Război întru Cuvânt

• Continuarea articolului lui Richard K. Moore, a carui prima parte (cu introducere si note) se afla la: IN MARS FORTAT SPRE NOUA ORDINE SOCIALA (I) – o sinteza explicativa foarte elocventa si documentata privitoare la vremurile pe care le traim

Partea a II-a: Pregătirea căii pentru dominaţia globală

A doua parte din războiul împotriva terorismului este despre dimensiunile geopolitice ale unei economii globale bazate pe lipsa de creştere economică. Mai devreme am sugerat că geopolitica este diferită sub capitalism, faţă de cum a fost sub monarhii suverani. Întreaga dinamică a fost diferită, iar rezultatele au fost cântărite pe o scară diferită. În mod similar, multe lucruri se vor schimba în trecerea de la capitalismul haotic, orientat pe creştere, înspre un regim economic centralizat, micro-administrat. Luaţi în considerare, de exemplu, importanţa controlului asupra rezervelor de petrol. Într-o economie de creştere, profiturile reprezentau premiul, iar controlul pieţelor şi canalelor de distribuţie a însemnat deţinerea unei cărţi câştigătoare în joc. Dictatorii locali puteau gestiona lucrurile aşa cum doreau, luându-şi partea din veniturile din petrol, atâta timp cât respectau contractele cu jucătorii globali, care erau fericiţi să vândă celor care ofereau mai mult.

Într-o economie lipsită de creştere, unde accentul se pune pe controlul direct asupra ofertei şi repartizărilor de resurse, este necesar să se asigure, în sens militar, sursele de petrol şi căile de distribuţie. Nu mai sunt suficiente simplele profituri din operaţiunile nestăpânite. Protejarea surselor şi alocarea în mod direct a repartizării este fundamentul pentru microadministrarea economiei lipsite de creştere. Acest lucru se aplică şi altor resurse critice, cum ar fi uraniul şi mineralele rare, necesare în industriile de „apărare” şi electronice. De fapt, ne aflăm în mijlocul unui război de înşfăcare a resurselor, cu China şi Rusia care încheie contracte pe termen lung pentru energie cu Iranul şi Venezuela, China care cumpără terenuri agricole în Africa, Washington care încheie contracte pe termen lung pentru biocombustibilii brazilieni, existând multe alte exemple. În multe feluri, imperialismul revine la perioada colonială, atunci când administrarea directă era modelul, nu cel capitalist: profitarea de investiţiile corporative sub dictatori care îşi suprimă populaţiile.

Există o revenire naturală la dinamica „vremurilor bune de altădată ale imperiului”, atunci când marile puteri ale Europei şi-au concentrat activitatea economică în cadrul sferelor individuale de influenţă. Toată lumea ştie că se ating limitele resurselor la nivel mondial, parţial din presiunile populaţiei, şi parţial din practicile de exploatare a resurselor. Numai din acest motiv, beneficiem de partea paşnică a războiului de înşfăcare a resurselor. În Irak, Afganistan şi acum în Pakistan şi Yemen, SUA, cu sprijinul NATO, joacă o carte foarte nepaşnică în jocul înşfăcării de resurse. Este cartea unui bătăuş: „Am cea mai mare armă, aşa că voi lua tot ce vreau”. Aceste acţiuni agresive sunt foarte provocatoare pentru Rusia şi China, punându-le în pericol interesele economice vitale. Un atac asupra Iranului ar fi mai mult decât o provocare, ar fi o palmă directă în faţă, o somaţie: “Luptă acum sau lasă-te supus bucată cu bucată”.

Pe lângă înşfăcarea petrolului, SUA au înconjurat Rusia şi China cu baze militare, accelerându-şi în ultima vreme instalaţiile de sisteme anti-rachetă la graniţe, ignorând obiecţiile puternice ale Rusiei şi Chinei. Statele Unite sunt provocatoare cu bună ştiinţă, ameninţând interesele vitale ale acestor posibili adversari. Ca reacţie, se formează alianţe pe o bază bilaterală şi sub formă de SCO. China şi Rusia sunt foarte apropiate în cooperarea lor militară, făcând schimb de tehnologie. Planificarea lor strategică se bazează pe aşteptările unui atac din partea SUA, iar răspunsul strategic se bazează pe principiul războiului asimetric. De exemplu, o rachetă de milioane de dolari capabilă să doboare un portavion de mai multe miliarde de dolari. Sau poate o mână de rachete capabile să dezactiveze sistemele de comandă şi control prin sateliţi ale Pentagonului. Între timp, Statele Unite cheltuiesc sume astronomice pentru dezvoltarea unei opţiuni de primă lovitură, cu sisteme de arme bazate pe spaţiu, opţiune control-of-theater, atacuri nucleare „tactice” forward-based, etc. Noile sisteme anti-rachetă sunt o parte importantă din strategia primei lovituri, reducând capacitatea Rusiei sau Chinei de a riposta. Aceste sisteme sunt mai mult decât provocatoare. Ele sunt echivalentul modern al marşului armatelor până la frontiera adversarului. Continuare»

31 Comentarii »

• Vezi in Vietile Sfintilor: Sfinţii 14000 de prunci ucişi de Irod în Betleem

• Blogul jurnalistului Bogdan Munteanu:

Lecturi grave şi neplăcute (6)

“(…) Câta vreme traim înt-o lume civilizata (?!) unde uciderea celor nenascuti este un drept indiscutabil, nu vom fi vreodata fericiti! Aceasta este cauza principala pentru unele dintre cele mai mari rele care ni se întâmpla (…)“.

Când devenim o ‘persoană’?

(…)  Toţi aceştia care ajungem să ne credem mari şi tari, să ne venerăm sinele (căci nu există ateism pur – ori ne închinăm Dumnezeului Adevărat, ori la falşi dumnezei), să nu fi fost cândva decât aidoma unei gramăjoare de plastilină, un ghem de celule?!

Adică, deşi cumva-cumva, ceva-ceva, tot eram (că o sâcâiam pe mama, fie şi doar cu greţuri, ameţeli sau alte senzaţii ciudate) noi eram o non-persoană, de fapt? Şi, potrivit convingerii prevalente în lumea civilizată (?!), chipurile, tot în nefiinţă ne ducem?

Atunci, la ce bun totul? De ce ne mai zbatem, de ce ne agităm, de ce ne entuziasmăm, de ce ne irităm, de ce ne place ceva, de ce ne doare altceva? De ce mai scâncim câte un ‘de ce’?

La ce bun să ne tulbure cum îşi folosesc alţii liberul arbitru? “Treaba lor, dom’le, ce mă interesează pe mine?” Nu e mai bine la hinduşi şi la budişti, fiecare cu karma lui, ce atâta stres de treburile altora? Ce treabă să am eu cu avorturile altora?

Ei bine, s-ar cuveni să ne pese pentru că – potrivit credinţei adevărate (nu a mea şi nici nu-s mai multe valabile!) – de la Adam încoace, OM suntem toţi şi orice bine sau rău pe care îl face fiecare din noi, contează asupra întregii omeniri.

Nu este loc de explicaţii raţionale aici, deşi sunt mulţi care şi-au teoretizat chestia aceasta, cum contează gesturile mărunte ale fiecăruia. Este vorba de credinţă: crezi sau nu crezi în Dumnezeu, crezi sau nu crezi că omul este om de la concepţie, crezi că nimicul a explodat printr-un Big Bang sau că un Creator a rânduit totul…

Mai limpede: vrei să crezi sau nu vrei să crezi în cele de mai enumerate şi, tot aşa, vrei sau nu vrei să crezi că toţi suntem acelaşi OM şi că, orice facem, bine sau rău, nu doar pentru noi facem, nici numai pentru cei imediat apropiaţi, ci pentru întreaga umanitate.

Dar, m-ar mai putea întreba cineva, “de ce obsesia legată de avorturi, când doar sunt atâtea rele?” De ce avortul este un rău suprem, iar altele n-or fi chiar aşa?

Pentru că, în opinia mea, felul în care ne raportăm la problema avorturilor şi, implicit, la ideea generală de persoană şi mai ales la când începe persoana să fie persoană, spune enorm despre fiecare dintre noi.

De cât luăm în serios problema persoanei nenăscute depinde cum ne construim viziunea despre lume, iar în ce măsură relativizăm în această chestiune (de genul da, “e grav avortul, dar ce mă interesează pe mine?”) relativizăm orice altceva în viaţă. Păcatul devine ceva interpretabil. Binele ne e relativ, răul ne devine relativ şi el.

Cum definim pentru noi înşine persoana spune enorm despre noi. Dacă am crede că pruncul nenăscut este, cu adevărat, o persoană, cum să nu ne doară asasinarea ei? Mai bine să nu credem… Când şi când, se şochează britanicii de pedeapsa cu moartea (aplicată unora despre care, probabil, mulţi zic în gând că “şi-o merită cu vârf şi îndesat”), dar aleg să nu se şocheze asasinarea în masă a nenăscuţilor. Cam tot aşa la români sau la alte popoare civilizate (vezi articolul integral!)

Preluare de pe blogul “Daruind vei dobandi”:

Irozii zilelor noastre…

de pr. Alexandru Stanciu

“În atmosfera de sărbătoare ce a cuprins cerul şi pământul, la doar câteva zile de la Naşterea Domnului, Biserica îmbracă haină de „plângere şi tânguire multă” pentru pruncii nevinovaţi ucişi de cruzimea lui Irod. Atunci Iisus a fost scăpat de mânia lui Irod. Acum însă, El suferă chinul morţii împreună cu fiecare din pruncii ucişi cu instrumentele moderne ale medicinii, prin voinţa unei societăţi care şi-a pierdut busola şi care a ridicat la rang de lege fărădelegea. Continuare»

20 Comentarii »

Credinţa mecanică

de Paul Curcă

Cea mai ieftină şi mai eficientă metodă de a face icoane este prin tehnica litografiei. Se obţin astfel copii fidele originalului, ba chiar îl pot întrece în calitate pentru că în fotografie pot fi retuşate degradările produse în timp. Este un mod de a imita icoane celebre, de a le avea oricând la îndemână fără prea mare efort. Dacă înainte vreme pentru a vedea icoana cu Hristos Pantocrator de la manastirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai trebuia să faci pelerinaje anevoioase si primejdioase de sute sau mii de km, acum e suficient să le cumperi de la pangarul multor biserici. Acum totul ne este la îndemână şi nu mai ştim să mai apreciem valoarea niciunui lucru. Problema nu este litografierea în sine, procedeu absolut onorabil, si nici icoanele obţinute pe această cale, la fel de bune, la fel de purtătoare de duh ca şi originalele. Vreau doar să arăt că acest procedeu tehnic spune ceva despre lumea noastră si astfel poate fi extrapolat la întregul mod în care se desfăşoară credinţa si căutarea lui Dumnezeu de către mulţi dintre noi.

Astfel, ceva asemănător se întâmplă şi cu viaţa noastră duhovnicească: „litografiem” modele celebre, rămânând însă cu desăvărşire goi pe dinăuntru. Există câteva etape care trebuie parcurse în confecţionarea unei icoane: lipirea pozei, lăcuirea, după care icoana este gata şi arată cel puţin la fel de bine ca originalul. Prin câteva operaţii mecanice simple, la îndemâna oricui, producem fără un efort prea mare icoane ireproşabile din punct de vedere dogmatic. Procedeul îl repetăm şi la nivelul sufletului nostru obţinând, cu maximă satisfacţie, aceleaşi simulacre ale vieţuirii după predania lăsată de strămoşii noştri. Continuare»

17 Comentarii »

• Vezi si: A plecat catre Lumina cea neinserata Patriarhul sarb al simplitatii si smereniei (GALERIE FOTO)

PATRIARHUL PAVEL AL SERBIEI. UN SFÂNT CARE PĂŞEA PÂNĂ ACUM PE PĂMÂNT DE ACUM PĂŞEŞTE ÎN CERURI

„Voi ieşi în stradă să cerşesc milostenie pentru săracii mei fraţi”

Când eram seminarist în anul I Domnul m-a învrednicit să primesc binecuvântare de la acest fericit şi sfânt patriarh care binecuvânta România cu prezenţa şi cu smeritele, matinalele, dar nu mai puţin dumnezeieştile şi patriarhalele Sale Liturghii.

Peste ani, când deja eram monah, Domnul mi-a dat să-l întâlnesc din nou şi în Serbia, la Palatul Patriarhal din Belgrad şi în Catedrala Mitropolitană unde asista la vecernie. Cinsteam taina întâlnirii noastre providenţiale în tăcere şi admiraţie. Acum – la naşterea sa în cer – mă simt dator să scriu ceva despre Preafericirea sa, ca mai mulţi oameni să-l cunoască, să-l iubească, să-i cinstească pomenirea şi să se bucure de binecuvântarea Sa, de acum din înălţimile cereşti. Continuare»

35 Comentarii »

Cristian Curte: “JUDECATORII”

“Sunt şapte ani de când părintele Sofian a plecat dintre noi. Deşi nu pare că a trecut mult timp, totuşi e o veşnicie.

Epoca sa, a celor care l-au mărturisit pe Domnul, uneori cu preţul vieţii, a apus definitiv. Deşi luptase mult, nu vorbea despre aceasta niciodată. În plus, nu îşi judeca duşmanii. Şi cerea expres acest lucru tuturor ucenicilor săi. Continuare»

5 Comentarii »

• Ziua (de azi): Papa vrea Guvern Mondial
• Ziua online (ieri): Papa Benedict al XVI-lea cere infiintarea unei Autoritati politice mondiale

Pe data de 29 iunie Papa Benedict a semnat enciclica sociala “Caritas in veritate”, in care apar cateva afirmatii socante pentru progresismul lor. Astfel, Papa crede ca… Continuare»

48 Comentarii »

Îl ştiţi deja prea bine. E omniprezent. O privire atentă în jur va fi edificatoare în cazul oricărui oraş universitar ce mişună de această variantă cu upgrade a caraghioasei generaţii ‘68. Tineri pretins idealişti, purtători ai ochelarilor cu rame groase, încălţaţi cu veşnicii bascheţi Converse, îmbrăcaţi cu pantaloni raiaţi, sacouri vintage sau cămăşi feldgrau ale armatei federale germane, la care se adaugă o nelipsită keffiyeh spânzurând distonant în jurul gâtului, ei pot fi uşor identificaţi după discursul găunos, mustind a liturghie marxistă, pe care îl proferează cu cea mai mare nonşalanţă. 

Ei sunt acei neo-hippies mereu gata să sară în apărarea balenelor, preocupaţi de excluziunea socială, de minorităţi (mai mult sau mai puţin existente), fascinaţi de figura lui Che Guevara, idolatri până la fetişism faţă de orice idee ce frizează “avangarda”, mereu militând pentru frângerea structurilor tradiţionale şi partizani absolutist-fanatici ai noţiunii de “toleranţă”. Exact! Aceiaşi bolşevici, cu spoiala unei culturi de faţadă. Utopişti post-burghezi, înarmaţi cu retorica unei ideologii defuncte de drept, însă resuscitată de fapt. Continuare»

2 Comentarii »

In ultima vreme s-au exprimat pe anumite bloguri ortodoxe o serie de opinii referitoare la problema calendarului si a gruparilor bisericesti de stil vechi, in unele aparand mentionat si un link de pe siteul nostru. Din nefericire, aceste opinii prezinta doar o parte a problemei: anume, faptul ca introducerea calendarului a fost o manevra masonica menita sa faca un pas inainte in apropierea de apostazie a Bisericii (si asa a fost, si bine e sa se spuna si sa se stie acest lucru!), dar ele trec cu vederea, intr-un mod lipsit de obiectivitate, capcanele ascunse in reactiile de tip zelotist la aceasta inovatie, in dezbinare si in lipsa de iubire intre frati. Adica, la problemele pe care le au chiar aceste grupari de stil vechi desprinse din comuniunea cu Bisericile-mama, la motivatiile si duhul care au stat la baza crearii lor si a “roadelor” pe care le-au adus ele pentru starea Bisericii. Ocolirea acestei parti a adevarului nu face bine nimanui si socotim necesar a face aceste precizari – in ciuda timpului tot mai imputinat pe care il avem – pentru ca ne-a fost semnalata de catre multi frati deruta, confuzia si ingrijorarea legata de “campania” de articole pro-stiliste pe care o duce, mai nou, un frate intru Hristos la care tinem foarte mult, dar pe care nu-l mai putem aproba si sustine in linia aceasta, ce risca sa provoace multa sminteala, mai ales in aceste vremuri de multa tulburare. Nu-l vom numi, totusi, pentru ca cei care nu cunosc ce s-a intamplat sa nu aiba, eventual, pricina de defaimare a bunului nostru frate.

Am mai abordat candva acest subiect, iar acum vom reda, in continuare, cateva fragmente preluate din recenta carte de dialoguri cu Parintele Dionisie Ignat de la Colciu, (“revendicat” si el in mod exclusiv de unii fratii stilisti, care aleg numai partile convenabile lor), in care parintele se raporteaza, cu durerea inimii si cu dragoste, tocmai la problema calendarului indreptat. Consideram ca parintele Dionisie se afla in acelasi duh cu Parintii Paisie Aghioritul si Epifanie Teodoropulos, aratand cat de daunatoare sunt ambele extreme, atat cele ale inovationismului masonic-ecumenist, cat si cele ale zelotismului fara discernamant si dragoste.

Drept introducere la cuvintele Parintelui Dionisie, redam mai intai un comentariu pe care l-am primit pe mail de la un frate care a dorit sa isi pastreze anonimatul, comentariu la care subscriem si pe care v-il impartasim tocmai fiindca il asumam si noi intrutotul: Continuare»

7 Comentarii »

sau?

Articolul urmator, semnat de parintele Dan Badulescu, rememoreaza un eveniment istoric interbelic ce tinea de eforturile organismelor masonice mondialiste de a impune tuturor confesiunilor crestine si, mai mult decat atat, Bisericii Ortodoxe, serbarea Pastilor la aceeasi data. Perioada anilor ‘20-’30 ai secolului trecut reprezinta momentele istorice in care presiunile internationale au capatat o forma brutala si inchegata. Se pusesera bazele Societatii Natiunilor, un organism care anticipa ONU, se discuta si se faceau demersuri pentru o Europa federala si, in ceea ce ne priveste, se faceau pasi mari spre alinierea Bisericii la noua ordine mondiala. Ca sa fie clar cine statea in spatele acestor demersuri, articolul de mai jos reda componenta unei astfel de comisii care dorea sa impuna aceeasi data calendaristica pentru serbarea Pastilor. 

Iata insa ca si in zilele noastre se doreste stabilirea datei Pastilor de catre organismele mondialiste. Masinaria bine construita a Comisiei Europeane (fata de subreda Societate a Natiunilor) este chemata, nici mai mult nici mai putin, decat sa stabileasca aceeasi data a Pastilor pentru toate confesiunile crestine, inclusiv pentru Bisericile ortodoxe. Si vestile proaste nu se opresc aici: Patriarhia Ecumenica face presiuni pentru organizarea unui asa-zis Sinod pan-ortodox care trebuie sa ia in discutie, printre alte lucruri (la fel de grave sau  chiar si mai ingrijoratoare) “stabilirea unui calendar comun al sarbatorilor”... Este de precizat faptul ca in perioada interbelica “momentul de rezistenta” al BOR  – despre care se face vorbire in acest articol – a venit nu din partea conducerii Bisericii - patriarhul Miron Cristea fiind un fidel executor al ordinelor venite pe linie politica – ci de la cei putini si curajosi care au marturisit adevarul cu orice pret. Se vor mai gasi dintre acestia si acum? Pentru ca presiunile “Fiarei” pentru desavarsirea Marii Apostazii au atins deja un nou punct culminant. Continuare»

5 Comentarii »

Patriarhul Marta

Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuieşte. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” (Luca, 10:41-2)

Patriarhul Daniel e un om gospodar. Ştie să administreze cu pricepere averile Bisericii pe care o păstoreşte. Scoate bani din piatră seacă, înfiinţează posturi de radio şi televiziune, plăteşte purtători de cuvânt şi formatori de imagine, găseşte sponsori etc. În limbaj laic e un excelent manager. Ştie cu ce se mănâncă şi politica: crizele financiare, fie ele şi mondiale, vin şi pleacă, alegerile rămân. Criză sau nu, voturile nu se devalorizează. Când bugetele se subţiază, salariile îngheaţă sau scad, Prea Fericitul a reuşit performanţa de a stoarce de la parlamentari câteva miliarde bune pentru biserici, başca singura creştere salarială a anului – cea a preoţilor. Continuare»

22 Comentarii »