Razboiul nevazut

Arhiva postarilor pentru aceasta categorie

Smerenia paruta este odrasla a mandriei

Publicat pe 13 Feb 2011 | Categorii: Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Pocainta, Razboiul nevazut, Sfantul Ignatie Briancianinov | Print

Sfantul Ignatie Briancianinov

 

“Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotri­va, ea vede in sine multa mandrie. Ea se ingrijeste sa afle in sine toate ramurile acesteia; odata ce le-a aflat, vede ca foarte multe inca sunt de aflat.

Cuviosul Macarie Egipteanul, numit de catre Biserica „cel Mare” pentru virtutile sale covarsitoare si mai ales pentru smerenia lui adanca, parinte purtator de semne si purtator de Duh, a zis in Omiliile sale inalte, sfinte, de taina, capana si cel mai curat si desavarsit om are in sine o anumita mandrie (v. Omilia 7, cap. 4). Acest bineplacut al lui Dumnezeu a ajuns la cea mai inalta treapta a desavarsirii crestine, l-a vazut pe cel mai mare dintre sfintii monahi, Antonie cel Mare – si a zis ca n-a vazut om care sa poata fi numit „desavarsit” pe deplin si in toata puterea cuvantului (Omilia 8, cap. 5).

Smerenia mincinoasa se vede pe sine smerita in chip caraghios si jalnic, se mangaie cu  aceasta vedere amagitoare, pierzatoare de suflet.

Satana ia chip de inger de lumina; apostolii lui iau chip de apostoli ai lui Hristos (II Cor. 9,13-15) invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos, starile pricinuite de amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti, harice; mandria si slava lui desarte, amagirea de sine si inselarea pricinuita de catre ele iau chip de smerenie a lui Hristos.

Ah! Unde se ascund de nenorocitii visatori, de visatorii in chip nenorocit multumiti de sine, de starile lor de amagire de sine, unde se ascund de visatorii care cred ca se desfata si-s fericiti, unde se ascund de ei cuvintele Mantuitorului:

Fericiti voi, care flamanziti acum, ca va veti satura. Fericiti cei ce plangeti acum, ca veti rade. Vai voua, celor ce sunteti  satui acum, ca veti flamanzi. Vai voua, celor ce astazi  radeti, ca veti plange si va veti tangui (Lc. 6,21-25)?

Continuare»

SFANTUL PETRU DAMASCHIN DESPRE RABDARE, IMPRASTIERE, MANDRIE, MULTUMIRE SI SFATUIRE: “Cel ce nu vrea sa se smereasca ramane in intuneric…”

Publicat pe 11 Feb 2011 | Categorii: Filocalie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Razboiul nevazut, Sfantul Petru Damaschinul | Print

“Ajunge nebunia [mandriei] fara alt pacat, pentru pierderea sufletului”.

“Cel ce a luat de la Dumnezeu dar si se arata cu nemultumire isi pregateste pierderea acestui dar, fiindca s-a facut pe sine nevrednic de darul lui Dumnezeu”.

***

Pomenirea Sfantului Sfintit Mucenic Petru Damaschinul (9 februarie)

Unii zic ca Sfantul acesta Petru Damaschinul a trait in veacul al optulea, iar altii, ca in al doisprezecelea. Aceasta nelamurire vine din aceea ca au fost doi Damaschini [sfinti locuitori in Damasc - oras in Siria de astazi, n.n.] cu numele de Petru.

Cel despre care vorbim acum a fost un mare nevoitor. El era preamilostiv. Pentru aceasta Damaschinul nu avea nici macar o carte; ci mai curand imprumuta carti ca sa le citeasca. El citea cu ravna, strangand intelepciunea precum albina mierea. Un timp el a fost episcop in Damasc, dar cand a stat impotriva credintei islamice si a ereziei manihee, arabii i-au taiat limba si l-au aruncat in surghiun in Arabia cea mai dinauntru. Dar cu toate acestea Dumnezeu i-a dat darul grairii, astfel incat si in surghiun el predica Sfanta Evanghelie si ii intorcea pe multi la credinta in Hristos. El a alcatuit si lasat posteritatii o preascumpa carte de invatatura duhovniceasca.

A murit marturisitor si mucenic si s-a mutat la locasurile cele ceresti ale Imparatiei lui Hristos.

(in: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Proloagele de la Ohrida”, vol I, Editura Cartea Ortodoxa-Egumenita, 2005)

Petru Damaschin este autorul unei scrieri în două cărţi, o veritabilă sinteză a spiritualităţii creştine de până la el. Aceasta poate fi considerată prima metodă sau primul itinerar al vieţii duhovniceşti apărut în Răsăritul creştin. Faţă de autorii mai vechi, el evidenţiază legătura organică dintre virtuţi şi pune accentul pe caracterul practic al vieţii duhovniceşti.

Petru Damaschin a fost un monah, cel mai probabil isihast, pe care Nicodim Aghioritul, orientându-se după apelativul „Damaschin“, îl identifică cu Petru, episcop în Damasc în cea de-a doua jumătate a secolului al VIII-lea. Din „Cronograful“ lui Teofan aflăm că în urma polemicilor sale cu arabii şi cu maniheii a fost exilat în Arabia, unde a suferit moarte mucenicească. El este pomenit în Sinaxar la 9 februarie ca fiind decapitat, deşi Teofan ne spune că ar fi vorba despre Petru de Majuma, căruia i s-a tăiat capul în aceeaşi perioadă.

(din: Făptuirea şi contemplaţia la Petru Damaschin, de Dragoş-Mihail OLTEANU, in “Ziarul Lumina”, 5 martie 2010)


Despre zidirea sufletului prin virtuti

“Orice om, zice marele Vasile, are nevoie inainte de toate de rabdare, ca pamantul de ploaie ca sa aseze pe ea, cum zice Apostolul, temelia sau credinta. Pe aceasta zideste treptat dreapta socoteala, ca un ziditor incercat casa sufletului, asezand necontenit lut din pamantul smereniei, ca sa tina la un loc piatra cu piatra, sau virtute cu virtute, pana ce se aseaza acoperisul, sau dragostea desavarsita. Atunci intra Stapanul casei si locuieste in suflet, daca are paznici buni la usa, care tin totdeauna arme in maini, adica cugetari luminoase si lucrari vrednice de Dumnezeu, ce pot pazi pe Imparat netulburat; daca nu are ca paznic o femeie, iar aceasta avand mainile ocupate cu lucrul, cum zice Sfantul Nil, talcuind vechea istorie (II Regi 4:6). De aceea, zice, nu a asezat patriarhul Avraam femeia ca paznic la usa, ci mai degraba un gand barbatesc si ager, si acesta purtand ca arme, pe langa altele, si sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu, cum zice Apostolul, ca sa-i taie pe cei ce ar intra la el, sau sa-i alunge. Caci neatipind si stand drept, ucide gandurile straine printr-o lucrare ce li se opune si printr-un cuvant ce le graieste impotriva si alunga tot ce intra in inima in afara de scopul lui Dumnezeu, prin dispretuirea si lepadarea lui, ca mintea luminata sa nu se desfaca nicidecum de la vederea lui Dumnezeu si de la cugetarile dumnezeiesti.

Iar acesta este lucrul linistii, zice Sfantul Nil, precum in alta parte aducand marturie dumnezeiasca Scriptura, lamureste ca imprastierea este pricina intunecarii mintii. Si pe drept cuvant. Caci daca mintea nu e tinuta din toate partile, ca apa in matca, nu se poate aduna cugetarea in sine, tot asa si ca sa urce si la Dumnezeu. Iar neurcandu-se cineva cu mintea si negustand ceva din cele de sus, cum va  putea dispretui usor cele de jos? Asadar suntem datori sa alergam prin credinta, dupa Apostol, avand cu rabdare, ca lucru al nostru, sa bine-placem lui Dum­nezeu. Si venind vremea, cei ce alearga bine ajung sa cunoasca si sa inteleaga din parte, iar pe urma totul, in veacul viitor, cand se vor topi oglinzile, adica viata aceasta stricacioasa. (I Cor. XIII, 12). Atunci sufletul nu va mai pofti impotriva trupului, nici impotriva Duhului, precum lenea nu va mai putea aduce uitarea si nici uitarea nestiinta; lucru pe care-l patimim astazi cei multi incat trebuie sa scriem ca sa ne aducem aminte. Caci adeseori ne-a venit la fiecare vreo intelegere de la sine, si am predat-o scrisului spre tinerea de minte. Iar in vreme de razboi am avut-o ca mijloc de ajutorare, sau de usurare, sau de multumire, daca avea marturia dumnezeiestii Scripturi. Dar daca am fost fara grija in privinta unora ca acestea, nu s-a mai aflat cand am avut lipsa de ea, si ne-am pagubit de folosul ei, din pricina uitarii celei atotrele. De aceea suntem datori sa invatam cu lucrul virtutile, si nu numai cu cuvantul, ca prin deprinderea cu ele, sa se pazeasca amintirea binelui. Caci: «Nu este, zice Apostolul Imparatia lui Dumnezeu in cuvant, ci in putere». Continuare»

PARINTELE AMFILOHIE DE LA DIACONESTI DESPRE PARINTELE IUSTIN: “Ne-a schimbat traiectoria de viata cu 180 de grade; stie sa supuna prin dragoste”

Publicat pe 10 Feb 2011 | Categorii: Calugaria / viata monahala, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Amfilohie de la Diaconesti, Parintele Iustin Parvu, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim | Print

… plus un alt cuvant tulburator de adevarat despre taina durerii Batranului duhovnic:

“Noi am lepădat durerea sa şi i-am luat doar cuvintele… Şi le tot înmulţim cu minţile noastre nesmerite şi cu inimile noastre învârtoşate… şi dăm de mâncare mulţimilor, pietre ca pâini şi şerpi, ca peşti…”

***

“Raul nu se poate birui prin rau, nici prin stiinta, ci doar prin Evanghelie. Si cred ca asta ar trebui sa inteleaga toata lumea de astazi: ca prin violenta nu poate realiza o imparatie a iubirii si a pacii“.

- Gratia Lungu Constantineanu: Pe Parintele Iustin cand si in ce imprejurare l-ati cunoscut?

- Parintele Amfilohie: In anul 1991, pe cand eram frate incepator  in   Manastirea   Sihastria  -  Neamt.   Parintele Ioanichie  Balan,  duhovnicul  meu  de  atunci,  m-a  luat impreuna cu alti trei ucenici si mi-a zis: „Ionica, hai sa cunosti un staret cu viata sfanta, care a suferit ani grei prin puscarii”… Asa am ajuns prima data la Manastirea Petru Voda.

- Ce impresie v-a facut atunci Parintele Iustin? Era pentru prima data cand il intalneati.

- Ne-a dat peste cap toata conceptia noastra de viata monahala!

- Cum asa? Continuare»

PARINTELE JUSTIN – 92 DE ANI! Dar din… darurile duhovnicesti ale Parintelui: “Noi, daca nu traim in Duhul, nu avem cum sa ne vedem pacatele, nici sa iubim…”

Publicat pe 10 Feb 2011 | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Ce este pacatul?, Parintele Iustin Parvu, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim | Print

Domnul sa-i daruiasca sanatate si inca ani buni, sa-l izbaveasca de cursele vazutilor si nevazutilor vrajmasi, mai de aproape sau mai de departe, si incununati de roadele “luptei celei bune”!

Fuga de sine

Omul fuge de sine de frica; ii e frica de judecata constiintei pentru tot ce s-a intamplat in lumea noastra, in lume in general, in secolul trecut. Oamenii senini, care nu au pe constiinta pacate, care nu sunt datori nimanui, nu se grabesc niciodata, se opresc si vorbesc cu fiecare, cu vecini, cu frate, cu mama. Acestia au timp si pentru un bolnav si pentru un sarman si pentru un semen care are nevoie de un sfat, de un ajutor. Pe cand cei care au ceva pe suflet, care sunt cuprinsi de patima de a aduna continuu averi, fara masura, aceia sunt bolnavii adevarati ai vremurilor noastre. Cu ei nu poti vorbi normal, ei au ceva pe suflet mereu, ei evalueaza continuu, dar nu dupa masura lui Dumnezeu ci numai dupa masura oamenilor.

Greseala fratelui

Noi trebuie sa urmam pilda Mantuitorului, Care a luat asupra Sa pacatele intregii omeniri: atunci cand vedem ca fratele face o greseala, sa nu ne grabim sa aruncam degraba cu piatra in el, ci mai intai sa ne socotim noi vinovati pentru acea greseala si aceasta inseamna sa purtam slabiciunile fratelui si astfel el se usureaza. Cel mai mult iubeste Dumnezeu acest tip de jertfa si nu exista cununa mai mare ca pentru aceasta, pentru ca asa a spus Domnul: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta si cu tot sufletul tau si cu tot gandul tau”, aceasta este intaia si marea porunca. Iar a doua, asemenea ei: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Dar sa nu credem ca noi, daca suntem mizerabili la suflet putem ajuta societatea mizerabila de azi. Continuare»

Scurta omilie recenta a avvei Moise Aghioritul. CHEMARE LA TREZVIE SI ECHILIBRU

Publicat pe 09 Feb 2011 | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Parintele Moise Aghioritul, Parinti athoniti contemporani, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim | Print

Traim in vremurile de pe urma?

“In vremurile noastre grele si tulburi exista o mica, dar puternica grupare de oameni cu anumite cautari metafizice. Unii il gasesc pe Dumnezeu la nevoie, ca pe o consolare, ca pe o scapare. De obicei, omul gaseste ceea ce cauta si ceea ce ii convine. Nu vrea sa se osteneasca si sa asude prea mult. Se multumeste cu solutii exterioare si usoare. Astfel, uneori isi rezuma religiozitatea (credinta) la indeplinirea unor obligatii formale, fara nici o valoare [prin ele insele]. Alteori este pacalit de invatatori vicleni care ii exploateaza aspiratia dupa Dumnezeu oferindu-i ceva eliberator, placut, relaxant, care nu implica nici un efort.

In aceasta cautare se dezvolta o demonologie, o antihristologie si o eshatologie, care se cladesc pe baze eronate. Exagerari, stabilirea unor date pentru sfarsitul lumii, relatari despre nasterea antihristului, si alte asemenea, produc teama in sufletele crestinilor, lucru ce nu este nici potrivit, nici folositor. Unii vorbesc mai mult de antihrist decat de Hristos. Preocuparea lor de baza este talcuirea vremurilor. Destui intelepti se nelinistesc de marea neliniste a credinciosilor. Cercetarea lor curenta este gasirea stirilor care sa le certifice parerile proprii. Consideram nefireasca aceasta reactie exagerata. Continuare»

Pr. Mihai-Andrei Aldea: DE UNDE INCEPE SI CUM SE FACE LUCRAREA DE PROPOVADUIRE (MARTURISIRE)? Cum putem sa-i iubim pe cei aflati in rataciri si pacate grele? Cum poti sa cazi din Adevar chiar fara sa stii?

Publicat pe 07 Feb 2011 | Categorii: Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Noua ordine mondiala/ Masonerie, Parintele Mihai Andrei Aldea, Parinti si invatatori, Razboiul nevazut, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri, Vindecarea orbului din Ierihon, Vremurile in care traim | Print

Plus: De ce nu poti fi si mason, si ortodox?

[In cuvantul de acum, parintele raspunde si intrebarilor sau contestarilor celor care au comentat referitor la cuvantul sau de la Duminica vindecarii orbului din Ierihon]

***

‘Dar iată cum se dovedeşte cât de mincinoşi suntem, pentru că, deşi spunem că suntem ucenicii lui Hristos, ne este foarte uşor să aruncăm la gunoi pe alţi oameni, vorbind despre ei cu foarte multă lipsă de iubire, ca să nu spun chiar cu foarte multă răutate de multe ori, de multe ori jignindu-i, de multe ori rănindu-i în fel şi chip. Nu căutând îndreptarea lor, ci îndreptăţirea noastră. Mulţi cred că ocărându-i pe cei care fac păcate se arată pe ei înşişi drepţi. Mulţi îşi închipuie, chiar dacă nu mărturisesc acest lucru, că dând cu pietre în păcătos, sunt bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu’.

“Lucrarea de vestire a lui Dumnezeu începe de la faptele bune. Adică, adică de fapt, lucrarea de mântuire a omului începe de aici, din mine, din mine. Nu din afară, din mine! (…) Şi atunci, marea bătălie a celui care a înţeles că adevărat este Domnul şi că adevărată este învăţătura lui Hristos, marea bătălie nu este aceea de a se duce să-i tragă de mânecă pe trecătorii de pe stradă ca să le spună acest lucru, ci să facă lucrul acesta cu el însuşi” .

… Înainte de a ajunge ei să fie apostoli şi propovăduitori[lucru] de care ei au fugit, nu şi-au luat-o ei singuri [aceasta misiune], cum mulţi astăzi şi-o iau singuri şi se fac vestitori, şi pe Internet, şi în alte părţi fără nici o binecuvântare, fără să-şi dea seama că prin asta cad din credinţă îngrozitor, oricât de mult şi-ar închipui ei că poartă cuvintele credinţei”.

Continuare»

Comori duhovnicesti de mare pret din invataturile Cuviosilor din Gaza (6 februarie): SFANTUL VARSANUFIE, “Marele Batran”, si SFANTUL IOAN, “Prorocul”

Publicat pe 06 Feb 2011 | Categorii: Filocalie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Dumitru Staniloae, Razboiul nevazut, Sfantul Varsanufie cel Mare, Sfinti Parinti, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri | Print

“A persista în urcuşul spre Dumnezeu nu înseamnă a forţa în orice clipă împlinirea unei fapte pentru cineva sau a aştepta totdeauna rezultatul unei rugăciuni pentru acela. Dumnezeu vrea să ne obişnuiască şi cu răbdarea. Continuitatea urcuşului stă uneori în continuitatea rugăciunii pentru alţii şi în neslăbirea aşteptării rezultatului”.

Continuare»

IOAN IANOLIDE – GLASUL CELUI CE STRIGA SFASIETOR IN PUSTIA VREMURILOR DE PE URMA: “Totul in Hristos!”. 5 feb. – Un sfert de veac de la plecarea sa la cer

Publicat pe 05 Feb 2011 | Categorii: Biserica rastignita, Ioan Ianolide, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Meditatii duhovnicesti, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim | Print

ianolide2.jpg

TOTUL IN HRISTOS!

“Cei ce infrunta adevarul impotriva evidentei, se satanizeaza”.

“Rog pe oameni sa se opreasca o clipa din iuresul ametitor al vietii si sa cugete mai adanc la rostul lor”.

“Va rugam sa intelegeti ca nu exageram cu nimic nici monstruozitatea experientei noastre, nici aprecierea de ansamblu asupra lumii, caci suntem lucizi si urmarim adevarul si numai adevarul, straduindu-ne a trai si a scrie in duhul adevarului, fara ura si fara partinire, dar dur ca insasi realitatea. Datorita experientei facute, noi nu ne-am deformat sufleteste, ci am primit o sensibilitate de a intui duhurile, ideile, curentele, fortele ce se desfasoara in lume - ori oamenii secolului XX sunt mutilati spiritual si tocmai aceasta posibilitate le lipseste”.

“Vor disparea tarile, caci va fi o unica ordine mondiala. Vor disparea satele, care vor fi preluate de activul de partid. Vor disparea armatele, caci puterea centrala va dispune de forta fara opozitie. Va disparea Biserica, fiind inlocuita de stiinta marxista. Constiintele vor fi formate de puterea centrala. Gandirea, creatia, vor fi strict marxiste. Stiinta nu va exista in afara marxismului. Fiecare om va fi programat cate necesitati are si cata capacitate de munca datoreaza. Toti oamenii vor fi supusi unui riguros control. Va exista o singura idee, o singura oranduire, o singura putere, un singur popor”.

***

Acum exact 25 de ani, pe 5 februarie se muta la Domnul Ioan Ianolide, prietenul cel mai apropiat al Sfantului inchisorilor, Valeriu Gafencu si autorul nepretuitelor marturii reunite acum cativa ani de Manastirea Diaconesti si editura Christiana sub titlul INTOARCEREA LA HRISTOS“.

Asa cum a si afirmat, Ianolide nu a dorit catusi de putin sa faca literatura, sa scrie memorii, sa faca studii sistematice, ci a lansat un strigat disperat si, in acelasi timp, plin de nadejde catre noi, cei de azi. Pentru salvarea noastra a smuls acest strigat izvorat din clocotul inimii rastignite de cumplite suferinte, dar inaltate pe Tabor de harul lui Hristos. A cautat – am zice noi, fara teama de a exagera encomiastic catusi de putin, cu o febrilitate marturisitoare de tip profetic si manat de constiinta sfredelitoare a unei sfinte misiuni, pecetluite cu sange si lacrimi - sa lase generatiilor de dupa el, un testament duhovnicesc de cea mai mare insemnatate.

Ne vorbeste direct, personal, ca si cum ar sta langa noi acum, in genunchi si ne-ar implora:

Credeti-ma, ascultati-ma, nu sunt nebun, stiu ce vorbesc: Pretuiti libertatea, nu va vindeti sufletele, intoarceti-va la Hristos!

“Rog pe toti oamenii sa ia aminte la chemarea vremii. Cine crede trebuie sa traiasca crestineste. Cine vrea vesnicia trebuie sa inceapa acum”.

Dar glasul Duhului, glasul profetic prin excelenta, indiferent prin cine a marturisit, nu a fost niciodata crezut, primit si ascultat decat de foarte putini. Cu atat mai mult in zilele noastre, cele atat de bolnave de “trufia mintii”, cand duhurile fariseilor, saducheilor si carturarilor au patruns pana in masele largi si s-au desavarsit in rautate, cand orice cuvant al Duhului poate fi astazi, fara cea mai mica jena sau tresarire de constiinta, comentat la infinit, judecat, disecat, contestat, rastalmacit, persiflat, batjocorit de catre absolut oricine! Astazi Ioan Ianolide pare, foarte probabil, doar un simplu glas “alarmist”, “anacronic” si “patetic”, pentru multi dintre cei pretiosi si pretentiosi rationalisti sau pentru unii dintre cei instalati confortabil in mormantul pacii lumesti si al autosuficientei, pentru toti cei care, in general, se simt deranjati de orice cuvant care porneste din adanca si nuda durere si care ne provoaca si rascoleste strafundurile cele mai ascunse ale inimii, ale constiintei.

Si iarasi, cuvantul sau nu este AUZIT si nu este PRIMIT cu atat mai mult in zilele noastre, pentru ca suflarea gracila a Duhului si glasul sau lin nu mai incap in invartosarea incrancenarii noastre si nu mai sunt recunoscute de simturile noastre “spirituale” ingrosate pana la rigorismul literei celei mai ucigase si pana la badarania cea mai scandaloasa… Sunt zilele in care cuvantul adevarului este amestecat cu pleava si cu noroiul intereselor si patimilor noastre meschine, cand este spurcat de gurile minciunii, ale urii si ale necuviintei, cand este aruncat fara evlavie in troaca porcilor si este folosit doar ca insignă de legitimare sau ca bâtă pentru rafuieli josnice.

Ioan Ianolide a stiut ce-si asuma, fiind in ochii lumii “un nimeni, un anonim, un batran, un proscris si a spus: Continuare»

VLADICA BARTOLOMEU DESPRE TARELE OMULUI CONTEMPORAN: instrainarea prin Internet si TV, paranoia egocentrista, lingusirea si senzualitatea. “Cand va fi sfarsitul lumii?”

Publicat pe 02 Feb 2011 | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Ce este pacatul?, Crestinul in lume, Cuvantul ierarhilor, Egoismul, voia proprie, IPS Bartolomeu Anania, Pentru tineri, Profetii si marturii pentru vremurile de pe urma, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim | Print

“Iubitii mei, crestinismul este cel care ne descopera innoirea omului, noutatea si innoirea omului. De aceea, am zis sa ne luam un ragaz de cateva minute si sa ne oprim asupra acestui lucru.

Pentru ca, stiti care este paradoxul secolului vitezei pe care il mosteneste cel in care am intrat, si care sunt neajunsurile? Pe de-o parte, cu cat informatiile si mijloacele de informatie sunt mai rapide si mai sofisticate, cu atat noi, oamenii, ne cunoastem mai putin intre noi. Pentru ca primesti stirea, dar nu asa cum este, sau a fost transmisa ea la origine, ci asa cum vrea sa ti-o transmita cel care ti-o transmite, care intre tine si sursa stirilor adevarata pune un filtru, o oglinda, o anumita culoare care o deformeaza.In general se numeste manipularea individului si ea exista! Asa incat, iata de ce ne instrainam unii de altii, si iata ce si tarile, popoarele, se instraineaza unele de altele: pentru ca se conteaza pe imagine, iar imaginea este doar aceea care se transmite.

Iata de ce este nevoie ca oamenii sa se apropie sufleteste si fizic, unii de altii, prin vizite, prin excursii, prin calatorii, sa nu astepte totul de la televizor si de la internet, ca daca vom ajungem sa ne cunoastem, sa ne iubim, sa ne uram, sa ne casatorim, sa ne inmormantam doar prin internet, atunci intr-adevar ne vom instraina cu desavarsire unii de altii.

Repet ceea ce am spus alta data, ca un batran calugar intelept, cu viata sfanta a fost intrebat de cineva: Continuare»

Pr. Al. Schmemann despre PERVERTIREA SENSULUI CUVINTELOR SFINTE, despre unitatea de Sus si unitatea de jos, cea a exclusivismului omenesc (III)

Publicat pe 31 Ian 2011 | Categorii: Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Alexander Schmemann, Parinti si invatatori, Razboiul nevazut, Vremurile in care traim | Print

Totul in Biserica, toate formele si structura ei, si chiar slujirea divina, ca si evlavia, pot fi “rastalmacite”, deoarece siretenia si viclenia printului acestei lumi nu are limita. Totul in lumea aceasta. inclusiv religia, chiar “duhovnicia”, ca si fastul bisericesc, pot deveni idoli si idolatrie.

Continuare de la:

*

“Cu cat cuvantul este mai de sus, cu atat mai mult are un sens dublu si cere mai imperios de la crestinii care il folosesc, nu numai o simpla definire, - oricat de precisa ar fi - ci si eliberare, exor­cism, eliminarea din interiorul lui a minciunii care a pervertit cuvantul. Deosebirea duhurilor, la care ne cheama Apostolul Ioan Teologul, este in primul rand precizarea cuvintelor, caci dupa cum a cazut intreaga lume, intreaga creatiune, a cazut si cuvantul; si tocmai de la caderea cuvantului, de la pervertirea lui a inceput caderea lumii, fiindca prin cuvant a intrat in lume minciuna, al carei tata este diavolul. Cuvantul a ramas acelasi, astfel spunand “Dumnezeu”, “unitate”, “credinta”, “evlavie”, “iubire”, omul este convins ca stie despre ce vorbeste. Dar otrava minciunii este ca, in cadere, cuvantul a devenit “altul”. In interiorul lui, a devenit minciuna – in sensul ca diavolul nu a creat cuvinte noi, cuvinte “rele”, dupa cum nu a creat si nu poate crea alta lume, dupa cum nu a creat si nu poate crea nimic. Toata minciuna si toata puterea minciunii lui  rezista in  faptul ca a pervertit aceleasi cuvinte si le-a facut cuvinte despre altul. Le-a uzurpat si le-a transformat in armele raului si, ca urmare, el si slugile lui vorbesc totdeauna “in lumea aceasta”, pe limba furata faptic de la Dumnezeu.

De aceea sunt zadarnice toate incercarile de a reduce problema la cuvinte, la continutul si sensul lor, la problema definirii lor. Caci definirea se face tot cu ajutorul cuvintelor, prin cuvinte; ceea ce inseamna ca definirea nu iese si nu poate iesi din cercul vicios in care a cuprins si a inrobit toata faptura cazuta. Nu de definire, ci de mantuire are nevoie cuvantul cazut, ca si intreaga lume cazuta, iar aceasta mantuire o asteapta nu de la sine si nici de la alte cuvin­te, ci de la puterea si Harul lui Dumnezeu care curata si renaste.

O astfel de mantuire, prin puterea cuvintelor lui Dumnezeu, este chemata a fi si teologia, a carei esenta se afla in cautarea “cuvin­telor placute lui Dumnezeu” (Өєоπрεπεις Aόγоι). Insa teologia isi implineste chemarea sa nu cu ajutorul definitiilor, nu “prin cuvinte despre cuvinte”, ci prin referirea cuvantului la acea realitate si acea traire care este inainte de cuvant si fata de care cuvantul este simbol: descoperire, dar participare, stapanire… Caci, nu pentru definirea realitatii – care in adancul ei ultim este de nedefinit – a fost creat cuvantul, ci tocmai ca simbol, ca dar al realitatii, pentru a o descoperi, pentru a fi partas la ea, fiind in stapanirea ei. In cadere, cuvantul a incetat sa fie realitate, dar se restabileste si devine din nou el insusi in intalnire cu Realitatea, in acea acceptare a Realitatii pe care noi o numim credinta.

Teologia ortodoxa sufera, vai, – in neputinta ei atat de vadita – influenta defectului contemporaneitatii de a nu face aceasta referire si astfel devine “cuvinte despre cuvinte” si “definitii despre definitii”. Aceasta teologie asemenea celei din Apus, incercand sa traduca crestinismul pe limba contemporaneitatii – care este limba “cazuta” si care se leapada de crestinism – este o teologie care nu are ce spune si care, vorbind in limba aceasta, devine ea insasi lepadare. Sau, cum vedem adeseori la ortodocsi, teologia incearca sa impuna “omului contemporan” limba sa abstracta si adesea “arhaica”, pe care o da acestuia fara ca ea sa se refere la nici o realitate, la nici o traire si ca atare, ramane o limba straina si de neinteles pentru el. In acest fel teologii savanti produc asupra “omului contemporan”, cu ajutorul acelorasi definitii si interpretari, experientele respiratiei artificiale. In crestinism insa, credinta este trairea intalnirii cu darul, iar aceasta intalnire este inainte de cuvinte, deoarece numai din aceas­ta traire ele isi capata atat sensul cat si puterea lor. Din prisosul inimii vorbeste gura” (Mt. XII, 24). De aceea, cuvintele care nu se refera la aceasta traire sau care s-au rupt de aceasta traire, devin inevitabil numai cuvinte, cuvinte cu dublu sens, pervertite si viclene.

Continuare»

Page 20 of 66« First...10...1819202122...304050...Last »