“In duminica trecuta, Sfanta Biserica ne-a invatat smeritele simtaminte de cainta prin care e atrasa milostivirea lui Dumnezeu; acum, ea vrea sa ne ridice la hotararea insufletita de a merge, parasind pacatul, pe calea dreapta catre Tatal Cel Ceresc. Pentru aceasta, in pilda despre fiul risipitor ea ne infatiseaza pe de o parte starea amara a pacatosului cazut de la Dumnezeu, iar pe de alta – bucuria si tihna in care este primit de Tatal Ceresc cel ce se pocaieste. Sa urmarim caderea si ridicarea acestui pacatos. Cu greu se va gasi cineva dintre noi, cei ce suntem aici de fata, care sa nu isi recu­noasca propria sa istorie, in trasaturile ei intunecate sau in cele luminoase.

Intoarceti-va cu gandul la vremea cand, anul trecut, am postit, ne-am spovedit si ne-am impartasit cu Sfintele lui Hristos Taine. In ce stare fericita era atunci sufletul nostru! Ce luminos i se parea totul: si in sine, si in jurul sau, si deasupra sa, si in departarea trecutului, si in adancul viitorului! Ce liniste imparatea pe taramul inimii! Ce randuiala se instapanise in viata noastra, ce cuviinta in gandurile noastre si ce tarie in implinirea hotararilor bune! Ce rav­na aveam de a cauta numai pe Dumnezeu si de a umbla fara abatere pe calea poruncilor Lui! Ni se parea ca nimeni nu-i mai fericit ca noi, si ne spuneam:

“Niciodata nu vom trada viata indreptata pe care am inceput-o acum, ca sa nu pierdem aceasta bucurie si ca sa fim intotdeauna ai Tatalui Ceresc, a Ca­rui atingere a dreptei Sale purtatoare de grija o simtea atat de puternic atunci inima noastra“.

Ce fericiti, cu adevarat, sunt cei ce au ramas cu fapta, chiar daca nu deplin, in aceste bune aplecari si fagaduinte facute in fata constiintei! – Dar toti sunt astfel, oare? Nu cumva cea mai mare parte dintre noi a repetat istoria fiului risipitor? Ia amintiti-va! Iata, a trecut postul, care-l intelepteste si cuminteste pe om, si au venit luminatele sarbatori; dupa acestea a urmat anotimpul cel inflorit si zambitor. Ne-am ingaduit o anumita destindere, ca si cum am fi avut dreptul la odihna dupa nevointa vietii aspre pe care o duseseram pana atunci. Sa ne dedam placerilor cu totul — nici prin gand nu ne trecea. La ince­put am vrut numai sa ne plimbam putin, fara a ne gandi la ceea ce urmeaza. Aceasta prima distractie a lasat, insa, o urma vadita in suflet si a clatinat destul de mult randuiala cucernica ce se statornicise in noi. Ravna pentru o viata aspra a slabit si gandul ne fugea adeseori la nevinovata placere pe care o gus­tasem. Am mai parasit din indeletnicirile evlavioase cuvenite — nu fara a ne fi dat seama, dar fara frangerea de inima cuvenita – si indata ce s-a ivit prilejul, iarasi distractii si placeri. De acum ne-am distrat mai cu indrazneala; si daca gandurile bune veneau sa ne faca seriosi, le respingeam cu indrazneala, ca pe niste ganduri venite la vreme nepotrivita. Roada? intuneric si tulburare. Sim­team ce greutate si stramtorare este in pravila de viata evlavioasa pe care am luat-o asupra-ne, si deseori ne venea in gand: „Ce-ar fi s-o parasim? Lasa ca o sa vina iar vremea bineprimita si vom incepe din nou sa lucram Domnului, iar acum sa ne mai destindem putin“. Şi a urmat destindere dupa destinde­re! Intre timp, patimile cu care eram obisnuiti au ridicat capul si au inceput obisnuita lor impreuna-vorbire cu inima. Cunoscute vechi fiind, degraba au innodat iarasi legatura! In fata gandurilor patimase nu a mai fost, curand, nici o impotrivire. Ne-am ingaduit sa ne indulcim si de obiectele, si de lucrarile patimilor. Indulcirile de ele au clatinat vointa. Desele repetari ale acestui mecanism inauntrul nostru au nascut inclinarea spre pacatele dinainte; a avut loc invoirea cu pacatul — si caderea launtrica s-a savarsit! Indata ce s-a ivit prilejul caderea s-a savarsit si cu fapta. In continuare, cadere dupa cadere – si totul, atat inauntru, cat si in afara, a ajuns la intocmirea pacatoasa dinainte. Neoranduiala duhovniceasca era deplina — si ne facusem asemenea fiului risipitor cand el, risipindu-si toata averea departe de tatal sau, pastea porcii si se hranea cu mancarea lor.

Tu, cel care te-ai supus acestei nefericiri, compara ce este acum in tine ceea ce era: intristeaza-te si plangi! Ce luminos era totul – iar acum, intuneric de jur imprejur: toate dumnezeiestile idei curate si adevaruri mantuitoare parca au fost furate si nu vin in minte — iar cand vin, par foarte greu de inteles. Ce bucurie era pentru noi sa mergem la biserica – iar acum, din tot ce e bisericesc parca adie un vant rece; atunci nu ne mai venea sa ne despartim de sfintele slujbe, acum fugim de ele cat ne tin picioarele. Pe dinafara, poate ca nu ne-am schimbat; insa pe dinauntru, tristetea si uratul rod inima – si nici un fel de mangaieri nu pot alina tanjeala aceasta launtrica, ce nu cunoaste nici o bucurie! Toate aceste lucruri sunt cunoscute de cel ce a cazut si le incearca pe pielea sa – ba poate ca acesta le cunoaste si le incearca mai mult decat poate descrie in cuvinte cel ce priveste dinafara. Dar tu, sarmane suflete, oare te vei da fara intoarcere pe mainile caderii tale? Şi daca ai urmat fiului risipitor in cadere, oare nu-i vei urma si in ridicare?

Vino-ti in fire! Priveste ce pustiire este acolo unde te afli, ce saracie in toate si cata neoranduiala! Oare aceasta este frumusetea cu care ai fost impodobit tu cand ai fost zidit si cu care te-a impodobit Domnul, pe deasupra, si cand te-a rascumparat? Oare se cuvine tie, care esti chipul lui Dumnezeu, sa te tarasti pe jos si sa te tavalesti in necuratii? Invie-ti in minte amintirea vredniciei tale si cauta sa o refaci!

Nu te uita daca legaturile tale dinafara [relatiile exterioare] stau bine. Nu aceste legaturi au pret, ci vesnicele tale legaturi cu Dumnezeu si cu Sfintii Lui. Iar acestea in ce stare se afla, ia cugeta?! Gandul la Dumnezeu te umple de frica – dar nu de frica fiului, ci de frica nelegiuitului. Dar frica nelegiuitului se cuvine s-o avem noi, fiii lui Dumnezeu?! Pune-te alaturi de ceata ingerilor si sfintilor: poti sa stai langa ei? Bineinteles ca nu. Dar asa se cuvine sa fim eu si cu tine, care am fost chemati la impreuna-vietuirea cu Sfintii si numiti casnici ai lui Dumnezeu? Ce, vei ramane asa si nu vei avea ravna sa pui in randuiala aceste legaturi (cu Dumnezeu si Sfintii) care s-au stricat? Grabeste-te s-o faci, sau vei pieri!

Azi-maine vine moartea. Cand vom inchide ochii ni se va inchide si usa milostivirii lui Dumnezeu, daca nu ne vom ingriji sa intram prin ea mai ina­inte de a muri. Şi atunci ce va fi? – O! Necazul de atunci nici nu poate fi po­vestit in cuvinte! Deci nu mai amana! Iata ca se apropie vremea bineprimita a sfantului post. De acum hotaraste-te sa te folosesti de el spre mantuire si sa te pregatesti pentru aceasta. Scutura si intarata in fel si chip ravna pentru mantuire, care a adormit in tine, folosind toate mijloacele care au fost lasate libertatii tale de catre harul atoateoranduitor al lui Dumnezeu.

Iar Domnul e aproape! El asteapta numai sa spui: „Sculandu-ma, voi mer­ge“! Şi mai inainte de a te apropia tu de El, El te va intampina si te va cuprinde in bratele parintesti ale iubirii Sale. Uita-te cati robi care Ii slujesc locuiesc deja in casa Lui! Şi intre ei cati nu sunt care au cazut in acelasi chip ca tine! Priveste: uite-o pe Magdalena, uite-l si pe Zaheu, uite-o, si pe Maria Egiptean­ca, uite-o pe Pelaghia si uite-i si pe ceilalti, carora nici nu este numar. Deci nu te deznadajdui nici tu; insa nici nu intarzia. Nu va mai pomeni faradelegile tale Domnul, si de bucuria intoarcerii tale, care va veseli tot cerul, iti va da inapoi tot ce ai pierdut.

Ştii si tu toate lucrurile acestea. Ai cunoscut deja dulceata intoarcerii, usu­rinta ei si roadele ei mangaietoare. Ai avut nefericirea sa cazi din nou? Grabeste-te sa te fericesti cu o noua ridicare. Oricat ar cadea cineva, Domnul il primeste cu dragoste atunci cand se ridica. Dar daca omul se arunca in noroiul pacatelor si se leaga cu placere de aceasta soarta, il va arunca, il va lepada si Domnul – si cine stie daca Isi va mai aminti de el vreodata?

Deci trezeste aducerea-aminte de tine a lui Dumnezeu prin grija ta de a te ridica: si El va veni, si te va ridica chiar El; iti va da mana Sa cea atotputernica si te va scoate din adancul in care te cufunzi. Nu amana prilejul sa te folosesti de masura indelungii rabdari a lui Dumnezeu ce a ramas inca pentru tine si intrebuinteaza toate mijloacele ca sa te insufletesti spre osteneala pocaintei. Aduna impreju­rul inimii tale toate adevarurile care te pot imboldi la pocainta – si din cer si de pe pamant, si de acum si din viitor – ca sa te ridici in cele din urma pana la hotararea de a spune: „Sculandu-ma, voi merge”! Şi apoi scoala-te si mergi! Mergi la Parintele Ceresc, Care te asteapta – si nu numai ca te asteapta, ci te si cauta, si se ingrijeste in fel si chip ca sa te intorci, aratandu-Se gata sa fie ajutatorul Tau in aceasta lucrare ostenicioasa si hotaratoare pentru tine.

Acest lucru sa ni-l dorim si noi acum unii altora, fiecare in ce cadere – mai mare sau mai mica – s-ar afla; sa ni-l dorim unii altora si sa ne indemnam unii pe altii ca sa ne intoarcem la Tatal nu cate unul, ci toti odata, si sa devenim una cu El, si cu toata casa Lui, si cu toata imparatia celor care sunt mantuiti, fericiti, si vor ramane fericiti in veci. Amin!

IN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (II)

Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o in Evanghelia de astazi, este, poate, istoria vie a nu putini dintre noi, cei ce suntem aici de fata. Aduceti-va aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce seriosi ne facuseram, cum incepusem sa ne pregatim pentru Sfanta impartasanie, cum ne pocaiam, primeam dezlegare si ne impartaseam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocainta si fagaduinta noastra de a ne indrepta viata, Parintele Ceresc ne-a dat partea mostenirii noastre de har care a judecat bunatatea Lui ca ni se cuvine.

Dar daca am urmat fiului risipitor in cadere, sa avem ravna a-i urma si in [ridicare]. Am cheltuit, la fel ca el, mostenirea noastra harica; sa ne grabim acum, tot la fel ca el, a ne intoarce din nou in bratele Parintelui Ceresc, care intotdeauna sunt deschise pentru a ne primi. Tocmai asta este menirea Postului Mare care se apropie. Iar pilda fiului risipitor se citeste acum ca sa ne aminteasca la buna vreme care este lucrarea postului si sa nasca in noi aplecarea [dispozitia] de a croi in mintea noastra intregul drum pe care ne intoarcem la Domnul, de Care ne-am indepartat.

Sa invatam, deci, aceasta de la fiul risipitor. Cu ce a inceput calea intoarsa a fiului risipitor la tatal sau? Cu faptul ca si-a venit in sine. Acesta este pentru toti primul pas in miscarea de la pacat catre Dumnezeu; se poate spune ca inca nici nu este pas, ci numai inceputul mergerii, punctul de plecare. Pacatul cufunda sufletul in somnul uitarii de sine, al nesimtirii si al nepasarii. Si pacatosul doarme adanc! Pe adormit trebuie sa il scoale cineva ca el sa se ridice si sa umble: ei bine, si pacatosul trebuie desteptat din atipirea pacatului, pentru ca, desteptandu-se, sa vada primejdia si sa ajunga la hotararea de a se scula si a merge la Domnul. Tocmai in acest scop se aud de pretutindeni dimprejurul nostru glasuri indemnatoare. Si constiinta, si cuvantul lui Dumnezeu, si cuvantul Parintilor, si randuiala Sfintei Biserici, si randuiala zidirii lui Dumnezeu, si imprejurarile fericite, si imprejurarile nefericite – totul il trezeste pe pacatosul adormit, totul ii spune: „Scoala-te, cela ce dormi! Scoala-te, si te va lumina Hristos!“ Ce altceva ne va spune postul, ce altceva ne vor spune maretele cantari si citiri ale Postului, ce altceva ne va spune insasi Evanghelia de azi decat acelasi cuvant: „Scoala-te, cela ce dormi, si invie din morti!”?

Duhul nostru este zidit pentru Dumnezeu si pentru dumnezeiasca randuiala a lucrurilor, in contemplarea careia trebuie sa petreaca, umbland si lucrand in ea ca intr-o atmosfera a sa.

„Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, Care a facut lumea si poarta grija de ea, ne mantuieste in Domnul Iisus Hristos prin harul Sfantului Duh, in Sfanta Sa Biserica, pentru credinta si vietuirea dupa indreptarul credintei, curatindu-ne in aceasta viata pentru ca, dupa ce ne vom fi ostenit aici putin, sa ne odihneasca in cealalta viata cu odihna vesnica”.

Iata randuiala dumnezeiasca! Tocmai in aceasta randuiala dumnezeiasca este dator sa petreaca prin luare-aminte duhul nostru, ca sa traiasca si sa lucreze potrivit ei. Insa pacatul, venind, smulge toate acestea din luarea noastra aminte si o atrage intr-o randuiala a lucrurilor cu totul potrivnica, in care Dumnezeu este uitat, este uitata iconomia harica, sunt uitate moartea, viata viitoare si dreapta rasplatire pentru faptele fiecaruia, in care se vad doar bunatatile de fata si viata simturilor, viata care nu isi asteapta sfarsitul. Si iata ca tocmai in aceasta ceata se pogoara raza harului dumnezeiesc ca sa-l trezeasca pe pacatos, sa inlature orbirea de pe ochii lui si, ca si cum l-ar lua de mana, sa-l scoata la lumina intelegerii randuielii lui Dumnezeu. Tu insa, care cunosti aceasta randuiala, apuca-te si tu pe loc de lucru. Aduna-ti luarea-aminte si treci prin aceasta randuiala – prin toata, de la inceput si pana la sfarsit. Adu-ti aminte cum Dumnezeu, Care toate le-a facut prin cuvantul Sau, te-a deosebit de celelalte fapturi si te-a cinstit cu chipul Sau; cum ai cazut si L-ai maniat pe Dumnezeu, si cum ai fost pedepsit cu izgonirea din rai; cum Dumnezeu, milostivindu-Se de tine, a fagaduit sa trimita Mantuitor; cum a venit Domnul si Mantuitorul si te-a mantuit prin moartea Sa pe cruce; cum ti-a daruit harul Sfantului Duh, si celelalte; cum tu ai calcat in picioare toate acestea prin viata nepasatoare si nelegiuita; cum de la o zi la alta te asteapta moartea, iar dupa moarte – judecata si rasplatirea dupa faptele tale cele rele. Treci cu mintea ta prin toata aceasta randuiala – si nu numai sa treci, ci sa si faci ceea ai vazut trecand prin ea, atat cat iti ajung puterile si timpul. Daca vei face astfel cu osardie, poate ca in inima ta se va insamanta frica pentru tine insuti, iar odata cu aceasta si grija pentru mantuirea ta. Acest simtamant, nascandu-se, va face sa se incordeze puterile tale duhovnicesti slabite in urma lenevirii si va naste nu numai ganduri, ci si dorinta de a inceta, in sfarsit, sa te mai tavalesti in pacat si de a te intoarce la Domnul.

Iata, tocmai asta inseamna a iti veni in sine, altfel spus a te destepta din somnul pacatului: a intra prin luare-aminte, intelegere si simtire, in randuiala cea dumnezeiasca, si prin aceasta a simti primejdia ramanerii in pacat, a capata grija de a iesi din ea.

Ce a spus tanarul dezmatat cand si-a venit in sine? „Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier de foame?” Altfel spus:

„Ce bine e la tatal meu, si ce rau e de mine, care am fugit de la tata! Ce luminoasa, mangaietoare si fericita e dumnezeiasca randuiala si vietuirea in ea, care mi-a fost menita; si ce rau e de mine, care traiesc in pacat, care de capul meu am iesit din aceasta randuiala si m-am instrainat de ea! Dar ce nevoie am sa uneltesc singur impotriva mea si sa ma duc la pierzare singur? Sculandu-ma, voi merge! Voi lepada pacatul si voi incepe sa traiesc dupa randuiala lui Dumnezeu!”

„Sculandu-ma, voi merge” – acesta e al doilea pas in mersul de la pacat la Dumnezeu. La primul pas, pacatosul ajunge doar la gandul si la dorinta de a lasa pacatul, iar aici se hotaraste cu adevarat sa-l lase. La primul pas de-abia s-a trezit din somnul pacatului, iar aici se scoala si vrea sa mearga. Cel ce a fost trezit poate sa adoarma la loc, fara sa se fi sculat. E cate unul care e trezit si indata adoarme Ia loc; iar e trezit, si iar adoarme. Altul se trezeste si stie ca trebuie sa se scoale, insa continua sa zaca – nici nu doarme, nici nu se scoala. Acelasi lucru se repeta, in felurite chipuri, si in viata duhovniceasca. Pacatosul se trezeste si iarasi se lasa sa cada in somnul nepasarii, iarasi se trezeste si iarasi atipeste. Altul simte nevoia de a lasa pacatul, dar tot ramane in pacat, ca si cum n-ar avea curaj sa se rupa de el.

Momentul hotararii este momentul cel mai important al intoarcerii. Ceea ce urmeaza dupa aceea este deja implinirea a ceea ce isi pune omul in minte in acel moment sa faca. Daca fiul risipitor n-ar fi ajuns la aceasta hotarare, nu ar fi mers la tatal sau – si nemergand la el, nu i-ar fi ramas decat sa se vaite de saracia si de foamea sa, si impacandu-se cu starea sa amarata ar fi ramas in ea pentru totdeauna. Dar iata ca Domnul i-a ajutat: el s-a sculat si a mers la tatal sau, i-a spus ceea ce planuise sa ii spuna – si a fost intampinat cu milostivire, iertat, imbracat, incaltat, saturat, primit iarasi ca fiu. Si a fost bucurie mare in toata casa!

Iata sfarsitul hotararii fiului risipitor de a se intoarce la tatal sau. In intoarcerea pacatosului, tot ce se intelege prin acest nume de „intoarcere” se implineste atunci cand el, hotarandu-se sa se indrepte, marturiseste pacatele sale si, primind dezlegare de la parintele duhovnicesc si iertare de la Domnul, se impartaseste cu Sfintele, Preacuratele si de viata Facatoarele lui Hristos Taine, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Si asta e urmarea hotararii pacatosului de a merge la Domnul – insa nu este un adaos la lucrarea intoarcerii, ci este implinirea lui neaparat trebuincioasa, este pecetluirea a ceea ce s-a format in inima in minutele cand hotararea a fost luata. Amintesc de lucrul acesta ca nu cumva sa se gandeasca cineva ca s-ar putea margini doar la intoarcerea launtrica la Domnul, departandu-se de Dumnezeiestile Taine. O astfel de intoarcere nu este de nadejde si nu va duce la nimic bun.

Daca fierarul, dupa ce a facut cum trebuie cutitul, nu il caleste, cutitul ramane moale si bun de nimic. La fel si omul care s-a hotarat sa lase pacatul si sa inceapa a lucra Domnului, daca nu primeste spovedania si Sfanta impartasanie, nu are putere si barbatie sa faca nici un lucru bun: se moleseste, pierde prilejurile de a face binele si mai intotdeauna se lasa biruit de piedici: iar asta inseamna aproape acelasi lucru cu a ramane in starea dinainte sau a ramane la jumatatea drumului. Cel care s-a hotarat, acela s-a si sculat. Insa, precum cei care s-au sculat se imbraca si se pregatesc de treburile lor, si cel ce s-a hotarat sa lase pacatul si sa mearga la Dumnezeu trebuie sa se imbrace si sa se inarmeze cu harul spovedaniei si al Sfintei impartasanii, ca sa iasa la lucrarea slujirii lui Dumnezeu si a mantuirii cu putere, inzestrat cu armele cuvenite. Atunci cand trece noaptea si se face zi, omul „iese la lucrul sau si la lucrarea sa pana seara”; de asemenea, atunci cand trece noaptea pacatului si rasare in suflet ziua harului intru Hristos Iisus, cel ce a primit har iese la lucrarea sa si lucreaza pana ce vine seara vietii sale, Domnul ajutand si intarind bunele lui planuri cu bunavointa si binecuvantarea Sa.

Astfel e, fratilor, calea intoarcerii de la pacat la Dumnezeu si la slujirea lui Dumnezeu! Deci scoala-te, cela ce dormi, si invie din morti, si te va lumina Hristos! Daca ti-e greu acum, pregateste-te, cel putin, de post, la inceputul caruia apostolul va grai catre tine: „Iata, acum este vremea bineprimita! Iata, acum este ziua mantuirii!”

16 februarie 1864

IN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (III)

Luand aminte la inceputul istoriei fiului risipitor, vezi cu mirare prin ce lucru marunt a inceput caderea fiului celui tanar si necercat [neexperimentat], si in ce prapastie a pierzarii l-a aruncat lucrul acesta. Prima dorinta este atat de buna la infatisare, incat pare ca n-ai ce lucru rau si pierzator sa astepti de la ea. Parca nici tatal nu intrevedea vreun necaz; pesemne ca nici fiul nu banuia ca va sfarsi asa cum a sfarsit. Bine ca in cele din urma harul lui Dumnezeu l-a cautat pe cel pierdut: altfel, dupa ce si-ar fi tarat zilele pe lumea asta in necaz si amaraciune, si pe lumea cealalta ar fi trecut nu la bucurie, ci la primirea dreptei rasplatiri pentru viata petrecuta rau si neindreptata prin pocainta.

Asadar luati aminte: in starea cea buna a sufletului gandurile nu se tulbura – si vrajmasul nu are cum sa lucreze, fiindca el isi incepe toata lucrarea sa prin tulburarea gandurilor omului: iar el le tulbura prin mijlocirea unuia singur, pe care il alege ca pretext, potrivit caracterului si indeletnicirilor omului. Indata ce reuseste sa sadeasca in inima acest gand, se porneste viforul gandurilor; pacea si linistea launtrica pier. Ei, si atunci vrajmasul se strecoara in inima si incepe sa starneasca in ea, putin cate putin, miscari patimase. Acesta este deja pasul al doilea! Si acum, ia aminte! Daca vezi ca se intampla in tine acest lucru, opreste-te, sa nu mergi mai departe – deja e foarte rau. Tulburarea gandurilor poate ca nu vei izbuti s-o bagi de seama, fiindca fara sa vrem suntem prinsi cu multe indeletniciri; miscarea patimii, insa, cum sa n-o bagi de seama? Mai ales atunci cand hotararea de a nu te supune ei e inca neatinsa. Daca si asta este prea anevoie pentru tine, iti voi arata un semn si mai palpabil. Baga de seama: indata ce, ca urmare a momirii tale de catre un singur gand si a tulburarii, apoi, de catre multe, se va petrece o racire a inimii, sa stii ca in inima s-au facut deja rani si bube, chiar daca ele nu se baga deloc de seama. Racirea inimii fata de slujirea lui Dumnezeu este o jumatate buna din drumul spre cadere – iar unii spun ca e cadere sigura.

Dupa aceasta, vedeti si singuri ce trebuie sa facem, in ceea ce ne priveste: nu ingadui sa intre in inima gandul dintai, cel care te momeste, si nu te impreuna cu el. Daca vei respinge primul gand, vei strica toate cursele vrajmasului si-i vei taia orice putinta de a lucra asupra ta si a te ispiti. De aici, iata ce lege a mantuirii reiese: a venit gandul ispititor? Alunga-l. A venit iar? Alunga-l iar. A venit un al doilea si un al treilea? Si pe acestea alunga-le. Asadar sa gonesti orice gand ispititor si sa-l respingi cu manie si cu suparare fata de el – si vei fi cu desavarsire liber de caderi. Vrajmasul te va tot ispiti, se va incrancena asupra ta; dar daca nu vei inceta sa lucrezi in acest fel, nu va putea sa-ti faca nimic. Dimpotriva, daca te vei supune primei momeli a lui, el poate deja sa iti suceasca mintile. Stramoasa noastra, daca l-ar fi alungat de la inceput pe sarpele-ispititor, n-ar fi cazut. Ea, insa, a intrat in vorba cu el… a continuat, a continuat… s-a incurcat in cursele vrajmasului si a cazut. La fel se intampla in privinta orisicarei caderi!

Se povesteste despre un mare nevoitor din vechime ca traia in pustie de unul singur si ajunsese la o asemenea desavarsire, ca in fiecare seara ii era adusa de catre un inger cate o paine alba. Vrajmasul a semanat in el gandul ca ar fi desavarsit, ca n-ar avea pentru ce sa se mai teama de caderi, si ca atare nu ar mai trebui sa ia aminte la sine cu atata asprime. Nu s-a ferit batranul si a ingaduit inimii sale sa se impreuneze cu acest gand: insa indata ce s-a impreunat cu el, au inceput sa i se strecoare in cap felurite amintiri ale unor persoane, lucruri si fapte omenesti – in prima zi nu atat de multe, fiindca inca le mai alunga, dar totusi indestul de multe ca sa-i intunece sufletul. Ca atare, cand s-a sculat seara la rugaciune nu a mai savarsit-o cu atata pace si cu atata nazuinta a inimii catre Dumnezeu ca inainte. Fie si pentru asta, n-a mai gasit pe masa paine alba, ci neagra si viermanoasa – si a fost uluit de acest lucru. Totusi, gustand, nu s-a intrebat de pricina acestui lucru, si la vremea obisnuita s-a culcat. Ei, si acum a navalit asupra lui vrajmasul cu toata greutatea intunericului sau. Era in capul batranului zarva de la ganduri ca zarva de la rotile de moara, si niste miscari in trupul lui cum nici nu-si amintea sa i se mai fi intamplat vreodata. Si s-a sculat, si a umblat, si a sezut – nimic n-a ajutat. Asa s-a framantat toata noaptea. In ziua urmatoare, sufletul parca ii era frant; pravila de rugaciune si-a facut-o fara placere si osardie; la cugetarea de cele dumnezeiesti nu il mai tragea inima; cerul si cele ceresti se intunecasera in constiinta lui, iar gandurile lumesti i se ingramadeau sacaitor in cap si starneau felurite miscari si simtiri pe masura ale inimii. Batranul insusi nu intelegea ce se intampla cu el, si a ramas in aceeasi stare pana seara – si seara a gasit pe masa, ce sa vezi, nu paine, ci bucati uscate de paine neagra. S-a speriat, a suspinat; dar in pat s-a culcat la fel de tulburat de ganduri. Noaptea aceea a fost si mai intunecata ca cea dinainte, si ziua care a urmat a fost si mai tulbure, si mai plina de neoranduiala. Pravila de rugaciune era facuta fara nici o luare-aminte; gandurile erau prinse de cu totul altceva decat ceea ce spunea limba. La masa, batranul nu a mai gasit decat faramituri amestecate cu gunoi si praf. A urmat o noapte inca si mai cumplita, si mai tulburata decat cele dinainte. Totul s-a sfarsit prin aceea ca batranul a parasit pustia si a plecat in lume.

Vedeti cu ce lucru marunt s-a inceput si unde s-a ajuns? Domnul nu a ingaduit ca batranul sa cada de tot si i-a iconomisit inteleptire, pocainta si intoarcere la locul de mai inainte, la fel cu intoarcerea fiului risipitor la tatal sau. Dar pe aceasta sa nu se bizuie nimeni dintre cei ce cad, ci sa ia seama doar la un singur lucru – cum au inceput caderile lor, si sa se ingrijeasca a preintampina inceputul acesta. Pe fiul risipitor si pe batran, ca si pe multi altii, Domnul i-a intors la calea cea buna; pe tine, insa, poate ca te va da pe mana caderii tale – nu din manie, ci neputand sa te ajute, deoarece caderea ta este prea cumplita (Desigur, in sensul ca omul, in mandria sa, nu vrea sa se lase ajutat (n. tr.).). Iar asta inseamna o nenorocire pe care n-o da, Doamne, nimanui s-o incerce!

Toate acestea vi le spun ca sa va arat ca este mai bine sa nu aveti nici o invoire cu gandurile pacatoase ce pot sa duca la pacat, oricat ar fi ele de neinsemnate prima data cand apar; si daca au reusit sa va invaluiasca deja, cat de putin, sa va grabiti sa rupeti fara crutare legatura cu ele. Nu este bine sa ne avantam in largul acestei mari a gandurilor. Stramoasa era curata, dar vrajmasul a abatut-o din cale repede; si batranul era desavarsit, dar vrajmasul l-a sfaramat cu totul in doar trei zile. De ce? Pentru ca nu s-au ferit la primul pas. Daca l-ar fi alungat pe vrajmas de la prima lui momeala, nu s-ar fi intamplat nimic din ceea ce au patit. Asa s-a intamplat si se intampla totdeauna. Asa se intampla si cu noi. Nu te lasa atras de infatisarile frumoase ale gandurilor si nu il asculta pe vrajmas. Cunosti poruncile? De ele sa te tii si cu ele sa masori pasii tai, iar orice altceva sa alungi – si nu vei fi in primejdie sa cazi.

Cel ce cauta la porunci nu va fi rusinat (v. Ps. 118, 6). Si cel foarte tanar isi indreapta calea atunci cand le pazeste (9). Cel ce ascunde in inima sa cuvintele poruncilor, acela nu va pacatui (11). Stapanitorii intunericului n-au decat sa planuiasca pierzarea lui: el nu se va teme, fiindca s-a cufundat in marturiile si in indreptarile lui Dumnezeu (113-124). Cel ce cauta poruncile, acela umbla intru largime: nu-l vei putea rataci (45). Ispitele n-au decat sa navaleasca: el isi va aminti de marturiile lui Dumnezeu si isi va intoarce picioarele pe cai drepte (59). El este gata sa le intampine si nu se tulbura, fiindca este deprins a pazi poruncile (60). El rupe lesne legaturile gandurilor pacatoase, fiindca niciodata nu uita legea lui Dumnezeu (61). Cateodata si inima lui se incheaga ca laptele, insa el o trezveste prin cugetarea intru legea Domnului (70). Vrajmasii il pandesc ca sa il piarda, insa el se intelepteste prin poruncile lui Dumnezeu, ca sa le dejoace capcanele (95, 98). Chiar daca sunt multi cei ce il necajesc, pentru ca a iubit dreptatea si a urat faradelegea il va adumbri pace multa si nu este lui sminteala (157, 165).

Asadar, la inceput v-am pus inainte cuvintele apostolului: „Fiti treji, privegheati!“; iar acum, la sfarsit, daca va intreba cineva: „Ce sa fac cand ma tulbura vrajmasul?” am sa adaug: „Faclie picioarelor voastre si lumina cararilor voastre sa fie legea lui Dumnezeu, si nici o tulburare nu va va vatama“. Amin!

31 ianuarie 1865

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Alte predici la aceeasi Duminica:

Din Apologia Sf. Atanasie cel Mare, aparandu-se sfantul de cei ce il acuzau de lasitate pentru ca fugise de prigoana arienilor

Exemple din Scripturi în apararea fugii sale

Hai sa cercetam cele scrise în dumnezeiestile Scripturi despre unele ca acestea. Nu se dovedesc cu nimic mai prejos [decât babilonienii] si ca lupta împotriva Scripturilor, hulind virtutile sfintilor. Caci daca ocarasc pe cei care s-au ascuns de ucigasi si hulesc pe cei care fug de prigonitori, ce vor face când vor vedea pe Iacob fugind de fratele sau Esau si pe Moise fugind în Madiam de frica Faraonului? Ce vor spune, vorbind fara rost, despre David care a fugit de la casa sa de Saul, când acesta a trimis sa-l omoare, si s-a ascuns în pestera “schimbându-si fata lui” (I Rg. 21, 14) pâna când a ajuns la Ahimelec si complotul a încetat. Ce vor spune cei care pe toate le vorbesc usor vazându-l pe marele Ilie, care L-a chemat pe Dumnezeu si a ridicat pe cel mort, ascunzându-se de Ahab si fugind de amenintarile Izabelei? Caci si fiii profetilor atunci când au fost cautati s-au ascuns în pesteri de Abdie. Nici cu cei din vechime nu s-au întâlnit, nici de cele din Evanghelie nu îsi aduc aminte. Caci si ucenicii “de frica iudeilor” (In. 7, 13) au plecat si s-au ascuns, iar Pavel, fiind cautat de procurator în Damasc, “a fost coborât într-un cos peste ziduri si a fugit din mâinile celui ce-l cauta” (II Cor. 11, 33). Asadar ce motiv vor putea gasi pornirii lor când Scriptura spune acestea despre sfinti? Caci daca le vor reprosa si lor teama, înnebunind în îndrazneala, se vor defaima pe ei însisi, ca unii care lucreaza împotriva voii lui Dumnezeu si care nu cunosc desavârsit Scripturile. Caci în Lege era porunca de a orândui cetati de scapare pentru ca sa poata fugi cei cautati spre moarte. Iar la sfârsitul veacurilor venind Însusi Cuvântul Tatalui, Care a vorbit prin Moise, ne da iarasi aceasta porunca zicând: “Iar când va vor prigoni în cetatea aceasta fugiti în cealalta” (Mt. 10, 23). Si dupa putine [cuvinte] zice: “Deci când veti vedea urâciunea pustiirii, ceea ce s-a spus prin proorocul Daniel, stând în locul cel sfânt (cel ce citeste sa înteleaga) atunci cei din Iudeea sa fuga în munti, cel ce va fi pe casa sa nu coboare ca sa-si ia cele din casa lui; iar cel din tarina sa nu se întoarca înapoi ca sa-si ia haina lui” (Mt. 24, 15). Aceasta stiind-o sfintii o astfel de rânduiala de viata aveau. Iar cele pe care Domnul le-a poruncit acum, pe acestea le-a vorbit prin sfinti si înainte de venirea [Sa] în trup. Aceasta este rânduiala data oamenilor spre desavârsire, cea pe care Dumnezeu porunceste sa se faca. (…)

Timpul rânduit pentru toate

Ioan a descris acest [motiv al fugii] astfel: “Deci toti cautau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mâna pe El caci ceasul Sau înca nu venise” (In. 7, 30). Si înainte de a veni [ceasul] El Însusi a spus maicii [Sale]: “Ceasul meu nu a venit înca” (In. 2, 4), iar celor numiti frati ai Lui: “Vremea mea înca nu a sosit” (In. 7, 6). Si iarasi venind vremea a spus ucenicilor: “De acum dormiti si odihniti-va. Iata ceasul s-a apropiat si Fiul Omului Se va da în mâinile pacatosilor” (Mt. 26, 45).

Dar ca Dumnezeu si fiind Cuvânt al Tatalui nu este sub vreme ci Însusi este creatorul vremilor; si facându-se Om si alegând acest lucru arata ca timpul fiecarui om este masurat, dar nu timpul cel dupa soarta, cum înteleg unii dintre elini nascocind mituri, ci cel pe care, Însusi creator fiind, l-a rânduit fiecaruia, precum a voit Tatal. Acestea s-au scris si sau facut vazute tuturor. Daca, cum si cât este masurat fiecaruia, este ascuns si tainuit oamenilor, oricine stie ca, dupa cum este o vreme a primaverii si a verii, a toamnei si a iernii, tot asa “este o vreme sa mori si o vreme sa traiesti” (Eccl. 3, 2), dupa cum s-a scris. Astfel timpul a fost taiat neamului lui Noe, si, ca si cum ar fi venit vremea, au fost scurtati anii, în schimb lui Iezechia i-au fost adaugati cincisprezece ani (Is. 38, 5). Iar Dumnezeu, celor ce I se închina din inima, fagaduieste ca: “numarul zilelor tale îl voi plini” (Is. 23, 26): Avraam moare “plin de zile” (Is. 25, 8), iar David se roaga zicând: “nu ma lua la jumatatea zilelor mele” (Ps. 101, 25). Iar unul dintre prietenii lui Iov, Eliafaz, stiind bine aceasta a spus: “Catre mormânt veni-vei ca grâul copt la vreme si secerat ca snopul la vreme strâns în holda” (Iov, 5, 26). Iar Solomon, pecetluind glasul lui [Eliafaz], zice: “Sufletele nelegiuitilor vor fi ucise de timpuriu” (Prov. Sol. 11, 30). De aceea si îndeamna zicând în Eccleziast: “Nu fii peste masura de nelegiuit si nici nu fii morocanos, ca nu cumva sa mori înainte de vreme” (Eccl. 7, 17). Precum au fost scrise acestea, Cuvântul arata ca sfintii stiu ca timpul este masurat pentru fiecare om. Însa ca nimeni nu cunoaste capatul timpului este dovedit de David care spune: “Vesteste-mi putinatatea zilelor mele” (Ps. 101, 24), caci nu era vrednic sa afle ceea ce nu era cunoscut. De aceea bogatul, socotind ca va trai înca mult timp, a auzit: “Nebunule! În noaptea aceasta îti vor cere sufletul. Si cele ce-ai pregatit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20). Ecclesiastul se arata nadajduind în Duhul cel Sfânt si zice: “omul nu-si cunoaste vremea” (Eccl. 9, 12). De aceea si patriarhul Isaac a spus fiului sau, lui Esau: “Iata eu am îmbatrânit si ziua mortii mele n-o stiu” (Gen. 27, 2). (…)

Condamnarea martiriului voluntar

Si daca fugarii s-ar preda celor care îi cauta, nici aceasta nu ar face-o simplu. Caci Duhul Sfânt le-a vorbit ca sa iasa în calea [prigonitorilor] fiind iubitori de Dumnezeu si astfel aratându-si iarasi ascultarea si zelul lor. Asa a fost Ilie care a auzit de la Duhul si s-a aratat lui Ahab si profetul Miheia care a venit la acelasi Ahab si profetul care a fost chemat la altarul Samariei si l-a întors pe Roboam, si Pavel care a fost chemat de Cezar. Acestia nu au fugit de frica, sa nu fie, ci mai degraba au socotit fuga lupta si exercitiu pentru moarte. Caci aceste doua lucruri le-au pazit si le-au planuit bine, ca sa nu se aduca pe ei [jertfa] în mod simplu, aceasta însemna ca el sa se omoare si sa se faca vinovat de moarte si sa lucreze împotriva Domnului Care spune: “Ceea a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Mt. 19, 6); nici sa îndure vreun repros al lasitatii, încât sa slabeasca în fata necazurilor din timpul fugii care cer o osteneala mai mare si mai cumplita decât moartea. Caci cel ce a murit a încetat sa sufere, dar cel fuge asteptând în fiecare zi atacurile dusmanilor, socoteste moartea mai usoara; astfel cei ce s-au desavârsit în exil nu mor fara cinste, ci vor avea si ei lauda martiriului. De aceea si Iov, fiind de o mare barbatie a ajuns cunoscut fiindca a îndurat în viata suferinte atât de mari de la care nu ar fi luat pricepere daca era mort. Pentru aceasta si fericitii parinti, având o asemenea rânduiala de viata, nu s-au temut când au fost prigoniti, ci au aratat mai degraba barbatia lor sufleteasca si s-au închis în locuri înabusite si întunecoase, petrecând cu greutate. Si iarasi aratându-se vremea mortii nu au dat înapoi. Caci nu se mai îngrijorau ca se vor teme la venirea acesteia sau ca vor grabi judecata rânduita de Pronie sau ca lucreaza împotriva iconomiei ei care erau în asa fel paziti încât sa nu devina îndrazneti si sa se devina proprii cauzatorii ai fricii, dupa cum s-a scris: “Cel ce-si pripeste buzele frica-si va aduce siesi” (Prov. Sol. 13, 3). (sursa).

***

Despre martiriu (studiu)

(…) Libertatea aceasta de primire a mortii o arata Sfantul Ioan Gura de Aur cand vorbeste de cel mai tanar dintre fratii Macabei care “n-a fost legat, nici n-a avut nevoie de silnicia legaturilor, nici n-a asteptat mainile calailor, ci el insusi si-a fost lui si jertfa, si preot, si jertfelnic”. De aceea “s-a dat pe sine osandirii”: “Ca intr-un izvor de ape racoroase s-a aruncat in caldarea clocotita, pe care o socotea si baie, si botez.”

Aceasta insa are la baza credinta in Dumnezeu, si nu curajul, asa cum arata si Sfantul Ilarie de Pictavium, cand se refera la moartea mamei fratilor Macabei si la rugaciunea rostita de ea in fata regelui Antioh:

“Aceasta nu este indrazneala, ci credinta, nu orbire, ci misiune, nu manie, ci incredere”.

Pentru a exclude orice intelegere eroica a naturii umane in marturisirea martirica crestina, ca si interpretarea rigida a ei de catre montanisti, care prin caracterul lor naturalist nu aveau sa arate decat atitudini extreme si o data cu ele slabiciunile firii umane, Biserica primara a pus accent pe pregatirea interioara pentru marturisirea lui Hristos ce trebuie sa se implineasca in intreaga viata a crestinului. Aceasta intelegere a martiriului s-a impus inca din perioada apostolica, asa cum se vede in martiriul:

“Sa nu laudam pe cei ce se predau ei insisi, pentru ca nu asa ne invata Evanghelia.”

Sfantul Ciprian, episcop de Cartagina, va sublinia mai tarziu acelasi adevar:

“Fiecare trebuie sa fie pregatit sa marturiseasca credinta sa, insa nimeni nu trebuie sa alerge inaintea martiriului.”

Este avuta aici in vedere prudenta bazata pe smerenie, pentru a nu se expune ispitei, si pe iubire, pentru a nu provoca pe persecutori sa comita o crima. Este o mare diferenta fata de montanism, care a trecut din Frigia in Occident si “a ademenit spiritul puternic al lui Tertulian”.

Accentuand sobrietatea, incordarea sufleteasca, montanismul a vrut sa se inalte deasupra martiriului, condamnand ca un act de neincredere fata de Duhul Sfant orice efort al crestinilor de a se ascunde de persecutori. Ascunderea din fata acestora era pentru montanism un pacat mai grav decat apostazia, asa cum afirma Tertulian in lucrarea sa “De fuga”. Tertulian dezaproba cu indignare pe cei ce au cumparat cu bani ingaduinta persecutorilor. Biserica va fi insa mai putin severa si de aceea Petru de Alexandria in canonul 12 va lauda pe cei ce au folosit acest mijloc pentru a evita pericolul apostaziei si s-au aratat mai atrasi de Hristos decat de banii lor. (…). (sursa).

***

Montanismul a fost o secta aparuta in Frigia, indata dupa jumatatea secolului al II-lea. Montan – conducatorul sectei, considera ca Biserica a decazut, fiind influen­tata de lume, ca morala si disciplina. Montanismul apare astfel, ca o reactie contra acestei stari. (sursa).

MONTANISMUL

Montanismul a fost o mișcare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia (provincie din Asia Mică), catre anul 156 d.C., sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la crestinism, care sustinea ca abia in acea perioada istorica a inceput „Epoca Paracletului”, activitatea propriu-zisă a „Spiritului Sfânt” in biserica. Această activitate consta in a redresa disciplina si etica bisericii. In acest scop, fiecare crestin trebuia sa exercite harismele sale si sa paraseasca orice preocupare terestra inutila, practicând zilnic ascetismul, abstinența, postul, mărturisirea păcatelor. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al sfârsitului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profetiile si preoția femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata de biserica, reusind sa-l câstige in anul 207 d.C. pe Tertulian (150-255 d.C.). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina penitentiala practicate de biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de biserica oficiala, din cauza numeroaselor “harisme” si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500 d.C., miscarea montanista a disparut.

Montanus

Fondatorul mișcǎrii, Montanus, s-a nǎscut probabil în Ardabau, localitate situatǎ pe teritoriul Turciei de astǎzi, în prima jumǎtate a sec. II d.Cr. A aderat la creștinism prin anii 156-157 d.Cr. Dupǎ aceea, împreunǎ cu douǎ foste preotese ale zeiței Cibele, Maximina și Priscila, a început sǎ predice creștinismul. Susține cǎ a fost inspirat de Duhul Sfant sǎ declare creștinismul religie adevǎratǎ. Referinu-se la modul în care se manifesta Montanus Eusebiu din Cezareea scrie: “La început profetul pare a fi terorizat (en parekstasei), apoi se liniștește (adeia kai Aphobia), dupǎ care se roagǎ Duhului Sfânt, este cuprins apoi de o stare necontrolatǎ de extaz (akousios mania psyches). Unii cercetǎtori cred cǎ Montanus ajungea sǎ pretindǎ cǎ primea revelații direct de la Duhul Sfânt, el fiind acel “alt Mângâietor” din Ioan 14:16. Cu timpul, cei mai mulți dintre preoții creștini l-au acuzat pe Montanus cǎ lucreazǎ cu duhurile rele, și cǎ tulburǎ adevǎrata credințǎ. Ei au încercat sǎ-l opreascǎ din predicare, dar în multe pǎrți cei care au avut câștig de cauzǎ au fost montaniștii. Totuși, în cele din urmǎ, mișcarea a fost declaratǎ ereticǎ, iar montaniștii au fost excluși din biserci. Condamnarea oficialǎ de cǎtre bisericǎ a montanismului s-a întâmplat în timpul papei Zefferin (papǎ între anii 199 – 217 d.Cr.) (Sursa).

Legaturi:

“Oare când va iesi Patriarhia Româna de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europa Unita plina de duhul anticristului si va canoniza martirii neamului românesc si ai Bisericii?”

Testamentul unei generatii

“Despre cartea lui Ion Ianolide stiam foarte putine lucruri. Am citit câteva fragmente pe internet si doua capitole în revista crestina “Orthodox Word”, scoasa de Fratia Sf. Herman, a manastirii cu acelasi nume din Platina, California.

Sunt fragmente zguduitoare, pe care Ioan Ianolide – Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii Lui! – le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic si prieten al lui Gafencu – sfântul închisorilor, cum l-am numit toti cei care l-am cunoscut, numire care a fost institutionalizata de Parintele Nicolae Steinhardt.

În ultimele luni mi-au parvenit, de la manastirea Diaconesti – Bacau, manuscrisele (dactilografiate de manastire) memoriilor lui Ianolide, intitulata Întoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, Bucuresti, 2006) – o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu umilinta si finete, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul înalt al sfintirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toata calea încercarilor.

Manuscrisele, cu multe alte hârtii au fost aduse de cineva, dupa moartea autorului, puse într-un sac, fara nici o ordine, fara numerotare, încât maicile au avut mult de lucru pâna ce le-au putut încropi în cele doua volume, orientând-se dupa titluri si urmarind evenimentele descrise în concordanta cu istoria închisorilor prin care Ianolide si alti eroi ai memoriilor au trecut.

 Au ales între suflet si politica

Gafencu si grupul lui erau tineri între 14 si 22 ani, arestati pe vremea generalului Antonescu, pentru activitatea lor în Fratiile de Cruce, o organizatie a tineretului român de educatie si credinta de pe lânga Miscarea Legionara. Scurta vreme dupa arestare, a început în inima lor o adânca framântare privind optiunile legate de viata de închisoare si de ideile pentru care fusesera arestati. Educatia lor religioasa nu era una de adâncime, dar sufletele lor cautau ceva care sa-i scoata deasupra suferintelor pe care le traiau si sa le dea o pace sufleteasca prin care sa iasa cu sufletele mântuite dupa toate tribulatiile închisorilor. În perioada dinaintea instalarii comunismului avusesera ocazia sa citeasca Sfânta Scriptura si sa se straduiasca spre o întelegere a ei. Eram toti tineri si curati cu inima, spune, la un moment dat Ianolide. Nu eram corupti în nici un fel, pacatele societatii nu ajunsesera la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinta si ne straduiam sa ne pastram curate inima si mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnasera fara mila si unii dintre noi aveau mai multi ani de închisoare decât ne era vârsta.

În aceste împrejurari, fratii de cruce ajung la închisoarea Aiud care începuse sa se contureze ca una dintre cele mai drastice puscarii din tara, privind viata de celula a detinutilor politici. Nici unul dintre ei nu putea macar sa-si imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar si culmile de credinta si virtute pe care unii dintre ei le vor urca.

Urmându-mi datoria duhovniceasca de preot, cautând sa las în spate toate suferintele si înjosirile prin care eu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea sa spirituala, câstigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lasând iadul în înselare.

Din zilele lui Ioan Botezatorul pâna acum, Imparatia Cerurilor se ia cu navala, iar cei care o navalesc o si cuceresc. (Mt.11: 12) Oare este un mai bun navalitor al raiului decât cel care sufera pentru Hristos si chiar moare pentru El?

Ma opresc la un moment de rascruce pentru tinerii acestia sositi la Aiud unde îi întâmpina un director ticalos si fanfaron, gata la orice tortura impotriva detinutilor care nu erau protejati de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia un îndreptar de viata crestina în catacombe pentru toti ceilalti. Nu toti cei închisi alesesera optiunea duhovniceasca a vietii din închisoare. Multi erau luptatori politici, intrasera în închisoare pentru a eradica din viata politica a României coruptia, indecenta moarala publica si demagogia. Unii acuzau grupul ca ar fi defetist, ca renunta la lupta pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între optiunea spirituala si cea politica a Miscarii Legionare.

Lupta cu gândurile rele

În primul rând ei au cautat sa-si puna în ordine propriile lor vieti, sa înteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca încet caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru crucea purtata) si Marin Naidim, locuind în aceeasi celula, au încercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos. Cel mai cunoscator al vietii sfintilor si al Bibliei era, fara îndoiala, Gafencu. Începutul a fost bun si relativ usor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalti a operat, dar, dupa o vreme, sensibilitatile lor diferite au devenit un prilej de suferinta în spatiul îngust de doi pe doi metri, chiar daca nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simtea fata de celalalt ca un mic butoi cu pulbere, gata sa explodeze în mod neprevazut.

Aceasta aprindere a nervilor era comuna tuturor, chiar daca, la început, se straduiau sa nu o ia în seama, în speranta ca timpul, rugaciunea si obisnuinta cu ceilalti vor rezolva problemele personale, dar si comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toti la o discutie sincera si în frica de Dumnezeu, pentru a descoperi ce anume greseli si ce anume slabiciuni au creat starea surda, dar gata de explozie.

Analizând afirmatiile fiecaruia, au încercat sa stabileasca modul în care gândul rau patrunde în inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa în care gândul rau este acceptat. De fapt, aceasta analiza urma un drum despre care nici ei nu stiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinta si stradania lor, îi calauzea pe o carare de mult cunoscuta de monahii pustiurilor, fara ca ei sa stie, în special de analiza a Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte socat sa citesc acest capitol în cartea lui Ianolide, pentru ca de mult ma gândeam sa fac o comparatie între psihologia abisala a Sf. Isihie si psihanaliza lui Freud. Isihie traieste, aproximativ, la începutul secolului al cincilea, iar Freud moare în 1939. Asa ca, daca este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstratie. Sunt convins ca Sigmund Freud, care era evreu, cunostea Vechiul Testament, cel putin, Psalmii si Proorocii si e foarte posibil sa fi citit si anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adâncul fiintei umane si de cele ce se petrec acolo. Asemanarea dintre paznicul constiintei la Freud si paznicul inimii la Isihie este uluitoare. Iata treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori, dar dorind arzator dupa Dumnezeu. Mai întâi, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca sau sa le respinga dintru început sau mai târziu. Aceste duhuri rele îl razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta împotriva lor. Lupta este complexa si de durata dar nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gândul rau de la început, acesta patrunde în mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atât de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gândul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pâna aici este razboiul nevazut.

Rezistenta persoanei devine mai slaba, el este atacat cu imagini mentale sau senzoriale si daca trezvia a cazut în lenevie sau slabiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat si devine dorinta, care se manifesta în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzând razboiul nevazut si în planul sensibil. Foarte curând, dorinta devine plan si este gata de înfaptuire practica. Lupta este mai usoara în stadiul gândului si devine tot mai dificila si cu mai putine sanse de biruinta în stadiile urmatoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei si vointa de a rezista se micsoreaza. O asemenea analiza nu putea fi facuta de acesti tineri decât numai prin prezenta Duhului Sfânt care i-a asistat pe toata durata vietii lor în închisoare. (1)

O moarte îngereasca

Cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfârsi fara a fi macar cutremurat, daca nu întors spre credinta, caci viata lui Gafencu si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele înalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus Care este Hristos.

Oare nu este cutremurator ceea ce spune un tânar neteolog, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o înviere, caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci învierea. Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Gafencu, adevarate file de filocalie: Despre curatirea launtrica. Atunci când Valeriu se simtea bine, vorbea frumos si cu însufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica:

“Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am împodobit cu toate darurile Sf. Duh, dar aceasta binecuvântata stare launtrica a ramas nelucratoare în noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te înnoiesti prin Sfânta Împartasanie. Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa înfrângi pacatul pâna la sânge. Asa te nasti din nou. Nu exista cale de compromis”.

Poate ca am întins prea mult nevrednicul meu cuvânt, dar vreau sa va duc la o moarte îngereasca. În aceasta carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistenta medicala, chiar sinucidere. Dar se moare si îngereste.

Când eram copil si vreunul din batrânii satului se apropia de ceasul mortii – taranii stiau sorocul mortii fara doctori – caci doctorii erau la oras, nu la tara – parintii îsi luau copii de mâna si tot satul mergea, cu mic cu mare, la batrânul sau batrâna respectiva pentru “a cere iertaciune“. Spuneau parintii: “Poate ai trecut, copile, pe lânga el/ea si nu i-ai dat binete, sau ai râs de ei, sau ai furat mere si prasade (pere) din pomul lor. Sa-ti ceri iertaciune”.

Ajungeam acolo cu sfiala ca într-o cetate a mortii, sarutam mâna agonizantului, uimiti de fata lui/ei senina si neînfricata de moarte si ziceam cu voce tremurânda: “Te rog ma iarta! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si iarasi noi: Si de-al doilea! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si apoi iarasi: Si de-al treilea!” Bolnavul cu voce sfârsita: “Domnul sa te ierte!” Stateam apoi cu fruntea pe marginea patului pâna ce bolnavul se întrema putin ca sa-si poata ridica mâna si sa ne binecuvinteze pe cap. Într-un sens, noi toti, poate mai mult copiii, eram solitorii mortii, o moarte cu chip de copil pe care muribunzii o primeau cu dragoste si cu binecuvântare.

Asa a murit Gafencu si altii ca el. Din toti cei patru care au început viata comunitara la Aiud si apoi au ajuns la Pitesti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lasat Dumnezeu prada torturilor, ci pe toti i-a salvat, aproape în ultima clipa, pentru a le cruta suferinta, pentru a nu îngadui murdarirea sufletului lor nascut din nou prin curatirea launtrica. Cartea aceasta ar putea fi plina cu mortile celor din închisori, caci fiecare moare într-un fel, pentru el însusi, pentru aproapele si pentru Dumnezeu. Nu se poate sa citesti despre moartea senina a batrânilor mei din Mahmudia, sau a celor din închisori, fara ca macar o lacrima sa-ti umezeasca ochii, caci Dumnezeu are grija de înmuierea inimii noastre spre o spalare cu lacrimi.

“Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Facatorul si Izavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte”. (Rugaciunea a Saptea, a Sf.Vasile cel Mare, din Rânduiala Sf. Împartasanii)

[...]

Valeriu Gafencu a avut pâna în clipa mortii constiinta vie si sfânta ca el moare pentru Hristos:

“În primul rând, gândul si sufletul meu se închina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit ca mor pentru Hristos”.

El, nu numai ca a avut constiinta mortii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat si cunoasterea deplina a mergerii la Iisus, în clipa mortii.

Sa ne cutremuram toti! [...]”

Pr. Gheorghe Calciu

integral la sursa online: Rost

Cititi si:

Vedeti si postarile anterioare:

PRIMA PREDICA A SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Lc. 18,10-14)

“Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post! Sa multumim Domnului, Care ne-a invrednicit sa apucam aceasta vreme mantuitoare de suflet! Sa ne rugam ca El sa ne ajute si sa ne folosim de aceasta vreme potrivit bunelor Lui hotarari privitoare la noi. In aceasta privinta, totusi, nu cred ca e nevoie sa va spun prea multe. Nu intampinati acest rastimp pentru prima oara; nu o data ati ascultat talcuirea insemnatatii acestor zile si aratarea invataturilor pe care trebuie sa le tragem din ele; nu o data, cred, ati cunoscut si cu lucrul cum sunt petrecute ele in chip ziditor si cum sunt petrecute in chip stricator. Si atunci, ce nevoie mai este de povatuiri intinse? Este indeajuns sa spunem: Frati si parinti! Faceti asa cum deja stiti, asa cum va insufla constiinta voastra si va invata cercarea [experienta], numai sa se intoarca toate spre zidirea voastra si mantuirea su­fletelor voastre.

Cu toate acestea, nu vreau, totusi, sa va las fara a va aminti cate ceva, macar in mare, spre a va calauzi la petrecerea in chip mantuitor a rastimpului care a venit.

Sunt unii bolnavi care merg sa se trateze la statiuni. Ganditi-va cum incep ei din vreme a cugeta la calatoria ce ii asteapta si cu cata grija pregatesc tot ce este de trebuinta ca sa ajunga repede si usor la apele vindecatoare si sa se folo­seasca in chip cat mai roditor de rastimpul hotarat pentru tratament. Iata ca si la noi s-a apropiat sedinta de tratament a sufletelor noastre: sfantul post. Aici si noi ne vom scalda – in apele de lacrimi ale pocaintei, si vom lua inlauntrul nostru doctoria cea multvindecatoare – Trupul si Sangele Domnului nostru. Este nevoie sa ne pregatim si noi pentru acest tratament – si pe cat e sufletul mai presus de trup, pe atata si grija noastra pentru tratamentul lui trebuie sa fie mai puternica si mai lucratoare ca la bolnavii amintiti.

Pentru prima data, nu e nevoie sa ne impovaram cu multe. Sa ne ingrijim doar a patrunde in voile Maicii noastre Biserica si sa dam nastere in noi insine asezarilor [dispozitiilor] sufletesti pregatitoare aratate de catre ea. In post sa ne ostenim pentru curatirea constiintei si indreptarea vietii noastre – iar in­trucat reusita acestor osteneli depinde de inmuierea inimii prin strapungere, iata ca Sfanta Biserica ne pregateste din vreme pentru simtamantul acesta si vrea prin felurite mijloace sa il starneasca si sa il intareasca in noi. Acum, prin pilda despre vames si fariseu, ea ne insufla ca cea mai de nadejde cale pentru a ne strapunge este nimicirea in noi insine a parerii de sine fariseice si inrada­cinarea in inima a tanguirii de pocainta a vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“ In duminica urmatoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne invata ca oricat de adanca ar fi caderea cuiva, daca cel cazut se intoarce cu inima infranta si smerita catre Domnul, strigand: „Nu sunt vrednic sa ma numesc fiu al Tau; primeste-ma ca pe unul dintre argatii Tai!“, va fi primit in bratele Parintelui Ceresc Celui Multmilostiv. Daca sufletul cuiva s-a aratat prea impietrit si nesimtitor, Sfanta Biserica, in continuare, vrea sa il franga, zugravindu-i infricosata Judecata. Iar daca cineva s-a obisnuit pana intr-atat cu starea sa cea injositoare intru pacat, ca a inceput sa il socoteasca pe acesta drept starea sa fireasca si nu-si inchipuie cele mai bune, Sfanta Biserica amin­teste pentru unul ca acesta de caderea protoparintilor, pentru a starni in inima lui intristarea pentru ceea ce a pierdut si a trezi in el ravna de a redobandi aceasta, aducandu-i in gand marimea pierderii si cat de mult merita sa ii para rau pentru aceasta si sa se osteneasca pentru a deveni iarasi stapanitor al mos­tenirii pierdute.

Iata voile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Patrundeti in ele si umblati dupa cum arata Maica voastra cea grijulie!

In ziua de astazi si in toata saptamana urmatoare sa luam lectie de la vames si fariseu si sa invatam aceasta lectie. Ea este scurta: nu te nadajdui in drepta­tea ta, ci, cu toata bogatia faptelor tale bune, toata nadejdea mantuirii sa ti-o pui in milostivirea lui Dumnezeu, strigand din adancul sufletului: „Dumne­zeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Privind la fariseu – cel dojenit, sa nu credeti ca faptele dreptatii, cucerni­ciei, binefacerii si infranarii aspre nu inseamna nimic in ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul l-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru ca acesta a inceput sa se laude cu ele, pentru ca isi pusese in ele toata nadejdea sa, uitand de pacate – de care, bineinteles, nu era slobod. Deopotriva, privind la vames, sa nu credeti ca pacatele au putina insemnatate inaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul il lauda pe vames nu fiindca prin pacatele sale s-a pus in starea de a nu fi vrednic nici sa priveasca la cer, ci pentru ca, dupa ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a parut rau si s-a strapuns pentru aceasta, asteptand sa isi afle izbavire doar in milostivirea lui Dumnezeu – il lauda pentru aceasta intoarcere de la pacat la Domnul, pentru duhul smereniei si durerii inimii intru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, pacatosului!“

Dupa ce am luat acum ceea ce e adevarat si de la unul si de la celalalt, pri­mim lectia aceasta: osteneste-te si lucreaza Domnului cu osardie, dupa toata largimea poruncilor Lui – insa nadejdea mantuirii sa ti-o pui – toata — in milostivirea lui Dumnezeu. Niciodata nu vei ajunge sa fii indreptat in ochii lui Dumnezeu intotdeauna si in toate: de aceea, oricat ai parea de indreptat pe dinafara, nu inceta niciodata sa strigi din inima: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Iata lectia: pecetluiti-o in inimile voastre! Drept mijloc, iata ce sa faceti: parcurgeti repede in gand viata voastra si uitati-va daca nu sunt in ea pacate – cu cuvantul, cu fapta si cu gandul. O! Fireste, se vor gasi in ea multime de pacate! Dar daca lucrurile stau asa, cum sa nu strigam fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”?

Adunati dupa aceea toate faptele voastre bune – sau cele pe care lauda noastra de sine le socoate drept bune – si vedeti: oare multe vor iesi la socoteala? Cate am putea, si cate am fi datori sa facem in cele 365 de zile ale anului; dar ce am facut?! Si aceasta putinatate sa o scoatem la aratare, trambitand: „Nu sunt ca ceilalti!” – mai ales atunci cand impotriva ei stau pacate carora nu este numar? Fiindca din cele 24 de ceasuri ale fiecareia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care sa nu fi fost insemnate prin vreun pacat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum sa nu strigam: „Dumneze­ule, milostiv fii mie, pacatosului!“?

Si apoi, oare si aceste putine fapte bune sunt curate? Oare asupra fiecareia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede rasfrangerea slavei lui Dumne­zeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am facut mai mult pe placul nostru si al oamenilor decat pe placul lui Dumnezeu? Iar daca este asa, cum sa punem vreun pret pe ele si, privind la ele, sa ne semetim intru inselare de sine, spu­nand in sinea noastra: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu! Puneti, doar, faptele voastre in fata neamagitoarei oglinzi a dreptei judecati insemnate in Cuvantul lui Dumnezeu: este greu de crezut ca pe fiecare dintre voi constiinta nu-l va in­demna sa strige: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Poate ca intre voi nici nu sunt oameni care ar cuteza sa spuna in gura mare, laudandu-se pe sine: “Nu sunt ca ceilalti!“; insa eu cred ca rar se gaseste cineva care sa nu fi cazut in parere de sine si incuviintare de sine atunci cand prin ini­ma trec fara cuvinte ganduri ce dau nu putina insemnatate ostenelilor noastre si lucrarii noastre in mijlocul celorlalti. Nici acest simtamant al multumirii de sine nu este bun! Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca nu meritam absolut nimic si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur – milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude launtrice de sine trebuie alungate. Un sfant nevoitor, de fiecare data cand gandul ii spunea: „cutare si cutare lucru este bun la tine“, banuind ca este vorba de o lingusire a vrajmasului, raspundea: „Blestemat sa fii tu cu «binele» tau!“. Asa facea sfantul parinte; cu atat mai mult se cuvine sa facem astfel noi, pacatosii.

In lucrarea duhovniceasca nu este nici un gand mai rau decat gandul parerii de sine. El navaleste pieptis asupra simtamantului smereniei si il raceste. Focul nu poate fi pus impreuna cu apa – iar strapungerea nu poate vietui impreuna cu simtamantul ca esti drept. Precum loveste paralizia organele miscarii, asa si parerea de sine taie toata incordarea puterilor omenesti spre bine. Precum roua vatamatoare strica florile minunate, asa si multumirea de sine amagitoare strica in noi tot binele – asadar, alegeti, fratilor, binele si lepadati raul!

In cantarile bisericesti, fariseul este asemanat cu cineva care pluteste pe mare intr-o corabie, iar vamesul care se urgisea pe sine – cu cineva care face acelasi lucru intr-o barca proasta. Pe cel dintai insa l-a inecat furtuna inaltarii de sine lovindu-l de stanca trufiei, iar pe cel din urma seninul adanc al urgisirii de sine si suflarea lina a suspinelor de pocainta l-au dus fara primejdie la lima­nul indreptarii dumnezeiesti. In aceleasi cantari, fariseul mai este asemanat cu cineva care merge in car, iar vamesul – cu cineva care merge pe jos. Cel din urma, insa, adaugand la strapungere smerenia, a luat-o inaintea celui dintai, care si-a pus in cale stancile laudei de sine.

Auzind asemenea indemnuri, fratilor, inteleptiti-va pentru a alerga in asa fel incat sa ajungeti la tinta. In voi mare sa fie lacrimile, luntre – defaimarea de sine, vanturi – suspinele, iar glas al vamesului – toate cele pe care le-ati randuit pentru plutire. Si fara indoiala veti ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu si veti atinge grabnic tarmul indreptarii, unde veti gusta dulcea tihna a constiintei intru atotiertarea lui Dumnezeu.

Sa ne daruiasca acest mare bine noua, tuturor, preaindurata bunatate a lui Dumnezeu! Amin!

***

IN ACEEASI DUMINICA

Astazi incepe Triodul. Iata, incepe sa adie a post! Trebuie sa ne pregatim de intampinarea lui – si nu doar de intampinare, ci mai ales pentru scopul in vederea caruia a fost randuit postul: pentru pocainta si indreptarea vietii celei neindreptate. Si iata ca auziti cantarea umilicioasa: „Usile pocaintei deschide-mi, Datatorule de viata!”

Usile pocaintei deschide-mi mie! – Dar cine le-a inchis? Ele au fost deschi­se prin cruce: stau si vor sta deschise pentru toti oamenii, atata vreme cat va dainui lumea, si pentru fiecare dintre noi, atata vreme cat mai este suflare de viata in narile noastre.

Ia aminte Domnul la tanguirea omului necajit si ii da sa cunoasca felul in care trebuie sa lucreze asupra sa ca sa se deschida usa inimii lui. Ieri am cantat: „Usile pocaintei deschide-mi mie”; acum, ca raspuns, auzim de la Domnul pilda vamesului si fariseului. In Duminica urmatoare, ca raspuns la aceeasi cantare, vom auzi pilda fiului risipitor. In continuare, cu acelasi scop, ni se va aduce in amintire privelistea infricosatei Judecati si caderea stramosilor nostri celor intai-ziditi. Domnul parca ne-ar spune: „Lucrati dupa indreptarul adevarurilor vestite voua de catre aceste istorisiri evanghelice – si poate ca veti ajunge sa vi se deschida, in sfarsit, usile inimii voastre impietrite”. Ciocanul greu, lovind piatra, o sfarama si o marunteste: la fel asteapta si Domnul ca adevarurile acestea, unul mai izbitor decat celalalt, sa sfarame in cele din urma impietrirea inimii noastre, sa scoata din ea tanguiri de pocainta si sa stoarca lacrimi de pocainta.

Asadar sa patrundem, fratilor, voia lui Dumnezeu, si sa urmam mantuitoa­relor indreptari ale Milostivului nostru Domn. Domnul preschimba inima, insa si noi trebuie sa ne imboldim si sa ne silim, si cel putin sa nu impiedicam atotlucrarea mantuitoarei bunatati a lui Dumnezeu.

Pilda de acum despre vames si fariseu arata ca piedica cea mai insemnata din noi in calea frangerii inimii este simtamantul nostru ca suntem drepti, si ne invata, izgonind simtamantul acesta, sa ne statornicim in asezarea [dispozi­tia] pe care o avea sufletul vamesului, ca sa strigam folosind cuvintele acestuia: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!” Domnul pune inaintea noastra doi oameni si parca ne spune: „Poftim, priviti – au venit la Mine doi: unul s-a apropiat cu indrazneala, incredintat de dreptatea sa si de meritele sale inaintea Mea, si indreptatire n-a primit; iar celalalt nici privirea nu era in stare sa si-o ridice catre Mine, ci numai se batea in piept si cerea mila – si l-am miluit. Mergeti si voi de faceti la fel. Lepadati aceasta haina pierzatoare a indreptatirii de sine, invesmantati-va in zdrentele mustrarii de sine — si veti fi miluiti”.

Voi, care vreti sa destramati aceasta ceata a inselarii! Haideti sa invatam aceasta de la fariseu. Fariseul, pare-se, nu socotea ca e nevoie sa se tainuiasca: el a spus pe fata ceea ce avea in suflet, si prin aceasta a dat in vileag cursa vrajmasului, prin care acesta incurcase sarmanul lui suflet si il tinea in ama­girea de sine.

„Nu sunt ca ceilalti”. Prima inselare! Fariseul nu avea o purtare rea. Se uita la pacatosii vaditi si, bineinteles, se socotea mai bun ca ei. Dar de ce trebuia sa se uite la cei care traiau neindreptati? Sa se fi uitat la cei ce duceau viata imbunata­tita. Ar fi vazut, fireste, numerosi dintre acestia cu viata mult mai presus decat a lui – si nu ar mai fi zis aceste vorbe pierzatoare: „Nu sunt ca ceilalti oameni!”

Iata si invatatura pentru noi, fratilor: momeala vrajmasului este intotdeau­na aceeasi, acum ca si atunci. Si acum, ca si atunci, el ne insufla urmatorul lucru: „Ia uite: acela e asa, si celalalt este pe dincolo; tu, insa, esti cu totul alt­ceva!” Asculta bietul om aceste vorbe lingusitoare si chiar incepe sa creada ca el e bun – drept care se si incetoseaza la minte prin parerea de sine si se lipseste de milostivirea lui Dumnezeu. Dar de ce sa te uiti la cei ce traiesc in nepasare? Uita-te la cei ce urmeaza cu ravna si strictete virtutea si cucernicia, si lumineaza-te prin cunoasterea propriilor neajunsuri. Sau – mai bine — nu te uita la nimeni dintre cei care vietuiesc aici: caci cine e curat dintre pamanteni? Lasa-i deoparte pe toti si pastreaza in gand doar pildele pe care te indatoreaza sa le urmezi Cuvantul lui Dumnezeu. Urmatori fiind mie, precum si eu lui Hristos (I Cor. 11,1; Efes. 5,1), spune apostolul. Pilda am dat voua, ca precum Eu am facut voua, si voi sa faceti (In 13, 15), sau: Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este (Mt. 5,38), spune Domnul. Iata la cine sa te uiti si cu cine sa compari viata ta! Cu virtutile Sfintilor Apostoli, cu faptele Domnului si Mantuitorului nostru, cu desavarsirile Tatalui Ceresc. Fata in fata cu acestia punandu-se, cine va cuteza sa spuna: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu cumva, mai degraba, vor striga din inima, acoperindu-se de rusine si coborandu-si priviri­le: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”? Aici se intampla acelasi lucru ca atunci cand cineva intra intr-o societate de inalta tinuta fara a-i cunoaste conventiile sau apare intr-o adunare stralucita cu imbracaminte nepotrivita. Asadar, a te compara cu cei mai inalti si mai desavarsiti este cea mai puternica si lucratoare doctorie impotriva parerii de sine.

In continuare, fariseul spune: „Postesc de doua ori pe saptamana, dau ze­ciuiala din toate cate castig”, adica dadea saracilor si templului a zecea parte din veniturile sale. Iata a doua inselare: a-ti privi numai faptele drepte, ascunzandu-ti de tine insuti pacatele, si in aceste fapte drepte a privi numai la partea lor cea dinafara, fara a lua aminte la simtirile si asezarile [dispozitiile] launtrice cu care acestea sunt savarsite. Asa a facut fariseul si a fost intunecat de parerea de sine. El nu si-a cercetat asa cum trebuie faptele si nu a mers in aceasta lucrare pe calea dreapta. „Eu, zice, am facut cutare si cutare bine”. Dar cate prilejuri nu au fost in care nu a facut binele pe care putea si era dator sa-l faca, si cate prilejuri nu au fost in care a facut raul in locul binelui? Lucrul acesta il trece sub tacere, incercand sa-l ascunda atat de sine, cat si de Dumnezeu.

Nu a facut aceasta fariseul, si a cazut in cursa parerii de sine, iar pentru indreptatirea de sine a fost acoperit de Dumnezeu cu osanda.

Asadar, daca vreti, fratilor, sa scapati de primejdioasa inselare de sine, luati invatatura pe dos de la fariseu: nefacand ceea ce facea el si facand ceea ce el nu facea. Cand se va furisa vrajmasul si va incepe sa trambiteze inainte-va in inima voastra cum ca nu sunteti ca ceilalti, ca faceti cutare si cutare lucru bun, luati-va pe voi insiva si incepeti sa va perindati prin toate rautatile voastre, spunandu-va: „Dar asta cine a facut-o? Dar asta? Dar pe asta, cine? Si pe asta, cine?” Atunci se va trezi glasul desteptator al constiintei si va inabusi soapta aceasta tulbure a laudei de sine: „Nu sunt ca ceilalti!” Daca inima va continua, totusi, sa se ingamfe prin inaltarea de sine, infierati-o cu dojana cat se poate de aspra, zicandu-va: „Chiar daca a si fost facut vreun lucru bun, prin gandurile tale rele l-ai stricat cu totul si l-ai spurcat ba prin slava desarta, ba prin dorinta de a placea oamenilor, ba prin asteptarea de a impusca din acelasi foc si vreun castig; iar daca atunci cand ai savarsit aceste fapte nu aveai asemenea simtaminte, oricum le spurci acum si le rapesti toata valoarea prin faptul ca te ingamfi cu ele!” Astfel dojenindu-ne, o sa ne rapim orice temei al indreptatirii de sine, si nu vom mai avea la ce ocrotire sa alergam afara de cea a milostivirii lui Dumnezeu, catre Care sa si incepem a striga fara fatarnicie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”

O, de ne-ar ajuta Dumnezeu sa patrundem in aceste simtaminte indreptatitoare ale vamesului si sa ne statornicim in ele! S-ar parea ca ele ne sunt foarte firesti – insa nu totdeauna si nu cu usurinta le intampinam in noi in­sine. Trebuie sa le deprindem, la fel ca pe oricare lucru bun. Sa le deprindem! Si iata ce metoda trebuie folosita cand invatam un lucru ca acesta: sa intram inauntrul nostru prin luare-aminte. Acolo avem o oglinda nemincinoasa a faptelor noastre – constiinta; oglinda este, insa, parasita, adeseori murdara. Si o scoatem in mijloc, s-o curatim si sa o limpezim prin Cuvantul lui Dumnezeu, refacand limpede in ea inscrisul tuturor cuvintelor, faptelor, simtamintelor si gandurilor pe care suntem datori sa le avem. Sa o punem apoi inaintea fetei noastre sau a constientului nostru, asa incat aceasta fata sa n-aiba unde se ascunde si nici cu ce se acoperi. Intrucat fara lumina este cu neputinta sa vedem ceva, sa luminam casa noastra dinlauntru cu frica de Dumnezeu, prin lucrarea careia toate trasaturile fetei noastre sau constientului nostru se vor vedea limpede, pana la cele mai marunte, in oglinda constiintei. Cand vom pune astfel de randuiala inauntrul nostru, negresit ca vom patrunde in simta­mantul vamesului. Nu numai faptele, ci si toate gandurile rele ce au iesit si ies din inima se vor intipari pe fata constientului, se vor rasfrange in constiinta si vor atrage judecata savarsita prin mijlocirea fricii de Dumnezeu. Vamesul, stand departe, nu indraznea sa se apropie de frica, nu indraznea sa isi ridice privirile la cer de rusinea pe care i-o pricinuiau mustrarile constiintei, si se batea in piept, fiind nemultumit de sine si necajit de uratenia chipului sau launtric: asa si in noi frica va fi inlocuita de rusine, rusinea de mustrare si mustrarea de durerea pentru noi insine. Si nu va mai fi vreme sa se nasca parerea de sine, iar aceasta, la randul ei, sa dea nastere inaltarii de sine si indreptatirii de sine: fiindca – intrucat lucrarea noastra launtrica nu inceteaza niciodata, iar inima coace tot timpul rautati – nu va mai fi clipa in care sa nu fie in noi imboldul de a ne bate in piept si a striga: “Dumnezeule, milostiv fii!” Fericita stare, care intr-adevar atrage milostivire si indreptatire de la Dumnezeu!

Astfel oranduindu-ne launtric, prin harul lui Dumnezeu vom scapa de inselarea parerii de sine si vom indeparta piedica cea mai insemnata din calea deschiderii usii frangerii inimii – usa prin care iesind, in cele din urma vom da si de usa milostivirii lui Dumnezeu. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

***

Alte predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

Alte legaturi tematice, de folos:

“Doi oameni s-au suit la templu sa se roage: unul era fariseu, iar celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga intru sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu vroia nici ochii sa­-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul. Adevarat va spun voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta”. (Lc. 18, 10-14)

***
IPS Bartolomeu – predica in Duminica vamesului si fariseului – 16 feb 2003

(mai ales pentru prima parte)

***

Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

RUGACIUNE SI NON-RUGACIUNE

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi se face auzita in fiecare an in aceasta duminica premergatoare si vestitoare a Postului Mare si cred ca fiecare dintre dumneavoastra ati intuit deja ce vrea sa spuna ea, in mare.

Doi oameni: unul fariseu, iar celalalt vames.

Ar trebui sa cunoastem cu totii ca fariseii erau oameni din clasa cea mai inalta a societatii iudaice in vremea aceea, foarte buni cunoscatori si foarte atenti observatori ai Legii. De aceea si erau considerati la evrei oameni foarte drepti.

Vamesii nu erau functionari de vama, ca astazi, ci erau perceptorii care strangeau taxele si darile catre conducerea regatului si catre stapanitorii romani. Ei treceau, in concep­tia contemporanilor, drept cei mai pacatosi, pentru ca adeseori, in munca de a strange impozitele, ei nedreptateau, incasand mai mult decat le era randuit. Cel putin asa se credea despre ei!…

Asadar, un fariseu drept si cinstit de toti si un vames pacatos, nedrept si hulit de catre societate au venit la templu. Şi unul si celalalt s-au rugat. Se intampla insa ca fariseul „drept” s-a intors la casa lui „pacatos” si sanctionat de cuvantul aspru al Mantuitorului Hristos, in timp ce „pacatosul” de vames „s-a intors mai indreptat la casa sa”. Ce s-a intamplat? Unde a pierdut dreptul fariseu si unde a castigat pacatosul de vames si ce anume a rasturnat ierarhia valorilor atat de bine implementata in constiinta evreilor din vremea aceea, conform careia fariseul era un „sfant”, iar vamesul era un „ticalos”? Ce s-a intamplat la templu, dragii mei?

Haideti sa vedem ce a facut fariseul!

Fariseul a intrat in templu cu multa indrazneala, adica foarte sigur pe sine si, venind in fata, a „multumit” lui Dumnezeu, laudandu-se cu niste cuvinte ca acestea: „Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig“…

Ce a facut vamesul?

Vamesul, intrand si el, s-a oprit undeva in spate. Nu si-a luat indrazneala de a privi cu mandrie, ca fariseul care si-a contabilizat faptele sale cele bune prin comparatie cu cele rele ale altora ci, lovindu-si pieptul cu mainile, a cautat la propriile sale pacate, zicand: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul“!

Va intreb: a fost justa sentinta Mantuitorului Hristos, Care a indreptatit pe „pacatosul” de vames si a respins pe „dreptul” fariseu?

Unde a gresit fariseul?

Ei bine, fariseul a rostit o rugaciune cu totul neinspi­rata, pentru ca el aparent multumeste, dar multumirea lui se transforma in judecata aspra la adresa semenilor sai. De aceea, de fapt, el nu multumeste cu nimic lui Dumnezeu, ci doar se compara cu ceilalti oameni si chiar cu vamesul de alaturi, dispretuindu-l pe acesta si evidentiindu-si cu nerusinare „virtutile” sale. Ce mai face, inca? Isi etaleaza faptele sale cele bune, si nu minte deloc!… Fariseii chiar savarseau aceste fapte bune: posteau de doua ori pe saptamana cu mare atentie, ca nu cumva ceva necurat sa le intineze postul, si renuntau la a zecea parte din castigul lor…

Toate aceste fapte bune insa — si aici greseste crunt fariseul — se transforma in mandrie, judecata aspra a aproapelui si laudarosenie, in „rugaciunea” sa. Iata de ce spun ca rugaciunea fariseului este neinspirata! „Multumirea” lui se transforma in judecata critica, iar faptele lui bune se prefac in mandrie si laudarosenie. Poate fi rugaciunea judecata nemiloasa la adresa celorlalti oameni? Nu! Dar laudarosenia, poate fi rugaciune? Nicidecum! Fariseul, asadar, nu s-a rugat, de fapt, nicio clipa.

Ce a facut vamesul?

Vamesul a constientizat cu toata fiinta lui „unde” se afla si, mai ales, ce trebuie sa „spuna” intr-un loc ca acesta. A inteles ca „aici” trebuie sa se arate mai degraba constient de slabiciunile, decat de virtutile sale. Nici gand sa-si evidentieze calitatile, caci, va fi avut si el, poate, ceva bun in fiinta lui… Insa, nu venim la rugaciune pentru acestea! Nu venim la biserica sa ne laudam, sa ne comparam si sa-i judecam pe ceilalti, ci venim fiecare pentru slabiciunile, problemele, neputintele si pacatele noastre. Iata de ce Dumnezeu nu a primit decat rugaciunea vamesului: “Adevarat va spun voua ca acesta s-a intors mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta“. Astfel a inaltat Hristos pe vamesul dispretuit, hot si pacatos, mai mult decat pe fariseul care adunase atatea fapte bune…

Ce invatam din toate acestea?

Invatam ca, atunci cand venim inaintea lui Dumnezeu, sa nu ne comparam cu ceilalti oameni! Sa nu indraznim a fi mandri ori laudarosi, ca sa nu devina rugaciunea noastra judecata, iar faptele noastre cele bune, si asa foarte putine, sa se prefaca in laude, caci aceasta nu e rugaciune! Nu face „doi bani” o astfel de rugaciune in fata lui Dumnezeu!

Dar cum sa ne rugam?

Asa, ca vamesul: cu smerenie, interiorizandu-ne si rugandu-ne mai intai pentru noi; cautand cu pocainta la pacatele, slabiciunile si greselile noastre de fiecare clipa, gandurile murdare, cuvintele urate, ori planurile nedrepte pe care le urzim de multe ori impotriva celorlalti. Sa spunem lui Dumnezeu, in taina, un cuvant de iertare, de cerere si de ajutor pentru indreptare intai pentru noi, apoi pentru cei dragi noua: pentru cei de langa noi si pentru cei plecati dintre noi, rudenii, cunoscuti sau prieteni, pentru toti cei care au nevoie de ajutorul, iar nu de judecata noastra aspra si critica.

Iata ce am invatat astazi, dragii mei!

Am invatat ca, atunci cand intram in biserica, sa ne comportam ca atare. Am inteles ca, venind aici, nu trebuie sa ne intoarcem la casele noastre „neindreptati”, cum s-a intamplat cu fariseul. Sa rugam pe Dumnezeu sa ne dea smerenia vamesului si, mai ales, intelepciunea de a invata sa ne rugam, pentru ca rugaciunea noastra sa nu se prefaca in pacat — prin mandrie, judecata aspra la adresa aproapelui, ori laudarosenie — ci intru smerenie si gand de vinovatie sa-I cerem Domnului iertarea greselilor si indreptarea noastra, Amin!”

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

PARINTELE PETRONIU TANASE: Meditatie la Duminica vamesului si fariseului

“Cea dintai Duminica, a Vamesului si Fariseului, care ne prega­teste pentru Postul Mare, Sfintii Parinti au mai numit-o “vestitoare” a luptelor celor duhovnicesti, pentru ca prin ea, ca o trambita, ni se ves­teste pregatirea de razboi impotriva diavolilor, in postul care vine.

Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: “Usile pocaintei…”, “Cararile mantuirii…”, si “La multimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei judecati apropiindu-se inspaimantatoare. Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar in acelasi timp se iveste si o raza de nadejde; milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ea si Proorocul David: “Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta!”

Cele trei stihiri ne pleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem: Intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra paca­toasa; cu cutremur si cu teama de infricosata judecata; cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire. Simtamintele de teama si nadejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul intregului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la Utrenia fiecarei Duminici pana la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregatire ni-l da pilda evanghelica a Vamesului si Fariseului (Lc. 18, 10 – 14), la care cantarile si citirile Vecerniei si Utre­niei mereu ne vor indemna sa cugetam:

“Sa nu ne rugam ca fariseul, fra­tilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri. Ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand; Dumnezeule, milostiveste- Te spre noi pacatosii!”

Sau:

“Fariseul, biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati; iar vamesul, prin pocainta s-a invrednicit de daruri…”.

Precum ne talcuieste sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem s-o ago­nisim si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim, pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva diavolilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos. Acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degrab; si ca el toti cei ce s-au smerit, precum ne arata si minunata cantare de la vecernia Duminicii:

“Atottiitorule, Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din portile mortii, pe cea pacatoasa au mantuit-o din pacatele cele de multi ani, iar pe vamesul mai presus decat pe fariseul l-au indreptat”.

Iata, dar, ca smerenia curata degrab si usureaza povara pacatului, precum insusi Domnul o spune: “Tot cel ce se smereste se va inalta” (Luca 18, 14).

Dar inaltarea prin smerenie este mai mult decat curatire de pacate, indata ce omul se curata de pacat incepe sa lucreze harul, care salas­luieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune ca: “Domnul, celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea; pe de o parte ca usuca raul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica mandriei; iar pe de alta parte este prielnica cres­terii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei insa nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de talharii cei nevazuti, diavolii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfantul Maxim Marturisitorul:

“Cand omul se straduieste cu vir­tutea si constiinta duhovniceasca, se apropie de el diavolul mandriei, al slavei desarte, al dorintei de a placea oamenilor si al fatarniciei, care nu numai ca nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga”. (Rasp. Thalasie 56, Filoc. III).

Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: “Mari lucruri faci! postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat cei­lalti oameni”. Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostene­lilor, fiindca “tot cel ce se inalta se va smeri” (Luca 18,14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: “Chiar daca ati face toate faptele bune, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17,10).

“Lucreaza si pazeste” ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate faptele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de tilharii cei nevazuti. Iar puterea nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia. Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj­masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: “Oare cine poate scapa de ele?”. Si a auzit un glas zicand: “Smerenia”. Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Mare: “Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu“. Si l-a intrebat Avva Macarie: “Care este acel lucru?” A raspuns diavolul: “Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.

Iata dar, cat de minunate daruri are smerenia: curata cu lesnire tot pacatul; este prielnica cresterii virtutilor; este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru sfintita patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatam de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si sa ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impo­dobire cu virtuti. De aceea intotdeauna si nu numai in post avem tre­buinta de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe inva­taturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: “Asa sa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13,14); apoi S-a dat pilda de smerenie, zicand: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Mat.11, 19).

Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. “S-a smerit luand chip de rob pana la moarte de Cruce” (Filip. 2,8). De aceea, Sfantul Isaac Sirul a numit smerenia “vesmant al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost imbracat in toata viata sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este “Smerenie“, precum este “Dragoste”.

Indemnandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Despre aceasta cale a sme­reniei auzim la otpustul din Joia Mare:

“Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat noua calea cea mai buna, adica smerenia, cand a spalat picioarele ucenicilor si S-a smerit pentru noi pana la Cruce si la ingropare”.

Ne-a lasat deci smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Cu adevarat, cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: “Fara smerenie nu-i nadejde de mantuire” sau “Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”. Iar Avva Dorotei zice: “Mai mult decat orice, avem trebuinta de smerenie”.

Dar prin bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-l arata Mantuitorul cand zice: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 19). Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. “In lume necazuri veti avea”, ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apos­tolul adauga: “Cu multe scarbe ni se cade sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem “unde nu este durere nici intristare nici suspin”, sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca si aici, pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre si anume prin smerenie si blandete.

Inceputul innoirii noastre nu se poate deci face altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru sfantul si marele Post o incepem cu smerenia, ca sa traim in aceasta vreme si apoi cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vietii acesteia, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale vom avea odihna sufletelor noastre, in veacul de acum si in vecii vecilor”.

(din: Protos. Petroniu Tanase, Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului, Editura Trinitas)

***

VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

(meditatie duhovniceasca Razboi intru Cuvant)

Cand ascultam sau citim pilda vamesului si a fariseului, putem avea tendinta sa ne identificam foarte usor cu vamesul. Sau, oricum, se naste reflex si aparent justificat tendinta de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gand ascuns risca sa se strecoare si sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt ‘pacatos’ si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor! Eu nu sunt si nu vreau sa fiu ca fariseii care ii judeca pe ceilalti, vai, dar eu nu pot sa fiu asa, Doamne fereste, dar eu ii iubesc pe toti! Multumescu-Ti, Tie, Doamne, ca eu sunt un vames umil, care nu judec pe nimeni, eu iubesc pe toata lumea, eu nu gandesc de rau pe nimeni, eu fac ascultare si ii vad pe toti buni, pe toti ingeri, sufletul meu se incalzeste si se inaripeaza de cele mai calde simtaminte… Si uite-asa se face ca vamesul devine…. fariseu.

Cum e posibil sa cadem asa de rau? In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism si chiar cu putina autoironie. Astia suntem. Sa ne asumam asa cum suntem. Ce rost are sa ne punem fard peste fata sufletului, fie el si fard “duhovnicesc”? Mandria cea mare statea tocmai in inselarea de a crede ca era ceva de capul nostru, ca eram noi cine stie ce... Si ce daca am descoperit cat de uraciosi suntem de fapt? Vorba parintelui Rafail, abia acum ar trebui sa ne bucuram mai mult, pentru ca abia acum VEDEM!

Revenind insa la intrebare… Este posibil prin aceea ca noi ne amagim ca imitand sau traind prin inchipuire un anume comportament ori anumite stari si virtuti duhovnicesti dobandim deja smerenia vamesului. (Desigur, are si imitatia rolul ei formativ, insa numai daca ii stim masura si daca ramanem constienti ca… e doar imitatie si daca nu ne uitam scopul, daca mai tindem totusi spre autentic, spre interiorizarea reala a acelui comportament).

Gasisem scris undeva notata o idee foarte importanta:

“Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala….(…) Adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si, astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici deliberate si nici prefacute“,

Ne tradam insa sau suntem vaditi de constiinta noastra in momentul in care ajungem, prin aceasta, sa ne inaltam pe noi insine deasupra “fariseilor” pe care ii identificam neaparat in afara noastra… si pe care ne simtim indreptatiti sa-i judecam si sa-i dispretuim, cu “legitimitatea” si cu superioritatea celui pe care Legea cea noua l-a indreptatit si l-a inaltat. Pentru ca daca in trecut vamesii si desfranatii erau stigmatizati, iar fariseii erau “dreptii“, acum, iata, s-au inversat rolurile in privinta a ceea ce este “drept” inaintea lui Dumnezeu. Cu adevarat, smerenia si iubirea sunt virtutile Legii celei noi, Legii Harului. Dar tocmai de aceea acum riscul este mai mare ca fariseismul sa-si schimbe sensul si sa devina si mai subtil si mai rafinat, iar noii “drepti” sa fie tocmai cei care se cred si se inchipuie pe ei insisi smeriti, plini de iubire si de ganduri bune, ne-judecatori, etc.

Daca insa noi am urma cu adevarat vamesului din Evanghelie, atunci am face exact ceea ce a facut si el. Ne-am vedea, adica, pacatul nostru cu sinceritate, ne-am scarbi si umili de propria noastra fatarnicie si trufie. Am intelege si am spune ca “cel dintai dintre farisei sunt eu“. Fapta vamesului este pocainta, inima infranta si zdrobita, duhul umilit.

Apropo de umilinta… spunea parintele Rafail Noica despre faptul ca in limba noastra sensul cuvantului umilinta a fost falsificat – sensul sau primordial era cel venit pe filiera slavona, insemnand strapungerea inimii, smerenia, trairea profunda a pacatoseniei dar si a dragostei tamaduitoare a Adevarului. Falsificarea a intrat in momentul in care umilinta a fost “definita” pe filiera latineasca – de injosire, sau “sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere; slugărnicie; situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, ofensează; ofensă”. Paradoxal, tocmai o parte din aceste sensuri falsificate sunt astazi practicate si date ca exemplu de smerenie. Avem, de pilda, complexe de tip psihologic, care ascund fie o mandrie ranita, fie unele traume si le luam drept smerenie. Suntem fie pur si simplu slabi, tematori, dar n-avem curajul sa recunoastem si sa ne asumam firesc asta; fie, mai grav, suntem slugarnici, lingusitori sau acceptam cu perversitate situatii in care ne credem inferiorizati, complacandu-ne in false auto-victimizari.

• continuare la: VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

***

Ascultati:

• Corul Anghelos – Usile Pocaintei

• Psalt Sebastian Heltianu – Sa nu ne rugam ca fariseul…

• Psalt Sebastian Heltianu – Fariseul, de slava desarta…

***

Alte predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

“Umilinta este primul lucru pe care trebuie sa-l facem. Ne umilim in fata lui Dumnezeu pentru ca stim ca savarsim fapte rele in fiecare zi: cu lucrul, cu cuvantul si cu gandul. Aproape in fiecare minut. Si nu exagerez cand spun ca in fiecare minut facem o fapta rea. Gandim ceva rau, chiar daca nu facem fapta, totusi gandim. Iar gandul, spune Sfantul Apostol Iacov, odrasleste fapta cea rea care, odata savarsita, introduce pacatul in noi.

In acelasi timp, de multe ori suntem ispititi ca si fariseul sa facem cateva fapte pentru ochii lumii si nu pentru Dumnezeu. Cel care face fapta pentru ochii lumii va avea o atitudine vizibila, ca si fariseii. Cand posteau se imbracau in sac, isi puneau cenusa in cap, aveau fata trista si nebarbierita, ca sa se arate tuturor ca postesc. Si spune Mantuitorul: pentru lume postesc! Isi vor lua rasplata in lumea aceasta! In Cer nu mai au nici o plata! Daca faceau o fapta buna, ieseau la rascrucea drumurilor, puneau sa sune din trambite si veneau saracii ca sa primeasca bani sau mancare.

Adeseori si noi suntem tentati sa facem lucrul acesta. De altfel toata literatura, indeosebi cea de azi, vorbeste despre lume ca un teatru. Toti ne comportam ca niste actori pe scena. Una este viata noastra intima si alta este viata cu care ne expunem in fata lumii. Acesta este fariseismul. Asa de general este fariseismul nostru, incat numai cand intram in biserica ne dam seama cine suntem, cat de pacatosi suntem.

Daca te-ai patruns de rugaciune, de cuvintele Mantuitorului, cand intri in biserica te simti deodata coplesit de propriul tau pacat, iti dai seama ca toate faptele tale le-ai facut pentru lume si nu pentru Dumnezeu. De aceea macar la biserica sa nu venim pentru lume. Daca veniti in biserica, faceti aceasta pentru Dumnezeu! Nu stati ca fariseii! Nu va comparati cu cel pe care-l socotiti pacatos. Poate ca cel pacatos face mai bine decat tine, caci se pocaieste. Ci asemenea vamesului bateti-va cu pumnul in piept si strigati: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!” (Luca 18,13).

Rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” de aici are luat textul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!“. Spun Sfintii Parinti si cei care practica rugaciunea inimii sau rugaciunea isihasta, ca aceasta este cea mai completa rugaciune. Ea te aseaza in raportul real cu Dumnezeu.

Oricum ai fi si orice ai face in lumea aceasta, esti pacatos. Totdeauna diavolul te asalteaza si tu nu poti sa rezisti, pentru ca diavolul e numai duh, iar noi suntem trup si suflet. El te asalteaza cu ispite, cu tot felul de imagini, cu mirosul, cu gustul, cu pipaitul, cu imaginatia, cu nebunia. El te asalteaza in toate chipurile si daca gaseste inima ta deschisa pentru ispite, atunci pune stapanire pe tine si te demonizeaza. Numai asa alungam pe diavol din inima noastra, spunand: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“. Accentuezi cuvantul pacatos, pentru ca stii ca esti pacatos. Suntem pacatosi prin nastere, pentru ca mostenim pacatul stramosesc. Psalmul 50 spune „ca intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea“. Suntem pacatosi prin faptul ca adeseori gandim raul in inima noastra impotriva aproapelui si impotriva tuturor. Suntem pacatosi pentru ca de multe ori depasim gandirea si intram in verbalitate si spunem prin cuvinte lucruri rele, care jignesc si ranesc si savarsim pacatul barfei. Multe sunt caile prin care pacatul intra in sufletul nostru. Iar singurul nostru scut impotriva pacatului este sa spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, milostiv fii mie, pacatosul!“.

Noi suntem oameni supusi pacatului. Fie ca esti arhiereu, preot, om de rand, intelectual, muncitor sau un gunoi al societatii, toti pacatuim intr-un fel sau altul. Evanghelia ni l-a aratat pe fariseu, care nu avea o asezare a marturisirii si a inimii, ci credea ca el a facut numai bine in viata lui. Dar el de fapt n-a avut o legatura reala cu Dumnezeu. Inima lui nu s-a miscat, ci era ca un mecanism care spunea: „Acum fa bine! Acum da milostenie! Acum du-te in templu! Acum da zeciuiala!“. Avea un mecanism, nu era o inima vie. Pe cand a vamesului era o inima vie, care macar plangea! O inima care plange este o inima pe care Dumnezeu o iubeste.

Incercati sa plangeti! Incercati sa va pocaiti!

Suntem pacatosi, pacatuim in fiecare clipa, pacatele noastre sunt nenumarate, dar exista o posibilitate de a fi iertati. Dumnezeu ne-a lasat pocainta”.

(transcriere partiala, extrasa din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacau, 2009)

Predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

Legaturi tematice:

“Grija noastra nu este de a evita Apocalipsa sau a lupta impotriva ei (căci ea va veni oricum!), ci de a o traversa fara vatamari sufletesti!”

Din Pastorala de Pasti a IPS Bartolomeu Anania din 2009

“Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puțin de dimensiunea pozitivă a existenței şi mai mult de cea negativă.

Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem; l-au preferat pe ultimul.

Această preferință s’a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât şi la spectatori.

În vremea noastră, programele de televiziune se întocmesc în funcție de preferințele spectatorilor. Micile ecrane oferă din abundență lupte sângeroase, scene de cruzime, bătăi, violuri, crime, dezastre naturale sau provocate. Uneori, astfel de emisiuni au efecte sociale; într’o pivniță, un copil şi-a ucis prietenul izbindu-i capul de perete; întrebat de ce a făcut-o, a răspuns că aşa a văzut el la televizor… Până şi programele presupuse a fi instructive, cum sunt cele referitoare la viața animalelor sălbatice, cad în acelaşi păcat; scenele de tandrețe maternă sunt rarități, în timp ce ni se oferă scene cu fiare care se sfâşie între ele.

Să intrăm însă într-un stadion. El este expresia modernă a vechilor arene romane, unde doi gladiatori se băteau între ei cu spada, pe viață şi pe moarte, în văzul a mii de spectatori, dornici de sânge. Cu vremea, spada a fost înlocuită cu o minge, iar crima înlocuită cu pătrunderea acesteia în poartă. Nimic mai paşnic, nimic mai frumos, nimic mai civilizat. La sfârşit, învingătorii se îmbrățişează, învinşii se aştern, tăcuți, pe iarbă. Ce ne facem însă cu suporterii? Învinşii se năpustesc asupra unor oameni din aceeaşi tribună, care însă nu au altă vină decât că şi-au încurajat echipa, şi totul se transformă într-o uriaşă scenă de sălbăticie, cu vânătăi pe fețe şi capete sparte. Se mai cheamă asta civilizație? Că de cultură nu putem vorbi.

Adevărul e că ne-am dezobişnuit să vedem viața în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puțin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldați în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supraviețuitorii asigură victoria.

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Ucenicii Domnului se aflau noaptea în corabie, când Iisus li S’a arătat umblând pe apă. Spre a se convinge că nu vede o nălucă, ci pe Însuşi Învățătorul său, Petru îi cere Acestuia puterea de a merge la El umblând pe apă. Primeşte încuviințarea, dar pe la mijlocul drumului, uitându-se în jos şi văzând valurile amenințătoare împrejuru-i, începe să se scufunde şi strigă după ajutor. Iisus îl salvează[1]. De aici tragem concluzia că niciodată nu trebuie să te sperii de dificultatea drumului, ci s-o depăşeşti păstrându-ți privirea spre ținta finală.

Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Și ei foarte s’au întristat”.[2] Se naşte întrebarea: De ce oare s’au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.

În altă parte, acelaşi Evanghelist Matei ne relatează o altă convorbire dintre Iisus şi uceenicii Săi, în cursul căreia le-a vestit că

„El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să învie. Și Petru, luându-L de-o parte, a început să-L dojenească zicându-i: Fie-Ți milă de Tine, Doamne, asta să nu Ți se întâmple! Iar El, întorcându-Se, i-a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano!; piatră de poticnire-Mi eşti, că nu le cugeți pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!”[3]

Aşadar, există o mare diferență – uneori o prăpastie – între gândirea omenească şi cea dumnezeiască.

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi țintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știți care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.

Să ne amintim de experiența poporului lui Israel. După ce au fost eliberați din robia egipteană şi au trecut de Marea Roşie, au luat drumul prin pustia Sinai, o călătorie care a durat nu mai puțin de patruzeci de ani, în cursul căreia pribegii au întâmpinat numeroase obstacole, precum zăduful zilei, frigul nopții, furtunile de praf, foamea, setea, oboseala, disperarea, nervozitatea, răscoalele, certurile interne, amintirea morților căzuți pe drum. Pe toate însă le-au biruit, datorită faptului că aveau în minte un singur scop: să ajungă în Țara Făgăduinței. Și au ajuns.

[...]

Ați observat, desigur, că la capătul fiecărei încercări se înscrie o victorie.

În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei:

„Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă’nspăimântați, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi’mpărăție peste’mpărăție, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veți fi urâți de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulți se vor poticni şi unii pe alții se vor vinde şi unii pe alții se vor urî. Și mulți profeți mincinoşi se vor scula şi pe mulți îi vor amăgi. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.[4]

În vremea noastră, nu puțini sunt tinerii curați la suflet, bine intenționați şi dornici să se inițieze în tainele vieții religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experiență, bine pregătiți şi gata să-i asiste pe cei neajutorați, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puține ori apar profeți improvizați, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniți de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămați de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunță şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraților de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.

Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat, de conştiința că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunțând Cerul cel nou şi pământul cel Nou; şi, în final, Noul Ierusalim.

Iubiții mei ascultători,

În viața noastră bisericească, Postul cel Mare poate fi pentru unii o piatră de poticnire, mai ales prin rigoarea de a nu permite alimentarea cu bucate de dulce sau abateri grave de la conduita morală. Dar, aşa cum vă spuneam, important este să traversăm totul cu bine şi să ajungem la capătul încercărilor.

Iată că Dumnezeu ne-a ajutat să prăznuim luminata înviere a Fiului Său, în numele Căruia vă împărtăşesc, tuturor, arhiereşti binecuvântări, adresându-vă tradiționala salutare: Hristos a înviat!”

[1] Matei 14, 24-33.

[2] Matei 17, 22-23.

[3] Matei 16, 21-23.

[4] Matei 24, 4-13.

sursa

Legaturi:

***

Staretul Efrem la Universitatea de Vest din Timisoara (2000)

Arhimandritul Efrem:  [...] Monahii, deoarece in­cearca a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul si din toata inima, iubesc—prin extensie—intreaga lume. Iubirea de frati (filadelfia) si iubirea de oameni (filanthropia), iubitii mei, este o consecinta a iubirii de Dumnezeu (filotheia). Daca iubirea de frati nu are ca baza iubirea de Dumnezeu, atunci este fal­sa, deoarece iubirea care nu izvoraste de la Dumnezeu nu este iubire, ci este rod al mandriei si al interesului propriu. Noi, la Sfantul Munte, zilnic vedem surprinderea inchinato­rilor care, la cateva minute dupa ce sosesc, ne zic: „Parca v-am cunoaste de ani de zile!” Iar noi le raspundem ca mo­nahul, prin lepadarea sa de lume si prin ascultare, razboieste patima iubirii de sine (filautia)—care este temelia man­driei—si astfel i se da indata de sus puterea de a avea o rela­tie iubitoare cu aproapele sau.

Monahismul, fratii mei, este „nervul” Bisericii. Asa cum spunea fericitul Sfant sarb, contemporan noua, Iustin Popovici, daca vrei sa intelegi cat de ortodox este cineva, trebuie sa vezi cat de mult iubeste monahismul. Vin multi la Sfan­tul Munte si vad ca, din fericire, astazi Muntele Athos este populat cu monahi tineri. De multe ori, cu buna intentie imi zic, atunci cand vin acolo la Manastirea Vatopedi: „De ce stau ascunsi aici toti tinerii acestia? Sa-i trimiti in lume, caci lumea are mare nevoie!” Iar eu le raspund: „Tocmai pentru ca in lume nevoia este foarte mare sunt oamenii acestia as­cunsi aici!” Deoarece prin nearatarea lor, prin neexpunerea lor, aduc inaintea lui Dumnezeu o ofranda de nepretuit, tocmai fiindca se roaga pentru lumea intreaga.

La Sfantul Munte se savarsesc zilnic aproape trei sute de Sfinte Liturghii. Se pomenesc mii de nume. Primim nenu­marate scrisori, chiar si din Romania, prin care lumea isi exprima durerea si problemele. Anul acesta am raspuns la aproape doua mii de scrisori dintre care multe sunt din Ro­mania.

La Manastirea Vatopedi sunt sapte icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului, iar Manastirea este impodobita si cu Cinstitul si Preasfantul Brau al Nascatoarei de Dumne­zeu. De multe ori ni se cere sa trimitem prin posta ulei din candelele icoanelor facatoare de minuni. Mai avem acolo si urmatoarea randuiala: inchinam cordelute de panza pe Braul Maicii Domnului si le trimitem femeilor neroditoare iar acestea nasc prunci, precum si celor bolnavi de cancer, care se tamaduiesc.

Insa, asa cum am mai spus, monahii indeosebi se roaga cu lacrimi pentru lumea intreaga. Cred ca monahismul con­tinua a avea aceeasi menire pe care a avut-o atunci cand a aparut pentru prima oara. Şi vreau sa va relatez un eveni­ment din viata unui sfant care a trait in veacul al cincilea du­pa Hristos, Sfantul Gheorghe Sinaitul, care este praznuit pe 11 martie. Acest sfant traia in afara Manastirii Sinai. Era isihast. Dar avea o dorinta: voia sa participe la o Liturghie in biseri­ca Invierii din Ierusalim. Pe vremea aceea insa, pentru a merge de la Sinai la Ierusalim, era nevoie de optsprezece zile la ducere si alte optsprezece la intoarcere. Şi, deoarece si-ar fi tulburat linistea, nu cuteza sa faca acest lucru.

Odata, pe cand se ruga, s-a aflat in duh in biserica Invi­erii, chiar in vremea cand liturghisea Patriarhul Ierusalimu­lui. Pe cand tamaia, Patriarhul l-a vazut pe Sfantul Gheorghe Sinaitul cel zavorat si s-a bucurat foarte mult, pentru ca fai­ma calugarului era mare. L-a trimis pe diacon sa mearga la el si sa-i sopteasca ca dupa liturghie sa nu plece, ci sa ia parte impreuna cu dansul la masa patriarhala. Diaconul a dus me­sajul Avvei Gheorghe iar acesta nu a raspuns nici da, nici nu, ci doar: „Va fi precum vrea Dumnezeu.” Terminandu-se Sfanta Liturghie, Patriarhul l-a asteptat la masa insa Batranul n-a aparut. Şi atat de mult s-a suparat ierarhul, incat a trimis indata o scrisoare de plangere la Manastirea Sinai, spunandu-i staretului ca Avva Gheorghe a dispretuit porunca patri­arhala.

Intre timp, pustnicul a fost adus in duh, dupa Sfanta Li­turghie, la chilia lui. Egumenul Manastirii Sinai, indata ce a primit scrisoarea, le-a zis parintilor: „Sa nu-l tulburam pe Avva Gheorghe, caci este vorba desigur de o confuzie”. Şi a raspuns asadar staretul catre Patriarh scriindu-i ca de pa­truzeci de ani Batranul nu iesise din Muntele Sinai. Patri­arhul s-a tulburat la primirea scrisorii si a trimis o comisie la manastire spre a vedea care este adevarul. Atunci staretul manastirii s-a hotarat a-l deranja pe Avva Gheorghe spre a-i spune ce s-a intamplat. Acesta, pentru a-l izbavi pe egumen de necazuri, i-a marturisit ca se aflase in biserica Invierii in duh si tot in duh a venit inapoi.

De ce v-am spus acestea? Deoarece, asa cum ziceam la inceput, monahismul are aceeasi menire si aceeasi maretie ca in vechime. Vesnicul pomenit Parinte Paisie, care a adormit in urma cu cativa ani, imi amintesc cum ne spunea ca atat de multe i se intamplau cateodata, incat ar putea parea altora de necrezut. Pe cand se ruga in chilia lui din Sfantul Munte mergea in duh prin diverse orase ale lumii, in spitale si, fi­ind nevazut, ii inchina pe bolnavi si se faceau bine. A ajuns pana si in Australia si in alte tari. Mergea prin case in timp ce sotii se certau, intrand intre ei fara a fi vazut, iar acestia se linisteau pe data.

Aceasta este puterea omului duhovnicesc, iubitii mei, care in duh ia parte la toate problemele lumii! De aceea, in istoria Bisericii, oameni care erau zavorati, care erau in de­partarile pustiei, au fost ridicati, de multe ori, de catre Pro­nia dumnezeiasca, la vrednicia de episcop. Cu toate ca, din punct de vedere omenesc, nu aveau experienta pastorala in lucrul cu oamenii, cu puterea harului lui Dumnezeu au avut insa foarte mari realizari, fiind in mijlocul problemelor po­porului, dand solutii perfecte si facand de multe ori lucruri ce depaseau puterea omeneasca.

De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur spune intr-un mod caracteristic: „Este suficient un singur om, arzand de ravna, pentru a indrepta un intreg popor.” De aceea, sa va rugati ca sa avem multe vlastare tinere in viata calugareasca. Pen­tru ca noi credem fara sovaire ca salvarea poporului roman nu se va face daca Romania devine membra a Comunitatii Europene, ori daca veti avea relatii bune cu americanii, ci renasterea poporului dumneavoastra va avea loc doar daca vor „rasari” calugari buni. Pentru ca, asa cum am spus, mo­nahismul este acela care va contribui in cel mai inalt grad la reinnoirea duhovniceasca din Romania dupa eliberarea ei de comunism.

As dori sa ma opresc aici, inalt Prea Sfintia Voastra, fi­ind gata a primi intrebari.

***

IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului: Cum am anuntat de la inceput, iata ca avem acum posibilitatea ca sa ii cerem Prea Cuviosului Parinte Arhimandrit lamuriri asupra problemelor care ne preocupa. Avem la dispozitie aproxima­tiv o ora si jumatate, deci timp suficient pentru a putea fi clarificate toate problemele care simtiti nevoia sa vi se lamu­reasca. (Intrebarile sunt citite de catre IPS Nicolae)

IPS Nicolae: «Ce ne puteti spune despre foaia pe care Parintele Paisie a scris-o pentru tinerii care veneau la el, in legatura cu Comunitatea Europeana si cu problemele ei la ora actuala, cu antihrist si cu toate cele pe care Parintele Paisie le face cunoscute in cartile sale?»

Arhim. Efrem: Fara indoiala, problema incadrarii tarii dumneavoastra, sau a oricarei tari, in Comunitatea Europea­na noi, cei din Sfantul Munte, o vedem cu multa retinere si cu multa ingrijorare. Pentru ca europeanul nu va putea inte­lege niciodata pe ortodox deoarece, din pacate, Europa are un mod de viata antropocentric, rationalist, umanist. Asadar, suntem nelinistiti, caci vedem ca si in Grecia vine acest cu­rent intr-un ritm rapid si il convinge astazi pe om, si inde­osebi pe grec, sa se instraineze de Traditia lui.

IPS Nicolae: «S-a auzit expresia „mantuirea poporului roman”, ori se stie ca de doua mii de ani romanii sunt cres­tini. Ce anume intelegeti prin expresia „mantuirea poporu­lui roman”?»

Arhim. Efrem: Prin „mantuirea (salvarea—n. ed.) poporu­lui roman” inteleg reinaltarea Bisericii Romaniei spre a-si dobandi vechea sa stralucire si slava.

IPS Nicolae: «Este stiut ca, de foarte multi ani, avortul este o practica. Numai in judetul Timis in fiecare an se fac peste sapte mii de avorturi, fara sa mai punem la socoteala anti­conceptionalele care se administreaza in cabinetele de planning si care sunt cele mai ieftine. Daca poate Sfintia Sa sa ne spuna care vor fi consecintele pe termen lung ale acestor fapte, mai cu seama ca tinerele primesc anticonceptionalele ca „tratament” inca de la varste fragede.»

Arhim. Efrem: Este un “dar” al Europei si acesta, avortul. Din pacate astazi oamenii judeca rational, nu teologic, desi ar trebui ca fiecare fapta a vietii noastre s-o vedem evanghe­lic, hristocentric, iar nu rational. A venit cineva la Sfantul Munte si mi-a zis urmatoarele: „Sotia mea era insarcinata. Ne-am dus la medic si a zis ca sunt unele indicii cum ca pruncul nu va fi sanatos”. Şi au facut avort. Eu i-am ras­puns: „Daca acest copil pe care il ai acum cu tine pateste un accident si ajunge sa stea la pat paralizat, o sa-l omori, sau o sa-l iubesti mai mult?” S-a rosit. Nu mi-a raspuns. Şi-a in­teles greseala.

Astazi oamenii nu-si dau seama ca avortul este cea mai cumplita crima. Nu constientizeaza faptul ca embrionul este o fiinta umana inca din momentul zamislirii sale. Şi fac avort. Din pacate astazi avorturile se fac cu atata usurinta si, in acelasi timp, cu atata insensibilitate. Singura noastra apa­rare in aceasta situatie este sa ne incadram perfect in Bise­rica si sa intelegem raspunderea pe care o avem. Parintii care fac avorturi sunt cei mai mari criminali.

IPS Nicolae: «Cum se resimte astazi in Sfantul Munte faptul ca acolo au trait mari sfinti, cum au fost de pilda Sfan­tul Grigorie Palama, Sfantul Sava, Sfantul Simeon si alti sfinti?»

Arhim. Efrem: Noi aghioritii, cand ne gandim ca in locul in care traim am avut asemenea sfinti, simtim multa teama, fiica si o foarte mare responsabilitate. Pentru ca este o mos­tenire foarte grea!

IPS Nicolae: «Doresc sa va intreb care este relatia din­tre Sfantul Munte, care tine stilul vechi si Grecia, care tine stilul nou?»

Arhim. Efrem: Este o intrebare buna aceasta. Sfantul Munte, desigur, prin traditie, urmeaza calendarul vechi. Insa, pentru ca cea mai mare dintre toate virtutile este dreapta so­coteala, datorita acestei ratiuni Sfantul Munte nu socoteste aceste treisprezece zile, diferenta intre noul si vechiul calen­dar, ca fiind un motiv sa se indeparteze de Biserica. De ace­ea stilistii care exista astazi au cazut in ratacire de-a dreapta deoarece chestiunea celor treisprezece zile, iubitii mei, nu este nici problema dogmatica, hristologica, nici a dogmei Maicii Domnului. Asadar nu este un motiv de indepartare sau de rupere de Biserica. Nu are importanta cand sarbatorim un sfant, are importanta cum il sarbatorim. Ba chiar de multe ori Biserica este nevoita sa schimbe anumite date ale sarbatorilor sfintilor: de pilda pomenirea Sfantului Mare Mucenic Gheorghe de cele mai multe ori nu este fixa din cauza ca poate cadea in Saptamana Mare. Asadar, orice ten­dinta de rupere a credinciosului de Biserica nu este corecta si trebuie sa o respingem.

IPS Nicolae: «In folclorul romanesc au circulat pana aproape de zilele noastre versuri isihaste. Este cunoscuta prezenta si ponderea isihasmului la romani. Exista documente la Muntele Athos in acest sens?» Şi o intrebare aditionala: «Unde este acum fiul filosofului roman Constantin Noica, care se pare ca este in Romania la ora actuala?» Dar ramane intrebarea cea dintai in legatura cu folclorul romanesc: «Cum apare in versuri care se gasesc si la Muntele Athos?»

Arhim. Efrem: Din cate stiu eu, in istoria Sfantului Munte exista descrieri istorice care releva raspandirea isihasmului Sfantului Munte in Romania. Dar daca cineva este interesat de aceasta problema poate sa vina in Sfantul Munte sa cer­ceteze bibliotecile aghiorite. Este o tema importanta pentru care merita facuta o lucrare stiintifica.

IPS Nicolae: «Cum trebuie privite relatiile dintre Biseri­cile ortodoxe si biserica catolica sau alte confesiuni crestine?»

Arhim. Efrem: Nu trebuie sa fim impotriva dialogului care se poarta intre Biserica ortodoxa si cea romano-catolica. Dar acest dialog trebuie sa se poarte de pe premise corecte. Sa nu avem noi ortodocsii tendinta de a baga apa in vinul nostru. Pentru ca, iubitii mei, exista o singura Biseri­ca, nu exista mai multe Biserici si Adevarul este „intr-Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica!” Bine.

IPS Nicolae: O alta intrebare: «Este pentru un preot obligatorie purtarea uniformei? Dar a barbii?»

Arhim. Efrem: Cu siguranta! Inalt Prea Sfintia Voastra, trebuie privita aceasta problema mai serios si din partea Bi­sericii din Romania, de vreme ce Biserica acum este libera. Nu mai exista motive de genul: „ni se interzice” ori „pe drum este riscant“. Acum si preotii trebuie sa inceapa sa aiba rasa. Pentru ca rasa nu este imbracaminte, ci este o emblema. In Bucuresti am intalnit un preot imbracat in reverenda si peste doua ore l-am intalnit civil. Şi m-am intristat, credeti-ma, m-am rusinat cand l-am vazut! Ce-l impiedica pe preot sa poarte reverenda si barba? Şi, de vreme ce vrem sa ne in­toarcem la Traditie, trebuie sa incepem de la cele mai sim­ple, adica de la acestea. Apoi mai vad ca preotii casatoriti poarta verighete. Nu este permis nici acest lucru pentru ca, odata ce preotul este hirotonit, este considerat casatorit mai intai de toate cu Biserica si abia dupa aceea cu sotia.

IPS Nicolae: Inainte de a comunica o alta intrebare as vrea sa va spun ca Parintele Staret m-a intrebat si pe mine unde imi este carja episcopala! Sigur, m-a intrebat si unde imi este culionul sau alte insemne ale arhieriei. Asa ca si Pa­rintele Staret are nedumeririle lui… Dar o alta intrebare: «Cum poate cineva sa scape de manie atunci cand este un temperament mai coleric?»

Arhim. Efrem: Daca cineva este tulburat si se manie pe orice, trebuie sa aiba o relatie corecta cu Iisus Hristos si Hristos, care este „pacea noastra”, dupa Sfantul Apostol Pavel, ii va darui duhul pacii. Mania este o lucrare demonica si nu este alungata decat de harul Duhului Sfant.

IPS Nicolae: «Invatamantul teologic — intreaba cine­va — este imbacsit de scolasticism, atat in disciplinele teologice, cat si prin formarea dascalilor de teologie. Cum se poate iesi din aceasta situatie?»

Arhim. Efrem: Scolasticismul poate fi indepartat daca, asa cum am spus la inceput, incep sa „mearga” bine manastirile. Iar monahii vor convinge invatamantul sa se intoarca la teologia patristica prin trairea lor.

IPS Nicolae: «In fata tentatiilor mentalitatii consumiste cum poate un tanar sa aiba o viata ancorata in Traditie?»

Arhim. Efrem: Aceasta problema o dezleaga Sfantul Ioan Gura de Aur cu doua cuvinte. Scrie urmatoarele: „De toate bucura-te, dar fugi de pacat”.

IPS Nicolae: «Mereu ni se vorbeste despre rugaciunea inimii. Nu poate fi un preot, care respecta Traditia, un prac­ticant al acestei rugaciuni a inimii? Cum poate un preot sa practice rugaciunea inimii?»

Arhim. Efrem: Desigur, fiecare se poate indeletnici cu rugaciunea lui Iisus, fiecare dintre noi are aceasta posibilitate. Trebuie sa aiba un program, un orar dupa care sa se ocupe si dimineata si seara cu rugaciunea lui Iisus si sa aiba lega­tura cu un duhovnic priceput in aceasta lucrare. Oricum, noi cunoastem destui mireni care practica aceasta rugaciune si au foarte multe roade.

IPS Nicolae: Cineva a trimis pe o coala mai multe in­trebari. As dori sa ma opresc [la una dintre ele] si sa-1 rugam pe Preacuviosul Staret sa ne raspunda la urmatoarele: «Care credeti ca este rolul Ortodoxiei din Romania in cadrul Ortodoxiei universale?»

Arhim. Efrem: Fara indoiala, Biserica Ortodoxa Roma­na a jucat un mare rol in Ortodoxia universala. Dar cred ca mai intai de toate Biserica Ortodoxa Romana ar trebui sa joace un rol important si in propria tara. Şi cred ca astfel, incet-incet, va avea rezultate si in propria tara. Pentru ca Biseri­ca Ortodoxa Romana are o mare putere in Romania. Dar si in afara Romaniei, desigur, a jucat un rol important.

IPS Nicolae: «La nivel de conducere administrativa Sfan­tul Munte Athos a facut vreun compromis, cu Comunitatea Europeana?»

Arhim. Efrem: Chinotita athonita nu a acceptat deloc influente din partea Comunitatii Europene. Ba chiar a venit o comisie in Sfantul Munte si ne-a zis: „Noi putem sa va ajutam, fara sa fie la mijloc guvernul Greciei”—pentru ca acum este nevoie de foarte multi bani pentru a se intretine Sfantul Munte—„numai un singur lucru vrem de la voi: sa puneti o placa de marmura pe cladirile renovate pe care sa scrieti: «Aceasta cladire a fost renovata de Comunitatea Europeana»” N-am acceptat si nici bani nu ne-au dat.

IPS Nicolae: Legat de intrebarea aceasta cineva pune urmatoarea intrebare: «Modelul Comunitatii Europene se preda tinerilor in scoala si li se sugereaza egalitatea intre principiile necrestine si cele crestine. Ce solutie ne sugerati?»

Arhim. Efrem: Din pacate, acum Comunitatea Europea­na vrea sa niveleze totul. De aceea vrea sa-i dea un rol femeii care este deasupra masurilor ei. Şi aceasta, fara indoiala, duce la destramarea familiei, sa stiti. Deja vedem ca in Europa divorturile sunt la fel de banale precum sandvisul cu branza.

IPS Nicolae: «Cand cineva se afla la o rascruce in viata si trebuie sa ia o hotarare si doreste din tot sufletul ca acea hotarare sa fie dupa voia lui Dumnezeu, cum sa afle voia lui Dumnezeu?»

Arhim. Efrem: Voia lui Dumnezeu poate fi aflata de catre un crestin daca vorbeste cu parinti duhovnicesti.

IPS Nicolae: «Este obligatoriu pentru o femeie sa poar­te capul acoperit in afara bisericii?»

Arhim. Efrem: Nu este obligatoriu ca femeia sa poarte capul acoperit in afara bisericii. Eu personal as vrea totusi ca femeia sa poarte capul acoperit, pentru ca aceasta impune mai mult respect. Dar sa nu ne oprim acum la astfel de lucruri…

IPS Nicolae: «Care ar trebui sa fie relatia preotilor din parohie cu manastirea» Intrebare, probabil, din partea unul preot.

Arhim. Efrem: Trebuie si preotii de mir sa aiba relatii cu manastirile. Noi vedem in Grecia ca preotul de mir casatorit care face o misiune duhovniceasca in parohia lui si este evlavios are bune relatii cu manastirile si indeosebi cu Sfantul Munte. Pentru ca un preot care vrea sa faca o lucrare duhovniceasca trebuie sa urmeze Traditia si pentru aceasta va lua exemplu de la „centrele” Traditiei, care sunt manastirile.

IPS Nicolae: «Muntele Athos traieste intr-un timp cu precadere liturgic. Noi aici avem o alta dimensiune pentru timp, mult ancorata in lumesc. Vorbiti-ne putin despre aceste doua aspecte ale timpului.»

Arhim. Efrem: Ascultati, poate trai cineva in lume fara a respecta programul din Sfantul Munte, insa urmand modul de viata aghioritic. Sa fiti aghioriti in inimile dumneavoastra. Nu are importanta ca noi facem Liturghia la miezul noptii si dumneavoastra la zece dimineata. Locul si tipicul sunt pe planul doi. Mai important este modul.

IPS Nicolae: «In ce masura s-au resimtit in Athos valu­rile schimbarilor care s-au petrecut in Europa in ultimele doua secole?»

Arhim. Efrem: Sfantul Munte Athos nu este influentat in ceea ce priveste modul de vietuire. Desigur, poate ca s-a diversificat baza materiala a modului zilnic de viata. Sfantul Munte nu respinge dezvoltarea mijloacelor de trai zilnic— insa totul in limite rezonabile—indeosebi atunci cand aces­tea nu se opun vietii duhovnicesti.

IPS Nicolae: «As dori sa va intreb cum poate un tanar de astazi, o fata care poarta fusta mini si un tanar cu cercel in ureche, sa fie totusi aghiorit in inima?»

Arhim. Efrem: Daca ar trai intr-adevar dupa un model aghioritic, atunci fetele si baietii acestia nu ar purta fusta scurta sau cercel in ureche. Pentru ca eu cred ca cei care fac asemenea lucruri au un gol in suflet si vor sa-l umple cu acestea, dar din pacate nu reusesc.

IPS Nicolae: «Ce se intampla cu manastirile romanesti din Sfantul Munte? Am inteles ca se confrunta cu o mare saracie, ca nu mai sunt atat de multi calugari romani acolo.»

Arhim. Efrem: Chiliile romanesti si schiturile, in clipa aceasta, pot spune ca sunt populate. Desigur, Schitul cel mare al Cinstitului Inaintemergator [Prodromu] nu are foarte multi calu­gari, dar treizeci, patruzeci tot sunt.

IPS Nicolae: «Cum trebuie sa se raporteze un om la pro­priul sau trup, sa-l hraneasca, sa-l spele, sa-l imbrace, asa incat sa nu cada in patimi trupesti?» Este un semn de intrebare.

Arhim. Efrem: Pentru a nu cadea in ispite trupesti omul trebuie sa ia parte la Tainele Bisericii, sa se marturiseasca, sa se impartaseasca, sa se roage, sa frecventeze biserica, dar nu asa, intr-un mod haotic, ci sa aiba un program exact. Trebuie sa fim constienti de faptul ca modul programat si randuit cu grija al lucrarii duhovnicesti are roade. Dar daca frecventam biserica numai cand ne aducem aminte, daca ne spovedim cand ne aducem aminte, ne impartasim cand ne aducem aminte, acest mod de viata nu are deloc roade.

IPS Nicolae: «Din ce cauza religia ortodoxa este impo­triva altor culte crestine, cu toate ca propovaduieste iubirea chiar si a vrajmasilor?»

Arhim. Efrem: Este un lucru hazliu sa ne gandim ca Or­todoxia este impotriva vreunui om. Ortodoxia este impotriva duhului ratacit al acestor crestini care nu gandesc corect, nu este impotriva persoanei.

[...]

IPS Nicolae: «Acedia este considerata a fi un demon viclean. Cum putem sa-l invingem? Ce sa facem cand ne spune sa parasim chilia sau camera noastra?»

Arhim. Efrem: Acedia lupta mai ales pe monahi. Cand avem duhul acesta trebuie sa ramanem in chilie si sa ne ur­mam programul, chiar daca il facem cu dificultate. Asa vom lovi achedia.

IPS Nicolae: «Multi tineri considera ca ceea ce le cere Biserica Ortodoxa reprezinta o anumita constrangere. De unde credeti ca vine acest lucru, adica constrangerile pe care le impune Biserica unui credincios?»

Arhim. Efrem: Acesti tineri inteleg gresit libertatea, de aceea au astfel de sentimente. Liber nu este cel care face ceea ce vrea, se duce acolo unde vrea si spune ceea ce vrea; liber nu este cel care, fiind un mare om de afaceri, conduce oamenii. Liber este acela care nu este subjugat de patimile sale. Sunt unii care vin la Sfantul Munte si zic: „Acesti calu­gari din Athos sunt sclavi toata viata lor!” „Nu numai ca nu sunt sclavi, ci sunt chiar mult mai liberi ca tine”, i-am spus unui om de afaceri care avea trei mii de angajati. Pentru ca ce libertate este aceea atunci cand, de pilda, te manii? Cand cineva este subjugat patimii, atunci este rob. Spune Sfantul Apostol Petru: Ceea ce te biruieste, aceea te si stapaneste“.

(VA URMA)

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

Arhimandritul SIMEON KRAIOPOULOS:

,,Fie binecuvântat! Oricâte as pătimi, sunt puține…”

În anii prigoanelor, pentru martiri lucrurile erau așa cum le știm, iar în veacurile care au urmat pentru anahoreți deasemenea. În vremurile noastre viața este cum ne-o facem, așadar tu alegi locul și cum vei trăi, fie că vei merge să viețuiești în pustiu, la mânăstire, sau îți vei întemeia o familie. Oriunde ne-am afla, însă, toți vom trece prin lucruri asemănătoare cu cele de care am pomenit [patimiri, suferinte, n.n.] și tot parcursul nostru va fi între limite. Toate acestea sunt inevitabile, cu voia sau fără voia noastră ele vor veni. Adică, nu vom pătimi doar câteva necazuri, acum că suntem pe calea lui Dumnezeu, ci El va îngădui să ni se întâmple mai multe. Este un adevăr mărturisit și în această însemnare.

Am spus și altă dată, referindu-ne la femeia cananeancă, că Hristos nu S-ar fi purtat cu altă femeie, așa cum S-a purtat cu cananeanca, pentru că știa că n-ar fi îndurat. Pe cananeancă aproape a călcat-o în picioare. A numit-o neam de câine, și ea a primit mărturisind, confesându-se Domnului: ,,Da, sunt o cățea, dar și câinii mănâncă din fărimiturile care cad de la masa stăpânilor lor!” Și Domnul i-a zis: ,,o, femeie, mare este credința ta, fie ție după cum voiești!”

Multi sunt cei care n-ar rezista acestor cuvinte. Deseori realizez că ar fi multe de spus unui suflet sau altuia: ,,De ce faci asta? De ce spui așa? De ce iei lucrurile în felul acesta?”

Câte n-ar fi de spus cuiva? Dar nu pot fi grăite pentru că omul nu le poate duce.

El vrea să-l iei cu binișorul să nu cumva să-l necăjești, să-l silești, dar cum se va folosi astfel?

Așa stând lucrurile, se pare că toți creștinii își plâng soarta. Mai rar să găsești câte unul care să spună:

,,Binecuvântat fii, Doamne, oricâte am pătimi, sunt puține. Și altele ni se cuvin, dar Dumnezeu are milă de oameni și nu lasă să vină mai multe pe noi!”

Acum îi auzi, tot mai mult, pe creștini zicând: ,,Avem necazuri, strâmtori, ne confruntăm cu această problemă, o avem pe cealaltă! Ah, ce mai pătimesc!”

Ce să facă Dumnezeu cu noi, creștinii de astăzi, care nu îmbrățișăm deloc duhul creștinesc, adevărul acesta, să ne lăsăm, să ne predăm lui Hristos? S-o facem, fraților!

Desigur, aceasta nu înseamnă că în ceasul în care te predai, te pui pe leneveală. Oare te vor lăsa toate aceste griji prin care treci, ca să stai de-o parte? Ele vin una după alta și te zoresc, de aceea trebuie să crezi, să te rogi mai mult, ca să reziști, dar să n-o faci patetic, ci pentru că dorești să te lași în mâinile lui Dumnezeu.

Cei care doresc, chipurile, să inventeze singuri condițiile martiriului fac o mare greșeală și, totodată, un păcat. Asemenea provocări nu sunt acceptate. De aceea, Biserica a interzis să meargă cineva de bunăvoie, cu de la sine putere, la martiriu. Când ești chemat să dai mărturie, să primești cu mulțumire, dar să nu mergi tu de unul singur. Acest lucru ar fi o exagerare. Și nu numai atât, ci și un pericol de a se mândri cineva și, în cele din urmă, în exaltarea și în mândria lui, de a lăsa martiriul și toate celelalte, adică să-L trădeze și să se lepede de Domnul.

„Minunat este că Dumnezeu,

acolo unde nu te-ai așteptat și n-ai înțeles,

Și-a vădit iconomia, pogorământul Său,

și nu ți-a arătat milă, ci te-a lăsat să suferi și să pătimești mai rău decât durere,

tocmai pentru ca să te miluiască”.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinței, Editura Bizantină 2007)

(sursa online a transcrierii: Catehetica – Fara cartire sa le primim pe toate ca din mana lui Dumnezeu)

***

Legaturi:

Vezi si:

***

Bucuria din ceruri si slava gatita sfintilor sunt mai presus de gand si, de aceea, se cuvine sa le ravnim din tot sufletul. Nimic din cele ce sunt sau din cele ce facem nu este vrednic de acestea

“Fraţilor, mare şi de necuprins cu mintea este slava ce s-a gătit sfinţilor, în vreme ce [slava] vieţii acesteia trece ca o floare, care se scutură grabnic, şi ca verdeaţa ierbii. Mulţi domni şi împăraţi au stăpânit ţinuturi şi cetăţi nenumărate şi în scurtă vreme pomenirea lor s-a şters de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Oare câţi împăraţi, care au cârmuit neamuri multe, nu şi-au făcut chipuri [cioplite] şi monumente, crezând că prin acestea vor fi vestiţi şi după moarte? Au venit însă alţii, care au surpat chipurile cioplite şi au sfărâmat statuile. La unele dintre statui, înlăturând doar feţele, s-au înfăţişat pe ei în loc; dar şi lucrul acestora, la rândul lui, a fost stricat de alţii. Alţii şi-au zidit morminte măreţe, părându-li-se că prin ele îşi întăresc nume veşnic, întipărind şi chipul lor deasupra acestora. A venit însă alt neam după ei şi mormintele au trecut în stăpânirea lor. Iar aceia au vrut, după cum era firesc, să le curăţească şi au mutat [de acolo] oasele celor vechi ca şi cum ar fi fost prundiş. Cu ce le-a fost, deci, de folos coşciugul de preţ sau piramida? Căci toate lucrările deşertăciunii sfârşesc în nimic.

Însă cu cei slăviţi întru Dumnezeu nu se întâmplă aşa. Căci El le-a gătit lor viaţă veşnică şi slavă nepieritoare. Lumina soarelui, a lunii şi a stelelor nu s-a întunecat de la zidirea lor şi până acum, nici nu s-a învechit, ci e veşnic aceeaşi, tânără, înfloritoare şi strălucitoare, prin rânduiala Ziditorului, pe care le-a hotărnicit-o de la început, ca să cârmuiască ziua şi noaptea. Tot astfel, Dumnezeu le-a rânduit celor ce-L iubesc Împărăţia cerurilor şi bucurie fără de sfârşit.

Şi după cum El este nemincinos în acestea văzute, la fel este, neîndoielnic, şi în acelea gândite. Căci cele [de aici] vor trece atunci când va voi Ziditorul; însă slava sfinţilor nu va avea sfârşit. Să ne sârguim, deci, să facem roade vrednice de pocăinţă, pentru ca nu cumva, lipsindu-ne de bucuria aceea, să fim izgoniţi în întunericul cel veşnic, acolo unde chinul este de neîndurat.

Intră, dacă vrei, în cămara ta, închide uşile şi ferestrele şi acoperă orice lumină; şezi aşa înăuntru şi vei cunoaşte ce chinuitor este întunericul. Deci, dacă în acest chip suferi, când stai aici fără vreo durere sau caznă, cu toate că îţi stă în putere să ieşi [la lumină] după puţin timp, pricepi, oare, ce chin este întunericul cel din afară, unde sunt plângerea, scrâşnirea dinţilor şi focul cel nestins, care îi pedepseşte veşnic pe cei trimişi o dată pentru totdeauna acolo?

Să cugetăm şi la ruşinea ce ne va cuprinde, chiar şi mai înainte de a fi osândiţi, atunci când îi vom vedea pe sfinţi înveşmântaţi în haina prealuminată şi de negrăit pe care şi-au gătit-o prin fapte bune. În vreme ce pe noi ne vom vedea nu numai dezgoliţi de slava aceea strălucitoare, ci şi înnegriţi, întunecaţi şi plini de duhoare, după cum ne-am pregătit din cele [ale vieţii] de aici, prin lucrările întunericului, prin plăcere şi desfătare. Să plângem, dar, înaintea Domnului Dumnezeului nostru, ca să aflăm îndurare de la Dânsul.

Nevoinţa noastră nu este pentru bani; căci dacă cineva e păgubit de aceştia, poate să dobândească alţii în loc. Primejdia ne pândeşte sufletul, pe care dacă ni-l pierdem nu-l mai putem izbăvi, după cum e scris: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul şi-l va păgubi? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”.

Să ne gândim că şi soldaţii din lumea aceasta, din pricină că primesc daruri de nimic de la împăratul pământesc, se primejduiesc cu osârdie pentru el până la moarte. Cu cât mai mult noi, cei ce am primit asemenea făgăduinţe, suntem datori să nu dăm înapoi în lucrul dreptăţii, pentru ca să fim izbăviţi de judecata ce va să fie şi să dobândim şi bunătăţile cele mai presus de gând? Să cugetăm şi aceasta: arşiţa soarelui sau asprimea fierbinţelii nu le putem răbda; cum vom putea atunci îndura dogoarea focului veşnic, care arde pururi şi nu mistuie?

Iar dacă vrei, iubite, fă de aici o încercare, şi de la focul materialnic vei cunoaşte chinul acela de neîndurat. Aprinde o făclie şi atinge-ţi de foc vârful degetului; iar de poţi suferi durerea, poate vei fi în stare să o înduri şi acolo. Dacă, însă, nu poţi răbda nici măcar durerea ce ţi-o pricinuieşte această mică flacără, ce vom face atunci când tot trupul, împreună cu sufletul, va fi aruncat în focul acela nestins şi înfricoşător?“

(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/08/10/everghetinos-6-2/)

***

Trebuie sa avem pururi pomenirea mortii si a judecatii ce va sa fie; caci cei care nu cugeta si nu le asteapta neîncetat pe acestea, cad usor prada patimilor

“Frate, aşteaptă în fiece zi ieşirea ta [din această viaţă]; şi găteşte-te pentru călătoria aceea. Căci porunca cea înfricoşătoare va veni în ceasul în care nu te aştepţi şi vai de cel găsit nepregătit.

De eşti tânăr, duşmanul de multe ori îţi şopteşte: “Încă eşti tânăr. Bucură-te de plăcerile tale, iar la bătrâneţe te vei pocăi. Doar ştii mulţi care s-au mângâiat şi cu desfătările acestei vieţi, iar apoi, pocăindu-se, au dobândit şi bunătăţile cereşti. Ce cauţi să-ţi macini trupul de la o asemenea vârstă? Vezi, nu cumva să mai cazi şi în vreo boală!”

Tu, însă, stai împotrivă vrăjmaşului şi spune-i: “O, prigonitorule de suflete şi potrivnice, încetează a furişa asemenea [gânduri]. Căci, de mă prinde moartea la tinereţe şi nu ajung să îmbătrânesc, ce cuvânt de apărare voi aduce înaintea divanului lui Hristos? Văd mulţi tineri murind şi bătrâni lungi de zile; fiindcă neştiut le-a fost aşezat oamenilor sorocul morţii. Deci, dacă mă găseşte moartea înainte de vreme, Îi voi putea spune atunci Judecătorului: “Am fost luat de tânăr, aşa că slobozeşte-mă ca să mă pocăiesc”? Nicidecum! De altminteri, văd cum Domnul îi slăveşte pe cei ce Îi slujesc Lui din tinereţe până la bătrâneţe. Căci a spus către proorocul Ieremia: „Adusu-mi-am aminte de mila tinereţii tale şi de dragostea desăvârşirii tale în a-L urma pe Sfântul lui Israel”. Văd şi pe cel ce urmase din tinereţe până la bătrâneţe cugetul înşelăciunii, cum l-a mustrat proorocul, tânăr şi el, zicând: „ Învechitule în zile rele! Acum te-au ajuns păcatele tale, pe care le făceai mai înainte. De aceea şi Duhul Sfânt îi fericeşte pe cei ce au luat asupra lor din tinereţe jugul lui Hristos, zicând: „Bine este bărbatului atunci când ia asupră-şi jug din tinereţea lui.”. Depărtează-te, deci, de la mine, lucrătorule al fărădelegii şi rău-sfătuitorule! Domnul Dumnezeu să-ţi nimicească uneltirile şi pe mine să mă scape de cursele tale, cu puterea şi harul Său”.

[N.n.: Acest gen de exprimare, obisnuit in scrierile sfintilor, nu inseamna ca trebuie intrat in dialog cu diavolul, ceea ce Sfintii Parinti ne sfatuiesc, mai ales pe credinciosii obisnuiti si necercati, sa nu facem niciodata, ci sa folosim acest gen de ganduri pentru a ne convinge si a ne intari pe noi insine atunci cand suntem ispititi.]

Să ai pururi în minte, iubite, ziua sfârşitului tău. Atunci când vei zăcea pe rogojină luptând cu moartea, vai! ce frică şi cutremur cuprind sufletul în acel ceas şi mai cu seamă când îl osândeşte conştiinţa. Dacă a făcut ceva bun în viaţa aceasta, adică de a suferit necaz ori ocară pentru Domnul şi a lucrat cele plăcute Lui, se urcă la ceruri cu multă bucurie, călăuzit de sfinţii îngeri. Aşa cum muncitorul, ce trudeşte lucrând toată ziua, aşteaptă ceasul al doisprezecelea pentru ca, după osteneală, să-şi primească plata şi să găsească odihnă, la fel aşteaptă şi sufletele drepţilor ziua aceea.

Însă sufletele păcătoşilor sunt cuprinse de multă frică şi cutremur în ceasul acela. Aşa cum un osândit, prins de slugi şi dus la judecată, se frământă şi se cutremură tot, gândind la chinurile ce le va suferi, astfel şi sufletele celor nedrepţi tremură cumplit în ceasul acela, având privirea îndreptată spre chinul cel fără de sfârşit al focului veşnic şi spre celelalte pedepse nesfârşite şi nemărginite. Şi chiar de le spune celor ce-l târăsc: “Lăsaţi-mă un pic să mă pocăiesc!”, nu are cine să-l audă. Mai degrabă i se şi răspunde: “Când ai avut vreme nu te-ai pocăit, ci acum făgăduieşti să te pocăieşti? Când era deschisă tuturor arena [de luptă] nu te-ai nevoit, ci acum vrei să te nevoieşti, după ce s-au închis toate uşile şi a trecut vremea luptei? Nu l-ai auzit pe Domnul spunând: Privegheaţi căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul?”Acestea şi altele asemenea ştiind mai dinainte, iubite, nevoieşte-te cât încă mai ai vreme. Şi ţine pururi nestinsă candela sufletului cu lucrarea virtuţilor. Pentru ca, atunci când va veni Mirele, să fii aflat pregătit şi să intri cu Dânsul în cămara cerească, împreună cu celelalte suflete fecioare ce au vieţuit cu vrednicie înaintea Acestuia“.

 (Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/30/everghetinos-5-2/)

***

Trebuie sa facem binele in clipa de fata si nu sa il lasam pentru mai tarziu. Dupa moarte nu exista indreptare

“Fraţilor, vremea potrivită pentru pocăinţă e chiar timpul de faţă. Fericit cel ce n-a căzut nicicum în mrejele vrăjmaşului. Dacă, însă, cineva a căzut, iar mai apoi a rupt plasele şi a scăpat fugind de la el, atâta vreme cât e în viaţa de acum, pentru mine şi acesta-i fericit. Căci, vieţuind încă în trup, a putut fugi de război, scăpând ca peştele din năvod. Peştele, atunci când e în apă, de-i prins şi rupe mreaja, se repede către adânc şi scapă. Dacă, însă, e tras pe uscat, nu mai poate să se ajute pe el însuşi.

Aşa şi noi, atâta vreme cât suntem în viaţa aceasta, am luat de la Dumnezeu putere şi tărie să ne rupem legăturile voilor duşmanului, să lepădăm povara păcatelor prin pocăinţă şi să ne izbăvim, [moştenind] Împărăţia cerurilor. De ne ajunge, însă, porunca aceea înfricoşătoare [a morţii], iar sufletul iese din trup şi trupul e pus în mormânt, nu mai putem să ne ajutăm pe noi înşine, ca peştele scos din apă şi pus bine în vas.

Frate, nu spune: “Azi păcătuiesc şi mâine mă pocăiesc”. Căci nu ştii nimic sigur. Pentru ziua de mâine [doar] Domnul va griji”.

(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/24/everghetinos-2/)

***

Nimeni nu trebuie sa deznadajduiasca vreodata, chiar daca a pacatuit mult, ci cu pocainta sa aiba nadejde în mantuire

“Ia aminte, frate, că, pe nevoitori, vrăjmaşul îi luptă în felurite chipuri. Astfel dar, înainte de a fi săvârşită fărădelegea, o micşorează în ochii acestora foarte. Şi mai cu seamă pofta desfătării trupeşti într-atât de măruntă o arată înainte de a se înfăptui, încât aproape că îi pare fratelui cu nimic deosebindu-se de a vărsa pe pământ un pahar cu apă rece. Odată săvârşită, cel viclean înalţă tare fărădelegea în faţa celui ce a păcătuit, ridicând împotriva lui mii de valuri de gânduri, pentru ca, scufundând mintea fratelui, să-l târască pe acesta în adâncul deznădejdii. Aceste uneltiri ale vrăjmaşului, ştiindu-le mai dinainte, iubite, ia aminte să nu fi înşelat de el şi să păcătuieşti. Dacă, însă, vei cădea în vreo greşeală, să nu stărui într-însa, deznădăjduind de a ta mântuire, ci ridică-te şi întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău şi îţi va fi iertător. Căci îndurător şi milostiv este Stăpânul nostru, îndelung-răbdător şi mult milostiv, iar pe cei ce se pocăiesc cu adevărat nu îi leapădă, ci îi primeşte grabnic şi cu bucurie. Când îţi spune vrăjmaşul: “Eşti pierdut! Nu te mai poţi mântui!”, tu să-i zici: “Eu am Dumnezeu milosârd şi îndelung-răbdător şi nu deznădăjduiesc de mântuirea mea. Cel care ne-a dat poruncă de şaptezeci de ori câte şapte a ierta aproapelui, cu mult mai vârtos El Însuşi iartă păcatele celor ce cu tot sufletul se întorc către Dânsul”. Şi astfel, cu harul lui Dumnezeu, se va îndepărta de la tine războiul”.

(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/20/everghetinos-1-5/)

Legaturi: