviosul Sofronie: MANTUIREA NOASTRA STA IN UNIREA NOASTRA
• E VREMEA DE A STRANGE RANDURILE
• SATANA II VANEAZA PE CEI IZOLATI
• Sfintii Trei Ierarhi si prietenia duhovniceasca
• Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti
• PARINTELE DUMITRU STANILOAE (†5 octombrie 1993) DESPRE HRISTOS-SLUJITOR SI CHEMAREA NOASTRA LA RESPONSABILITATEA SLUJIRII JERTFELNICE: “Cum sa stii daca iubesti cu adevarat pe cineva, daca nu ai suferit pentru el?“
• “CÂND DRAGOSTEA E ÎMPĂRĂTEASĂ…” Jean-Claude Larchet talcuieste cuvintele Sfintilor Parinti despre iubirea crestina
• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate

Am primit din partea parintelui Teofan de la Man. Putna:

Fraților!

Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toți cei care puneți suflet și vă implicați în rezolvarea și lămurirea unor probleme arzătoare cu care ne confruntăm noi, românii, în timpurile de acum.

Am aflat că, în data de 15 septembrie, s-a pus pe site-ul Război întru cuvânt, o parte dintr-un interviu pe care l-am dat anul trecut celor de la România Actualități. Aș dori ca, în completarea celor pe care le-am spus atunci, să mai fac unele mici precizări și,totodată, să dau un răspuns celor care întreabă ce este de făcut.

Chiar dacă nu văd care este legătura dintre cip și 666, asta nu înseamnă că recomand să se ia actele biometrice. Cine se poate descurca fără ele, bine face. Cu cât se încetinește funcționarea acestei mașinării malefice (pe care unii o numesc pușcăria mondială), cu atât este mai bine.

Nu trebuie să uităm însă că, de multe ori, în istoria popoarelor creștine, Dumnezeu a îngăduit pierderea libertății exterioare, atunci când majoritatea creștinilor nu au mai avut râvnă să lupte pentru libertatea interioară. Cine este liber interior nu transmite panică, nu transmite un duh negativist, ci prezența și demersurile lui aduc ceva din pacea lui Hristos, chiar dacă se confruntă cu probleme foarte grave.

La această stare de echilibru trebuie să ne străduim cu toții să ajungem. De asemenea, cred că nu s-au folosit nici pe departe toate mijloacele de ordin civic, juridic etc. pentru a fi blocată inițiativa introducerii actelor biometrice, așa cum s-a reușit de exemplu în Anglia sau în Serbia. Oare noi, creștini, nu purtăm nici o vină pentru această stare de amorțire și nepăsare? Oare noi, creștinii, în plan duhovnicesc, nu avem nici o vină pentru toată situația deplorabilă în care se află țara noastră? Puteți să fiți siguri că, dacă în viața noastră creștinească, am fi avut mai multă pocăință și smerenie, Dumnezeu nu ne lăsa să ajungem aici.

De aceea adresez tuturor următoarea rugăminte: să încercăm cu toții, măcar pentru 40 de zile, să respectăm un program foarte simplu de viață duhovnicească.

În primul rând să-i cerem zilnic lui Dumnezeu, cu insistență, să ne ajute să-i iertăm pe toți cei față de care avem gânduri de dușmănie, de supărare.

În al doilea rând să zicem zilnic trei rugăciuni de pocăință, scurte și foarte frumoase, pe care le puteți citi mai jos. Vă rog să adresați acest îndemn la cât mai multă lume.

De la un asemenea program trebuie începută orice acțiune în exterior.

Nimeni să nu-și piardă încrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu!

Cu dragoste,

ieromonah Teofan Popescu, Putna

21 septembrie 2010

***

Rugăciunea lui Manase, împăratul iudeilor

(de la Pavecerniţa Mare, variantă prezentă în ceasloavele româneşti din secolul al XVIII-lea până cel puţin în perioada interbelică)

Doamne, Atotputernice, Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, şi al seminţiei lor celei drepte, Carele ai făcut cerul şi pământul cu toată podoaba lor, Cela ce ai legat marea cu cuvântul poruncii Tale, Cela ce ai încuiat adâncul şi l-ai pecetluit pre el cu înfricoşat şi slăvit numele Tău, de Carele toate se tem şi se cutremură de faţa puterii Tale. Că nesuferită este mare cuviinţa slavei Tale şi nerăbdată mânia îngrozirii Tale celei asupra păcătoşilor, şi nemăsurată şi neurmată este mila făgăduinţei Tale. Căci Tu eşti Domn Înalt, Milosârd, Îndelung-răbdător şi Mult-milostiv, şi-Ţi pare rău de răutăţile oamenilor.

Tu, Doamne, după mulţimea bunătăţii Tale, ai făgăduit pocăinţă şi iertare celor ce greşesc Ţie şi cu mulţimea îndurărilor Tale ai hotărât pocăinţă păcătoşilor spre mântuire.

Tu, dar, Doamne, Dumnezeul Puterilor, n-ai pus pocăinţă drepţilor, lui Avraam şi lui Isaac şi lui Iacov, celor ce nu au greşit Ţie, ci ai pus pocăinţă asupra mea, păcătosului, pentru că am greşit mai presus decât numărul nisipului mării.

Înmulţitu-s-au fărădelegile mele, Doamne, înmulţitu-s-au fărădelegile mele şi nu sunt vrednic să privesc şi să văd înălţimea cerului, pentru mulţimea nedreptăţilor mele. Gârbovit sunt de multe legături de fier, cât nu pot să-mi ridic capul şi nu-mi este mie slăbire, pentru că am întărîtat mânia Ta şi rău înaintea Ta am făcut nefăcând voia Ta şi nepăzind poruncile Tale.

Şi acum plec genunchii inimii, trebuindu-mi bunătate de la Tine: greşit-am, Doamne, greşit-am, şi fărădelegile mele eu le ştiu. Ci mă cuceresc, rugându-mă: slăbeşte-mă, Doamne, slăbeşte-mă şi nu mă pierde pre mine cu fărădelegile mele, nici în veac ţiind mânie să te uiţi la răutăţile mele, nici să mă osândeşti între cele mai de jos ale pământului.

Pentru că Tu eşti, Dumnezeule, Dumnezeul celor ce se pocăiesc şi întru mine să arăţi toată bunătatea Ta, că fiind nevrednic să mă mântuieşti după multă mila Ta şi Te voi lăuda în toate zilele vieţii mele. Căci pe Tine Te laudă toată Puterile cereşti şi a Ta este slava în vecii vecilor. Amin!

*

Rugăciune de pocăinţă către Domnul nostru Iisus Hristos

(fragment adaptat dintr-o rugăciune din secolul al XV-lea)

Stăpâne Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Cel singur milostiv şi lesne iertător, Izvorul milei, Noianul cel neîmpuţinat al iubirii de oameni, Cel ce nu ai venit să chemi pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Primeşte-mă pe mine, Tu, Cel ce i-ai poruncit lui Petru, întâiul dintre ucenicii şi Apostolii Tăi, ca să ierte de şaptezeci de ori câte şapte păcatele, arătând nemărginirea bunătăţii şi a iubirii Tale de oameni şi deschizând cu milostivire şi îndurare uşa pocăinţei tuturor celor care au păcătuit, dăruindu-le vreme de întoarcere şi alungând deznădejdea.

Doamne Iisuse Hristoase, primeşte-mă pe mine cel ce mă întorc cu lacrimi şi cu suspine şi mă căiesc pentru cele greşite şi cer iertare. Pleacă-Te spre rugăciunile şi cererile mele. Milostiveşte-Te ca un milostiv, îndură-Te ca un îndelung-răbdător, miluieşte-mă ca un iubitor de oameni şi-mi iartă mie toate câte am păcătuit Ţie. Primeşte-mă pe mine robul Tău, care Îţi mulţumesc că nu m-ai pierdut până acum pentru fărădelegile mele, şi-Ţi cer dezlegare şi iertare pentru cele greşite de mine. Şi Te rog ca de acum înainte să mă întăreşti întru credinţa, nădejdea şi dragostea Ta şi să mă păzeşti neclintit de toate meşteşugurile şi năpădirile vicleanului, ca să nu mă răpească răutatea spre prăpastia pierzării, nici să mă fac vânat vrăjmaşului.

Doamne Iisuse Hristoase întăreşte-mă să fac voia Ta şi să împlinesc poruncile Tale. Spală-mă cu desăvârşire de spurcăciunea păcatului şi curăţeşte-mă de toată duhoarea cea pătimaşă, de necurăţia şi întinăciunea trupului şi a duhului. Şi-mi dăruieşte linişte statornică şi pace adâncă a gândurilor, ca prin toate acestea îndulcindu-mă de binefacerea Ta, de îndelunga-răbdare şi de bunătatea Ta cea nemăsurată şi dobândind din destul mila Ta cea dumnezeiască, să mulţumesc, să laud şi să slăvesc Numele Tău cel Preasfânt şi al Celui fără de început al Tău Părinte şi al Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea  şi în vecii vecilor. Amin.

*

Rugăciune pentru izbavirea de Antihrist a Sfântului Anatolie († 1922) de la Optina

Să mă izbăveşti, Doamne, de cursele vicleanului şi urâtorului de Dumnezeu, antihrist, celui ce va să vină curând şi ascunde-mă de răutatea lui în pustia cea tainică a mântuirii Tale. Dăruieşte-mi, Doamne, putere şi bărbăţie ca să mărturisesc cu tărie Numele Tău cel Sfânt, să nu fug de frica diavolului şi să nu mă lepăd de Tine, Mântuitorul şi Răscumpărătorul meu, nici de Sfânta Ta Biserică.

Dăruieşte-mi, Doamne, şi ziua şi noaptea, plângere şi lacrimi pentru păcatele mele şi Te îndură de mine, Doamne, în ceasul Înfricoşătoarei Tale Judecăţi ! Amin.

***

Legaturi:

• CUM NE PREGATIM PENTRU CE VA URMA? POCAINTA, ASTAZI – INTRE “MUCENICIA VIRTUALA” SI INVATATURILE SFINTILOR

***

• UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI SELAFIIL SIBERIANUL: Avem nevoie de cat mai multa rugaciune!
• CUVIOSUL IOSIF ISIHASTUL: “Daca rugatorii pentru lume vor lipsi, atunci va fi sfarsitul”
• E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE
• “FABRICA” DE RUGACIUNE SI DE MANGAIERE
• Cuv. Paisie Aghioritul: “Arme” pentru razboiul nevazut al acestor vremi
• Sfantul Serafim de Virita sau despre puterea rugaciunii in valtoarea razboiului
• Sf. Serafim de Virita – o pilda despre puterea rugaciunii pentru aproapele
• Proorociile schimonahiei Nila: “Mai intai de toate, rugaciunea!”
• TINE CANDELA INIMII APRINSA! – Invataturile esentiale ale Parintelui Serghie despre duhul si practica rugaciunii
• CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA IN VREMEA DE AZI (1)
• CUVIOSUL PAISIE DESPRE CUM POT MONAHII SA AJUTE LUMEA IN VREMEA DE AZI (2)
• Sfantul Ioan de Kronstadt ne invata sa traim si sa ne rugam in Duh
• Staretii de la Optina ne invata rugaciunea adevarata
• “Cum să mă rog? Nu ştiu cum să mă rog…” - ne raspunde Parintele Rafail Noica
• TOATE SE LEAGA SI SE DEZLEAGA IN DUH SI IN NEVAZUT
• “Doam­ne, Tu apara-ne, Tu vezi neputintele noastre de a re­zista valurilor suferintei cosmice!”
• Rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru lume
• Sfantul Siluan Athonitul catre Chiril Sevici (Cuviosul Serghie de mai tarziu): DU-TE SI SPUNE OAMENILOR CAT SE POATE DE DES: POCAITI-VA!
• DIN PROFETIILE CUVIOSULUI AMBROZIE LAZARIS: “Vor veni ani grei, dar nu va temeti!”
• Sfaturi duhovnicesti de la MAICA MACARIA (11 iunie 1926 – †18 iunie 1993): “ORICE S-AR INTAMPLA, ROAGA-TE INTOTDEAUNA DOMNULUI, NU LUA IN SEAMA NIMIC ALTCEVA!”
• IPS TEOFAN – INDEMN LA CITIREA PSALTIRII. “Mantuieste-ma, Doamne, ca m-a necajit omul…”
• Dusmania si ura de frati – semnul sfarsitului. PARINTELE PROCLU (2009): Daca nu biruim vrajba si tulburarea se va intampla o nenorocire” (VIDEO)

***

• UN PUNCT DE VEDERE LA CARE SUBSCRIEM: Ierom. Teofan Popescu (Man. Putna) despre problema cipurilor, intre pericolul controlului total si cel al atitudinilor dezechilibrate si agresive (AUDIO + TEXT)
• Parintele Teofan de la Putna – predica marturisitoare despre pocainta noastra concreta si despre pericolul cipurilor
• PARINTELE SOFIAN SI “MARTURISITORII” CALOMNIEI: “Pana cand va ridicati asupra omului? Cautati toti a-l dobori, socotindu-l ca un zid povarnit si ca un gard surpat…”
• CUVANTUL PARINTELUI PUSTNIC PROCLU (2010) despre ispitele grele ale lumii si ale Bisericii de astazi… CUM VA FI SFARSITUL LUMII SI CE AVEM NOI DE FACUT? “Fara sfatul duhovnicului sa nu faca niciun pas, ca ne putem duce in prapastie!”
• Cuviosul Dionisie de la Colciu risipeste tulburarea cu privire la actele electronice, pecetluire si vinovatie: “TOTUL ESTE VOINTA OMULUI… NUMAI CAND TI SE CERE O LEPADARE DE HRISTOS, ATUNCEA E PRIMEJDIE!“
• PARINTELE ARSENIE PAPACIOC DESPRE PROBLEMA ACTELOR CU CIP (31 august 2010): “Se face zgomot prea devreme si asta este in favoarea dusmanului”
• PARINTELE EFREM FILOTHEITUL: “Aceasta NU este pecetea fiarei… Preoţii gresesc dacă îndepărtează credincioşii de la sfântul potir pentru folosirea acestei tehnologii!”
• ATITUDINEA ARHIM. GH. KAPSANIS FATA DE NOUL CARD DE SANATATE DIN GRECIA - EXEMPLU DE ECHILIBRU SI TREZVIE
• Merita macar putina atentie si opinia unui MUCENIC real al zilelor noastre? PARINTELE DANIIL SASOEV despre actele biometrice, pecetluire si Antihrist. SE POATE REEDITA IN ROMANIA FENOMENUL SECTAR DE LA PENZA, LA O SCARA MULT MAI MARE?