Război întru Cuvânt » Nevoia de discernamant

VIRGIL MAXIM LA GHERLA – patimiri mucenicesti, ispite si proorocia despre soarta celor care se fac slugile satanei (aviz si celor de azi!)

admin — Fri, 19 Mar 2010 09:30:40 +0000

MARTURISITORUL VIRGIL MAXIM († 19 martie 1997) - Unde ne sunt cei care trebuie sa dea alarma?

„Vă scriu vouă, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel viclean” (1 Ioan 2,14)

“Intr-o seară au fost aduşi din alte camere 40-50 studenti. Am aflat mai târziu că trecuseră prin Piteşti, dar nu realizaseră stadiul de reeducare scontat de Ţurcanu et comp. Au urmat câteva zile de suplicii: bătăi la tălpi, atârnaţi pe răngi sau ţinuţi cu picioarele în sus de alţii, lovituri peste cap, noaptea îmbrăcaţi cu mai multe zeghe, cu rucsacuri pline cu cărămizi şi alergaţi prin camera de 10/6m până la epuizare, când ne prăbuşeam sub lovituri de bâte. Tot timpul eram potopiţi de înjurături şi acuze insultătoare. Acestea se făceau ca să se poată nimici personalitatea fiecăruia dintre noi.

Când bătăuşii înşişi oboseau şi aveau nevoie de odihnă, începea un program de exerciţii gimnastice, cu fandări, broască, sărituri, precis potrivite, intr-o succesiune regulată, derivând unele din altele, pe care ajungeai să le execuţi mecanic aproape fără comandă. Urmând distrugerea personalităţii şi intrarea într-un ritm de dresaj inconştient, conform teoriei reflexelor conditionate a rusului Pavlov, se trecea la faza a doua, saltul calitativ. Transpunerea dresajului fizic la nivelul condiţiei psiho-morale.

Intre studenţii aduşi în ultima tranşă era un vechi prieten de suferinţă. Condamnat în 1941, se eliberase la Galda în 1946. Prin 1948/49 era student la Facultatea de Agronomie din Timişoara şi fusese arestat în avalanşa acelor ani. Fiind transferat dintr-o securitate în alta şi dintr-un penitenciar în altul, de-a lungul anchetelor, nu ajunsese la Piteşti în timp optim şi a fost adus acum la Gherla, să fie reeducat. Constantin Pascu era însă un tânăr credincios, cu caracter de granit. A fost schingiuit rău într-o cameră specială, n-a vorbit nimic şi-i înfruntase categoric pe torţionari.

Când a fost adus în camera 99, nu l-am identificat, a privi sau a schimba informaţii cu altul era ceva imposibil. Mai mult deduceai din cele ce se întâmplau în jur, decât să intri direct în contact cu cineva. In această perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis. Trăiam o stare de bucurie inconştientă şi mă supusesem fără rezervă comenzilor. Era ca o nebunie plăcerea de a mă simţi torturat. Aşa rezistam la cele mai îndelungate şi mai feroce schingiuiri. Faptul îi uimea pe torţionari, alteori îi indigna, întărâtându-i în răutate. Chinurile trupeşti nu-mi distrugeau rezistenţa morală. Atunci mă puneau în aşa zisele poziţii, care aveau scop să te obosească din punct de vedere nervos: şezând, cu picioarele întinse şi cu mâinile pe genunchi, cu ochii ţintă într-un bec sau privind la vârful picioarelor, fără să închizi ochii.

Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii. Când, epuizat, închideai ochii, un înger păzitor care îşi făcea stagiul de credibilitate faţă de torţionari, te trezea cu o lovitură în cap sau pe spinare, vorbind cu glas tare, ca să atragă atenţia stăpânilor că este vigilent:

- Ce, banditule, dormi? Ai obosit?

- Schimbă-i poziţia, poate se trezeşte, răspundea unul din stăpâni.

Atunci ţi se comanda să stai într-un picior. Şi şedeai într-un picior până te prăbuşeai. Socotind ei că acum eşti epuizat şi dispus să borăşti (asta era expresia lor), erai interogat sau ţi se dădea o plăcuţă de săpun să scrii pe ea. Aceasta o studiau şi erai chemat să completezi cu amănunte.

Nici poziţiile la care fusesem supus nu au adus roadele scontate. Au speculat însă dispoziţia sufletească pe care o manifestam de a mă supune comenzilor date, fără rezervă. Executam în grup mişcările gimnastice deja ştiute în succesiunea lor în chip mecanic fără a fi loviţi; alt grup era supus la supliciul bătăilor la tălpi, pe rangă şi trântiţi cu picioarele în sus. Mi-am auzit numele strigat, credeam că sunt chemat să execut ceva deosebit sau să fiu pedepsit. Inainte de a-mi da seama ce trebuia să fac mi s-a ordonat:

- Ţine aici, aplicându-mi-se o bâtă pe spinare.

Am apucat cu amândouă mâinile ceva care se ridica în sus, înfăşurat într-un cearceaf. Era cel trântit pe jos. Au început să curgă lovituri la tălpi. Livinski şi Vasile Puşcaşu loveau precum fierarii fierul roşu pe nicovală. Ţineam deci picioarele celui ce scrâşnea de durere, făcându-mă părtaş, deocamdată inconştient, la supliciul lui. Când am conştientizat, am ridicat capul şi-am strigat:

- Nu mai ţin! Nu mai ţin! Şi-am dat drumul victimei.

Cu o lovitură peste cap m-au redus la tăcere şi-am căzut alături de cel torturat. L-au dezvelit pe cel bătut, atunci l-am recunoscut pe Costică Pascu. Trezit din aiureală, am început să plâng în hohote fără să mă pot opri. Căzusem în cursa subtil întinsă de diavol, speculând râvna mea de supunere la schingiuiri. Mi-am adus aminte de învăţătura Sfinţilor Părinţi: diavolul, când nu te poate birui prin cele de stânga, minciună, furt, desfrâu etc, te împinge spre cele de dreapta, îţi dă râvnă să întreci măsura, să te crezi puternic în virtute. Atunci te prăbuşeşti prin ceea ce credeai că eşti tare.

Livinski şi Puşcaşu şi-au dat seama că realizasem un control intern, dar m-au supus şi pe mine aceleiaşi torturi. Cei care nu reveneau din leşinuri în urma schingiurilor erau duşi la WC şi udaţi cu apă, apoi le reluau chinurile până cereau singuri să declare cele ascunse la anchetă. Fiecare aveam lângă noi, aproape permanent, un înger păzitor, devenit de frică negru. Intr-un moment de neatenţie al supraveghetorilor, când mă aflam chiar lângă Costică Pascu, în poziţie, cu glas mai presus de a fi redat în vreun fel, mi-a şoptit de la înălţimea lui spirituală:

- Chiar dacă tu sau oricare dintre voi m-aţi omorî, să ştiţi că v-am iertat..

Satan aşezase în calea sufletului meu un tobogan spre infern. Nu am putut răspunde nimic căci plânsul îmi îneca răsuflarea. Dar din acel moment mi-am pus plasă de siguranţă sub trapezul circului în care evoluam. N-am mai executat nici o comandă, decât după ce mă convingeam că nu mă afectează decât pe mine. Părerea mea de rău pentru această greşeală, lipsă de perspicacitate spirituală, de trezvie, cum o numesc Sfinţii Părinţi, am plâns-o mult şi o plâng şi astăzi. Frate Costică, iartă-mă!

Ingăduise Dumnezeu să-mi dau seama şi să înţeleg că lucrarea celui rău e foarte subtilă şi poate să te cuprindă şi în chip inconştient. Cei care au greşit în aceste încercări, mulţi poate, au fost şi ei într-o astfel de situaţie. Cei ce au sesizat începutul prăbuşirii lor s-au salvat, ceilalţi s-au prăbuşit în cursa lui satan, executând necontrolat ordinele lui.

Când suntem ispitiţi sau încercati în credinţa noastră, spun Sfintii Părinţi, Dumnezeu ne dă mijloacele şi posibilitatea să sesizăm cursa întinsă şi chiar să ne smulgem din prăbuşire. Dansând pe o muchie de cuţit accepţi să te tai în ea şi să sângerezi sau, de nu, cobori în braţele morţii spirituale şi materiale. Dar numai Dumnezeu va judeca cu dreptate pe fiecare din cei ce au trecut prin acest diavolesc cerc de foc, stâlcirea conştiinţelor.

Privind la câştigul celui rău, vedem peste ani o minune mai mare. Nici unul dintre cei care au fost siliţi prin schingiuiri să facă rău altora, să schingiuiască pe fraţii lor, după ce n-au mai avut lângă ei torţionari n-au continuat greşeala, smerit s-au întors tăcând, la picioarele lui Hristos. Numai cei ce au făcut din proprie iniţiativă răul, continuând fără să fie siliţi din afară de cineva, şi-au asumat responsabilitatea pentru îndrăcirea în care trăiesc. Aceştia au fost foarte putini. Numai ei au pierdut posibilitatea revenirii la Tatăl ceresc. Dar dacă unii mai sunt încă în viaţă, poate că Dumnezeu, în îndelunga Sa răbdare, le va oferi o şansă de pocăinţă, aşteptându-i pe Sfânta Cruce!

Observând că am reţineri înaintea executării comenzilor cei şase corifei ai reeducării, m-au luat de-o parte, m-au pus pe duşumea şi m-au înconjurat.

- Ce-i cu tine? Ce gândeşti tu?

Nu le-am răspuns şi i-am privit cu indiferenţă.

- Noi ştim ce gândeşti tu, măi banditule, a zis Puşcaşu.

- Tu ne socoteşti pe noi criminali şi trădători, nu-i aşa? a zis Livinski.

- Voi ati zis, le-am zâmbit.

- Răspunde ca Hristos, banditul! m-a lovit peste gură unul.

- Noi vrem să vorbeşti oamenilor, să le spui ce vrei tu. Să te vedem de ce eşti în stare!

- Când să le vorbesc?

- Mâine după amiază, la ora 3.

Mi-am reluat locul în poziţie, dar fără înger păzitor, ceea ce însemna că mă pot suci, că pot dormi noaptea şi pot merge la WC fără însoţitor. Duhul cel rău vroia să ştie prin ei ce gândesc. Dar mai ales dacă am refăcut legătura în Duh cu Hristos, pe care ei credeau că am pierdut-o, şi în ce stadiu mă aflu, ca să mă poată doborî.

Peste noapte m-am gândit ce să le spun tinerilor din cameră. M-am rugat să pot face iarăşi o mărturisire a Adevărului dumnezeiesc şi să descopăr lucrarea satanică, indemnând pe toti ca mai bine să murim, decât să ne pierdem sufletele. Dimineaţa m-au mutat într-un colţ al camerei, singur. Mărtinuş a stat în faţa mea, studiindu-mi orice mişcare, orice gest, mi-a numărat şi clipeala genelor. Era o linişte completă şi nici o schingiuire. La ora trei după amiază, m-au chemat conspirativ, în şoaptă:

- Te-ai pregătit?

- Da.

- Ia să vedem, ce ai să le spui tinerilor din cameră?

Eu am făcut mişcarea ca să mă întorc spre ascultători, care nu ştiau nimic despre acest aranjament ca să încep să vorbesc.

- Nu, banditule, ne spui întâi nouă!

- Lăsati-mă să spun şi veţi auzi!

- Nu! întâi ne spui nouă şi apoi le spui şi lor!

- N-aţi spus dumneavoastră că mă lăsaţi să vorbesc ce vreau eu?

- Banditule, crezi că ne duci? mă încolţiseră Livinski şi Puşcaşu.

- Atunci n-am nimic de spus tinerilor. Dar vă spun vouă, să nu ziceti că nu vi s-a spus, atunci când veţi vedea cele ce vi se vor întâmpla.

- Ia spune, măi banditule, să auzim proorocirea ta, au zis ei raâzând, batjocorindu-mă şi înghiontindu-mă.

- Voi acum sunteti amăgjti şi înşelati de propria voastră părere despre voi şi v-aţi făcut slujitori lui satan iar prin mâinile voastre se operează prăbuşirea multor suflete. Pentru că nu mai vreti să vă întoarceti din drumul acestor fărădelegi şi să deconspirati lucrarea pe care v-ati angajat să o săvârşiti, veti plăti cu vietile voastre. Pentru a nu rămâne urme, totdeauna cel ce se serveşte de o sculă pentru săvârşirea răului, caută să o distrugă sau s-o ascundă. Şi voi veti fi primii care veti fi ucişi. Atât am vrut să vă spun.

- Până vom muri noi, vei muri tu!

- S-ar putea ca Dumnezeu să vă lase să vedeti propria voastră condamnare şi pieire înainte de a muri eu.

M-au bătut iarăşi şi m-au pus în pozitie; schingiuirile au început iarăşi pentru toată camera. Timpul nu mai exista pentru noi. Trăiam o stare de suspensie, viata noastră se constituia din pauze scurte între două suplicii. Trăiam o moarte vie. Se poate şi aşa ceva? Da, hotărât lucru, se poate!”

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata)

Legaturi:

IPS BARTOLOMEU – 89 DE ANI! SI UN CUVANT AL SAU MAI ACTUAL CA ORICAND: “Iuda de azi umbla printre noi, e un ecumenist convins si un excelent teolog, e un maestru al crimei perfecte”

admin — Thu, 18 Mar 2010 13:06:08 +0000

“(…)

Iubitii mei fii sufletesti

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci si un personaj al istoriei de dupa el, multiplicat peste tot, la scara planetara, in ipostaza sarutarii care acopera tradarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizatie, de cultura, de progres stiintific, de libertate, de bunurile pamantului si de harurile cerului, printre noi se instaureaza, incetul cu incetul, un duh perfid care rastoarna valorile si perverteste limbajul.

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevar, furtul inteligent devine profesie onorabila, sodomia se cheama orientare comportamentala, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietena se degradeaza in conotatii dubioase, pervertirea tineretului se intituleaza program de sanatate antiSIDA, destramarea familiei se numeste planificare familiala, crimele ingineriei genetice se fac in numele vindecarilor miraculoase, prostitutia se legitimeaza prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclama de meditatia transcendentala, saracirea spiritului devine globalizare, invadarea unei tari se cheama razboi preventiv, terorismul isi reclama valente divine, infeudarea economica se numeste credit bancar, pomana politica devine act de caritate. Si multe altele.

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar si prin crestinatate.

Isprava lui cea mai mare este aceea ca, dintr-o singura Biserica, a facut mai multe [nu ca ar fi in mod real mai multe, ci ca asta vrea sa dea impresia, ca nu ar fi o singura Biserica, ci mai multe - vezi si mai departe, n.n.]. Din mai multe a facut o puzderie. Si continua s-o faca, prin ceea ce ii este propriu: lacomie, invidie, orgoliu.

Se adapteaza usor, si-a rafinat metodele. Lucreaza la lumina noptii si comunica prin unde hertiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurential pe piata bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Cand nu lucreaza pe furis, te invita la dialog fratesc. Daca-l refuzi sau daca te aperi, te pomenesti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaste bine Biblia, are studii universitare, vorbeste cateva limbi straine. El stie ca Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat si memorat invatatura lui Iisus. Daca ar fi avut curatie si talent, putea sa scrie o Evanghelie tot atat de bogata ca a lui Matei.

A scris-o postum, in cheia sarutarii perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este si patronul sau din Qarantania, care Ii oferea lui Iisus citate din Scriptura.

Iuda e tot atat de zelos printre ai sai, de vreme ce instinctul dezbinarii il mobilizeaza peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai intai sedus, dominat si numai dupa aceea nimicit. Iuda isi abordeaza semenul cu gratia cobrei care, intalnind o vipera in jungla, o invita la un dans aerian, fascinant, ametitor, pe durata caruia isi calculeaza cu precizie secunda muscaturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte“.

(extras din Pastorala de Pasti din 2005 a IPS Bartolomeu Anania)

Legaturi:

IPS BARTOLOMEU: “In saivanele Bisericii au intrat lupii in piele de oaie”!
Adevarul lui Hristos se numeste Ortodoxia! (IPS Bartolomeu Anania vorbind si despre sfintii nasaudeni)

Vladica Bartolomeu Anania: NU AM PARTICIPAT SI NU PARTICIP LA ASA-ZISA “RUGACIUNE COMUNA PENTRU UNITATEA BISERICII”.

SINODUL MITROPOLITAN AL CLUJULUI, ALBEI, CRIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI SE PRONUNTA CATEGORIC IMPOTRIVA PASAPOARTELOR BIOMETRICE

O absenta graitoare

ORTODOXIA ROMANA INFRANTA CU 47-1

Parintele Arsenie Papacioc despre IPS Bartolomeu Anania si despre stilisti

***

Actualitatea profetica a Sfantului Chiril al Ierusalimului (18 martie): “E PLINA BISERICA DE ERETICI ASCUNSI!”

admin — Thu, 18 Mar 2010 09:03:22 +0000

“Nu trebuie sa pieri si tu daca pier eu, dascalul tau! (…) Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le încânta urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se graieste ceva folositor sufletului? Toti se îndeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat de învataturile cele drepte; este ales raul mai mult decât binele. Aceasta este deci „lepadarea de credinta“. Trebuie asteptat dusmanul, în parte a si început de pe acum sa trimita pe înaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vânatoare. Ai grija de tine, omule, si întareste-ti sufletul!“

“Intareste-te pe tine insuti, omule! Ti-am dat semnele lui Antihrist. Intipareste-ti-le nu numai in memorie, ci raspandeste-le tuturor fara invidie. Daca ai copil dupa trup, invata-l de pe acum; iar daca ai nascut un fiu prin cateheza, intareste-l si pe acesta mai dinainte, ca sa nu ia ca adevarat Hristos pe cel fals. Caci “taina faradelegii lucreaza de pe acum” (II Tes. 2, 7). Ma inspaimanta razboaiele dintre popoare, ma inspaimanta schismele din Biserici, ma inspaimanta ura dintre frati. Sa fie spuse acestea! Sa dea Dumnezeu sa nu se intample venirea lui Antihrist in vremea noastra. Cu toate acestea, noi sa ne intarim!”

“(…) Trec deci cele ce se vad si vin cele asteptate, cele ce sunt mai bune decât cele ce se vad; totusi nimeni sa nu caute sa afle timpul când se vor petrece acestea: „Nu este în puterea voastra sa stiti, spune Domnul, anii si timpurile pe care Tatal le-a pus în stapânirea Sa” (Fapte l, 7). Sa nu îndraznesti sa hotarasti timpul când se vor petrece acestea; dar, iarasi, nici sa dormi cu nepasare: „Privegheati, spune Domnul, ca în ceasul în care nu va asteptati va veni Fiul Omului” (Matei 24, 44).

Dar fiindca trebuia ca noi sa cunoastem semnele sfârsitului lumii si fiindca asteptam pe Hristos, pentru ca sa nu murim înselati si sa fim rataciti de falsul Antihrist, apostolii, mânati prin vointa dumnezeiasca, potrivit iconomiei dumnezeiesti, se apropie de adevaratul învatator si spun:

- „Spune-ne când vor fi acestea si care este semnul venirii Tale si al sfârsitului veacului?“(Matei 24, 3). Asteptam sa vii din nou, dar Satana se preface în înger de lumina (II Corinteni ll, 14), întareste-ne, ca sa nu ne închinam altuia în locul Tau.

Iar Domnul, deschizându-si dumnezeiasca si fericita Lui gura spune:

- „Vedeti sa nu va amageasca cineva!” (Matei 24, 4).

Si voi, ascultatorilor, care va uitati acum la Domnul cu ochii mintii, ascultati ca va spune si voua aceleasi cuvinte: „Vedeti sa nu va amageasca cineva!“. Aceste cuvinte va îndeamna pe toti sa luati aminte la cele ce vor fi spuse. Ele nu înfatiseaza istoria trecutului, ci sunt o profetie a celor viitoare, care negresit vor veni. Nu suntem noi cei care facem profetiile acestea, caci suntem nevrednici; noi va înfatisam cele scrise si aratam numai semnele. Tu ia aminte la cele care s-au întâmplat pâna acum si vezi care mai lipsesc înca si întareste-te pe tine însuti. „Vedeti sa nu va amageasca cineva, caci vor veni multi în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, si vor amagi pe multi” (Matei 24, 4-5). Cuvintele acestea în parte s-au împlinit. Asa au spus pâna acum Simon Magul, Menandru si alti eretici atei. Asa vor spune si altii si în vremea de acum, si mai târziu.

Al doilea semn: „Veti auzi de razboaie si de vesti de razboaie” (Matei 24, 6). Este sau nu este acum razboi între romani si persi pentru Mesopotamia? Se scoala sau nu se scoala neam peste neam si împaratie peste împaratie? „Si va fi foamete si ciuma si cutremure pe alocurea“ (Matei 24, 7). Acestea s-au întâmplat. Si iarasi: „Vor fi semne înfricosatoare din cer si furtuni mari” (Luca 21, 11). Prin urmare, „privegheati, zice Domnul, ca nu stiti în care zi vine Domnul vostru” (Matei 24,42).

Totusi noi cautam un semn al venirii Domnului, propriu noua. Noi, care facem parte din Biserica, cautam un semn bisericesc. Mântuitorul spune: „Atunci multi se vor sminti se vor vinde unii pe altii si se vor urî unii pe altii“ (Matei 24, 10). Sa nu te tulburi daca vei auzi ca merg pâna la varsarea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici împotriva clericilor si popoare împotriva popoarelor. Lucrul acesta a fost scris mai dinainte. Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise! Nu trebuie sa pieri si tu daca pier eu, dascalul tau! Se poate ca ucenicul sa fie mai bun decât dascalul si sa fie întâiul cel ce vine cel din urma (Matei 20, 16), pentru ca Domnul îi primeste si pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 6-9). Daca între apostoli a fost vânzare, te mai miri daca între episcopi este ura de frati? Semnul acesta nu priveste numai pe conducatori, ci si popoarele, într-adevar. Domnul zice: „Din pricina înmultirii faradelegii dragostea multora se va raci“ (Matei 24, 12). Se va lauda oare cineva din cei de fata ca are prietenie nefatarnica fata de aproapele? Oare nu adeseori buzele saruta, fata surâde, ochii sunt aparent voiosi, iar inima mestesugeste viclesug si faureste rele în timp ce vorbeste cu pace (Psalmul 27, 4)?

(…)

Si ce se va întâmpla dupa aceasta? Domnul zice mai departe: „Deci când veti vedea urâciunea pustiirii, ce s-a spus de profetul Daniel, stând în locul cel sfânt; cel ce citeste sa înteleaga“ (Matei 24, 15). Si iarasi: „Atunci, daca va va zice cineva: Iata Hristos este aici, sau: Iata este acolo, sa nu credeti” (Matei 24, 23).

Prin urmare, ura de frati face loc lui Antihrist. Diavolul pregateste mai dinainte dezbinarile dintre popoare, ca sa fie bine primit cel care vine. Sa dea Dumnezeu ca nici unul dintre cei de aici si nici vreun alt rob al lui Hristos din alta parte sa nu alerge la dusman.

Apostolul Pavel scriind despre Antihrist, a dat un semn lamurit prin cuvintele: „Ca va veni întâi lepadarea de credinta si se va arata omul faradelegii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau sfânt, asa încât sa sada în templul lui Dumnezeu, aratându-se pe sine ca este dumnezeu. Nu va aduceti aminte ca va spuneam acestea înca pe când eram la voi? Si acum stiti ce-l opreste de a se arata la vremea sa. Caci taina faradelegii lucreaza de pe acum; trebuie numai ca acela care o opreste acum sa fie luat din mijloc. Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul îl va nimici cu duhul gurii Lui si-l va pierde cu aratarea venirii Sale. Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însotita de tot felul de puteri, de semne si de minuni mincinoase si de toata amagirea nedreptatii pentru cei ce pier” (II Tesaloniceni 2, 3, 10).

Acestea le spune Pavel. Lepadarea de credinta se petrece în timpul nostru; oamenii au lepadat dreapta credinta: unii marturisesc filiopaternitatea, altii îndraznesc sa spuna ca Hristos a fost adus de la neexistenta la existenta. Mai înainte ereticii îsi marturiseau ratacirea lor pe fata; acum însa este plina Biserica de eretici ascunsi. Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le încânta urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se graieste ceva folositor sufletului? Toti se îndeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat de învataturile cele drepte; este ales raul mai mult decât binele. Aceasta este deci „lepadarea de credinta“. Trebuie asteptat dusmanul, în parte a si început de pe acum sa trimita pe înaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vânatoare. Ai grija de tine, omule, si întareste-ti sufletul! Biserica îti arata acum, înaintea Dumnezeului celui viu (I Timotei 6, 13), si te învata mai dinainte cele cu privire la Antihrist, înainte de venirea lui. Nu stim daca vine în timpul vietii tale si nici nu stim daca vine dupa trecerea ta din aceasta viata. Este bine însa ca tu sa cunosti semnele venirii lui si sa te întaresti mai dinainte.

Hristos cel adevarat, Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu, nu vine de pe pamânt. Daca va veni cineva din pustie, înselând prin false minuni, sa nu iesi (Matei 24, 26). Daca vor spune: „Iata, aici este Hristos, iata, acolo, sa nu crezi” (Marcu 13, 21). Nu te uita deci în jos si pe pamânt, caci Stapânul Se pogoara din ceruri (Fapte 1, 11). Nu Se va mai pogorî ca la întâia venire, singur, ci înconjurat de zeci de mii de îngeri. Nu va veni în ascuns, ca „ploaia pe lâna” (Psalmul 71, 6), ci Se va arata stralucitor ca fulgerul. El însusi a spus: „Caci dupa cum soarele iese de la rasarit si se arata pâna la apus, tot asa va fi si venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). Si iarasi: „Si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu multa putere si slava, si va trimite pe îngerii Lui cu sunet de trâmbita” (Matei 24, 30-31), si celelalte. Dar dupa cum la prima Lui venire, când avea sa Se întrupeze si se astepta ca Dumnezeu sa Se nasca din Fecioara, diavolul a cautat sa batjocoreasca acest fapt prin aceea ca a nascocit mai dinainte cu viclenie în idolatrie zei falsi care se nasc si care au fost nascuti din femei, cu intentia, dupa cum socotea el, de a nu se mai da crezare adevarului, o data ce a pus minciuna înainte, tot astfel, când are sa vina adevaratul Hristos la a doua Sa venire, potrivnicul, luând ca pricina asteptarea celor fara de rautate, si mai cu seama a celor din taierea împrejur, va aduce un vrajitor foarte iscusit în înselatoarea si reaua arta a fermecatoriei si vrajitoriei; acesta va rapi stapânirea împaratiei romanilor si se va numi în chip mincinos pe sine însusi Hristos; iar prin aceasta numire de Hristos va însela pe iudeii care asteapta pe Mesia, iar pe neamuri le va amagi prin nalucirile sale vrajitoresti.

Acest Antihrist prezis va veni când se vor plini vremurile împaratiei romanilor si se va apropia deci sfârsitul lumii. Se vor scula deodata zece împarati ai romanilor, poate în diferite locuri, si vor domni în acelasi timp. Al unsprezecelea împarat dupa acestia este Antihrist, care va rapi stapânirea romana prin vrajitoriile sale (Daniel 7, 24). Pe trei dintre împaratii care vor domni înaintea lui „îi va umili” (Daniel 7, 24), iar pe ceilalti sapte îi va avea sub stapânirea sa. La începutul domniei lui va lua masca blândetii, a castitatii si a iubirii de oameni, aratându-se om învatat si întelept. Dându-se drept Hristos cel asteptat, va însela pe iudei prin semne, prin minuni si prin minciunile savârsite cu ajutorul înselaciunii vrajitoresti, în urma însa, va înscrie pentru domnia lui tot felul de rautati ale neomeniei, încât va întrece pe toti nedreptii si nelegiuitii care au fost înaintea lui (Daniel 7, 24). Va fi fata de toti ucigas, foarte crud, nemilos, dar se va îndrepta mai ales împotriva noastra, a crestinilor. Numai trei ani si sase luni va îndrazni sa faca aceste nelegiuiri, caci va fi nimicit prin a doua venire slavita din cer a Celui Unuia-Nascut, Fiul lui Dumnezeu, a Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a lui Hristos cel adevarat. El va nimici pe Antihrist cu duhul gurii Lui (II Tesaloniceni 2, 8 ) si-l va da în focul gheenei…”

Continuarea AICI

Legaturi:

IN MARS FORTAT SPRE NOUA ORDINE SOCIALA (II). Ultimul totalitarism

admin — Tue, 16 Mar 2010 15:00:48 +0000

Continuarea articolului lui Richard K. Moore, a carui prima parte (cu introducere si note) se afla la: IN MARS FORTAT SPRE NOUA ORDINE SOCIALA (I) – o sinteza explicativa foarte elocventa si documentata privitoare la vremurile pe care le traim

Partea a II-a: Pregătirea căii pentru dominaţia globală

A doua parte din războiul împotriva terorismului este despre dimensiunile geopolitice ale unei economii globale bazate pe lipsa de creştere economică. Mai devreme am sugerat că geopolitica este diferită sub capitalism, faţă de cum a fost sub monarhii suverani. Întreaga dinamică a fost diferită, iar rezultatele au fost cântărite pe o scară diferită. În mod similar, multe lucruri se vor schimba în trecerea de la capitalismul haotic, orientat pe creştere, înspre un regim economic centralizat, micro-administrat. Luaţi în considerare, de exemplu, importanţa controlului asupra rezervelor de petrol. Într-o economie de creştere, profiturile reprezentau premiul, iar controlul pieţelor şi canalelor de distribuţie a însemnat deţinerea unei cărţi câştigătoare în joc. Dictatorii locali puteau gestiona lucrurile aşa cum doreau, luându-şi partea din veniturile din petrol, atâta timp cât respectau contractele cu jucătorii globali, care erau fericiţi să vândă celor care ofereau mai mult.

Într-o economie lipsită de creştere, unde accentul se pune pe controlul direct asupra ofertei şi repartizărilor de resurse, este necesar să se asigure, în sens militar, sursele de petrol şi căile de distribuţie. Nu mai sunt suficiente simplele profituri din operaţiunile nestăpânite. Protejarea surselor şi alocarea în mod direct a repartizării este fundamentul pentru microadministrarea economiei lipsite de creştere. Acest lucru se aplică şi altor resurse critice, cum ar fi uraniul şi mineralele rare, necesare în industriile de „apărare” şi electronice. De fapt, ne aflăm în mijlocul unui război de înşfăcare a resurselor, cu China şi Rusia care încheie contracte pe termen lung pentru energie cu Iranul şi Venezuela, China care cumpără terenuri agricole în Africa, Washington care încheie contracte pe termen lung pentru biocombustibilii brazilieni, existând multe alte exemple. În multe feluri, imperialismul revine la perioada colonială, atunci când administrarea directă era modelul, nu cel capitalist: profitarea de investiţiile corporative sub dictatori care îşi suprimă populaţiile.

Există o revenire naturală la dinamica „vremurilor bune de altădată ale imperiului”, atunci când marile puteri ale Europei şi-au concentrat activitatea economică în cadrul sferelor individuale de influenţă. Toată lumea ştie că se ating limitele resurselor la nivel mondial, parţial din presiunile populaţiei, şi parţial din practicile de exploatare a resurselor. Numai din acest motiv, beneficiem de partea paşnică a războiului de înşfăcare a resurselor. În Irak, Afganistan şi acum în Pakistan şi Yemen, SUA, cu sprijinul NATO, joacă o carte foarte nepaşnică în jocul înşfăcării de resurse. Este cartea unui bătăuş: „Am cea mai mare armă, aşa că voi lua tot ce vreau”. Aceste acţiuni agresive sunt foarte provocatoare pentru Rusia şi China, punându-le în pericol interesele economice vitale. Un atac asupra Iranului ar fi mai mult decât o provocare, ar fi o palmă directă în faţă, o somaţie: “Luptă acum sau lasă-te supus bucată cu bucată”.

Pe lângă înşfăcarea petrolului, SUA au înconjurat Rusia şi China cu baze militare, accelerându-şi în ultima vreme instalaţiile de sisteme anti-rachetă la graniţe, ignorând obiecţiile puternice ale Rusiei şi Chinei. Statele Unite sunt provocatoare cu bună ştiinţă, ameninţând interesele vitale ale acestor posibili adversari. Ca reacţie, se formează alianţe pe o bază bilaterală şi sub formă de SCO. China şi Rusia sunt foarte apropiate în cooperarea lor militară, făcând schimb de tehnologie. Planificarea lor strategică se bazează pe aşteptările unui atac din partea SUA, iar răspunsul strategic se bazează pe principiul războiului asimetric. De exemplu, o rachetă de milioane de dolari capabilă să doboare un portavion de mai multe miliarde de dolari. Sau poate o mână de rachete capabile să dezactiveze sistemele de comandă şi control prin sateliţi ale Pentagonului. Între timp, Statele Unite cheltuiesc sume astronomice pentru dezvoltarea unei opţiuni de primă lovitură, cu sisteme de arme bazate pe spaţiu, opţiune control-of-theater, atacuri nucleare „tactice” forward-based, etc. Noile sisteme anti-rachetă sunt o parte importantă din strategia primei lovituri, reducând capacitatea Rusiei sau Chinei de a riposta. Aceste sisteme sunt mai mult decât provocatoare. Ele sunt echivalentul modern al marşului armatelor până la frontiera adversarului.

În cazul în care există un schimb nuclear între marile puteri, istoricii vor cita toate lucrurile pe care le-am menţionat ca „semne evidente” că războiul se apropie. Se vor face paralele cu scenariul primului război mondial, când Germania eclipsa Marea Britanie din punct de vedere economic, aşa cum şi China eclipsează acuma SUA. În ambele cazuri, o „încercare disperată de a menţine hegemonia” va fi considerată cauza războiului. Ar mai putea exista sau nu un al treilea război mondial, dar toate aceste pregătiri arată clar că elitele noastre bancare intenţionează să prezideze asupra unui sistem global, prin toate mijloacele posibile. Dacă şi-ar dori un aranjament paşnic, o împărţire a plăcintei lumii a treia, ca să spunem aşa, s-ar putea aranja uşor în orice moment, împreună cu o dezarmare nucleară substanţială. China şi Rusia şi-ar dori să vadă o lume stabilă, multi-polară; doar bancherii noştri de elită sunt obsedaţi de dominaţia lumii.

Este posibil ca războiul nuclear să fie un „rezultat dorit”, determinând depopularea şi făcând prăbuşirea şi mai totală. Sau poate China şi Rusia vor primi o ofertă imposibil de refuzat: „Predaţi-vă suveranitatea economică sistemului nostru global, sau suportaţi consecinţele”. Într-un fel sau altul, bancherii de elită, stăpânii universului, intenţionează să prezideze asupra unui sistem global microadministrat. Proiectul colapsului este acum în plină desfăşurare, iar „proiectul înconjoară-ţi duşmanul” pare a fi mai mult sau mai puţin încheiat. Dintr-o perspectivă strategică, va exista un anumit punct de declanşare, o anumită etapă în scenariul de colaps economic, atunci când confruntarea geopolitică este considerată a fi cea mai avantajoasă. Pe o tablă de şah multi-dimensională şi cu mize atât de mari, puteţi fi siguri că sincronizarea diferitelor mutări va fi atent coordonată. Şi după forma generală a tablei, se pare că ne apropiem de sfârşitul jocului.

Prognoză 2012 – un nou Ev Mediu

E posibil ca 2012 să nu fie anul exact, dar sfârşitul jocului nu pare să se prelungească dincolo de această dată, iar stăpânilor universului le place simbolismul, ca în cazul 911 (în Chile şi în Manhattan), KLA 007, şi altele. Anul 2012 este încărcat de simboluri, de ex. calendarul mayas, iar internetul răsună de diferite profeţii legate de 2012, strategii de supravieţuire, intervenţii extraterestre anticipate, aliniamente cu câmpurile radiaţiilor galactice, etc. Şi mai este şi filmul de la Hollywood, 2012, care portretizează în mod explicit dispariţia majorităţii oamenilor şi salvarea plănuită dinainte a câtorva aleşi. În producţiile hollywoodiene nu se ştie niciodată cât este fantezie evazionistă şi cât are scopul de a pregăti mintea publicului în mod simbolic pentru ceea ce va veni. Oricare ar fi data exactă, toate iţele se vor alătura pe plan geopolitic şi pe plan intern, iar lumea se va schimba. Va fi o nouă eră, la fel cum capitalismul a fost o nouă eră după aristocraţie, iar Evul Mediu a urmat după epoca Imperiului Roman. Fiecare epocă are propria structură, propria economie, formele sale sociale proprii şi mitologia proprie. Aceste lucruri trebuie să aibă o legătură coerentă unele cu celelalte, iar natura lor să rezulte din relaţii de putere fundamentale şi situaţii economice ale sistemului.

În lumea noastră de după 2012, avem pentru prima dată un guvern mondial centralizat şi un grup restrâns de elită la guvernare, un fel de familie regală extinsă, stăpânii finanţelor. După cum putem vedea cu FMI, OMS şi OMC şi alte piese ale guvernului mondial embrionar, instituţiile de guvernare nu vor avea pretenţii cu privire la reprezentarea populară sau la reacţiile democratice. Regulile se vor face prin intermediul birocraţiilor globale autocratice, care primesc ordinele de la “familia regală”. Acest model funcţionează deja de ceva timp, în cadrul diferitelor sale sfere de influenţă, ca şi în cazul programelor de restructurare impuse în lumea a treia, ca o condiţie pentru obţinerea finanţării. La orice schimbare de epocă, epoca anterioară apare întotdeauna demonizată în mitologie. [...] Când au apărut republicile, demonizarea monarhilor a reprezentat o parte importantă a procesului. În lumea de după 2012, democraţia şi suveranitatea naţională vor fi demonizate.[1] Acest lucru va fi foarte important, pentru a determina oamenii să accepte regimul totalitar, iar mitologia va conţine mult adevăr…

În acele zile teribile şi întunecate, înainte de unirea binecuvântată a umanităţii, în lume va domni anarhia. Naţiunile se vor ataca între ele, vor fi la fel ca animalele de pradă din sălbăticie.[2] Naţiunile nu au avut politici coerente; alegătorii trec de la un partid la altul, menţinând guvernele mereu în tranziţie şi confuzie. Cum s-au putut gândi că masele de oameni semi-educaţi ar putea să se guverneze singure şi să conducă o societate complexă? Democraţia a fost un experiment prost conceput care a dus doar la corupţie şi guvernare haotică. Cât de norocoşi suntem să ne aflăm în această lume bine ordonată, unde umanitatea s-a maturizat în sfârşit, şi deciziile sunt luate de cei cu mai multă experienţă.

Economia lipsei de creştere este radical diferită de cea a economiei capitaliste. Unitatea de schimb este posibil să fie un credit de carbon, conferindu-vă dreptul de a consuma echivalentul a unui kilogram de combustibil. Totul va avea o valoare de carbon, chipurile în funcţie de cât de multă energie a fost necesară pentru producerea ei şi transportul până la piaţă. „Conştiinţa verde” va fi o etică primară, condiţionată de timpuriu la copii. A te descurca cu mai puţine lucruri este o virtute; utilizarea energiei este anti-socială; austeritatea este o condiţie responsabilă şi necesară. Ca în cazul fiecărei monede, bancherii vor dori să gestioneze deficitul de credite de carbon, aspect în care alarmismul încălzirii globale devine important. Indiferent de disponibilitatea resurselor, creditele de carbon pot fi menţinute în deficit în mod arbitrar, pur şi simplu prin stabilirea bugetelor de carbon, pe baza directivelor de la IPCC [Grupul interguvernamental de experţi în evoluţia climei], o altă unitate de-a noastră emergentă de guvernare globală birocratică. Astfel de directive IPCC vor fi echivalentul Rezervei Federale, anunţând o schimbare a ratelor dobânzilor. Aceste bugete stabilesc amploarea activităţii economice.

Probabil că naţiunile vor continua să existe ca unităţi oficiale de guvernare. Cu toate acestea, securitatea şi monitorizarea vor fi în mare parte centralizate şi privatizate. La fel ca legiunile romane, aparatul de securitate va fi loial centrului imperiului, nu locului unde se întâmplă să staţioneze cineva. Am văzut deja această tendinţă în Statele Unite, unde mercenarii au devenit nişte afaceri importante şi forţele de poliţie sunt din ce în ce mai federalizate, militarizate şi înstrăinate de publicul larg. La fel cum aeroporturile sunt acum federalizate, toate sistemele de transport vor intra sub jurisdicţia aparatului de securitate. Terorismul va continua să fie o gogoriţă, justificând procedurile de securitate dezirabile în scopuri de control social. Întregul aparat de securitate va avea o calitate monolitică, o similitudine de caracter, indiferent de sarcinile specifice de securitate sau de locaţie. Toată lumea îmbrăcată în aceleaşi costume negre ale imperiului răului, cu litere mari fluorescente pe spatele vestelor antiglonţ. În esenţă, aparatul de securitate va fi o armată de ocupaţie, garnizoana împăratului în provincii.

Va trebui să treceţi zilnic prin puncte de control de diferite tipuri, cu diferite niveluri de cerinţe de securitate. Aici elementele biometrice devin importante. Dacă oamenilor li se vor implanta cipuri, atunci o mare parte din securitate se poate automatiza şi toată lumea poate fi urmărită în orice moment, recuperându-se activitatea lor din trecut. Cipul face legătura cu soldul dvs. creditor, aşa încât veţi avea întotdeauna banii la dvs., împreună cu fişele medicale şi o mulţime de alte lucruri de care nu aveţi habar.

Nu se omite aproape nimic în ceea ce priveşte suveranitatea naţională. Puţine lucruri în calea politicii externe vor avea vreun sens. Cu securitatea acţionând după propriile legi [...] rolul principal al aşa-zisului „guvern” va fi să aloce şi să administreze bugetul creditelor de carbon primit de la IPCC. IPCC decide câte bogăţii va primi o naţiune într-un anumit an, după care guvernul decide modul de distribuire a acelor bogăţii sub formă de servicii publice şi drepturi. Bogăţia este măsurată prin dreptul de a cheltui energie. Într-un sens fundamental, lucrurile deja se petrec astfel, în urma colapsului şi planurilor de salvare. Deoarece guvernele sunt atât de profund îndatorate, bancherii sunt în măsură să impună termenii bugetelor naţionale, ca o condiţie pentru a menţine liniile de credit deschise. Economia de carbon, cu bugetele sale stabilite la nivel central, prevede un mod mult mai simplu şi mai direct pentru microadministrarea activităţii economice şi distribuirea resurselor în întreaga lume.

Pentru a crea condiţiile necesare pentru economia creditelor de carbon, va trebui ca monedele din Vest să cadă, să nu mai aibă nicio valoare, pe măsură ce naţiunile devin din ce în ce mai insolvabile, iar sistemul financiar mondial continuă să fie dezmembrat sistematic. Moneda bazată pe carbon va fi introdusă ca o „soluţie” luminată, progresistă la criză, o monedă legată de ceva real şi de durabilitate. Vechiul sistem monetar va fi demonizat, şi din nou mitologia va conţine multe lucruri adevărate …

Goana după bani este rădăcina tuturor relelor, iar sistemul capitalist a fost rău în mod inerent. A încurajat lăcomia şi consumul, nu s-a îngrijit deloc de irosirea resurselor. Oamenii s-au gândit că, cu cât au mai mulţi bani, cu atât o duc mai bine. Cu cât suntem acum mai înţelepţi, cheltuind pe măsura bugetului şi înţelegând că un credit este un semn de conducere.

Din punct de vedere cultural, epoca post-capitalistă va semăna puţin cu epoca medievală, în frunte cu aristocraţii şi stăpânii, şi restul ţăranilor şi iobagilor. O clasă superioară distinctă şi una inferioară. La fel cum numai vechile clase superioare aveau cai şi trăsuri, doar noua clasă superioară va avea dreptul de a accesa credite de carbon substanţiale. Averea va fi măsurată prin drepturi, mai mult decât prin achiziţii sau câştiguri. Cei din afara ierarhiilor birocratice sunt iobagii, cu drepturi de subzistenţă. În cadrul birocraţiilor, drepturile sunt legate de rangul în ierarhie. Cei care operează în instituţiile centrale globale sunt stăpânii imperiului, cu acces nelimitat la credite.

Dar nu există niciun sechestru de avere, sau construire de imperii economice în afara structurilor birocraţiilor desemnate. Drepturile se referă la accesul la resurse şi facilităţi, pentru a fi folosite sau nu, dar nu pentru a fi economisite şi folosite drept capital. Fluxul drepturilor se îndreaptă în jos, fiind microadministrat de sus. Este o economie din ajutoare de şomaj pentru persoane şi guverne deopotrivă – înregimentarea globală a consumului. În ceea ce priveşte înregimentarea, cultura post-capitalistă va semăna şi ea puţin cu sistemul sovietic. Iată cardul dvs. de drepturi, iată sarcinile de lucru, şi iată locul unde veţi locui [3].

Cu aparatul de securitate omniprezent şi microadministrarea activităţii economice, scenariul este în mod clar despre controlul social de granularitate fină, în conformitate cu orientările şi directivele centralizate. Probabil că mass-media vor fi atent programate, cu trivia evazionistă şi o versiune sofisticată a pseudo-ştirilor de propagandă în stilul gândirii de grup din 1984, cum avem deja astăzi în mare parte. Internetul non-comercial, dacă există, va fi limitat la site-uri de chat monitorizate, desemnate oficial, şi alte tipuri de forumuri curăţate.

Cu un astfel de accent pe microadministrarea socială, nu mă aştept ca unitatea familiei să supravieţuiască în noua eră, şi mă aştept ca alarmismul abuzurilor asupra copiilor să fie pârghia folosită pentru a destabiliza familia. Scena a fost pregătită cu toate revelaţiile despre biserică şi abuzul sexual asupra copiilor din instituţii. Astfel de revelaţii [...] au ieşit la iveală la un moment dat, la fel cum se întâmplă cu toate celelalte lucruri de tranziţie. Oamenii sunt acum conştienţi de faptul că se întâmplă numeroase abuzuri asupra copiilor, fiind condiţionaţi să sprijine măsurile drastice pentru a le preveni. Tot timpul când deschid televizorul, văd cel puţin o reclamă despre servicii publice, cu imagini şocante, despre copii care sunt abuzaţi fizic sau sexual, sau neglijaţi în mod criminal în casele lor, existând o linie de asistenţă telefonică unde aceştia pot suna. Este uşor de remarcat modul în care se poate extinde categoria de abuz, pentru a include părinţii care nu respectă programele de vaccinare, ale căror evidenţe ale cumpărăturilor nu indică o alimentaţie sănătoasă, care au profiluri psihologice dubioase, etc. Starea de sărăcie ar putea fi considerată o neglijare abuzivă.[4]

Cu o prezentare adecvată în mass-media, alarmismul cu privire la abuz este uşor de stârnit. În cele din urmă, o „mişcare a drepturilor copilului” devine o mişcare anti-familială. Statul trebuie să protejeze copilul direct de la naştere. Familia este demonizată …

Cât de groaznice erau vremurile când cupluri neinstruite şi fără licenţă deţineau control total asupra copiilor vulnerabili, în spatele uşilor închise, cu eventuale nevroze, vicii sau perversiuni ale părinţilor. Cum e posibil ca acest vestigiu al sclaviei patriarhale, acest ascunziş al abuzului să continue să existe de atâta timp şi să nu se recunoască ce a fost? Cât de mult am avansat acum, cu copiii educaţi ştiinţific de personal instruit, care îi învaţă valori sănătoase.

[... ] În viitorul post-capitalist microadministrat, cu scenariul naşterii doctrinei de şoc, ar fi de “bun simţ” să se profite de ocazie pentru a se pune în aplicare „soluţia finală” a controlului social, şi anume ca statul să monopolizeze creşterea copilului. Acest lucru ar elimina din societate legătura părinte-copil, deci legăturile familiale, în general. Nu mai există noţiunea de rude. Doar albine lucrătoare, albine de pază şi regine, care împart mierea cu zgârcenie.

Post-scriptum

Aceasta a fost o prognoză vastă şi oarecum detaliată cu privire la arhitectura regimului post-capitalist şi procesul de tranziţie necesar pentru crearea sa. Termenul de „noua ordine mondială” este prea slab pentru a caracteriza natura radicală a transformărilor sociale anticipate în prognoză. O caracterizare mai potrivită ar fi un „salt cuantic în domesticirea speciei umane”. Vieţi microadministrate, convingeri şi gânduri microprogramate. [...] Este inutil să mai spunem, consumul regulat de medicamente psihotrope ar deveni obligatoriu, pentru ca oamenii să poată face faţă din punct de vedere emoţional unui astfel de mediu, steril şi inuman.

Pentru a face posibilă o asemenea transformare profundă, este uşor de înţeles că este nevoie de un şoc foarte mare, la scara colapsului şi haosului social, sau chiar a unui schimb nuclear. Este necesar un mandat implicit pentru a „face tot ce este necesar pentru a aduce din nou societatea în stare de funcţionare”. Şocul trebuie să îi lase pe oameni într-o stare de neputinţă totală, comparabilă supravieţuitorilor din molozurile bombardate din Germania şi Japonia, după al doilea război mondial. Nimic mai puţin nu va avea efect.

Desigur, precizia prognozei ca predicţie este imposibil de ştiut în avans. Totuşi, fiecare parte a prognozei s-a bazat pe precedente stabilite, modus operandi observate, tendinţe iniţiate, sentimente exprimate, semnale date şi acţiuni ale căror consecinţe pot fi prezise cu încredere. În plus, examinând toţi aceşti indicatori laolaltă, observăm o anumită stare de spirit, o determinare absolutistă de a pune în aplicare „soluţia ideală”, fără compromis, folosind mijloace extreme şi cu o îndrăzneală de neînfrânat. Războaiele mondiale au fost repetiţiile pentru acest moment istoric. Infrastructura statului poliţienesc este întemeiată şi testată. Economia este pe punctul de a se prăbuşi. Inamicul este înconjurat de rachete. S-au asumat puteri arbitrare. Dacă nu acum premiul final, atunci când va exista o ocazie mai bună?

Planificatorii noştri din elită sunt sprijiniţi de centre de gândire competente, şi ei ştiu că noua societate trebuie să aibă o coerenţă de diferite tipuri. Ei au avut destulă experienţă cu ingineria socială, cultivând ascensiunea fascismului şi apoi construind regimurile de după război. Ei înţeleg importanţa mitologiei. De exemplu, există o mitologie a holocaustului, unde este vorba de exterminarea în sine, dar nu se spune nimic despre principala misiune a lagărelor de concentrare, şi anume munca de sclav pentru producţia de război. Iar unele companii care foloseau munca de sclav erau deţinute de americani, furnizând maşini de război germane. Astfel mitologia, deşi conţine şi adevăr, reuşeşte să ascundă urmele şi crimele răufăcătorilor din elită, lăsând pe alţii să poarte întreaga povară a demonizării istorice. Deci, cred că există o bază solidă pentru anticiparea tipurilor de mitologie care ar fi concepute pentru a lăsa în urmă şi a respinge metodele vechi, văzând salvarea în cele noi [...]

Natura economiei de carbon a fost semnalată în mod clar. Bugetele şi creditele de carbon sunt în mod clar destinate să devină componente principale ale economiei. Aşa cum am văzut în cazul mişcării de încălzire globală sprijinite de elită şi comunitate, deficitul arbitrar al creditelor de carbon poate fi uşor reglementat sub pretextul preocupării pentru ecologie. Şi alarmismul petrolului este întotdeauna disponibil pentru a veni în ajutor. După cum s-au exprimat de mai multe ori purtătorii de cuvânt ai elitei, la momentul potrivit, masele vor cere noua ordine mondială.

Accentul pus pe controlul asupra consumului, resurselor şi distribuţiei este implicit în importanţa acordată limitelor de energie şi latent în situaţia geopolitică, în ceea ce priveşte epuizarea resurselor mondiale, fiind indicat de nevoia unei noi paradigme unificatoare, deoarece paradigma de creştere nu mai este viabilă. Natura aparatului de securitate a fost în mod clar semnalată prin răspunsurile la demonstraţiile din 1998 din Seattle, prin folosirea tot mai mare a mercenarilor ucigaşi înrăiţi, pe plan intern şi extern, prin comportamentul excesiv şi abuziv al poliţiei, prin procedurile de securitate din aeroporturi, prin Guantanamo şi predări, prin crearea unei ramuri interne a armatei, dedicate răspunsului la situaţii de urgenţă civilă, şi de modul în care s-au gestionat Katrina şi Haiti.

Ar fi o greşeală majoră să ne gândim la ultimele două ca la nişte operaţiuni de mântuială. Acestea au fost nişte exerciţii de gestionare a unui anumit fel de colaps, în vederea aplicării la anumite populaţii, unde antrenamentul şi echipamentul adecvat luptelor din Afganistan este considerat adecvat şi pentru a acorda ajutor victimelor dezastrelor civile. Aceste victime ale dezastrelor vor fi privite în primul rând ca nişte ameninţări la adresa ordinii civile, sau persoane indezirabile, fiind încarcerate sau eliminate. Ele vor fi demonizate, ca nişte răzvrătiţi şi tâlhari. Asistenţa va veni mai târziu, în cazul în care va veni. Şi totul poate fi difuzat la televizor, fiind privit ca modul în care trebuie să se desfăşoare lucrurile. Aceste două exerciţii nu au fost deloc de mântuială. Au avut un succes alarmant de mare, mai ales în cazul mitologiei PR în timp real.

Rolul limitat al guvernelor naţionale, fiind în primul rând de alocare a bugetelor obligatorii, a fost clar semnalat de politicile FMI pe termen lung din lumea a treia, şi prin modul în care bancherii au dictat guvernelor, ca urmare a angajamentelor privind planurile de salvare supra-extinse. Paradigma de bugetare a dreptului la carbon îndeplineşte aceeaşi microadministrare într-un mod mult mai direct, fiind rezultatul natural al împingerii limitelor carbonului dur”.

Richard K. Moore

- vezi mai jos comentariul si notele noastre -

Articolul de fata, comentariul si notele pot fi preluate cu acordul nostru si cu mentionarea sursei.

COMENTARIU Razboi intru Cuvant:

Aceasta descriere proiectiva a unei posibile societati totalitare a viitorului apartine unui autor care, in mod vizibil, nu are premise crestine. De aceea am eliminat (marcand acest lucru) cateva paragrafe din articolul original si am insotit textul de note explicative, pentru a-l situa intr-o perspectiva proprie credintei noastre. Desigur, cel mai important element lipsa (si care arata si slabiciunea tuturor ideologiilor anti-sistem dezvoltate in prezent) este lipsa dimensiunii profetice duhovnicesti.

Sistemul totalitar este profetit inca de acum mii de ani, de profetul Daniel, si, mai lamurit, de Sfantul Ioan Evanghelistul. Razboaiele, crizele economice provocate, cataclismele si haosul generalizat si programat sunt, intr-adevar, etapele de tranzitie catre ceea ce noi numim ultimul totalitarism. Nu a existat insa, in istorie, vreun imperiu sau regim totalitar care sa aiba o conducere anonima sau macar colegiala. Vremurile de apogeu ale imperiilor si ale totalitarismelor au avut si un lider absolut – de la Nabucodonosor la Antioh Epifan, de la Neron la Hitler si Stalin. Toate aceste imparatii antihristice si-au avut, asadar, proprii antihristi in fruntea lor. Asa cum arata profetiile Sfintilor Prooroci, Evanghelisti si Parinti, si ultimul totalitarism isi va avea figura sa de conducator absolut – antihristul, cel ce ii va depasi pe toti cei mentionati, pentru ca avea stapanire peste tot pamantul si va fi incoronat ca dumnezeu.

Aparitia lui, ne avertizeaza aceleasi profetii, va fi insotita de o extraordinara lucrare de amagire si de atractie a oamenilor, atat de puternica, incat si cei alesi vor fi amenintati sa cada in mreaja sa. Asadar, lucrurile nu vor evolua chiar atat de logic si de previzibil precum ne-am astepta cand vedem astfel de analize. Se vor petrece multe lucruri neasteptate, va fi “multa andrenalina si mult suspans”, deoarece lumii i se va prezenta Filmul, cel mai “bun” si mai “frumos” film facut vreodata. Nimeni nu va fi dezamagit de calitatea spectacolului (dar toti vor fi cumplit de chinuiti cand Filmul se va termina si se vor trezi in gheara tiranului), ci toti se vor minuna de Fiara si toti, intr-un glas, vor vrea sa ii dea stapanire asupra pamantului. Daca si Hitler, care nu avea, totusi, un aspect prea agreabil, a reusit, totusi, sa obtina un sprijin popular masiv si sa duca stadioane in delir. Mai aproape de noi, si la o alta scara, il avem pe prototipul “presedintelui planetar”, Obama, care, in ciuda campaniei atat de subtile si reusite facute, nu a castigat o larga majoritate in vot. Asadar, charisma, farmecele, suspansul, spectacolul, atractia fata de antihrist vor cunoaste dimensiuni nebanuite in acest moment. Doar un astfel de lider poate instaura si conduce ultimul totalitarism pe care il va cunoaste omenirea. O structura de acest gen nu va rezista fara sa fie deghizata, bine de tot, sub un aspect populist (la cote de neimaginat pana acum si ascuns, astfel incat sa para chiar contrariul populismului).

Nu in ultimul rand, se pune problema represiunii, terorii la care se vor deda perpetuatorii acestei noi ordini totalitare. Statul politienesc, supravegherea ubicua facuta posibila de sistemele de “securitate” electronica, sunt doar doar o parte a dimensiunii, autorul neincluzand insa esentialul, anume reeducarea violenta experimentata, deja, in inchisoarea comunista de la Pitesti. Se pune problema urmatoare: cine ar putea fi capabil la asemenea acte de sadism atroce fata de aproapele sau?

Cei care au studiat aparatul Securitatii romanesti, de pilda, au observat ca doar o mica parte a tortionarilor era dereglata psihic. Cei mai multi erau oameni “normali”, cu familii, uneori chiar capabili de “fapte bune” (evident, nu la ancheta sau in camera de tortura, ci in societate). Explicatia unor cercetatori pentru faptul ca au fost posibile asemenea acte de sadism atroce fata de oameni nevinovati consta in: desacralizarea societatii contemporane, evacuarea din morala publica a elementelor crestine ale binelui si raului, disparitia constiintei ca va urma Judecata de Apoi in care orice fapta isi va primi dreapta rasplata, faptul ca statul este cel care defineste ce este bine si ce este rau, au dus la o “morala” de tip nou.

O “morala” revolutionara, deoarece ea se aplica unor imprejurari extraordinare: uneltele Securitatii erau indoctrinate si convinse ca participa la daramarea unei lumi vechi pentru edificarea lumii celei noi si perfecte. Astfel, tortionarii nici macar nu acordau celor chinuiti statutul de om intreg, de persoana. Dusmanii poporului nu erau doar adversari politici, ci niste ne-oameni, un fel de stricaciuni fata de care bunatatea nu era permisa, caci era dovada de slabire a vigilentei revolutionare. In acest fel, totul era permis fata de dusmanii noii lumi, si totul va permis impotriva dusmanilor lui antihrist, caci in acele zile, cei care vor perpetua teroarea, inchinandu-se lui antihrist, vor fi convinsi ca vor aduce inchinare lui Dumnezeu.

Relevante, in acest context, sunt si urmatoarele observatii ale istoricului francez Soulet, care arata ca, in mod cu totul programat, comunistii au tocat, metodic, structura vechii societati, urmarind

“in primul rand distrugerea taranimii, cea mai importanta din punct de vedere numeric si cea mai legata de traditii”, elitele economice (burghezia), si intelectualitatea. Metodele de aplicare ale acestei destructurari masive au constituit “o represiune metodica si absurda totodata care, prin valul de epurari, campanii de denuntari, procese populare, arestari secrete si executii masive, s-a straduit sa dezarticuleze societatea pentru a o lasa arbitrariului Partid-Stat… Dar teroarea nu este orchestrata numai de corpurile specializate. Ea este conceputa in asa fel incat, de voie sau de nevoie, toata populatia trebuie sa participe, aceasta ajungand pana la urma sa iscodeasca, sa denunte, sa acuze, sa condamne si, uneori, chiar sa ucida. “Procurorul, judecatorul si calaul, ne aminteste K. Bartosek, erau cehi sau slovaci” (romani… n.n.). In China, mobilizarea populara este totala si se supune unei planificari stupefiante. Conducatorii chinezi au conceput teroarea cu minutiozitatea unui strateg care pregateste o batalie… pretutindenti formele de teroare sunt perfide si pline de cruzime. Urmarirea permanenta, suspiciunea, punerea la stalpul infamiei al cartierului sau al satului, toate perversitatile excluderii sociale sunt distilate de cadrele Partidului, creand, putin cate putin, un climat infernal. Urmeaza arestarile brutale, interogatoriile nesfarsite, parodiile de procese si experienta traumatizanta a inchisorilor si puscariilor…. Daca resposansabilitatea cadrelor de partid este intr-adevar zdrobitoare, ea nu trebuie sa oculteze pe cea a “executantilor”. In Europa de Est, ca si in China, a existat, evident, o forma de consimtire sociala a terorii. Potrivit lui Symon Leys, “la sfarsitul anului 1951, 80% din toata populatia chineza participase la adunari de acuzare, ori asistase la omoruri ritualice sau executii publice”. O mare parte a acestei societati se pretase deci, atat din oportunism, credulitate, cat si din lasitate, la jocurile perverse ale noilor stapani ai puterii.”

(Din J-Fr. Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste, Ed. Polirom).

Daca aceasta mobilizare a populatiei sau, cel putin, consimtire tacita la teroarea totalitara a fost atat de penetranta in societati traditionale, vechi, cum erau cele din rasaristul Europei sau China, atunci ce va fi cand teroarea va fi instaurata in ultimul totalitarism, avand in vedere ca deja lumea in care traim este desfigurata adanc de experimentele secolului XX si al inceputului de secol XXI?

**Note Razboi intru Cuvant:**

[1] Comunismul este cel mai apropiat experiment totalitar care prefigureaza ultimul totalitarism al planetei. Comunismul a demonizat democratia “burgheza”, pe care a inlocuit-o cu “democratia populara” (denumirea data lagarului comunist dupa al doilea razboi mondial). Comunismul, spun cei care au cercetat fenomenul indeaproape, a perpetuat o teroare mult mai dizolvanta si percutanta decat nazismul, deoarece “dusman al poporului” putea fi oricine – inclusiv unii din liderii comunisti. Desigur, existau categorii calificate din oficiu la statutul de “dusman al poporului” – al noului rai pamantesc: reprezentantii vechii lumi. In general, orice prezenta autonoma, orice persoana cu gandire proprie, reprezenta o amenintare pentru regim. Cu atat mai mult existenta unor grupuri, colectivitati sau chiar prietenii intre oameni.

Pentru ca, dupa cum a spus cineva, regimul comunist este unul care neaga insasi realitatea lucrurilor – in sensul de regim ne-firesc, contra-naturii. Asadar, nu poate supravietui decat stalcind realitatea dupa paradigma sa stalcita. In mod similar, ultimul totalitarism va fi o intronare a unor irationalitati demonice care vor cauta sa cuprinda intreaga lume, stalcind-o dupa ne-chipul lor. Va fi o tiranie a nimicului, nihilismul ajuns pana la ultimele sale consecinte.

De altfel, aici trebuie sa ne delimitam de alta scadere a analizei autorului, care vede egale in sine sistemele sociale si politice ce s-au perindat in istorie – Imperiul Roman, Evul Mediu, Republicile etc. Pe langa faptul ca Evul Mediu nu a demonizat epoca istorica anterioara (nu exista, pe atunci, ideea de cea mai buna lume posibila – specifica doar modernitatii), istoria noi o vedem diferit, ca o desfasurare tot mai agresiva a nihilismului – filosofic, politic, economic si social – impotriva vechilor forme de viata, bazate pe traditie si pe o gandire cu totul diferita de cea antropocentrica a modernitatii. Inainte de a-si arata fata sa, nihilismul, sau dictatura globala de care vorbeste autorul, nu se va putea instaura cu adevarat decat printr-o faza preliminara de atractie maxima pentru populatie. Pana si comunismul a fascinat, a mobilizat energii, a fanatizat. A fost o religie seculara, ai carei fondatori au fost imbalsamati si expusi ca relicve “sacre”.

[2] Aceasta este deja mitologia Uniunii Europene – creata, zic ei, pentru a depasi Vechea Europa a natiunilor care nu incetau sa se razboiasca intre ele…

[3] Regimul comunist, prin economica sa planificata, centralizata, prin sistemul de rationalizare a alimentelor pentru populatie, reprezinta inaintemergatorul acestui probabil sistem economic totalitar al viitorului, infinit mai perfectionat insa. Trebuie adaugat ca martirul Mircea Vulcanescu (cel care a fost, printre altele, si un stralucit economist), a sesizat inca din interbelic faptul ca omenirea se afla intr-o trecere de la sistemul capitalist, bazat pe liberalismul politic si economic, la o forma politica si economica pe care si el o asemana (formal, nu in esenta) cu Evul Mediu. Punctele de analogie se gaseau in sistemul centralizat si organizarea sociala de tip stup, in care libertatea este complet anulata.

[4] Regimul nazist construise deja sisteme de adoptie statala a copiilor din familiile sarace, pentru a-i “proteja” de influenta unui mediu social considerat sub-uman pentru idealul de supraom german. Iata care a fost situatia in regimurile totalitare comuniste:

Comunismul a urmarit “dezintegrarea structurilor de baza ale societatii civile”, ceea ce “intra in logica tabulei rasa indispensabila pentru instaurarea unei noi ordini. Trei elemente majore ale structurii sociale traditionale au constituit obiectul unor actiuni prioritare: familia, religia si culturile nationale.

Lupta impotriva familiei “burgheze”

Reflectare a capitalismului si profitului in sfera privata, conform parintilor marxism-leninismului, institutia familiala primise atacuri virulente inca de la crearea statului sovietic. Desi codul familiei (elaborat in 1936) aparuse in evidenta contradictie cu obiectivele initiale – pentru ca nu viza neaparat diistrugerea familiei, ci mai ales (prin interzicerea avortului si ingreuierea procedurii de divort) edificarea unei familii sovietice, acesta nu era, insa, prea apropiat de conceptiile traditionale. Sustinea deplina egalitate intre femeie si barbat, socializarea activitatilor casnice, lasarea educatiei copiilor in grija societatii, recunostea casatoria civila si divortul.
Propagarea acestor idei si aplicarea lor au fost printre primele actiuni intreprinse de regimurile comuniste instaurate imediat dupa razboi. Muncitorii si studentii chinezi au fost puternic incurajati sa rupa legaturile cu familiile lor, nu inainte de a se intoarce in satul natal pentru “a-si lichida conturile”. Noii membrii de partid erau indemnati sa divorteze de sotul sau sotia care nu isi insusisera aceste conceptii. Din aceleasi motive, copii erau obligati sa isi denunte parintii... partidul a cautat mai degraba sa patrunda in interiorul celuilei familiale, pentru a o controla. “Puterea capului de familie a scazut – constata sinologul Marie-Claire-Bergere – fiind inlocuita cu cea a Partidului, care intervine tot mai mult in rezolvarea problemelor personale si familiale, fixeaza criterii politice si de apartenenta de clasa pentru alegerea sotilor, se impune ca mijlocitor in cazul neintelegerilor conjugale”. Din J-Fr. Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste, Ed. Polirom.

Linkuri de cercetat:

A doua viziune a Staretului Antonie. Invataturi

“LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (6)

PUN INCEPUT…!

admin — Sun, 14 Mar 2010 21:00:43 +0000

Cum s-au aflat Sfinţii pe malul celălalt

“In scrierile Sfinţilor Părinţi întâlnim deseori acest îndemn: să pui început, sau pun început, sau am pus început, sau voi pune început. Intâlnim acest îndemn la Sfinţii Părinţi, dar îl întâlnim şi în zilele noastre. Mi-e teamă, însă, că nu ştim exact ce înseamnă acest îndemn şi ce vrea să spună cineva atunci când îl foloseşte. Nu inseamnă nimic dacă doar rosteşte cineva un îndemn al Părinţilor sau al unor oameni sfinţi din zilele noastre. Problemele trebuie cunoscute de om, pe cât este cu putinţă, în profunzime şi abia apoi să se familiarizeze cu ele, să le asimileze, să le trăiască. Fără aceasta, cunoaşterea nu foloseşte la nimic.

Ce înseamnă aşadar pun început?

Din câte vedem în scrierile Părinţilor, se poate ca cineva să spună, sau chiar să şi simtă, în fiecare clipă, nevoia de a spune pun început, voi pune început. Şi aceasta nu doar la începutul anului, nu doar când ne aflăm în vreun popas al vieţii noastre, nu doar la începutul săptămânii, ci la începutul fiecărei clipe. Pun început. Omul nu numai gândeşte că este bine să facă aşa, dar simte nevoia să şi spună pun început. Şi cu cât se hotărăşte cineva mai degrabă să pună început, cu atât este mai bine. Dacă nu cunoaşte, însă, semnificaţia acestui îndemn şi nu face ceea ce trebuie, totul va părea un joc sau o bătaie de joc.

Aşadar, Părinţii simţeau nevoia de a pune început, adică de a începe viaţa adevărată, duhovnicească în fiecare clipă. Sfinţii puneau început în fiecare zi şi, fără să-şi dea seama, la final s-au aflat pe malul celălalt. Ce înseamnă că la final s-au aflat pe celălalt mal? Să urmărim un exemplu. Un copilaş vrea să se urce pe o scară. Işi ridică piciorul pe prima treaptă şi se străduieşte să ducă şi celălalt picior pe treaptă. Nu reuşeşte şi cade. Copilaşul încearcă şi altă dată, dar nu reuşeşte. Incearcă iarăşi şi iarăşi cade. Işi continuă strădania, fără să ţină cont că a eşuat o dată, de două ori, de trei ori…! Nu se lasă biruit de nereuşita lui. Mama copilului îl urmăreşte de deasupra scării, fără să fie văzută de copil. Văzând strădania copilului, şi faptul că nu-i pasă deloc de eşecul lui, coboară, îl ia în braţe şi, una câte una, îl urcă pe copil toate treptele. Cam aşa puneau Sfinţii încontinuu început şi la sfârşit se aflau pe malul celălalt. Pentru a înţelege mai bine întreaga problemă, să o vedem şi din punct de vedere psihologic.

Cele trei straturi ale sufletului

Psihologii spun că sufletul nostru este ca o construcţie care are conţinut mult şi necunoscut şi se împarte în trei straturi. Deasupra este conştientul, adică ceea ce înţelegem cu toţii despre sinele nostru. Gândurile noastre, sentimentele noastre, întreaga noastră stare pe care o conştientizăm, pe care o controlăm, pe care o ştim. Mai jos de conştient este subconştientul. Conţinutul subconştientului nostru ne este necunoscut, dar pentru că se află aproape de conştient, din când în când ne lasă puţin să bănuim ce poate să existe în el. Adeseori câte ceva ţâşneşte din subconştient şi iese în conştient. Mai jos, în adânc, în subsolul sufletului nostru, se află inconştientul. Conţinutul inconştientului este terra incognita, pământ necunoscut, si ne este complet necunoscut. Aşadar, trăirile noastre, stările noastre sunt în inconştient, în acest beci întunecat în care nu ştim ce există precis şi nici nu-i putem controla conţinutul. In limbaj psihologic se spune că acest conţinut al inconştientului dobândeşte o autonomie, face ce vrea, nu ţine cont de noi, nu ne întreabă niciodată.

Părinţii, şi mai ales Părinţii neptici, cunoşteau acest lucru. De aceea au preferat ca mai întâi ei, – şi după aceea i-au sfătuit pe alţii – să stea în pustie, în linişte şi să încerce spunând rugăciunea, să pătrundă adânc înlăuntrul lor, până în străfundul sufletului, pentru a încerca să cunoască acest conţinut al subconştientului, al inconştientului, să-l controleze şi să nu-l lase să facă orice vrea. Faptul că acest conţinut este autonom o ştim cu toţii. In clipa în care vrei să faci ceva bun, o altă putere iese dinlăuntrul tău şi te obligă să faci altceva, ceva pe care nu vrei să-l faci şi totuşi îl faci. Aceste trăiri, în limbajul psihologiei sunt trăiri înăbuşite, adică împinse în străfundurile inconştientului.

Inăbuşirea trăirilor

Mai demult, la case, în podeaua unei camere, exista o deschizătură şi dedesubt era pivniţa. Să ne închipuim că gospodinele aruncau, provizoriu, în pivniţă coji de cartofi şi alte gunoaie. Acestea fireşte, nu dispăreau complet. Continuau să existe şi se preschimbau. Cojile de cartofi putrezeau şi ieşea de acolo un miros urât. Oricât de curată am avea casa, de vreme ce există acest conţinut în pivniţă, de acolo va ieşi permanent duhoare. Iar dacă aceste gunoaie vor fermenta, vor arunca capacul şi camera se va umple de un miros cumplit.

Aşadar, în subconştientul omului sunt împinse diferite trăiri, încă din anii copilăriei noastre. In timp ce creştem ni se întâmplă multe lucruri nedorite, de care nu putem scăpa. Dacă omul nu le asimilează corect în conştientul său, le abandonează – este foarte uşor să facă aceasta – în subconştient. Acestea sunt trăirile înăbuşite care au autonomie, ca şi când ar avea un guvern al lor, adică o autoritate a lor, o putere a lor şi se manifestă cum vor şi când vor.

In aceste condiţii vino tu, sărmane, oricine ai fi – adică noi toţi, de vreme ce nu cunoaştem această realitate -, vino şi trăieşte viaţă duhovnicească! Cum o vom trăi? Vom face strădanii mari, doar atâta cât vom putea înţelege şi atâta cat vom putea controla sinele nostru şi atâta cât vom putea începe să păşim pe un drum nou. Insă din când în când, trăirile înăbuşite vor ieşi dinlăuntru necontrolate şi vor face ce vor voi ele!

Pepenele aflat în apă

Unul dintre psihologii specialişti fondatori ai psihologiei profundului aduce următorul exemplu pentru a ne ajuta să înţelegem ce este conştientul, ce este subconştientul, ce este inconştientul si cât de mari sunt subconştientul şi inconştientul. Intr-un vas cu apă aruncăm un pepene. O parte a pepenelui iese afară din apă, însă cea mai mare parte se află în apă. Ei spun că, dacă vrem să vedem analogia în sufletul omului, să presupunem că tot conţinutul sufletului omului este 10/10 şi doar 1/10 este în afara apei, doar 1/10 este conştientul. Inchipuiţi-vă că apa din vas este foarte tulbure, aşadar nu vedem nimic înăuntru şi vedem doar acea parte a pepenului care iese afară. 1/10 din suflet este conştientul, ii vedem, îl ştim, îl controlăm. Insă 9/10 din suflet sunt necunoscute. O parte, cam 3/10, o constituie subconştientul, care este puţin mai jos de stratul conştientului şi avem o idee despre el, însă 6/10 o constituie inconştientul, care este un beci întunecat pe care nu-l cunoaştem câtuşi de puţin.

Omul se chinuie, se luptă ani de zile, se străduieşte să facă ceva şi nu se vede sporind în viaţa duhovnicească. Nu doar că nu sporim în viaţa creştină, în viaţa duhovnicească având de-a face cu un conţinut necontrolat care face ce vrea. Se mai întâmplă şi altceva. De vreme ce suntem de atâta timp creştini şi auzim atât de multe, citim atât de multe şi avem dispoziţie bună, începem să ne prefacem, făcând pe cuvioşii. Nu că ar face-o cineva dinadins! Nu. Luăm cazul în care cineva are dispoziţie bună, dar nu reuşeşte să fie om duhovnicesc aşa cum ar vrea, aşa cum a auzit, aşa cum a citit în vieţile Sfinţilor şi începe să se prefacă. Astfel, nu numai că acel cineva nu se cunoaşte pe sine şi întreaga realitate în care se află, nu numai că nu poate face lucruri importante, în plus devine prefăcut şi nu se mai poate vindeca nicicum. Astfel viaţa trece, se sfârşeşte, plecăm din lumea aceasta şi ce vom face? Doar Dumnezeu ştie!

Dumnezeu ştie, dar El vrea să cunoaştem şi noi, încă din lumea aceasta, şi să facem ceea ce trebuie pentru a ne sfinţi. Nu este de glumă. Astfel nădăjduiesc, ca cele pe care le vom spune în continuare să aibă tocmai acest scop; să ne ajute, să fim cu luare-aminte ca efortul şi osteneala noastră să aibă rod cât mai bogat şi să fie cât mai de folos.

Ce înseamnă pun început?

Ce înseamnă în faptă pun început? Să începem cu partea teoretică, cu partea psihologică pe care trebuie să o înţelegem. Apoi vom trece la partea practică. Cel care spune că pune început spune, cu alte cuvinte: „Mă predau pe mine lui Dumnezeu. Imi silesc sinele să se supună lui Dumnezeu, să asculte de Dumnezeu, să-L iubească pe Dumnezeu, sa facă voia lui Dumnezeu, să săvârşească poruncile lui Dumnezeu!”.

Astăzi cineva a mers la biserică, s-a cucernicit, a fost atins în suflet şi spune: „Dumnezeul meu, până astăzi m-am jucat. De astăzi mă încredinţez Ţie!”. Sau cineva a citit o carte duhovnicească sau a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi spune: „Am terminat cu minciuna. Pun început. Mă încredinţez pe mine lui Dumnezeu şi pun inceput ca de aici încolo să fac voia Sa!”.

Cel care face acestea cinstit, sincer, din tot sufletul lui, fără nici o reţinere şi fără nici cea mai mică şovăială şi se va încredinţa lui Dumnezeu, aş putea spune că deja din ziua următoare nu va putea spune pe deplin: „Ieri am pus început, ieri m-am încredinţat lui Dumnezeu si astăzi continui aceasta!”. Dacă este onest cu sine, simte şi astăzi nevoia de a face ceea ce a facut ieri, adică să spună: „Dumnezeul meu, eu astazi Te cunosc prima oară. Astăzi pentru prima oară vin în contact cu Tine. Astăzi, Dumnezeule, simt nevoia să mă încredinţez Ţie!”. Deşi, acestea le-a spus şi le-a făcut şi ieri. Nu înseamnă că ieri s-a amăgit pe sine. Nu. Sincer şi cinstit a făcut-o ieri, însă totodată simte nevoia să o facă şi astăzi.

Predarea continuă a sinelui nostru lui Dumnezeu

Am spus că 1/10 din conţinutul sufletului nostru îl avem la dispoziţia noastră, este conştientul. Este bucata de pepene aflată deasupra apei. Acesta este în mâinile noastre. Aşadar, în momentul în care cineva spune: „Mă încredinţez cu totul lui Dumnezeu şi de-acum voi fi al lui Dumnezeu”, dar partea cealaltă, care este în adâncime, nu o poate controla – teoretic poate spune că se predă lui Dumnezeu, însă practic nu poate controla – dă lui Dumnezeu doar „bucata care este afară din apă”, bucata pe care o cunoaşte.

Aceasta este partea teoretică. Practic vorbind, dacă luăm un cuţit şi tăiem bucata de pepene care se află deasupra apei, pepenele se va ridica deîndată puţin mai sus, deasupra apei. De fapt, când spunem pun început, adică mă încredinţez lui Dumnezeu, este ca şi cum aş tăia această bucată de pepene şi iată, pepenele se ridică mai sus şi, astfel, o altă bucată care nu se vedea până atunci acum se vede. Aceasta se întâmplă şi în sufletul omului. Atunci când încredinţează lui Dumnezeu acel 1/10 pe care-l controlează, adică conştientul lui şi trăieşte acest lucru, eu aş spune că chiar din clipa următoare, va simţi că nu s-a încredinţat pe sine lui Dumnezeu. Deşi a făcut-o ieri şi încă mai crede că a făcut-o ieri, astăzi nu simte că s-a încredinţat pe sine lui Dumnezeu. De ce? Pentru că, din subconştient a ieşit o bucată a sufletului sau pe care nu o vedea, pe care nu o controla, iar acum se face cunoscută. De aceea, omul simte în ziua următoare nevoia de a spune: „Dumnezeul meu, eu încă nu m-am încredinţat Tie; acum mă voi încredinţa!”.

Nu se joacă nici cu Dumnezeu, nici cu sufletul său. Ieri a încredinţat ceea ce putea încredinţa, astăzi se încredinţează iarăşi pe de-a-ntregul, întrucât sufletul nu se taie în bucăţi. Spunem despre pepene că-l tăiem pentru a putea înţelege. In momentul în care încredinţezi această parte a sufletului tău, conştientul, deoarece nu este tăiat cu totul de subconştient, ci este unit printr-o coadă, îl trage şi pe acela mai sus. Astfel, omul simte nevoia ca în ziua următoare să spună: „Iarăşi vreau să mă încredinţez lui Dumnezeu!”. La pepene tăiem partea de deasupra şi se ridică puţin mai sus. Tăiem iarăşi o bucată, şi se ridică din nou mai sus. Şi iarăşi tăiem şi iarăşi se ridică. Tăiem până când îl tăiem aproape pe tot şi va ieşi cu totul la suprafaţă.

Lucrarea pe care au făcut-o Sfinţii şi de care noi ne ferim

In sufletul omului această operaţiune nu are sfârşit. De aceea timp îndelungat – uneori pare că timpul este nemăsurat – omul trebuie să facă această lucrare. Este întocmai ceea ce au făcut Sfinţii. Noi citim şi, uneori, ni se pare că lupta aceasta este lipsită de bucurii, puţin obositoare, cam fără sens pentru noi, care suntem obişnuiţi să nu privim înlăuntrul nostru. Suntem obişnuiţi să deschidem radioul, să deschidem televizorul, să stăm undeva, să discutăm cu cineva, să facem tovărăşii, să ne ducem, să venim…! Omul este continuu ocupat, vrea să fie ocupat, pentru că, altfel, trebuie să stea cu sinele său. Iar dacă stă cu sinele său, începe să vadă aceste lucruri şi se înspăimântă. Iată de ce, uneori, unele lucruri care ies din subconştient, din inconştient, îl înfricoşează pe om şi-şi spune: „Lasă-le mai bine acolo. Nu te atinge de aceste pete murdare!”. Astfel, vremea trece şi sfârşitul vine fără ca noi să fi făcut ceea ce trebuia să facem.

Sfinţii au luat lucrurile în serios, le-au luat de când erau calde, au crezut că, de vreme ce Insuşi Dumnezeu a venit pe pământ şi a murit pentru mântuirea noastră, nu se poate ca omul să nu se mântuiască, să nu se sfinţească, să nu se curăţească de păcate. Aşadar, Sfinţii au intrat în această nevoinţă şi, încet-încet, cu multă răbdare, tot subconştientul şi inconştientul, adică tot sufletul lor, a devenit conştient. Este cu neputinţă să constatăm la un Sfânt că a dorit să facă ceva bun, să lucreze ceva bun, să gândească ceva bun şi în loc să facă bine, a făcut rău. Nici prin gând nu ne dă că Sfinţilor li s-ar putea întâmpla aşa ceva. Nouă ni se întâmplă aşa, pentru că avem în noi încă neprelucrate subconştientul şi inconştientul, adică cea mai mare parte a sufletului nostru.

Diferenţa dintre noi şi cei de altă credinţă

După cum ştiţi, pe lângă noi ortodocşii, mai sunt catolicii şi protestanţii. Catolicii şi protestanţii au în dogma lor Filioque, adică faptul că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, nu numai de la Tatăl. Catolicii au primatul papal, adica pe papă care este infailibil, etc. Noi ortodocsii, nu acceptăm aceste dogme. Catolicii, iar protestanţii şi mai mult, afirmă că omul a fost creat de Dumnezeu direct de la început în straturi, adică având deasupra conştientul, apoi subconştientul şi apoi inconştientul. Biserica ortodoxă nu acceptă acest lucru.

După cum Dumnezeu este simplu şi nu complex, tot aşa l-a zidit şi pe om. Dumnezeu l-a făcut pe om simplu. Inainte de cădere, omul un avea ascunse în adâncurile lui beciuri întunecate. Intreaga lui existenţă era înaintea lui lui Dumnezeu şi înaintea conştiinţei sale goală şi expusă. Toate erau curate şi limpezi. Aceste straturi care-l tulbură pe om şi cărora el nu le da de capăt au fost create de păcat. Vedem că Sfinţii, care intră în această nevoinţă, cred în ajutorul lui Dumnezeu, au mereu harul lui Dumnezeu, nu dau niciodată înapoi, tocmai pentru ca „Este limpede că omul se poate sfinţi!”. Ii vedem lucrând, nevoindu-se şi străduindu-se neobosiţi şi doi ani, şi cinci ani, şi zece ani, şi treizeci de ani, şi cincizeci de ani. Dacă-i citeşte cineva pe Părinţii neptici găseşte în operele lor multe asemenea lucruri.

Vine ceasul binecuvântat în care Sfântul -acel ascet, acel om al lui Dumnezeu, care a luat lucrurile în serios, nu cum le luăm noi – este cu totul conştient, adică întreg sufletul lui este conştient. Nu are subconştient, inconştient, pivniţe întunecoase, trăiri înăbuşite, stări necontrolate sau autonomie ale subconştientului şi ale inconştientului. De aceea Sfântul orice ar spune este sfânt, orice ar face este sfânt, oricum s-ar purta lucrarea lui este sfântă, întreaga lui viaţă este sfântă.

Indumnezeirea omului

După cele spuse, înţelegem nu doar cât de dificile sunt lucrurile, ci şi că, după cum gândim noi şi după cum acţionăm, probabil lucrăm în zadar şi nu putem ajunge acolo unde vrem să ajungem. Nu simţim că sufletul nostru se eliberează, se vindecă, nu simţim că Harul lui Dumnezeu este în adâncurile fiinţei noastre, că sufletul nostru se sfinţeşte după cum ne-a făgăduit Domnul.

Aceasta nu pentru că nu ştim. Cunoaştem, dar nu este suficient doar a cunoaşte. Se întâmplă mai ales pentru că omul, după cădere, s-a întors spre sine. Inainte de cădere omul se mişca spre Dumnezeu fără nici cea mai mică reţinere şi fără sa întâlnească vreo piedică. Intreaga lui fiinţă se mişca spre Dumnezeu, centrul lui era Dumnezeu, toate erau Dumnezeu. Păcat, îndeosebi, înseamnă ca omul L-a lăsat pe Dumnezeu, s-a întors către sine şi s-a îndumnezeit pe sine. Poate că această stare în vremurile noastre a ajuns în cel mai rau, cel mai aberant punct!

Odinioară oamenii erau idolatri. Credeau in diferiţi zei şi în idoli care erau lucruri din afara lor. In vremea noastră omul s-a îndumnezeit pe sine, adică se crede pe sine dumnezeu. Chiar si copilul de grădiniţă spune: „Eu nu sunt de acord. Eu nu fac ceea ce-mi spuneţi. Eu o să fac ce vreau eu, o să fac ce-mi place”. Noi credem ca cine ştie ce-am descoperit sau vai, ce importanţi vom deveni, dacă gândim şi acţionăm astfel. In realitate omul se afundă tot mai mult în abisul, in temniţa întunecată al sufletului său. Ii vedem pe cei care se droghează, pe cei care au idei ciudate, care fac lucruri bizare că întreaga lor viaţă nu are nici o legătură cu logica. Aceştia se află la extremă. In fapt, cam aşa sunt toţi oamenii!

Cugetul satanistilor

Cu ceva timp în urmă un ziar a publicat un mic fragment dintr-o carte care spunea că în Grecia există trei „ biserici” sataniste, adică, am putea spune trei grupuri, fiecare cu templul său închinat lui satana. Ceea ce rezultă din gândirea lor şi viaţa lor, spunea textul, este că „Dumnezeu nu există. Omul nu există. Prin urmare, omul să facă tot ce vrea. Să mănânce ce vrea, să bea ce vrea, să se ducă unde vrea, să doarmă cum vrea, să trăiască cum vrea, să se comporte cum vrea!”Acest lucru este afirmat cu insistenţă. Iar spre final spune că cei care nu acceptă acest lucru trebuie să moară. Asta spun sataniştii. V-aş ruga să găsiţi astăzi un om, chiar şi un copil, care să nu aibă cam acelaşi duh: „Voi face ce vreau. Voi face ce-mi place. Voi face după cheful meu. Eu o să fac după cum vreau eu şi după cum înţeleg eu!”. Nimeni nu se întreabă: „Ce spune Dumnezeu?” Fireşte, voia lui Dumnezeu se face cunoscută copiilor de către părinţi, de către dascăli, iar noi toţi aflăm despre voia lui Dumnezeu de la Biserică.

Iar dacă uneori arătăm că respectăm Biserica, îi respectăm pe cei mai mari şi ţinem cont de părerile lor, o facem din vreun interes şi nu pentru că în adâncul nostru credem că, cu cât ne debarăsăm de sinele nostru şi ne încredinţăm voii lui Dumnezeu, cu atât ne eliberăm de vrăjmaşul principal care este sinele nostru, cu atât devenim mai drepţi. Nu gândim astfel. Suntem împotriva sataniştilor,dar duhul lor ne-a influenţat pe toţi. La fenomenul că acest duh s-a răspândit în toate direcţiile şi l-am aspirat cu toţii, nu suntem atenţi, nu ţinem seamă de el şi nu luăm măsurile cuvenite.

Fiecare zi este o noua realitate

Mişcarea firească a trenului este să meargă pe şine. Dacă iese de pe şine, se va zdrobi. Starea firească a omului este să meargă spre Dumnezeu să nu se gândească la sine. Numai aşa simte că există, că este fericit şi îl are în el pe Dumnezeu. Acest parcurs, această mişcare trebuie să o facă el.

Din păcate omul s-a întors către sinele său, s-a îndumnezeit pe sine, iar înlăuntrul său s-a creat o stare confuză. După cum spun specialiştii psihologi, o mică parte din sufletul său poate fi cunoscută şi controlată, şi aceasta este conştientul, dar subconştientul şi inconştientul nu pot fi controlate. Cel care se încredinţează pe sine lui Dumnezeu, va trăi fiecare zi ca pe o nouă realitate. În fiecare zi o parte din ce în ce mai mare a sufletului său o va încredinţa lui Dumnezeu. Va veni ziua cînd se va simţi cu totul încredinţat lui Dumnezeu, chiar şi subconştientul său. Astfel, va deveni un om simplu, un om al lui Dumnezeu.

Cineva m-a întrebat într-o zi la spovedanie: „Spuneţi-mi părinte, în faptă cum este?”. În faptă înseamnă că eu m-am încredinţat ieri lui Dumnezeu, o fac şi astăzi, o fac şi mâine şi o fac în fiecare zi? Ce înseamnă „mă încredinţez pe mine lui Dumnezeu, pun început”? Înseamnă nu doar ceva teoretic, ci înseamnă să am credinţa că nu se poate fără Dumnezeu. Când pleacă Harul omul simte că a fugit de la faţa lui Dumnezeu. Adică, ceea ce s-a întâmplat cu Eva, se întâmplă cu fiecare dintre noi. Eva nu aluat, pur şi simplu, fructul interzis şi l-a mâncat, ci a încetat să mai stea cu faţa spre Dumnezeu, a încetat să mai aibă respect faţă de Dumnezeu, a încetat să mai aibă iubire faţă de Dumnezeu, a încetat să se încreadă în Dumnezeu. A început să bănuiască, a început să viclenească nu cumva ceea ce i-a spus diavolul este drept? Din păcate a crezut în acel lucru şi a căzut.

Trebuie ca omul să izgonească toate acestea din mintea lui, să creadă în Hristos, să se încreadă în El, să-L iubească pe Hristos şi să se încredinţeze că şi sufletul lui poate trăi cele trăite de Sfinţi.

(…)

Iata ce este smerenia

Pe de o parte, trebuie ca tot sufletul nostru să iasă în conştient, să iasă la lumină, să iasă în raza Harului lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă putem coborî în noi pentru a le curăţi pe toate.

Avem un butoi plin cu apă murdară. Avem şi o bucată mare de plută în forma butoiului de acelaşi diametru şi formă. Pluta intră cu exactitate în butoi fără să atingă pereţii butoiului. Ne străduim să băgăm pluta în butoi, iar pentru că este uşoară trebuie să o îndesăm. Pe măsură ce îndesăm pluta apa se revarsă afară. Când ajungem la fundul butoiului, apa s-a vărsat toată. Cam aşa este şi smerenia. Oricât ne-am încredinţa lui Dumnezeu trebuie să înţelegem că înlăuntrul nostru trăieşte şi împărăţeşte sinele nostru, mândria noastră, egoismul nostru. Este nevoie ca omul să dea afară pe acestea şi să se smerească. În fiecare zi să se smerească. Cei mai mulţi dintre noi nici măcar n-am început.

Butoiul sufletului nostru este plin cu apă murdară a egoismului. Alţii poate că au încercat puţin şi au abandonat. Aşa cum trebuie să bem paharul amar până la fund, până la ultima picătură, aşa şi pluta trebuie să coboare până la fundul butoiului, să nu rămână înăuntru nici un pic de apă murdară.

Cel care iubeşte smerenia şi vrea să se smerească se roagă la Dumnezeu şi, încet – încet, începe să simtă golirea sufletului de eul său, de iubirea de sine, de idolul care s-a întronat în sine. Dacă pe de o parte omul se smereşte, iar pe de alta se încredinţează lui Dumnezeu şi pune început în fiecare zi, întreg conţinutul sufletului vine în lumina lui Dumnezeu. Ajunge, cu adevărat, în starea aceea pe care ne-a făgăduit-o Domnul.

Sfarsitul

Hristos nu a venit doar să moară El, ci a spus că împreună cu El vom muri şi noi. Şi după cum a înviat El vom învia şi noi. Ceea ce este Hristos după înviere, aceea va deveni şi omul atunci când se va uni cu Hristos. Nu este doar un om bun. Creştin înseamnă un mic Hristos. În cele din urmă, pe fiecare dintre noi Hristos îl face ceea ce este El însuşi. Nu doar ne povăţuieşte dinafară, El vine înlăuntrul nostru şi ne ia în Sine, ne unim cu El şi devenim asemenea Lui. Asemenea lui Hristos încă din această viaţă. Ne vom întregi în viaţa de dincolo.

Urez aceasta tuturor!”

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Sufletul meu, temnita mea”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2009)

Legaturi:

Parintele Arsenie Muscalu despre formarea duhovniceasca in vremea noastra. CE PUTEM NOI LUCRA?

“Cum sa admitem ca preotii sa semene asemenea indoieli?” RASPUNSURILE TRADITIEI LA SMINTEALA PARINTELUI LUCIAN GRIGORE IN CHESTIUNEA LINGURITEI DE IMPARTASANIE

admin — Sat, 13 Mar 2010 00:31:33 +0000

UPDATE:

ARTICOLUL “RETRAS” A APARUT DEJA IN EVENIMENTUL ZILEI!

Împărtăşania cu aceeaşi linguriţă, între taină şi igienă

“RETRAGEREA” LUI DE CATRE PR. GRIGORE A FOST, PROBABIL, O MINCIUNA PRIN CARE A MIMAT BUNAVOINTA FATA DE CEI CARE L-AU CRITICAT. DACA NU VA URMA CAT DE CURAND O INTERVENTIE DE DEZMINTIRE SI RETRACTARE PUBLICA, ACEASTA E SINGURA CONCLUZIE LOGICA POSIBILA. ORICUM, RAUL A FOST FACUT SI NU MAI POATE FI REPARAT.

DEOCAMDATA PARINTELE, IN LOC DE SPASIRE, CONTRAATACA AGRESIV, SE VICTIMIZEAZA SI SE OCUPA DE NOI MANIPULARI SI DIVERSIUNI (amanunte in sectiunea de comentarii, incepand de aici). NICI URMA DE PARERE DE RAU PENTRU SMINTEALA IMENSA CREATA. DE ACUM INAINTE, VA FI DIRECT RESPONSABIL PENTRU CEI CARE VOR REFUZA SA SE MAI IMPARTASEASCA SAU SA-SI ADUCA LA IMPARTASANIE COPIII CA URMARE A ACESTUI ARTICOL!

Recomandam in mod special comentariul exceptional al lui Gigel Chiazna, chiar daca se refera numai la o parte a problemei.

“Cum sa admitem ca preotii sa semene asemenea indoieli? Este un atac la inima credintei noastre!” (J. Cl. Larchet)

Raspuns la ratacirea foarte mare difuzata prin postarea: Dilema linguritei de catre pr. Lucian Grigore (Pitesti), care ne indurereaza printr-o neinteleasa rasturnare la 180 de grade a atitudinilor sale: de la marturisirea curajoasa in linia Traditiei ortodoxe anul trecut, la asumarea acum a unei bizare pozitii de avangarda secularizanta, “reformista” in ceea ce priveste administrarea Tainei Tainelor, Sfanta Euharistie. Pentru Parinte nu ne ramane decat rugaciunea cu durere ca pentru orice frate cazut in mreajele vrajmasului, fara a uita cele bune ale sale si rugandu-L pe Hristos sa-L intoarca pentru a nu-si pierde plata marturisirii.

Inaintea sa, opinii similare au fost exprimate si de alti preoti din Grecia sau Franta in contextul psihozei “porcine” care i-a speriat pe cei mai ipohondri, combatuti de indata (se va vedea mai jos) de catre ierarhi si teologi. La noi in tara apologia eretica a “linguritei personale” a mai fost facuta inca de multi ani de pr. prof. Vasile Raduca, in al sau “Ghid al crestinului ortodox de azi”, dar si prin viu grai, studentilor. Sunt marturii ca nu sunt straini de conceptii sau practici apropiate nici unii ierarhi de vaza ai BOR, mai ales unii dintre cei din diaspora (adepti fanatici ai modei “desei impartasanii”, de import romano-catolic – in duhul si forma in care se practica – pe care au ajuns sa o impuna in mod aberant ca regula obligatorie prin unele locuri, cu consecinte devastatoare pentru viata duhovniceasca, in ciuda “reclamei” mincinoase facute) ajungandu-se, asa cum spun unele voci, pana la conceptii complet eretice referitoare la “valabilitatea” Sfintelor Taine. Cat despre ceea ce se intampla la Timisoara, sub “obladuirea” Mitropolitului apostat si ne-cait Corneanu… nu mai e de mult o surpriza. (Un comentariu mai larg din partea noastra veti gasi la sectiunea de comentarii din subsolul postarii).

Pasajele de mai jos sunt culese pentru a intari credinta celor mai slabi, zdruncinata de cuvintele lipsite de temei ortodox din interviul pr. Lucian si lansate fara responsabilitate pe calea internetului deocamdata, ele fiind destinate insa presei scrise, pentru ca sminteala sa fie mult mai mare (deocamdata interviul nu a aparut in Evenimentul Zilei, probabil din ratiuni de programare editoriala, asa ca parintele mai are inca timp sa ceara retragerea lui, facand macar in ultimul ceas un act de responsabilitate pastorala). In primele comentarii vom selecta si cele mai pertinente reactii aparute pe bloguri.

Sfantul Ioan Maximovici ia impartasania scuipata de o bolnava de turbare

“O cunoştinţă apropiată de-a vlădicăi, O. Skopicenko povesteşte că o femeie, Menşikova, a fost muşcată de un câine turbat şi, neglijând regulile elementare legate de tratamentul muşcăturilor, s-a îmbolnăvit de turbare.

Când vlădica a împărtăşit-o pe muribundă, ea fu cuprinsă de una din crizele specifice bolii şi, dând afară spumă pe gură, ea scuipă şi Sfânta împărtăşanie. Dar Sfintele Taine trebuie consumate, aşa că vlădica le-a ridicat de pe jos şi le-a înghiţit, însoţitorii care erau cu el n-au apucat decât să strige:

„Ce faceţi ? Turbarea este foarte molipsitoare !”.

Dar vlădica le-a răspuns liniştit:

„N-o să se întâmple nimic, doar sunt Sfintele Taine”.

Si, întradevăr, nu i se întâmplă nimic”.

(Sfantul Ioan Maximovici, “Predici si indrumari duhovnicesti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)

***

Sfantul Nicolae Planas: Impartasirea leprosului

“Alta intamplare dovedeste credinta neindoielnica si evlavia ce-o avea in savarsirea sfintitelor sale datorii. Acolo, in parohia sa, pe o strada ingusta, se ascundea un lepros intr-o stare grava. I se mancasera buzele, din cauza infricosatoarei boli. Odata, Parintele a mers sa-l impartaseasca, dar gura lui distrusa n-a putut primi Sfantul Trup al Domnului, care a cazut alaturi. Fara nici o sovaiala, Parintele s-a aplecat si cu gura sa a luat margaritarul dumnezeiesc care cazuse si l-a “consumat”. Asta s-o auda si cei care sovaiesc sa se impartaseasca, pentru ca se tem de microbi! Intr-adevar, mare blasfemie! Dumnezeul viilor si al mortilor, Care a facut cerul si pamantul sa fie biruit de microbi! Aiureli ale necredintei celei intunecate.

Cat despre bolnavul acesta, l-a descoperit Politia si l-a trimis la azilul de leprosi impreuna cu fiica lui, care si ea se molipsise mancandu-i-se degetele. Cu toate acestea, Parintele n-a patit nimic”.

(Monahia Marta, Sfantul Nicolae Planas, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2002)

***

Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii

“Un fapt asemanator s-a intamplat si in 1942, la Ioanina. Predicatorul preot Benedict Petrachis (+1961), dupa Sfanta Liturghie la bisericuta din Cadro, s-a dus la spitalul din acea localitate unde se gasea si sectia TBC, ca sa impartaseasca pe bolnavi.

Un bolnav care se gasea intr-o stare grava, imediat ce s-a impartasit a vomat pe cearceaf. Imediat parintele Benedict a luat cu lingurita, a mancat, si a dat porunca ca cearceaful sa fie ars.

Doctorii l-au vazut si s-au ingrozit:

Ce face, nebunul?, au strigat. Peste putin timp il veti vedea cu TBC.

Dar nici peste putin timp si nici peste mult timp nu l-au vazut cu tuberculoza. Harul Tainei nu a lasat sa se intample nimic”.

“Raposatul Dimitrie Panagopulos (1916-1982), predicator luminat, predica chiar si la spitalul Sotiria, unde altii nu se apropiau de frica tuberculozei. Acolo il insotea parintele Dimitrie Papantonis, care spovedea pe tuberculosi si savarsea Sfanta Liturghie.

Intr-o zi, un doctor, care urmarea predicile, s-a apropiat de predicator si i-a spus:

Domnule Panagopulos, este imposibil ca preotul sa consume continutul Sfantului Potir. Se impartasesc atatia bolnavi din acesta si dupa cum este cunoscut, microbul se transmite prin saliva. Ce face deci preotul cu Trupul si Sangele Domnului, care ramane? Il varsa in chiuveta? Acesta nu este insa un pacat mare?

Un astfel de lucru nu se intampla niciodata, a raspuns predicatorul. Hristos nu se infecteaza cu microbi. Si din nemuritoarele Taine nu exista niciun pericol de infectare.

Doctorul insa nu putea sa creada. Atunci acela l-a sfatuit sa urmareasca Liturgha si la sfarsit sa se aseze undeva, incat sa vada miscarile preotului in timpul consumarii continutului Sfantului Potir. Asa s-a si intamplat. Doctorul a vazut cu ochii lui cum preotul slujitor a consumat Sfintele Taine. L-a vazut chiar cum punea vin ca sa nu ramana nici urma din Trupul si Sangele Mantuitorului. De atunci doctorul nu numai ca a crezut, ci se impartasea si el cu bolnavii”.

“Exista crestini carora le este frica sa se impartaseasca ca nu cumva sa ia microbi! Daca ar fi fost asa, nu ar mai fi trait niciun preot, deoarece ei la sfarsit consuma continutul Sfantului Potir din care se impartasesc mereu sute de credinciosi cu boli diferite. Cu toate acestea, niciun preot nu a patit niciodata nimic. Trupul si Sangele Domnului sunt foc.

Una din multele intamplari care dovedesc incontestabil acest adevar este si urmatoarea: cand mitropolitul din Hio, Pantelimon Fostinis (+ 1962) era predicator in Attica, a mers candva la spitalul Sotiria. Acolo i-au adus asistentii o tava mare cu multe lingurite.

De ce ati adus toate acestea?

Ne-au spus doctorii sa impartasiti cu acestea pe bolnavi, incepand de la cei mai usor bolnavi si apoi pe cei grav bolnavi.

Nu este nevoie de aceasta, a raspuns cu credinta preotul.

Intr-adevar, la Sfanta Liturghie a impartasit normal pe bolnavi si apoi s-a apropiat de usile imparatesti ca sa consume Sfanta Euharistie. A facut aceasta ca sa il vada toti, ca sa inteleaga doctorii ca Sfanta Euharistie este foc care arde totul”.

(Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Ed. Egumenita, Bucuresti, 2009)

***

Mitropolitul Nicolae din Messogia şi Lavreotiki: Este posibil ca Sîngele şi Trupul Domnului să ne infecteze?

“De secole se împărtăşesc creştinii, bolnavi sau sănătoşi, din acelaşi pahar, cu aceeaşi linguriţă, niciodată nu se spală, niciodată nu se curăţă şi niciodată nu s-a observat nimic, nici o îmbolnăvire. Preoţii spitalelor împărtăşesc credincioşii şi bolnavii, iar acestora nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtăşanie este ceea ce este mai sfânt în Biserica noastră, cel mai bun medicament pentru trup şi suflet. Asta este cea mai mare învăţătură şi experienţă a Bisericii noastre. Câţi nu cred în miracolul Învierii Domnului, câţi ironizează naşterea Lui din Fecioară, câţi neagă frumosul miros ale sfintelor moaşte, câţi desconsideră sfintele moaşte, câţi uneltesc împotriva Bisericii noastre, câţi cer să dispară şi cea mai mică urmă de credinţă din sufletele noastre, este normal ca să încerce să se folosească şi de această nouă gripă ca să se ia de Sfânta noastră Împărtăşanie. [...]“

Nota bene: Mitropolitul Nicolae a fost medic şi cercetător în biomedicină la Universitatea Harvard, precum şi fost preşedinte al comisiei de Bioetică a Bisericii din Grecia.

(Un mitropolit grec despre gripa porcina, Sfanta Impartasanie si… confesiunile fara Taine si Duh)

***

Teologul Jean-Claude Larchet: Cum sa admitem ca preotii sa semene asemenea indoieli?

“[...] Într-adevăr, mulţi credincioşi se pot tulbura de comentariile [protoiereului mitropoliei Sfinţiei Voastre], apropiindu-se de Sfânta Împărtăşanie cu îndoieli apărute în urma acestora, fapt care poate avea consecinţe grave pentru viaţa spirituală a credincioşilor dar şi pentru sănătatea lor. Într-adevăr, aşa cum citim în rugăciunile de înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi conform învăţăturii părinţilor noştri, dacă nu ne apropiem cu multă credinţă şi cu curăţenie sufletească, Împărtăşania ne va fi nu spre mântuire şi vindecare, ci „spre judecată, sau spre osândă” şi putem ‚ajunge neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, împartăşindu-ne cu nevrednicie” (Rugăciunea întâi înainte de Împărtăşanie, a Sfântului Vasile cel Mare). Măsurile preconizate de [protoiereul mitropoliei] sunt departe de a proteja credincioşii de boli, ba chiar îi îmbolnăvesc din pricina lipsei de credinţă pe care o exprimă şi o inspiră!

Oare cum mai pot fi crezuţi preoţii care şterg Sfânta Linguriţa după fiecare împărtăşanie [asa cum fac, de pilda si unii arhierei romani chiar din Franta!, n.n.], atunci când spun rugăciunea de înainte: „Cred că acesta este însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi scump Sângele Tău”, sau: „dă să-mi fie şi mie acestea spre tămăduirea sufletului şi a trupului”?

Iar cei cu credinţa slabă şi care se îndoiesc pot să se lipsească de Sfânta Împărtăşanie. Dar cum să admitem că preoţii, al căror rol este de a întări credinţa credincioşilor şi de a ne fi exemplu, pot să semene asemenea îndoieli acolo unde altfel nu ar exista sau să întarească îndoielile acolo unde există deja?

Astfel de cuvinte şi atitudini atacă inima credinţei noastre, căci El, Cel care a învins moartea, Hristos Cel Atotputernic, Doctorul suprem al sufletelor şi trupurilor, care are puterea de a vindeca bolile sufletului, minţii şi trupului şi care face în fiecare zi o mulţime de minuni dăruind credincioşilor prea Sfântul Său Trup şi Sânge, este prezentat ca o posibilă sursă de boală şi este supus unor măsuri profilactice?

Din păcate, asemenea denigrări s-au răspândit deja în unele ţări. Ştim că preoţii din Patriarhia Antiohiei sunt învăţaţi să toarne de la distanţă Trupul lui Hristos în gura credincioşilor, astfel încât să nu rişte ca Sfânta Linguriţă să le atingă gura; mai ştim că în unele parohii din SUA, Sfânta Împărtăşanie se dă cu linguriţe de plastic de unică folosinţă (puteţi vedea chiar şi fotografii ale acestei practici pe internet). Oare o să ajungem într-o zi să punem vreun antiseptic sau antibiotic în Sfântul Potir?

Este important ca episcopii din Europa de Vest să ia măsurile necesare ca astfel de practici nelegiuite să nu pătrundă şi în continentul nostru. [...]“

(Psihoza gripei noi si atacul la inima credintei noastre)

***

Sfintele Taine – izvorul cel fără de moarte

pr. asist. Silviu TUDOSE

“Din motive practice, pentru a nu se prelungi excesiv timpul împărtăşirii, dar şi pentru a fi evitate eventualele profanări, a fost introdusă linguriţa. Ea se confecţionează dintr-un metal preţios, se sfinţeşte şi se foloseşte numai pentru împărtăşire. Tâlcuitorii cultului au văzut în ea un simbol al cleştelui cu care îngerul din vedenia proorocului Isaia a luat un cărbune aprins şi i-a atins buzele (Isaia VI). Desigur că, în cazul lui Isaia, cărbunele aprins era chip al insuflării sale de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Pentru noi, însă, cărbunele este chip al Sfintei Împărtăşanii, numită în rugăciuni „cărbune şi foc arzător“. Sub chipul unui cleşte apare linguriţa şi în iconografia Bisericii (de exemplu, în mâna stareţului Zosima, care o împărtăşeşte pe Cuvioasa Maria Egipteanca, după mulţi ani de pocăinţă). Rămâne de neînţeles teama unora, atât preoţi, cât şi credincioşi, de a se împărtăşi cu aceeaşi linguriţă. Unii fac chiar tot posibilul ca ea să nu se atingă de buzele celui care se împărtăşeşte. Până una alta, cei care se tem ar trebui să se gândească la „izvorul cel fără de moarte“ şi să nu se mai îndreptăţească folosind argumente anterioare secolului al IX-lea când, aşa cum am văzut, practica Bisericii era alta. Dacă Biserica şi-a însuşit împărtăşirea cu linguriţa, înseamnă că nesocotirea ei este un semn al lipsei de ascultare şi, în fond, al necredinţei”.

***

Crestinortodox.ro: De la lingurita ca obiect liturgic, la lingurita de unica folosinta

Adrian Cocosila

“(…) Au existat cazuri in unele biserici ortodoxe cand s-a intrebuintat la impartasirea credinciosilor lingurite de unica folosinta sau lingurite sterilizate. Cauza? Refuzul unora de a se impartasi cu lingurita comuna. A ramane la credinta ca aceasta lingurita e mai degraba purtatoare de microbi decat de cele dumnezeiesti, inseamna a nesocoti cele sfinte. Oare in indemnul de la Heruvic “toata grija cea lumeasca sa o lepadam” nu e cuprinsa si lepadarea unei astfel de griji? A ajuns microbul mai puternic decat Dumnezeu? Sigur nu. Insa, alt lucru e cert: in astfel de situatii credem mai mult in puterea microbului decat in puterea lui Dumnezeu. Ma intreb cum mai percepe o astfel de persoana chemarea la impartasire: “cu frica, cu credinta, cu dragoste sa va apropiati”?

Probabil se inarmeaza cu o lingurita de unica folosinta si asa scapa de frica, are credinta ca ramane sanatoasa si da dovada ca are dragoste fata de trup. O mai mare ratacire nu vad. Ignoranta in aceasta directie constituie o reala problema, care ar trebui sa ne preocupe serios. Nu aceasta este Ortodoxia. Ea nu ofera paine si vin, ci Trupul si Sangele Domnului”.

Cititi si: IN ATENTIA CELOR CARE SE SCARBESC DE FRATELE LOR MURDAR SI BOLNAV: “Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar!” (Cuv. Paisie Aghioritul)

SFANTUL IOAN SCARARUL: “Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria”

admin — Fri, 12 Mar 2010 21:09:59 +0000

Cuvantul XXII

Despre mandria cea fara de minte (fara stapanire)

1. Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu[1], nascocirea dracilor, dispretuirea oamenilor, maica osandirii, nepoata a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, inainte-mergetoarea iesirii din minti, pricinuitoarea caderilor, pricina luarii in stapanire (de draci), izvor al maniei, usa fatarniciei, cauza nemilostivirii, pazitoarea pacatelor, contabila amarnica, judecatoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, radacina hulei.

2. Inceputul mandriei e sfarsitul slavei desarte. Mijlocul ei este dispretuirea aproapelui, vestirea nerusinata a ostenelilor proprii, lauda de sine in inima, ura mustrarii. Iar sfarsitul ei este tagaduirea ajutorului lui Dumnezeu, falire cu ravna sa, narav dracesc.

3. Sa ascultam toti cei ce voim sa scapam de groapa aceasta. Patimii acesteia ii place de multe ori sa-si ia hrana chiar din multumirea adusa lui Dumnezeu. Caci la inceput nu se gandeste sa tagaduiasca cu nerusinare pe Dumnezeu.

4. Am vazut un om multumind lui Dumnezeu cu gura si falindu-se cu cugetul. Marturiseste despre aceasta fariseul acela, care a spus in chip fatarnic: “Iti multumesc, Dumnezeule” (Luca XVIII, 11)

5. Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria. Al doilea lucru e vestitor al celei dintai.

6. Am auzit pe careva din cei cinstiti de mine: “Gandeste ca douasprezece sunt patimile de necinste. De vei iubi cu voia pe una din ele, adica inchipuirea de sine, ea va umple locul celor unsprezece“.[2]

7. Calugarul ce se inalta cu cugetul se impotriveste cu cuvantul. Dar cel smerit cu cugetul nu stie sa se impotriveasca nici macar cu privirea. Chiparosul nu-si pleaca ramurile ca sa se intinda pe pamant. Nici monahul cu inima mandra, ca sa faca ascultare.

8. Barbatul cu inima mandra doreste sa stapaneasca.[3] Astfel, nu poate sa nu se piarda pana la capat, precum se intampla de obicei; mai bine zis, nici nu voieste.

9. “Celor mandri Domnul le sta impotriva” (Prov. XVI, 5; I Petru V, 5). Si cine poate sa-i miluiasca pe ei? “Necurat este la domnul tot cel mandru cu inima” (Prov. XVI, 5). Si cine va putea sa-l curateasca pe unul ca acesta?

10. Pedeapsa celor mandri e caderea, iar imbolditor, dracul. Pedepsirea lor este iesirea din minti. De cele dintai au fost tamaduiti adeseori oamenii de catre oameni. Dar cea din urma nu poate fi vindecata de oameni.

11. Cel ce respinge mustrarea isi intipareste patima. Iar cel ce o primeste s-a dezlegat de legatura ei.

12. Daca un oarecare a cazut din ceruri numai prin aceasta patima, fara alta, trebuie vazut daca nu cumva se intampla ca cineva sa se suie la cer numai prin smerenie, fara virtute.

13. Mandria este pierderea bogatiei (duhovnicesti) si a sudorilor. “Strigat-a si nu era cine sa-l mantuiasca” (Ps. XVI, 4, 5), fara indoiala pentru ca a strigat cu mandrie “catre Domnul, si nu l-a auzit pe el”; fara indoiala pentru ca pricinile impotriva carora se ruga nu le curma.

14. Un batran foarte cunoscator il sfatuia duhovniceste pe un tanar ce se trufea. Iar acesta, orb find, zise: “Iarta-ma, parinte, nu sunt mandru”. Iar prea inteleptul batran zise catre el: “Si ce alta dovada mai vadita a patimei acesteia ne poti da, fiule, decat cuvantul pe care l-ai spus: nu sunt mandru“[4] Mult le ajuta unora ca acestia supunerea, vietuirea mai ingreuiata si mai supusa necinstirilor si citirea nevointelor mai presus de fire ale parintilor. Poate macar asa vor avea o mica nadejde de mantuire cei ce bolesc de patima aceasta.

15. E rusine sa se mandreasca cineva cu podoaba straina[5], dar e nebunia cea mai de pe urma sa se faleasca, prin inchipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu. Faleste-te numai cu infaptuirile tale dinainte de nastere.[6] Caci cele de dupa nastere Dumnezeu ti le-a daruit, ca si nasterea insasi.

16. Numai virtutile ce le-ai faptuit fara minte sunt ale tale. Caci mintea ti-a daruit-o Dumnezeu. Arata nevointele purtate fara trup, numai din sarguinta ta. Caci trupul nu e al tau, ci al lui Dumnezeu.

17. Nu te increde pana ce nu vei primi hotararea, vazand pe acela care, chiar dupa intrarea in camara de nunta, a fost legat de maini si de picioare si aruncat in intunericul cel mai din afara (Matei XXIII, 13).[7]

18. Nu-ti inalta grumazul odata ce esti pamantesc. Caci multi au cazut din ceruri macar ca erau sfinti si nematerialnici.

19. Cand dracul se salasluieste in lucratorii lui, atunci, aratandu-se in somn sau si in stare de veghe, ia chipul, zice-se, al unui sfant inger sau mucenic, ii impartaseste vreo descoperire de taina sau vreun dar (harisma), ca amagindu-se, nenorocitii sa-si iasa cu totul din minti.[8]

20. Chiar daca am suferit zeci de mii de morti pentru Hristos, tot n-am implini ceea ce sutem datori, caci altul e sangele lui Dumnezeu si altul sangele robilor; negresit, dupa vrednicie, si nu dupa fiinta.[9]

21. Sa nu incetam de a cerceta impreuna si de a patrunde pe luminatorii parinti dinainte de noi; si atunci ne vom afla pe noi neumbland in chip amanuntit pe urmele vietuirii lor, nici pazind in chip cuvios fagaduinta, ci petrecand inca in starea lumeasca.

22. Calugarul adevarat este cel care ochiul neimprastiat al sufletului si simtirea nemiscata a trupului.[10] Calugarul adevarat este cel ce cheama pe vrajmasi ca pe niste fiare, si-i biciuieste ca sa fuga de la el. Calugar este cel ce petrece intr-o iesire neantrerupta din sine.[11] Calugarul este asa de preschimbat prin virtuti, cum e altul prin placeri.[12] Calugarul (calugaria) este o lumina fara de sfarsit in ochiul inimii.[13] Calugarul este un adanc fara fund (un abis) al smereniei, in care s-a afundat si s-a inecat intreg duhul sau.

23. Trufia pricinuieste uitarea greselilor. Caci aducerea-aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetari.[14]

24. Mandria este saracia cea mai de pe urma a sufeltului ce-si naluceste bogatia si socoteste intunericul lumina.[15] Nu numai ca nu ingaduie, necurata, o inaintare, ci si arunca de la inaltime pe cel stapanit de ea.[16]

25. Mandria este marul putred pe dinauntru, dar pe dinafara stralucitor de frumusete. Calugarul mandru nu va avea nevoie de drac. Caci el insusi isi este drac si vrajmas ce se razboieste cu sine.

26. Pe cat este intunericul de strain de lumina, pe atat este cel mandru de strain de virtute. In inimile celor mandri se vor naste cuvinte de hula; in sufletele celor smeriti, vederi ceresti. Furul uraste soarele, iar trufasul dispretuieste pe cei blanzi.[17]

27. Nu stiu cum, dar multi din cei mandri nu se cunosc pe ei si, socotind ca sunt nepatimasi, si-au vazut saracia (de virtute) in ceasul iesirii din viata. Cel stapanit de ea va avea nevoie de Domnul. Caci fara folos ii va fi ajutorul de la oameni.

28. Am prins odata pe aceasta amagitoare fara minte umbland in inima mea, purtata pe umerii maicii ei. Si legandu-le pe amandoua cu legatura ascultarii, le-am biciuit cu biciul smereniei si le-am silit sa-mi spuna cum au intrat in mine. Iar ele, biciuite, mi-au spus: “Noi nu avem inceput, nici nastere, caci suntem incepatoare si nascatoare ale tuturor patimilor. Nu putin ne razboieste zdrobirea inimii, nascuta din ascultare. Insa nu rabdam sa fim stapanite de nimeni. De aceea, voind sa ne facem stapane peste cele din ceruri, am fost departate de acolo. [18] Noi ne-am facut nascatoare, ca sa spunem pe scurt, ale tuturor celor ce lucreaza impotriva smeritei cugetari. Caci toate cele ce-o ajuta pe ea ni se impotrivesc noua. Dar noi am izbutit si in cer. Deci unde veti scapa de la fata noastra? [19] Noi ne-am obisnuit sa ne impotrivim ocararii, ascultarii, nemanierii, netinerii de minte a raului si slujirii. [20] Nepoatele noastre sunt caderile duhovnicesti: mania, clevetirea, amaraciunea, strigarea, hula, fatarnicia, ura, pizma, viata dupa o regula proprie, impotrivirea in cuvant, neascultarea. Un singur vrajmas avem, asupra caruia nu avem puterea. Ti-l spunem, ca suntem biciuite de el. El consta in a te defaima pe tine insuti in chip sincer inaintea Domnului. Atunci sa ne socotesti ca pe un paianjen. Deci, precum vezi, slava desarta e calul pe care calaresc eu, mandria.”

Dar cuvioasa smerenie si ocararea de sine vor rade de calul si de calaretul lui, cantand cu sarguinta cantarea de biruinta: “Sa cantam Domnului, caci cu slava S-a preamarit. Cal si calaret au fost aruncati in mare” si in adancul smereniei.

A fost treapta a doua zeci si doua. Cel ce s-a suit pe ea a biruit, daca s-a putut sui.

Scolii si notele Parintelui Dumitru Staniloae:

[1] “Caci cel ce socoteste ca infaptuieste ceva din sine, si nu cu ajutorul lui Dumnezeu, tagaduieste pe Dumnezeu si ajutorul Lui in toate. De aceea si cade, parasit fiind, din harul lui Dumnezeu, pe care l-a nesocotit.”

[2] “Un filozof oarecare a spus ca inchipuirea de sine este boala sacra”. Alta: “Am vazut o boala cumplita; de ea sufera cel ce pazeste la sine o bogatie spre raul lui”. Domnul a spus: “Vai, cei ce va imbogatiti, ca veti flamanzi; ca veti lua plata voastra” (Luca VI, 25). Inchipuirea de sine este o boala, pentru ca cel ce sufera de ea nu traieste in realitate. Bogatia pe care o pazeste e fum. Dar fum care nu va pieri numai lasandu-l gol, ci il va si face nemilos si urat de Dumnezeu si de oameni, fum care il intoxica. El iese din legatura cu Dumnezeu si cu oamenii, care sunt singura realitate ca-l tine si pe el de realitate.

[3] “Sa nu te grabesti sa te asezi in capul fratimii, ca sa nu iei sarcinile pacatelor straine pe umerii tai.”

[4] Scararul surprinde si aci aceeasi impletire a patimii cu nazuinta protivnica ei, ca si in alte locuri de mai inainte. Seva patimii urca in om din firea lui patata odata cu seva virtutii, ca in fructele unui om stricaciunea. E foarte greu de a inlatura pe ultima si a cruta pe primele. Cel ce se socoteste smerit nu e smerit. Mereu trebuie inlaturata de langa virtutea insasi umbra constiintei de a avea o virtute. Constiinta trebuie sa aiba de continut numai pe Dumnezeu si sinea proprie trebuie vazuta hranindu-se numai din Dumnezeu. Toate virtutile sunt puteri ale lui Dumnezeu in noi. Ridicarea spre aceasta constiinta e un efort continuu de distilare, de subtiere a firii, pentru a-L face pe Dumnezeu total transparent prin inlaturarea oricarei grosimi a ei, a vizibilitatii ei.

[5] “Se arata ca nu trebuie sa se laude cineva si sa se faleasca pentru nimic din ceea ce a infaptuit prin cugetarea sau puterea sa, fara ajutorul lui Dumnezeu”. Alta: “Cel ce se infraneaza, se retine de la lacomia pantecelui; neagonisitorul, de la lacomie; cel ce se linisteste, de la vorbarie; cel curat, de la iubirea de placeri; cel rusinos, de la curvie; cel ce se multumeste cu ale sale, de la iubirea de arginti; cel bland, de la tulburare; ascultatorul ,de la sfada; cel primitor de mustrare, de la fatarnicie; cel ce se roaga, de la deznadejde; saracul, de la bogatie; marturisitorul, de la tagaduire; mucenicul, de la inchinarea la idoli. Vezi ca toata virtutea savarsita pana la moarte nu e nimic altceva decat infranarea de la pacat. Iar infranarea de la pacat e un lucru al firii, nu e un pret platit pentru Imparatia lui Dumnezeu”. Ce departe suntem de teoria meritelor si suprameritelor din teologia catolica! La o nota urmatoare vom vedea ca Imparatia lui Dumnezeu e darul Duhului Sfant.

[6] O spune aceasta in ironie, ca si cele urmatoare.

[7] A lui Ioan Carpatiul: “Haina de nunta de care vorbesc cuvintele lui Hristos socoteste-o harul Duhului Sfant; caci cel ce nu s-a facut vrednic sa-l imbrace, nu se va face partas nuntii ceresti si cinei celei duhovnicesti”.

[8] Nici tainele descoperite nu sunt taine adevarate, nici harismele daruite de cel rau nu sunt harisme adevarate, ci contrafaceri aparente; sunt “taine” sau “harisme” de suprafata, si chiar minciuni nedate inca pe fata.

[9] Sangele lui Hristos varsat pentru noi este dupa fiinta sange omenesc, ca si al nostru, dar dupa vrednicie este nesfarsit mai de pret, pentru ca este sangele primit de Fiul lui Dumnezeu ca sange propriu si dat de El insusi pentru noi. Deci prin el ni se impartaseste iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. De aceea, chiar daca de mii de ori am da prin moarte sangele nostru pentru El, nu I-am rasplati cu ceva egal si deci nu ne-am achita de datoria pe care o avem fata de El. Caci cand ti-a dat cineva ceva, te achiti de datorie numai cand ii intorci un lucru de pret egal. Dar si atat cat putem noi da lui Hristos e din puterea impartasita noua de El prin sangele Lui. Il iubim si noi putin luand putere din iubirea Lui nesfarsita. Unde este atunci temeiul mandriei noastre? Ba cel mandru nu-L iubeste pe Hristos nici macar asa putin, cat poate un om, in temeiul iubirii Lui.

[10] “Cand despartim mintea de Dumnezeu fie prin palavrageala, fie prin glume, fie prin altceva si o imprastiem, nu suntem calugari“.

[11] Intr-o iesire neintrerupta a mintii in Dumnezeu sau intr-un extaz neincetat.

[12] Firea lui si-a schimbat calitatea prin virtuti. El nu are virtutile, ci este ceea ce sunt virtutile.

[13] Pentru ca fiind neincetat atent la firea sa, vede prin ea neintrerupt lumina nesfarsita a lui Dumnezeu prin transparenta inimii, ca printr-un ochi in care se vede lumina lui Dumnezeu.

[14] Dar si invers: “Uitarea greselilor pricinuieste uneori inchipuirea de sine, alteori nesimtirea”. Sunt doua feluri de uitari: uitarea de sine din mandrie, care da aparenta unei cunoasteri de sine; si uitarea de sine (rapirea, extazul) din smerenie, care e o adevarata cunoastere de sine. Caci sinea cunoscuta prin mandrie e o sine de suprafata, suprapusa, si care sta pe nisip ca un gol, pe cand sinea cunoscuta de smerenie e sinea afudata pentru veci in temeiul neclintit si adevarat care e Dumnezeu. Cel mandru, nestiind de pacatele sale, nu se deosebeste de Dumnezeu in inchipuirea sa si deci nu-si vede fundamentul sau. Cel smerit, stiind de greselile sale sau de micimea sa, isi vede fundamentul sau care-l sustine totusi pentru veci, iertandu-l.

[15] Rupta de realitate, mandria o contraface prin inchipuire. Traieste intr-o fantasmagorie, intr-o nalucire prelungita. Golit de toate, cel mandru isi naluceste ca e bogat; intunecat, isi inchipuie ca se afla in lumina; dar bogatia lui insasi e saraca si in lumina ei el nu vede nimic real, nimic consistent. De aceea si hrana lui spirituala a saraca, e inconsistenta.

[16] “Cel ce se mandreste e lasat sa cada in hula. Cel ce se faleste pentru virtutea cu fapta e lasat sa cada in curvie, iar cel ce se inalta intru intelepciunea lui e lasat sa cada in cursele intunecate ale nestiintei.“

[17] “Mare si cinstit lucru socotesc ca este a birui slava desarta si a inainta in cunostinta lui Dumnezeu. Caci cel ce cade in uratenia acestei patimi viclene a slavei desarte se instraineaza de pace si-si inaspreste inima fata de sfinti. Si la capatul relelor lui cade in mandria cea vicleana si in grija de a minti“. Cel mandru nu cunoaste nici pe Dumnezeu si nu traieste in pace nici cu oamenii. El se impietreste cu inima chiar fata de oamenii blanzi si-i dispretuieste. Mai ales fata de acestia se poarta cu asprime, caci de cei tari se teme, si cand are nevoie de ei, ii linguseste.

[18] S-au facut stapanitoare peste unele fiinte ingeresti din ceruri si de aceea le-au coborat de acolo. Caci nu voiau ca acelea sa mai fie stapanite de altcineva decat de ele (de slava desarta si de mandrie). Mandria, nevrand sa aiba niciun stapan, nu cunoaste niciun cap, e doar cap. Omul mandru nu admite nicio capetenie, el e anarhic.

[19] Adica: daca am izbutit sa infrangem unele fiinte chiar in cer, unde si cum crezi tu, omule, ca vei scapa de noi?

[20] Caci adeseori calugarul se satura de ocarari, de ascultare, de nemaniere, si atunci se preda mandriei.

(“FILOCALIA”, vol IX, traducere si note de parintele Dumitru Staniloae)

Legaturi:

Suflete al meu, pentru ce dormi? - Sf. Ioan Scararul despre pomenirea mortii

Sa invatam pocainta de la Sfantul Ioan Scararul

Scara Sfantului Ioan – oglinda care nu ne minte (1) - Despre multa vorbire si tacere; despre nesimtire

Scara Sfantului Ioan – oglinda care nu ne minte (2) – Despre frica lasa si despre slava desarta

INTRE DUMNEZEU SI PARINTII DUPA TRUP

Cantari inchinate Sf. Ioan Scararul – Nectarie Protopsaltul

Ganduri pentru Postul Mare (a treia saptamana): PAZESTE-TI INIMA DE INVIDIE!

admin — Wed, 03 Mar 2010 10:00:42 +0000

SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI:

„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” /Pilde 23:17/

1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?

2. Dintr’o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.

3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa în astfel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl vei plânge?

4. Însuşi Domnul Dumnezeu a curăţit prin botez pe tot omul botezat. Frica ar trebui să te cuprindă în faţa acestui gând, frica lui Dumnezeu, care a venit pentru a spăla, lumina, renaşte şi mântui pe oameni.

5. Precum curg lacrimile din pricina unei mari tristeţi, dar şi din pricina unei mari bucurii, aşa şi frica îl cuprinde pe om din pricina unei mari răutăţi, dar şi din pricina unei mari jertfe. Dumnezeu S’a arătat în Hristos ca o slugă pentru a curăţi casa ta, pentru a preschimba cocina în Biserica din inima ta. Oare nu te cuprinde frica de atâta smerenie a Împăratului Împăraţilor? Şi oare nu te cuprinde frica când vezi pe omul botezat când păcătuieşte? Cu adevărat, nu este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos. Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie – dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru.

6. Ce este păcătosul? Este un sinucigaş inconştient. Este un om ca orice om, care îşi doreşte viaţa, însă neîncetat agoniseşte moarte întru sine. Sau: este un om care îşi doreşte sănătate, dar neîncetat ia otravă. Oare îl vei invidia?

7. Dacă îl invidiezi pe păcătos, care aleargă după umbrele trecătoare ale acestei lumi, îi eşti tovarăş în nebunie. El este nebun pentru că vrea să prindă ceea ce nu poate cuprinde, iar tu pentru că, cu invidia, îţi otrăveşti inima. Dacă îţi pare rău pentru el şi îl îndrepţi, îi faci bine şi ţie şi lui, îţi întăreşti inima ta, iar pe a lui o vindeci.

8. O legendă pomeneşte de doi vecini bogaţi. Unul pătimea din pricina iubirii de arginţi, iar celălalt din invidie pentru primul. Amândoi au murit în aceeaşi zi. Prietenii lor s’au sfădit care dintre cei doi era mai bun. Ca să sfârşească cearta, ei s’au hotărât să deschidă cele două trupuri şi să scoată inimile celor doi – şi după inimă să-i preţuiască. La cel iubitor de arginţi au găsit o piatră în loc de inimă, iar la cel invidios au găsit un şarpe în loc de inimă. Şarpele a sărit şi s’a ascuns sub acea piatră. O, fratele meu, inima ta să nu-i invidieze pe cei păcătoşi! Invidia este un şarpe care se hrăneşte cu inima ta.

9. În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum le grăieşte Corinthenilor preaînţeleptul Pavel: Gura noastră s’a deschis către voi, Corintheni, inima noastră s’a lărgit. /II Cor. 6:11/ Unde este invidie, gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă şi se împuţinează.

10. Gândeşte-te, oare cu câte mii s’ar împuţina răutăţile din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi cât s’ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s’ar împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia!

11. Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii.

O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sânt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.

Sfantul Nicolae Velimirovici, Inima in Marele Post, Ed. Predania

***

Atitudini: Despre invidie — predica a lui Ioan Vladuca

Ne-am gandit noi vreodata ca invidia este pacat impotriva Sfantului Duh? Al doilea aspect: au intaratat poporul si, navalind asupra-i, l-au rapit si l-au dus in sinedriu. Si au pus martori mincinosi care sa-l acuze pe nedrept. Exact asa au facut si Domnului nostru Iisus Hristos, precum este scris: Iar cei care au prins pe Iisus, L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunati carturarii si batranii… Iar arhiereii, batranii si tot sinedriul cautau marturie mincinoasa impotriva lui Iisus, ca sa-L omoare (Mt 26: 57–59). Si arhiereii si batranii au atatat multimile ca sa ceara pe Baraba, iar pe Iisus sa-L piarda (Mt. 27: 20). Asa se comporta cel ce invidiaza: nu se multumeste numai cu invidia launtrica, ci ii intarata si pe altii impotriva persoanei respective si o paraste pe aceasta la stapanitori, care au puterea sa o pedepseasca. De ce procedeaza invidiosul in felul acesta? Din doua motive: In primul rand, fiindca el nu are putere sa pedepseasca, neavand autoritate asupra persoanei respective. In al doilea rand, din viclenie, pentru ca ceilalti sa aiba impresia ca nu el a dat pedeapsa, ci conducatorul. De multe ori in istoria lumii, imparatii erau inconjurati de astfel de oameni cu cugete viclene, care le castigau increderea si care conduceau din umbra. (…)

Iar ei, strigand cu glas mare, si-au astupat urechile si au navalit asupra lui. Asa face invidiosul si maniosul cand aude adevarul. Isi astupa urechile si navaleste asupra celui care doreste sa-l ajute. Al saselea aspect: scotandu-l afara din cetate, il bateau cu pietre. Aceasta este reactia celor care invidiaza si urasc pe aproapele: nesuferind sa-l vada fericit, isi doresc sa scape de el, sa-l indeparteze, sa-l scoata afara. Iar de la ura pana la ucidere nu mai este decat un pas. De fapt, ura este un fel de ucidere. Fiindca asa spune Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, in Prima Epistola Soborniceasca: Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni si stiti ca orice ucigas de oameni nu are viata vesnica.

(…)

Sa luam aminte la noi insine, ca nu cumva sa aruncam si noi cu pietre in aproapele nostru!

Fiindca piatra este si vorba aspra; piatra este si clevetirea; piatra este si defaimarea; piatra este si dispretul; piatra este si privirea dusmanoasa; piatra este si nemilostivirea; piatra este si indiferenta; piatra este si judecarea aproapelui. Sa respectam cu frica si cu dragoste porunca Domnului, care zice: Nu judecati, ca sa nu fiti judecati (Mt. 7: 1). Sa nu aruncam in aproapele nostru cu piatra judecarii, chiar daca l-am vedea cazand in pacate grele.

Fiindca fariseii au adus la Domnul pe o femeie prinsa in desfranare si au zis Lui: Invatatorule, aceasta femeie a fost prinsa in desfranare, iar Moise ne-a poruncit in Lege ca pe unele ca acestea sa le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? Iar Domnul nu le-a zis: Aplicati Legea! Ci le-a zis altceva: Cel fara de pacat dintre voi sa arunce cel dintai piatra asupra ei. Iar ei, auzind aceasta si mustrati fiind de cuget, plecau unul cate unul, incepand de la cei mai batrani. Si a ramas Iisus singur si femeia, stand in mijloc. Si Domnul i-a zis: Femeie, unde sunt parasii tai? Nu te-a osandit niciunul? Iar ea a zis: Niciunul, Doamne. Si Iisus i-a zis: Nu te osandesc nici eu. Mergi; de-acum sa nu mai pacatuiesti!

Iar daca Fiul lui Dumnezeu – Care are toata puterea in Cer si pe pamant – nu a osandit-o si nu a judecat-o pe aceasta, cine suntem noi sa judecam pe aproapele nostru? Si daca vrem sa ne comportam duhovniceste, atunci, cu dragoste frateasca sa acoperim pacatul aproapelui nostru si sa luam acel pacat asupra noastra, facand pocainta si primind canon de la duhovnic, ca si cum am fi pacatuit noi insine. Asa invatam din Pateric, unde scrie ca doi frati de manastire au mers impreuna la targ ca sa-si vanda lucrul mainilor lor. Iar unul din ei a cazut in desfranare. Dupa aceea, aflandu-l pe el celalalt frate, i-a zis: „Eu nu mai vin cu tine, fiindca am cazut in desfranare”. Si celalalt frate, avand dragoste adevarata si voind sa-l izbaveasca din ghearele deznadejdii, i-a zis ca si el a cazut in acelasi pacat si ca este bine sa se intoarca impreuna si cu osardie sa se pocaiasca, pentru ca Dumnezeu este milostiv si-i va ierta pe ei. Si au mers impreuna la duhovnicul lor, marturisindu-si impreuna caderea. Iar duhovnicul le-a dat canon de pocainta, nestiind ca unul din ei nu cazuse in pacat. Si amandoi, cu dragoste primind canonul, se rugau lui Dumnezeu unul pentru altul. Vazand Dumnezeu dragostea fratelui care nu cazuse, si osteneala sa pentru aproapele lui, peste putine zile, i-a iertat aceluia pacatul. Si l-a instiintat Dumnezeu pe duhovnic ca pentru multa dragoste a fratelui ce n-a gresit, s-a iertat pacatul celui ce-a gresit. Fiindca nu s-a dus sa-l parasca la duhovnic; nu a zis: Parinte, iata ce-a facut cutare frate!… Nici nu a parat pe ocolite, zicand: Parinte, m-am tulburat, tare m-am smintit de fratele cutare ca a cazut in asa pacat greu! Nicidecum nu a zis unele ca acestea, ci cu adevarata dragoste a tainuit pacatul fratelui si chiar l-a luat asupra lui, primind canon.

Fiindca aceasta este dragostea cea adevarata, ca sa-si puna cineva sufletul pentru mantuirea fratelui sau. Sa ne rugam si noi sa dobandim o astfel de dragoste, ca sa fim in comuniune cu Sfintii, in vecii vecilor. Amin.

Arhimandrit Ioil Konstantaros (lectura apostolica): SA NU CREADA CINEVA CA ESTE DE NECLINTIT!

admin — Sun, 28 Feb 2010 16:14:33 +0000

Arhimandrit Ioil Konstantaros

Lectură apostolică la Duminica a II – a din Postul Mare

(Evrei 1, 10 – 2, 3)

Mari adevăruri dogmatice ne descoperă Sfântul Duh prin Apostolul Pavel, iar în acelaşi timp ne atrage atenţia necesară pentru a nu ne abate din drumul nostru drept şi în consecinţă să primim „dreapta răsplătire”. Primul adevăr de bază este măreţia incomparabilă a Domnului nostru Iisus Hristos faţă de îngeri. Hristos este „Cel prin Care toate s-au făcut” – aşa cum atât de semnificativ mărturisim şi în Sfântul Simbol al Credinţei noastre. Este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, „Cel deofiinţă cu Tatăl”, Care a creat toate din nimic; atât cele văzute (cele pe care le privim şi continuu le descoperim), cât şi cele nevăzute pe care le „sesizăm” şi le trăim prin Dreapta noastră Credinţă, cum este de pildă întreaga lume a oştirilor îngereşti.

Desigur că, practic, aceasta însemnă că noi credincioşii nu trebuie să ne temem de absolut nimic în viaţa noastră, ci să luăm curaj şi putere din dumnezeiasca putere a Domnului nostru şi să ne continuăm calea noastră de nevoinţă. Şi, aşa cum este firesc, noi ştim că toate făpturile se vor învechi odată şi se vor schimba, Domnul însă va rămâne totdeauna viu în veci, iar împărăţia Lui nu va cunoaşte niciodată sfârşitul.

„Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.

De asemenea, un alt mare adevăr dogmatic la care medităm în lectura noastră apostolică este despre cum sfinţii îngeri, care sunt făpturi ale lui Dumnezeu, sunt „duhuri slujitoare”; adică unelte slujitoare ale Sfatului lui Dumnezeu, care sunt trimise de El ca să ne slujească, aşa încât noi să moştenim mântuirea. Şi ce teamă, fraţii mei, ar trebui să simtă fiecare credincios, atunci când conştientizează că din binecuvântata clipă a dumnezeiescului Botez a primit ca străjer-ocrotitor pe viaţă pe Îngerul lui păzitor! Atât de mult s-ar cuveni să ne preocupe acest gând, încât să ne facă să ne străduim mult în lupta cea sfântă a virtuţii şi a sfinţeniei! Şi doar această realitate a îngerului păzitor este suficientă să ne inunde sufletul de bucurii cereşti şi să ne umple întreaga existenţă cu un sfânt entuziasm.

Aşadar, dacă aşa stau lucrurile, ar trebui să luăm aminte. Şi chiar lucrul acesta ni-l subliniază foarte clar în continuare acelaşi mare apostol. Se cuvine, zice, să fim atenţi din ce în ce mai mult la dumnezeieştile cuvinte, deoarece există pericolul să fim târâţi şi înşelaţi şi – vai! – să naufragiem duhovniceşte. Şi să nu creadă cineva că este chipurile puternic sau de neclintit. Iubiţii mei, este atât de uşor să ne abatem de la drumul nostru drept, încât nu vă imaginaţi! Este suficient ca doar o privire să aruncăm în realitatea persoanelor şi a faptelor, şi cu amărăciune ne vom încredinţa de mulţimea nenumărată a naufragiilor morale şi dogmatice, tocmai pentru faptul că mulţi inşi şi-au început viaţa creştină fără atenţia necesară şi fără resursele necesare. Iar una dintre primele resurse duhovniceşti este, fără îndoială, sfânta şi mântuitoarea frică de Dumnezeu.

Această necesară atenţie priveghelnică ne va mântui la propriu de valurile şi curentele al căror scop este să ne abată din drumul nostru duhovnicesc. Să amintim atât de anticreştinele idei sau modul de viaţă nestatornic şi cu două feţe – care e consfinţit de acum, aproape fără proteste chiar de către oamenii Bisericii – şi care îl îndobitoceşte pe om?

Să amintim de atât de multele predici eretice, care se propagă şi se retransmit sistematic de către mass-media sau să plângem pentru predicile ecumeniste ale „capilor”, care cu siguranţă provoacă cea mai mare stricăciune în sufletele credincioşilor şi ale necredincioşilor? Se pare că şi cuvântul Domnului nostru: „De va fi cu putinţă să înşele şi pe cei aleşi”, comparativ cu trecutul, se împlineşte îndeosebi în zilele noastre. Aşadar, trebuie atenţie. Atenţie pentru a asculta nu orice sau pe oricine, ci predica dreaptă şi autentică a Sfintei Evanghelii, aşa cum este ea exprimată de către Sfinţii noştri şi luare aminte şi ataşament faţă de Sfânta Lui Lege, ca în cele din urmă să nu ne pierdem sufletul nostru nemuritor; să dobândim veşnica Împărăţie care ne aşteaptă de la întemeierea lumii. Atenţie priveghelnică pentru că, în cele din urmă, orice încălcare şi neascultare a Legii Dumnezeieşti are ca urmare dreapta răsplătire a pedepsei.

Zică lumea ce vrea. Propovăduiască falşii teologi înşelaţi că, chipurile, iubirea lui Dumnezeu nu va lăsa pe nimeni să se piardă şi să se chinuiască în iad. Fraţii mei, aceasta este o predică demonică, al cărei scop este ca sufletele noastre nemuritoare să se chinuie veşnic în iad. Iubirea lui Dumnezeu cuprinde în acelaşi timp în ea şi dreptatea lui Dumnezeu, pe care cei neatenţi şi nepocăiţi o vor primi ca pe o dreaptă mânie. Şi tocmai pentru că suntem neputincioşi şi lesne schimbători şi tributari păcatului strămoşesc, ar trebui ca prin harul lui Dumnezeu să ne revenim imediat şi să ne pocăim, atunci când simţim că ceva nu merge bine în drumul nostru duhovnicesc.

Dea Sfântul Dumnezeu să înţelegem aceste adevăruri şi cu smerenie, dar şi prin luptă aspră, să rămânem pe binecuvântatul nostru drum al prea sfintei voinţe, care este îndrumată de către Însuşi Începătorul Credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

Vezi si: Parintele Policarp de la Crasna – DESPRE FRICA DE DUMNEZEU SI BUCURIA IN DOMNUL si trimiterile de aici

ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (II). Iubirea de stapanire in Biserica

admin — Fri, 26 Feb 2010 22:15:06 +0000

Continuare de la: ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (I)

“… Referindu-ne la păstorii vremii noastre, numiţi de el „fraţi mincinoşi” şi „duşmani ascunşi” care „predică Ortodoxia schimbată şi prefăcută după placul lumii”, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul avertizează:

„Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a proorocit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi Mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi vor înşela (Mt. 24,5). […] Cât e de greu pentru creştinii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi la ideile filosofiei lor şi să creadă, (pentru că-s întemeiate pe iubirea creştinului de sine însuşi. Idei precum: progres, bunăstare, fericire, integrare, pace, toleranţă etc.,n.n.). dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, nu va afla dragostea de Dumnezeu, ci închinarea la un idol care se numeşte om” (Hrană duhovnicească, Lumină din lumină, 2000).

Nu e greu de ghicit că cei care corespund întru totul acestui tipar sunt, în primul rând, păstorii ecumenişti.

Însă înşelători ai norodului creştin pot fi la fel de uşor şi păstorii neecumenişti, chiar antiecumenişti, care pentru a obţine adeziunea, închinarea „idolului-om”- ucenicul, întrebuinţează armele clasice ale recuzitei creştine. Dovadă că acestea pot fi golite de înţelesul propriu, slujind unor scopuri meschine, stă mărturia aceluiaşi Sfânt care spune că păstorii „cei mincinoşi” amăgesc pe creştini vorbind de „preadulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăţie, pentru fapta cea bună, de smerenie şi virtute şi ajută obştei creştineşti” (op. cit). Nimic mai uşor. Cum se transpune în practică şi care sunt urmările aflăm:

„Un părinte spiritual care vrea să facă totul el însuşi, să controleze totul, să monopolizeze orice iniţiativă, nu poate decât să întrerupă şi să întârzie acţiunile responsabile ale acelor pe care îi conduce, condamnându-i adesea la un infantilism care nici nu ştie de roada harului, nici nu ajunge la încoronarea unei ascultări cu adevărat evanghelice. Adesea nu e vorba decât de o pasivitate care a ajuns să impună o adevărată tiranie sau letargie care duce la un totalitarism dominator. [În asemenea situaţii] cei supuşi totuşi nu sunt oameni virtuoşi. Când ascultarea e pur şi simplu conformism, fără sens duhovnicesc, atunci e înjosire. Când porunca e fără sens duhovnicesc, izvorând din dorinţa pătimaşă a celui ce porunceşte, atunci e tiranie. Atunci cel care porunceşte o face în virtutea vreunui drept care ar izvorî din persoana sa” (Prea Sfinţitul Antonie Plămădeală, în Tradiţie şi libertate…).

Sfântul Iustin Popovici atenţionează:

„Nicăieri iubirea de stăpânire nu-i un păcat atât de înfricoşător ca în Biserică. Căci se strecoară în inima omului, stârpeşte iubirea din ea, dimpreună cu iubirea de adevăr – şi în locul lor toată puterea o ia răutatea. Dar în Biserică puterea este iubirea şi adevărul; cel mai mare în iubire slujeşte celui mai mic; cel care e cel mai bătrân, acela e slujitorul tuturor – totdeauna urmându-se pilda Mântuitorului, Care n-a venit în lumea aceasta pământească ca să I se slujească, ci ca să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi, (Matei 20, 26-28). Aceasta deosebeşte Biserica de orice instituţie a lumii acesteia”.

Cuviosul Părinte Serafim Rose observa pe bună dreptate că puţini sunt părinţii înduhovniciţi, chiar cei cu faimă de sfinţenie, care să nu amestece interesul personal în lucrarea duhovnicească.

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, care se lăsase povăţuit de astfel de stareţi, amintindu-şi cât de mult se păgubise ascultându-i, mai târziu va mărturisi:

„Aproapele meu – şi în iubirea către el trebuie doar să-mi caut mântuirea – mi se face cursă care mă vânează spre pierzania mea, atunci când mintea lui este prinsă în cursele învăţăturii şi cugetării mincinoase şi amăgitoare” (op. cit., p. 140).

Prin aceleaşi amare experienţe trecuse cu mult mai înainte Sfântul Paisie Velicikovski, obligat ca, de-a lungul vieţii, să schimbe şaizeci de povăţuitori.

Ca şi în vieţuirea profană, în viaţa duhovnicească ascultarea poate fi întemeiată pe minciună şi înşelare. Ucenicul mânat de intenţii ascunse, căutând dobândirea unor privilegii, nu va ezita să se prosterneze în faţa celui pe care îl laudă, viclenia mergând până acolo încât abandonând orice demnitate, se va umili în chip josnic, urmărindu-şi gândul cel tainic. Amăgit de iubirea de sine, de mândrie şi slavă deşartă, povăţuitorul va socoti făţărnicia smerenie, cerând celorlalţi să urmeze exemplul „supunerii absolute”.

Pentru aceea Sfântul Ignatie Briancianinov zice:

„Fii cu luare aminte, bagă de seamă: cel ce ţi se închină o face din cinstire faţă de om, din dragoste şi din smerenie? Sau închinarea lui îţi gâdilă trufia, pentru a scoate un oarecare folos vremelnic? Tu, care te numeri printre mai marii pământului!, ia seama: înaintea ta se târăşte slava deşartă, linguşirea, josnicia! Acestea, după ce îşi vor fi atins ţelul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintâi prilej. Niciodată nu-ţi revărsa dărnicia asupra celui stăpânit de slava deşartă. Acesta, pe cât este de umil în faţa celor mari, pe atât este de obraznic, semeţ, lipsit de smerenie cu cei mai mici. Pe cel stăpânit de slavă deşartă îl vei cunoaşte după deosebita înclinare pe care o are către linguşire, către slugărnicie, către minciună, către orice lucru ticălos şi josnic” (op. cit., p. 108-109).

Iar despre smerenia care, pentru că nu se pleacă în înaintea omului este luată drept trufie, neascultare, răzvrătire etc., Sfântul Ignatie adaugă:

„Pilat s-a supărat pe tăcerea lui Hristos, care i s-a părut trufaşă. Mie, a zis el, nu-mi răspunzi? Sau nu ştii că am putere să-Ţi dau drumul şi putere am să te răstignesc? (Ioan 19, 10). Domnul şi-a lămurit tăcerea punând în lumină voia lui Dumnezeu… Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinţă să priceapă că înaintea lui stătea smerenia atotdesăvârşită: Dumnezeu Cel înomenit”.

În Biserică abaterile de la canoanele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi se înmulţesc pe timp ce trece, iar cei ce le încalcă, prevalându-se de treaptă, nu ezită să ceară tuturor ascultare, târându-i într-o direcţie greşită. Sub imboldul orientării ecumeniste au loc rugăciuni în comun cu neortodocşii şi chiar slujiri şi coliturghisiri cu cei de altă credinţă (Vezi slujirea împreună cu ereticii copţi în Biserica Sfânta Ecaterina din Bucureşti, slujba Agheasmei mari săvârşită de PS Sofronie Drincec, episcopul Oradei, împreună cu omologul său greco-catolic, Virgil Bercea, în ziua de 6 ianuarie 2008, împărtăşirea mitropolitului Nicolae Corneanu în biserica greco-catolică „Sfânta Maria Regina Păcii” din Timişoara, pe 5 mai 2008 ş. a. m. d.)

Ca atare, mulţi clerici, monahi şi credincioşi, fideli tradiţiei, nu poruncilor omeneşti, delimitându-se de falsa şi otrăvitoarea ascultare, au început să ia atitudine împotriva acestor practici. Apar din ce în ce mai des analize, comentarii, dezbateri în mass-media pe aceste teme, având loc o oarecare destindere, contrară crispării autorităţilor BOR, încorsetate în principii ale corectitudinii politice, străine dialogului liber, cald şi firesc cu credincioşii. Mai mult poporul – păstori şi păstoriţi – îşi exprimă deschis dezacordul faţă de iniţiativele ecumeniste prin proteste oficiale la adresa misionarilor ecumenişti, învinuindu-i de neascultare faţă de învăţăturile şi rânduielile de demult ale Bisericii…

(…) Semne că poporul se dezmeticeşte, înţelegând că vieţuirea ortodoxă nu înseamnă a face ascultare oricum, supunându-te oricui, în orice condiţii, doar pentru că are grad şi e „ mai mare”, ci presupune mai mult decât atât. Aceasta ar fi totuna cu papismul care, în catolicism, pune ascultarea de şeful Vaticanului mai presus de Hristos, Evanghelie şi Biserică.

Într-un articol, un preot militar spunea că

„niciodată un ierarh cu adevărat ortodox, nici un preot cu duh ortodox, nici un creştin dreptmăritor cu adevărat, de oriunde ar fi, de pe orice continent, nu ar accepta să asculte de papalitatea ce se substituie cu obrăznicie Mântuitorului Iisus Hristos”.

La fel şi în Biserică, nici un creştin întreg la minte nu ar asculta de vreun preot sau episcop care, inconştient, se pune pe sine (cuvântul său, poruncile lui) în locul lui Hristos sau al Sfinţilor Părinţi.

Unul din cei ce au pătimit în temniţele comuniste, Părintele Liviu Brînzaş (1930 – 1998), referindu-se la acea perioadă, spune că

„au fost clerici (dintre care unii tronează încă pe scaune înalte) care erau dispuşi la orice compromis (uneori supralicitând numai să promoveze sau să se menţină acolo unde au fost înălţaţi. Ştim că în Biserică sunt şi nechemaţi şi impostori, oameni lipsiţi de vocaţie şi spirit de sacrificiu şi chiar lupi deghizaţi care au fost infiltraţi special în staulul Bisericii. […] Apostaţi şi eretici au existat în toate veacurile, dar nu ei au constituit Biserica eternă”.

Desigur, în virtutea funcţiei ce o aveau, aceştia (şi urmaşii lor spirituali de astăzi), lipsiţi de faptele duhului, cereau supuşilor ascultare, potrivit corectitudinii politice de moment, iar nu după poruncile Scripturii. Dar trebuiau ascultaţi? Bineînţeles că nu! Ascultarea de astfel de clerici presupunea ascultarea de regimul comunist ateu, constituind păcat înaintea lui Dumnezeu, preînchipuind ascultarea antihristică. (…)

Pr. Hristu ARON

Articolul a aparut, in serial, in revista “Credinta ortodoxa”, editata cu mari eforturi de Dl. Ioan Enache, cu binecuvantarea PS Galaction, una dintre putinele reviste care tine sus steagul marturisirii credintei curate care mai subista inca la noi si la care va recomandam calduros, cei care aveti posibilitatea si aveti dragoste de adevar, sa va abonati, pentru a sustine inca aparitia ei:

Abonamentele la revista „Credinţa ortodoxă” pentru anul 2010 se fac la preţul de 2 lei pe lună. Pentru abonaţii din Europa şi pentru cei din alte continente preţul este de un euro pe lună. Pentru a susţine apariţia revistei, aflată continuu în dificultăţi financiare, faceţi cât mai multe abonamente. Trimiteţi mandatul pe adresa: Enache Ioan, Calea Mărăşeşti, nr. 185, bl. E6, et. 2, ap. 7, Bacău – 600073, judeţul Bacău. Scrieţi limpede adresa dvs. şi menţionaţi perioada abonamentului.