Război întru Cuvânt

Intreg filmuletul care reda inregistrarea dialogului parintelui staret Melchisedec de la Putna cu parintele pustnic Proclu Nicau:

“- Eu am fost inselat de mai multe ori si ‘trantit’ prin minte – tot prin ‘Doamne Iisuse’ - , am fost vatamat la minte…

- Uite cum ii: prin smerenie, prin cainta se poate ‘repera’, daca mai sunt zile si mai este viata. Dar cand o pus mainile pe piept si a iesit sufletul, cu atata o ramas. Omul cat ii in viata se poate ‘repera’, se poate sa faca din cele bune, mai bune si s-ar putea sa faca din cele bune, mai rele. Mantuirea o ramas amu` in mana noastra. [Daca] vrem, ne mantuim. Ca asa spune un Sfant Parinte: O, omule, de aicea trebuie” ori iadul, ori raiul si cine s-o trezit cu sufletul n-are altceva decat sa planga. Si temelia nevointei celei duhovnicesti ori pustnicesti ori a acelor care doresc linistea sunt lacrimile si suspinul inimii. Continuare»

10 Comentarii »

Din cuvantul despre “Monahism si mirenism” rostit la sinaxa staretilor de la Ramet, in noiembrie 2006, de p. Rafail Noica:

“Ma simt deosebit de cinstit sa ma aflu aici. Pana azi eu sunt invatat sa fiu un ieromonah intr-o manastire, si atat. Si ma vad cinstit peste masura. Fie ca Domnul sa rasplateasca cinstirea pe care o aveti, si fie ca Domnul sa faca roditor cuvantul! Pe de o parte, imi vine sa zic, specia monastica si in general, slujitorii altarului, nu stiu de ce, imi sunt deosebit de dragi si de apropiati. Pe de alta parte, niciodata nu stiu ce sa zic si cu ce sa incep. Continuare»

5 Comentarii »

Continuare»

11 Comentarii »

“M-au îndemnat să îmbrăţişez viaţa monahală: harul Domnului, conştiinţa păcatelor săvîrşite şi a netrebniciei vieţii pe care am trăit-o – cea dintîi şi mai de seamă consecinţă a cunoaşterii lui Hristos aceasta îmi pare a fi: ni se deschid ochii asupra propriei noastre nimicnicii, dobîndim facultatea de a ne vedea din afară (şi a ne înfiora), aşa cum ne privesc şi ceilalţi (vorba lui Sartre), ne putem însuşi neşovăitor şi nereticent versetul 22 al psalmului 72: “Că eram fără de minte şi nu ştiam; ca un dobitoc eram înaintea Ta” -, dorinţa ispăşirii (ori măcar a unei îndreptări) şi – de ce n-aş recunoaşte-o? – experienţa anilor de închisoare (au fost pentru mine un eveniment existenţial cutremurător) – datorită cărora am putut lua contact nemijlocit cu realitatea vieţii, cu ceea ce se pricepe ea a deveni cînd se leapădă de măşti, artificii, decoruri şi sulemeneli. Continuare»

11 Comentarii »

“Sunt mai primejdioase si mai greu de lecuit pacate care par a se ivi sub forma virtutilor si sub chipul lucrurilor duhovnicesti, decat acelea care se nasc pe fata, pentru placerea trupeasca. Acestea din urma, ca niste boli care se vad de departe, se recunosc usor si se pot vindeca, pe vand cele mentionate mai inainte, acoperindu-se sub vesmantul virtutilor, raman netratate si-i fac pe cei molipsiti de ele sa sufere fara speranta mai mult timp si in chip primejdios” (Sf. Ioan Casian)

(continuarea capitolului “Despre dorintele trupului si ale sufletului” din cartea “Convorbiri duhovnicesti” a Sf. Ioan Casian – prima parte aici):

XIII

Din ciocnirile si impotrivirile acestei lupte ia nastere incetineala folositoare si mantuitoare pentru noi, fiindca rezistenta si puterea corpului ne intarzie de la infaptuirea celor pe care mintea noastra le-a gandit fara rost, iar uneori, urmand o stare mai lunga, fie de cainta, fie de indreptare, aceasta zabovire ne indreapta prin revenirea asupra gandurilor si faptelor noastre nu indeajuns de bine chibzuite.

In sfarsit, vedem ca aceia care nu sunt opriti de nici o piedica a trupului sa-si indeplineasca dorintele lor, adica demonii si celelalte duhuri ale raului cazute din randul ingerilor, sunt cu totul raufacatoare pentru oameni prin aceea ca nu sovaie sa faca raul odata ce l-au inceput; sufletul lor, dezlegat de substanta materiei, este pe cat de iute la planuri, pe atat de primejdios la infaptuiri si, fiindca le este foarte usor sa faca fara zabava ce au vrut, neintervenind nici un moment de razgandire mantuitoare, raul pus la cale se infaptuieste nemijlocit. Continuare»

6 Comentarii »

“Primesti un tanar cu Facultatea de Teologie sau alta facultate absolvita, te impresioneaza la prima vedere cu greutatea studiilor si cu putina evlavie si hotarare de a-si inchina viata in manastire. Dupa o verificare de un an, doi sau mai mult, il recomanzi pentru imbracare sau rasoforie. Mergi mai departe – o tundere in monahism, o diaconie sau preotie. In postura aceasta se uita pe sine, devine mare sfatuitor, indrumator, doritor de locuri sfinte – Ierusalim, Sfantul Munte, daca se poate – de o bursa in strainatate. Ajuns acolo, invata engleza, germana, franceza si toata scolastica protestanta, incepe sa lepede rasa, dulama, ramane in durligile goale, in cravata, elegant, cu cursurile in geanta pe strazile Romei, Parisului sau altei metropole europene, ori prin Elvetia sau Belgia. Continuare»

6 Comentarii »

“Mila este una din virtutile cele mai adanci pe care se bazeaza crestinismul nostru. Nu se poate creste duhovniceste fara mila. Si mi-a ramas, printre alte imagini frumoase, printre tablouri de viata sau de prin vietile sfintilor sau din marii scriitori, un tablou din Dostoievski, din “Fratii Karamazov“. E acel tablou cand vine la parintele Zosima un tanar si bate la poarta manastirii si spune ca vrea sa se faca monah. Si prima incercare, ca pretendent la viata monahala, e cea care se refera la “ascultarile de inima“. Si se duce parintele staret cu ucenicul nou venit, la una din chiliile manastirii si ii zice: Iata, aici, trebuie sa ai grija de batranul acesta! cand a intrat acolo in chilie baiatul – unul cu un nas subtirel! – l-a izbit mirosul, aerul inchis al camerei.

- Ce am de facut? intreaba tanarul. Continuare»

18 Comentarii »

Parintele Iustin Parvu la 89 de ani – taria iubirii fara odihna

“Pierderea duhului de nevointa in viata manastireasca este usor de explicat. De indreptat este mai greu. Aceasta s-a petrecut odata cu implicarea socialului in viata manastirilor. Toate aceste curente socialiste si materialiste care s-au elaborat sub forma socialismului utopic si au atins apogeul in ideologiile marxist-leniniste, au patruns din Occident in intreg Rasaritul Europei prin ideologii lor bine indoctrinati si prin scrierile lor, si s-au raspandit si in Rusia. Acestea au orientat viata spre desfatarile trupesti, iar poporul rus a cunoscut atunci cea mai mare cadere morala si duhovniceasca. Biserica, afectata de aceasta stare sociala, incepu sa ia mai mult aminte la forma exterioara, inmultindu-si zidurile impopotonate cu fel de fel de podoabe de prisos. In manastiri stapanea acelasi duh de emancipare, iar monahii se indeletniceau indeosebi cu degustarea vinurilor si bauturilor spirtoase si bucatelor cat mai alese. Ei bine, decaderea lor de atunci, pe care o infatiseaza foarte bine Dostoievski in romanele sale, a fost mai mare decat a noastra de acum si totusi ei s-au ridicat. Intotdeauna au exista in Biserica ridicari si caderi. Caderea noastra se prelungeste pentru ca manastirile noastre n-au mai odraslit oameni duhovnicesti, si cand au odraslit, acestia au fost panditi si crunt vanati de comunisti cu scopul exterminarii lor, ca nu cumva prin rugaciunea lor curata si profunda sa lege puterea diavolului. Iar astazi lucrurile stau la fel. Continuare»

9 Comentarii »

“În faţa unei uşi şi a unei chilii modeste, zeci de persoane, bărbaţi, copii, femei, unii cu desagii alături, aşteaptă. Unii şoptesc rugăciuni, alţii citesc acatiste sau canoane. În odăiţa aceea modestă, Părintele Iustin Pârvu spovedeşte oamenii. 17 ore în şir, cu foarte mici pauze, părintele primeşte cu suflet cald, aceşti pelerini-penitenţi care vin la el din toate colţurile ţării, să-şi verse lacrimile durerii şi ale pocăinţei, să-şi uşureze sufletul de păcatele grele sau uşoare. Odăiţa aceea mică şi sărăcăcios-monahală cuprinde în ea şi raiul pe care Părintele Iustin îl ţine acolo viu prin rugăciunile sale neîncetate, dar şi iadul păcatelor mărturisite, grozave sau mărunte.

17 ore în scaunul de spovedanie

Părintele Iustin spunea:

“Când ai de a face, ca duhovnic, cu ceata aceasta nesfârşită de penitenţi, îţi trebuie o răbdare ca a lui Hristos ca să nu te îngrozeşti de felul în care satana lucrează în lume cuprinzând sufletele oamenilor. Diavolul este foarte iscusit în a îndemna pe oameni la păcat şi foarte inventiv în a insufla păcatele de tot felul în inima oamenilor. Apăsaţi de greutatea păcatelor enorme, oamenii vin aici să şi le spună. Unele păcate sunt grele ca iadul, te îngrozeşti ascultându-le, cad peste tine, ca duhovnic, asemenea unor bolovani imenşi şi strivitori. Atunci stau şi mă rog să mă apere Dumnezeu de slăbiciuni sufleteşti şi de încrâncenarea inimii. Şi se risipeşte spaima păcatului grozav şi penitentul pleacă uşurat“.

Când eram profesor la Seminarul Teologic, unii părinţi ai elevilor veneau să se spovedească la noi, la părinţii profesori. Apoi stăteau la Sf. Liturghie şi se împărtăşeau. Am observat că părintele unui elev, când venea la miruit, îmi săruta mâna şi apoi umărul. După două sau trei întâplări de felul acesta l-am întrebat de ce mă sărută pe umăr. Omul, care se spovedea la mine, mi-a răspuns: “Părinte, am sărutat umărul pe care am pus păcatele mele prin spovedanie“. Atunci m-am speriat. Aveam propriile mele păcate şi mă îngrozeam de faptul că cineva mai punea şi păcatele lui pe umerii mei. Acum, când l-am auzit pe părintele Iustin, m-am gândit câte greutăţi are un duhovnic de mănăstire, care este, poate, mai solicitat la spovedanie, decât oricare altul.

Dacă Dumnezeu îl întăreşte câte 17 ore pe zi în scaunul duhovniciei, sigur că Duhul Sfânt lucrează în preacuvioşia sa puterea neîngrozirii de ce aude, răbdarea şi uşurarea inimii şi minţii de povara păcatelor ascultate.

Nu ştiu ce vorbeşte părintele Iustin cu penitenţii săi, nu în sensul înşiruirii păcatelor mărturisite, ci în sensul iertării, ce cuvinte de mustrare şi de iertare le spune, cum le aşază sufletul curăţat prin spovedanie în rosturile lui, cu ce cuvinte îi mângâie sfătuindu-i să nu mai greşească. Dacă te duci la uşa pe care penitenţii ies după mărturisire, vei vedea că oamenii au feţe ca de înger. Radu Gyr scria, într-un volum de poezii de pe frontul din Rusia – unde fusese trimis de mareşalul Antonescu să moară -, că “Ostaşii au chip ca de înger când mor“.

Cuvântul părintelui este tare, în sens spiritual, dar mai mare decât cuvântul care iese din gura lui este duhul din el care ţi se comunică dincolo de cuvânt, cu o forţă irezistibilă, fără a-ţi viola gândul şi sensibilitatea, în mod mângâios, cuprinzându-te din toate părţile ca o apă binecuvântată. Dar şi logica lui este spirit de foc, ieşind dintr-o convingere nestrămutată a credinţei lui, dintr-o experienţă de duhovnic uriaşă, încununată şi de experienţa închisorilor prin care a trecut, unde răbdarea lui s-a format şi unde a mângâiat, a mustrat şi a vindecat cu rugăciunea şi cu dragostea.

Un pelerin îmi spunea – şi eu am fost de părerea lui – că cel mai tare (exprimarea lui) dintre toţi monahii de astăzi este Părintele Iustin. Eu nu am sesizat tăria lui din comportament, dar în duh şi în consevarea puterii pe care o are asupra oamenilor, fără nici o gesticulaţie ostentativă, este, într-adevăr, cel mai tare monah, mai tare ca orice arhiereu care, prin fatalitatea poziţiei, rămâne mereu izolat, ieşind din această situaţie forţată numai prin gesturi de voinţă excepţională, care rămân memorabile, dar sunt rare. Părintele Iustin este una cu mănăstirea, una cu slujirea, una cu spovedirea, una cu penitentul pe care îl curăţă prin spovedanie, şi-l consolează prin cuvânt bun şi iubire. Continuare»

10 Comentarii »

• Sf. Lavrentie de Cernigov: “Vor fi multi surzi si multi orbi…” (proorocii despre vremurile din urma)

“Părintele tot timpul ne repeta că sufletele merg în iad aşa cum merg oamenii duminica de la biserică la chefuri, iar în rai precum oamenii merg la biserică în zilele de lucru. Spunând aceste lucruri, Părintele plângea amarnic, gândindu-se la sufletele ce se pierd: – Vai, cât de mulţi sunt în focurile iadului, şi toţi stau precum peştişorii puşi la saramură în butoaie. Măicuţele încercau să-l liniştească, dar el le zicea printre lacrimi: – Voi nu-i puteţi vedea, căci dacă i-aţi vedea, vi s-ar rupe sufletul de durere”.

• “Daca ai vazut ca un om plange, cum ai putut sa mai mananci?” (Sf. Cuv. Lavrentie al Cernigovului). Continuare»

15 Comentarii »