Staretul Efrem la Universitatea de Vest din Timisoara (2000)

Arhimandritul Efrem:  [...] Monahii, deoarece in­cearca a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul si din toata inima, iubesc—prin extensie—intreaga lume. Iubirea de frati (filadelfia) si iubirea de oameni (filanthropia), iubitii mei, este o consecinta a iubirii de Dumnezeu (filotheia). Daca iubirea de frati nu are ca baza iubirea de Dumnezeu, atunci este fal­sa, deoarece iubirea care nu izvoraste de la Dumnezeu nu este iubire, ci este rod al mandriei si al interesului propriu. Noi, la Sfantul Munte, zilnic vedem surprinderea inchinato­rilor care, la cateva minute dupa ce sosesc, ne zic: „Parca v-am cunoaste de ani de zile!” Iar noi le raspundem ca mo­nahul, prin lepadarea sa de lume si prin ascultare, razboieste patima iubirii de sine (filautia)—care este temelia man­driei—si astfel i se da indata de sus puterea de a avea o rela­tie iubitoare cu aproapele sau.

Monahismul, fratii mei, este „nervul” Bisericii. Asa cum spunea fericitul Sfant sarb, contemporan noua, Iustin Popovici, daca vrei sa intelegi cat de ortodox este cineva, trebuie sa vezi cat de mult iubeste monahismul. Vin multi la Sfan­tul Munte si vad ca, din fericire, astazi Muntele Athos este populat cu monahi tineri. De multe ori, cu buna intentie imi zic, atunci cand vin acolo la Manastirea Vatopedi: „De ce stau ascunsi aici toti tinerii acestia? Sa-i trimiti in lume, caci lumea are mare nevoie!” Iar eu le raspund: „Tocmai pentru ca in lume nevoia este foarte mare sunt oamenii acestia as­cunsi aici!” Deoarece prin nearatarea lor, prin neexpunerea lor, aduc inaintea lui Dumnezeu o ofranda de nepretuit, tocmai fiindca se roaga pentru lumea intreaga.

La Sfantul Munte se savarsesc zilnic aproape trei sute de Sfinte Liturghii. Se pomenesc mii de nume. Primim nenu­marate scrisori, chiar si din Romania, prin care lumea isi exprima durerea si problemele. Anul acesta am raspuns la aproape doua mii de scrisori dintre care multe sunt din Ro­mania.

La Manastirea Vatopedi sunt sapte icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului, iar Manastirea este impodobita si cu Cinstitul si Preasfantul Brau al Nascatoarei de Dumne­zeu. De multe ori ni se cere sa trimitem prin posta ulei din candelele icoanelor facatoare de minuni. Mai avem acolo si urmatoarea randuiala: inchinam cordelute de panza pe Braul Maicii Domnului si le trimitem femeilor neroditoare iar acestea nasc prunci, precum si celor bolnavi de cancer, care se tamaduiesc.

Insa, asa cum am mai spus, monahii indeosebi se roaga cu lacrimi pentru lumea intreaga. Cred ca monahismul con­tinua a avea aceeasi menire pe care a avut-o atunci cand a aparut pentru prima oara. Şi vreau sa va relatez un eveni­ment din viata unui sfant care a trait in veacul al cincilea du­pa Hristos, Sfantul Gheorghe Sinaitul, care este praznuit pe 11 martie. Acest sfant traia in afara Manastirii Sinai. Era isihast. Dar avea o dorinta: voia sa participe la o Liturghie in biseri­ca Invierii din Ierusalim. Pe vremea aceea insa, pentru a merge de la Sinai la Ierusalim, era nevoie de optsprezece zile la ducere si alte optsprezece la intoarcere. Şi, deoarece si-ar fi tulburat linistea, nu cuteza sa faca acest lucru.

Odata, pe cand se ruga, s-a aflat in duh in biserica Invi­erii, chiar in vremea cand liturghisea Patriarhul Ierusalimu­lui. Pe cand tamaia, Patriarhul l-a vazut pe Sfantul Gheorghe Sinaitul cel zavorat si s-a bucurat foarte mult, pentru ca fai­ma calugarului era mare. L-a trimis pe diacon sa mearga la el si sa-i sopteasca ca dupa liturghie sa nu plece, ci sa ia parte impreuna cu dansul la masa patriarhala. Diaconul a dus me­sajul Avvei Gheorghe iar acesta nu a raspuns nici da, nici nu, ci doar: „Va fi precum vrea Dumnezeu.” Terminandu-se Sfanta Liturghie, Patriarhul l-a asteptat la masa insa Batranul n-a aparut. Şi atat de mult s-a suparat ierarhul, incat a trimis indata o scrisoare de plangere la Manastirea Sinai, spunandu-i staretului ca Avva Gheorghe a dispretuit porunca patri­arhala.

Intre timp, pustnicul a fost adus in duh, dupa Sfanta Li­turghie, la chilia lui. Egumenul Manastirii Sinai, indata ce a primit scrisoarea, le-a zis parintilor: „Sa nu-l tulburam pe Avva Gheorghe, caci este vorba desigur de o confuzie”. Şi a raspuns asadar staretul catre Patriarh scriindu-i ca de pa­truzeci de ani Batranul nu iesise din Muntele Sinai. Patri­arhul s-a tulburat la primirea scrisorii si a trimis o comisie la manastire spre a vedea care este adevarul. Atunci staretul manastirii s-a hotarat a-l deranja pe Avva Gheorghe spre a-i spune ce s-a intamplat. Acesta, pentru a-l izbavi pe egumen de necazuri, i-a marturisit ca se aflase in biserica Invierii in duh si tot in duh a venit inapoi.

De ce v-am spus acestea? Deoarece, asa cum ziceam la inceput, monahismul are aceeasi menire si aceeasi maretie ca in vechime. Vesnicul pomenit Parinte Paisie, care a adormit in urma cu cativa ani, imi amintesc cum ne spunea ca atat de multe i se intamplau cateodata, incat ar putea parea altora de necrezut. Pe cand se ruga in chilia lui din Sfantul Munte mergea in duh prin diverse orase ale lumii, in spitale si, fi­ind nevazut, ii inchina pe bolnavi si se faceau bine. A ajuns pana si in Australia si in alte tari. Mergea prin case in timp ce sotii se certau, intrand intre ei fara a fi vazut, iar acestia se linisteau pe data.

Aceasta este puterea omului duhovnicesc, iubitii mei, care in duh ia parte la toate problemele lumii! De aceea, in istoria Bisericii, oameni care erau zavorati, care erau in de­partarile pustiei, au fost ridicati, de multe ori, de catre Pro­nia dumnezeiasca, la vrednicia de episcop. Cu toate ca, din punct de vedere omenesc, nu aveau experienta pastorala in lucrul cu oamenii, cu puterea harului lui Dumnezeu au avut insa foarte mari realizari, fiind in mijlocul problemelor po­porului, dand solutii perfecte si facand de multe ori lucruri ce depaseau puterea omeneasca.

De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur spune intr-un mod caracteristic: „Este suficient un singur om, arzand de ravna, pentru a indrepta un intreg popor.” De aceea, sa va rugati ca sa avem multe vlastare tinere in viata calugareasca. Pen­tru ca noi credem fara sovaire ca salvarea poporului roman nu se va face daca Romania devine membra a Comunitatii Europene, ori daca veti avea relatii bune cu americanii, ci renasterea poporului dumneavoastra va avea loc doar daca vor „rasari” calugari buni. Pentru ca, asa cum am spus, mo­nahismul este acela care va contribui in cel mai inalt grad la reinnoirea duhovniceasca din Romania dupa eliberarea ei de comunism.

As dori sa ma opresc aici, inalt Prea Sfintia Voastra, fi­ind gata a primi intrebari.

***

IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului: Cum am anuntat de la inceput, iata ca avem acum posibilitatea ca sa ii cerem Prea Cuviosului Parinte Arhimandrit lamuriri asupra problemelor care ne preocupa. Avem la dispozitie aproxima­tiv o ora si jumatate, deci timp suficient pentru a putea fi clarificate toate problemele care simtiti nevoia sa vi se lamu­reasca. (Intrebarile sunt citite de catre IPS Nicolae)

IPS Nicolae: «Ce ne puteti spune despre foaia pe care Parintele Paisie a scris-o pentru tinerii care veneau la el, in legatura cu Comunitatea Europeana si cu problemele ei la ora actuala, cu antihrist si cu toate cele pe care Parintele Paisie le face cunoscute in cartile sale?»

Arhim. Efrem: Fara indoiala, problema incadrarii tarii dumneavoastra, sau a oricarei tari, in Comunitatea Europea­na noi, cei din Sfantul Munte, o vedem cu multa retinere si cu multa ingrijorare. Pentru ca europeanul nu va putea inte­lege niciodata pe ortodox deoarece, din pacate, Europa are un mod de viata antropocentric, rationalist, umanist. Asadar, suntem nelinistiti, caci vedem ca si in Grecia vine acest cu­rent intr-un ritm rapid si il convinge astazi pe om, si inde­osebi pe grec, sa se instraineze de Traditia lui.

IPS Nicolae: «S-a auzit expresia „mantuirea poporului roman”, ori se stie ca de doua mii de ani romanii sunt cres­tini. Ce anume intelegeti prin expresia „mantuirea poporu­lui roman”?»

Arhim. Efrem: Prin „mantuirea (salvarea—n. ed.) poporu­lui roman” inteleg reinaltarea Bisericii Romaniei spre a-si dobandi vechea sa stralucire si slava.

IPS Nicolae: «Este stiut ca, de foarte multi ani, avortul este o practica. Numai in judetul Timis in fiecare an se fac peste sapte mii de avorturi, fara sa mai punem la socoteala anti­conceptionalele care se administreaza in cabinetele de planning si care sunt cele mai ieftine. Daca poate Sfintia Sa sa ne spuna care vor fi consecintele pe termen lung ale acestor fapte, mai cu seama ca tinerele primesc anticonceptionalele ca „tratament” inca de la varste fragede.»

Arhim. Efrem: Este un “dar” al Europei si acesta, avortul. Din pacate astazi oamenii judeca rational, nu teologic, desi ar trebui ca fiecare fapta a vietii noastre s-o vedem evanghe­lic, hristocentric, iar nu rational. A venit cineva la Sfantul Munte si mi-a zis urmatoarele: „Sotia mea era insarcinata. Ne-am dus la medic si a zis ca sunt unele indicii cum ca pruncul nu va fi sanatos”. Şi au facut avort. Eu i-am ras­puns: „Daca acest copil pe care il ai acum cu tine pateste un accident si ajunge sa stea la pat paralizat, o sa-l omori, sau o sa-l iubesti mai mult?” S-a rosit. Nu mi-a raspuns. Şi-a in­teles greseala.

Astazi oamenii nu-si dau seama ca avortul este cea mai cumplita crima. Nu constientizeaza faptul ca embrionul este o fiinta umana inca din momentul zamislirii sale. Şi fac avort. Din pacate astazi avorturile se fac cu atata usurinta si, in acelasi timp, cu atata insensibilitate. Singura noastra apa­rare in aceasta situatie este sa ne incadram perfect in Bise­rica si sa intelegem raspunderea pe care o avem. Parintii care fac avorturi sunt cei mai mari criminali.

IPS Nicolae: «Cum se resimte astazi in Sfantul Munte faptul ca acolo au trait mari sfinti, cum au fost de pilda Sfan­tul Grigorie Palama, Sfantul Sava, Sfantul Simeon si alti sfinti?»

Arhim. Efrem: Noi aghioritii, cand ne gandim ca in locul in care traim am avut asemenea sfinti, simtim multa teama, fiica si o foarte mare responsabilitate. Pentru ca este o mos­tenire foarte grea!

IPS Nicolae: «Doresc sa va intreb care este relatia din­tre Sfantul Munte, care tine stilul vechi si Grecia, care tine stilul nou?»

Arhim. Efrem: Este o intrebare buna aceasta. Sfantul Munte, desigur, prin traditie, urmeaza calendarul vechi. Insa, pentru ca cea mai mare dintre toate virtutile este dreapta so­coteala, datorita acestei ratiuni Sfantul Munte nu socoteste aceste treisprezece zile, diferenta intre noul si vechiul calen­dar, ca fiind un motiv sa se indeparteze de Biserica. De ace­ea stilistii care exista astazi au cazut in ratacire de-a dreapta deoarece chestiunea celor treisprezece zile, iubitii mei, nu este nici problema dogmatica, hristologica, nici a dogmei Maicii Domnului. Asadar nu este un motiv de indepartare sau de rupere de Biserica. Nu are importanta cand sarbatorim un sfant, are importanta cum il sarbatorim. Ba chiar de multe ori Biserica este nevoita sa schimbe anumite date ale sarbatorilor sfintilor: de pilda pomenirea Sfantului Mare Mucenic Gheorghe de cele mai multe ori nu este fixa din cauza ca poate cadea in Saptamana Mare. Asadar, orice ten­dinta de rupere a credinciosului de Biserica nu este corecta si trebuie sa o respingem.

IPS Nicolae: «In folclorul romanesc au circulat pana aproape de zilele noastre versuri isihaste. Este cunoscuta prezenta si ponderea isihasmului la romani. Exista documente la Muntele Athos in acest sens?» Şi o intrebare aditionala: «Unde este acum fiul filosofului roman Constantin Noica, care se pare ca este in Romania la ora actuala?» Dar ramane intrebarea cea dintai in legatura cu folclorul romanesc: «Cum apare in versuri care se gasesc si la Muntele Athos?»

Arhim. Efrem: Din cate stiu eu, in istoria Sfantului Munte exista descrieri istorice care releva raspandirea isihasmului Sfantului Munte in Romania. Dar daca cineva este interesat de aceasta problema poate sa vina in Sfantul Munte sa cer­ceteze bibliotecile aghiorite. Este o tema importanta pentru care merita facuta o lucrare stiintifica.

IPS Nicolae: «Cum trebuie privite relatiile dintre Biseri­cile ortodoxe si biserica catolica sau alte confesiuni crestine?»

Arhim. Efrem: Nu trebuie sa fim impotriva dialogului care se poarta intre Biserica ortodoxa si cea romano-catolica. Dar acest dialog trebuie sa se poarte de pe premise corecte. Sa nu avem noi ortodocsii tendinta de a baga apa in vinul nostru. Pentru ca, iubitii mei, exista o singura Biseri­ca, nu exista mai multe Biserici si Adevarul este „intr-Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica!” Bine.

IPS Nicolae: O alta intrebare: «Este pentru un preot obligatorie purtarea uniformei? Dar a barbii?»

Arhim. Efrem: Cu siguranta! Inalt Prea Sfintia Voastra, trebuie privita aceasta problema mai serios si din partea Bi­sericii din Romania, de vreme ce Biserica acum este libera. Nu mai exista motive de genul: „ni se interzice” ori „pe drum este riscant“. Acum si preotii trebuie sa inceapa sa aiba rasa. Pentru ca rasa nu este imbracaminte, ci este o emblema. In Bucuresti am intalnit un preot imbracat in reverenda si peste doua ore l-am intalnit civil. Şi m-am intristat, credeti-ma, m-am rusinat cand l-am vazut! Ce-l impiedica pe preot sa poarte reverenda si barba? Şi, de vreme ce vrem sa ne in­toarcem la Traditie, trebuie sa incepem de la cele mai sim­ple, adica de la acestea. Apoi mai vad ca preotii casatoriti poarta verighete. Nu este permis nici acest lucru pentru ca, odata ce preotul este hirotonit, este considerat casatorit mai intai de toate cu Biserica si abia dupa aceea cu sotia.

IPS Nicolae: Inainte de a comunica o alta intrebare as vrea sa va spun ca Parintele Staret m-a intrebat si pe mine unde imi este carja episcopala! Sigur, m-a intrebat si unde imi este culionul sau alte insemne ale arhieriei. Asa ca si Pa­rintele Staret are nedumeririle lui… Dar o alta intrebare: «Cum poate cineva sa scape de manie atunci cand este un temperament mai coleric?»

Arhim. Efrem: Daca cineva este tulburat si se manie pe orice, trebuie sa aiba o relatie corecta cu Iisus Hristos si Hristos, care este „pacea noastra”, dupa Sfantul Apostol Pavel, ii va darui duhul pacii. Mania este o lucrare demonica si nu este alungata decat de harul Duhului Sfant.

IPS Nicolae: «Invatamantul teologic — intreaba cine­va — este imbacsit de scolasticism, atat in disciplinele teologice, cat si prin formarea dascalilor de teologie. Cum se poate iesi din aceasta situatie?»

Arhim. Efrem: Scolasticismul poate fi indepartat daca, asa cum am spus la inceput, incep sa „mearga” bine manastirile. Iar monahii vor convinge invatamantul sa se intoarca la teologia patristica prin trairea lor.

IPS Nicolae: «In fata tentatiilor mentalitatii consumiste cum poate un tanar sa aiba o viata ancorata in Traditie?»

Arhim. Efrem: Aceasta problema o dezleaga Sfantul Ioan Gura de Aur cu doua cuvinte. Scrie urmatoarele: „De toate bucura-te, dar fugi de pacat”.

IPS Nicolae: «Mereu ni se vorbeste despre rugaciunea inimii. Nu poate fi un preot, care respecta Traditia, un prac­ticant al acestei rugaciuni a inimii? Cum poate un preot sa practice rugaciunea inimii?»

Arhim. Efrem: Desigur, fiecare se poate indeletnici cu rugaciunea lui Iisus, fiecare dintre noi are aceasta posibilitate. Trebuie sa aiba un program, un orar dupa care sa se ocupe si dimineata si seara cu rugaciunea lui Iisus si sa aiba lega­tura cu un duhovnic priceput in aceasta lucrare. Oricum, noi cunoastem destui mireni care practica aceasta rugaciune si au foarte multe roade.

IPS Nicolae: Cineva a trimis pe o coala mai multe in­trebari. As dori sa ma opresc [la una dintre ele] si sa-1 rugam pe Preacuviosul Staret sa ne raspunda la urmatoarele: «Care credeti ca este rolul Ortodoxiei din Romania in cadrul Ortodoxiei universale?»

Arhim. Efrem: Fara indoiala, Biserica Ortodoxa Roma­na a jucat un mare rol in Ortodoxia universala. Dar cred ca mai intai de toate Biserica Ortodoxa Romana ar trebui sa joace un rol important si in propria tara. Şi cred ca astfel, incet-incet, va avea rezultate si in propria tara. Pentru ca Biseri­ca Ortodoxa Romana are o mare putere in Romania. Dar si in afara Romaniei, desigur, a jucat un rol important.

IPS Nicolae: «La nivel de conducere administrativa Sfan­tul Munte Athos a facut vreun compromis, cu Comunitatea Europeana?»

Arhim. Efrem: Chinotita athonita nu a acceptat deloc influente din partea Comunitatii Europene. Ba chiar a venit o comisie in Sfantul Munte si ne-a zis: „Noi putem sa va ajutam, fara sa fie la mijloc guvernul Greciei”—pentru ca acum este nevoie de foarte multi bani pentru a se intretine Sfantul Munte—„numai un singur lucru vrem de la voi: sa puneti o placa de marmura pe cladirile renovate pe care sa scrieti: «Aceasta cladire a fost renovata de Comunitatea Europeana»” N-am acceptat si nici bani nu ne-au dat.

IPS Nicolae: Legat de intrebarea aceasta cineva pune urmatoarea intrebare: «Modelul Comunitatii Europene se preda tinerilor in scoala si li se sugereaza egalitatea intre principiile necrestine si cele crestine. Ce solutie ne sugerati?»

Arhim. Efrem: Din pacate, acum Comunitatea Europea­na vrea sa niveleze totul. De aceea vrea sa-i dea un rol femeii care este deasupra masurilor ei. Şi aceasta, fara indoiala, duce la destramarea familiei, sa stiti. Deja vedem ca in Europa divorturile sunt la fel de banale precum sandvisul cu branza.

IPS Nicolae: «Cand cineva se afla la o rascruce in viata si trebuie sa ia o hotarare si doreste din tot sufletul ca acea hotarare sa fie dupa voia lui Dumnezeu, cum sa afle voia lui Dumnezeu?»

Arhim. Efrem: Voia lui Dumnezeu poate fi aflata de catre un crestin daca vorbeste cu parinti duhovnicesti.

IPS Nicolae: «Este obligatoriu pentru o femeie sa poar­te capul acoperit in afara bisericii?»

Arhim. Efrem: Nu este obligatoriu ca femeia sa poarte capul acoperit in afara bisericii. Eu personal as vrea totusi ca femeia sa poarte capul acoperit, pentru ca aceasta impune mai mult respect. Dar sa nu ne oprim acum la astfel de lucruri…

IPS Nicolae: «Care ar trebui sa fie relatia preotilor din parohie cu manastirea» Intrebare, probabil, din partea unul preot.

Arhim. Efrem: Trebuie si preotii de mir sa aiba relatii cu manastirile. Noi vedem in Grecia ca preotul de mir casatorit care face o misiune duhovniceasca in parohia lui si este evlavios are bune relatii cu manastirile si indeosebi cu Sfantul Munte. Pentru ca un preot care vrea sa faca o lucrare duhovniceasca trebuie sa urmeze Traditia si pentru aceasta va lua exemplu de la „centrele” Traditiei, care sunt manastirile.

IPS Nicolae: «Muntele Athos traieste intr-un timp cu precadere liturgic. Noi aici avem o alta dimensiune pentru timp, mult ancorata in lumesc. Vorbiti-ne putin despre aceste doua aspecte ale timpului.»

Arhim. Efrem: Ascultati, poate trai cineva in lume fara a respecta programul din Sfantul Munte, insa urmand modul de viata aghioritic. Sa fiti aghioriti in inimile dumneavoastra. Nu are importanta ca noi facem Liturghia la miezul noptii si dumneavoastra la zece dimineata. Locul si tipicul sunt pe planul doi. Mai important este modul.

IPS Nicolae: «In ce masura s-au resimtit in Athos valu­rile schimbarilor care s-au petrecut in Europa in ultimele doua secole?»

Arhim. Efrem: Sfantul Munte Athos nu este influentat in ceea ce priveste modul de vietuire. Desigur, poate ca s-a diversificat baza materiala a modului zilnic de viata. Sfantul Munte nu respinge dezvoltarea mijloacelor de trai zilnic— insa totul in limite rezonabile—indeosebi atunci cand aces­tea nu se opun vietii duhovnicesti.

IPS Nicolae: «As dori sa va intreb cum poate un tanar de astazi, o fata care poarta fusta mini si un tanar cu cercel in ureche, sa fie totusi aghiorit in inima?»

Arhim. Efrem: Daca ar trai intr-adevar dupa un model aghioritic, atunci fetele si baietii acestia nu ar purta fusta scurta sau cercel in ureche. Pentru ca eu cred ca cei care fac asemenea lucruri au un gol in suflet si vor sa-l umple cu acestea, dar din pacate nu reusesc.

IPS Nicolae: «Ce se intampla cu manastirile romanesti din Sfantul Munte? Am inteles ca se confrunta cu o mare saracie, ca nu mai sunt atat de multi calugari romani acolo.»

Arhim. Efrem: Chiliile romanesti si schiturile, in clipa aceasta, pot spune ca sunt populate. Desigur, Schitul cel mare al Cinstitului Inaintemergator [Prodromu] nu are foarte multi calu­gari, dar treizeci, patruzeci tot sunt.

IPS Nicolae: «Cum trebuie sa se raporteze un om la pro­priul sau trup, sa-l hraneasca, sa-l spele, sa-l imbrace, asa incat sa nu cada in patimi trupesti?» Este un semn de intrebare.

Arhim. Efrem: Pentru a nu cadea in ispite trupesti omul trebuie sa ia parte la Tainele Bisericii, sa se marturiseasca, sa se impartaseasca, sa se roage, sa frecventeze biserica, dar nu asa, intr-un mod haotic, ci sa aiba un program exact. Trebuie sa fim constienti de faptul ca modul programat si randuit cu grija al lucrarii duhovnicesti are roade. Dar daca frecventam biserica numai cand ne aducem aminte, daca ne spovedim cand ne aducem aminte, ne impartasim cand ne aducem aminte, acest mod de viata nu are deloc roade.

IPS Nicolae: «Din ce cauza religia ortodoxa este impo­triva altor culte crestine, cu toate ca propovaduieste iubirea chiar si a vrajmasilor?»

Arhim. Efrem: Este un lucru hazliu sa ne gandim ca Or­todoxia este impotriva vreunui om. Ortodoxia este impotriva duhului ratacit al acestor crestini care nu gandesc corect, nu este impotriva persoanei.

[...]

IPS Nicolae: «Acedia este considerata a fi un demon viclean. Cum putem sa-l invingem? Ce sa facem cand ne spune sa parasim chilia sau camera noastra?»

Arhim. Efrem: Acedia lupta mai ales pe monahi. Cand avem duhul acesta trebuie sa ramanem in chilie si sa ne ur­mam programul, chiar daca il facem cu dificultate. Asa vom lovi achedia.

IPS Nicolae: «Multi tineri considera ca ceea ce le cere Biserica Ortodoxa reprezinta o anumita constrangere. De unde credeti ca vine acest lucru, adica constrangerile pe care le impune Biserica unui credincios?»

Arhim. Efrem: Acesti tineri inteleg gresit libertatea, de aceea au astfel de sentimente. Liber nu este cel care face ceea ce vrea, se duce acolo unde vrea si spune ceea ce vrea; liber nu este cel care, fiind un mare om de afaceri, conduce oamenii. Liber este acela care nu este subjugat de patimile sale. Sunt unii care vin la Sfantul Munte si zic: „Acesti calu­gari din Athos sunt sclavi toata viata lor!” „Nu numai ca nu sunt sclavi, ci sunt chiar mult mai liberi ca tine”, i-am spus unui om de afaceri care avea trei mii de angajati. Pentru ca ce libertate este aceea atunci cand, de pilda, te manii? Cand cineva este subjugat patimii, atunci este rob. Spune Sfantul Apostol Petru: Ceea ce te biruieste, aceea te si stapaneste“.

(VA URMA)

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

“Sfântul Munte este împotriva ecumenismului!”

***

Omilie la Facultatea de Teologie din București (Mărturie athonită în România)

” [...] Arhim. Efrem: Mă bucur mult că sunt împreună cu dumneavoastră. Pentru cei care-şi amintesc, ne întâlnim pentru a doua oară în Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cred că şi prezenţa mea aici este de la Dumnezeu, este în pronia dumnezeiască, deoarece în clipa aceasta şi eu mă aflu în ascultare. Noi credem că orice om care se află în ascultare se află de fapt în chiar voia lui Dumnezeu. Aşadar, este un dar al harului dumnezeiesc faptul că mă aflu din nou în facultatea dumneavoastră, într-o zi ca aceasta pe care o pot considera istorică pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, deoarece am inaugurat Centrul pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, care sper că o să vă deschidă orizonturi noi şi vă va ajuta într-un mod foarte special să pătrundeţi, atât cât vă permite perspectiva academică, în experienţa teologiei. Îndeosebi, aşa cum mi-a spus Părintele Constantin, sunt de mult folos lucrările Părinţilor recenţi ai Bisericii Ortodoxe, aşa cum este Părintele Stăniloae, un mare luminător al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Iustin Popovici, Părintele Sofronie de la Essex, precum şi noii Părinţi aghioriţi, podoabe ale Bisericii Ortodoxe între care Gheron Iosif Isihastul, Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunachiotul, Părintele Porfirie şi mulţi alţii… Dar şi cei ai dumneavoastră, aşa cum este prezenţa binecuvântată a Părintelui Cleopa, a Părintelui Sofian care a adormit de curând şi pe care l-am cunoscut acum doi ani. De la prima întâlnire cu dânsul am simţit că omul acesta este un vas deosebit al harului dumnezeiesc.

Pr. Prof. C-tin Coman: Trebuie să spunem, cu îngăduinţa dumneavoastră, că astăzi este ziua sa de naştere, ar fi împlinit 90 de ani.

Arhim. Efrem: Nu este nici acest lucru întâmplător! Trebuie să ştiţi că toate amănuntele din viaţa noastră, toate evenimentele, aşa cum au spus Părinţii Bisericii, sunt toate în voia şi în pronia lui Dumnezeu. Faptul că eu îmi mişc acum mâna este o lucrare a proniei lui Dumnezeu. Ar fi putut mâna mea să paralizeze, aşa cum se întâmplă cu foarte mulţi oameni care se aşează şi nu se mai ridică, ori care se culcă sănătoşi şi nu se mai scoală a doua zi. Aşadar, faptul că ne aflăm aici este o lucrare a proniei dumnezeieşti.

Astăzi, cu prilejul inaugurării Centrului pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, am dorit să vă împărtăşesc câteva trăiri, câteva experienţe ale unor oameni sfinţi pe care i-am cunoscut, pentru ca în mod practic să se adeverească faptul că teologia noastră este una experimentală, empirică, şi că teologia academică, teologia de şcoală primeşte valoare doar din moment ce este adeverită în „universitatea pustiului”, care este orice mănăstire ortodoxă; cu atât mai mult republica monahală ortodoxă din Sfântul Munte. Aşa cum ştiţi, Sfântul Munte nu ne aparţine numai nouă, grecilor, ci întregii Biserici Ortodoxe. Dovada acestui lucru sunt mănăstirile de la Athos: cu toate că ţin de statul grec, pronia Maicii Domnului a făcut ca în ele să vieţuiască monahi de pretutindeni, ai întregii Biserici. Mai mult, există o mănăstire rusească, alta sârbească, una bulgărească, precum şi cele două schituri mari româneşti: Prodromu şi Lacu. Iar noi avem cinstea deosebită de a deţine în aria noastră chilii româneşti prin tradiţie, pe care dorim să le păstrăm ca atare.

Despre sfintenia vadita a Parintelui Dionisie Ignat de la Colciu.

Care era spovedania lui? Ce spunea despre tinerii monahi de astazi?

O binecuvântare cu totul specială pentru noi este prezenţa, la Schitul Colciu, a unuia dintre sfinţii de astăzi: Părintele Dionisie Ignat. El este un om al smereniei prin excelenţă. Vreau să vă spun că de mulţi ani este orb, iar când îl întâlneşti îţi spune: „Sunt orb pentru păcatele mele”. Vă voi descoperi un lucru: odată m-a chemat printr-un ucenic de-al dânsului să merg să-l spovedesc de urgenţă. Care credeţi că era păcatul care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania? Prea Sfinţite Părinte Ciprian, cred că în astfel de situaţii avem îngăduinţa să spunem cele auzite la spovedanie… Ce credeţi că mi-a spus?!

„Gheronda, zice, sunt orb pentru păcatele mele. Câteodată această neputinţă a mea îmi provoacă oarecare supărare lăuntrică, iar asta nu-mi place. Din cauza asta v-am chemat”.

Acesta era „păcatul” care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania! De multe ori, mulţi părinţi din mănăstirea noastră, sărutându-i mâna, au simţit bună mireasmă, datorită sfinţeniei şi ascezei sale. Acest Părinte face în mod deosebit cinste României. Are mai mult de 70 de ani în Sfântul Munte. A făcut ascultare necondiţionată la părintele său duhovnicesc.

Tinerii de astazi ucenicesc la cele ale mandriei. Smerenia nu mai este inteleasa in cultura europeana, antropocentrica

Când l-am întrebat cum vede monahismul contemporan la Sfântul Munte, mi-a răspuns:

„Gheronda, tinerii care vin astăzi la Athos sunt bine intenţionaţi, dar sunt stăpâniţi de un spirit critic foarte puternic, datorită modului de viaţă greşit al lumii de azi. Noi priveam gura duhovnicului ca pe gura lui Dumnezeu şi orice ne spunea, nu ceream un alt cuvânt. Astăzi suntem nevoiţi adesea să explicăm de ce dăm o anumită poruncă!”

Trebuie să ştiţi că, după Sfinţii Părinţi, explicarea poruncii este un pogorământ, iar nu un fapt firesc. De aceea un motiv pentru care astăzi nu mai există duhovnicia de demult, nu este acela că omenirea de astăzi, care este un pic pervertită, nu mai are forţa ascetică a celor de demult, ci pentru că oamenii de astăzi nu mai au aceeaşi dispoziţie de a se nevoi precum cei din vechime. Astăzi tinerii noştri ucenicesc la cele ale mândriei, la încrederea în sine, care este un „dar” al civilizaţiei europene. Din păcate, astăzi, europeanul a rătăcit un pic în acest domeniu şi trăieşte antropocentric. Europa consideră smerenia — care este cel mai binecuvântat rod al Duhului Sfânt — ca fiind complex de inferioritate. De aceea teologia ortodoxă învaţă încrederea de sine în Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pot totul întru Hristos, care mă întăreşte”. Hristos însuşi ne-a asigurat: „Iată, v-am dat toată puterea să călcaţi pe şerpi, scorpii şi toată puterea vrăjmaşului.” De aceea, fraţilor, în monahismul ortodox, care este adeverirea teologiei ortodoxe, tânărul se încadrează în monahism, tăindu-şi voia cu voia sa şi urmează voia părintelui duhovnicesc.

Din păcate astăzi, judecat din perspectiva antropocentrică, monahismul este considerat un mod de viaţă greşit. Ne spun mulţi dintre închinătorii de la Sfântul Munte: „Voi, stareţii, sunteţi nişte dictatori!” Iar noi le răspundem: „Am fi fost dictatori dacă i-am sili pe monahi să facă voia noastră.” Un părinte duhovnicesc însă, fraţilor, contribuie la caracterul pe deplin hristocentric al monahismului şi al creştinismului. El nu va încerca niciodată să-l pună pe ucenic să facă voia părintelui duhovnicesc, ci face tot ce este posibil, după multă rugăciune, ca să-i convingă pe călugări să-şi identifice propria lor voie cu voia lui Dumnezeu. Acesta este caracterul hristocentric absolut al creştinismului. Aşa cum accentuează Părintele Iustin Popovici în scrierile sale, faptul că ucenicul este ascultător la modul absolut îl face să dobândească voinţa lui Hristos, mintea lui Hristos, gândirea şi inima lui Hristos şi devine următor al Lui.

De aceea, vedeţi, toţi aceşti părinţi duhovniceşti virtuoşi, îndeosebi cei de astăzi, au dăruit multă speranţă lumii, au arătat că Dumnezeu este viu. Oricine întâlnea astfel de Părinţi avea sentimentul celor spuse de Sfântul Apostol Pavel în Noul Testament: „Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci este acelaşi.”

Parintele Sofronie Saharov – un alt Grigorie Palama, parintele Efrem Katunakiotul – un sfant Spiridon contemporan. Experienta luminii necreate la Cuviosul Paisie

Când l-am întâlnit pe Părintele Sofronie de la Essex, care după părerea multora şi a mea personală este un alt Sfânt Grigorie Palama, mi-a spus că în timp ce rostea rugăciunile Sfintei Liturghii gura sa scotea flăcări, iar veşmintele răspândeau lumina cea necreată. Aşa cum el însuşi mi-a spus, zile în şir era copleşit de această lumină dumnezeiască. Asta îmi aminteşte cele ce mi-a povestit odată Părintele Paisie:

„Într-o iarnă, pe la apusul soarelui, plecam de la Mănăstirea Stavronichita, îndreptându-mă către chilia mea. La 100 de metri de poarta mănăstirii, m-am întâlnit cu un grup de cinci studenţi care mă căutaseră la chilie (era aproape de Stavronichita) şi-mi aduseseră ceva de la un părinte arhimandrit din lume. Negăsindu-mă, le-au lăsat la chilie şi s-au dus către mănăstire. Când m-au întâlnit m-au rugat să rămân puţin cu ei şi să le vorbesc. Aveau multă râvnă pentru Dumnezeu. Astfel, fără să-mi dau seama, a trecut mult timp stând de vorbă. Nici ei nu se dezlipeau de mine. S-a întunecat însă şi, deoarece nu se mai vedea nimic, i-am trimis la mănăstire, ajungând la vreme înainte de a se închide porţile. Eu m-am grăbit să ajung la chilie. Din pricina întunericului nu mai distingeam drumul şi astfel am intrat în nişte mărăcini, nemaiputând ieşi. Nu aveam nici lanternă. Mi-am zis că, pe frigul acesta, cu un singur plămân, este imposibil să supravieţuiesc nopţii care mă aştepta în desiş. Am îngenuncheat şi mă rugam pentru ieşirea sufletului, nemaiavând nici o speranţă de viaţă. În timp ce mă rugam, deodată din mine iese o lumină aşa de puternică, încât soarele la amiază putea fi considerat întuneric în comparaţie cu ea. Condus de această lumină am ajuns cu bine la chilie şi, îndată ce am pus cheia în uşă, a dispărut”.

V-am relatat această întâmplare inedită pentru ca să vă arăt că experienţa Părinţilor Bisericeşti este una comună. Este aceeaşi experienţă a luminii dumnezeieşti necreate în diferite împrejurări.

Părintele Efrem Katunachiotul care a adormit întru Domnul acum patru ani îmi spunea aproape acelaşi lucru referindu-se la experienţa dânsului. Astfel, în timp ce se ruga, chilia i s-a umplut de lumină şi se întreba în inima sa ce putea fi aceasta. A auzit însă un glas preadulce care cânta un tropar al Cincizecimii: „Toate sunt dăruite de Duhul Sfânt…” Era o mărturie că lumina necreată este însăşi prezenţa Duhului Sfânt. Trebuie să vă mai spun că Părintele Efrem Katunachiotul, care este ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul, este un contemporan Sfânt Spiridon al Trimitundei. Dau mărturie personală înaintea Bisericii că atunci când l-am întrebat odată cu îndrăzneală — deoarece îi port numele şi avea o afecţiune deosebită pentru mine — dacă a slujit vreodată în prezenţa văzută a îngerilor, mi-a răspuns afirmativ: „Da, fiule, m-a învrednicit harul lui Dumnezeu să slujesc cu îngerii. Aveam heruvimi de-a dreapta şi de-a stânga”. Acest om, atunci când slujea avea faţa plină de lumină şi când îl vedeai credeai că este Moise Proorocul. De multe ori, când făcea otpustul la Sfânta Liturghie faţa lui era atât de luminoasă încât îmi amintea de Moise coborând de pe Muntele Sinai cu tablele legii. Părintele Efrem are multă îndrăzneală la Dumnezeu, se arată astăzi multora, aşa cum veţi vedea şi din următoarea întâmplare:

Un tânăr portretist din Tesalonic (care purta şi cercel!) şi care nu era, se înţelege, om al Bisericii, a văzut într-o librărie cartea despre Părintele Efrem pe care a editat-o mănăstirea noastră (şi care din fericire acum se traduce şi în limba română) şi i-a plăcut atât de mult faţa Părintelui încât a desenat-o cu creionul. În timp ce lucra la portret, în cameră s-a răspândit deodată bună mireasmă. A fost foarte impresionat, însă aşa cum singur spunea, nu voia să meargă cu gândul mai departe. Terminând portretul, l-a pus în servietă. După mai multe zile a luat servieta şi s-a suit într-un taxi. Având nevoie să scoată un act din valiză, a tras din întâmplare afară şi portretul. Deodată mireasma s-a răspândit din nou, însă mult mai puternic, încât taximetristul s-a întors şi l-a întrebat: „Ce miroase, ai tămâiat în maşină?” Această întâmplare l-a determinat să vină să se închine la mormântul Părintelui Efrem şi să devină un creştin fidel.

Un alt eveniment legat de Părintele Efrem: o doamnă din Cipru ne-a scris că avea o problemă de familie foarte gravă. Noaptea a văzut un pustnic în vis care i-a spus: „Fiica mea, eu te voi ajuta. Voi fi alături de tine şi problema se va rezolva curând.” Nu i-a spus însă cine era. După câteva zile doamna respectivă s-a dus în Larnaca şi, trecând întâmplător — nimic nu este întâmplător! — pe lângă o librărie bisericească, a văzut cartea despre Părintele Efrem în vitrină. Cum a dat cu ochii de ea, au trecut-o transpiraţii reci, recunoscându-l pe ascetul din vis. Iar problema familială s-a rezolvat în scurt timp.

Vă voi mai spune o întâmplare, şi aceasta va fi ultima, căci voi primi după aceea întrebări. S-a întâmplat de curând în Pafos, Cipru. Un vopsitor vopsea pereţii unei case. În Pafos sunt mulţi struguri şi localnicii fac nişte dulciuri tradiţionale din must şi făină: înşiră alune pe aţă şi apoi le trec prin amestecul de must şi făină, alcătuind un fel de baghete pe care le agaţă la uscat afară, de nişte cârlige mari. Muncitorul, în timp ce vopsea, s-a dezechilibrat şi a căzut de pe scară, rămânând însă spânzurat de zid, deoarece un astfel de cârlig pentru uscat dulciuri i s-a înfipt în arcada orbitei. Durerea era insuportabilă. Urla de durere, însă casa nu era locuită şi nu avea cine să-l ajute. În timp ce striga după ajutor, suspendat de cârligul care-i intrase în ochi, vine un călugăr care îl ajută să coboare. „Mergi la spital, dar să ştii că nu ai nimic!” i-a zis monahul. „ O să-ţi pună picături în ochi şi o să pleci teafăr.” Muncitorul s-a dus la spital, le-a zis medicilor ce i s-a întâmplat, însă aceştia, uitându-se la ochiul lui, i-au spus că nu are absolut nimic. „Bine, dar am rămas agăţat de ochi!” „ Nu ai nici măcar o zgârietură!” În momentul acela a înţeles că este vorba de o minune, însă nu le-a zis nimic doctorilor. După trei zile a mers la un magazin de alimente şi a văzut acolo, pe un perete, fotografia Părintelui Paisie. Întrebând pe vânzătoare cine este călugărul respectiv, aceasta i-a răspuns contrariată: „Cum, nu-l ştii pe Părintele Paisie de la Athos?!” „Dă-mi mie fotografia!” i-a cerut muncitorul. „Nu se poate, o am ca binecuvântare!” „Nici dacă-ţi dau 500 de lire cipriote (o sumă foarte mare)?” „Nici măcar!” „Îţi dau 1000 de lire!” „Păstrează-le!” „2000 de lire!” „Oricât mi-ai oferi, nu o dau!” „Bine, dar vreau o fotografie a omului acestuia!” „Mergi la o librărie, cumpără o carte cu Părintele Paisie pe copertă şi vei avea ceea ce doreşti!” Aşa a şi făcut. Apoi a mărturisit tuturor că acesta este cel care l-a salvat prin intervenţie miraculoasă.

Harul Duhului Sfant lucreaza si astazi cu putere in cei care duc lupta cea buna

Aceştia sunt sfinţii contemporani nouă, dragii mei. Într-un manuscris din Sfântul Munte, un călugăr care avea mare evlavie la Sfântul Gheorghe, în timp ce se ruga în strană, într-o slujbă din Postul Mare, a fost răpit în chip minunat şi dus de Sfântul Gheorghe în rai, unde i-a arătat diferitele cete ale celor mântuiţi. După cum singur povesteşte, era acolo o ceată de monahi care străluceau mai mult decât toţi ceilalţi, având mai multă slavă. L-a întrebat aşadar pe Sfântul Gheorghe: „Cine sunt aceştia?” „Sunt cei care s-au sfinţit în ultima vreme, neavând multe exemple de sfinţenie precum cei din vechime!” De aceea, fraţilor, cu aceste puţine lucruri pe care vi le-am spus, aş dori să conştientizaţi înlăuntrul vostru că harul lui Dumnezeu există, există Duhul Sfânt, există trăiri ale Duhului Sfânt. Dacă aş avea timp v-aş povesti până seara, dar nu vreau să vă obosesc. Mesajul pe care vreau însă a vi-l da este: luptaţi lupta cea bună a credinţei şi fără îndoială că fiecare nevoitor va simţi înlăuntrul său harul Duhului Sfânt. Acestea am vrut să vă spun. Dacă doreşte cineva să pună vreo întrebare…

Întrebare: Cum poate cineva, într-o viaţă monahală în care bunele rânduieli şi tradiţia Sfinţilor Părinţi s-au pierdut, cum poate vieţui în Hristos sau cum se poate mântui?

Arhim. Efrem: Este adevărat că acum, din cauza comunismului, Biserica Ortodoxă Română se află într-o perioadă de refacere şi astfel unele mănăstiri în mod sigur nu au recuperat încă adevărata tradiţie. Însă pronia dumnezeiască va ajuta ca toate lucrurile să-şi recupereze rânduiala firească, aşa cum era odinioară. Dumneavoastră monahii trebuie să fiţi cu multă atenţie, să trăiţi în ascultare şi chiar dacă rânduielile încă lasă de dorit, să faceţi răbdare, iar harul lui Dumnezeu vă va ajuta. Oricum, monahul care este cu luare aminte nu riscă nici chiar în astfel de mănăstiri.

Întrebare: Preacuvioase Părinte Efrem, cum trebuie rugat părintele stareţ să-i dea binecuvântare ucenicului să se împărtăşească mai des, mai ales dacă duhovnicul este foarte ocupat, ca toţi duhovnicii buni dealtfel, şi nu-l poate mărturisi pe ucenic?

Arhim. Efrem: Orice ucenic trebuie să fie cercetat duhovniceşte îndeaproape. Aşa cum văd în mănăstirile din România, stareţul are doar un rol administrativ, pentru cele spirituale fiind duhovnicul, situaţie similară cu cea din Rusia. Desigur, este bine să existe mai mulţi duhovnici într-o mănăstire, însă doar cu rol secundar, rolul principal revenindu-i stareţului. Stareţul nu trebuie să fie numai supraveghetorul administrativ al lucrurilor, iar duhovnicii să fie separat supraveghetori ai problemelor duhovniceşti. Acum două luni am fost în Rusia. Am mers la o mănăstire cu mulţi vieţuitori şi am discutat despre tema aceasta cu stareţul, care era şi episcop. Îmi zice: „Gheronda, dacă îi zic unui călugăr să meargă să facă o anumită ascultare, îmi zice că nu are binecuvântare de la duhovnic!” Păi, în astfel de situaţie nu se poate face mănăstire! Trebuie ca stareţul să fie şi părinte duhovnicesc, pentru a da în mod corect binecuvântările. Dacă ucenicul nu se spovedeşte la stareţ, cum îi poate cere binecuvântare pentru împărtăşanie?

Întrebare: Cum vede Sfântul Munte ecumenismul?

Arhim. Efrem: Este un lucru cunoscut! Sfântul Munte este împotriva ecumenismului, în ciuda faptului că Athosul este o realitate ecumenică, nu ecumenistă. Nu suntem împotriva dialogului, ci pentru un dialog purtat de pe baze ortodoxe corecte.

Întrebare: O femeie care nu poate avea copii se poate mântui prin căsătorie?

Arhim. Efrem: Desigur! Dacă Dumnezeu nu dăruieşte copii nu înseamnă că femeia îşi pune mântuirea în pericol. Dealtfel, dobândirea de prunci nu este un scop absolut al căsătoriei. M-am întristat recent când am auzit despre un bărbat care şi-a părăsit soţia pentru că nu putea face copii. El credea că femeia o să ia nişte medicamente şi o să-i facă copii! Omul este persoană, fraţii mei. În căsătorie, într-o familie, există o comuniune interpersonală, unul trebuie să trăiască în celălalt. Soţul nu trebuie să-şi iubească soţia doar dacă şi face copii! Ci o iubeşte pentru că cei doi se află în comuniune cu Hristos. Din păcate astăzi o familie care nu are o bază creştin ortodoxă este sortită eşecului.

Întrebare: Se poate întâmpla ceva rău cu noi când ascundem ceva de duhovnic?

Arhim. Efrem: Sfinţii Părinţi nu se nelinişteau de ucenicii lor, chiar dacă se întâmpla că cadă în cel mai mare păcat. Se nelinişteau însă de călugării care-şi ascundeau gândurile. Cea mai puternică armă a diavolului este ascunderea gândurilor. Călugărul care o face crede în propriile gânduri, devine autosfătuitor. După Sfântul Vasile cel Mare, autosfătuitorul luptă împotriva lui însuşi. Gheron Iosif Isihastul spunea: „Ai văzut vreun călugăr care s-a rătăcit? Ei bine, acela a crezut în gândul său propriu!” Ascunderea gândului rupe dependenţa de duhovnic. Nu nevoinţa trupească, ci ascultarea adevărată este cea care aduce harul lui Dumnezeu.

Întrebare: Cum poţi hotărî în rugăciune între două lucruri bune?

Arhim. Efrem: Când te rogi nu trebuie să dai importanţă nici gândurilor bune, nici celor rele, nu trebuie să te gândeşti la nimic. După rugăciune, Dumnezeu te poate lumina în problema respectivă. Sau, dacă ai un duhovnic, trebuie să-l întrebi pe el. [...]”

(sursa traducerii si continuarea cu transcrierea introducerii si finalului care nu mai apar pe fragmentul video de mai jos: Pemptousia)

***

Cuvantul Parintelui Efrem la Biserica “Rusa” (Studentilor):

“Va aducem copia unei icoane facatoare de minuni, care este la manastirea noastra si care se numeste Pantanassa (Atotimparateasa); icoana care face foarte multe tamaduiri, si care, indeosebi, vindeca pe cei bolnavi de cancer.

Sunt nenumarate minunile care se intampla sub ochii nostri, iar aceasta biserica a Sfantului Nicolae este prima care primeste o astfel de icoana aici, in Bucuresti si in Romania. Si, sunt sigura ca, avand aceasta icoana, biserica Sfantul Nicolae va deveni un punct duhovnicesc important pentru Bucuresti, iar Maica Domnului Panatanassa va atrage catre dansa foarte multi credinciosi care sa vina sa i se inchine, pentru a-i vindeca trupeste cat si duhovniceste.

Timpurile in care traim, fratii mei, sunt foarte dificile, foarte grele. Astazi omul L-a uitat pe Dumnezeu, crezand ca poate face orice singur, fara Dumnezeu, insa s-a inselat. De aceea Dumnezeu, Care din dragoste S-a apropiat catre om, cu toata ca omul neaga existenta lui Dumnezeu si pacatuieste in prezenta lui Dumnezeu, cu toate acestea, Dumnezeu, din marea Sa dragoste catre oameni nu ia in seama pacatele oamenilor si tradarea lor si Se pogoara la om si Se goleste de dumnezeirea Sa. Asa cum in urma cu doua mii de ani a devenit Om pentru a se putea uni cu omul, tot asa si astazi gaseste orice ocazie nimerita sa se apropie de oameni. O dovada a dragostei Sale, a prezentei dragostei Sale aici, este chiar prezenta acestei icoane a Maicii Domnului Pantanassa care vine de la Sfantul Munte, si astfel, in aceasta clipa, aceasta biserica a dumneavoastra devine cumva o prelungire a Sfantului Munte.

Veti veni aici sa va inchinati  la Maica Domnului Pantanassa  si va veti aduce aminte ca la Sfantul Munte sunt parinti care va iubesc si care se roaga pentru dumneavoastra. Si, atunci cand va veti inchina, sa va aduceti aminte ca, in clipele cand foarte multa lume pacatuieste, exista foarte multi alti oameni care nu se arata lumii si care de fapt se afla in lumina prezentei lui Dumnezeu, oameni care cu mainile ridicate se roaga lui Dumnezeu pentru intreaga lume. Se roaga pentru toate incercarile, si necazurile si supararile prin care trece poporul. Poate monahii sunt departe cu trupul de lume, insa in inima lor duc, asupra umerilor lor, crucea lumii. Monahii se rastignesc pentru lume si intotdeauna se ingrijoreaza pentru lume.

La Manastirea Vatopedi vin foarte multe scrisori din Romania si raspundem la mii de scrisori pentru a-i mangaia pe cei care ni le trimit si pentru a le aduce alinare sufleteasca. De aceea ma rog din toata inima ca Maica Domnului Panatanassa sa va mangaie in durerile pe care le aveti, sa va usureze curcea, si, oricate suparari si necazuri veti avea, niciodata sa nu va pierdeti curajul. Intotdeaua cu credinta sa priviti catre Maica Domnului; Maica Domnului care este chiar Maica noastra si care intotdeauna asteapta rugaciunile noastre, fiind gata de a ne ajuta, si care este mereu si pururea cu noi, si care ne observa tot timpul.

Asa cum ne-a spus si Sfantul Siluan Athonitul, cand era in lume acest Sfant de la Muntele Athos, Maica Domnului i-a spus: “Nu imi plac lucrurile tale, faptele tale” si i-a spus-o aceasta din dragoste. Pentru ca, Maica Domnului fiind cea in care a incaput intreaga iubire dumnezeiasca,  inima ei, prin dragostea pe care o are, acopera intreaga lume.

Si vreau sa va spun o mica intamplare de la manastirea noastra prin care ni se arata ca Maica Domnului este tot timpul cu noi:

Unul dintre  monahii nostrii avea o foarte mare durere de dinti, care l-a apucat chiar atunci cand toti parintii  se odihneau, dupa miezul noptii. Si, cu toate ca avea dureri foarte mari, nu a vrut sa se duca sa-l trezeasca pe monahul care se ocupa cu cabinetul medical, si a rugat-o pe Maica Domnului sa-l ajute. Si atunci, cand gemea de dureri, vede in fata lui o calugarita care vine si il inchina acolo unde avea durerea, si imediat durerea a incetat.

Aceata este o intamplare care poate parea mica, dar este esentiala, si care trebuie sa ne ajute sa creasca si sa sporeasca credinta noastra, pentru ca astazi cea mai mare biruinta a diavolului asupra lumii este de a lua credinta din inimile ortodocsilor. De aceea, pe cat putem trebuie sa o rugam pe Maica Domnului sa ne dea credinta catre Fiul ei, pentru ca credinta este cheia care deschide toate tainele duhovnicesti, credinta este o putere foarte mare, credinta este viata noastra, pentru ca numai prin credinta putem aduce harul Duhului Sfant in inima,  si atunci inima noastra va deveni tron al harului Duhului Sfant.

Inainte de a termina vreau sa va asigur ca noi, desi ne aflam la Sfantul Munte, va iubim si ne rugam pentru dumneavoasta, si va asiguram ca vom continua sa ne rugam pentru dumneavoasta, si ne rugam ca Maica Domnului sa va acopere pe toti si sa va lumineze astfel incat sa deveniti faruri duhovnicesti ca prezenta dumneavoastra in mijlocul celorlalti sa fie o dovada ca Dumnezeu este viu“.

Vezi si:

Gheronda Efrem la Manastirea Lupsa (2000)

(fragment)

Arhimandritul Efrem: Nu exista, fratii mei, mai mare binecuvantare, mai mare dar de la Dumnezeu, decat faptul de a ne fi adus la viata monahala. Nu exista o vrednicie mai mare, decat aceea de a ajunge omul la sfintenie. Deoarece sfintenia si sfantul sunt exact ceea ce este Dumnezeu. De aceea pe noi, monahii, Dumnezeu-Cuvantul ne-a invatat modul in care se face unirea intre om si Dumnezeu.

Desi Hristos a venit pe pamant fara sa Se faca cunoscut, ispitele Sale au inceput nu de la nastere, ci inca din momentul zamislirii. De multe ori Gheronda Iosif, care ne face sinaxe acolo la Vatopedi, ne spune:

„Oare nu putea Hristos, care guverneaza toata creatia prin puterea si harul Sau, nu putea, intr-o clipita, sa-l faca pe Irod sa nu mai existe? Si totusi, ca sa ne invete ca trebuie sa facem rabdare, sa nu-L ispitim pe Domnul Dumnezeu, a primit sa Se chinuiasca impreuna cu logodnicul Iosif si cu Maica Lui, calatorind spre Egipt atatea zile, cu atat mai mult cu cat era si iarna”.

Apoi, vedeti, s-au intors cu toti inapoi in Israel, la Nazaret, iar Iisus era supus parintilor Sai. A continuat sa fie supus si dupa inceputul lucrarii Sale, adresandu-Se in rugaciune Tatalui inainte de fiecare interventie minunata, tocmai El, care avea o legatura nemijlocita cu Tatal, fiind una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. De multe ori El Insusi marturisea: „Ma rog Tie Parinte, ca sa fiu auzit de oameni, ca sa inteleaga ca avem o tainica comuniune”. Si, intr-adevar, se ruga astfel pentru a fi auzit de oameni, pentru a-si arata supunerea si ascultarea.

De aceea monahul, fratii mei, trebuie sa fie urmator desavarsit al lui Hristos, care mereu spunea: „Nu am venit sa fac voia Mea, ci voia Tatalui Meu care M-a trimis”. Si, ne intrebam, oare de si-ar fi facut voia Fiul lui Dumnezeu, ar fi fost pacatos? Si totusi, nu a facut-o! Iar in clipa aceea a patimirii, cand S-a silit pe Sine, si-a silit sfintita Sa fire omeneasca spre a primi toata vina omenirii, iar firea Sa, sfintita fiind, se impotrivea – nu pentru ca n-ar fi dorit sa faca ascultare, ci pentru ca firea oamenilor duhovnicesti se impotriveste pacatului — in clipa aceea deci i-a zis Tatalui: „De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, insa imediat a adaugat: „lnsa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti.”

Deci noi, monahii, sa urmam cu acrivie pe Hristos, sa fim atenti la tainica unire cu Dansul, care se implineste prin ascultare. Asa cum am mai spus, monahul acela care se supune „militareste” si nu face ascultare duhovniceasca, ramane departe de sensul monahismului. Dupa cum subliniaza limpede Parintele Sofronie de la Essex, cine nu-si supune staretului voia si cugetul sau, acela nu este un adevarat ascultator. De aceea, pe cat este cu putinta, prima voastra grija sa fie a patrunde intelesul ascultarii lui Hristos.

Dupa cum vedem la „Bunicul” nostru, fericitul Gheron Iosif Isihastul, cu toate ca iubise si practicase isihia, totusi cuvintele sale sunt nouazeci la suta despre ascultare si doar zece la suta despre isihie. Sfintii Parinti, de asemenea, erau foarte severi in ceea ce priveste voia proprie. Iar Sfantul Atanasie Athonitul, asa cum am mai spus si la alte sinaxe  — dar aceasta intamplare din viata sa doresc sa o amintesc mereu, pentru ca m-a cutremurat cu adevarat cand am citit-o — atunci cand cei care se ocupau cu pescuitul s-au dus sa ia binecuvantare pentru a pleca la lucru, i-a binecuvantat si le-a zis: „Sa mergeti sa pescuiti in locul cutare.” Iar ei au raspuns: „Fie binecuvantat.” Dar, intre ei, cei doi calugari si-au spus: „Gheronda ne-a zis sa mergem acolo, insa nu stie locurile potrivite. El ar fi bucuros daca i-am aduce peste. Sa mergem deci acolo unde stim noi, caci noi cunoastem marea.” Intr-adevar, au mers acolo unde au vrut si au prins destui pesti. Cand s-au intors au adus foarte multi. Sfantul s-a bucurat si i-a binecuvantat. Monahii i-au curatat, i-au pregatit si, din vorba in vorba, i-au spus sfantului: „Gheronda, de fapt n-am fost acolo unde ne-ati zis, ci unde stiam noi ca este peste.” „Asa?” zice sfantul. „Aruncati-i! Pentru ca nu vreau sa pun pe masa din rodul neascultarii!” Se poate deci intreba cineva: „Oare chiar asa de aspru era Sfantul Atanasie? Nu i-a parut rau de osteneala fratilor care au pescuit toata noaptea? Nu i-a parut rau de osteneala fratilor care au curatat pestele?”. Si totusi, de nimic nu i-a parut rau in fata faptului de a fi fost rod al neascultarii. Pentru ca sfantul, fiind un om indumnezeit, luminat de Duhul Sfant, stia cat de mult se mahneste harul atunci cand vede ca monahul asculta de cugetul propriu.

[...]

***

CREDINCIOSII AU NEVOIE DE PARINTI DUHOVNICESTI CU EXPERIENTA TRADITIEI

Interviu Cu Parintele Arhimandrit Efrem, Staretul Manastirii Vatopedi (2000)

Intrebare: Pentru prima data, credinciosii din Romania au avut ocazia sa participe la manifestari publice (slujbe, conferinte) la care sa fie prezent un staret de la Sfantul Munte Athos. Cum i-ati simtit pe credinciosii din Romania?

Arhimandritul Efrem: Credinciosii sunt evlaviosi, se nevoiesc. Ei au nevoie de parinti duhovnicesti care sa aiba experienta Traditiei. Biserica Ortodoxa din Romania in timpul comunismului a fost intarita de marea evlavie a poporului.

Intrebare: Ce v-a determinat sa acceptati invitatia de a veni in Romania? Cu ce ganduri ati venit din Sfantul Munte si cum ati gasit realitatea crestina din Romania?

Arhim. Efrem: Ceea ce m-a facut sa vin in Romania a fost legatura stransa cu oameni duhovnicesti de la dumneavoastra din tara. Sunt trei ani de cand am fost invitat si iata ca a randuit Dumnezeu ca sa ajung acum. Am vazut ceea ce imi doream sa vad si plec emotionat de evlavia poporului roman.

Intrebare: Parinte, ce credeti ca trebuie sa facem pentru a ne apropia in mod sincer unii de altii, in cadrul Ortodoxiei?

Arhim. Efrem: In primul rand e nevoie de indreptarea teologiei. Trebuie ca teologia scolastica de acum sa devina patristica. Exista, desigur, si astazi aspecte patristice in teologie, dar teologia contemporana trebuie sa devina in totalitate patristica. In acest scop, de mare folos sunt manastirile. De aceea si noi, chiar daca am tinut cuvantari in centre universitare, ne-am concentrat interesul asupra manastirilor. Am vazut destule manastiri, atat de monahi cat si de monahii. Am avut un dialog cu monahii si am subliniat cat de importanta este intoarcerea si pastrarea in Traditie. Iar un mod practic de pastrare a Traditiei este legatura cu Sfantul Munte.

Intrebare: In Sfantul Munte se gasesc vietuitori de diferite nationalitati care traiesc impreuna Ortodoxia. Poate fi considerat Sfantul Munte un model de convietuire ortodoxa in care sunt depasite granitele nationale?

Arhim. Efrem: Desigur. Sfantul Munte este model pentru intreaga Ortodoxie si nu numai pentru Ortodoxie, ci pentru toata lumea. Vin si multi romano-catolici si vazand Traditia se cerceteaza pe ei insisi si marturisesc ca ei au pierdut aceasta Traditie.

Intrebare: Lumea contemporana este confruntata cu un puternic duh de secularizare, de dezradacinare din Traditie. In aceste conditii, poate ramane Sfantul Munte un bastion al Traditiei? Cum face Sfantul Munte fata valului de secularizare de astazi?

Arhim. Efrem: Sfantul Munte se poate impotrivi acestei secularizari, intorcandu-i pe monahi catre adevarata Traditie. Singura aparare pe care o putem face e sa fim credinciosi Traditiei noastre.

Intrebare: Care este situatia monahilor romani din Sfantul Munte? Am inteles ca la manastirea Vatopedi sunt mai multi vietuitori romani si ca aceasta mare manastire athonita are o deschidere remarcabila pentru romani. De ce?

Arhim. Efrem: Cred ca este traditionala pentru manastirea noastra aceasta deschidere. In ultimii cincizeci de ani si inainte de aceasta, cat timp manastirea a avut o vietuire idioritmica, viata duhovniceasca nu era prea buna. Dupa 1990, cand am redevenit manastire cenobitica, cu obstea lui Gheronda Iosif, care este ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul, viata duhovniceasca s-a imbunatatit si s-a valorificat legatura traditionala cu Romania. Domnitorii romani au sprijinit foarte mult Manastirea Vatopedi. Apoi, pe teritoriul manastirii noastre avem si trei chilii romanesti, unde monahii romani sunt oameni imbunatatiti din punct de vedere duhovnicesc.

Intrebare: Duhul lumii ne impune o multime de compromisuri pentru a ne putea integra in sistemul societatii actuale. Ce atitudine trebuie sa avem in fata unei asemenea situatii?

Arhim. Efrem: Trebuie in primul rand sa avem legaturi cu manastirile, cu monahii evlaviosi. Aceste legaturi ne vor ajuta sa scapam de acest duh care ne domina cu mare tarie.

Intrebare: Parinte, exista astazi o intensa mediatizare in Romania, care vrea sa impuna faptul ca nu exista salvare decat integrandu-ne in Uniunea Europeana. Cum trebuie sa se raporteze un crestin ortodox in aceasta problema?

Arhim. Efrem: Politicienii, desigur, gandesc ca pentru rezolvarea problemelor economice singura solutie este integrarea in Uniunea Europeana. Insa noi vedem acum, cu experienta din tara noastra, Grecia, ca pentru noi aceasta integrare nu a avut efecte pozitive in viata duhovniceasca. Poate ca Grecia s-a folosit economic [se vede acum prea bine ca dimpotriva, n.n.], dar din punct de vedere duhovnicesc, grecii s-au indepartat de Traditie.

Intrebare: Intr-o lume bulversata de agitate, framantari si stress, cum se poate dobandi linistea interioara?

Arhim. Efrem: Numai ocupandu-ne cu rugaciunea si indeosebi cu rugaciunea lui Iisus. Atunci cand crestinul se osteneste cu rugaciunea lui Iisus este in comuniune cu Dumnezeu si, chiar daca in exterior este confruntat cu multe griji, inlauntrul lui se linisteste. Sa nu uitam ca pentru multi sfinti, chiar dintre cei isihasti, viata exterioara nu a fost lina. Iar credinciosul care se va nevoi pentru dobandirea vietii duhovnicesti launtrice va gasi si linistea si pacea.

Intrebare: Exista o puternica tendinta de relativizare a Adevarului, de creare a unui cadru tolerant si permisiv fata de o multitudine de credinte, idei si practici menite sa erodeze crestinismul. Cum ne putem pastra intru adevar, dar fara sa fim exclusivisti si izolationisti?

Arhim. Efrem: Crestinul este inradacinat in Adevar si atunci nu-l deranjeaza faptul ca poate avea o anumita izolare fata de lume. Iar faptul ca un credincios este inradacinat in Adevar nu presupune anularea legaturilor lui sociale. Sfintii Parinti erau iubitori de oameni, de semenii lor. Insa in ceea ce priveste dogmele erau necrutatori, pentru ca stiau ca dogmele sunt cele care-l ajuta pe om sa gaseasca sfintenia. Din pacate astazi, din pricina unui curent ecumenist care spune ca „in numele dragostei” nu trebuie sa fim fanatici, se creeaza o predispozitie pentru relativizarea Adevarului. Noi nu suntem impotriva dialogului cu alte confesiuni “crestine”, dar acest dialog trebuie sa se faca de pe baze corect alese.

Intrebare: Parinte, in incheiere, care credeti ca este mesajul Ortodoxiei, in general, si al monahismului athonit, in special, la acest inceput de mileniu?

Arhim. Efrem: Mesajul Sfantului Munte si deopotriva al Ortodoxiei este sa ramanem credinciosi la ceea ce ni s-a predat. Iar mantuirea noastra o vom gasi cu ajutorul unei autentice vieti monahale, deoarece cugetarea ortodoxa se masoara prin iubirea fata de monahism“.

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

“Fratele nostru drag!

Este un răstimp mult prea îndelungat de când nu ti-am dat – şi nu v-am mai dat – un semn de viaţă, pentru a mai nădăjdui intr-o grabnica iertare din partea voastră. Si totuşi… Nădăjduiesc ca ne vei ierta căci în cele de mai jos vei afla câte ceva despre vieţuirea noastră aici şi despre cele pe care Domnul, în nepătrunsa Lui iconomie ni le-a rânduit. In ziua prăznuirii pe stil vechi a Sfântului Ioan Botezătorul, 20 ianuarie deci pe noul calendar, Selafiil, Batiushka nostru cel scump, făclia vieţuirii noastre monahiceşti, mijlocitorul nostru înaintea tronului Dreptului Judecător, s-a născut în cer.

Cu o zi înainte am prăznuit toţi cu bucurie multa, veseli şi zburdalnici aşa cum, vai, am rămas de când ne ştim, Praznicul Bobotezei, pe 19 ianuarie, când este şi ziua de naştere a lui batiushka A. Batiushka V. a slujit, iar eu, cu doftoraşul cel iubit al nostru, am slujit strana, la cantare. Batiushka Selafiil, cu un chip îngeresc, luminat de o lumina cereasca, a şezut în strana stăreţească şi a ascultat slujba în toata vremea cu atenţie, rugându-se fierbinte. La sfârşit, Batiushka s-a împărtăşit iar mai apoi am purces cu toţii la săvârşirea slujbei Aghiazmei celei Mari. Aici a slujit şi Batiushka. Glasul sau era mai apăsat şi mai grav, figura sa luminoasă şi gânditoare. L-am întrebat de câteva ori ceva, dar nu ne-a răspuns, mintea să era în alt loc. Noi n-am spus nimic. Seara, ne-a chemat pe toţi la ceai, parca vrând să ne anunţe ceva. Mi-a spus să iau hârtie şi toc, să stenografiez, ca si-n alte dăţi, cele ce le va zice. Ne-a cerut să ne aşezăm pe scaunele şi să sorbim adânc câte o gura de ceai.

A ridicat ochii spre noi, ochii săi de un albastru adânc, curat şi senin ca cerul Sfintei Rusii. Şi ne-a spus:

“Dragii Bunelului, dragi, inima mea dulce, promiteţi-mi ca nu veţi plânge de cele ce va vi le voi spune”.

Si i-am promis.

Dar mai apoi a îngheţat sângele în noi când am auzit acestea:

“Preadulcele Iisus, Domnul nostru, mi-a dat, aşa, intr-un fel, un răvaş. Nu e un răvaş scris, ci unul pe care mintea intr-o clipita îl înţelege şi inima îl primeşte cu mulţumire multa. Pregătiţi-mi cele de îngropăciune, căci eu, mâine, în zorii zilei plec de la voi. Dar nu vă voi lasa orfani. Voi veţi mai sta aici tot Postul Sfintelor Paşti, veţi face Învierea şi apoi Domnul vă va trimite tot ceea ce va e de folos şi vă va călăuzi. Eu mă duc. Am… nu ştiu nici eu exact, adăugă cu un zâmbet delicat, cred ca am 97 de ani. E mult, mult prea mult. Sunt cu o mana paralizata şi de-abia mă mişc. Ochii mei sunt pe jumătate înceţoşaţi. Dar niciodată nu mi-a părut rău ca I-am slujit ca monah, apoi ca preot şi schimonah, Preadulcelui Domn, Iisus. Mă cheamă acum la El şi mi-e dor, tare mi-e dor de El aşa cum mi-a fost dor o viaţă întreagă şi a ars în piept biată mea inima de dorul Lui. Să-L vad, să-I ud cu lacrimi picioarele Sale, să-I mulţumesc ca m-a învrednicit să mă numesc fiu al Lui, adică monah. Nu este nume mai dulce, copii mei decât acest nume, “monah”. Să-I mulţumiţi Domnului ca v-a învrednicit să va numiţi aşa. Si oriunde veţi fi, în orişice ispite va veţi afla, căzuţi sau ridicaţi, încovoiaţi de greutatea Crucii sau călcând cu picioare vesele, săltând de bucurie, să nu uitaţi ca purtaţi pe umeri sfânta schima monahiceasca: paramanul, pecetea ca sunteţi din oastea Împăratului. Sfânta schima e înscrisă în voi, e semnul ca sunteţi ai Lui, din garda cea de aproape a Lui. Să nu-L trădaţi, să nu-L părăsiţi, căci vremurile sunt grele. Sunt vremuri de mărturisire şi abia au început, chiar daca voi nu cuprindeţi intru totul aceasta. Ţineti în minte numai aceasta: sunteţi ai Lui. Nu ai lui antihrist care cearcă deja să pregătească lumea pentru pecetluire… Sa nu primiţi să fiţi ai altcuiva. El, Domnul Iisus nu vă va lăsa şi vă va răsplăti după măsura credincioşiei voastre.

Atât acum. Toate cele ce vi le-am spus în cursul vremii, nădăjduiesc că vi le veţi reaminti, puţin câte puţin, şi vor lucra în voi. Sa nu plângeţi. Eu mi-am plinit alergarea cu prisosinţă, alergând în curţile Domnului, să-I slujesc, eu, nevrednicul. Dar ştiu eu daca Ii vor place Domnului toate cele ce le-am plinit în viaţă aceasta? Nu mă va judeca prea aspru ca am trăit atât şi am plinit puţin, aşa puţin?…

Mă duc la fraţii mei, la iubiţii mei fraţi… Mă aşteaptă şi Iura, şi Timotei… Iubiţii mei fraţi. Să le scrieţi când şi cum puteţi la nepoţeii mei scumpi. N-am apucat sa-i strâng în braţe ca pe voi. Dar inima mea îi îmbrăţişează şi din cer le voi urmări paşii.

Piotr, dragul bunelului, inima mea dulce, zboară, zboară ca un cocor, pe cerul pe care ai început, pe cărarea ce o ai luat. Piotr, să nu plângi. Să nu plângi. Dacă ţi-e dor de bunelul tău, cheamă-mă în rugăciuni. Voi veni îndată. Bunelul, ştii, aşa ti-am spus odată, întotdeauna le răspunde când nepoţeii lui ii trimit o scrisoare. Te iubeşte bunelul, dar toţi ne ducem odată şi odată, copile. Toţi.

Batiushka A., Domnul vă va călăuzi ca şi până acum, nicicând să nu deznădăjduiţi. În ştiinţa doftoricească să învăţaţi bine, pentru ca şi Părintele nostru sfânt Luca a fost un doftor bun.

Dumnezeu să va binecuvânteze pe toţi”.

Si Batiushka a însemnat văzduhul în cele patru zări, ca în fiece seară. Ne-a cerut apoi tuturor să venim sa-i dam sărutul de pace şi si-a cerut iertare de la fiecare. Apoi s-a retras în chiliuţa lui…

Noi am rămas muţi de uimire, cu lacrimi curgând şuvoaie din ochi… Apoi Batiushka, obosit s-a întins în pat, si-a aprins candela, rugând îndată pe Batiushka V. să stea lângă el şi sa-i citească Canonul de ieşire al sufletului şi Paraclisul Maicii Domnului. Prin uşa crăpată priveam şi noi. Încet, Batiushka rotea şiragul de metanii intre mâinile sale sfinţite, ascultând totdată cu ochii închişi.

Era ora 2 dimineaţă…

Batiushka încă respira, şezând cu ochii închişi dar nu mai învârtea metaniile. Părea ca murmura ceva, dar nu înţelegeam decât “Gospodi”. Varsanufie l-a întrebat daca mai doreşte ceva, Batiushka Selafiil nerăspunzând nimic. Mâinile sale erau calde, am venit atunci toţi şi ne-am ghemuit la picioarele patului, nevrând parca sa-l lăsăm să plece. Batiushka V. a început să citească în rusa/slavona canonul Miezonopticii, simţind ca Batiushka nu vrea ca noi să ratam Miezonoptica.

La versetul “Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă…” am auzit un suspin uşor.

Sufletul Bunelului zburase la cer uşor, ca o pasăre, delicat, aşa cum trăise de fapt întreaga să viaţă pământească.

L-am prohodit a treia zi, după monahiceasca rânduială, într-un loc deschis în pădure, nu departe de schit, unde ii plăcea să se retragă cu noi şi unde ne-a spus odată c-ar vrea să fie îngropat, să aibă deasupra foşnetul brazilor siberieni… Durerea noastră e omeneşte, mare.

Am nădejde ca, după o vreme nu prea lunga, să îţi scriem.

Acum primeşte îmbrăţişările mele, şi ale noastre, ale celor 3, acum, părinţi siberieni rămaşi orfani.

Cu dragoste,

4 februarie 2007

P.S. Preasfinţitul a venit imediat a doua zi şi a pus metanie lui Batiuhska. Dar a crezut ca dorinţa Bătrânului n-ar fi fost să aibă parte de o înmormântare arhiereasca. Aşa ca n-a venit la înmormântare. Am aflat ca Patriarhul Alexei, când a auzit de la Stăpânul, la telefon, ca Părintele Selafiil s-a născut în cer, a început să plângă”.

Vezi si:

• STARET SFANT, UCENIC SFANT. Prima mare minune de dupa adormirea lui Gheronda Iosif Vatopedinul (ucenicul Fericitului Gheron Iosif Isihastul)

Mândria Bisericii – monahismul. Exemplul Cuviosului Eftimie cel Mare

de Dragoş Dâscă

Poate că nici un alt cuvânt despre monahism nu este atât de tainic şi plin de noime duhovniceşti precum este cel al Sfântului Isaac Sirul: „vieţuirea călugărească este mândria Bisericii” („Cuvinte despre nevoinţă”, X). Şi iată, se poate îndoi cineva de acest lucru când nu trebuie decât să privească la chipul vieţuirii sfinţilor pe care îi prăznuim în aceste zile de ianuarie: Sfântul Antonie (17), Sfinţii monahi-episcopi Atanasie şi Chiril (18), Sfântul Macarie Egipteanul (19), Sfântul Eftimie (20) şi Sfântul Maxim Mărturisitorul (21)? Toţi aceşti stâlpi ai Ortodoxiei au fost monahi; dar să nu trecem cu vederea faptul că au plecat din mijlocul unora ca noi, oameni de lume cuprinşi de griji şi amestecaţi în tumultul veacului. Mândria Bisericii sunt creştinii care Îl urmează pe Hristos în lepădarea de sine până la jertfă, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, iar monahii sunt cei care le împlinesc pe acestea într-un mod desăvârşit.

Să ne oprim asupra sfântului prăznuit astăzi de Biserica lui Hristos, Sfântul Eftimie cel Mare, şi să vedem chipul în care vieţuirea sa adevereşte cuvântul Avvei Isaac Sirul. Cel ce-şi acordă un răgaz de la zăduful zilei şi citeşte Viaţa Cuviosului Eftimie va remarca o constantă a felului său de a fi, o caracteristică a întregii sale vieţi: dorinţa de a nu-L întrista pe Dumnezeu. Se spune că, pe când era adolescent,

„dorea să fie următor al dumnezeieştilor şi îmbunătăţiţilor bărbaţi [i.e. monahi]… săvârşea slujba pravilei cu frică şi cu umilinţă, aducându-şi aminte că se cuvine să slujeşti lui Dumnezeu cu frică şi cutremur, iar nu cu râs şi cu şoptire… Se întrista când unii spuneau deşertăciuni îl îndepărtau de la dumnezeieştile cuvinte”.

Vedem că sufletul său încă de tânăr nu suferea atingerea vulgară a acestei lumi; nu lăsa ca zgura păcatului să se prindă de inima sa. Mulţi zic că sfinţii nu au trecut prin aceleaşi ispite care ne înfruntă pe noi, că aşa au fost ei aleşi din pântece, aleşi să fie sfinţi. Dar iată că şi tânărul Eftimie a fost ispitit prin intermediul colegilor de studii care îl îndemnau la glume, bârfe, vorbire deşartă. Dar nu a suferit să-şi strice buna aşezare a sufletului său: în cele lumeşti se simţea îndepărtat de Dumnezeu.

Biograful Sfântului ne spune un alt lucru uimitor referitor la anii săi de tinereţe:

„în vreme de ispită rodea lui Dumnezeu dragostea şi răbdarea, iar în vreme de îndestulare, rodul lui era înfrânarea. Venind asupra lui gânduri de dezmierdare trupească, iarăşi odrăslea într-însul înţelepciune”.

Acest paragraf ne aduce la o altă constantă a vieţii sale: căutarea înţelepciunii prin purtare înţeleaptă. În Sfântul Eftimie s-a întrupat cuvântul Scripturii care zice:

„Eu, înţelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc ştiinţa şi buna-chibzuială… Eu iubesc pe cei ce mă iubesc şi cei ce caută mă găsesc” (Pilde 8, 12, 17).

Tânărul Eftimie nu a făcut nevoinţe suprafireşti, nu a fost la limita omenescului. Dar a dorit partea cea bună, care nu s-a luat de la el când, cu trecerea anilor, a fost asaltat de ispite mult mai mari: prefacerea interioară prin constanta supraveghere a gândurilor şi a purtării sale,

„pentru că de întreaga înţelepciune purtând multă grijă, a păzit nestinsă făclia fecioriei, împodobită cu untdelemnul milosteniei”.

Să luăm aminte la multa sa subţirime a minţii. Biograful spune că a biruit ispita desfrânării nu prin uscarea trupului şi purtarea de lanţuri şi haine de păr, ci prin înţelepciune. Adică, deşi tânăr, Sfântul Eftimie a arătat multă maturitate duhovnicească: ştia că războiul nostru, al creştinilor, este noetic. Minte împotriva minţii; duh împotriva duhului. Nevoinţa trupească e doar un mijloc pentru a uşura încordarea minţii în luptă. El putea opri gândul înainte de a intra în inimă dar nu fiindcă avea Sfântul o putere căpătată de la naştere, ci fiindcă purtarea înţeleaptă şi osteneala de a-şi ţine gândul doar la cele plăcute lui Dumnezeu a creat în el deprinderea binelui, o sensibilitate care reacţiona la primul atac al furnicoleului.

Şi mirenii pot fi smeriţi dar ei practică o smerenie cu limite impuse de nevoile familiei, de specificul serviciului, de datoria civică. Monahii însă sunt chemaţi să devină vase neîncăpătoare ale smereniei; chenoza lor este neîncetată. Nici în acest aspect Sfântul Eftimie nu a fost mai prejos. „Din copilărie iubitor de monahi”, după terminarea studiilor Eftimie s-a călugărit. A fost făcut – să reţinem – fără voia sa preot, apoi proestos peste Mănăstirea Sfântului Polieuct. Dar fiindcă grijile îl împiedicau de la lucrarea faptei bune, „urâtorul de slavă” Eftimie a ales să redevină un simplu monah şi a plecat la Ierusalim, închinoviindu-se în Lavra Fara. Aici, ne spune biograful,

„covârşea pe toţi cu răbdarea, blândeţea şi cu smerita cugetare a inimii”.

Din nou remarcăm faptul că Sfântul Eftimie nu este lăudat pentru mari fapte ascetice, ci pentru lucrarea omului dinlăuntrul inimii (cf. Corinteni 4, 16).

Monahismul este mândria Bisericii fiindcă monahii sunt creştinii care îşi îmbrăţişează credinţa fără rest. Nu lasă loc târguielii şi compromisului cu propriile jurăminte depuse la Taina călugăriei (aşa cum este numită şi considerată în Athos). Fidel Miresei sale, Biserica, Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare nu a avut decât o singură dorinţă, care îi străbate ca un fir roşu întreaga viaţă: de a nu-L întrista pe Dumnezeu.

Vom încheia acest cuvânt cu mărturisirea de credinţă a Sfântului Eftimie, care, în vremuri de prigoană a ales să nu-L întristeze pe Dumnezeu prin lepădarea de Ortodoxie. Cuviosul Eftimie: un pustnic din Fara, un părinte pentru mii de fii duhovniceşti, un creştin care a înţeles că nesocotirea dogmelor Îl alungă pe Dumnezeu din inimă.

Păsările răpitoare au şi acum cuiburi, vulpile prea multe vizuini iar Fiul Omului găseşte prea puţine inimi neîntinate de făţărnicie, inimi unde să-Şi plece capul.

„Mărturisirea de credinţă” a Sfântului Eftimie referitoare la Sinodul de la Calcedon (451):

„Din toate cele ce s-au cercetat şi s-a făcut de acest sobor, n-am citit ceva; iar cât despre hotarul cel alcătuit de dînsul, nimic nu am a-l prihăni pentru rea slăvire, pentru că laudă credinţa celor 318 Sfinţi Părinţi din Niceea şi mărturiseşte a urma învăţătura neclintită şi nestricată. Apoi învaţă a urma Sfinţilor Părinţi celor 150 din Constantinopol şi a celor din Efes, contra lui Nestorie rău-credinciosul. Iar pe Chiril, întâiul şezător al Alexandriei, îl numeşte luptător şi învăţător al dreptei credinţe. Apoi pe Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare o propovăduieşte, zicând că dintr-însa S-a născut după trup singurul născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Deci, recunoaşte amândouă naşterile, adică pe cea veşnică din Tatăl şi fără trup şi pe cea sub vreme, din Fecioara Maică, cu trup însufleţit; după aceea, recunoaşte două firi în Hristos, dumnezeiască şi omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite. Iar cei ce îndrăznesc a împărţi, ori a despărţi unirea negrăită şi nedespărţită după Ipostas şi cei ce zic că prin trup s-a făcut schimbare în Cuvântul lui Dumnezeu, şi care socotesc trupul Celui singur născut a fi de o fiinţă cu dumnezeirea, cum şi cei ce zic că este amestecare a Cuvântului cu trupul, unii ca aceştia sunt ca şi păgânii. Drept aceea şi noi când auzim despre două firi în Hristos, nu socotim cu totul despărţire în ipostasul lui Hristos cel unul alcătuit; dar mărturisim şi deosebirea firilor, după cum zice cel între sfinţi, Chiril al Alexandriei”.

Legaturi:

(15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889)

Cititi si:

***

Eminescu: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”, de Arhimandrit Mihail Daniliuc

Însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț:  „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”.

Ca în fiece an, de ziua lui Eminescu, 15 ianuarie, ne îndreptăm cugetele către „Betleemul” prunciei poetului nepereche, binecuvântatul ținut al Botoșanilor, și către viața acestui „geniu sorbit de Dumnezeu din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.

De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru viitorime. Oare se mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.

De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea monahală.

Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, dintre care 5 s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele, a fost vreme de 5 ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift).

Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.

 Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit

Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu:

„…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani…a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.

Viața neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic, își închiria câteva zile căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele unei maici bătrâne, care l-a cunoscut pe Eminescu. Monahia Pelaghia și-l amintea în anii săi de sfârșit, venind verile la căsuța de sub codru, stând visător la o fereastră, iar uneori primea vizita bunului său amic, Ion Creangă. Îi vedea pe cei doi ieșind diminețile din casă și pornind la plimbare, stihuitorul cu părul răvășit, pășind moale, purtând un sacou albastru de șiac, iar pe Creangă cu mustață și barbă, îmbrăcat într-o haină neagră, aspră, de postav, așa cum poarta unii călugări de la munte. Și mai spunea maica Pelaghia un lucru foarte important: că Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit. Îl cunoscuse ea însăși pe preotul care a oficiat sfântul sacrament.

În timpul viețuirii sale la București, botoșăneanul ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave și după viața monahală de aici. Atât de mult, încât și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr. De unde știm de această intenție? Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882:

„..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.

O, ce călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareț, ce egumen nu și l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obștea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât și câți l-ar fi înțeles.

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț

În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o stânjenitoare suferință, Mihai Eminescu afost internat între 9 noiembrie 1886 şi 10 aprilie 1887 în bolnița Mănăstirii Neamț. „A stat destulă vreme şi la M-rea Neamţ, unde, nu e vorbă, era tratat mai omeneşte decât ceilalţi bolnavi” scrie G. Călinescu. În registrul bolniţei era consemnat: „Mihai Eminescu de 34 de ani, ortodox, român, profesiune liberă, din urbea Iaşi, diagnostic: delirium tremens.”

Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț a fost tulburătoare. Se trezea la 5 dimineaţa, „pe tăcute” se îmbrăca, păşind uşor prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe ceilalţi bolnavi. Cineva spunea: „cât era de bun în nebunia sa”. Apoi ieşea la aer, căci nu putea suferi încăperea, plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, şoptind mereu vreme de câteva ore neîntrerupt, când, obosit şi la chemarea clopoţelului, mergea cu ceilalţi bolnavi la dejun. Mânca foarte puțin, căci din mica sa porţie dădea adesea celorlalţi. După o astfel de masă frugală, dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac, se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată, privea spre văzduh. Cina se lua pe la orele 6, după slujba vecerniei și pavecerniței. De multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. „Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!” Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, „începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii”. Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea „durerea, necazurile, suferinţele acestei deşarte vieţi.”

„L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu”

Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte de a se culca, să audă glasul buciumului, neputând adormi „decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou”. Somnul venea pe la orele două ale nopţii. „Până s-adoarmă însă, cerca versuri.” De aici de la Neamț a trimis la revista „Convorbiri literare” de la Iași, poezia Dorința în care întâlnim un cuvânt specific zonei, „prund”: Vino-n codru la izvoru care tremură pe prund….

Tot la Neamț s-a întâmplat un lucru cu totul impresionant. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții Arhangheli afirmă că în urmă cu câțiva ani profesorul Paul Miron a descoperit o însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală tristului poet.

[...]

INTEGRAL LA: Doxologia

SUFLETUL MEU A INTELES CA MUREA…

In îndepărtata Americă, pe-o insulă pustie şi fără prea multe facilităţi ale vieţii moderne, trăiesc patru monahii care alcătuiesc obştea Schitului Sfântului Nil Sorski, aflat în inima Alaskăi. Maica Nina, stareţa mănăstirii, a descoperit Ortodoxia după ce a trecut de prima tinereţe, cu toate că sufletul său pustiit de deşertăciunile lumii Il căuta pe Hristos încă din anii facultăţii. Nu mulţi ştiu că Maica Nina este cea care a primit ascultarea de a traduce în engleză scrierile unor mari duhovnici români, precum Părintele Cleopa, Părintele Ioanichie de la Sihăstria sau Părintele Gheorghe Calciu, cărţi editate de Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska” de la Platina. Am avut bucuria să o întâlnesc în Româ­nia pe Maica Nina pe când vizita Mănăstirea Diaconeşti şi să aflu că este foarte atrasă de ţara noastră şi de monahismul de aici.

-  Maică Nina, povestiţi-ne despre copilăria Sfinţiei voastre…

- Am crescut într-o familie destrămată — mama şi tata erau divorţaţi; am crescut practic doar cu mama şi cu o soră mai mare în San Diego, oraşul în care a trăit şi Părintele Serafim Rose. N-am primit o educaţie religioasă, ba dimpotrivă, aproape că n-am avut nici un con­tact cu biserica. Nu Il respingeam neapărat pe Hristos, dar nu înţelegeam de ce-ar trebui să fim creştini, de ce să mergem la biserică, de ce să cre­dem în Hristos. Singurele forme de creştinism cu care am avut contact în copilărie au fost romano-catolicismul şi protestantismul. Apoi, nici mediul în care am crescut nu era unul religios. Adolescenţii din preajma mea erau interesaţi să se distreze, fetele n-aveau ochi decât pentru băieţi – aşa că nu era deloc un mediu care să te aducă la biserică.

- In adolescenţă v-aţi pus întrebări despre sensul vieţii?

- Am început să-mi pun problema sensului vieţii abia când am început facultatea. Aveam 19 ani, mişcarea hippie era în plin avânt şi exis­ta o mare deschidere spre religiozitate – dar nu spre creştinism; foarte mulţi se converteau la buddhism, la hinduism, dar nimeni nu era inte­resat de creştinism. Creştinismul nu părea să aibă nimic de oferit pentru ei. Eu venisem la facultate pentru că aşa îşi dorea mama, aşa că primii doi ani i-am petrecut pierzând timpul cu tot felul de activităţi care nu-mi aduceau nici un fel de satisfacţie. Pe zi ce trece eram tot mai nefericită şi mai nemulţumită de starea în care mă aflam. Şi, cu toate că pe atunci nu aveam nici o viziune sau preferinţă politică, am luat parte în anul 1969 la o manifestare împotriva războiului din Vietnam, îmi aduc aminte că mă uitam la feţele oamenilor şi mă îngrozea să văd câtă ură era pe chipurile lor. Deşi pe atunci nu-mi dădeam cu adevărat seama, totuşi simţeam că trebuie să fie o cale care să-mi aducă pacea şi liniştea în suflet. Intr-o zi m-am privit în oglindă şi mi s-a părut că-mi dispăruse complet lumina din ochi. In acel moment am simţit o stare de disperare, m-am aşezat în ge­nunchi şi m-am rugat: „Dumnezeule, dacă exişti, te rog, arată-mi calea pe care trebuie să merg!“

- Cum îl simţeaţi pe Dumnezeu în vremea aceea?

- Nu ştiam dacă există, deşi în adâncul inimii mele Il simţeam. Era ceva acolo care-mi spuneam că există Dumnezeu. Dar nu era o convingere care să mă stăpânească cu totul. In al doilea an de facultate, la o lucrare pentru cursul de filosofie profesorul ne-a cerut să scriem ce înseamnă să fii un om bun. Dumnezeu a rânduit să merg direct la Biblie şi să-mi scriu lucrarea pornind de la cele două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumne­zeul tău din tot sufletul tău şi din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Profeso­rul, care era foarte strict, mi-a apreciat teza, mi-a dat nota 10 şi chiar mi-a scris pe lucrare: „Tu vei ajunge să te cunoşti pe tine însăţi!“

- In facultate aţi avut modele?

- N-am avut modele nici printre colegi, nici printre profesori — se drogau şi unii, şi alţii. Iar eu, eu eram foarte idealistă şi căutam ceva în care să cred şi care să-mi dea un sens vieţii…

- Şi, totuşi, ce idealuri aveaţi?

- Erau lucruri foarte generale în care credeam şi pe care le doream pentru mine şi pentru în­treaga lume: dragoste, pace, armonie – în mare parte, ceea ce-şi doreau şi hippioţii.

- Aţi pomenit de mişcarea hippie. Povestiţi-ne câte ceva despre această vreme, având în vedere că trecem şi în zilele noastre printr-o perioadă ase­mănătoare şi, poate, experienţa Sfinţiei voastre va da nădejde tinerilor de astăzi că se pot ridica, oricât de mult ar fi căzut şi pot afla Calea care duce spre Viaţă,…

- Eram în liceu când am intrat în mişcarea hippie. Eram tineri şi idealişti. Va daţi seama că fusesem crescuţi într-o societate secularizată şi materialistă. Trăiam în belşug, având tot ce voiam, tot ce ne trebuia din punct de vedere ma­terial. Nici eu, nici cei pe care-i cunoşteam nu ne-am fî gândit vreodată să mergem la o biserică creştină pentru a ne hrăni duhovniceşte şi a ne împlini idealurile. Nutream un dispreţ tăcut pen­tru formele instituţionalizate de religie, ca şi pen­tru toate felurile de credinţe creştine. Le priveam de sus. Aveam în inimi dorinţa de-a încerca orice experienţă spirituală. Mişcarea hippie părea să ne dea putinţa de-a explora şi de-a căuta adevărul si libertatea.. Nici prin gând nu-mi trecea că în lume existau forţele binelui şi forţele răului…

Privind în urmă, îmi dau seama acum că miş­carea hippie a fost pentru mine un pas înainte în călătoria mea. După ce-am trăit câţiva ani felul ăsta de viaţă şi după ce-am experimentat puţin din aşa-zisa libertate, sufletul meu a înţeles că murea. Nu mă simţeam liberă… eram atât de nefericită! Când am participat la acel miting de protest împotriva războiului din Vietnam, m-am aşezat pe-o bordură şi-am plâns, văzând ura şi fu­ria de pe feţele celor care protestau. Cumva, am ştiut atunci, în sinea mea, că singura cale de a schimba lumea era să mă schimb pe mine însămi.

Şi aşa am ajuns la rugăciunea în genunchi către Dumnezeu, iar prin această rugăciune mi s-a schimbat viata….

- Dar cum L-aţi întâlnit pe Hristos?

Cred că L-am cunoscut atunci când am căzut disperată în genunchi cerându-I să-mi ara­te calea. De atunci am simtit că Dumnezeu începe să-mi îndrume paşii.

Am renunţat la facultate şi m-am mutat din San Diego la San Francisco. M-am integrat într-o comunitate de oameni care Il căutau pe Dumnezeu şi căutau să ducă o viaţă bineplăcută Lui. Majoritatea membrilor erau de vârsta mea. Toţi eram afectaţi de mişcarea hippie, San Fran­cisco era centrul mişcării hippie. Comunitatea era una foarte strictă şi disciplinată; am făcut jurăminte de smerenie, curăţie, slujire a aproape­lui, sărăcie şi ascultare. Deşi nu eram încă în Biserica Ortodoxă, mă simţeam uşurată pentru ca găsisem grupul ăsta de oameni care căutau Adevărul slujind lui Dumnezeu şi aproapelui.

Această comunitate era însă în spiritul new-age. Ei spuneau că în fruntea lor este Hristos şi credeau cu tărie că Hristos este Cel ce-i povăţuieşte, numai că mai credeau totodată şi în reîncarnare, şi în astrologie… Socotesc acum că viaţa mea alături de ei a fost o combinaţie minte-inimă: cu inima apreciam dăruirea şi cre­dinţa lor în Hristos, dar cu raţiunea eram interesată de aceste elemente new-age… Pe măsură ce trecea timpul, studiind Biblia şi încercând să trăiască o viaţă precum a creştinilor din biseri­ca primară, comunitatea a început să renunţe la elementele new-age, iar ulterior mare parte dintre ei au devenit ortodocşi. Unii sunt acum preoţi buni, monahi şi membri ai Bisericii Ortodoxe din America.

- Ne puteţi vorbi mai în amănunt despre viaţa din acea comunitate?

- Aveam totul în comun, făceam lucrare mi­sionară, îi hrăneam pe săraci… Cel mai impor­tant lucru pe care l-am învăţat atunci a fost să iubesc munca. Se muncea foarte mult în acea comunitate. Odată cu trecerea timpului, foarte mulţi membri au început să se căsătorească, să aibă copii şi simţeau nevoia unei stabilităţi, sim­ţeau nevoia să-şi înfigă rădăcinile într-un pământ tare, din care să poată creşte. Aşa am început să studiem protestantismul şi romano-catolicismul, dar am simţit că nu acolo este miezul creştinismului. Dumnezeu a lucrat şi, în 1984, condu­cătorul comunităţii a descoperit „The Orthodox Word” („Cuvântul ortodox”), revista înfiinţată de Părintele Serafim Rose. Şi astfel, prin această revistă, ne-am apropiat de credinţa adevărată. După ce a citit toate revistele „The Orthodox Word”, conducătorul grupului a aflat că Părin­tele Serafim murise cu doi ani înainte, lucru care ne-a întristat foarte mult. Am luat atunci legătura cu Părintele Gherman (Podmoşenski); el a fost cel care ne-a adus pe cei mai mulţi la Ortodoxie. In această comunitate am început să facem unele din slujbele bisericeşti: Ceasurile, Utrenia, Vecernia şi simţeam că ne întăreau. Iar ceea ce ne hrănea cel mai mult sufletele, în afara Sfintei Liturghii, era învăţătura creştină, din care ne adăpam şi despre care nu ne mai săturam să aflăm cât mai multe.

- Cum a fast botezul?

- Ne-am botezat 12 persoane deodată şi bo­tezul s-a făcut în luna martie, chiar în râu. Era foarte, foarte frig.

- Cum aţi ajuns la Schitul Sfântului Nil din insulele Alaskăi?

Eram la o mănăstire din California care ţinea de Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska”, dar vi­sul Frăţiei era să întemeieze o mănăstire în In­sula Spruce, acolo unde trăise Sfântul Gherman din Alaska. In cele din urmă, mănăstirea a fost ridicată şi au plecat într-acolo Părintele Damaschin (Christensen) şi Părintele Gherasim (până de curând, stareţul mănăstirii din Platina). Din pri­cina condiţiilor grele, mănăstirea nu a avut per­manent o obşte, uneori vieţuiau acolo călugări, alteori maici…. Insă lângă Insula Spruce se găsea o insulă mai mică – iar maicile şi părinţii, când o priveau, se minunau cât de potrivită era pentru viaţa monahală! Am fost trimisă acolo împreună cu o altă soră în februarie 1999. Când am păşit pe acea insulă, am simţit că sunt acasă!

Am aflat că mica insulă era proprietatea unui cuplu în vârstă, şi am primit permisiunea acestora să locuim pe ea… Dar, de îndată ce ne-am mutat acolo, proprietarii ne-au contactat spunându-ne că vor să vândă insula pentru un milion de do­lari! Ne-am dat seama că nu aveam cum să facem rost de banii ăştia şi-am început să ne rugăm.

- Cum aţi izbutit să rămâneţi pe insuliţă?

O prietenă din comunitate primise o moş­tenire destul de mare de la părinţii ei şi obişnuia să facă milostenii pe la mănăstiri. I-am trimis o scrisoare, povestindu-i situaţia în care ne aflam şi i-am cerut ajutorul. Când am sunat-o, mi-a zis: „îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine!” Bineînţeles că nu a avut de unde să dea un milion de dolari, dar a oferit cât a putut, iar proprietarii au acceptat în cele din urmă oferta noastră.

- Cum este astăzi viaţa la schit?

Insula nu are multe facilităţi, este fără port şi are o singură sursă de apă. Suntem acum patru maici. Când am venit prima dată aici, urmam tipicul rusesc, pe care l-am învăţat când ne-am botezat, potrivit căruia se săvârşesc zilnic, în în­tregime, toate cele şapte Laude. De vreo nouă ani, ne-am împrietenit cu o Stareţă ce este ucenica Părintelui Efrem Filotheitul, care ne-a împărtăşit din rânduiala lor; aşa că, având binecuvântarea duhovnicului nostru, am schimbat şi noi tipicul – facem şi slujbe la biserică, dar ne rugăm şi cu „Doamne Iisuse…” la chilie.

- Spuneaţi că aţi stat ani buni în San Francisco, unde se află moaştele Sfântului Ioan Maximovici. Aţi simţit vreodată ajutorul său?

- Am simţit de foarte multe ori ajutorul Sfân­tului! Mergeam adesea în catedrala construită de Sfântul Ioan, unde sunt acum moaştele sale, şi îl simţeam foarte aproape... Noi ţinem de Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska”, întemeiată, după cum cred că ştiţi, cu binecuvântarea Sfântului Ioan Maximovici, aşa că toţi îl aveam la mare ev­lavie pe Sfântul Ioan…

- Fiindcă aţi amintit de Părintele Serafim Rose si faceţi parte din „familia” sa duhovnicească, ne puteţi spune ce moştenire aţi primit de la dânsul?

Aş putea zice că avem în cartea „Father Seraphim Rose: His Life and Works“ un adevărat testament, prin care ne-a transmis nouă, mie, îndeosebi felul nostru de vieţuire în mănăstire. Dacă veţi citi cartea, veţi înţelege ce-am primit de la el! E o mare comoară. Părintele Serafim a fost un american de geniu, care s-a dăruit cu to­tul lui Hristos şi Bisericii Sale…

 - Stim ca l-ati cunoscut si pe Parintele Gheorghe Calciu. Ce amintiri aveti legate de sfintia sa?

- L-am intalnit in California, in 1996. Citisem inainte cele „Sapte cuvinte catre ti­neri“, publicate de Parintele Serafim in „The Ortodox Word“, asa ca-mi doream foarte mult sa-l cunosc.

Intr-o buna zi, m-am dus la o biserica unde stiam ca Parintele Gheorghe va sluji si i-am daruit un exemplar din „Patericul romanesc“, care tocmai fusese publicat in engleza si la care lucrasem si eu. L-am intrebat cati ani a stat in inchisoare si mi-a raspuns: douazeci si unu! Am ramas socata si l-am intrebat daca ii scrisese ci­neva povestea vietii. Tot atunci i-am spus ca as vrea sa-i iau un interviu. Peste doua luni, un prieten de-al Parintelui Gheorghe, care asistase la discutia noastra, m-a sunat ca sa-mi spuna ca Parintele vine in Los Angeles si m-a intre­bat daca mai vreau sa-i iau interviul. Asa l-am intalnit din nou…

Nu stiam nimic despre viata Parintelui si-l priveam idealist, ca prin niste lentile roz. Dar Parintele a inteles, din intrebarile mele, ca-l socotesc un erou, asa ca, la un moment dat, mi-a zis: „Maica Nina, eu am cazut!”. Si mi-a povestit despre ce s-a petrecut in timpul „reeducarii” de la Pitesti. Si, in timp ce-mi povestea, a plans¹. Mi-a mai zis ca e usor sa-i ierti pe ceilalti, dar e greu sa te ierti pe tine. Cuvintele sale, dupa cum vedeti, au si acum un efect puternic asupra mea… (Maica Nina lacrimeaza — n. red.) _{[1 Parintele Calciu a cedat presiunilor facute de tortionari in timpul cumplitei „reeducari" din inchisoarea Pitesti, fapt pentru care a facut pocainta tot restul vietii sale, ajungand mai apoi o pilda de tarie, de marturisire si de jertfa pentru aproapele in celelalte detentii suferite. (n.red. ]}.

Cand am terminat interviul, am inteles ca a fost un sacrificiu foarte mare pentru sfintia sa sa mai treaca inca o data prin toate cele traite. Am mers acasa si am stat trei zile si trei nopti sa transcriu interviul. Apoi l-am citit cu glas tare si am stiut ca trebuie sa devina o carte. Asa a aparut cartea „Christ is calling you” („Hristos te cheama“). In vara urmatoare, Parintele Calciu a venit la noi la manastire si ne-a tinut trei cuvantari uimitoare, una dintre ele fiind despre experienta duhovniceasca pe care a avut-o, de vedere a Luminii Necreate. In a doua editie a cartii, numita „Father George Calciu: Interviews, Homilies and Talks” („Parintele Gheorghe Calciu -interviuri, predici si conferinte“), am publicat cuvintele tinute atunci.

- Ce monahi v-au impresionat, din­tre cei pe care i-ati intalnit in Romania?

Am avut bucuria sa-i cunosc si eu pe Parintele Iustin (Parvu) si pe Maica Heruvima (Tanasa). Pe Maica Heruvima am iubit-o foarte mult. Eu am cunoscut-o in septembrie, iar ea a murit in noiembrie. Cat am stat la Petru-Voda in septembrie, am vorbit zilnic cu ea, o vedeam cat de mult sufera – dar, prin aceasta suferinta, vedeam cum se desprind pacatele de pe sufletul sau…²  _{[2 Monahia Heruvima (1969-†1998), pe numele de mireanca Svetlana Tanasa, s-a imbolnavit in 1995 de cancer in conditii extrem de ciudate, dupa ce a refuzat sa scrie cateva lucrari impotriva Sfintilor Parinti. Ajunsa la Manastirea Sfintilor Arhangheli din Petru-Voda, intr-o faza avansata a bolii, a fost primita in obste; dupa aproape un an si jumatate de suferinta, boala a ajuns la metastaza. A refuzat sa ia morfina care i-ar fi usurat chin­urile, socotind ca prin suferinta se va curata de toate pacatele savarsite in aceasta lume. A trecut la Domnul de praznicul Sfintilor Arhangheli, la 8 noiembrie 1998, cu sufletul impacat si luminoasa la chip. (n.red.)]}

– Ne-ati povestit ca, in facultate, profesorul de filosofie v-a spus ca veti ajunge sa va cunoasteti. Credeti ca ati reusit acest lucru?

M-ati intrebat despre convertirea mea. Inca ma convertesc! Ne convertim la credinta, dar este nevoie si de-o preschimbare a mintii, a constiintei si a inimii, care dureaza intreaga viata. La fel si cunoasterea de sine…

– Fiindca am tot vorbit de convertiri, ne puteti spune mai multe despre asemenea cazuri in America?

Biserica primeste noi convertiti. E ceva obisnuit acum in America. Avem si credin­ciosi care s-au nascut si-au crescut in Biserica, avem si convertiti. Convertitii aduc entuziasmul si recunostinta lor ca au gasit Biserica adevarata. Cei nascuti ortodocsi (daca sunt cu adevarat evlaviosi si nu-s ortodocsi doar cu numele, doar pentru ca s-au nascut greci, sarbi, romani etc), contribuie prin radacinile lor adanci in Traditia Bisericii.

In Biserica din America se intampla niste lucruri minunate! As vrea sa va povestesc, de pilda, despre o biserica din Kansas City—Missouri. Preotul de acolo este un convertit, iar lucrarea lui este sa le aduca afro-americanilor credinta. In fiecare an, in biserica de acolo are loc o conferinta pentru afro-americani. Avem putini preoti de culoare. Daca cunoasteti ceva istorie a Americii, stiti ca la noi sclavia a existat pana in timpul Razboiului Civil, cand sclavii negri au fost eliberati. Daca asculti cantecele sclavilor, observi ca vin dintr-o suferinta si ca, in esenta, sunt ortodoxe, foarte miscatoare si frumoase. Din pricina suferintei lor, afro-americanii sunt un pamant bun pen­tru primirea Ortodoxiei.

Un alt lucru minunat sunt acei tineri, proveniti din „contra-cultura” contemporana, care descopera Bi­serica. Lumea le zice „vagabonzi”, dar ei s-au ridicat impotriva confortului societatii americane traind o viata de pribegi — calatorind cu trenul, traind in saracie, mancand din tomberoanele restaurantelor… Cativa dintre ei au descoperit Biserica Ortodoxa si s-au botezat, iar prietenii lor sunt curiosi sa vada ce-au gasit!

- Este greu sa fii crestin ortodox in America?

- Nu pe-o insula pustie, ca insula Nilus din Alaska!

- Ce modele aveti in viata monahala?

- Sfanta Teodora de la Sihla si ocrotitoarea mea, Sfanta Nina cea intocmai-cu-Apostolii – increstinatoarea Georgiei [praznuita astazi, 14 ianuarie, n.n.].

- Cum se face c-o iubiti pe Sfanta Teodora de la Sihla?

- Pentru ca este pustnica! Cand am fost in 1991 in Romania, Parintele Ioanichie Balan ne-a dus pe mine si pe Maica Brighida sa vizitam pestera Cuvioasei si Schitul Sihla. A fost o experienta miscatoare!

Parintele Serafim Rose si Parintele Gherman iubeau „idealul pustiei” si ne-au trans­mis si noua aceasta dragoste. Una dintre cartile pe care le-au publicat a fost „Tebaida Nordului“, despre pustnicii din nordul Rusi­ei. Aceasta carte a avut o mare inraurire in venirea mea la manastire! De aceea traim pe-o insula din Alaska. Suntem departe de-a fi pustnici, din cauza ca suntem americani moderni, care venim in manastire cu toata experienta noastra din trecut. Totusi, purtam inca acest ideal in suflet.

- Imi marturiseati inainte sa incepem inter­viul ca sunteti interesata de Sfintii temnitelor comuniste de la noi. De ce?

- Nu este ceva rational – pur si simplu, mi-au atins inima in profunzime! L-am ascul­tat pe Parintele Amfilohie vorbind despre Sfan­tul Mucenic Dimitrie si, desi nu am inteles tot ce spunea, am simtit ca si-a pus problema in inima sa cum este sa-ti pleci capul sub secure, sa mori pentru Hristos. Parintele Iustin mi-a spus ca azi, in lume, avem mai multe culori, dar in inchisoare existau doar doua: albul sau negrul. Puteai sa iei mancarea celuilalt ca sa o mananci tu – sau puteai sa dai altuia mancarea ta… A mai spus ca oamenii erau luati prin sur­prindere de cei care se sacrificau pentru ceilalti, precum si de cei care nu se sacrificau catusi de putin pentru ceilalti. Cred ca noi mult mai greu ne putem jertfi astazi pentru Hristos, pentru ca nu mai avem experienta celor care L-au marturisit pe Hristos in temnitele comu­niste. Cred ca pentru mucenicie ne pregateste citirea vietilor Sfintilor si lupta de zi cu zi pe care o avem de a renunta la placerile noastre.

- Spuneti-ne, va rugam, cum ne putem jertfi mai mult unul pentru altul?

- Prin pocainta sincera si prin mustrarea de fiecare zi, pe care trebuie sa ne-o facem vazand egoismul si iubirea de sine din noi.

- Ce v-a impresionat cel mai mult in perioa­da pe care ati petrecut-o in Romania?

Cel mai mult m-a impresionat traditia ortodoxa, care in Romania este vie. Aveti monahi tineri si te impresioneaza ca au crescut in aceasta traditie. Lucrul acesta ne lipseste in America.

- Sunt oameni care va intaresc in credinta privindu-le viata?

Da, sunt multi! Unul dintre ei este duhov­nicul meu, Parintele Gherasim. Un altul este Parintele Paisie, preot de mir in orasul Kodiak — cel mai apropiat de insula noastra— care are o influenta foarte mare asupra tinerilor din zona. Lucreaza foarte mult cu ei. Parintele Paisie primeste tineri si adolescenti cu probleme de comportament sau care au avut probleme cu drogurile. Sfintia sa a infiintat in Kodiak un asezamant special pentru ei si acolo duc cu totii o viata pur crestina. Mai vin la el si alte persoane care vor sa fie ajutate sa duca o viata ortodoxa. In comunitatea sa, exista o randuiala foarte stricta: se participa in fiecare zi la slujbe, se citeste la masa un cuvant de folos, se canta foarte mult – toate acestea ajuta la tamaduirea sufletului. Tinerii care merg acolo n-au voie sa aduca cu ei nici telefoane mobile, nici iPod-uri, nici computere – noi le spunem ca trebuie sa se „deconecteze” de la duhul lumesc. Dar nu toti tinerii care vin sunt cu probleme. Vin si unii ca sa se cunoasca si, apoi, isi intemeiaza familii. De fapt, acolo este o comunitate in crestere de familii nou-formate, care il ajuta pe Parintele Paisie in lucrarea sa. Sunt foarte multi tineri care m-au impresionat prin jertfa lor pentru Hristos si pentru aproapele.

- Vorbind de tineri, cum credeti ca pot fi ei adusi in Biserica?

- Prin dragostea si prin exemplul celor care sunt in Biserica.

- Si, un ultim gand: ce le doriti romanilor?

- Ce va doresc este sa nu va pierdeti fru­moasele traditii si felul ortodox de viata! Poate ca nu putem impiedica sa fim coplesiti de epo­ca moderna, dar am aflat cu tristete de la una dintre maicile de aici ca, in vreo zece ani, e po­sibil sa nu mai stie nimeni sa lucreze frumoa­sele costume populare romanesti, pe care in trecut fiecare romanca stia sa le faca, din cauza ca acum totul vine atat de ieftin din China…

Vad ca manastirile sunt pline de oameni ti­neri si ca sunt multi cei ce se intorc la Biserica. Nadajduiesc ca Dumnezeu va ridica duhovnici buni si puternici, care sa fie calauzitori adeva­rati in viata duhovniceasca. Imi aduc aminte ca Parintele Iustin a fost intrebat odata ce se va intampla cand sfintia sa si alti duhovnici ba­trani, precum Parintele Arsenie Papacioc, vor pleca dintre noi. Raspunsul sau a fost ferm – nu-mi amintesc exact cuvintele sale, dar spu­nea ca Dumnezeu nu-si va parasi Biserica si ca Duhul Sfant inca lucreaza in Biserica. Prin urmare, am incredere ca buni duhovnici si ca­lauzitori vor aparea sa conduca sufletele tinere care cauta o viata duhovniceasca adanca.

PAPA VISEAZA SA FIE CONDUCATORUL SPIRITUAL AL INTREGII PLANETE SI A VENIT IN ROMANIA “SA SEMNEZE CONDICA”!

“Intrucat nu exista alta Biserica, cum pot exista Sfinte Taine in alta parte?”

“Luati aminte la pacat! Luati aminte la curatenia morala! Pentru ca trebuie sa tinem minte neincetat ca aceasta curatenie morala este premisa dogmatica a sfintirii omului!”

Vezi si:

***

Conferinta Egumenului Efrem de la Vatopedi sustinuta la Facultatea de Teologie Bucuresti (2000)

PR. CONSTANTIN COMAN: [pe atunci prodecan, n.n.] Ne bucuram astazi sa-l avem in mijlocul nostru pe Prea Cuviosul Arhimandrit Efrem, Egumenul Sfintei Manastiri Vatopedi din Sfantul Munte, pentru a tine un cuvant de folos studentilor Facultatii noastre. Cu dansul sunt si tineri romani care au ales sa vietuiasca ca monahi la Manastirea Vatopedi, bineinteles datorita deschiderii pe care Manastirea o are — si Parintele Staret in mod deosebit— fata de toti tinerii doritori de vietuire monahala. Mai sunt si din alte tari acolo; dupa cate am inteles parintii si fratii din Manastirea Vatopedi sunt de aproape opt nationalitati.

[...]

De aceea, intalnirea cu un reprezentant sa spunem, de frunte, al spiritualitatii monahale ortodoxe, care vine din Sfantul Munte, este, cred, o intalnire rara si speram, folositoare pentru noi toti. Cu Parintele Staret am stabilit ca intalnirea cu dumneavoastra sa fie un dialog, asa cum a fost anuntat, astfel incat, dupa cateva cuvinte rostite de Parintele Staret vom incerca sa dialogam, cat putem totusi de civilizat, pentru a beneficia de prezenta Parintelui aici ca sa aflam lucruri care ne preocupa, lucruri care ne framanta. Deci din clipa aceasta trec in postura de traducator, astept intai cuvintele Parintelui si dupa aceea provocarile dumneavoastra.

ARHIMANDRITUL EFREM: Si eu ma bucur in mod deosebit ca ma aflu intr-o Facultate de Teologie a Bisericii Ortodoxe Romane, desi noi, monahii, propovaduim ca teologia nu o afla cineva stand in banca. Teolog nu este cel care ia diploma Facultatii de Teologie. Teolog este cel inlauntrul caruia vorbeste Dumnezeu-Cuvantul. ( [o theos logos]—Dumnezeu-Cuvantul.)

La Sfantul Munte au venit la mine cativa studenti teologi greci si i-am intrebat ce fac, am vorbit despre viata lor. A fost un dialog in grup. Unul dintre ei imi zice:

„Eu sunt un student foarte silitor si nu lipsesc niciodata de la cursuri; ba chiar invat foarte bine pentru examene si pana acum nu am decat note de zece. Dar imi place, zice, sa petrec in viata. Imi programez in asa fel timpul incat sa am vreme de invatat, dar am si program, dupa miezul noptii, sa ies sa petrec. Merg la discoteci, imi place muzica rock si imi place sa petrec noptile. Dar in acelasi timp imi place sa studiez si Sfintii Parinti”.

Eu m-am uitat un pic la dansul si i-am spus:

„Mai baiete, n-ar fi mai bine sa mergi sa muncesti la construit blocuri? Pentru ca acolo cel putin ai fi muncitor si ai fi onest si cu tine, si cu lumea. In timp ce acum, cu felul tau de a trai, te inseli si pe tine insuti si amagesti si lumea. Daca ai o diploma cu nota zece, cum te va ajuta aceasta sa le vorbesti maine la scoala copiilor sau in vreo biserica, daca tu nu-L traiesti pe Dumnezeu?”

Pentru ca omul care vrea sa studieze teologia trebuie sa studieze modul in care se dobandeste harul Duhului Sfant.

Cu cele pe care le-am spus nu inseamna ca dispretuiesc pe studentul silitor care se ingrijeste de studiul sistematic sau stiintific al teologiei. Dar centrul de greutate este in alta parte. Cand am fost la Manastirea Sfantului Nectarie in insula Eghina — cred ca este deja cunoscut si la dumneavoastra Sfantul Nectarie, este un sfant contemporan, un sfant mare care in timpul vietii a scris multe lucrari teologice, a avut o viata imbunatatita si dupa moarte l-a slavit Dumnezeu cu multe minuni — am vazut in biroul dansului, acolo in Eghina, diploma lui de teologie; si am vazut ca diploma si-o luase cu „bine”. Prin urmare, succesul unui teolog nu consta in a lua diploma de teologie cu nota zece _{(„foarte bine” in original— ed.}), ci succesul lui consta in a se nevoi in asa fel incat sa dobandeasca harul Duhului Sfant.

De aceea, cred ca si dumneavoastra ati inteles ce scop important aveti de implinit. Trebuie, pentru a reusi, sa ravniti a avea o relatie neintrerupta cu harul Duhului Sfant, pentru ca in felul acesta va veti umple de slava si voi si veti contribui si la slava Bisericii. Biserica nu s-a temut de prigoanele lui Traian, Diocletian sau Nero, Biserica nu a fost niciodata ingenuncheata de prigoanele ateilor. Biserica a fost insa ingenuncheata, in latura sa umana, atunci cand reprezentantii ei nu au fost consecventi cu ei insisi. De aceea Mantuitorul Hristos, in Noul Testament, se adreseaza cu „vai” celor care scandalizeaza pe fratii lor mai mici. „Vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18:7 ). Si cea mai mare sminteala care se produce in viata Bisericii este aceea care vine de la oamenii ce reprezinta Biserica. Fie ca acestia sunt teologi laici, fie ca sunt teologi purtatori de rasa, fie ca sunt calugari, fie ca sunt episcopi. Fie ca sunt egumeni.

Va doresc — ca sa nu ma lungesc, pentru a va da dumneavoastra cuvantul — sa nu va uitati nici o secunda telul. Luati aminte la pacat! Luati aminte la curatenia morala! Pentru ca trebuie sa tinem minte neincetat ca aceasta curatenie morala este premisa dogmatica a sfintirii omului! Daca nu ia aminte la acest lucru studentul teolog sau oricine se nevoieste, atunci seamana in vant. Veti dobandi aceasta sfintenie daca aveti un duhovnic, daca sunteti bine incadrati in viata Bisericii si va impartasiti de Sfintele Taine ale Bisericii. Atunci Duhul Sfant va va ajuta sa deveniti oameni plini de har. Nu va intristati, nu deznadajduiti si nu va infricosati de caderile pe care eventual le aveti. Sfintii Parinti nu s-au nelinistit de cei care se nevoiesc, chiar daca acestia, in lupta, pot aluneca pe moment. Sfintii Parinti s-au nelinistit si au plans, s-au interesat si i-a durut pentru cei care si-au dispretuit mantuirea. Sa nu se intample acest lucru cu noi!

STUDENTII: Ce este Synodiconul Ortodoxiei care se citeste in Grecia in manastiri si in catedrale si daca n-ar trebui sa fie cunoscute aceste lucruri si in Romania?

ARHIM. EFREM: Noi, in Duminica Ortodoxiei, facem o litanie si citim anatemele celor sapte Sinoade Ecumenice. In acelasi timp, desigur, marturisim credinta celor sapte Sinoade Ecumenice. Acesta este lucrul pe care il facem. Dumneavoastra nu il faceti aici?

PR. C-TIN COMAN: Nu.

ARHIM. EFREM: Este bine sa-l faceti. Noi, dupa apolisul dumnezeiestii Liturghii, facem procesiune in manastire cu patru opriri si rostim anatemele. In acelasi timp rostim si credinta hotarata de cele sapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptatorii pentru dreapta credinta incepand din timpul Sinoadelor si ajungand pana la Sfantul Grigorie Palama.

STUDENTII: In legatura cu anatemele celor sapte Sinoade Ecumenice, ce parere are Prea Cuviosul Staret despre curentul occidental care patrunde si admite reabilitarea* unor eretici aflati sub anatema, ca Evagrie si Origen?^* _{(in Romania acest curent ataca tot mai virulent Muntele Athos, monahismul romanesc, precum si acrivia dogmatica a Parintelui Staniloae – nota ed.)}

ARHIM. EFREM: Acest curent este dominat de un duh al mandriei si aceste lucruri sunt promovate de oameni care se cred mai intelepti decat Sfintii Parinti. In problema dogmelor Bisericii, iubitii mei, nu trebuie sa atingem nici o iota! Pentru ca Biserica, in Sinoadele ei Ecumenice acceptate de trupul Bisericii, se pronunta infailibil.

STUDENTII: Exista astazi in Romania unii intelectuali care se pretind ortodocsi si care sustin ca Biserica Ortodoxa a ajuns sa fie o „institutie” lumeasca. Ce parere aveti, este posibil ca in Biserica Ortodoxa sa inceteze continuitatea apostolica?

ARHIM. EFREM: Nu trebuie nici macar sa gandim ca ar putea sa intervina intreruperea succesiunii apostolice in Biserica Ortodoxa! Daca inceteaza aceasta succesiune apostolica, atunci Biserica isi inceteaza lucrarea. Acesti intelectuali constituie o mare ispita pentru Biserica. Pentru ca intelectualii se raporteaza la Biserica de o maniera romantica, spunand ca Biserica contribuie „la pacea lumii, la intelegerea intre popoare, la iubire“ si asa mai departe. Biserica este un laborator care scoate sfinti, aceasta este Biserica! Si, de foarte multe ori, ne intristam cand constatam ca multi dintre acesti intelectuali au o viata foarte rusinoasa. Desi le place foarte mult sa filosofeze de o maniera „autentica” despre Biserica.

[...]

STUDENTII: Ce parere aveti despre venirea papei in Romania si indemnurile la toleranta care se propovaduiesc in cadrul acestor intruniri?

STUDENTII: Care este situatia actuala a monahilor romani la Sfantul Munte?

ARHIM. EFREM: Si ei, impreuna cu ceilalti, se lupta sa se mantuiasca, ca toti aghioritii.

STUDENTII: Cum vedeti raportul dintre Biserica „institutie” si Biserica „eveniment”, in expresia Sfantului Simeon Noul Teolog?

ARHIM. EFREM: Biserica nu este o institutie. Biserica sunt ingerii, Biserica sunt sfintii, Biserica sunt cei care se zbat in lumea aceasta si in viata aceasta pentru a deveni sfinti. Aceasta este Biserica! Biserica desigur ca are si o ipostaza umana, face si opera filantropica si aceasta pentru ca madularele deosebite ale Bisericii, care sunt oamenii sfinti, nu pot sa nu fie solidare cu durerea poporului si fac tot ce este posibil sa ajute si in acest domeniu. Dar cea dintai si cea mai importanta lucrare a Bisericii este sfintirea oamenilor! Sfantul Apostol Pavel spune foarte clar: „Cautati (…) sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14).

STUDENTII: Intrebarea mea este urmatoarea: Cum se impaca crucea cu sabia, caci in razboaie au participat si multi calugari, mai ales in miscarile de eliberare a Greciei de sub dominatia otomana?

ARHIM. EFREM: Sabia si crucea sunt dusmani. Insa, in situatie de mare nevoie, Biserica binecuvinteaza razboiul de aparare. Acesta este raspunsul. Dar in rugaciunile ei se roaga sa nu se ajunga niciodata la razboi.  De aceea Biserica Ortodoxa niciodata nu a binecuvantat razboiul ofensiv, de ocupatie si totdeauna s-a impotrivit cu tarie acestuia, spre deosebite de romano-catolici care au facut celebrele si rau-famatele cruciade* in timpul carora s-a varsat mult sange.^* (_{Sub denumirea de cruciade sunt cunoscute expeditiile militare „crestine” initiate de Europa apuseana in Rasarit, incepand din 1095 pana la jumatatea secolului al XV-lea, avand ca scop declarat eliberarea Tarii Sfinte de sub musulmani, dar urmarind si extinderea suveranitatii papale in Rasaritul ortodox. Astfel, ultima mare cruciada (a IV-a, 1204), a fost in final indreptata asupra Constantinopolului, cronicile vremii spunand ca „nici paganii nu au fost atat de cruzi”. Momentul a revelat uriasa prapastie deja existenta intre Rasarit si Apus, n. ed.).} Si vine papa acum si ne cere iertare pentru cruciade. Dar aceasta este bataie de joc! Pentru ca, desi cu vorba ne cere iertare, cu fapta continua aceeasi politica! De aceea nu credem cererea de iertare a papei si nici nu o acceptam. Nu pentru ca am uri pe papa ca persoana, ci pentru ca ramanem credinciosi pana la moarte marturisirii de credinta ortodoxa.

STUDENTII: Care este diferenta intre sminteala si judecare?

ARHIM. EFREM: Este o mare diferenta intre cel ce sminteste si cel ce judeca. Cel care sminteste face fapte care evident sunt rele si raneste astfel constiinta celorlalti. De obicei, lucrul acesta ajunge sa fie cunoscut in trupul Bisericii. Iar judecata este, desigur, un tot un mod de sminteala. Ceea ce este foarte important de retinut este faptul ca sminteala este un lucru foarte grav, intrucat afecteaza constiinta pliromei Bisericii. Daca, de exemplu, un teolog care preda teologia doarme duminica pana la pranz si nu merge la biserica, aceasta este o sminteala.

STUDENTII: Care ar fi rostul studiului teologiei sistematice, pentru ca adeseori multi parinti din manastiri spun ca se poate si fara ea?

ARHIM. EFREM: Teologia o poate studia si bunica mea! Insa nu este respinsa studierea teologiei in Universitate, pentru ca ni se ofera ocazia ca intr-o maniera programata si stiintifica sa studiem pe Sfintii Parinti, sa intelegem duhul tuturor Parintilor de o maniera corecta. Diferenta dintre stiinta teologiei si celelalte stiinte este aceea ca teologia nu ramane aici, nu ramane la ceea ce se preda in Universitate. Daca cel care se ocupa cu cercetarea sistematica a teologiei intr-un mod stiintific nu se sileste sa se impartaseasca de cele dumnezeiesti, atunci chiar de-ar cunoaste „toate limbile” teologilor ortodocsi esueaza dramatic.

STUDENTII: Ce inseamna ecumenism — concret — si pana unde se poate merge?

ARHIM. EFREM: Problema ecumenismului, iubitii mei… Noi privim ecumenismul ca un dialog ecumenic. Una este dialogul ecumenic si alta dialogul ecumenist. Ca Biserica Ortodoxa, noi putem fi in dialog cu toti reprezentantii lumii, ramanand neclintit credinciosi, pana la iota, invataturii noastre ortodoxe si nefacand pogoraminte in sensul diluarii vinului nostru cu apa pentru a ajunge la „unitate” cu ceilalti. Acest lucru il fac ecumenistii.

STUDENTII: L-as ruga pe Parintele Staret sa ne vorbeasca despre rugaciune din experienta proprie a Dansului.

ARHIM. EFREM: Adica sa va fac un pic de spovedanie?…

STUDENTII: Ati vorbit despre Gheron Iosif. Poate ne puteti vorbi despre experienta sa in rugaciune.

ARHIM. EFREM: Problema rugaciunii este foarte importanta. Ceea ce lipseste astazi indeosebi teologilor, de vreme ce ne aflam intr-o Facultate de Teologie, este tocmai rugaciunea. Sfintii Parinti spun: „Daca esti teolog, te rogi cu adevarat; daca te rogi cu adevarat, esti teolog”. Deci cand cineva ajunge sa se roage cu adevarat, atunci devine un teolog adevarat.

STUDENTII: Datorita unor abateri de credinta dogmatica in catolicism si anume deismul, antropocentrismul si gratia creata, cum pot fi socotite sacramentele catolice in raport cu Tainele Ortodoxiei?

ARHIM. EFREM: Dogmatica ortodoxa accepta numai „Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica”. Nu exista alta Biserica! Aceasta este credinta in acrivia, in exactitatea ei. Intrucat nu exista alta Biserica, cum pot exista Sfinte Taine in alta parte? Biserica Ortodoxa, aplicand iconomia, din nefericire accepta botezul romano-catolicilor. Il accepta insa aplicand iconomia, nu acrivia! Intrucat Biserica accepta botezul, cel care vine la Ortodoxie prin ungerea cu Sfantul Mir devine madular corect al Bisericii. Dar repet, dupa acrivia, dupa exactitatea credintei, ar trebui ca oricine este primit in Biserica sa se boteze! Noi, la Sfantul Munte, ii impartasim pe crestinii care au devenit ortodocsi prin ungerea cu Sfantul Mir. Dar cand vine la noi cineva eterodox si ne cere sa devina ortodox la Sfantul Munte, il botezam. Aceasta este credinta noastra in exactitatea ei.

STUDENTII: Urmatoarea problema: sunt foarte multi oameni care au murit nespovediti si neimpartasiti, dar ei s-au mutat la cele vesnice si au facut totusi anumite pacate grave. Parintele Cleopa, in cartile sale nu pomeneste ce se mai poate face pentru acesti oameni, adica pentru acestia nu prea exista mare speranta. Ce invata Sfantul Munte pentru acesti oameni, mai pot fi scosi ei de la iad? Cam ce randuieli ar fi?

ARHIM. EFREM: Exista intotdeauna nadejde pentru toti inainte de judecata finala. Biserica are puterea, pana la judecata obsteasca, sa ajute sufletele acelea care au trait intr-o oarecare nepurtare de grija. Sfintii Parinti insa nu ne-au dat, n-au putut sa ne dea o pozitie clara despre cum poate fi

Gheronda Efrem Katunakiotul imbratisandu-l pe Staretul Efrem Vatopedinul

ajutat un astfel de suflet pacatos. Imi zicea un Parinte fericit intru adormire, Efrem de la Katunachia, care avea un staret fara purtare de grija intru cele duhovnicesti, ca indata ce staretul lui a trecut la cele vesnice, a fost instiintat de catre Duhul Sfant ca batranul a ajuns in iad. I-a facut zilnic, vreme de patruzeci de zile, Sfanta Liturghie, udand Sfantul Antimis cu lacrimi si rugandu-se neincetat lui Dumnezeu sa-l slobozeasca pe staret din acea stare. Dar harul se impotrivea, spunandu-i: „Nu este vrednic de mantuire!” Si cu toate acestea, insistand la rugaciune, dupa ce a terminat cele patruzeci de liturghii, a luat instiintare de la Duhul Sfant ca batranul s-a izbavit. Acest lucru mi l-a relatat chiar Parintele Efrem. Era un Parinte care foarte des avea instiintari de la Duhul sfant, chiar si in lucrurile cele mai simple. Un cunoscut de-al sau a mers odata si i-a zis: „Gheronda, hai sa mergem in pelerinaj la Ierusalim!” Iar batranul a raspuns: „Nu pot spune nimic, trebuie sa intreb mai intai harul Duhului Sfant”. Dupa cum personal mi-a relatat, a luat metaniile sa se roage si indata ce a facut o bobita a si primit instiintare de la har ca are binecuvantare sa mearga la Ierusalim.

STUDENTII: De multe ori, in vremea rugaciunii, ne luptam cu ispitele. Cum le putem birui?

ARHIM. EFREM: Cu perseverenta in rugaciune. Am spus si ieri: nu fiti surprinsi de faptul ca in timpul rugaciunii veti avea razboi din partea gandurilor. Sfantul Ioan Scararul spunea: „Cu numele lui Hristos biciuieste pe cei ce te razboiesc”. Asadar, cu numele lui Hristos sunt biciuiti cei ce ne lupta. Si pentru ca acestia sunt fara nici un fel de scrupule, fara nici un fel de menajamente, fiind chiar izvorul raului, desigur ca vor contraataca. Noi insa nu-i luam in seama de loc, pentru ca trebuie sa avem in vedere faptul ca Hristos este mai mare decat diavolul. Ne spune foarte clar Sfantul Evanghelist Ioan acest lucru. Iar Hristos a zis: „luati putere sa calcati peste serpi (…) si peste toata puterea vrajmasului”. (Luca 10:19)

STUDENTII: Cum vedeti Sfintia Voastra vocatia pentru preotie?

ARHIM. EFREM: Este binecuvantare de la Dumnezeu vocatia pentru preotie. Eu indemn pe tinerii care pot sa devina preoti sa iubeasca Sfantul Jertfelnic si sa doreasca mereu sa slujeasca. Pentru ca rasa se identifica cu Sfantul Altar, iar viata noastra duhovniceasca este foarte legata de Sfantul Altar.

Ceea ce nu-mi place aici in Romania, si vreau sa o spun in mod public, este faptul ca vad un preot cu rasa si peste doua ore il intalnesc pe drum fara rasa. Trebuie sa poarte rasa, pentru ca acum nu mai este comunism! Preotul trebuie sa-si poarte uniforma pentru ca rasa nu este imbracaminte (endyma), ci rasa este emblema (emblima). Trebuie sa revenim cu totii la Traditie. Faceti si dumneavoastra o incercare, intre un preot cu rasa si un preot fara rasa, sa vedeti catre cine se indreapta lumea pentru a primi binecuvantare. Cu siguranta ca spre cel care este imbracat cu rasa.

UN LECTOR: Avand in vedere ca aghioritii interpreteaza mai mult dupa acrivie si mai putin dupa iconomie, va considerati o Biserica curata? O Biserica a celor curati?

ARHIM. EFREM: Intai de toate, noi nu ne referim la noi insine. Am spus si ieri si repet si astazi: nu sunt un calugar bun, dar am cunoscut calugari buni si adevarati. Ceea ce am auzit, ceea ce am vazut si ceea ce am pipait cu mainile noastre, acelea va vestim.

LECTORUL: Si o a doua intrebare, legata de unii dintre calugarii din Biserica Eladei care sunt inchinoviati la dumneavoastra la Athos si care sunt parohi in parohiile urbane sau rurale: nu este bine ca monahii sa stea in locuri retrase? Avand in vedere faptul ca ispita actioneaza puternic…

ARHIM. EFREM: Noi nu va propunem pe monahul aghiorit. Este o mare diferenta. Noi va propunem monahismul aghioritic. Una este monahul aghiorit si alta monahismul aghioritic. De vreme ce intre cei doisprezece Ucenici, iubitii mei, s-a aflat fiul pierzarii, intre doua mii de calugari aghioriti nu se vor afla si destui oameni care sa nu fie dupa randuiala dumnezeiasca? Cat despre problema pe care a pus-o domnul profesor aici, la intalnirea Sinodului Egumenilor — care are loc de doua ori pe an — si la Sfanta Chinotita a Sfantului Munte — care se intruneste de doua ori pe saptamana [?!, n.n.] si este alcatuita din reprezentantii fiecarei manastiri — am condamnat cu fermitate pe acei monahi aghioriti care deservesc biserici din afara Sfantului Munte. Pentru ca monahul acela care este vietuitor in Sfantul Munte si merge sa faca pe preotul intr-o anumita parohie, in esenta, face de ras monahismul.

STUDENTII: Care este parerea Dumneavoastra despre Comunitatea Europeana si despre noile buletine de identitate?

ARHIM. EFREM: Eu sunt impotriva Europei! (aplauze) Europa ne va aduce foarte multe rele. Un calugar din Romania care este la manastirea noastra, cand am vorbit odata cu el, mi-a spus un lucru pe care l-am retinut si vreau sa vi-l spun si dumneavoastra: „Cand aveam comunismul in Romania, Parinte, si in scolile noastre ne invatau ateismul, bunica mea imi spunea: «Profesorii cutare si cutare sunt atei, sa nu-i asculti!» Si eu stiam ca sunt atei si nu acceptam nimic inlauntrul meu din ceea ce ne spuneau. Iar acest lucru m-a ajutat sa devin calugar”.

Vine deci Europa cea inselatoare si ne spune urmatorul lucru—pe care l-a facut foarte recent, relativ la homosexuali — „Stiti, toti suntem egali, avem democratie; acesti homosexuali au un mod mai diferit de viata, dar sa nu-i dispretuim ci, dimpotriva, chiar sa-i simpatizam!” Si astfel, de o maniera foarte amagitoare, convinge astazi statele — pentru ca, vezi Doamne, sa nu simta nici un fel de complex in fata democratiei — sa recunoasca pe homosexuali. Noi spunem insa ca una este sa compatimesti un bolnav, sa-i arati simpatie si sa-l ajuti si alta este sa oficializezi ca pe un lucru normal o anumita stare de anormalitate. Astazi Europa, de o maniera foarte amagitoare, face aceste actiuni in numele „democratiei” si in numele „egalitatii” si promoveaza lucruri anticrestine si antiortodoxe. Oricum noi, ca aghioriti, suntem foarte nelinistiti privitor la Europa. Eu din tot sufletul meu ma rog — si cred ca, daca m-ar auzi politicienii din Romania, m-ar ucide cu pietre — sa dea Dumnezeu sa nu intrati niciodata in Europa! (aplauze)

UN PR. PROFESOR: _{(in limba greaca—Ed.)} Parinte, pot sa va intreb in greceste, dar prefer sa vorbesc in limba romana…

PC C-TIN COMAN: Exista traducere!

PR. PROFESOR: As vrea sa spun doua vorbe pe care sa le auziti si dumneavoastra, cei care sunteti aici si bateti din palme! Vreau sa va spun ca, personal, cunosc Europa de la Bosfor pana la Gibraltar si singurul loc de care mi-e dor este Muntele Athos. Dar sunt ingrijorat de aceasta alergie la Europa si la intrarea in Europa. Mai ales ca discutam problema homosexualilor care, stiti bine, nu exista numai in Europa, ci peste tot.

Nu credeti ca Ortodoxia ar putea sa faca ceva foarte important pentru aceasta Europa? Asa cum au facut unii dintre Apostoli in secolul intai, implinind porunca primita de la Hristos; si au ajuns pana la Roma si chiar dincolo de ea, in mijlocul imperiului roman. Pentru ca, de vrem ori nu vrem, vrea ori nu vrea Muntele Athos, unirea statelor europene se va implini. Asa cum, acum vreo doua sute de ani, s-a facut unirea statelor americane. Nu credeti ca, pentru tineretul care poarta blue-jeans-ii europeni si are aspiratiile lui, Biserica Ortodoxa ar trebui sa priveasca problema putin mai realist, problema intrarii sau a neintrarii statelor ortodoxe in Europa? Sa gandeasca la harisma cu care ar putea sa fecundeze, ar putea sa ajute in multe aspecte Comunitatea Europeana?

Si, putin, sa fim mai smeriti in afirmatiile impotriva Europei, pentru ca zicem, pe de o parte, ca nu ne plac bunurile acestea ale Europei, dar pe de alta parte le mancam cu multa placere! (aplauze)

PR. PROFESOR: As dori sa adaug iarasi ceva, ca sa continuam dialogul. Stim foarte bine ca rationalismul nu a fost, nu este un specific al europenilor…

ARHIM. EFREM: Rationalismul, domnule Profesor, rationalismul nu este numai al europenilor. Insa Europa il impune in mod programat pentru a-i face reclama si a deveni mod de viata. Rationalisti putem fi si noi: eu, dumneavoastra si multi dintre noi. Dar ceea ce vreau sa spun este aceea ca spiritul acesta rationalist este de o maniera programatica impins in fata si promovat din Europa.

PR. PROFESOR: Un patrolog austriac scria despre capadocieni ca, datorita faptului de a se afla intr-un spatiu la hotarul dintre Extremul Orient si lumea europeana, Sfintii Parinti capadocieni au scris in asa fel incat sa evite misticismul abisal al orientalilor si rationalismul grecesc…

ARHIM. EFREM: Este gresit. Nu au evitat deloc acest lucru.

PR. PROFESOR: ... cu alte cuvinte, rationalismul a pornit nu neaparat din Europa Occidentala, ci dintr-un spatiu care actualmente apartine Greciei. La fel, daca privim umanismul sub toate aspectele lui, umanismul care pune accentul pe om ca chip al lui Dumnezeu nu este necesar sa fie respins…

ARHIM. EFREM: Trebuie sa va spun — asteptati putin, domnule Profesor, caci sunt multe intrebari! — trebuie sa spun ca dumneavoastra, profesorii, sa nu fiti rationalisti, ci sa fiti teologi. Nu cred ca este o pozitie corecta sa spunem ca sfantul Parinte cutare nu a scris despre mistica, etc. Parintii au scris intotdeauna pentru nevoile turmei lor. Nu pot sa cred, deoarece am citit pe Sfantul Vasile cel Mare, ori pe sfantul Grigorie Teologul, nu pot crede ca ei nu ne-au dat invataturi mistice. Probabil ca nu au dat lucrari foarte amanuntite de mistica, asa cum a facut-o Sfantul Grigorie Palama, tocmai pentru ca nu o cerea nevoia timpului respectiv. Dar toate lucrarile lor sunt pline de aspecte care privesc aceasta lucrare a mintii, launtrica, mistica.

PR. PROFESOR: Sunt de acord cu toate acestea. Chiar si studentii mei… Tot gandindu-ma la cartile de identitate europeana — si spun mai mult catre studenti aceasta, nu catre altii — daca avem Duhul lui Hristos, daca avem Duhul Sfant cu adevarat, asa cum spunea Sfantul Irineu, ca omul are suflet care primeste Duhul lui Dumnezeu si trup care participa in aceeasi masura la Sfanta Impartasanie, deci daca avem Duhul lui Dumnezeu nu cred ca este nevoie a ne teme de aceste cartele de identitate europene ci, dimpotriva, consider ca trebuie sa avem responsabilitatea sa facem astfel incat sa transformam fata Europei. Si sa ne ajute Dumnezeu sa facem acest lucru! Nu sa ne inchidem in noi si sa fugim de Europa, mai ales ca si la noi, si la Patriarhia Ecumenica, Biserica, respectiv conducerea bisericeasca sunt pentru integrarea totala in Europa.

ARHIM. EFREM: Nu ne temem de Europa! Noi spunem aceste lucruri pentru a proteja turma. Insa, asa cum zicea Parintele Paisie din Sfantul Munte, urina nu poate fi binecuvantata pentru a deveni aghiasma! (aplauze) Daca aceasta carte de identitate are inscris numarul 666, cum sa o primeasca crestinul?! Sa spuna: „Eu sunt crestin ortodox, iau buletinul, fac semnul Sfintei Cruci si fuge puterea diavolului” ? Aceasta linie^* o combatem noi!  _{(Adica naivitatea si superficialitatea afisate de foarte multi crestini, ba chiar si slujitori ai Bisericii, in tratarea acestei chestiuni extrem de importante care solicita mult discernamant si o informare corecta pentru a putea fi pe deplin inteleasa.…}) Pentru ca, fara doar si poate, daca in mod programat, prin mecanismul de stat, un grup de oameni sau o institute statala promoveaza lucruri care sunt impotriva Evangheliei, eu nu primesc! Daca acest laborator care se cheama Europa ar produce Sfinte potire, le primesc. Dar cand produce bombe si chiar bombe atomice, pe acestea nu le pot primi!

PR. PROFESOR: Aveti pasaport? Este european sau neeuropean?

ARHIM. EFREM: Pasaportul meu este european, dar nu are numarul acesta rau famat. Daca l-ar fi avut, nu l-as fi luat. Nu inseamna ca, primind produsele Europei, sunt vinovat, ci nu voi primi doar aceea ce se opune Evangheliei.

PR. C-TIN COMAN: Am adunat aici mai multe intrebari venite de la oameni mai timizi decat dumneavoastra si as vrea macar cateva dintre ele…

Suntem [insa] anuntati de Parintele Staret care conduce delegatia, Parintele Staret Andrei de la Posaga, pe care ne bucuram sa vi-l prezentam aici; dansul are un program destul de incarcat in aceasta dupa-amiaza si maine pleaca inspre tinuturile dansilor, asa incat va trebui sa incheiem, ma tem, fara sa raspundem la aceste intrebari, cu parere de rau. Si ne oprim aici, dand totusi Parintelui un ultim cuvant. Deci, sa acordam un ultim cuvant Parintelui Efrem. Parintelui Profesor, multe cuvinte la salile de curs…

LECTORUL: Prea Cuvioase, un singur cuvant, ma iertati! (aplauze) Spuneam ceva mai devreme ca nu trebuie sa ne temem de Europa. Nu ne temem §i nu ne-am temut. Trebuia  sa ne temem mai devreme, pentru ca raul nu vine prin 666, in acea carte, raul deja a venit. Toata mass-media romaneasca este infectata de sminteli. N-a facut nimeni nimic, nici athonitii, nici grecii. Si, bineinteles, nici ierarhii nostri n-au putut face prea mult. Toate mizeriile din lume, toate obsesiile sexuale sunt date pe toate posturile de televiziune. Aceasta este mentalitatea din Europa si din toata lumea secularizata. Biserica Greciei trebuia sa se opuna ea pentru prima data ca sa nu intre Grecia in Comunitatea Europeana. Dar ati intrat in Comunitatea Europeana, le-ati luat banii europenilor… (aplauze). Trebuie, cum spuneti, sa respingem ce este rau din Europa, ce-i bun nu!

ARHIM. EFREM: Iubitii mei, aghioritii si calugarii, in general, nu ies sa faca manifestatii cu pancarte. Daca am presupune ci am ramane numai aici unde am ajuns acum cred ca raul este destul de mic, dar ma tem ca nu vom ramane doar aici. Intai de toate vreau sa va spun ca pe noi, pe Sfantul Munte, pe aghioriti, nu ne-a intrebat nimeni, nici guvemul grec, nici politicienii, daca suntem de acord sa intre Grecia in Europa. A  fost o hotarare politica a guvernului. Din nefericire politicienii nostri din Grecia nu au inlauntrul lor simtul valorii Traditiei Bisericii. Si, desigur, sunt influentati de acest spirit al Europei. Vor si ei sa faca din Grecia un stat dupa modelul si dupa masura europeana. Noi insa, va marturisesc, ca monahi aghioriti, ne rugam cu multa staruinta ca Traditia noastra, prin interventia harului lui Dumnezeu, printr-o minune, sa ramana nestirbita. Pentru ca din punct de vedere omenesc toate lucrurile par a fi impotriva. Cand vin oamenii nostri politici, de pilda — si, din fericire, o fac foarte des in ultimii ani — la Sfantul Munte, le spunem lucrurile in fata. Nu ne rusinam de ei, le spunem mereu. Pentru ca nu ne temem de ei. Dar incercam cum putem, pe orice cale putem, sa ajutam pe politicieni, mai ales pe cei care au putere de decizie, sa se gaseasca mereu intr-un cadru duhovnicesc. In ciuda faptului ca Grecia este membra a Uniunii Europene, in acest moment incercam sa-i convingem pe toti ca Grecia trebuie sa ramana credincioasa Traditiei Ortodoxe. Va fi foarte greu, pentru ca a crescut influenta Europei asupra Greciei. Una este ca un popor sa fie independent de actiunea factorilor externi si alta este sa fie intr-un grup de state unde fiecare are propriile conceptii prin care ii influenteaza pe ceilalti.

Europa, prin Comisia Europeana, a venit si la noi in Sfantul Munte, a vrut sa ne abordeze. Si ne-a spus: „Preluam noi renovarea manastirilor, noi cei de la Bruxelles, in colaborare directa cu dumneavoastra. Numai un lucru va cerem: acolo unde se fac reparatii, renovari, sa se puna o placa unde sa scrie: «Aceste renovari se fac cu cheltuiala Uniunii Europene»”. Sfantul Munte, in unanimitate, nu a acceptat aceasta conditie. Luam bani de la guvernul Greciei, pe care ii primeste din Europa, dar nu sunt numai ai Europei, ci sunt cele optsprezece procente din bugetul Greciei alocati pentru renovare. Nu acceptam si nu vom accepta insa nici o conditie impusa de Europa.

PR.. PROFESOR: Eu as vrea un alt lucru sa-l rog pe Parintele: sa trimita Comisia Europeana la mine la biserica! Ii primesc, caci avem nevoie de bani! Si-o sa pun o placa mare pe zidul bisericii! Eu primesc! Primesc banii Europei daca cu acesti bani pot sa-mi renovez biserica!

ARHIM. EFREM: In viitor, domnule Profesor, in viitor fiti sigur ca daca le dai drepturi, in viitor acestia vor avea actiuni murdare. Sfantul Munte este un spatiu foarte sensibil. Este necalcat de picior femeiesc. Potrivit ideologiei Europei, vor veni maine sa zica ca „de ce discriminam femeile?” In mod logic Europa va zice: „De ce sa fie nedreptatita femeia a vedea lucrurile de valoare pe care le aveti in Sfantul Munte?” Europenii nu inteleg viata launtrica. Nu stiu cu ce se ocupa monahii. Ei cred ca monahii sunt la Sfantul Munte doar ca sa-i primeasca pe straini si sa le serveasca masa. Oricum, v-as indemna ca totusi sa meditati putin la aceasta atitudine pe care v-am exprimat-o si veti vedea ca are anumite aspecte foarte insemnate…

Multumesc foarte mult pentru ca m-ati ascultat. Sunt bucuros ca ma aflu in Facultatea de Teologie din Bucuresti. Noi va asiguram ca acolo unde suntem ne vom ruga pentru dumneavoastra. Suntem departe cu trupul de voi, dar duhovniceste va suntem alaturi cu totii sa ne unim rugaciunile catre Hristos ca sa ne lumineze spre a-I implini totdeauna poruncile. Pentru ca Hristos este ascuns in poruncile Sale, Acolo Il vom intalni, acolo Il vom trai si Il vom pastra. Doresc ca, asa precum am fost astazi in aceasta sala, sa fim si in rai impreuna si sa ne bucuram pentru totdeauna. Amin.

Vreau sa daruiesc o icoana a Maicii Domnului Paramythia Facultatii de Teologie — este o copie argintata a icoanei facatoare de minuni „Mangaietoarea”— care sa fie asezata la un loc de cinste. Iar cand va veti inchina acestei icoane, sa va aduceti aminte ca atunci cand unii dintre voi sunt la lucru, sau din anumite motive uita de Dumnezeu, sau sunt in pacat, se afla la Sfantul Munte oameni care se roaga Maicii Domnului pentru pacea intregii lumi.

Maica Domnului cu voi cu toti!

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

*

Noutati:

• Sinodul Permanent al Bisericii Greciei: arestarea Staretului Efrem a RANIT AUTORITATEA BISERICII. Arhiepiscopul Ieronim il va VIZITA LA INCHISOARE
• Patriarhia Ecumenica din Constantinopol despre ARESTAREA STARETULUI EFREM: “NU ESTE PERMIS amestecul altor BISERICI AUTOCEFALE” in SFANTUL MUNTE
• PARINTELE AGAPIE CORBU – cea mai profunda si mai duhovniceasca pozitie in cazul STARETULUI EFREM, “INLANTUITUL LUI HRISTOS”!

Troparul Cuviosului, glasul al 3-lea:

Povăţuitor preaînţelept al călugărilor şi înger pământesc te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa, înfrânându-ţi trupul cu nepătimirea şi luminând inimile credincioşilor cu strălucirea virtuţilor tale. Pentru aceasta te-ai făcut locaş preacinstit al Sfântului Duh şi în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale de la Dumnezeu, pe Care roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

Troparul Cuviosului, glasul al 5-lea:

Peste pământ arcuindu-te ca un curcubeu, ai ajuns din Sfântul Munte în Athosul de la miazănoapte, Valaam. O, Sfinte Părinte Antipa, mult lăudatule, asemenea mult minunaţilor bătrâni ai Moldovei te-ai făcut; şi acum, locuind în slava cerescului Valaam, roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru să ne povăţuiască pe calea îngerească.

Viaţa Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodeşti

Creştin ortodocşii îl prăznuiesc la 10 ianuarie pe Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti, singurul călugar athonit român care a fost trecut în rândul sfinţilor printr-o cano­ni­zare spontană, venită îndată după trecerea sa la cele veşnice. Acest cuvios părinte se numără printre cele mai alese roade duhovniceşti pe care le-a odrăslit binecuvântatul pământ al Moldovei. Viaţa lui a fost povestită de el egumenului Pimen de la Mănăstirea Valaam din nordul Rusiei.

S-a născut în anul 1816 în satul Calapodeşti, azi în judeţul Bacău, primind din botez numele de Alexandru. Tatăl său era Gheorghe Constantin Luchian, diacon la biserica satului, iar mama Ecaterina Manase, călugărită mai târziu sub numele Elisabeta.

In “Patericul Valaamului” gasim scris ca cei doi soti nu au avut copii mult timp, insa, in cele din urma, rugaciunile le-au fost ascultate si Dumnezeu le-a daruit un prunc pe care mama sa l-a nascut fara dureri si care din botez s-a numit Alexandru. Despre copilul Alexandru mai stim ca lua in manutele sale serpi veninosi si, spre mirarea si spaima tuturor, acestia nu-i faceau nici un rau. A învăţat carte la şcoala satului. Încă nu terminase şcoala când tatăl său a fost chemat la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să înveţe meşteşugul legării de cărţi, pentru a contribui şi el la întreţinerea familiei.

La vârsta de 20 de ani, „fără de veste a fost cuprins de o negrăită şi minunată lumină, care i-a umplut inima de o nespusă bucurie”. Astfel, simţind chemarea către slujire lui Dumnezeu, a lăsat atelierul şi pleacă să-şi aline sufletul într-o sihăstrie moldovenească, îndreptând paşii săi spre Marea Lavra moldovenească Neamţ. Dar stareţul de aici nu l-a primit în obştea sa monahală. A mers atunci spre o mănăstire din Ţara Românească, se pare la Căldăruşani [dupa alte surse, Brazi - Vrancea, n.n.], ctitoria marelui voievod Matei Basarab, în care erau încă vii tradiţiile paisiene, moştenite prin ucenicii vrednicului de pomenire, stareţul Gheorghe. „Marele stareţ punea accent în obştea sa pe participarea regulată la slujbele bisericii şi pe ascultarea desăvârşită, cu dragoste şi neîncetată rugăciune”.

Aici fratele Alexandru s-a dovedit a fi cu luare aminte la toate cuvintele de învăţătură ale părinţilor duhovnici, nevoindu-se cu rugăciunea, cu postul, cu ascultarea, aşa cum se cuvine celor dornici de viaţă călugărească. Fără îndoială că va fi stăruit şi în citirea cărţilor folositoare de suflet, lucru pe care nu-l făcuse în copilărie.

Stareţul de aici l-a tuns în monahism, dându-i numele de Alipie. După doi ani a plecat la Muntele Athos, despre care îi vor fi vorbit unii din părinţii mai în vârstă care trăiseră în acea „grădină a Maicii Domnului”. S-a aşezat la Schitul românesc Lacu, unde se nevoiau mulţi călugări de neam român, fiind cunoscut de toţi pentru asprimea vieţii călugăreşti care se ducea acolo. Nu i s-a dat nimic din cele necesare vieţii pământeşti, aşa că s-a aşezat într-o chilie pe ju­mă­tate distrusă pe care a găsit-o. Aici, într-un ungher, a aflat o mică icoană a Maicii Domnului afumată. A dus-o la renumitul zugrav Paisie şi l-a rugat să o cureţe, iar după puţină vreme i-a fost înapoiată complet nouă, zugravul încredinţându-l că a devenit aşa în mod mira­culos, după o simplă curăţare. Era icoana făcătoare de minuni care a vindecat mulţi bolnavi, aflată azi la Mănăstirea Varlaam, de care Sfântul nu s-a despărţit întreaga viaţă. 

Timp de patru ani de zile a trăit în Mănăstirea athonită Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte, mult ajutată de domnii moldoveni, precum şi de familia marelui mitropolit Veniamin Costachi (1803-1842). Acolo a primit şi „schima cea mare”, care cere post aspru, rugăciune şi slujire neîntreruptă, devenind „schimonahul Antipa”. Se pare că tot în aceasta perioada a fost hirotonit întru ierodiacon şi ieromonah. A trăit apoi într-o chilie, pe care a refăcut-o.

În anul 1860, Cuviosul schimonah Antipa, după o vieţuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova. Tocmai atunci, doi îmbunătăţiţi monahi moldoveni care trăiau la Athos, Nifon şi Nectarie, au început să zidească Schitului românesc Prodromu, care va fi terminat şi sfinţit în anul 1863. Antipa a fost rugat să meargă în Moldova pentru a strânge ajutoare, în vederea terminării lucrărilor de zidire. A stat la un metoc din Iaşi (Bucium) al unei mănăstiri din Sfântul Munte. Numele său ajunge să fie cunoscut şi aici, încât era căutat de mulţi credincioşi, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste şi de trăire cu adevărat creştină.

Se îndreaptă apoi spre Rusia, având acelaş scop – strângerea ajutoarelor pentru Schitul Prodromu. S-a oprit la Kiev,  pentru a se închina moaştelor Cuvioşilor părinţi din Lavra Pecerska, după care a pornit spre Moscova, şi în cele din urmă spre Sankt-Petersburg, unde a primit felurite ajutoare de la mitropoliţii din aceste două oraşe, stareţi de mănăstiri şi credincioşi.

Chiar din primul an al sosirii sale în Rusia, a vizitat mănăstirea „Schimbarea la Faţă”, Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a aşezat pentru totdeauna la mănăstirea Valaam, şi anume într-o chilie de la schitul cu hramul „Tuturor Sfinţilor”. Aici şi-a continuat nevoinţele duhovniceşti, căutând să fie folositor obştei care îl înfiase. De altfel, în această mănăstire erau cunoscute tradiţiile paisiene, căci unii dintre monahii de pe vremuri fuseseră ucenici ai marelui stareţ de la Neamţ. Datorită vieţii sale alese a ajuns să fie cunoscut în părţile de nord ale Rusiei, încât era căutat de mulţi călugări şi credincioşi, pentru slujbe şi cuvânt de învăţătură. S-au format, sub îndrumarea lui, mai mulţi ucenici care l-au urmat în cele duhovniceşti.

Trecând mai multe trepte ale slujirii monahale şi a vieţi anahoretice, s-a învrednicit de marele dar călugăresc, devenind „văzător cu duhul”. Căci cunoştea gîndurile cele ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi povăţuia pe calea mîntuirii. Era de asemenea şi un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atît în Carelia cît şi în Rusia de nord, încît mulţi monahi şi credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile.

In chilia lui nu era nici pat, nici scaun. Lunile, miercurile si vinerile de peste an, precum si in cea dintai saptamana a postului Sfintelor Pasti, nu gusta si nici nu bea nimic, iar in restul zilelor ii era de ajuns mancarea pe care o primea sambata la pranz.

Sfantul Antipa si-a cunoscut sfarsitul mai inainte cu trei zile, cand icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului s-a ridicat cu zgomot in aer si, in timp ce restul icoanelor din chilie au cazut, s-a asezat singura pe pieptul Sfantului. Dupa trei zile, în ziua de 10 ianuarie 1882, in chilia sa de la Valaam, in timp ce ucenicul sau ii citea Acatistul Maicii Domnului, Sfantul Antipa a adormit in pace, in varsta de 66 de ani. Va fi înmormântat în gropniţa de obşte a mânăstirii pe teritoriul schitului „Tuturor Sfinţilor” alături de paraclisul în cinstea Patimilor Mântuitorului, departe de patria sa, dar mereu cu gândul la ea.

În anii 60 a sec. XX mormântul stareţului a fost exhumat de către băştinaşii localităţii, cu scopul de a găsi obiecte de preţ. Dar dezamăgiţi, au săpat înapoi pământul, iar piatra funerară au lăsat-o ferită într-o parte. Pământul cu timpul s-a aşezat, cea ce a permis afla locul îngropării sale, atunci când au fost aflate moaştele cuviosului la 14 mai 1991, în urma slujbei Panahidei, oficiat de stareţul mănăstirii Valaam, egumenul Andronic (Trubaciov). De la moaştele aflate vine un miros bineplăcut. La slujba de preveghere de pe data 28 iulie 1991, în ziua pomenirii Sf. Întocmai cu Apostolii Marelui Kneaz Vladimir, moaştele Cuviosului Antipa au fost aduse în biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel”, iar în data de 24 septembrie 1991, în ziua cinstirii Cuvioşilor Serghie şi Gherman de Valaam – în biserica „Cuvioşilor Serghie şi Gherman de Valaam”, unde se păstrează până în prezent.

Cuviosul Antipa rămâne singurul călugăr moldovean care s-a nevoit în acest vestit centru a tradiţiei isihaste din nordul Rusiei.

Pentru că era cunoscut şi cinstit de toţi pentru vrednicia sa, unul din ucenicii săi, ieromonahul Pimen, i-a scris viaţa care s-a tipărit în anul 1883 la Sankt-Petersburg, în ruseşte, сu titlul „Замечательная жизнь иеросхимонаха Антипы” (Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa). Cartea s-a răspândit foarte rapid, încât în 1893 a văzut lumină a doua ediţie, tot la Petersburg. Faima lui de „sfânt” s-a menţinut atât în Rusia, cât şi la Muntele Athos, fie prin aceia care l-au cunoscut în timpul vieţii, fie prin cartea pomenită aici. Astfel că în anul 1906, deci la 24 de ani de la mutarea Cuviosului Antipa către Domnul, călugări aghioriţi de la mănăstirea rusească „Sf. M. Mc. Panteleimon”, din Sfântul Munte Athos, l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10, care s-a tipărit atunci în limba slavovească. Era deci vorba de o trecere în rândul sfinţilor fără un act oficial de canonizare din partea Bisericii, ci doar prin înscrierea numelui său în Minei. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, l-a introdus în calendarul noastre în ziua chemării sale la Domnul, adică la 10 ianuarie, şi de a-l cinsti ca pe un „vas ales” al lui Hristos şi a-i cere să se roage pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Printr-un decret emis la data de 19.07.2000 de către Sanctitatea Sa, Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusiei, Cuviosul Antipa a fost inclus în catalogul sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ruse, data pomenirii fiind 10/22 ianuarie. Tot odată s-a binecuvântat zugrăvirea chipului acestui sfânt, luând ca exemplu cele existente în mănăstirea „Schimbarea la Faţă” din Valaam şi celui folosit în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

ÎPS Vladimir Cântărean (al Chişinăului), a dăruit în 2001 PF Teoctist o icoană cu o părticică din moaştele Sfântului, (pe care ÎPS Vladimir a intenţionat să o dăruiască mănăstirii înfiinţate la Calapodeşti), însă, din pronie divină, delegaţia nu a putut urca dealul spre sfântul aşezământ. Icoana a fost dată în dar în 2002 de PF Teoctist Mănăstirii Christiana din Capitală, unde se amenaja aşezământul social. Sfântul le ajută tuturor celor care se roagă aici cu credinţă, fiind vindecător al bolilor care nu şi-au găsit leac.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

surse:

pr. dr. Maxim Melinti (Chisinau)

Sfintii romani

Man. Christiana

Jurnalul national

Miriam Turism

• Acatistul Sfantului Antipa Atonitul

“Trebuie să fim cu luare-aminte: Evanghelia a fost dată prin Apostoli ca o carte pecetluită cu şapte peceţi. Cheia cu care deschidem şi despecetluim Evanghelia este sfinţenia!”

Vezi si:

“Eu simt ca sunt român! Si iubesc foarte mult pe românii ortodocsi!”

Facultatea de Drept, Bucuresti, mai 2000

Parintele Constantin Coman: Prea Cuvioşi Părinţi, iubiţi tineri studenţi şi onorată asistenţă, avem o deosebită bucurie în această seară ca, în programul binecunoscut al conferinţelor organizate de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România, să vă vorbească un stareţ Athonit. Este vorba de Părintele Arhimandrit Efrem, stareţul Manăstirii Vatopedi din Sfântul Munte. Imi revine deosebit de plăcuta sarcină ca, pe lângă oficiul de traducător în această seară, să îl prezint în câteva cuvinte pe Părintele Stareţ şi, de asemenea, cu voia dumneavoastră, am să încerc să vă prezint şi pe dumneavoastră Dansului, pentru că deja constituiţi o comunitate foarte bine conturată.

Mănăstirea Vatopedi este una din cele douăzeci de mari mănăstiri ale Sfântului Munte, cu o istorie de o mie de ani deja, care s-a bucurat în ultimul deceniu de un reviriment, de o renaştere extraordinară. Imi spunea Părintele Efrem că, după patru veacuri de viaţă de sine, Mănăstirea Vatopedi a revenit la rânduiala de obşte împreună, dealtfel, cu toate cele douăzeci de mari mănăstiri din Sfântul Munte. Este o renaştere pe care o trăieşte în general Sfântul Munte, mănăstirile athonite, însă nu numai mănăstirile mari, ci şi schiturile şl chiliile. Dar, între toate, aş îndrăzni să spun că Mănăstirea Vatopedi înscrie pagini de foarte frumoasă — ca să nu spun mai mult — istorie a monahismului contemporan.

Actualmente obştea Mănăstirii Vatopedi a ajuns la şapte zeci şi cinci de fraţi [intre timp deja in jur de 120, n.n.], proveniţi din aproximativ opt ţări, între care, cu bucurie vă spunem că se află şi un număr – destul de însemnat de fraţi proveniţi din România [printre ei si parintele Daniil Cotescu - vezi foto -, fiul faimosilor actori Octavian Cotescu si Valeria Seciu, co-traducator al Everghetinos-ului in limba romana - despre care puteti auzi o relatare interesanta a Domnului Dan C. Mihailescu, mai scurt AICI sau, mai pe larg, in emisiunea de AICI, n.n.], români deci, unii dintre ei chiar dintre ascorişti, să spunem. Este o mănăstire care se arată a fi foarte deschisă, care – îndrăznesc să spun – are o intuiţie foarte profundă a timpurilor pe care le trăim şi a nevoii extraordinare de reînfrăţire a popoarelor ortodoxe.

Părintele Efrem, pe care îl avem în mijlocul nostru din mila lui Dumnezeu în această seară, este egumenul acestei mănăstiri — stareţul, de fapt —de zece ani, deşi are numai patruzeci şi patru de ani. Eu sunt mai bătrân cu câţiva ani decât dânsul. Este de fel născut în Cipru; de fapt, mare parte din obştea Mănăstirii Vatopedi este formată din greci ci­prioţi, la care se adaugă, aşa cum spuneam, părinţi şi fraţi veniţi din alte şapte-opt ţări, nu numai ortodoxe.

Obştea Mănăstirii Vatopedi continuă tradiţia Părintelui Iosif Isihastul prin ucenicul direct al acestuia care îi poartă de altfel şi numele, Părintele Iosif Vatopedinul [adormit intru Domnul in 2009, n.n.], astăzi Părin­te duhovnicesc al fraţilor din Mănăstirea Vatopedi. Am făcut această menţiune întrucât, cu darul lui Dumnezeu, în ultimii zece ani, după cum ştiţi, s-au făcut multe traduceri din litera­tura duhovnicească grecească, între care şi o cunoscută lu­crare a Părintelui Iosif — Gheron Iosif, cum s-a tradus în limba română — „Mărturii din viaţa monahală” o carte de mărturii zguduitoare despre lupta şi nevoinţele monahului pentru dobândirea harului lui Dumnezeu. Obştea Mănăstirii Vatopedi, aşadar, este sub oblăduirea Părintelui Iosif Isihastul şi continuă tradiţia acestuia.

Am să mă limitez aici pentru că doresc şi eu, şi dumnea­voastră cred în egală măsură, să dăm cuvântul Părintelui Efrem ca să ne adreseze de la Sfântul Munte, de la Mănăsti­rea Vatopedi, din experienţa monahismului aghiorit contem­poran, câteva cuvinte introductive, după care va urma obişnuitul dialog între dumneavoastră şi dânsul.

Arhimandritul Efrem:

“Simt multă bucurie şi multă emoţie că sunt împreună cu dumneavoastră. Mă aflu în binecuvântata ţară a României şi vă aduc binecuvântarea Sfântului Munte. Vă aduc binecuvântarea Născătoarei de Dumnezeu care, după cum ştiţi, este Stareţa Sfântului Munte. Acolo, la Sfântul Munte, simţim că Maica Domnu­lui acoperă pururea pe monahii aghioriţi; simţim că Născă­toarea de Dumnezeu este cu adevărat Egumena Sfântului Munte, care poartă matern de grijă lumii întregi, dar în mod deosebit se mângâie şi se bucură purtând de grijă monahilor.

Deoarece, aşa cum subliniază Sfântul aghiorit Grigorie Palama — care şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Vatopedi şi a ajuns Arhiepiscop al Tesalonicului şi stâlp al întregii Ortodoxii —Născătoarea de Dumnezeu este, după Hristos, primul ascet şi primul sihastru. Intr-adevăr, Maica Domnului aflându-se în Sfânta Sfintelor, conform Tradiţiei Ortodoxe, era hrănită de Arhanghelul Gavriil nu numai cu paine pentru trup, ci acesta o învăţa şi întregul meşteşug al lucrarii minţii. Şi vieţuirea ascetică a continuat-o până la sfâr­şitul vieţii sale. După cum ne mărturiseşte un alt ierarh, Sfân­tul Andrei Arhiepiscopul Cretei, în locuinţa Maicii Domnului din Ierusalim, în Sion, din pricina mulţimii metaniilor pe care le făcea, au rămas urme de neşters pe podeaua casei.

Născătoarea de Dumnezeu, ca întâi-stătătoare a vieţii ascetice şi ca primă monahie — potrivit Sfântului Grigorie Palama — a primit dumnezeiasca iluminare şi cercetarea negrăitului si necreatului har dumnezeiesc precum nici o altă persoana de pe pământ. De aceea a şi înţeles în toată profunzimea mărimea iconomiei dumnezeieşti şi a priceput ca nici un alt om de pe pământ ce mare lucru este sfinţenia. Din acest motiv, întrucât monahismul este preocupat în mod deosebit de sfinţirea omului, Maica Domnului a cerut— conform Tradiţiei noastre —de la Fiul său şi Dumnezeul nostru, ca pe o favoare, să devină purtătoarea de grijă şi protectoarea vieţuirii athonite. Astfel, înzestrată fiind şi cu darul profetic, adresându-se întemeietorului vieţii monahale din Sfântul Munte, Sfântul Petru Athonitul — încă înainte de a se trans­forma Sfântul Munte într-un stat monahal ortodox — il îndeamnă să meargă la Sfântul Munte al Athonului, proorocindu-i cu claritate să meargă la „Muntele cel Sfânt.“ Deoarece ştia Născătoarea de Dumnezeu că acest Munte va deveni un loc al oamenilor sfinţi, va fi pământul acela care va primi lacrimile multor asceţi cunoscuţi şi necunoscuţi; ştia că Sfântul Munte al Athosului se va împodobi cu oameni virtuoşi care vor păstra Tradiţia şi vor slăvi Biserica Orto­doxă; ştia că Muntele cel Sfânt se va numi „Sfânt” pentru că locuitorii săi permanenţi, monahii aghioriţi, vor fi îndră­gostiţi de sfinţenie. Şi, continuând să se adreseze Sfântului Petru Athonitul, îi spune: „Mergi în Muntele cel Sfânt, în „Muntele meu”. Deci ea însăşi ne mărturiseşte că Sfântul Mun­te este alegerea Maicii Domnului.

Noi venim de la Mănăstirea Vatopedi, de la mănăstirea prin excelenţă a Maicii Domnului din Sfântul Munte, întru­cât Mănăstirea Vatopedi este împodobită cu şapte icoane făcătoare de minuni ale Născătoarei de Dumnezeu şi cu Prea Sfântul Brâu al Maicii Domnului. Prezenţa Sfântului Brâu în Mănăstirea Vatopedi este dovada unei binecuvântări deosebite din partea Maicii Domnului. {…}

Dacă ar citi cineva istoria Sfântului Munte ar vedea multe situaţii în care Maica Domnului cai a intervenit în chip minunat, ajutându-i pe călugări în nevoinţa lor ascetică. In mod deosebit l-a ajutat pe patriarhul monahismului athonit, pe Sfântul Atanasie Athonitul, care este ctitorul primei mari mănăstiri a Sfântului Munte, Marea Lavră. De multe ori, chiar pentru ajutor material, Maica Domnului a intervenit şi l-a ajutat pe primul egumen din Sfânittul Munte, pe Sfântul Atanasie. I s-a arătat sfântului, zicându—Si: „Eu voi fi iconomul şi purtătoarea voastră de grijă, ajunge  ca voi să vă îngrijiţi de împlinirea făgăduinţelor şi a datoriilor voastre călugăreşti.” Iar acolo unde i s-a arătat Maica Domnului Sfântului Atanasie se află icoana făcătoare de minuni „Iconomiţa”.

Sfântul Atanasie, în deosebita sa dragoste şi îndrăzneală pe care o avea către Născătoarea de Dumnezeu, a rugat-o să-i facă o favoare: să nu ardă niciodată Mănăstirea Marea Lavră. Căci trebuie să ştiţi că mănăstirile din Sfântul Munte, folosind lemne pentru încălzire, au fost de multe ori distruse de incendii. Aceste incendii au distrus — în istoria de o mie de ani a Sfântului Munte — foarte multe odoare de preţ ale mănăstirilor. Intr-adevăr, acum câţiva ani — îmi spunea un monah de la Marea Lavră — soba unui călugăr bătrân a pricinuit aprinderea chiliei sale şi, din cauza lui, începuse să ardă mănăstirea — pe la ora unu noaptea, când toţi părinţii dor­meau. Iar atunci s-a întâmplat următoarea minune: clopotul cel mare al mănăstirii a început să bată singur, încât s-au trezit monahii şi au apucat să stingă focul înainte de a arde mănăstirea, după făgăduinţa făcută de Maica Domnului Sfântului Atanasie.

V-am descris în câteva cuvinte o dovadă „măruntă” a grijii ce o poartă Născătoarea de Dumnezeu Muntelui Athos. Scopul meu a fost de a vă arăta că Maica Domnului iubeşte foarte mult monahismul, deoarece mănăstirile orto­doxe sunt o continuare a Faptelor Apostolilor. In mănăstirile adevărate se retrăieşte învăţătura evanghelică; în mănăstiri, în chip foarte amănunţit, este pusă în practică învăţătura Sfintei Evanghelii. Istoria unei mănăstiri, iubiţii mei, nu în­seamnă doar a şti cine a întemeiat-o şi cine a renovat-o, ci adevărata istorie a unei mănăstiri este cea nevăzută, căci is­toria sa se scrie cu lacrimile, oftatul şi nevoinţele călugărilor.

Din păcate astăzi oamenii, prin modul lor de viaţă, se înstrăinează de învăţătura evanghelică. Astăzi oamenii dau importanţă mai mult maşinilor şi civilizaţiei tehnice, amăgindu-se cu gândul că progresul civilizaţiei tehnice şi electronice le va rezolva problemele. Dezvoltarea aceasta nu numai că nu a rezolvat problemele omului, ci mai degrabă le-a înmul­ţit. Nu suntem, iubiţii mei, împotriva promovării civilizaţiei industriale, tehnice şi electronice, dar suntem categoric îm­potriva absolutizării preocupărilor umane în direcţia aceasta.

Din nefericire, omul contemporan, influenţat în mod deosebit de spiritul european — iar spiritul Europei este unul antropocentric, raţionalist, umanist — uită că este prin exce­lenţă o existenţă duhovnicească. Iubiţii mei, nu va reuşi să se împlinească în viaţa aceasta acel om care se îndeletniceşte numai de înaintarea sa profesională, economică sau socială, ci va reuşi în viaţa aceasta acela care va deveni tron al harului dumnezeiesc. Omul se împlineşte în viaţa aceasta dacă de­vine părtaş al energiilor necreate, dumnezeieşti, după cum ne spune Sfântul Grigorie Palama. De aceea, omul trebuie să se îngrijească de ipostasul său spiritual, pentru că astăzi oricine poate face tot ce vrea, poate spune tot ce doreşte, poate merge oriunde doreşte, poate împlini tot ce doreşte. Insă nu poate fi fericit, nu este bucuros. Tocmai pentru că omul a fost creat a fi părtaş al bucuriei. De aceea Hristos, după Inviere, s-a adresat oamenilor cu salutul „Bucuraţi-vă!” Şi când spunem, în mod teologic, că omul este părtaş al bucuriei înţelegem că este părtaş al harului dumnezeiesc. Bucuria (hara) şi harul (haris) au aceeaşi rădăcină etimolo­gică¹ ([hara]—bucurie,  [haris]—har). De aceea, la fiecare început de an, oamenii îşi urează unul altuia un an bucuros, un an fericit. Oamenii numai atunci îşi găsesc odihna când în inima lor se află această bucurie, această fericire.

Cât de tragic este însă când omul caută această bucurie păşind pe drumuri greşite şi, în loc să afle bucurie, găseşte o tristeţe insuportabilă! De aceea, aşa cum subliniază cu cla­ritate Sfântul Apostol Pavel, bucuria este rod al Sfântului Duh(Galateni 5:22). Pentru ca omul să găsească bucuria şi harul, Sfinţii Părinţi spun că trebuie să-şi pună în lucrare ipostasul său duhovnicesc; iar tronul ipostasului duhovnicesc este mintea omului. De aceea mintea este într-o permanentă mişcare, atât când omul este treaz, dar şi când doarme. Dumnezeu a făcut mintea omului într-o permanentă mişcare tocmai pentru a avea posibilitatea unei neîncetate împărtăşiri de dumneze­ire. De aceea monahii, Sfinţii Părinţi mişcaţi de Dumnezeu, au descoperit rugăciunea minţii, care este efortul permanent al minţi de a comunica cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama spune că una este a se gândi cineva la Dumnezeu şi altceva — foarte diferit şi foarte substanţial — este a avea permanentă comuniune cu Dumnezeu. Omul, spre a-şi atinge ţelul său spiritual, trebuie să aibă neîntrerupt această lucrare a minţii. Această învăţătură nu înseamnă că Evanghelia dispreţuieşte preocupările omu­lui în lumea materială — pentru că şi noi, cei care vieţuim la Sfântul Munte, cei care am plecat din lume pentru a ne ocupa cu o viaţă curată, duhovnicească, ne îndeletnicim şi noi cu lucruri materiale: clădim, zidim şi renovăm — şi trebuie să vă spun că, din fericire, astăzi Sfântul Munte este populat de tineri, îndeosebi monahi cu studii. Dar, cu toate că ne ocupăm şi cu aceste lucruri materiale, cea dintâi lucrare a noastră este cea duhovnicească. Pentru că monahismul dă urmare în mod deosebit cuvântului Domnului care spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6:33)

Deci, fraţii mei, modul de vieţuire care face să se împli­nească persoana umană este viaţa lăuntrică, întoarcerea că­tre lăuntru, rugăciunea minţii. După cum ne spune Sfântul aghiorit contemporan Gheron Iosif Isihastul, căruia noi îi suntem urmaşi duhovniceşti, trebuie ca omul — şi îndeosebi călugărul — să se desfateze cu această lucrare lăuntrică, ur­mând cuvântul proorocului David: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalm 45:10). Intr-una din arătările de după moarte ale lui Gheron Iosif, acesta i-a spus unui călugăr evlavios că salvarea omenirii stă în săvârşirea corectă a lucrării minţii.

De aceea mesajul pe care vi-l aducem de la Sfântul Munte este: pe cât puteţi, îndeletniciţi-vă cu rugăciunea lui Iisus! Din nefericire, astăzi oamenii risipesc mult timp cu nimicuri. Cei mai mulţi se vaită în permanenţă că nu au timp. Şi totuşi, dacă am face un control al felului în care îşi petrec timpul, vom vedea că pierd multă vreme cu lucruri fără valoare. De aceea, fraţii mei, atât cât puteţi, atât cât aveţi putere, să iubiţi rugăciunea, căci rugăciunea este mijlocul prin care vine dumnezeiescul har şi se înscăunează în inimă.

Problemele în viaţa omului s-au înmulţit foarte mult, iar aceasta se datorează faptului că oamenii s-au îndepărtat de vieţuirea corectă după Evanghelie. Astăzi oamenii se află continuu sub o presiune psihologică. Astăzi oameni sunt tulburaţi permanent, nu au nicicând pace înlăuntrul lor. Şi aceasta pentru că numai Hristos este pacea noastră, după cum spune Sfântul Apostol Pavel(Efeseni 2:14). Iar problemele din viaţa noastră nu se rezolvă prin a ne gândi la ele, ci se rezolvă atunci când ne rugăm pentru ele. De aceea, atât cât ne stă in putinţă, să fim încadraţi corect în Biserică.

Vin mulţi închinători astăzi la Sfântul Munte şi de multe ori ne prezintă pretexte, zicând că ei nu sunt buni creştini tocmai pentru că s-au smintit de purtătorii de rasă din ierar­hia bisericească, fie aceştia pe o treaptă superioară, fie pe una inferioară. Noi credem însă că acestea sunt numai pretexte pentru a-şi justifica viaţa păcătoasă. Noi le răspundem că, aşa cum nu renunţăm la ştiinţa medicală pentru faptul că există şi medici slabi, nici Biserica lui Hristos nu trebuie le­pădată pentru că există câţiva purtători nevrednici de rasă în slujba Bisericii. Să nu uităm că între primii membrii ai Bisericii, între cei doisprezece Apostoli, a fost şi fiul pierzării.

De aceea şi noi, din Sfântul Munte, ne rugăm pentru dumneavoastră şi vă asigurăm că vom continua să ne rugăm astfel încât şi Biserica Ortodoxă din România să înceapă a-şi regăsi strălucirea şi tradiţia de altădată. Noi, cei din Sfântul Munte, suntem datori în vecii vecilor Bisericii Ortodoxe Române!  Nu uităm că domnitorii români, după împăraţii bizantini, sunt ctitorii celor mai multe mănăstiri aghiorite! Nu uităm că prin Sfântul Munte au trecut nenumăraţi români, creştini evlavioşi, oameni sfinţi, care au adus flacăra Tradiţiei Ortodoxe neîncetat în această ţară şi care au lăsat în Româ­nia mulţi ucenici care au ajutat, la rândul lor, multă lume!

De aceea noi, Mănăstirea Vatopedi, încercăm să conti­nuăm această tradiţie, găzduind mulţi fraţi ortodocşi români aflaţi în pelerinaj, ajutând monahii români din Sfântul Mun­te şi având şi noi chilii româneşti în teritoriul deţinut de Vato­pedi. Pe cât putem, încercăm să găzduim pentru o vreme şi monahi din Biserica Română pe care îi îndemnăm să se în­toarcă şi să continue în ţara lor tradiţia aghiorită, deoarece nu trebuie să uităm că „dinastia” comunismului a traumati­zat viaţa ecclesială de aici.

Cunoaştem însă cu claritate, după făgăduinţă Domnului, că „porţile iadului nu vor birui Biserica” (cf. Matei 16:18). De aceea credem că Biserica Ortodoxă Română îşi va regăsi slava şi strălucirea de odinioară, va oferi multe vlăstare sfinte în spaţiul Bisericii şi cred că întreaga Biserică Ortodoxă va continua să se mân­drească cu credinciosul popor ortodox român. Amin, aşa să fie!”

Întrebare: Ca o primă întrebare, mai largă, îl rugăm pe Părintele Efrem să vorbească despre cum vede, ca Părinte duhovnicesc, tineretul de astăzi şi problemele cu care se confruntă?

Arhim. Efrem: Tinerii de astăzi sunt foarte zăpăciţi. Există însă şi un element pozitiv: faptul că sunt foarte zăpăciţi, încurcaţi, îi face să se întoarcă către Biserică. Acesta este lucrul care ne bucură.

[...]

Întrebare: Nu putem crea puţină confuzie dacă vorbim prea mult de bucuria duhovnicească fără a vorbi despre asu­marea suferinţei şi nevoinţa pentru rugăciune?

Arhim. Efrem: Dacă cineva vorbeşte despre bucuria du­hovnicească nu înseamnă că ignoră suferinţele şi ispitele vieţii. Hristos însă ne-a asigurat că, în ciuda suferinţelor pe care le presupune purtarea crucii, dincolo de toate acestea există în mod tainic şi minunat dulceaţa Sfântului Duh. Aceasta este bucuria duhovnicească, roadă a Duhului Sfânt. Oamenii virtuoşi n-au trăit niciodată zile bune, însă prezenţa harului îi bucura continuu. „Prin Cruce vine  bucurie la toată lumea”, spune imnografia Bisericii. Bine* (Părintele Efrem rosteşte de fiecare dată cuvântul „bine” în limba română)

Întrebare: Cuvântul „Vatopedi” înseamnă ceva în limba greacă?

Arhim. Efrem: Cuvântul „Vatopedi” are o însemnătate esenţială. Vine de la cuvintele batos şi paidioti([vatos]—tufă;  [pedion]—copil) deoarece, în acord cu tradiţia aghiorită — iar această tradiţie nu trebuie dispreţuită, deoarece Sfântul Munte este o civilizaţie mona­hală în viaţa căreia, încă de la început, transmiterea succe­sivă a „predaniilor” nu a încetat nici o clipă; de aceea, la noi, tradiţia este luată foarte serios în seamă — fiul lui Teodosie cel Mare, Arcadie, întorcându-se de la Roma la Constantinopol, în timp ce corabia plutea în apele Mănăstirii Vatope­di, fiind furtună şi aflându-se în pericol, s-a rugat Maicii Domnului ca să-l scape. In mod minunat, este adus în tufele de lângă Mănăstirea Vatopedi, aflând acolo şi icoana făcătoare de minuni „Vimatarissa” sau „Ctitoriţa”. Pentru această minune s-a zidit acolo mănăstire având ca prim cti­tor pe Teodosie cel Mare. Aşadar „Vatopedi”, aşa cum scriem noi în greceşte paidion cu ai, care se traduce „copil”, înseamnă „Copilul tufei”. Bine.

Întrebare: Cum putem dobândi liniştea trăind în oraş, unde este atâta poluare trupească şi sufletească?

Arhim. Efrem: Zgomotul nu ne poate împiedica a deve­ni fii ai păcii. Ceea ce ne împiedică a fi purtători ai păcii este păcatul. De aceea, omul care este corect încadrat în Biseri­că, care se hrăneşte din Tainele acesteia şi care se împotri­veşte păcatului, acela devine fiu la păcii, deoarece este în comuniune cu Domnul păcii. Acest om care dobândeşte pacea lăuntrică devine izvor de pace şi pentru mediul în care trăieşte. Un sfânt rus, Sfântul Serafim de Sarov, pe care cred că îl cunoaşteţi mulţi dintre dumneavoastră, zicea: „Dobândeşte pacea în inima ta şi foarte mulţi oameni îşi vor afla şi ei pacea alături de tine.”

Întrebare: In zilele noastre tot mai mulţi creştini orto­docşi relativizează adevărurile dogmatice ale Bisericii. Este posibilă mântuirea celor care de bunăvoie primesc învăţături eretice, cum ar fi reîncarnarea?

[...]

Întrebare: In viaţa de familie intervin tot timpul pro­bleme între soţi, între părinţi şi copii. Vă rugăm să ne daţi un sfat despre cum putem să ne rugăm, ce trebuie să facem.

Arhim. Efrem: Din păcate astăzi, în ceea ce priveşte ches­tiunea căsătoriei, sunt foarte multe probleme deoarece acolo, de multe ori, nu există harul Duhului Sfânt care să-i unească pe soţi într-un duh şi într-un gând. A se uni un cuplu într-un singur cuget, într-o singură inimă şi a deveni una, aşa cum a spus Hristos, acest lucru este o minune a minunilor care nu poate fi realizată decât prin prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Taina cununiei. Dacă acest lucru nu se întâmplă, desigur, vor fi foarte multe probleme, atât între soţi, cât şi între părinţi şi copii. De aceea, noi considerăm că nu este deloc potrivită oficializarea căsătoriei civile în ţările ortodoxe, pentru că este o dispreţuire şi o încălcare a Tainei cununiei. (Spre deosebire de România, în Grecia cununia religioasă are deplină recunoaştere în faţa autorităţilor statului, pentru neortodocşi rămânând căsătoria civilă).

Întrebare: Care sunt motivele pentru care Mănăstirea Vatopedi este cea mai deschisă mănăstire grecească din Sfântul Munte faţă de români?

Arhim. Efrem: Care sunt motivele?!… Nici eu nu ştiu!… Aşa vrea Pronia lui Dumnezeu!

Întrebare: Vă rugăm să ne explicaţi cuvintele: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”(Matei 5:3)

Arhim. Efrem: Cei săraci cu duhul nu sunt cei nebuni, aşa cum zic unii, ci sunt cei smeriţi cu inima. Explicaţia este deci foarte simplă: „Fericiţi cei smeriţi“. Atunci când Apostolii se tot întrebau în sinea lor: „Cine este Acesta care mer­ge pe ape, Care înviază morţi, Care porunceşte firii şi aceasta I se supune?”, Hristos le vine în întâmpinare zicându-le: „Nu vă întrebaţi între voi cine sunt Eu, ci «învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre»“( cf. Matei 11:29)

Întrebare: Sunt cinci-şase bileţele în care se cere să se răspundă la două întrebări: „Ce este smerenia?” şi „Cum se poate dobândi?”

Arhim. Efrem: Smerenia este o mare taină şi o mare mi­nune. Este o taină deoarece atunci când Sfinţii Părinţi vor­beau despre smerenie nu spuneau multe lucruri, ci ziceau că smerenia este „asemănare cu Dumnezeu”. Smerenia este o minune deoarece omul simte că fără Hristos este zero, tră­ind la modul absolut cele spuse de Iisus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). De aceea sfinţii, în ciuda faptului că erau înzes­traţi cu harisme — şi sfinţii ştiau ce sunt, nu erau proşti — erau însă smeriţi, deoarece se împărtăşeau neîncetat de Hristos cel smerit.

Întrebare: Dacă vreţi să ne vorbiţi puţin despre lupta cu gândurile din timpul rugăciunii.

Arhim. Efrem: In vremea rugăciunii diavolii sunt în aler­tă şi ne aduc în minte soluţii la toate problemele noastre, ne oferă soluţiile cele mai bune. De aceea, pentru că mintea este hoinară, plăcându-i să se plimbe de ici-colo, cel care se roagă nu trebuie să se sperie de această ispită [din timpul rugăciunii] ci, aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, atunci când mintea fuge, trebuie să o aducem înapoi. Făcând această lucrare, vine harul şi ajută încetul cu încetul mintea, întărind-o astfel încât să poată lupta împotriva răspândirii. Iar biruinţa este un dar curat al Duhului Sfânt, este o minune.

[...]

Întrebare: Duhovnicul mă povăţuieşte să merg la mă­năstire. Cum pot şti că voia lui Dumnezeu este să mă căsă­toresc sau să mă călugăresc? Câtă autoritate poate să aibă duhovnicul în această problemă?

Arhim. Efrem: Duhovnicul, referitor la atitudinea creştinului faţă de monahism, nu trebuie să aibă o poziţie autoritară, ci una consultativă. Cei care au gând de călugărie pot incerca, cu ştirea sau fără ştirea cuiva, să stea o vreme la mănăstire ca să vadă dacă sunt sau nu pentru monahism. Bine.

[...]

Întrebare: Ca studenţi ai Facultăţii de Teologie suntem nevoiţi să accentuăm mai mult latura ştiinţifică, care nu ne ajută în viaţa noastră duhovnicească. Cum să procedăm pentru a nu fi răniţi sufleteşte şi dacă credeţi că se poate schimba metoda actuală în care se practică teologia?

Arhim. Efrem: Teologia, desigur, este viaţă, iar teolog este acela în inima căruia vorbeşte Dumnezeu-Cuvântul (o Theos Lagos). Nu este respinsă însă nici partea ştiinţifică a teologiei. Noi combatem absolutizarea şi rămânerea numai în această „teologie ştiinţifică”. Bine.

Întrebare: „Ce trebuie să facem în perioadele de «se­cetă» duhovnicească? Cum să ne ferim de aceste stări?” Şi o altă întrebare: „Ce rol au în viaţa lăuntrică?”

Arhim. Efrem: Trebuie să facem răbdare. Omul care se nevoieşte va întâlni şi „schimbări” duhovniceşti (alloioseis). Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază faptul că până şi schimbările vremii aduc modificări în lumea lăuntrică a omului. Chiar şi oamenii cei mai virtuoşi au „schimbări”. Nu trebuie însă a le lua în seamă, ci să păşim privind numai înainte. Marea nu rămâne niciodată agitată de furtună şi nici cerul pururea înnourat, ori plin de fulgere şi trăznete. Schim­bările lăuntrice însă, de cele mai multe ori, ne îmbogăţesc în experienţa războiului duhovnicesc şi sunt necesare, aşa cum este necesară furtuna pentru ca marea să scoată la ţărm pie­trişul pentru construcţii. Bine.

Întrebare: Există foarte multe icoane făcătoare de mi­nuni. Reproducerile după aceste icoane au aceeaşi putere, sunt şi ele făcătoare de minuni?

Arhim. Efrem: De foarte multe ori harul unei icoane se transmite şi reproducerii sale. Una dintre icoanele noastre făcătoare de minuni este Maica Domnului „Pantanassa” care tămăduieşte îndeosebi pe cei ce suferă de cancer. Am trimis în Rusia vederi ale icoanei şi aceste reproduceri au făcut foarte multe minuni, înviind chiar un copil. Vestea aceasta s-a răspândit foarte mult la Moscova şi Patriarhul ne-a scris rugându-ne să facem o copie a icoanei „Pantanassa” pe care am dus-o acolo personal, aşezând-o la Mănăstirea Novopanski in Moscova. Această copie a „Pantanassei” face multe minuni.

Recent mi s-a întâmplat şi un alt lucru. In insula Andros in Grecia există o icoană izvorâtoare de mir. A venit la mine un pelerin care fusese în Andros şi luase de acolo o icoană de hârtie lipită pe lemn. Mi-a spus cu teamă că din ziua în care o cumpărase, icoana se umezeşte şi izvorăşte mir încontinuu. Apoi mi-a adus-o şi am văzut-o. I-am cerut să mi-o dea mie, dar bineînţeles, nu mi-a dat-o…

Întrebare: După câte ştim, la mănăstirea dumneavoastră există mai multe icoane făcătoare de minuni. Dacă s-a întâmplat în ultimii ani vreo minune cu ele, vă rugăm să ne povestiţi.

Arhim. Efrem: Atât de multe sunt aceste minuni, încât pentru noi reprezintă acum lucruri obişnuite. Sunt foarte nulte vindecări cu uleiul din candelele icoanelor făcătoare le minuni, ulei pe care îl trimitem bolnavilor şi se fac bine. Dacă ar fi să povestim minunile care se întâmplă la Vatopedi ar trebui să rămânem până mâine dimineaţă!

[...]

Întrebare: Ce putem face noi, ca profesori de religie, când în şcoala în care predăm vin protestanţi şi împart gra­tuit cărţi cu conţinut protestant şi traduceri protestante ale Noului Testament?

Arhim. Efrem: Lucrul cel mai important pe care putem să-l facem este ca în viaţa noastră personală să trăim învă­ţătura ortodoxă, viaţa ortodoxă, care este ea însăşi teologie. Dacă profesorii de religie ar trăi viaţa creştin ortodoxă, atunci ar fi oameni cu har, iar predicatorul cu har, în momentul în care vorbeşte, odată cu vorbele iese şi harul din gura sa, har care face ca cei care îl ascultă să-i primească cu uşurinţă cu­vintele. Şi atunci lucrarea lui reuşeşte. Iar meritul nu este „nici al celui care voieşte, nici a celui care aleargă, ci al lui Dumne­zeu care miluieşte” (cf. Romani 9:16).

[...]

Întrebare: De ce nu sunt primite femeile în Sfântul Munte?

Arhim. Efrem: Da… Asta o auzim peste tot, oriunde am merge. Se interzice intrarea femeilor în Sfântul Munte nu deoarece monahii ar avea un complex în faţa femeilor, aşa cum mi-a spus cineva. Dovada că nu au complexe este fap­tul că persoana cea mai iubită şi cea mai cinstită în Sfântul Munte este o femeie: Maica Domnului. Insă deoarece este un loc al fecioriei bărbăteşti, se interzice femeilor să intre „în curtea noastră”. Monahii însă ies, cu ascultare, din Sfântul Munte şi spovedesc femei, ajută la unitatea familiei şi evi­denţiază şi adevăratul rol al femeii, care este maternitatea.

Întrebare: Pictura bizantină şi muzica psaltică sunt doar o problemă de gust sau reprezintă ceva mai mult?

Arhim. Efrem: Pictura bizantină şi muzica psaltică sunt rezultate ale iluminării Părinţilor duhovniceşti, deoarece ex­primă, ca nici o altă artă, dogma ortodoxă.

Întrebare: Sunt câteva întrebări care vorbesc despre posibilitatea celibatului în lume şi despre căsătoria albă. Dacă aţi putea să ne spuneţi ceva în legătură cu aceasta.

Arhim. Efrem: Biserica nu acceptă cu uşurinţă aceste exagerări, cum este căsătoria albă. Biserica acceptă şi propovăduieşte înfrânarea de comun acord a soţilor. Un lucru negativ însă care se întâmplă de multe ori în căsnicie este acela că, de pildă, femeia merge la duhovnic şi acesta îi spu­ne: „Acum este Postul Mare, trebuie să vă înfrânaţi!” Iar femeia ia lucrul acesta literalmente, fără să aibă în vedere şi cealaltă jumătate a familiei — soţul. Şi de aici încep toate pro­blemele în căsnicie, deoarece acest mod total de înfrânare este o situaţie anormală. Cei care doresc căsnicie albă ar fi mult mai bine să se despartă, de comun acord, şi să meargă la mănăstire. Repet, dacă există o căsătorie albă în urma unui acord deplin al soţilor, atunci este acceptată de Biserică. N-o instituţionalizează, dar o acceptă, aşa cum a fost cazul Sfântului Ioan de Kronstadt. Dar aceste lucruri au nevoie de multe precauţii, deoarece există oameni excentrici care do­resc astfel de lucruri şi atunci provoacă situaţii anormale.

Întrebare: Vă rugăm să ne povestiţi mai pe larg despre câţiva Părinţi duhovniceşti pe care i-aţi întâlnit în Sfântul Munte. Mai pe larg!

Arhim. Efrem: Din nefericire pentru mine, deşi am întâlnit mulţi Părinţi duhovniceşti aghioriţi, pot spune şi eu ce se spune la Pateric: „Nu sunt călugăr bun, dar am întâl­nit foarte mulţi călugări buni”. Este binecunoscut acel aghiorit contemporan, fericitul întru adormire Părinte Paisie. La fel de binecunoscut este Părintele Efrem Katunachiotul care este frate duhovnicesc al Bătrânului nostru Iosif  Vatopedinul şi urmaş duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul.  Pe Gheron Iosif Isihastul nu l-am apucat în viaţă, acesta adormind în 1959, atunci când eu aveam trei ani. A trecut la cele veşnice în ziua Adormirii Maicii Domnului. Fusese înştiinţat că va adormi în această zi. Avea foarte mul­tă dragoste către Maica Domnului şi când îi pomenea nume­le, îl rostea mereu cu lacrimi. Ea însăşi l-a înştiinţat dinainte că va adormi în ziua Adormirii Născătoarei de Dumnezeu. A trecut la cele veşnice chiar în această zi, la apusul soarelui. Deja se neliniştea, crezând că s-a amăgit cu acea înştiinţare. Maica Domnului însă s-a arătat nemincinoasă şi, în seara sărbătorii Adormirii, şi-a dat sfinţitul său duh. Dar sunt mulţi alţi Părinţi şi, ca să vă vorbesc despre ei, ar trebui să rămânem până dimineaţă.

[...]

Întrebare: O întrebare de la un tânăr care este în scaun cu rotile: „Se poate face călugăr?”

Arhim. Efrem: Este greu să devină monah într-o mă­năstire. Dacă însă se presupune că ajunge în relaţie cu un părinte duhovnicesc, îi va putea face cumva pogorăminte. Acest lucru nu se poate realiza decât în relaţie personală cu un părinte duhovnicesc. Ar putea ajunge la o mănăstire cu mai puţini călugări, sau ar putea trăi călugăreşte acasă.

Întrebare: Vă rugăm să ne spuneţi câteva cărţi de care v-aţi folosit mai mult.

Arhim. Efrem: Cărţile care ne vor ajuta în viaţa noastră duhovnicească sunt, întâi de toate, Cărţile Evangheliei. Altă carte foarte importantă este „Scara”. O altă carte extrem de importantă, care din păcate nu o aveţi tradusă în limba ro­mână, este „Everghetinosul”. Cred că un monah român pe care l-am găzduit la mănăstirea noastră a început să o traducă.

Pr. C-tin. Coman: îngăduiţi-mi să-i spun Părintelui că este tradusă de domnul Academician Virgil Cândea, dar nu este încă tipărită şi îşi aşteaptă rândul în tipografia Institu­tului Biblic şi de Misiune al Bisericii. „Everghetinosul” este o colecţie asemănătoare cu Patericul.

Arhim. Efrem: Oricum, această carte trebuie tipărită cât se poate mai repede, pentru că este foarte folositoare. Desi­gur însă, toate cărţile Părinţilor sunt folositoare. Eu reco­mand de asemenea vieţile sfinţilor contemporani. Este un lucru îmbucurător şi faptul că avem în această seară o carte vatopedină, a Bătrânului nostru Iosif Vatopedinul, numită „Mărturie athonită”. Cu multă bucurie am auzit şi am con­statat că se traduc şi cărţile Părintelui Paisie, cărţi care vor ajuta foarte mult, precum şi „Viaţa” lui Gheron Iosif Isihastul şi „Epistolele” sale. Iar o carte extraordinară, foarte importantă, este „Viaţa” Sfântul Siluan Athonitul.

Studenţii: Şi a Părintelui Porfirie!

Arhim. Efrem: Şi a Părintelui Porfirie, desigur. Astăzi, când trăim timpuri de îndoială în ceea ce priveşte credinţa, fără doar şi poate vieţile părinţilor duhovniceşti contempo­rani ajută foarte mult la întărirea credinţei creştinilor.

Trebuie să fim cu luare-aminte: Evanghelia a fost dată prin Apostoli ca o carte pecetluită cu şapte peceţi. Cheia cu care deschidem şi despecetluim Evanghelia este sfinţenia! Pentru că aceeaşi Evanghelie o au şi romano-catolicii, şi martorii lui Iehova, şi protestanţii, dar din păcate nu o in­terpretează corect. De aceea, Sfânta Evanghelie s-a dat prin Apostoli, dar a fost interpretată de Sfinţii Părinţi, acesta este un lucru foarte important! De aceea, calea cea mai sigură de a studia Evanghelia este aceea de a studia pe Sfinţii Părinţi.

Întrebare: Cum se pot ridica cei care au avut o viaţă duhovnicească, dar din cauza „prietenilor” au căzut în pă­cate grele?

Arhim. Efrem: Pocăinţa este atotputernică! Mari crimi­nali, mari infractori, au devenit sfinţi ai Bisericii. Deci, dacă astfel de oameni au ajuns sfinţi, nimeni nu trebuie să deznădăjduiască! Omul care se pocăieşte are posibilităţi nelimi­tate. De aceea, niciodată să nu deznădăjduiţi. De multe ori — este o taină — Dumnezeu îngăduie ca un om care se nevoieşte să alunece, pentru că este un prilej de a se smeri şi astfel înaintează mult mai repede către sfinţenie. Este o mare taină căderea nevoitorilor! De aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu este rău să cadă cineva, ci este rău să cadă şi să nu se ridice”.

Întrebare: In condiţiile tot mai grele, din punct de ve­dere al credinţei, în România de astăzi, ce sfătuiţi să facă tinerii pentru a-şi păstra optimismul şi dreapta socoteală şi nu deveni fanatici sau resemnaţi?

Arhim. Efrem: Să aibă relaţii duhovniceşti cu oameni duhovniceşti. Şi când au relaţii cu oameni duhovniceşti şi cu un mediu duhovnicesc, nu au a se teme de nimic.

Întrebare: In încheiere, vă rugăm să ne adresaţi un cuvânt de sfârşit.

Arhim. Efrem: Eu pot să spun, aşa cum am amintit şi la inceput, că sunt foarte bucuros să mă aflu împreună cu dumneavoastră. Vă spun că, deşi sunt pentru prima oară aici, locul îmi este foarte familiar. Simt că în România există multă sete de Dumnezeu. Există, desigur, şi mult păcat, este insă mult dor de Dumnezeu şi cred că şi în România vom fi martorii unor zile mult mai bune. Noi nu vă vom uita niciodată, ci ne rugăm ca dumneavoastră, şi individual şi ca familie, să aveţi zile mai bune, duhovniceşti. Cred că mileniul care vine este mileniul Ortodoxiei. Aceasta ne-a spus-o si un anglican care a venit la mănăstirea noastră, care nu este o persoană necunoscută: Prinţul Charles. Deci lucrul acesta îl simt şi oameni care sunt în afara Ortodoxiei.

Astăzi sunt foarte mulţi care vin la Ortodoxie, care caută cuvântul ortodox. De aceea, niciodată să nu vă pierdeţi curajul, niciodată să nu vă temeţi, să nu deznădăjduiţi, să nu uitaţi prezenţa maternă a Maicii Domnului şi oricâte neca­zuri veţi avea, oricâte greutăţi veţi întâmpina, să vă ridicaţi ochii şi inima către Maica Domnului şi către Iisus Hristos, „şi Acesta răstignit“(cf. I Corinteni 2:2). Amin. Aşa să fie! (aplauze)

Preşedintele ASCOR: Mulţumim. Inainte de rugă­ciune, am dori să-l rugăm pe Părintele Sofian, care, după mult timp se află astăzi din nou în mijlocul nostru, să ne adreseze un cuvânt.

Arhimandritul Sofian: Cuvântul meu este scurt: îl ru­găm pe Părintele cuvântător să ne mai bucure încă cu ase­menea cuvinte, şi cu acest cuvânt: „Bine”.

Arhim. Efrem: Bine! (aplauze) Foarte bine! Eu simt că sunt român! Şi iubesc foarte mult pe românii ortodocşi! Ortodoxia va străluci iarăşi în România şi vor veni iarăşi zile de aur pentru Or­todoxie! Iar Biserica Română va scoate încă mulţi sfinţi, deoarece poporul român este din fire un popor mistic, românul este un om care prin caracter este pentru viaţa lăuntrică! Poporul român este un popor isihast! Iar un astfel de popor va da multe roade! Amin!

Arhim. Sofian: Noi considerăm cuvintele Sfinţiei Voas­tre o profeţie!

Arhim. Efrem: Eu cred, cu smerenie, că se vor împlini, Gheronda! Vor fi iarăşi oameni cu virtuţi care vor mângâia poporul şi care vor fi stâlpi ai Ortodoxiei! Duhul Sfânt nu a ieşit la pensie! Duhul Sfânt suflă unde vrea! Duhul Sfânt este cel care face sfinţi!

Preşedintele ASCOR: Mulţumim mult! Şi se cuvine să mulţumim şi Părintelui Coman pentru traducere şi Părinte­lui Stareţ Andrei de la Mănăstirea Poşaga [intre timp, exarhul Manastirilor din eparhia Alba Iuliei, n.n.], la iniţiativa căruia Părintele Efrem a venit în România.

Arhim. Efrem: Aş vrea să spun că faptul de a fi Părintele Constantin Coman la Facultatea de Teologie, pentru noi, aghioriţii, este o mare bucurie!

Pr. C-tin. Coman: (în greceşte) Cine să traducă asta? [...]

Arhim. Efrem: Nu cumva a spus invers decât am spus eu?!…

[...]

Arhim. Efrem: Hristos a înviat! Trăiască Ortodoxia!“

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi: