„Orice mi-ati spune si orice mi-ati face, eu nu ma las de Dumnezeu!”

- Multi se plang ca elevul ortodox se simte izolat si marginalizat in scoala. Desi lucrurile par ca s-au limpezit demult, totusi el se pomeneste inconjurat de colegi necredinciosi care il tachineaza, il subesti­meaza sau rad de el. Cum poate fi rezolvata aceasta problema?

- Aceasta problema se poate rezolva numai pe ca­lea unirii parintilor ortodocsi si a copiilor lor. Inscrie­rea intr-o scoala sau gimnaziu cu profil ortodox este cea mai potrivita cale spre rezolvarea problemelor cu care se confrunta. Cand insa lipseste beneficiul unui astfel de anturaj, parintii il vor invata pe copilul lor asa-numite-le „tactici de aparare”. Am vorbit despre tanarul diacon din biserica noastra. Cand era elev, il respectau toti in scoala numai pentru ca mergea la biserica si nu tainuia de nimeni credinta sa in Dumnezeu, desi pe atunci era un lucru neobisnuit. Cand parintii isi educa fiii in di­rectia credintei, cand reusesc sa-i deprinda cu virtutile, cand le ofera cunostinte duhovnicesti, intelepte, atunci acestia ii vor depasi cu mult pe semenii lor necredin­ciosi. Desi vor fi jigniti, clevetiti, respinsi, totusi credin­ta in Dumnezeu ii va ajuta sa tina piept problemelor. In acest fel, vor deveni vii marturisitori inaintea celorlalti.

In cartile sale, Arhiepiscopul Ioan Sahovski descrie un moment din viata unei fetite credincioase, marturisit de profesoara acesteia. S-a intamplat in anii ’30, cand religia si credinta erau prigonite. Bolsevicii au organizat cincinalul ateist, la care si-au propus sa desfiinteze totalmente religia. In scoala unde preda aceasta profesoara invata o fetita dintr-o familie credincioasa. Avea 13 ani. Cand profesorii au aflat ca merge la biserica, au hotarat sa o defaimeze in fata intregii scoli. I-au adunat pe toti elevii si profesorii intr-o aula enorma si au exclus-o din organizatia de pionieri. Apoi i-au chemat pe parinti si le-au tinut o „predica” stiintifico-ateista. Parintii fetei insa nu s-au pierdut cu firea si au raspuns: „Da, noi am educat-o pe fiica noastra in credinta ortodoxa, dar ea este destul de matura ca sa-si asume responsabilitatea faptelor si hotararilor sale.” Astfel, o copila a inceput sa marturiseasca Ortodoxia inaintea unei gloate inversunate, indracite. Toti radeau de ea, o batjocoreau, o amenintau, dar ea le spunea cu tarie: „Orice mi-ati spune si orice mi-ati face, eu nu ma las de Dumnezeu. Eu merg si voi merge la biserica, orice ar fi”. Profesoara isi aminteste cum a ramas uluita de indrazneala acestui copil care isi marturisea credinta inaintea unei gloate salbatice. Ea se intreba de unde poate avea o fiinta mica atat de multa tarie. Dupa acest eveniment, ideile ateiste ale profesoarei s-au zdruncinat din temelii. In final, ea insasi a devenit crestin-ortodoxa, dupa care a emigrat. Iata cata putere are credinta si cum lucreaza harul daruit omului de catre Dumnezeu. Menirea parintilor este sa descopere harul in copilul lor, sa-l faca lucrator.

- Pentru a cunoaste crestinismul e nevoie de multa dorinta si stradanie. In plus, omul trebuie sa dispuna de sansa aceasta. Ce l-ar putea determina pe tanar sa descopere frumusetea crestinismului si cum e bine sa actioneze in scopul respectiv?

- Depinde mult de judecatile lui Dumnezeu, de ho­tararile Proniei Sale. Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt caile Mele de caile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre (Isaia 55, 9). Apropierea oricarui om de Dumnezeu este o taina cunoscuta numai de EI. La inceput, de regula, in suflet apare o nemultu­mire pentru traiul superficial, pentru viata bazata doar pe agonisirea bunurilor pe care o substituie dorinta pentru cele curate, luminate, intelepte, duhovnicesti. Omul incepe sa caute. In cele din urma, el intelege ca Dumne­zeu este toata lumina si linistea de care are nevoie.

Omul nu percepe imediat acest lucru. La inceput, cautatorul vrea sa-si vada idealurile materializate in alta persoana. E valabil mai ales in cazul tinerilor pentru care iubirea reprezinta cel mai important aspect al vie­tii. Sfantul Teofan Zavoratul spune ca e un lucru firesc, deoarece omul este o creatie minunata si sublima a lui Dumnezeu. De asemenea, el este o fiinta neputincioa­sa, pentru ca sufletul aflat in cautare nu va fi multumit in totalitate nici de persoane, nici de oricare alt lucru. Probabil, cu ajutorul omului sau gratie lui, sufletul Il va intelege pe Dumnezeu, va descoperi mai usor calea cu­noasterii Sale. Cu toate acestea, pana cand sufletul nu-L va descoperi pe Dumnezeu Insusi, nu-si va gasi linistea. Setea de absolut il determina pe om sa cerceteze, sa descopere. El citeste carti, cauta persoane care ar putea sa-l indrume si sa-i vorbeasca despre Dumnezeu. Astazi, bisericile sunt deschise. E bine sa mearga in biserica, sa se apropie de preot sau de tinerii inteligenti, instruiti, care exista in fiecare lacas, sa discute cu ei, pentru ca tot cel ce cauta gaseste (v. Matei 7, 8). Mai devreme sau mai tarziu, va gasi un om care ii va vorbi despre Dumnezeu. Nu atat cuvintele, cat exemplul si faptele acestuia vor vorbi de la sine.

- Cunosc o situatie concreta de viata, cand pilda unui preot de la tara a influentat atat traiul oame­nilor care comunicau direct cu el, cat si pe cel al pri­etenilor sau cunoscutilor acelora. Eu impreuna cu prietenii mei credeam in Dumnezeu, dar in mintea noastra era o mare harababura. De pilda, cand vor­beam despre credinta, un prieten destul de autoritar si important pentru mine in acea vreme se exprima asa: „Ei si? Ce vrei sa fac acum? Sa-mi agat demon­strativ crucea la gat? Nu e normal”. Fiind student, el a fost trimis impreuna cu colegii la practica, in col­hozul unui satuc infundat. Biserica de acolo era des­chisa. Astfel, a hotarat impreuna cu un alt amic de-al sau sa discute cu preotul paroh. Dialogul ce a urmat i-a impresionat profund.

Apoi, imediat ce ne-am intalnit, a inceput sa-mi is­toriseasca cu elan despre cat de virtuos era preotul din acel sat, despre ochii sai sinceri si limpezi, lucru pe care nu-l vazuse la nimeni vreodata. Cand a vrut sa se impartaseasca, el a mers si s-a spovedit la parin­tele respectiv, desi a parcurs o distanta destul de ma­re pana acolo. Treptat, o parte din studentii grupei noastre au devenit credinciosi, se incurajau reciproc pe calea mantuirii si frecventau din ce in ce mai mult biserica. De asemenea, colegii altor facultati, chiar si unii profesori, ne-au urmat exemplul. Cei doi tineri care vorbisera cu preotul din sat si alti cativa prieteni de-ai lor au fost hirotoniti; o prietena de-a mea este preoteasa si altele doua s-au calugarit. Toate acestea s-au realizat gratie parintelui din satucul departat, care a reusit sa dezvaluie esenta credintei ortodoxe unor persoane cuprinse de duhul vremii.

- Va voi istorisi si eu un caz uimitor de convertire. Odata, la un preot a venit un tanar care i-a spus:

„Parinte, am venit sa va multumesc”.

„Pentru ce sa-mi multumesti?”, s-a mirat preotul.

„Pentru faptul ca mi-ati aratat calea catre Dumnezeu”. „Cum? Eu nu-mi amintesc cine esti. De fapt, nici nu te cunosc”.

„Poate ca nu ma cunoasteti, dar eu va cunosc. Unitatea in care imi efectuam serviciul militar se afla in apropierea localitatii dumneavoastra. Intr-una din duminici, fiind in trecere pe langa biserica, am hotarat sa intru un pic. Pe atunci nu ma interesa nimic din ce tine de Dumnezeu. Inauntru nu era decat un singur om, care canta in strana. La un moment dat, dumneavoastra ati iesit la amvon si ati rostit predica intr-o biserica pustie — pe mine nu m-ati observat, pentru ca stateam in spatele unei coloa­ne. Am fost cutremurat. M-au uimit nu atat cuvintele, cat faptul ca predicati intr-o biserica pustie. Erati senin si foarte incredintat in tot ceea ce rosteati, chiar daca nu va asculta nimeni. Impresionat de ceea ce vedeam, am inteles ca, de vreme ce le predicati, acele invataturi au sens si importanta profunda. De multe ori imi amintesc de gestul dumneavoastra, care m-a determinat sa citesc Sfanta Evanghelie si sa frecventez biserica. De aceea, am venit sa va multumesc”.

(in: Ieromonah Serghie Rabko, “Este posibila mantuirea in secolul al XXI-lea?“, Editura Sophia, 2010)

Legaturi:

Cine este Sfântul Partenie din Lampsakos?

Sfântul Partenie din Lampsakos este un Sfânt din vechime al Bisericii Ortodoxe, care a trăit în Asia Mică, în secolul al IV-lea după Hristos, şi este sărbătorit în fiecare an pe data de 7 februarie. Acest Mare Sfânt este recunoscut în mod deosebit ca fiind Sfântul Tămăduitor al cancerului si al tuturor bolilor (trupeşti şi sufleteşti). Pe lângă aceste calităţi de taumaturg (care îl aseamănă pe Sfântul Partenie cu Sfinţii Apostoli), Sfântul Ierarh Partenie a primit de la Dumnezeu darul deosebit de a izgoni demonii şi de a-i uşura pe oamenii care suferă de influenţa magiei, farmecelor, vrăjilor şi a altor acţiuni satanice.

Sfântul Partenie a fost înzestrat de Dumnezeu şi cu un alt mare har, şi anume acela de a învia morţii (în timpul vieţii sale a înviat trei morţi). Ceea ce-l face şi mai minunat pe acest Mare Sfânt din vechime este faptul că Dumnezeu l-a îmbogăţit în zilele noastre pe Sfântul Partenie cu şi mai mult har, căci Marele Făcător de minuni Partenie săvârşeşte iar zilnic minuni uimitoare, precum odinioară, copleşindu-i cu binefacerile sale pe cei care îl roagă cu credinţă şi evlavie. Marele Sfânt Partenie îi apără pe oamenii din zilele noastre de orice capcană răuvoitoare, îi salvează din primejdii şi rezolvă în chip minunat situaţiile dificile, întrecând, de cele mai multe ori, nădejdile oamenilor.

Marele Sfânt Partenie s-a născut în orăşelul Melitoupolis din provincia Hellespont (denumirea antică a zonei din jurul Strâmtorii Dardanele de azi) din Asia Mică, în secolul al IV-lea d.Hr. Tatăl său se numea Hristodoulos şi era diacon al bisericii din acea localitate. De mic copil a fost atras de Sfintele Scripturi, aplicând in viaţa de zi cu zi poruncile Evangheliei.

În apropierea orăşelului în care s-a născut era un lac, din care obişnuia să pescuiască tânărul Partenie, iar banii pe care-i primea vânzând peştii din care nu mânca niciodată, îi împărţea pe toţi la săraci.

Pentru marea iubire de oameni a smeritului Partenie, Dumnezeu l-a învrednicit să primească Sfântul Har încă de la o vârstă foarte fragedă. Sfântul Partenie a început să facă multe minuni, chiar de la vârsta de 18 ani, tămăduind tot felul de boli şi scoţând diavolii din oameni, prin chemarea Numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Datorită minunilor pe care le făcea, faima Sfântului Partenie s-a răspândit pretutindeni. Pentru toate acestea, Episcopul din Melitoupolis, Filitos, l-a hirotonit preot, astfel Harul Sfânt revărsându-se şi mai bogat în sufletul bunului Partenie.

[...]

Datorită strălucitei sale vieţi şi a minunilor pe care le făcea, a ieşit la iveală sfinţenia sa. Pentru aceasta, Mitropolitului din Kizik, Asholios, l-a numit pe Sfântul Partenie, în anul 325, în timpul domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare, Episcop al cetăţii Lampsakos, deoarece această localitate era adânc cufundată în idolatrie.

Cetatea antică grecească Lampsakos (în greacă: Λαμψάκος) se afla în nord-vestul Asiei Mici, pe coasta de est a Hellespontului (denumirea antică a zonei din jurul Strâmtorii Dardanele de azi), pe ţărmul asiatic al Strâmtorii Dardanele, în partea opusă a localităţii Kallipolis (astăzi Gallipoli) din Peninsula Tracică, în acelaşi loc unde este şi localitatea de azi, pe care turcii o numesc Lapseki  (în turcă: Lâpseki).

Sfântul Partenie se străduia să dea la o parte negura din jurul ochilor şi să-i pregătească pe lampsakieni să vadă cu ochi limpezi pe Marele Dătător de lumină. Urmând poruncilor apostolice, Marele păstor făcător de minuni, Partenie, a muncit din greu şi cu umilinţă, cu rugăciune şi cu post, neîncetat sfătuindu-i, rugându-i şi dojenindu-i. Astfel, dreptul păstor îi convingea pe unii cu vorba, iar pe alţii mai mult cu fapta – prin exemplul vieţii sale drepte şi, mai ales, prin minunile uimitoare pe care le săvârşea în numele Domnului Iisus Hristos. Sfântul Partenie a fost doctor al trupurilor celor suferinzi din Lampsakos, dar, mai ales, doctor al sufletelor lor, deoarece a reuşit să-i convertească, să-i facă să urască minciuna şi să se boteze în numele Preasfintei Treimi.

Văzând cetatea încredinţată lui că sporeşte în credinţa cea dreptmăritoare şi că dispreţuieşte întru totul idolii, evlaviosul Ierarh Partenie a vrut să distrugă templele idoleşti din cetatea Lampsakos, iar în locul lor să zidească sfinte biserici închinate lui Hristos. Pentru aceasta, a mers la Marele Împărat Constantin ca să ia de la dânsul autorizaţie pentru acest lucru. Fiind primit de dreptcredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat cu multă cinste şi dragoste, a obţinut de la dânsul ceea ce dorea, şi, în plus, o sumă însemnată de aur pentru zidirea sfintelor biserici.

Întorcându-se Sfântul Partenie în Lampsakos, a dărâmat toate capiştele idoleşti şi a construit în mijlocul cetăţii şi în punctul său cel mai înalt, o mare biserică, peste măsură de frumoasă, spre slava Atotputernicului, singur apucându-se de lucru şi ajutând cu mâinile sale pe zidari. Această minunată Biserică închinată Mântuitorului Hristos domină şi astăzi centrul Lampsakului, ea păstrându-se din secolul al IV-lea, deoarece turcii au transformat-o în moschee când au răsturnat Imperiul Bizantin.

Sfântul Partenie înviază primul om – pe Eftihianos

Odată terminată construcţia sfintei biserici, Preamăritul Partenie s-a sârguit să facă în Altar Sfânta Masă; pentru aceasta a căutat un bloc de piatră foarte mare şi frumos; după ce l-a găsit, l-a predat cioplitorilor în piatră, spre a fi prelucrat aşa încât să se potrivească cu Sfântul Altar. După terminarea lucrării, imensul bloc de piatră a trebuit transportat spre sfântul lăcaş. Muncitorii l-au încărcat într-un car cu boi, dar vrăjmaşul diavol, care întotdeauna pizmuieşte toate cele bune, a încercat să împiedice lucrarea Preacuviosului Partenie şi şi-a început obişnuitele lui lucrări, ca cel ce este de la începutul lumii ucigaş de oameni. A săvârşit deci o lucrare pe măsura urii sale faţă de oameni, căci după ce i-a tulburat aşa cum ştie el pe boi, i-a împins înapoi cu un avânt de nestăvilit, încât nimeni nu-i mai putea stăpâni. Îndată omul care mâna boii, pe nume Eftihianos, prin lucrarea diavolească a fost aruncat la pământ, sub car, cu faţa în jos, şi trecând carul cu piatra cea mare şi extrem de grea peste dânsul, i-a sfărâmat toate oasele şi măruntaiele, încât l-a lăsat mort.

Aducându-i-se îndată la cunoştinţă cele întâmplate, Preamăritul Ierarh Partenie – Marele Tămăduitor şi Făcător de minuni – a spus: “Nu ai să te bucuri de asta, demon viclean, şi nici n-ai să împiedici să se facă lucrarea lui Dumnezeu!”. Şi degrabă, luând cu el pe câţiva dintre credincioşii cei de faţă, au mers cu toţii la locul unde se întâmplase tragedia. Văzând trupul mortului, preamilostivul Sfânt Partenie şi-a plecat sfinţii săi genunchi la pământ, spre rugăciune, apoi s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, zicând:

“Tu, Stăpâne, Care eşti Adevăratul Domn al vieţii şi al morţii, Tu ştii cu adevărat pentru care pricină a atacat vrăjmaşul; dar, precum întotdeauna, aşa şi acum zădărniceşte, Împărate al meu, planurile viclene şi arată-i deşartă scornirea lui, şi dăruieşte-i viaţa robului Tău, Eftihianos, care zace aici jos mort, pentru că nimic nu se află în afara puterilor Tale, când Tu vrei, Tu Care eşti Izvorul vieţii şi Învierea!”.

Aşa a spus şi până să termine Sfântul Partenie de-a binelea rugăciunea, Eftihianos a înviat. Şi îndată s-a ridicat omul pe deplin sănătos, dând din mâini şi din picioare şi mişcându-şi buzele ca să-i mulţumească Marelui Făcător de minuni Partenie, care l-a înviat. Toate oasele şi mădularele – care mai înainte zăceau strivite pe drum – s-au refăcut complet, iar Eftihianos, înzdrăvenindu-se ca mai înainte, a luat boii şi a mânat carul cu piatra cea aleasă până la Sfânta Biserică a Atotputernicului. Atunci toţi cei care au văzut acea minune şi acea neaşteptată întoarcere la viaţă a mortului, şi-au întărit credinţa în Mântuitorul Hristos şi în puterea Lui nemărginită, şi au dat slavă şi laudă Preabunului Dumnezeu.

Prin această înviere minunată – însoţită de refacerea completă a trupului zdrobit –, Sfântul Ierarh Partenie din Lampsakos, cu puterea lui Iisus Hristos, l-a ruşinat încă o dată pe diavol, care încearcă permanent şi pe orice cale să împiedice lucrările lui Dumnezeu.

Aflând oamenii de pretutindeni despre această înviere minunată, se minunau de puterea deosebită şi de marea trecere de care se bucura smeritul Ierarh Partenie la Tronul Preasfintei Treimi. Astfel, toţi cei care aveau bolnavi sau demonizaţi sau care sufereau de orice alt rău, întrucât dispreţuiau orice ştiinţă şi orice alt ajutor apropiat de aceasta, îi aduceau la Preafericitul Partenie, Episcopul Lampsakului, şi vedeau lucruri care întreceau nădejdile lor.

*

Sfântul Partenie era părintele iubitor, ocrotitor şi salvator al cetăţii pe care o păstorea. Cu ajutorul rugăciunii, Dreptul Ierarh tămăduia fără excepţie toate bolile şi neputinţele, mai ales pe cele faţă de care medicina acelei vremi era complet neputincioasă. Preabunulul Sfânt Ierarh Partenie, Episcopul Lampsakului, era atât de milostiv încât nu refuza să-i ajute pe nici unul dintre nenumăraţii suferinzi de patimi trupeşti sau sufleteşti sau posedaţi de duhuri necurate, care îi cereau ajutorul sau dintre cei care aveau marea şansă de a-l întâlni pe Sfânt în calea lor – unii dintre aceştia din urmă chiar neştiind că suferă de anumite boli sau că sunt posedaţi de demoni. De aceea, oamenii au încetat să mai apeleze la doctori pentru tratarea lor şi alergau de fiecare dată la bunul lor păstor, Partenie. Pricinile care-i făceau pe oameni să alerge la Sfântul Partenie erau multe, printre care siguranţa, grăbnicia şi gratuitatea vindecării complete şi a rezolvării problemelor lor.

[...]

Sfântul Partenie scoate duhul diavolesc dintr-un om 

Întrucât erau mulţi cei care veneau şi plecau din Lampsakos, a ajuns într-una din zile la Sfântul Partenie, pentru binecuvântare, un om care avea în sine un duh diavolesc, care de multă vreme locuia într-însul (încă din copilărie), fără însă ca acesta să o ştie. Şi dacă demonul s-a putut ascunde de cel care-l adăpostea, necuratul nu s-a putut ascunde şi de prietenul lui Dumnezeu, adică de Sfântul Ierarh Partenie. Astfel că, ajungând bietul posedat lângă Cuviosul Partenie, i-a făcut plecăciune, iar Sfântul, cunoscând că într-însul este duhul necurat, nu i-a întors salutul. Atunci diavolul s-a înfuriat şi a vorbit Sfântului prin om:

– Noi am avut dorinţa să te vedem dar, deşi te-am salutat, tu nu ne-ai răspuns.

– Iată deci, i-a spus Preamăritul, că m-ai vazut.

Iar demonul la rândul său i-a răspuns:

– Te-am vazut şi te-am priceput.

– Dacă cu adevărat ai priceput, atunci ieşi din fiinţa lui Dumnezeu, i-a poruncit Sfântul Partenie.

Atunci duhul cel viclean a replicat:

– Asta a fost tot? Să mă condamni să ies de aici dinăuntru? Dar, rogu-mă ţie, nu mă scoate din lăcaşul meu, în care de atâta timp locuiesc!

– Dar chiar este multă vreme de când locuieşti în el? l-a întrebat Sfântul Partenie.

Iar necuratul i-a răspuns:

– De când era copil, iar până acum nu m-a simţit nimeni, în afară de tine! Dacă totuşi mă izgoneşti de aici, oare unde îmi vei porunci să mă duc?

– Îţi dau şi loc unde să mergi, i-a spus Cuviosul Partenie.

– Poate ai să-mi spui să intru în porci? a întrebat diavolul.

Iar Sfântul Partenie a urmat:

– Ba deloc, ci am să-ţi dau ţie un om, în care intrând să locuieşti, dar să ieşi din omul acesta degrabă.

După ce demonul şi-a dat seama că totul este adevărat şi nu înşelăciune, pentru că îl vedea pe Preamăritul Partenie gata să susţină şi să promită că-i oferă până şi om în care să se sălăşluiască, dacă, desigur, ieşea din acesta, a fost convins şi a ieşit; şi îndată a cerut ce i s-a promis.

Atunci Sfântul Partenie însuşi a deschis larg gura sa şi i-a spus:

– Iată omul! Intră şi locuieşte!

Auzind acestea, diavolul, ca şi cum ar fi fost ars cu foc de cuvântul Preafericitului Ierarh Partenie, a început să bocească şi, plecând, a spus:

– Vai mie, în bun vas locuind eu, după atâta timp mă izgoneşti! De ce oare n-am găsit pe altul în care să pot să stau şi am fost dat afară din acesta fără să vreau? Cum am să îndrăznesc să stau în acesta care are aşa mare putere? Cum voi putea să intru în casa lui Dumnezeu? Cu adevărat, mare este puterea celor ce-I fac Voia lui Dumnezeu!!!

Acestea zicându-le diavolul cel alungat în chip ruşinos, s-a dus în locuri pustii şi neumblate, iar omul ce fusese posedat de acesta încă din copilărie a rămas pe deplin liniştit şi sănătos, şi Îl lăuda pe Dumnezeu.

Din această întâmplare cu cel demonizat se deduce imediat imensa putere pe care a primit-o smeritul Ierarh Partenie din Lampsakos asupra demonilor vicleni şi trufaşi. Căci, precum întunericul este risipit de lumină, simpla apropiere de Sfântul Ierarh Partenie îi fugărea pe demoni. Dar nici în zilele noastre demonii nu suportă prezenţa Sfântului Partenie din Lampsakos, întrucât apropierea de Capul Sfântului Ierarh Partenie sau de Sfintele sale Moaşte îi pune îndată pe fugă pe demoni, fapt dovedit şi de minunile din zilele noastre. Numai un om simplu şi smerit, precum milostivul Partenie, putea să primească o putere atât de mare asupra întunecaţilor demoni, ca să aibă putere să lupte în oraşul idolatru Lampsakos. Atât de mare era – şi este – trecerea Preafericitului Ierarh Partenie la Dumnezeu, încât Sfântul Partenie le porunceşte diavolilor şi aceştia i se supun, nesuportând Harul Duhului Sfânt Ce sălăşluieşte în el.

Datorită puterii sale celei mari asupra demonilor, de pretutindeni se aduceau la Sfântul Ierarh Partenie oameni ce sufereau din cauza duhurilor necurate (demonizaţi şi oameni care sufereau din cauza vrăjilor şi a farmecelor sau a altor legături necurate) şi milostivul Partenie îi tămăduia pe toţi prin rugăciune, cu darul şi puterea lui Dumnezeu.

[...]

Sfântul Partenie vindecă cu mărinimie patima iubirii de avuţie

Vizitându-l într-o zi Sfântul Partenie pe Mitropolitul din Iraklia Traciei, l-a găsit pe acesta grav bolnav, dar Dumnezeu i-a descoperit plăcutului Său Partenie că Mitropolitul este pedepsit cu acea boală grea pentru iubirea de argint, căci Mitropolitul era tare iubitor de bani şi, vai!, îşi însuşise bunurile săracilor. Aflând aceasta, Sfântul Partenie i-a spus: “Să ştii că această boală trupească care te-a lovit este spre îndreptarea bolii tale sufleteşti.” Iar bolnavul i-a răspuns: “Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine să-mi ierte păcatele.” Sfântul Partenie a urmat: “Dacă cineva este vinovat faţă de un om, este firesc să fie ascultat cu bunăvoinţă cel ce se roagă pentru el. Vina ta însă se îndreaptă pe de-a-ntregul spre Dumnezeu, Căruia nimic nu-I scapă. Tu continui încă în păcat şi acesta se răsfrânge în întregime pe spinarea săracilor. Dă, deci, ce este al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu, şi nici o piedică nu mai există, mărite, să te faci bine, şi nu zic numai la trup, ci mai cu seamă la suflet.”

Vorbele Sfântului Partenie au coborât în inima Mitropolitului, care, venindu-şi în simţire, a zis: “Cu adevărat, am greşit faţă de Dumnezeu”. Îndată chemând pe intendentul său, i-a poruncit să aducă în faţa tuturor aurul pe care-l strânsese de la săraci. Iar după ce acesta aduse o mulţime de aur cu anevoie de numărat, Mitropolitul l-a rugat pe Sfântul Partenie să-l împartă la săraci, dar Sfântul i-a zis: “Numai pe tine te priveşte această lucrare şi de aceea te-a întărit Dumnezeu, ca să întorci cu propriile tale mâini la săraci toate câte sunt ale lor.”

Atunci bolnavul a poruncit să fie pus în saretă şi să fie dus la Biserica Sfintei Muceniţe Glicheria. Acolo, adunând pe toţi săracii oraşului, le-a împărţit tot aurul cu îndurare. Iar Bunul şi Preamilostivul Dumnezeu – Cel Ce n-a defăimat lacrimile desfrânatei şi a primit suspinarea vameşului –, a primit pocăinţa Mitropolitului şi în trei zile i-a dăruit o sănătate deplină, nu numai a trupului, ci şi a sufletului (aşa cum proorocise Sfântul Partenie).

[...]

Sfântul Partenie aduce ploaia şi face pământul şi plantele să rodească îmbelşugat

În acea vreme, când Sfântul Partenie săvârşea cu darul şi cu puterea lui Hristos minunile, tămăduind diferite boli, era lângă el şi Ipatianos, arhidiaconul Bisericii Sfântului Mucenic Ahilas. Acesta, văzând puterea cea mare a Episcopului din Lampsakos, a căzut la picioarele Sfântului Partenie şi l-a rugat cu lacrimi să meargă la unul din ogoarele sale, unde semănase de toate, dar – din cauza păcatelor sale – a venit seceta care a uscat totul, vătămând şi slăbind seminţele.

Preamăritul s-a lăsat convins de rugămintea arhidiaconului şi a mers la locul cu pricina. Ajuns acolo, Sfântul Partenie a ridicat mâinile spre cer, a udat pământul cu lacrimile sale şi a cerut din toată inima lui Dumnezeu să dea ploaie ca să rodească pământul. Iar Dumnezeu, Cel Ce face voia celor care se tem de El, a acoperit îndată cerul cu nori şi a început să cadă atâta ploaie, încât s-au umplut până şi lacurile pământului.

Sfântul Partenie a înnoptat într-un adăpost de pe ogor, unde s-a rugat toată noaptea, timp în care Dumnezeu i-a descoperit că Mitropolitul va trece la cele veşnice peste puţin timp, iar succesorul său pe scaunul Episcopiei va fi arhidiaconul Ipatianos. Dimineaţa devreme, chemându-l Sfântul Partenie pe arhidiacon, i-a spus: “Trebuie să ai mare grijă pentru că ştii bine că Mitropolitul a fost pedepsit din cauza lăcomiei lui de bani. După cum am fost înştiinţat în timpul nopţii de Dumnezeu, să ştii că şi tu ai să ajungi episcop nu peste mult timp. Îngrijeşte-te deci să veghezi asupra săracilor, pentru că aceasta este pe placul lui Dumnezeu mai mult decât orice altceva.”

Arhidiaconul a ascultat cu atenţie şi l-a rugat pe Sfânt să viziteze şi un alt ogor al său, ca să-l binecuvinteze cu rugăciunea lui, deoarece era uscat complet din pricina secetei. Sfântul Partenie l-a liniştit pe arhidiacon, asigurându-l că la vremea secerişului va treiera de pe acest ogor exact cantitatea de grâne pe care o recolta în anii cei buni.

La fel de uscată era şi via sa, de curând plantată, care era şi mâncată de viermi. Văzând aceasta, Sfântul Partenie luă sare şi o împrăştie, astfel încât să cuprindă, pe cât era cu putinţă, toată via, după care îi spuse arhidiaconului: “Să nu te necăjeşti deloc, nici pentru via aceasta, pentru că va primi din plin binecuvântare prin Harul Bunului Dumnezeu.”

Sosind vremea să se întoarcă în Lampsakos, a plecat de pe câmpurile arhidiaconului şi s-a întâlnit iar cu Mitropolitul, care l-a primit cu bucurie. Sfântul Partenie i-a spus: “Am să-ţi aduc o veste bună: nu va trece mult timp şi te vei duce la Domnul. Precum m-a vestit despre aceasta Dumnezeu, ai să laşi după tine un urmaş vrednic drept conducător al Mitropoliei, pe arhidiaconul Ipatianos”. Apoi s-a urcat în corabie şi s-a întors pe mare în Lampsakos.

Au trecut doar câteva zile şi stăpânul duhovnicesc al Irakliei s-a îmbolnăvit şi s-a dus la Domnul, iar în locul lui a fost ales Ipatianos, după cum proorocise Sfântul Partenie. S-au împlinit apoi şi celelalte profeţii ale smeritului Partenie: la vremea recoltei, Ipatianos a adunat roadele de pe câmpul care fusese distrus de uscăciune, le-a treierat şi a găsit exact 1000 de mozi, cât rodea în anii cei buni. Iar la vremea culesului de struguri, via – care fusese şi ea uscată – a dat rod îmbelşugat, după cum profeţise Sfântul Partenie.

Văzând toate acestea, Episcopul Ipatianos a umplut o corabie cu daruri din amândouă felurile de roade şi le-a adus în Lampsakos, la Sfântul Partenie, drept mulţumire pentru rugăciunea şi binecuvântarea sa. Sfântul a primit cu dragoste pe episcopul Irakliei, dar roadele aduse de dânsul le-a refuzat, spunând: “Toate acestea trebuie oferite nu mie, ci lui Dumnezeu, deoarece şi binecuvântarea roadelor de la El vine. Deci, trebuie să le împarţi pe toate acestea la săraci, mărturisind că mulţumirea I se cuvine lui Dumnezeu!”. Atunci Ipatianos s-a întors îndată în Iraklia şi a dăruit roadele celor săraci, povestind tuturor despre minunile lui Dumnezeu, făcute prin robul Său, Partenie.

Sfântul Partenie a fost aşadar în toate bun şi minunat. Marele făcător de minuni din Lampsakos a strălucit asemeni Îngerilor prin viaţa sa curată – pe mulţi păgâni aducându-i la credinţa cea adevărată, tămăduind nenumărate boli, alungând demonii şi ajutându-i pe oameni în orice problemă grea pe care o aveau.

Ajungând la o vârstă înaintată, Sfântul Partenie a plecat la Dumnezeu – Căruia I-a închinat toată viaţa sa – pe data de 7 februarie (într-un an care nu se cunoaşte cu exactitate), când Biserica Ortodoxă de pretutindeni îl prăznuieşte. Sfântul Partenie a lăsat ca moştenire poporului său parfumul miracolelor sale şi exemplul conduitei sale exemplare.

Vestea despre cinstita adormire a Sfântului Partenie s-a răspândit cu repeziciune în cetăţile şi în ţările din jurul Lampsakului, aşa încât arhiepiscopi, episcopi, preoţi şi credincioşi de pretutindeni au venit la îngroparea lui, nelipsind, bineînţeles, nici Ipatianos, Episcopul Irakliei.

Trupul sfânt şi neprihănit al smeritului Ierarh al Lampsakului – Partenie –, după ce s-a bucurat de cinstea cântărilor care i se cuveneau, a fost aşezat la locul de veci cu toată evlavia şi cinstea, în micul Paraclis construit de el însuşi lângă marea Biserică a Atotputernicului (zidită tot de el).

Sfântul Partenie este viu şi prezent în vieţile noastre

Deşi sufletul lui a plecat la Dumnezeu, bunul şi milostivul Sfânt Partenie nu ne-a părăsit, pentru că şi după moartea sa, acest doctor fără de plată şi mare făcător de minuni i-a ajutat pe toţi cei care i-au cerut cu multă credinţă şi evlavie sprijinul în orice problemă aveau.

La mormântul lui cel sfânt se săvârşeau, şi se săvârşesc şi astăzi, multe tămăduiri, iar Sfintele sale Moaşte răspândesc mireasmă plăcută, izgonesc demonii din oameni, desfac vrăjile, farmecele şi toate legăturile necurate şi izvorăsc tămăduiri.

Sfântul Partenie vine şi astăzi în sprijinul acelora care-l cheamă cu credinţă şi evlavie, aşa cum făcea şi când era în viaţă. Prezenţa lui vie în zilele noastre este dovedită de minunile şi binefacerile uimitoare cu care îi copleşeşte pe cei care se apropie de el cu credinţă şi-l cheamă într-ajutor. Sfântul Partenie – prin darul Domnului Iisus Hristos – îi uşurează şi astăzi pe oamenii care suferă de influenţa magiei, farmecelor şi a altor acţiuni satanice, şi, mai ales, îi eliberează de boala blestemată care biciuieşte astăzi omenirea – cancerul. Sfântul Partenie este în mod deosebit Sfântul tămăduitor al cancerului.

De ce nu s-a vorbit despre Sfântul Partenie din Lampsakos în ultimele secole?

Dumnezeu a ales în mod special epoca noastră pentru a reda activitatea de odinioară a Marelui Său Sfânt Partenie din Lampsakos şi să-l slăvească, înzestrându-l cu daruri şi mai puternice, din următoarele motive:

1. Darurile depline cu care a fost înzestrat Sfântul Partenie încă din timpul vieţii sale – şi pe care Dumnezeu le-a amplificat în zilele noastre – se potrivesc perfect nevoilor omului de azi (necredinţă, eresuri, boli incurabile, acţiuni demonice, tot felul de primejdii şi nenorociri). Trăsăturile definitorii ale Sfântului Partenie sunt: scoaterea demonilor şi vindecarea cancerului şi a tuturor bolilor – virtuţi şi calităţi de taumaturg, care-l aseamănă cu Sfinţii Apostoli.

2. Epoca noastră se aseamănă mult cu:

* oraşul păgân Lampsakos din secolul IV d.Hr. – pe al cărui popor, după ce a primit credinţa creştină, l-a păstorit Sfântul Partenie

* primele secole de după Hristos – când creştinismul a trebuit să lupte împotriva idolatriei dezlănţuite

deoarece în zilele noastre păcatul a devenit modă, teoriile materialiste despre lume sunt acceptate de majoritatea oamenilor, iar diavolul atacă fără ruşine prin variate erezii şi culte satanice.

La începuturile secolului al IV-lea, când a trăit Sfântul Partenie, credinţa creştină a triumfat şi primul împărat creştin, cel întocmai cu Apostolii, Sfântul Constantin cel Mare, a luat în mâinile sale frâiele statului roman şi a mutat capitala în est, zidind noua Romă, Constantinopolul. Totuşi, în armata lui – pe care a format-o din regiunile cele mai creştine din Asia Mică – creştinii nu depăşeau 18%. Astfel, idolatria se opunea încă cu putere şi existau vetre păgâne care îi izolau în vicleşugurile lor pe oamenii cu bune intenţii, împiedicându-i să îmbrăţişeze dreapta credinţă. Chiar într-o astfel de vatră păgână a trimis Dumnezeu pe Episcopul cel făcător de minuni Partenie, care, prin viaţa sa cea dreaptă şi prin minunile uimitoare pe care le-a săvârşit în numele Domnului Iisus Hristos, a reuşit să-i facă pe lampsakienii idolatri să urască minciuna şi să se boteze în numele Preasfintei Treimi, prăbuşind astfel fortăreţele necuratului vrăjmaş al neamului omenesc.

Întrucât epoca noatră are nevoie intensă de reevanghelizare, Sfinţii înzestraţi cu daruri de Sus şi experienţă în lucrarea misionară – cum este Marele Episcop al Lampsakienilor, Partenie – sunt pe deplin potriviţi zilelor noatre, deoarece ei se pot apropia de noi şi ne pot ajuta.

Astfel, steaua luminătoare, care se numeşte Partenie, îşi face din nou apariţia în zilele noastre, luminând toată omenirea cu dragostea imensă şi grija părintească care-l caracterizează.

Mormântul Sfântului Partenie face minuni şi azi, chiar şi musulmanilor

Biserica pe care a ridicat-o Sfântul Partenie spre slava Mântuitorului Iisus Hristos domină şi astăzi centrul oraşului Lapseki, aceasta păstrându-se din secolul al IV-lea deoarece turcii au transformat-o în geamie turcească (adică moschee), atunci când au răsturnat Imperiul Bizantin (aşa cum au făcut şi la Constantinopol cu Biserica Sfânta Sofia şi cu bisericile din alte oraşe creştine). În zilele noastre, această Biserică a Mântuitorului, ridicată de Sfântul Ierarh Partenie din Lampsakos, poartă denumirea de Moscheea Suleiman Paşa (în turcă: Süleyman Paşa Camisi)

În zilele noastre se mai păstrează, lângă Biserica Atotputernicului înălţată de Sfântul Partenie (actualmente Moscheea Suleiman Paşa), ruinele Paraclisului unde a fost îngropat trupul sfânt al bunului păstor al Lampsakului, Paraclis care a fost zidit tot de smeritul Ierarh Partenie. Dar aceste locuri sfinte de închinăciune se află, din păcate, în posesia turcilor din ţinut.

Bunul şi milostivul Sfânt Partenie din Lampsakos continuă să facă minuni uimitoare şi după trecerea sa la Domnul, la fel ca odinioară. Acest lucru a fost mărturisit de mulţi creştini care trăiau în Hellespont (ţinutul Daradanelelor), înainte să fie alungaţi de turci, care au relatat că se făceau bine când, vizitând mormântul Sfântului Partenie, îşi aşezau deasupra hainele.

Dar şi în ziua de azi Sfântul Partenie tămăduieşte – în acelaşi fel – cu generozitate chiar şi pe musulmanii care locuiesc acum în zona Dardanelelor . Sfântul îi vindecă pe ei şi pe copiii lor, când îi aşează bolnavi pe mormântul lui. Musulmanii îl cunosc pe minunatul Sfânt Partenie şi îi poartă un respect deosebit, zicându-i “Sari Babai”, adică “Părintele de aur”, exact după cum l-au văzut reprezentat în icoane pe Sfântul Partenie.

O musulmană care locuieşte vis-à-vis de mormântul Sfântului Partenie relatează o minune cutremurătoare pe care o săvârşeşte Sfântul Partenie în zilele noastre. Turcoaica mărturiseşte că l-a văzut în somn pe Sfântul Partenie, viu, chemând-o să-i aprindă candela de la mormântul său şi jeluindu-se: “De ce mă lăsaţi să trăiesc în întuneric?” Aceasta nu i-a dat ascultare prima dată, dar Sfântul Partenie nu a lăsat-o în pace şi i-a apărut în vis şi a doua oară, şi a treia oară, de-acum ameninţător. Astfel, musulmana aceasta care are casa vis-à-vis de mormântul Sfântului Partenie a fost nevoită să-i aprindă candela zilnic şi fără încetare, pentru că, dacă vreodată uită sau neglijează, îi apare Sfântul în aceeaşi seară în vis insistent şi ameninţător.

Această minune este o mărturie de necontestat a tuturor refugiaţilor din anticul Lampsakos – actualul oraş turc Lapseki – care astăzi trăiesc în oraşul grecesc Nea Lampsakos din Insula Evia, minune confirmată şi de părintele Konstantinos Euripidis, preot în Nea Lampsakos. Mulţi dintre aceşti refugiaţi au vizitat de curând locurile lor de baştină – făcând pelerinaj acolo – şi au văzut acest lucru uimitor şi cutremurător cu ochii lor şi au auzit cu urechile lor de la musulmana (de vis-à-vis de mormântul Sfântului Partenie) în persoană, care îl venerează şi-l iubeşte pe acest Mare Sfânt ortodox, dar totodată se şi teme de el.

Unde se gasesc SFINTELE MOASTE ale Sfantului Partenie din Lampsakos?

Părţi din Sfintele Moaşte ale Sfântului Partenie din Lampsakos se păstrează în urmatoarele 2 mănăstiri din Grecia:

• La Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului “Makrimallis” de langa localitatea Psachna din Insula Evvia (Euboea) – Grecia, se află cea mai mare parte a Capului Sfântului Partenie;

Sfanta Manastire Makrimallis (in greaca: Ιερά Μονή Μακρυμάλλη) este o manastire a Maicii Domnului si se afla la 7 kilometri nord de localitatea Psachna si in apropierea satului Makrimalli din Insula Evvia (Euboea) – Grecia. Manastirea se afla pe un deal, la o altitudine de 280 metri, intr-o regiune de pini. Aceasta manastire are 3 hramuri: al Adormirii Maicii Domnului – pe 15 august -, o alta sarbatoare a Maicii Domnului – pe 23 august – si hramul Sfantului Partenie din Lampsakos – pe 7 februarie.

Manastirea Makrimallis este cunoscuta si vizitata mai ales pentru ca adaposteste Capul Sfantului Partenie din Lampsakos – Moaste care au puterea de a vindeca de cancer si alte boli incurabile si de a izgoni demonii. Tot in aceasta manastire se afla si Craniul Sfintei Mucenite Parascheva si alte Sfinte Moaste: ale Sfantului Ioan Botezatorul si ale Sfintilor: Haralambie, Pantelimon, Nikita si altii, precum si o Icoana Facatoare de minuni a Maicii Domnului.

Aceste Sfinte Moaste, impreuna cu Icoana Facatoare de minuni a Maicii Domnului, au fost salvate in chip miraculos dupa ce manastirea a fost distrusa integral in 1944 in timpul ocupatiei germane.

Iata cum a fost intemeiata aceasta manastire veche din Grecia. In urma cu 600 de ani, doi ciobani vedeau noaptea, undeva sus, in zona unde se afla astazi manastirea, o lumina. Urcandu-se acolo, au gasit Icoana Maicii Domnului cu Pruncul in brate si au dus-o in satul lor, dar noaptea Icoana s-a intors la locul ei. Ciobanii au adus iar Icoana in sat, dar si in noaptea urmatoare Icoana s-a intors in locul unde o gasisera. La fel s-a intors Icoana si a treia oara, astfel ca oamenii au hotarat sa zideasca o bisericuta in locul unde a fost gasita, in care au asezat Icoana Facatoare de minuni a Maicii Domnului.

In jurul acestei biserici au intemeiat o manastire, in care au venit niste calugari si au slujit Maicii Domnului. Deoarece acesti calugari purtau parul lung, manastirea a primit numele de Makrimallis – “μακριά μαλλιά” (makria mallia) inseamna in limba greaca “parul lung”.

In cei 600 de ani de existenta, Manastirea Makrimallis a adus multe servicii Bisericii si Natiunii grecesti, cu cele 14 proprietati ale ei din Insula Evvia. Acesta sfanta manastire a cunoscut cea mai mare inflorire pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, dar in 1944 a fost distrusa in intregime de catre nemti.

Astazi, Manastirea Makrimallis functioneaza ca manastire de maici, locuita de o noua obste care s-a stabilit acolo din 1993.

• La Sfânta Mănăstire a Sfântului Mucenic Nicolae din Insula Andros – Grecia, se află o parte din mâna dreaptă a Sfântului Partenie.

Pe data de 12 ianuarie 2011, au sosit la Mitropolia de Xanthi (nord-estul Greciei) o parte din Sfintele Moaste (mana dreapta) ale Sfantului Partenie din Lampsakos, Moaste care sunt pastrate in Manastirea Sfantului Mucenic Nicolae (praznuit pe 9 mai) din Insula Andros (Grecia). Sfintele Moaste au fost intampinate de Mitropolitul Pantelimon, un sobor de preoti si numerosi credinciosi. Moastele au fost depuse in Manastirea Sfintei Irina pana pe data de 22 ianuarie.

Rugaciuni

• CONDACUL Sfântului Partenie din Lampsakos, glasul al 3-lea, din Minei, de la slujba Utreniei din 7 februarie

Dumnezeiesc har de minuni ai primit, de Dumnezeu înţelepţite, Sfinţite Partenie, făcătorule de minuni şi purtătorule de Dumnezeu, toate patimile credincioşilor curăţind, duhurile celui viclean alungându-le. Pentru aceasta pe tine te lăudăm, ca pe un mare slujitor al Harului lui Dumnezeu.

• TROPARE

– Troparul Sfântului Partenie din Lampsakos, glasul 1: (compus de monahul Gherasimos Mikraiannanitos)

Locuitor pustiului…

Pe slava Hellespontului şi Episcopul Lampsakului, pe Partenie, îl cinstim ca pe un mare ierarh, căci este izvor dătător de minuni şi pune capăt suferinţelor grele şi-i uşurează de înlănţuirea cancerului pe cei care strigă cu evlavie: Slavă ţie, cel slăvit întru Hristos! Slavă ţie, cel ce porţi cununa sfântă! Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!

- Tropar de la Vecernie al Sfântului Partenie din Lampsakos

Din vârsta tinereţilor, insuflat fiind de Dumnezeu, ai ars, Prea Fericite, cetele dracilor, cu focul rugăciunilor tale, cârmuind cu înţelepciune turma Lampsakului; că surpând capiştile idolilor, biserică te-ai arătat pe tine însuţi lui Dumnezeu. Propovăduiesc minunile tale peştele pe care l-ai vânat din adâncuri, omul cel fără de viaţă pe care l-ai înviat, rodirea ogorului celui neroditor, ploaia cea din belşug asupra viei şi potrivirea vopselelor. Cât de minunate sunt faptele tale, lucrătorule al celor sfinte! Ci roagă-te dar să ne mântuim noi.

- Alt tropar al Sfântului Partenie din Lampsakos

Cu rugăciunile tale ai tămăduit nenumărate boli, întărind cu darul, Partenie, pe cei slăbănogi, precum şi Stăpânul tău, urmând bunătăţii Lui celei nemăsurate.

• ACATISTUL Sfântului Partenie din Lampsakos, Tămăduitorul cancerului şi al tuturor bolilor şi biruitorul demonilor
• PARACLISUL Sfântului Partenie din Lampsakos, Tămăduitorul cancerului şi al tuturor bolilor şi biruitorul demonilor
• SLUJBA PREACUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU PARTENIE, EPISCOPUL LAMPSAKULUI

MAI MULTE informatii la sursa online (blogul dedicat sfantului): Vindecatorul CANCERULUI – Sfantul Partenie din Lampsakos

Conferinta de la Casa de Cultura Cluj Napoca (2000)

Prea Sfintitul Vasile Somesanul: Prea cuviosi parinti oaspeti, prea cuviosi si prea cucernici parinti si distin­sa si onorata asistenta. Avem deosebita bucurie de a-l avea intre noi pe Prea Cuviosul Arhimandrit Efrem, Staretul cu­noscutei Manastiri Vatopedi, care va petrece cateva zile in Romania si la invitatia noastra, a Prea Sfintitului Bartolomeu, ne-a onorat cu prezenta sa aici. Ne bucuram pentru ca Parintele Efrem este una dintre cele mai proeminente per­sonalitati ale vietii monahale de la Athos, fata de care noi romanii am avut intotdeauna o mare evlavie. In trairea crestin-ortodoxa si mai ales a neamului nostru, Sfantul Munte Athos a reprezentat si reprezinta in continuare un ideal al trairii in Hristos si ne bucuram ca Parintele Staret Efrem are bunatatea de a fi intre noi si de a ne impartasi binecuvantarile Preacuviosiei Sale si ale monahismului athonit.

Ca sa intelegem mai bine cat de mult inseamna prezenta Sfintiei Sale intre noi, sa ne gandim ca intr-adevar, pentru cei care traiesc in duhul adevarat al Ortodoxiei, ingerii sunt luminatorii calugarilor, iar calugarii luminatorii mirenilor. Intr-adevar, parintii de la Sfantul Munte in toate timpurile si-au onorat aceasta calitate duhovniceasca a vietii spirituale si o fac in continuare punandu-si toate energiile pentru trai­rea in Hristos.

Ii multumim nespus de mult pentru bunavointa cu care a raspuns invitatiei noastre si il rugam sa ne impartaseasca din bogatele cunostinte ale trairii sale duhovnicesti. Va mul­tumim.

Arhimandritul Efrem: Cu deosebita bucurie ne aflam in orasul Cluj. Asa cum a spus Prea Sfintitul, suntem invitati a veni si la dumneavoastra spre a va aduce un mesaj de la Sfantul Munte. Noi, aghioritii, poate ca suntem trupeste de­parte de voi, dar incercam ca prin rugaciune sa fim prezenti in lumea intreaga.

Sfantul Munte, dupa cum stiti, este un loc in care se tra­ieste o viata duhovniceasca deosebita, un loc in care scopul principal al locuitorilor sai, al monahilor aghioriti, nu este altul decat sfintenia. Aceasta este prima noastra grija, aceasta este centrul preocuparilor noastre. De aceea Sfantul Munte Athos este podoaba Bisericii. Este un loc care adaposteste vietuitori din toate tarile ortodoxe, un loc care are legaturi cu toate tarile ortodoxe, un loc care din vechime are stranse legaturi cu Romania si cu Biserica Romana. Multi sfinti aghioriti au avut relatii cu voievozii romani, cu Biserica de aici si multi sfinti athoniti au venit in Romania pentru lucrari misionare, precum Sfantul Nifon Dionisiatul care a fost Patriarh al Constantinopolului.

[_{Adus de voievodul Radu cel Mare pentru reorganizarea Bisericii, Sfantul Nifon a fost si Mitropolit al Ţarii Romanesti intre anii 1503—1505, reusind infiintarea a doua epis­copii: Ramnic si Buzau. Impreuna cucei doi ucenici ai sai vatopedini, Sfintii Mucenici Macarie si Ioasaf, revine in Sfantul Munte, ramanand o vreme la Vatopedi si apoi mutandu-se la manastirea sa de metanie, Dionisiu, pana la sfarsitul vietii (11 august 1508). La cererea expresa a domnitorului Neagoe Basarab, el insusi ucenic al Sfantului Nifon, moastele sale au fost aduse in Ţara Romaneasca in anul 1515, doi ani mai tarziu avand loc canonizarea sa oficiala cu prilejul sfintirii ctitoriei lui Neagoe de la Curtea de Arges, in prezenta Patriarhului Ecumenic Teolipt al II-lea, a Protosului Muntelui Athos si a tuturor egumenilor manastirilor athonite. Ca semn de pretuire i-au fost oferite lui Nea­goe Basarab capul si mana dreapta ale sfantului, care astazi se afla la Catedrala Mitropolitana din Craiova,} n. ed.]

Asadar Romania pentru noi nu este ceva strain, este ceva familiar, drag, datorita legaturi­lor spirituale stranse pe care le avem cu tara dumneavoastra.

Mesajul pe care doresc sa vi-l adresez astazi este acela ca noi, crestinii, nu trebuie sa uitam de mantuirea sufletului nostru, care este nemuritor. Cu orice ne-am ocupa, orice pro­fesie am avea, orice interese materiale am avea, trebuie ca niciodata sa nu ne lasam doborati, ci sa cugetam la cele de sus, iar nu la cele pamantesti, dupa cum spune Sfantul Apos­tol Pavel.

Astazi, in degradarea spirituala a omului contemporan si, in consecinta, si a romanului, monahismul vine sa joace ro­lul cetei arhanghelilor, la fel cum odinioara Arhanghelul Mihail, atunci cand, tulburandu-se ordinea ingereasca, a spus acel „sa stam bine” si a tinut in echilibru toata lumea in­gerilor. Tot astfel monahismul de astazi si indeosebi cel aghioritic vine sa ne spuna tuturor: „Sa stam bine! Sus sa avem inimile! Sa traim Adevarul!“ Si nu trebuie sa decadem, sa ne instrainam, ci sa avem legaturi cu monahismul, pentru ca monahismul reprezinta „nervii” Ortodoxiei. Dupa cum spun anumiti Batrani, astazi mai mult ca oricand a venit ceasul monahismului. Nu pentru ca monahismul ar intentio­na sa-i calugareasca pe toti, ci scopul sau este ca prin trairea, prin prezenta lui, sa dea asigurarea ca Ortodoxia reprezinta unicul Adevar; prin prezenta lui sa risipeasca orice indoiala din inimile noastre. Deoarece, din nefericire, oamenii se indoiesc de credinta, ezita a se intoarce la Dumnezeu si cu greutate isi daruiesc toata inima si tot sufletul si toata pute­rea lor lui Dumnezeu.

Deoarece omul, iubitii mei, daca nu se daruieste pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, daca nu-si lasa toata existenta in pu­terea Proniei lui Dumnezeu, nu poate nici sa se linisteasca, nici sa-si afle pacea, nici sa alunge teama, agonia, tensiunea pricinuite de felurite puteri intunecate. Pentru ca astazi omul, in rationalismul sau, in logica sa pe care o absolutizea­za, socoteste de multe ori credinta ca pe o „sluga” a logicii, pe cand de fapt logica este cea supusa credintei. Cu toate ca Evanghelia nu respinge ratiunea, nici nu o absolutizeaza. Pentru ca, din pacate, omul de astazi, dorind a se arata modern si a fugi — chipurile — de ignoranta inaintasilor sai, se comporta cu mult egoism si multa mandrie in problemele spirituale. Din nefericire, se rataceste crezand ca prin pro­gresul civilizatiei, al electronicii, al industriei si al tehnicii isi va rezolva problemele. Dar nu numai ca nu le-a rezolvat, ci mai degraba le-a multiplicat.

Astazi omul, datorita electronicii, vede lumea intreaga. Din nefericire nu are timp si nu poate, de multe ori — dar nici nu vrea — sa se vada pe sine insusi. De aceea contactul omului, al crestinului cu monahi evlaviosi este o mare sursa de putere. Pentru ca un mediu monahal, dupa cum am spus, care se nutreste din energiile dumnezeiesti, are multe sa ne spuna. In aceasta clipa imi vine in minte faptul ca am intalnit un Batran aghiorit, cu ceva vreme in urma, care mi-a impartasit o experienta pe care o voi relata — deoarece cred ca astazi, iubitii mei, mai mult ca oricand, trebuie ca lumea sa se spri­jine pe experientele duhovnicesti contemporane. Imi aduc aminte ca odata, cand vorbeam cu vesnic-pomenitul Paisie Aghioritul si povesteam despre experientele oamenilor vir­tuosi, ne-a spus: „Cand auziti astfel de intamplari, sa le no­tati, caci va veni vremea cand aceste experiente nu vor mai fi atat de dese in lume si vor constitui un colac de salvare pentru omul ranit“. Caci trebuie sa stim, fratilor, ca expe­rientele contemporane repeta si dovedesc valabilitatea Evan­gheliei lui Hristos. De aceea il ajuta, indeosebi pe tanarul de astazi care se indoieste, care se clatina in credinta, influentat de atatea pricini aflate in jurul sau, pricini ce ii trimit mesa­je care nu sunt duhovnicesti, ci pacatoase, antihristice. Si atunci, tanarul care primeste astfel de mesaje va ajunge cu siguranta intr-un impas. Iar impasul oamenilor lui Dum­nezeu este descurajarea, deznadejdea, pustiirea sufleteasca, deceptia. De aceea, contactul cu oameni duhovnicesti ne da viata, ne da curaj, ne da nadejde pentru intreaga noastra viata. Caci omul, fratii mei, a fost plamadit ca sa devina dumnezeu dupa har. Iar cand se leapada de aceasta menire a sa, nu mai actioneaza corect, nu este echilibrat, ci in permanenta cauta ceva si nu gaseste, este intr-o tulburare continua si crede ca toti sunt vinovati, in afara de el insusi.

Acest Batran pe care l-am intalnit mi-a spus urmatoarea experienta. Era bolnav, il durea piciorul. S-a dus la spital si i-au pus o tija, exact in locul unde este soldul. A cunoscut o oarecare imbunatatire a sanatatii, insa dupa o vreme, in­tors la manastire, durerea a revenit cu o intensitate sporita. La manastire a venit un episcop, un cunoscut de-al sau, care l-a vazut in dureri si s-a induiosat de el, zicandu-i: „Eu pot sa te trimit in Elvetia, unde sunt medici mai buni, ca sa te faci bine“. Batranul i-a raspuns ca primeste cu bucurie, pen­tru ca durerile erau insuportabile, nemaiputand nici sa doar­ma. Intr-adevar, l-a trimis la Geneva si acolo, la spital, medicii au descoperit, cu tot felul de analize, ca tija din picior era cu doi centimetri mai mare. L-au operat din nou, i-au taiat acel prisos si intr-adevar s-a facut bine. Profesorul elvetian care l-a operat l-a simpatizat mult pe batran si i-a zis: „inainte de a pleca din spital, fa un examen general, sa vedem cum stai.” Monahul i-a raspuns: „Eu nu ma simt altundeva bolnav, sunt sanatos.” „Nu pierdem ni­mic, fa analizele“, i-a zis medicul. I-au facut cateva radiografii si au vazut ca in rinichiul drept avea o piatra cat o lamaie mai mica. Cand i-au adus rezultatele, Batranul s-a intristat. „Tre­buie insa sa te operezi inainte de plecare, pentru ca altfel vei avea multe probleme mai tarziu“, i-a zis medicul. Monahul era trist ca trebuia sa ramana inca o bucata de vreme departe de manastirea lui — caci trebuie sa stiti ca Sfintii Parinti zic ca monahul plecat din manastire este ca un peste pe uscat — si in timp ce era ganditor si trist, singur in rezerva spitalu­lui, a intrat un calugar. I-a spus pe nume, l-a salutat, l-a binecuvantat si i-a zis: „Sunt Sfantul Nectarie!” Nu stiu daca ati auzit de Sfantul Nectarie din Eghina, in Grecia. A ador­mit in 1920 si este un sfant care a fost mult slavit de catre Dumnezeu, facand foarte multe minuni cu multi oameni, pe intreg pamantul. Fiind vara i-a zis: „Haidem mai bine afara din spital, unde sunt niste banci, ca sa stam la racoare.” Au stat de vorba si i-a spus sfantul: „Si eu am fost foarte bol­nav in viata, iar sufletul mi l-am dat pe cand eram la spital in Atena. Am suferit multe intrigi din partea oamenilor, dar toate acestea mi-au pregatit slava in cer. Te vad si pe tine suparat din pricina ca ai acea piatra.” Si l-a atins cu mana acolo unde era rinichiul. „Nu te teme — ii zice — toate vor merge bine.” Si, dupa ce vorbisera aproape cincisprezece minute, a disparut dintr-o data dinaintea lui.

Inchipuiti-va bucuria batranului care vorbise cu un sfant, nu in vedenie, ci asa cum vorbim noi acum! S-a dus in came­ra emotionat si, desigur, intors catre launtrul sau prin rugaciune. Stand acolo i-a venit deodata sa mearga la toaleta. In clipa aceea s-a gandit: „Oare se va elimina acum piatra, de mi-a zis sfantul ca toate vor merge bine, sau poate voia sa spuna ca operatia va fi reusita? Dar, de vreme ce mi-au zis doctorii ca piatra e cat o lamaie, cum s-o elimin acum?” Si, in timp ce cugeta astfel, lua olita de plastic si urina intr-insa. Indata ce termina, vazu inauntru piatra. Nu simtise nimic! O lua si o puse in sertar.

A doua zi medicul a venit sa-l ia la chirurgie. Era un medic catolic. A venit si i-a spus Batranului: „Ei, ce zici, mergem la chirurgie?” „Operatia a avut loc inca de ieri — i-a zis monahul — deschide sertarul.” Medicul a vazut piatra si l-a intrebat ce s-a intamplat. Batranul i-a explicat. Si, emotio­nat, medicul romano-catolic i-a raspuns: „Voi ortodocsii pastrati adevarul! Noi, din pacate, l-am falsificat!“

Vreau sa ma opresc aici spunand ca, de multe ori noi nu luam in seama si nu apreciem ceea ce avem. Este o mare binecuvantare faptul ca suntem botezati ortodox. Este o mare binecuvantare sa ascultam astfel de istorisiri. Deoarece pentru oamenii de astazi, in indoiala in care din nefericire se afla, aceste istorioare sunt apa racoroasa care ii intareste in credinta. Pentru ca te intaresti auzind ca acest sfant ale carui moaste sunt raspandite in lumea intreaga, se arata, vorbeste cu noi! Desi se afla in slava, dupa cum i-a marturisit aces­tui Batran, cu toate acestea primeste sa fie vazut, sa vor­beasca cu un om care se afla inca in aceasta viata si sa-i prooroceasca ca se va face bine, sa-l vindece. Pentru ca sfintii sunt cu noi, alaturi de noi. Dar noi, prin viata noastra indiferenta suntem nesimtitori duhovniceste, nu avem simtirea prezentei harice a oamenilor virtuosi. De aceea, sa ne straduim astfel incat sa fim bine integrati in Biserica si atunci sa fiti siguri ca si sufletul nostru va incepe ca aiba o astfel de simtire duhovniceasca. Si vom incepe sa avem lega­turi cu sfintii nostri, ne vom ruga lor cu multa usurinta si foarte simplu, iar acestia vor veni sa ne ajute foarte repede si atat de [lucrator]! Pentru ca sunt Parintii nostri si permanent inseteaza a ne auzi chemarea pentru a ne arata dragostea lor, vor sa vada ca avem nevoie de ajutorul lor, deoarece acestia, ca niste dumnezei cum sunt [dupa har, n.n.] — bucurandu-se de indumnezeire si sfintenie — vor sa aiba contact cu noi spre a ne ajuta, a ne convinge sa urmam si noi calea lor. Caci aceasta cale duce catre indumnezeirea noastra, duce la sfintenie, duce la izbanda noastra. Doresc ca toti cei care suntem aici sa iz­bandim. Si vom izbandi daca toti ne vom reintalni in rai, in sanurile Tatalui.

Dar nu voiesc sa ma lungesc cu vorba, deoarece astept si intrebari de la dumneavoastra, iar acest dialog ne va ofe­ri prilejul sa spunem si alte lucruri care, fara indoiala, ne vor fi tuturor folositoare.

***

Întrebare: Va rugam sa ne descrieti practica sinaxelor la manastirile athonite, precum si importanta lor pentru viata duhovniceasca a obstii.

Arhimandritul Efrem: In Sfantul Munte au loc sinaxe la mai multe manastiri. La unele din acestea au loc odata pe saptamana, dupa cate stiu. In manastirea noastra se fac de doua ori pe saptamana si, fara indoiala, folosul lor este foar­te mare. Cu toate ca monahii au lepadat lumea — asa cum am spus, pentru a-si curati sufletele — exista o patima mare care ii lupta: uitarea (lithi). De multe ori isi uita, pe moment, telul. Aceste sinaxe le reamintesc scopul venirii lor si con­tribuie la pastrarea ravnei.

Trebuie sa stiti ca legatura dintre staret si ucenic este o legatura tainica, iar cuvantul Avvei, al staretului, este cuvant care exprima taina mantuirii. De aceea, in Pateric, de multe ori intalnim urmatoarea expresie: „Avva, spune-mi un cu­vant ca sa ma mantuiesc.”

Întrebare: Ce consecinte are neimplinirea cu regulari­tate a canonului?

Arhim. Efrem: Cu siguranta, monahul care nu-si impli­neste cu regularitate canonul este in neoranduiala. Cel ce nu-si face canonul ii da diavolului putere si stapanire asupra sa, cu exceptia cazului in care este bolnav. Sunt altii batrani si nu pot implini canonul, dar fac si ei cat pot. Oricum, monahul care din neglijenta isi desconsidera canonul va avea greutati.

Întrebare: In Romania exista multe manastiri noi in care majoritatea sunt novici, iar batranii duhovnicesti sunt putini. Ati recomanda unui tanar sa intre intr-o astfel de manastire?

Arhim. Efrem: Nu este oprit un tanar sa intre intr-o astfel de manastire care nu are multi batrani. Totul este sa afle acolo odihna sufleteasca. Iar experienta unui staret batran si a monahilor varstnici care lipsesc va fi suplinita de catre harul Duhului Sfant.

Întrebare: In zilele noastre, mai mult ca oricand, bantuie faradelegea lepadarii pruncilor. Ii putem pomeni in rugaciu­ne pe acesti copii lepadati? Sunt pomeniti la proscomidie?

Arhim. Efrem: La proscomidie nu se pot pomeni copii avortati, ci ii lasam la mila lui Dumnezeu. Si stiti bine ca Dumnezeu nu nedreptateste pe nimeni. Sa-L lasam pe El, care este Tatal tuturor, sa faca binele asa cum stie. Oricum, avortul este cea mai crunta ucidere!

Întrebare: Cum se vede de la Athos unirea Bisericilor? Este Biserica Ortodoxa pregatita pentru asa ceva?

Arhim. Efrem: Sfantul Munte nu respinge dialogul pen­tru unire, insa nu este de acord ca acesta sa aiba loc altfel decat de pe premise corect ortodoxe. Nu sa mearga la acest dialog ortodocsii dispusi sa-si dilueze vinul propriu.

Întrebare: Cum poate ajuta Biserica si preotii pe bol­navii carora medicii nu le pot fi de nici un folos si cum ar trebui sa fie un adevarat medic?

Arhim. Efrem: Biserica ii poate ajuta mult pe bolnavii carora medicii le-au spus ca nu exista vindecare, facandu-i sa-si inteleaga rostul lor in lumea aceasta, sa inceapa a se ne­voi mai mult, a avea o mai stransa comuniune cu harul Du­hului Sfant. Si, desigur, avand o mai stransa legatura cu Dumnezeu, aceasta problema se rezolva. Deoarece un om care are o relatie corecta cu harul Duhului Sfant socoteste vindecarea trupeasca ca avand o importanta secundara. Cand omul intelege corect relatia lui cu Dumnezeu, boala trupeasca se face prilej de mare bucurie. Iar un medic ade­varat trebuie sa fie in primul rand medic al propriului suflet.

Întrebare: Este pacat ca noi, ortodocsii, sa ne rugam la sfantul Anton de Padova?

Arhim. Efrem: Desigur, este pacat! Este un sfant al bise­ricii apusene de dupa Schisma, deci ce legatura am putea avea noi cu el? Este o traditie gresita, care depaseste hotarele pogoramantului!

Întrebare: Daca esti blestemat de catre un preot si nu vrea sa te dezlege, ce trebuie sa faci?

Arhim. Efrem: Este un lucru rau ca un preot sa bleste­me. Cred ca acela care a fost blestemat trebuie sa mearga la episcop ca sa-i citeasca o rugaciune de dezlegare.

Întrebare: Daca esti primit foarte rar la spovedanie si oprit de la Sfanta Impartasanie, fara sa ai pacate de moarte, trebuie sa o iei drept smerire, sau sa schimbi duhovnicul?

Arhim. Efrem: Cand te duci sa te spovedesti si nu ai pa­cate de moarte care sa te opreasca de la Sfanta Impartasanie, iar duhovnicul te impiedica sa te cumineci, trebuie sa schimbi duhovnicul.

Întrebare: Cat de greu este pacatul deznadejdii?

Arhim. Efrem: Fara doar si poate, pacatul deznadejdii este foarte mare, deoarece nu crezi ca Dumnezeu iti poarta de grija.

Întrebare: Care este parerea Sfantului Munte despre sistemul bar code si care este legatura lui cu 666?

Arhim. Efrem: Acest sistem este foarte malefic si noi il respingem, deoarece 666 este acel numar rau famat… Spe­cialistii spun ca bar-code contine trei de 6, iar cei care il impun zic ca nu se poate altfel, ca acei trei de 6 n-ar fi cifre, ci o reprezentare simbolica. Iar noi intrebam: de ce sa se foloseasca aceasta reprezentare si sa nu se inlocuiasca cu o alta cifra, fie 7, fie 8?

Întrebare: Ce se intampla cu oamenii care mor in Sap­tamana Luminata, merg in rai?

Arhim. Efrem: Biserica nu invata ca cei care mor in Sap­tamana Luminata merg in rai. Ar insemna ca cei ce mor in Saptamana Mare merg in iad! La mine in sat, o femeie cre­dincioasa a murit, iar la inmormantare a plouat foarte tare. Asa ca lumea a spus ca nu s-a mantuit, ca era o prefacuta. Aceste lucruri sunt insa superstitii. Nu exista nici o scriere care sa sprijine aceste lucruri si nici o confirmare din partea Traditiei.

Întrebare: Va rugam sa ne explicati mai detailat legatura dintre duhovnic si fiul duhovnicesc. Ca fiu duhovnicesc cum imi pot deschide sufletul ca in fata lui Hristos?

Arhim. Efrem: Ucenicul nu trebuie sa ascunda nimic la spovedanie fata de duhovnicul sau. Trebuie sa-si deschida total inima catre duhovnic. Si astfel, oferindu-se in mod co­rect parintelui sau duhovnic, se ofera lui Dumnezeu. Si atunci va avea har de la Dumnezeu, deoarece a alungat cu smere­nia tendinta de a ascunde gandurile. Trebuie insa sa se stie ca legatura dintre parinte si ucenic este o Taina. Daca aceas­ta legatura este facuta corect, atunci ucenicul simte o mare bucurie.

Întrebare: Credeti ca Ortodoxia este singura cale de mantuire? O persoana botezata in alta religie mai are sanse de mantuire?

Arhim. Efrem: Sa o spunem in alt fel: Ortodoxia este ca­lea sigura de mantuire. Ce va face Dumnezeu cu toti ceilalti, este treaba Lui. Dumnezeu nu nedreptateste pe nimeni. De pilda, cineva se naste la Mecca si nu are mult interes pentru credinta: nici nu e un musulman fanatic si nici nu-l intere­seaza prea mult mahomedanismul. Sfantul Apostol Pavel da o rezolvare a acestor situatii:Dumnezeu va judeca pe acesti oameni in functie de constiinta lor.

Întrebare: Daca un tanar are parinti indiferenti fata de cele duhovnicesti, cum ii poate ajuta?

Arhim. Efrem: Ajutandu-se pe sine insusi. Iar la parinti sa nu faca ascultare in chestiuni spirituale.

Întrebare: Vorbiti-ne despre modul cum postesc calu­garii la Sfantul Munte si despre motivatia postului, asa cum o vad aghioritii.

Arhim. Efrem: Monahii la Sfantul Munte postesc luni, miercuri si vineri fara ulei si in aceste zile mananca mancare gatita o data pe zi. In celelalte zile, care sunt de dulce, ma­nanca de doua ori pe zi. Si desigur, aghioritii pun mare ac­cent pe post, deoarece postul, impreuna cu privegherea si cu rugaciunea, constituie o „unealta” care conduce la o buna stare duhovniceasca.

Întrebare: Ce spun parintii de la Athos despre cele ce au de facut crestinii in aceste vremuri tulburi?

Arhim. Efrem: Aghioritii spun ca, desi vremurile sunt tulburi, crestinul poate — daca vrea — sa fie sincer si consec­vent in indatoririle sale.

Întrebare: Ce putem face pentru a ne alina durerea sufle­tului atunci cand toata lumea e suparata pe noi, dar pe drept?

Arhim. Efrem: Cand cineva este de vina si din pricina aceasta altii sunt suparati, acel lucru care il linisteste si il odihneste este smerenia. Sa se smereasca si sa ceara in mod public iertare de la cei carora le-a gresit. Deoarece omul, de multe ori, atunci cand face o greseala, din egoism zice: „Cum de-am facut eu lucrul asta? De ce l-am facut? Nu trebuia sa-l fac!” Aceasta denota mandrie. De multe ori se tulbura si isi zice in sine: „De ce am cazut in aceasta gresea­la?” Fara sa priceapa, este mandru. Smerenia inseamna: „Am gresit? Iarta-ma!“

Întrebare: Care sunt cele mai mari ispite pe care le in­cearca un calugar?

Arhim. Efrem: Depinde de caracterul fiecaruia. Diavolul ii „vaneaza” pe monahi ca sa-si implineasca voia proprie, sa-si ascunda gandurile, zicandu-le: „Acum esti obosit, nu te duce la slujba” si multe altele. Oricum, prima ispita este anarhia. Daca monahul nu face ascultare, dupa aceea vor ur­ma toate celelalte.

Întrebare: Daca o manastire este in constructie iar calugarii, neimplinindu-si canonul, scad duhovniceste, sa continue constructia bisericii, sau sa-si vada de viata duhov­niceasca?

Arhim. Efrem: Sa vorbeasca cu staretul lor si orice le va zice acesta, sa creada ca este solutia corecta.

Întrebare: De ce spun Sfintii Parinti ca atunci cand te spovedesti nu trebuie sa marturisesti pacatele in toata amanuntimea lor?

Arhim. Efrem: Sfintii Parinti spun aceasta indeosebi in legatura cu pacatele trupesti. Vedeti, daca ati citit viata Sfin­tei Maria Egipteanca care, fara indoiala, facuse mari pacate in tinerete, atunci cand s-a spovedit Sfantului Zosima n-a dat multe amanunte. I-a spus pacatele in esenta. De multe ori insa omul ascunde pacatele din viclenie, iar alte ori da de­talii asupra lor din mandrie.

Întrebare: Va rugam sa ne vorbiti despre ispitele la care sunt supusi tinerii in zilele noastre. Ce anume cere Dumnezeu de la noi, sa traim ca niste monahi in lume?

Arhim. Efrem: Dumnezeu cere de la tineri sa incerce a trai in nevinovatie, in curatenie. Dumnezeu nu vrea sa traim nici ca monahi, nici ca mireni, ci sa traim impotrivindu-ne pacatului. Iar cand vom vietui astfel, ne va lumina pentru a intelege ce mod de viata trebuie sa alegem.

Întrebare: Sfantul Nifon al Constantianei a avut o ve­denie asupra Judecatii de Apoi. Ce ne puteti spune despre acest sfant si despre aceasta vedenie?

Arhim. Efrem: Sfantul Nifon al Constantianei este, fara indoiala, un mare sfant si nu punem sub semnul intrebarii vedeniile sale.

Întrebare: Care ar fi cea mai corecta atitudine fata de cei care sunt nesimtitori duhovniceste?

Arhim. Efrem: Pe cei care au nesimtire duhovniceasca trebuie sa-i intampinam cu multa dragoste si multa rugaciu­ne, deoarece nesimtirea duhovniceasca este un rezultat al in­tunecarii mintii. Cei care sunt nesimtitori spiritual au nevoie de multa rugaciune din partea celor care nu sunt intunecati.

Întrebare: Care este situatia manastirilor romanesti, cti­torii ale domnitorilor romani din Sfantul Munte Athos?

Arhim. Efrem: Situatia schiturilor si a chiliilor romanesti la Muntele Athos in acest moment pot sa spun ca este buna, deoarece toate chiliile si schiturile sunt populate. Acest lucru este imbucurator pentru Biserica Ortodoxa Romana. Acolo traieste si un monah virtuos, Parintele Dionisie de la chilia Sfantul Gheorghe-Colciu de langa Vatopedi, care de cinci ani este nevazator. Are nouazeci de ani si este considerat de catre aghioriti un sfant. Este un om care a imbratisat mult smerenia. De multe ori, cand ii saruti mana, simti buna-mireasma.

Întrebare: Ce parere aveti despre francmasonerie? Are legaturi cu Biserica Ortodoxa?

Arhim. Efrem: Masoneria este o alta religie, de aceea tre­buie combatuta! Masonii, pentru a-i influenta pe altii, zic: „Stiti, si noi suntem crestini si facem acte filantropice“, insa toate acestea sunt minciuni. De aceea Biserica a tiparit foarte multe carti despre masonerie si trebuie sa le cititi pentru a fi in cunostinta de cauza si a-i putea combate. Cel care este membru activ al masoneriei este luptator impotriva harului Duhului Sfant!

Întrebare: O icoana sarutata de mai multi crestini poate transmite boli infectioase?

Arhim. Efrem: Niciodata nu se molipsesc crestinii daca saruta icoanele! Icoana este o expresie a Tainei. Icoanele nu sunt simple lemne, iar cei care le saruta nu sunt idolatri, asa cum cred unii, ci respectul pentru icoana se inalta la pro­totipul din cer. De aceea, prin multe icoane, harul lui Dum­nezeu face minuni. Sunt multe icoane facatoare de minuni, unele plang, altele izvorasc mir. Mai sunt altii care se tem sa se impartaseasca pentru a nu se molipsi! Cele sfinte nu in­fecteaza niciodata!

Întrebare: Ati afirmat ca omul a fost creat ca sa ajunga dumnezeu. Nu trebuie sa ajunga la Dumnezeu? Va rugam sa explicati diferenta.

Arhim. Efrem: Omul poate deveni dumnezeu dupa har. Ceea ce este Dumnezeu prin fire, omul poate deveni prin har. Aceasta este sfintenia.

Întrebare: De ce nu este admisa in Biserica Ortodoxa incinerarea mortilor?

Arhim. Efrem: Ortodocsii nu incinereaza mortii deoa­rece, pentru acestia, trupul neinsufletit al omului este sfant. Deoarece si trupul este purtator de har. De aceea avem si sfintele moaste. Deci este cu neputinta si nici nu poate fi vorba ca trupurile sa fie incinerate, de vreme ce trupul se sfinteste.

Întrebare: Daca sunt botezata la greco-catolici, ce sa fac?

Arhim. Efrem: Daca sunteti botezati la uniti, trebuie sa veniti in Biserica Ortodoxa. Pentru ca unitii nu sunt orto­docsi si deci mantuirea nu este sigura. De ce sa-mi pun man­tuirea in primejdie, de vreme ce exista o cale sigura?

Întrebare: Ce parere aveti despre vizita papei in Romania?

Arhim. Efrem: Papa este batran, dar ii place sa cutreiere toata lumea! Sfantul Munte s-a intristat la primirea papei de catre Biserica Romana.

Întrebare: Este Origen eretic, sau nu?

Arhim. Efrem: Desigur, Biserica l-a condamnat pe Origen. Chiar daca a scris destule lucrari corecte, avea insa un egoism puternic.

Întrebare: Daca un calugar se imbolnaveste grav, ce sa faca: sa iasa in lume sa caute doctori, sau sa-si puna nadejdea numai in ajutorul lui Dumnezeu?

Arhim. Efrem: Nu este respinsa interventia medicilor pentru monahi. Oricum, aghioritii merg la medic.

Întrebare: Credeti ca monahii din Muntele Athos au ce invata de la calugarii din manastirile romanesti?

Arhim. Efrem: Orice monah evlavios cu experienta, ori­unde ar trai el, are multe de oferit si monahilor ce traiesc la Muntele Athos. De multe ori eu m-am folosit de la monahi din afara Muntelui care ne-au vizitat manastirea, cu care dis­cutand, am vazut ca-mi spun lucruri pe care eu nu le stiam.

Întrebare: Daca l-ati cunoscut pe Parintele Sofronie de la Essex si ce ne puteti spune despre el?

Arhim. Efrem: Desigur, l-am cunoscut pe Parintele So­fronie de la Essex, care este un sfant contemporan. Am mers la manastirea sa si am stat impreuna trei zile. Mi-a spus destul de multe lucruri din viata lui. Parintele Sofronie a pa­truns in mod deosebit Taina Sfintei Liturghii. Avea o mare experienta a luminii necreate. De multe ori era cuprins timp de o saptamana intreaga de lumina necreata. Mi-a spus chiar ca, de multe ori, rostind rugaciunile Sfintei Liturghii, iesea foc din gura si din vesmintele sale.

Întrebare: Ce sa faca un ucenic care, aflandu-se departe de duhovnicul sau, trebuie sa ia o hotarare rapida?

Arhim. Efrem: Daca ucenicul este departe de duhovnic trebuie sa-si intrebe propria constiinta ce este de facut.

Întrebare: Vorbiti-ne despre clarviziune.

Arhim. Efrem: Clarviziunea este harisma a Duhului Sfant si, daca Dumnezeu hotaraste, o poate darui unui om ajuns la nepatimire. Oricum, acesti oameni, cu asemenea harisma, ajuta foarte mult lumea. Un astfel de om a fost si Parintele Porfirie din Grecia, care a ajutat pe foarte multi cu darul sau. Aceasta harisma o aveau si Parintele Efrem Katunachiotul si Parintele Paisie.

Întrebare: Care este cea mai mare diferenta intre ma­nastirile din Sfantul Munte si cele din Romania?

Arhim. Efrem: Desigur, exista diferente intre manastirile din Romania si cele din Sfantul Munte, dar cred ca atunci cand manastirile romanesti vor incepe sa traiasca adevara­ta Traditie, atunci diferentele vor trece pe un loc secundar. Aceasta este, in esenta, „diferenta”. De aceea cred ca staretii din Romania ar trebui sa inceapa a avea o legatura duhovni­ceasca cu Sfantul Munte, legatura care ii va ajuta atat pe dansii personal, cat si manastirile. Deoarece manastirile din Romania trebuie ajutate si nu este corect ca toti monahii romani sa vina la Athos, pentru ca Romania are nevoie de ajutor si primii care iau parte la innoirea spirituala a Bisericii Romane de dupa caderea comunismului sunt monahii, manastirile.

Întrebare: Exista calugari catolici care practica ruga­ciunea lui Iisus si slujesc in rit bizantin, dar raman catolici. Ce puteti spune despre ei, se pot mantui sau nu?

Arhim. Efrem: Sunt acum foarte multi monahi catolici care incep sa-i imite pe ortodocsi si vin chiar si la Sfantul Munte sa ne caute, intreaba despre rugaciunea mintii. Ve­dem insa ca, desi au intentie buna, cu toate ca practica ruga­ciunea mintii, fiindca nu sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, gasesc foarte putine roade. Acum, ce va face Dumnezeu cu ei, este treaba Lui.

Întrebare: Cat de mult a patruns civilizatia in viata ma­nastirilor din Muntele Athos?

Arhim. Efrem: Civilizatia nu este respinsa de monahul aghiorit, in masura in care nu atinge viata duhovniceasca.

Cred ca trebuie sa incheiem acum. Ma bucur de intre­barile pe care mi le-ati pus. Nu stiu insa daca am raspuns asa cum v-ati fi asteptat. Doresc numai sa va asigur ca Sfantul Munte va este alaturi. Sa va rugati si pentru noi. Ne vom ruga si noi pentru dumneavoastra. Asa cum v-am spus, trebuie sa deveniti credinciosi neclintiti ai Bisericii. Biserica este cea care ne va da solutii la problemele noastre. Singura noastra nadejde astazi este Biserica si numai Biserica. Vin tot felul de oameni la Sfantul Munte si ne zic: „Ne-a smintit cutare episcop, cutare preot.” Acestea sunt motive pentru a-si justifica propriile pacate. Dupa cum am mai spus, asa cum nu respingem stiinta medicala pentru ca exista cativa medici rai, tot asa nu respingem nici Biserica lui Hristos din cauza ca exista anumiti purtatori de rasa inconsecventi mi­siunii lor. Noi suntem in Biserica deoarece Il iubim pe Hris­tos si vrem sa-L dobandim vesnic in inimile noastre. Aceasta sa ne preocupe in viata, aceasta sa ne intereseze si sa fie, asa cum am spus la inceput, cel dintai scop si imperativ al vietii noastre. Maica Domnului fie cu voi!

PS Vasile Somesanul: Inainte de a ne desparti de Parin­tele Arhimandrit Efrem, sunt incredintat ca fiecare am dori sa ii multumim pentru osteneala pe care a depus-o pentru a fi aici impreuna cu noi in acest program atat de concen­trat pentru o saptamana, pe care Parintele si-a ingaduit sa o petreaca in Romania. Cred ca cea mai asteptata multumire pe care am putea s-o aducem Parintelui Staret Efrem este aceea de a-l asigura ca din conferinta si din dialogul purtat aici cu noi — in care fiecare ne-am regasit cu problemele noastre si am primit raspuns, chiar daca nu am pus in mod direct o intrebare, dar am clarificat multe din problemele noastre sufletesti — sa ne straduim sa ramanem statornici si lucratori in credinta Ortodoxa, stiind ca fiecare dintre noi, prin aceasta calitate de credinciosi, de membri ai Bisericii lui Hristos, avem o natura pe cale de indumnezeire prin harul Sfantului Duh pe care l-am primit la Botez si ca facem harul lucrator in masura in care ne silim sa redobandim starea de nevinovatie. Parintele ne-a vorbit atat de frumos despre aceste realitati ale vietii duhovnicesti si nadajduim ca dialogul pe care l-a inceput aici il va continua, pentru ca ne-am vazut fata catre fata si de acum va ramane in rugaciunile noastre si aceasta il va stimula sa continuam acest dialog.

Dumnezeu sa-l ocroteasca si sa-l pastreze in plinatatea puterilor de a conduce Manastirea Vatopedi si ascultarea pe care Dumnezeu i-a incredintat-o in aceasta vestita oaza a monahismului ortodox, in Gradina Maicii Domnului de la Sfantul Munte Athos. Dumnezeu sa-l randuiasca intru multi si fericiti ani!”

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

“Sfântul Munte este împotriva ecumenismului!”

***

Omilie la Facultatea de Teologie din București (Mărturie athonită în România)

” [...] Arhim. Efrem: Mă bucur mult că sunt împreună cu dumneavoastră. Pentru cei care-şi amintesc, ne întâlnim pentru a doua oară în Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cred că şi prezenţa mea aici este de la Dumnezeu, este în pronia dumnezeiască, deoarece în clipa aceasta şi eu mă aflu în ascultare. Noi credem că orice om care se află în ascultare se află de fapt în chiar voia lui Dumnezeu. Aşadar, este un dar al harului dumnezeiesc faptul că mă aflu din nou în facultatea dumneavoastră, într-o zi ca aceasta pe care o pot considera istorică pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, deoarece am inaugurat Centrul pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, care sper că o să vă deschidă orizonturi noi şi vă va ajuta într-un mod foarte special să pătrundeţi, atât cât vă permite perspectiva academică, în experienţa teologiei. Îndeosebi, aşa cum mi-a spus Părintele Constantin, sunt de mult folos lucrările Părinţilor recenţi ai Bisericii Ortodoxe, aşa cum este Părintele Stăniloae, un mare luminător al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Iustin Popovici, Părintele Sofronie de la Essex, precum şi noii Părinţi aghioriţi, podoabe ale Bisericii Ortodoxe între care Gheron Iosif Isihastul, Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunachiotul, Părintele Porfirie şi mulţi alţii… Dar şi cei ai dumneavoastră, aşa cum este prezenţa binecuvântată a Părintelui Cleopa, a Părintelui Sofian care a adormit de curând şi pe care l-am cunoscut acum doi ani. De la prima întâlnire cu dânsul am simţit că omul acesta este un vas deosebit al harului dumnezeiesc.

Pr. Prof. C-tin Coman: Trebuie să spunem, cu îngăduinţa dumneavoastră, că astăzi este ziua sa de naştere, ar fi împlinit 90 de ani.

Arhim. Efrem: Nu este nici acest lucru întâmplător! Trebuie să ştiţi că toate amănuntele din viaţa noastră, toate evenimentele, aşa cum au spus Părinţii Bisericii, sunt toate în voia şi în pronia lui Dumnezeu. Faptul că eu îmi mişc acum mâna este o lucrare a proniei lui Dumnezeu. Ar fi putut mâna mea să paralizeze, aşa cum se întâmplă cu foarte mulţi oameni care se aşează şi nu se mai ridică, ori care se culcă sănătoşi şi nu se mai scoală a doua zi. Aşadar, faptul că ne aflăm aici este o lucrare a proniei dumnezeieşti.

Astăzi, cu prilejul inaugurării Centrului pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, am dorit să vă împărtăşesc câteva trăiri, câteva experienţe ale unor oameni sfinţi pe care i-am cunoscut, pentru ca în mod practic să se adeverească faptul că teologia noastră este una experimentală, empirică, şi că teologia academică, teologia de şcoală primeşte valoare doar din moment ce este adeverită în „universitatea pustiului”, care este orice mănăstire ortodoxă; cu atât mai mult republica monahală ortodoxă din Sfântul Munte. Aşa cum ştiţi, Sfântul Munte nu ne aparţine numai nouă, grecilor, ci întregii Biserici Ortodoxe. Dovada acestui lucru sunt mănăstirile de la Athos: cu toate că ţin de statul grec, pronia Maicii Domnului a făcut ca în ele să vieţuiască monahi de pretutindeni, ai întregii Biserici. Mai mult, există o mănăstire rusească, alta sârbească, una bulgărească, precum şi cele două schituri mari româneşti: Prodromu şi Lacu. Iar noi avem cinstea deosebită de a deţine în aria noastră chilii româneşti prin tradiţie, pe care dorim să le păstrăm ca atare.

Despre sfintenia vadita a Parintelui Dionisie Ignat de la Colciu.

Care era spovedania lui? Ce spunea despre tinerii monahi de astazi?

O binecuvântare cu totul specială pentru noi este prezenţa, la Schitul Colciu, a unuia dintre sfinţii de astăzi: Părintele Dionisie Ignat. El este un om al smereniei prin excelenţă. Vreau să vă spun că de mulţi ani este orb, iar când îl întâlneşti îţi spune: „Sunt orb pentru păcatele mele”. Vă voi descoperi un lucru: odată m-a chemat printr-un ucenic de-al dânsului să merg să-l spovedesc de urgenţă. Care credeţi că era păcatul care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania? Prea Sfinţite Părinte Ciprian, cred că în astfel de situaţii avem îngăduinţa să spunem cele auzite la spovedanie… Ce credeţi că mi-a spus?!

„Gheronda, zice, sunt orb pentru păcatele mele. Câteodată această neputinţă a mea îmi provoacă oarecare supărare lăuntrică, iar asta nu-mi place. Din cauza asta v-am chemat”.

Acesta era „păcatul” care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania! De multe ori, mulţi părinţi din mănăstirea noastră, sărutându-i mâna, au simţit bună mireasmă, datorită sfinţeniei şi ascezei sale. Acest Părinte face în mod deosebit cinste României. Are mai mult de 70 de ani în Sfântul Munte. A făcut ascultare necondiţionată la părintele său duhovnicesc.

Tinerii de astazi ucenicesc la cele ale mandriei. Smerenia nu mai este inteleasa in cultura europeana, antropocentrica

Când l-am întrebat cum vede monahismul contemporan la Sfântul Munte, mi-a răspuns:

„Gheronda, tinerii care vin astăzi la Athos sunt bine intenţionaţi, dar sunt stăpâniţi de un spirit critic foarte puternic, datorită modului de viaţă greşit al lumii de azi. Noi priveam gura duhovnicului ca pe gura lui Dumnezeu şi orice ne spunea, nu ceream un alt cuvânt. Astăzi suntem nevoiţi adesea să explicăm de ce dăm o anumită poruncă!”

Trebuie să ştiţi că, după Sfinţii Părinţi, explicarea poruncii este un pogorământ, iar nu un fapt firesc. De aceea un motiv pentru care astăzi nu mai există duhovnicia de demult, nu este acela că omenirea de astăzi, care este un pic pervertită, nu mai are forţa ascetică a celor de demult, ci pentru că oamenii de astăzi nu mai au aceeaşi dispoziţie de a se nevoi precum cei din vechime. Astăzi tinerii noştri ucenicesc la cele ale mândriei, la încrederea în sine, care este un „dar” al civilizaţiei europene. Din păcate, astăzi, europeanul a rătăcit un pic în acest domeniu şi trăieşte antropocentric. Europa consideră smerenia — care este cel mai binecuvântat rod al Duhului Sfânt — ca fiind complex de inferioritate. De aceea teologia ortodoxă învaţă încrederea de sine în Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pot totul întru Hristos, care mă întăreşte”. Hristos însuşi ne-a asigurat: „Iată, v-am dat toată puterea să călcaţi pe şerpi, scorpii şi toată puterea vrăjmaşului.” De aceea, fraţilor, în monahismul ortodox, care este adeverirea teologiei ortodoxe, tânărul se încadrează în monahism, tăindu-şi voia cu voia sa şi urmează voia părintelui duhovnicesc.

Din păcate astăzi, judecat din perspectiva antropocentrică, monahismul este considerat un mod de viaţă greşit. Ne spun mulţi dintre închinătorii de la Sfântul Munte: „Voi, stareţii, sunteţi nişte dictatori!” Iar noi le răspundem: „Am fi fost dictatori dacă i-am sili pe monahi să facă voia noastră.” Un părinte duhovnicesc însă, fraţilor, contribuie la caracterul pe deplin hristocentric al monahismului şi al creştinismului. El nu va încerca niciodată să-l pună pe ucenic să facă voia părintelui duhovnicesc, ci face tot ce este posibil, după multă rugăciune, ca să-i convingă pe călugări să-şi identifice propria lor voie cu voia lui Dumnezeu. Acesta este caracterul hristocentric absolut al creştinismului. Aşa cum accentuează Părintele Iustin Popovici în scrierile sale, faptul că ucenicul este ascultător la modul absolut îl face să dobândească voinţa lui Hristos, mintea lui Hristos, gândirea şi inima lui Hristos şi devine următor al Lui.

De aceea, vedeţi, toţi aceşti părinţi duhovniceşti virtuoşi, îndeosebi cei de astăzi, au dăruit multă speranţă lumii, au arătat că Dumnezeu este viu. Oricine întâlnea astfel de Părinţi avea sentimentul celor spuse de Sfântul Apostol Pavel în Noul Testament: „Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci este acelaşi.”

Parintele Sofronie Saharov – un alt Grigorie Palama, parintele Efrem Katunakiotul – un sfant Spiridon contemporan. Experienta luminii necreate la Cuviosul Paisie

Când l-am întâlnit pe Părintele Sofronie de la Essex, care după părerea multora şi a mea personală este un alt Sfânt Grigorie Palama, mi-a spus că în timp ce rostea rugăciunile Sfintei Liturghii gura sa scotea flăcări, iar veşmintele răspândeau lumina cea necreată. Aşa cum el însuşi mi-a spus, zile în şir era copleşit de această lumină dumnezeiască. Asta îmi aminteşte cele ce mi-a povestit odată Părintele Paisie:

„Într-o iarnă, pe la apusul soarelui, plecam de la Mănăstirea Stavronichita, îndreptându-mă către chilia mea. La 100 de metri de poarta mănăstirii, m-am întâlnit cu un grup de cinci studenţi care mă căutaseră la chilie (era aproape de Stavronichita) şi-mi aduseseră ceva de la un părinte arhimandrit din lume. Negăsindu-mă, le-au lăsat la chilie şi s-au dus către mănăstire. Când m-au întâlnit m-au rugat să rămân puţin cu ei şi să le vorbesc. Aveau multă râvnă pentru Dumnezeu. Astfel, fără să-mi dau seama, a trecut mult timp stând de vorbă. Nici ei nu se dezlipeau de mine. S-a întunecat însă şi, deoarece nu se mai vedea nimic, i-am trimis la mănăstire, ajungând la vreme înainte de a se închide porţile. Eu m-am grăbit să ajung la chilie. Din pricina întunericului nu mai distingeam drumul şi astfel am intrat în nişte mărăcini, nemaiputând ieşi. Nu aveam nici lanternă. Mi-am zis că, pe frigul acesta, cu un singur plămân, este imposibil să supravieţuiesc nopţii care mă aştepta în desiş. Am îngenuncheat şi mă rugam pentru ieşirea sufletului, nemaiavând nici o speranţă de viaţă. În timp ce mă rugam, deodată din mine iese o lumină aşa de puternică, încât soarele la amiază putea fi considerat întuneric în comparaţie cu ea. Condus de această lumină am ajuns cu bine la chilie şi, îndată ce am pus cheia în uşă, a dispărut”.

V-am relatat această întâmplare inedită pentru ca să vă arăt că experienţa Părinţilor Bisericeşti este una comună. Este aceeaşi experienţă a luminii dumnezeieşti necreate în diferite împrejurări.

Părintele Efrem Katunachiotul care a adormit întru Domnul acum patru ani îmi spunea aproape acelaşi lucru referindu-se la experienţa dânsului. Astfel, în timp ce se ruga, chilia i s-a umplut de lumină şi se întreba în inima sa ce putea fi aceasta. A auzit însă un glas preadulce care cânta un tropar al Cincizecimii: „Toate sunt dăruite de Duhul Sfânt…” Era o mărturie că lumina necreată este însăşi prezenţa Duhului Sfânt. Trebuie să vă mai spun că Părintele Efrem Katunachiotul, care este ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul, este un contemporan Sfânt Spiridon al Trimitundei. Dau mărturie personală înaintea Bisericii că atunci când l-am întrebat odată cu îndrăzneală — deoarece îi port numele şi avea o afecţiune deosebită pentru mine — dacă a slujit vreodată în prezenţa văzută a îngerilor, mi-a răspuns afirmativ: „Da, fiule, m-a învrednicit harul lui Dumnezeu să slujesc cu îngerii. Aveam heruvimi de-a dreapta şi de-a stânga”. Acest om, atunci când slujea avea faţa plină de lumină şi când îl vedeai credeai că este Moise Proorocul. De multe ori, când făcea otpustul la Sfânta Liturghie faţa lui era atât de luminoasă încât îmi amintea de Moise coborând de pe Muntele Sinai cu tablele legii. Părintele Efrem are multă îndrăzneală la Dumnezeu, se arată astăzi multora, aşa cum veţi vedea şi din următoarea întâmplare:

Un tânăr portretist din Tesalonic (care purta şi cercel!) şi care nu era, se înţelege, om al Bisericii, a văzut într-o librărie cartea despre Părintele Efrem pe care a editat-o mănăstirea noastră (şi care din fericire acum se traduce şi în limba română) şi i-a plăcut atât de mult faţa Părintelui încât a desenat-o cu creionul. În timp ce lucra la portret, în cameră s-a răspândit deodată bună mireasmă. A fost foarte impresionat, însă aşa cum singur spunea, nu voia să meargă cu gândul mai departe. Terminând portretul, l-a pus în servietă. După mai multe zile a luat servieta şi s-a suit într-un taxi. Având nevoie să scoată un act din valiză, a tras din întâmplare afară şi portretul. Deodată mireasma s-a răspândit din nou, însă mult mai puternic, încât taximetristul s-a întors şi l-a întrebat: „Ce miroase, ai tămâiat în maşină?” Această întâmplare l-a determinat să vină să se închine la mormântul Părintelui Efrem şi să devină un creştin fidel.

Un alt eveniment legat de Părintele Efrem: o doamnă din Cipru ne-a scris că avea o problemă de familie foarte gravă. Noaptea a văzut un pustnic în vis care i-a spus: „Fiica mea, eu te voi ajuta. Voi fi alături de tine şi problema se va rezolva curând.” Nu i-a spus însă cine era. După câteva zile doamna respectivă s-a dus în Larnaca şi, trecând întâmplător — nimic nu este întâmplător! — pe lângă o librărie bisericească, a văzut cartea despre Părintele Efrem în vitrină. Cum a dat cu ochii de ea, au trecut-o transpiraţii reci, recunoscându-l pe ascetul din vis. Iar problema familială s-a rezolvat în scurt timp.

Vă voi mai spune o întâmplare, şi aceasta va fi ultima, căci voi primi după aceea întrebări. S-a întâmplat de curând în Pafos, Cipru. Un vopsitor vopsea pereţii unei case. În Pafos sunt mulţi struguri şi localnicii fac nişte dulciuri tradiţionale din must şi făină: înşiră alune pe aţă şi apoi le trec prin amestecul de must şi făină, alcătuind un fel de baghete pe care le agaţă la uscat afară, de nişte cârlige mari. Muncitorul, în timp ce vopsea, s-a dezechilibrat şi a căzut de pe scară, rămânând însă spânzurat de zid, deoarece un astfel de cârlig pentru uscat dulciuri i s-a înfipt în arcada orbitei. Durerea era insuportabilă. Urla de durere, însă casa nu era locuită şi nu avea cine să-l ajute. În timp ce striga după ajutor, suspendat de cârligul care-i intrase în ochi, vine un călugăr care îl ajută să coboare. „Mergi la spital, dar să ştii că nu ai nimic!” i-a zis monahul. „ O să-ţi pună picături în ochi şi o să pleci teafăr.” Muncitorul s-a dus la spital, le-a zis medicilor ce i s-a întâmplat, însă aceştia, uitându-se la ochiul lui, i-au spus că nu are absolut nimic. „Bine, dar am rămas agăţat de ochi!” „ Nu ai nici măcar o zgârietură!” În momentul acela a înţeles că este vorba de o minune, însă nu le-a zis nimic doctorilor. După trei zile a mers la un magazin de alimente şi a văzut acolo, pe un perete, fotografia Părintelui Paisie. Întrebând pe vânzătoare cine este călugărul respectiv, aceasta i-a răspuns contrariată: „Cum, nu-l ştii pe Părintele Paisie de la Athos?!” „Dă-mi mie fotografia!” i-a cerut muncitorul. „Nu se poate, o am ca binecuvântare!” „Nici dacă-ţi dau 500 de lire cipriote (o sumă foarte mare)?” „Nici măcar!” „Îţi dau 1000 de lire!” „Păstrează-le!” „2000 de lire!” „Oricât mi-ai oferi, nu o dau!” „Bine, dar vreau o fotografie a omului acestuia!” „Mergi la o librărie, cumpără o carte cu Părintele Paisie pe copertă şi vei avea ceea ce doreşti!” Aşa a şi făcut. Apoi a mărturisit tuturor că acesta este cel care l-a salvat prin intervenţie miraculoasă.

Harul Duhului Sfant lucreaza si astazi cu putere in cei care duc lupta cea buna

Aceştia sunt sfinţii contemporani nouă, dragii mei. Într-un manuscris din Sfântul Munte, un călugăr care avea mare evlavie la Sfântul Gheorghe, în timp ce se ruga în strană, într-o slujbă din Postul Mare, a fost răpit în chip minunat şi dus de Sfântul Gheorghe în rai, unde i-a arătat diferitele cete ale celor mântuiţi. După cum singur povesteşte, era acolo o ceată de monahi care străluceau mai mult decât toţi ceilalţi, având mai multă slavă. L-a întrebat aşadar pe Sfântul Gheorghe: „Cine sunt aceştia?” „Sunt cei care s-au sfinţit în ultima vreme, neavând multe exemple de sfinţenie precum cei din vechime!” De aceea, fraţilor, cu aceste puţine lucruri pe care vi le-am spus, aş dori să conştientizaţi înlăuntrul vostru că harul lui Dumnezeu există, există Duhul Sfânt, există trăiri ale Duhului Sfânt. Dacă aş avea timp v-aş povesti până seara, dar nu vreau să vă obosesc. Mesajul pe care vreau însă a vi-l da este: luptaţi lupta cea bună a credinţei şi fără îndoială că fiecare nevoitor va simţi înlăuntrul său harul Duhului Sfânt. Acestea am vrut să vă spun. Dacă doreşte cineva să pună vreo întrebare…

Întrebare: Cum poate cineva, într-o viaţă monahală în care bunele rânduieli şi tradiţia Sfinţilor Părinţi s-au pierdut, cum poate vieţui în Hristos sau cum se poate mântui?

Arhim. Efrem: Este adevărat că acum, din cauza comunismului, Biserica Ortodoxă Română se află într-o perioadă de refacere şi astfel unele mănăstiri în mod sigur nu au recuperat încă adevărata tradiţie. Însă pronia dumnezeiască va ajuta ca toate lucrurile să-şi recupereze rânduiala firească, aşa cum era odinioară. Dumneavoastră monahii trebuie să fiţi cu multă atenţie, să trăiţi în ascultare şi chiar dacă rânduielile încă lasă de dorit, să faceţi răbdare, iar harul lui Dumnezeu vă va ajuta. Oricum, monahul care este cu luare aminte nu riscă nici chiar în astfel de mănăstiri.

Întrebare: Preacuvioase Părinte Efrem, cum trebuie rugat părintele stareţ să-i dea binecuvântare ucenicului să se împărtăşească mai des, mai ales dacă duhovnicul este foarte ocupat, ca toţi duhovnicii buni dealtfel, şi nu-l poate mărturisi pe ucenic?

Arhim. Efrem: Orice ucenic trebuie să fie cercetat duhovniceşte îndeaproape. Aşa cum văd în mănăstirile din România, stareţul are doar un rol administrativ, pentru cele spirituale fiind duhovnicul, situaţie similară cu cea din Rusia. Desigur, este bine să existe mai mulţi duhovnici într-o mănăstire, însă doar cu rol secundar, rolul principal revenindu-i stareţului. Stareţul nu trebuie să fie numai supraveghetorul administrativ al lucrurilor, iar duhovnicii să fie separat supraveghetori ai problemelor duhovniceşti. Acum două luni am fost în Rusia. Am mers la o mănăstire cu mulţi vieţuitori şi am discutat despre tema aceasta cu stareţul, care era şi episcop. Îmi zice: „Gheronda, dacă îi zic unui călugăr să meargă să facă o anumită ascultare, îmi zice că nu are binecuvântare de la duhovnic!” Păi, în astfel de situaţie nu se poate face mănăstire! Trebuie ca stareţul să fie şi părinte duhovnicesc, pentru a da în mod corect binecuvântările. Dacă ucenicul nu se spovedeşte la stareţ, cum îi poate cere binecuvântare pentru împărtăşanie?

Întrebare: Cum vede Sfântul Munte ecumenismul?

Arhim. Efrem: Este un lucru cunoscut! Sfântul Munte este împotriva ecumenismului, în ciuda faptului că Athosul este o realitate ecumenică, nu ecumenistă. Nu suntem împotriva dialogului, ci pentru un dialog purtat de pe baze ortodoxe corecte.

Întrebare: O femeie care nu poate avea copii se poate mântui prin căsătorie?

Arhim. Efrem: Desigur! Dacă Dumnezeu nu dăruieşte copii nu înseamnă că femeia îşi pune mântuirea în pericol. Dealtfel, dobândirea de prunci nu este un scop absolut al căsătoriei. M-am întristat recent când am auzit despre un bărbat care şi-a părăsit soţia pentru că nu putea face copii. El credea că femeia o să ia nişte medicamente şi o să-i facă copii! Omul este persoană, fraţii mei. În căsătorie, într-o familie, există o comuniune interpersonală, unul trebuie să trăiască în celălalt. Soţul nu trebuie să-şi iubească soţia doar dacă şi face copii! Ci o iubeşte pentru că cei doi se află în comuniune cu Hristos. Din păcate astăzi o familie care nu are o bază creştin ortodoxă este sortită eşecului.

Întrebare: Se poate întâmpla ceva rău cu noi când ascundem ceva de duhovnic?

Arhim. Efrem: Sfinţii Părinţi nu se nelinişteau de ucenicii lor, chiar dacă se întâmpla că cadă în cel mai mare păcat. Se nelinişteau însă de călugării care-şi ascundeau gândurile. Cea mai puternică armă a diavolului este ascunderea gândurilor. Călugărul care o face crede în propriile gânduri, devine autosfătuitor. După Sfântul Vasile cel Mare, autosfătuitorul luptă împotriva lui însuşi. Gheron Iosif Isihastul spunea: „Ai văzut vreun călugăr care s-a rătăcit? Ei bine, acela a crezut în gândul său propriu!” Ascunderea gândului rupe dependenţa de duhovnic. Nu nevoinţa trupească, ci ascultarea adevărată este cea care aduce harul lui Dumnezeu.

Întrebare: Cum poţi hotărî în rugăciune între două lucruri bune?

Arhim. Efrem: Când te rogi nu trebuie să dai importanţă nici gândurilor bune, nici celor rele, nu trebuie să te gândeşti la nimic. După rugăciune, Dumnezeu te poate lumina în problema respectivă. Sau, dacă ai un duhovnic, trebuie să-l întrebi pe el. [...]”

(sursa traducerii si continuarea cu transcrierea introducerii si finalului care nu mai apar pe fragmentul video de mai jos: Pemptousia)

***

Cuvantul Parintelui Efrem la Biserica “Rusa” (Studentilor):

“Va aducem copia unei icoane facatoare de minuni, care este la manastirea noastra si care se numeste Pantanassa (Atotimparateasa); icoana care face foarte multe tamaduiri, si care, indeosebi, vindeca pe cei bolnavi de cancer.

Sunt nenumarate minunile care se intampla sub ochii nostri, iar aceasta biserica a Sfantului Nicolae este prima care primeste o astfel de icoana aici, in Bucuresti si in Romania. Si, sunt sigura ca, avand aceasta icoana, biserica Sfantul Nicolae va deveni un punct duhovnicesc important pentru Bucuresti, iar Maica Domnului Panatanassa va atrage catre dansa foarte multi credinciosi care sa vina sa i se inchine, pentru a-i vindeca trupeste cat si duhovniceste.

Timpurile in care traim, fratii mei, sunt foarte dificile, foarte grele. Astazi omul L-a uitat pe Dumnezeu, crezand ca poate face orice singur, fara Dumnezeu, insa s-a inselat. De aceea Dumnezeu, Care din dragoste S-a apropiat catre om, cu toata ca omul neaga existenta lui Dumnezeu si pacatuieste in prezenta lui Dumnezeu, cu toate acestea, Dumnezeu, din marea Sa dragoste catre oameni nu ia in seama pacatele oamenilor si tradarea lor si Se pogoara la om si Se goleste de dumnezeirea Sa. Asa cum in urma cu doua mii de ani a devenit Om pentru a se putea uni cu omul, tot asa si astazi gaseste orice ocazie nimerita sa se apropie de oameni. O dovada a dragostei Sale, a prezentei dragostei Sale aici, este chiar prezenta acestei icoane a Maicii Domnului Pantanassa care vine de la Sfantul Munte, si astfel, in aceasta clipa, aceasta biserica a dumneavoastra devine cumva o prelungire a Sfantului Munte.

Veti veni aici sa va inchinati  la Maica Domnului Pantanassa  si va veti aduce aminte ca la Sfantul Munte sunt parinti care va iubesc si care se roaga pentru dumneavoastra. Si, atunci cand va veti inchina, sa va aduceti aminte ca, in clipele cand foarte multa lume pacatuieste, exista foarte multi alti oameni care nu se arata lumii si care de fapt se afla in lumina prezentei lui Dumnezeu, oameni care cu mainile ridicate se roaga lui Dumnezeu pentru intreaga lume. Se roaga pentru toate incercarile, si necazurile si supararile prin care trece poporul. Poate monahii sunt departe cu trupul de lume, insa in inima lor duc, asupra umerilor lor, crucea lumii. Monahii se rastignesc pentru lume si intotdeauna se ingrijoreaza pentru lume.

La Manastirea Vatopedi vin foarte multe scrisori din Romania si raspundem la mii de scrisori pentru a-i mangaia pe cei care ni le trimit si pentru a le aduce alinare sufleteasca. De aceea ma rog din toata inima ca Maica Domnului Panatanassa sa va mangaie in durerile pe care le aveti, sa va usureze curcea, si, oricate suparari si necazuri veti avea, niciodata sa nu va pierdeti curajul. Intotdeaua cu credinta sa priviti catre Maica Domnului; Maica Domnului care este chiar Maica noastra si care intotdeauna asteapta rugaciunile noastre, fiind gata de a ne ajuta, si care este mereu si pururea cu noi, si care ne observa tot timpul.

Asa cum ne-a spus si Sfantul Siluan Athonitul, cand era in lume acest Sfant de la Muntele Athos, Maica Domnului i-a spus: “Nu imi plac lucrurile tale, faptele tale” si i-a spus-o aceasta din dragoste. Pentru ca, Maica Domnului fiind cea in care a incaput intreaga iubire dumnezeiasca,  inima ei, prin dragostea pe care o are, acopera intreaga lume.

Si vreau sa va spun o mica intamplare de la manastirea noastra prin care ni se arata ca Maica Domnului este tot timpul cu noi:

Unul dintre  monahii nostrii avea o foarte mare durere de dinti, care l-a apucat chiar atunci cand toti parintii  se odihneau, dupa miezul noptii. Si, cu toate ca avea dureri foarte mari, nu a vrut sa se duca sa-l trezeasca pe monahul care se ocupa cu cabinetul medical, si a rugat-o pe Maica Domnului sa-l ajute. Si atunci, cand gemea de dureri, vede in fata lui o calugarita care vine si il inchina acolo unde avea durerea, si imediat durerea a incetat.

Aceata este o intamplare care poate parea mica, dar este esentiala, si care trebuie sa ne ajute sa creasca si sa sporeasca credinta noastra, pentru ca astazi cea mai mare biruinta a diavolului asupra lumii este de a lua credinta din inimile ortodocsilor. De aceea, pe cat putem trebuie sa o rugam pe Maica Domnului sa ne dea credinta catre Fiul ei, pentru ca credinta este cheia care deschide toate tainele duhovnicesti, credinta este o putere foarte mare, credinta este viata noastra, pentru ca numai prin credinta putem aduce harul Duhului Sfant in inima,  si atunci inima noastra va deveni tron al harului Duhului Sfant.

Inainte de a termina vreau sa va asigur ca noi, desi ne aflam la Sfantul Munte, va iubim si ne rugam pentru dumneavoasta, si va asiguram ca vom continua sa ne rugam pentru dumneavoasta, si ne rugam ca Maica Domnului sa va acopere pe toti si sa va lumineze astfel incat sa deveniti faruri duhovnicesti ca prezenta dumneavoastra in mijlocul celorlalti sa fie o dovada ca Dumnezeu este viu“.

Vezi si:

Vulgul profan şi America contemporană

- Părinte, credeţi că azi elitele trebuie să mai joace un rol în situaţia asta de tranziţie, aşa cum a fost atâtea sute de ani în istorie, sau masele de fapt trebuie să ia cât mai mult din acest rol?

- Ştiţi ce spunea Horaţiu? “Urăsc vulgul profan“. Cea mai umilită ţară din lume e America. Absolut. Prin acţiune masonică, prin mafii politice… Acolo la conducere este întotdeauna o elită economică, nu inteligentă. Bush [junior, n.n.] nu are nici o inteligenţă, e un biet om oarecare. El şi Condoleeza Rice şi toţi aceştia sunt implicaţi în problema petrolului, aşa că toate acţiunile sunt aşa cum sunt. Nu îi interesează pe ei nimic în privinţa populaţiei. Nivelul cultural al populaţiei este foarte, foarte mic. Sunt poate milioane de analfabeţi care trăiesc muncind, şi apoi toată această clasă medie care susţine întreaga Americă. Dar când un element este foarte bun, începând din liceu este urmărit, ajutat, trimis la facultate, este pus în toate condiţiile de a lucra. Iar dacă nu au aceste elemente, le aduc din alte părţi. Nu-i interesează nimic altceva. Şi toată această masă este condusă de intelectuali elitişti, care fac tot ceea ce fac spre folosul tuturor, pentru că ei vor să le meargă bine în afacerile lor. Şi aşa merge toată maşina aceasta americană, care este o maşină coruptă. Şi toţi sug din clasa medie. Clasa medie plăteşte toate taxele, clasa medie munceşte şi ziua şi noaptea, clasa medie respectă legile. Cei de sus nu-şi plătesc taxele, ca şi la noi, cei de jos nu plătesc că nu au cu ce plăti şi trăiesc din munca clasei medii. Toată această clasă medie masivă şi obscură duce înainte întreaga societate americană. Câteodată se mai răscoală şi apare la alegeri acea voce mută, cum o numesc americanii, care îşi spune cuvântul împotriva unui candidat. Dar dacă totuşi candidatul este însurat şi are copii, dacă este moral, dacă are un câine pe care îl iubeşte, pisici… atunci totul este bine!

La biserica Părintelui din America

- Spuneţi-ne cum e, prin comparaţie, viaţa bisericească din America şi cea din România?

- În America suntem foarte risipiţi, pentru că fiecare lucrează unde poate. Nu există parohie în jurul bisericii. In jurul bisericii mele cred că locuiesc numai patru-cinci familii. Restul stau la patruzeci de kilometri, la şaizeci de kilometri, la două sute de kilometri, cum sunt cei de la Richmond, care nu au acolo biserică, dar nici la noi la biserică nu pot veni în fiecare săptămână. Aşa că vin de două ori pe lună şi vă închipuiţi că nu se poate lega o prietenie prea strânsă între credincioşi, deşi noi, la sfârşitul Liturghiei, avem o sală socială unde coborâm şi doamnele aduc prăjituri, fructe, se bea o cafea cu nişte covrigi şi acolo se leagă prieteniile… Dacă este parastas, cine are parastas de patruzeci de zile sau de un an, îl face acolo, pune masă pentru şaptezeci-optzeci de oameni… Acolo dacă cineva nu are de lucru, întreabă şi oamenii se ajută. Acestea sunt de fapt undiţele lui Iisus Hristos, pe care le aruncă în popor. Pentru că unii vin acolo la biserică ca la un club. Şi întreabă: „Acolo se vorbeşte româneşte?“. „Da, se vorbeşte româneşte!”. „Sunt oameni mulţi?“. „Nu sunt aşa de mulţi, dar sunt oameni buni!“. „Acolo sunt fete ca să mă însor?“. „Da, sunt şi fete!“. Şi aceasta este tot o undiţă. Altă undiţă e când cineva vrea să facă nuntă, şi le zic:

- Dar, cine sunteţi voi, că nu v-am văzut niciodată? Iar ei răspund:
– Păi, noi suntem din Pensylvannia…
– Dar nu aţi venit niciodată la noi la biserica?
– Nu, nu am venit, spun ei.
– Păi de unde ştiu eu că sunteţi creştini?
– Părinte, nu avem altă mărturie decât pe noi!
– Şi nu-L minţiţi pe Dumnezeu?
– Nu părinte, nu-L minţim.

Şi îi cunun. Normal era să-mi fi arătat certificatul de botez, dar atunci de unde să-l ia? Şi stau de vorbă cu ei. Le explic ce înseamnă Taina Nunţii, ce se întâmplă cu ei, ce obligaţii au unul faţă de altul. Cum el reprezintă pe Hristos şi ea este Biserica… Lor li se par lucruri extraordinare, n-au mai auzit aşa ceva. Şi se miră, se minunează: „Cum, eu sunt ca Hristos şi tu eşti ca Biserica…?!“. Li se par lucruri absolut inedite, aşa, de pe tărâmul poveştilor…

Sau altul vine să se însoare! Îi găsesc ori nu-i găsesc o fată, el totuşi vine şi caută. Şi încet-încet sunt prinşi, pentru că toţi aceştia vor rămâne în biserică. Văd că acolo este Duhul lui Dumnezeu, este bine, prietenie, este înţelegere. Slava lui Dumnezeu, am o parohie liniştită, nu mă pot plânge! Dacă sunt neînţelegeri, sunt aşa, de suprafaţă. Eu tot timpul le zic să lase supărările şi grijile lumii afară, pe treptele bisericii, pentru că la sfârşit le găsesc tot acolo. Şi se creează un fel de frăţietate, determinată şi de constrângerea mediului, pentru că America este o ţară în care te pierzi dacă nu ai pe cineva, dacă nu ai un sprijin. Sau te orientezi numai spre muncă până cazi jos, ca să faci avere, sau te distrugi psihic. Şi atunci avem această frăţietate. Dar în ciuda acestei frăţietăţi pe care afirm că am reuşit s-o creez în lumea aceea, aici în ţară e un alt duh, cu totul alt duh! Un duh care lucrează în oameni, care lucrează în mine.

Eu sunt un om în vârstă, am optzeci de ani. Dacă mă invită maicile din Alaska – că ele ţin foarte mult la mine, mă cheamă luni de zile, ani de zile mă cheamă şi nu mă duc, că sunt la o zi de zbor cu avionul – mi-e greu să mă pornesc, că sunt bătrân (pe urmă însă, dacă mă pornesc, ca la Coşbuc, joc până la sfârşitul horei!). Dar îmi e greu să mă pornesc! Dar când vin în ţară, nu am nici un fel de greutate… Piciorul meu zburdă ca al mielului, ca al iedului! Vin fără nici un fel de greutate, mă trage duhul aici! Şi-s întristat că aşa sunt vremurile, aşa sunt timpurile, că nu mă pot întoarce definitiv…! Aşadar, părinţilor, vă rog să aruncaţi undiţele în mulţimile acestea care vin la biserică. Şi-o să-i prindeţi pe toţi!

Ortodoxia din Alaska

- Părinte, vorbiţi-ne despre ortodoxia din Alaska!

- Alaska e un pământ a cărui populaţie este ca fond ortodoxă. Ei au fost botezaţi de către ruşi. Câtă vreme băştinaşii de acolo, aleuţii, au putut să-şi câştige viaţa prin pescuit, cu bărcile lor simple, cu setcile lor simple, cu uneltele lor, îşi câştigau existenţa, îşi întreţineau familia şi era foarte bine. În momentul în care au început pescuirile industriale, când kilometri întregi de mare erau înconjuraţi de plase în care creşteau peştii în mediu natural, ei s-au trezit fără nici un sens. Nu îşi mai puteau câştiga existenţa, pentru că peştii se luau din crescătoriile industriale şi ei nu mai aveau ce să facă. America le-a oferit un ajutor social de 600-700 de dolari de familie şi încet-încet aceşti aleuţi şi eschimoşi băştinaşi au decăzut, pentru că nu mai munceau, aveau bani destui, nu aveau pe ce cheltui, primeau şi hrană şi bonuri de carne şi aşa mai departe, stăteau la televizor, beau ţuică şi băuturi alcoolice, tinerii se uitau la televizor, nu mai voiau să muncească şi în decurs de treizeci de ani toată populaţia băştinaşă a căzut în cel mai teribil marasm. Spuneau preoţii de acolo că mai mult de treizeci şi cinci la sută din copiii care se nasc în prezent sunt copii născuţi din incest, din mamă şi fiu, din tată şi fiică, şi aşa mai departe, toţi născuţi din incest. Era o populaţie pe cale de dispariţie!

În această perioadă, în ultimii ani, un episcop ortodox a venit în Alaska cu o mână de fier şi a revigorat Ortodoxia. A mers prin satele aleutine, a căutat tineri mai răsăriţi, chiar dacă aveau 30-40 de ani şi i-a dus în insulele Kodiak, la seminar. A adus profesori acolo şi i-a instruit pe aceşti tineri în trei-patru ani şi pe toţi i-a obligat apoi să se întoarcă în satele lor. Şi astfel s-a ridicat duhul aleuţilor, s-a ridicat sentimentul ortodox în ei! S-a ridicat conştiinţa că trebuie să muncească. Este foarte important, foarte important cum a slăbit toată această populaţie ortodoxă căzută în beţie, în alcool, în drog, în perversităţi… Vor mai trebui încă mulţi ani să-şi revină. Dar aceşti tineri aleuţi sunt foarte activi, vorbesc în limba lor, vorbesc în numele lor şi îi câştigă. Aşa, încet-încet, se reinstalează duhul originar al Ortodoxiei adus acolo de ruşi, de Sfântul [Herman] de Alaska, de Sfântul Inochentie şi de toţi ceilalţi.

Despre convertirile din America

- Părinte, vorbiţi-ne de convertirile din America!

- Foarte des vin în legătură cu oameni care caută, care nu sunt satisfăcuţi de viaţa pe care o trăiesc, asemeni tânărului din Evanghelie care nu era mulţumit de cunoaşterea adevărului din Vechiul Testament şi care doresc ceva nou. Sunt tineri care pornesc pe căi greşite, în diverse secte, grupuri, bande hippy, pank… Toţi sunt nefericiţi. Aceşti tineri nu s-au putut acomoda lumii şi simţeau nevoia de ceva mai bun. Şi n-au găsit ceva mai bun pentru că n-au venit la Biserica lui Hristos ca să vadă lumina. În acelaşi timp am cunoscut oameni care, trecând prin tot felul de tribulaţii ale vieţii acesteia, tineri sau bătrâni, descoperă pe Dumnezeu, descoperă Ortodoxia. Am fost la Indianapolis şi în Memphis, la biserici de americani convertiţi recent la Ortodoxie sau pe cale de convertire. Majoritatea provin din baptişti, din penticostali, din atei, din homeless sau din bandele acestea de hippy. Toţi căutau ceva şi au descoperit Ortodoxia. Să ştiţi că au un foc, au un har al credinţei, au o râvnă extraordinară. Fac toată gestica ortodoxă, fac închinăciuni adânci, se pleacă unul în faţa celuilalt, exact ca în Biserica primară! Când vin la biserică sărută toate icoanele la rând, ard lumânări, cântă cu toţii la strană… Au un foc al credinţei în ei! Nu au ştiinţa ortodoxă în ei, în vreme ce noi cunoaştem Ortodoxia chiar dacă nu am studiat. Căci tot am auzit ceva la biserică, tot am văzut-o pe bunica, sau pe părinţi, sau cunoscuţi care se închină într-un anumit fel. Adică este ceva mai adânc în noi, în sensul că noi purtăm Ortodoxia în inima noastră încă din secolul I, de la Sfântul Apostol Andrei. Noi am fost ortodocşi dintru început. Iar aceşti oameni mă cheamă să le povestesc despre Ortodoxie, despre tradiţia noastră ortodoxă, despre viaţa mănăstirească, despre cum creşte duhovnicia în ţara românească ca din pământ, în mod natural, fără presiuni asupra nimănui, din Duhul lui Dumnezeu care protejează ţara noastră şi din darul Maicii Domnului.

Am fost într-un campus de părinţi, copii şi bunici, departe, la vreo două ore de Memphis, într-un parc public care avea cabane, şi aveau un fel de acoperământ, un şopron, aşa, unde se puteau ţine slujbe religioase. Au instalat acolo o mică capelă, au adus sfeşnice şi tot ce mai trebuia… Erau 17 cabane mari, inclusiv sufrageria şi toate costau pe zi 150 dolari, foarte ieftin. In fiecare zi, toţi copiii şi bătrânii erau la slujbe. Să vedeţi copii de doi-trei ani cum se închină, cum se pleacă în faţa icoanelor, a preoţilor şi în faţa părinţilor lor, cum, neajungând să sărute icoana, o ating cu mâna şi îşi sărută degetele! Am trăit într-o spiritualitate extraordinară… In fiecare zi se făcea ceva instructiv. După slujbe se ţineau cursuri pentru copii, unde învăţau să picteze icoane. Seara se ţineau conferinţe, sau copiii făceau spectacole religioase. De data aceasta când am fost, au făcut un spectacol religios cu subiectul celor şapte tineri care au dormit două sute de ani într-o peşteră, în vremea lui Decius. Să vedeţi copii aşa mici, de şase-şapte ani, de doisprezece ani, cum îşi recitau rolul şi erau aşa pătrunşi că ei sunt cu adevărat tinerii aceia şapte pe care Dumnezeu i-a adormit ca să nu-i ucidă Decius şi după două sute de ani i-a trezit la viaţă!

Era o atmosferă de duhovnicie căreia îi lipsea numai tradiţia noastră ortodoxă. De aceea mă cheamă la ei, să le povestesc despre Sfinţii noştri, să le povestesc despre viaţa călugărească, despre ascultare, despre cum se intră în mănăstire şi cum se trăieşte până la moarte, despre părinţii spirituali ai Bisericii noastre. În timpul comunismului, mai mult decât în orice altă ţară, Dumnezeu ne-a dăruit nouă, românilor, părinţi spirituali care au menţinut trează lumina credinţei.

Poate niciodată n-am avut aşa părinţi duhovniceşti cum am avut acum: un părinte Cleopa, un părinte Argatu, un părinte Paisie Olaru, părintele Ioanichie Moroi, părintele Ioanichie Bălan, părintele Iustin Pârvu… Părinţi extraordinari, la care vin mii de oameni, în fiecare zi vin sute şi mii de oameni să ia măcar o binecuvântare. Le-am spus cum atunci când a murit părintele Cleopa, aproape douăzeci de mii de oameni de peste tot au venit la înmormântare şi au rugat pe episcop să îngăduie să se rupă tradiţia călugărească care cere ca atunci când un călugăr moare, să i se acopere faţa cu mantia, ca să nu fie văzut. Şi credincioşii au cerut episcopului să-i vadă faţa până îl vor îngropa şi episcopul a acceptat. Şi neputând să meargă călugării cu sicriul pe umeri, pentru că era prea multă lume, l-au dat din mână în mână, de la biserică până la cimitirul mănăstirii, câteva sute de metri. Şi asta era în decembrie, în iarnă, în frig. Iar a doua zi, de dimineaţă de la şase oamenii erau strânşi la mormântul lui. Toată noaptea îl vegheaseră! Aceasta este tradiţia ortodoxă.

Noi, în America n-avem tradiţie. Noi venim o zi la biserică şi cu asta am terminat. Duminica îi poftesc la Vecernie şi mai mult de patru, şapte, zece oameni nu vin. Fiindcă n-avem duhovnicia aceasta puternică, să ne cheme la Dumnezeu. În fiecare dimineaţă forestierii, lucrătorii la pădure, la ora şase sunt la biserică, să asculte Liturghia şi pe urmă pleacă la muncă, iar seara când se întorc de la lucru se opresc la Vecernie ori la priveghere. Şi sunt oameni muncitori, care lucrează toată ziua în pădure tăind la lemne, care merg pe jos, care n-au maşină, nu trăiesc comod, care n-au frigiderul plin de mâncare, ci adeseori trăiesc cu pâine şi mai ştiu eu ce, dar sunt prezenţi la biserică. Aşa sunt aceşti americani convertiţi. Şi să ştiţi că sunt mii şi mii de americani care se convertesc.

Am întâlnit acolo un tânăr de douăzeci şi unu de ani, care de la paisprezece ani a trăit homeless, a folosit drogurile, băuturile alcoolice, excesele sexuale, toate păcatele lumii, de la paisprezece ani… Pentru că familia lui s-a despărţit, iar el nu a mai avut unde să meargă. Şi-mi spunea:

„Noaptea stăteam şi plângeam. Stăteam şi plângeam pentru că simţeam că sunt al nimănui. Eram într-o singurătate şi o izolare totală. Plângeam nopţi la rând. Pe urmă am fost arestat pentru droguri, iar în închisoare m-am tulburat şi mai mult pentru că am zis că viaţa mea s-a sfârşit. Şi am simţit că înnebunesc. Când am ieşit din închisoare am văzut o biserică. Am intrat acolo şi m-am rugat adânc lui Dumnezeu să mă ajute. Niciodată în viaţa mea nu am plâns ca atunci. Şi Dumnezeu mi-a scos în cale o călugăriţă. Am văzut o femeie îmbrăcată în negru, care mergea de la librăria bisericii la mănăstire. In fiecare zi, la aceeaşi oră, această femeie trecea cu ochii plecaţi, îmbrăcată în negru. Nu ştiam cine este, dar am simţit un fel de atracţie spre ea. Gândeam că aşa cum eu fusesem un străin în lumea aceasta, aşa şi ea era o străină în lume. Credeam că nu are pe nimeni. Poate şi ea avea un necaz, căci se îmbrăca în negru. M-am dus şi am oprit-o: Doamnă, pot să vorbesc cu dumneavoastră? Pot să vin până unde locuiţi?… Da, poţi să vii, mi-a spus. Şi am început discuţia la unsprezece noaptea şi am terminat după trei dimineaţa. Din clipa aceea am cunoscut pe Dumnezeu. Am simţit că Dumnezeu mă iubeşte. Maica aceea m-a convins. Şi viaţa mea s-a schimbat total“.

Şi aşa ca el sunt mii şi mii. Am cunoscut un tânăr catehet care trebuia să primească Botezul, probabil în câteva luni. A venit la mine într-o dimineaţă şi m-a întrebat: „Părinte, ştiţi unde eram eu acum un an…?“. Era un tânăr foarte frumos, cu o faţă angelică. Şi mi-a zis:

„Acum un an eram în Memphis, în parc şi cântam muzică rock pentru patru-cinci mii de tineri, toţi într-o stare de nebunie. Şi am întâlnit pe un părinte ortodox şi ne-am lăsat de toate, eu şi soţia mea. Acum suntem la biserică şi aşteptăm să fim botezaţi. Credem că Dumnezeu ne-a binecuvântat!“.

Vedeţi, din toate categoriile se convertesc tinerii. Am fost la închisoarea din Indianapolis. Era o închisoare de minore, fete între 14 şi 18 ani. Erau patru sute de fete tinere şi câteodată, ne spunea directorul şcolii de acolo, sunt şi opt sute de fete. Am stat de vorbă cu ele, am avut două conferinţe acolo, într-o clasă şi apoi în biblioteca şcolii. Erau toţi copii normali, aveau feţe curate, aveau priviri limpezi! Majoritatea erau pentru prostituţie acolo, altele pentru furt, câteva erau pentru crime, asasinate împotriva părinţilor, asupra iubiţilor… S-au uitat lung la mine si la maici, am fost cu maica Cathe şi maica Macaria şi ne-au pus tot felul de întrebări, la început stupide:

- De ce maica e îmbrăcată aşa tare în negru? Maica i-a spus:

- Pentru că noi nu mai suntem din lumea aceasta, am ieşit din ea, noi suntem ai lui Dumnezeu.

- Şi de ce purtaţi rochii aşa largi?

- Pentru că dorinţa noastră este ca să nu mai avem trup, ci să trăim ca îngerii, iar trupul nostru să nu se mai vadă şi nimeni să mai gândească despre noi cu o gândire pătimaşă, trupească. Noi suntem îngerii lui Dumnezeu pe pământ.

- Dar sunteţi măritată?

- Nu, nu sunt.

- Dar dumneata eşti însurat? m-au întrebat pe mine.

 - Da, eu sunt.

- Şi de ce te îmbraci în negru, ca să nu ţi se vadă trupul?

- Nu, i-am spus, dar şi preoţii, ca şi călugării, sunt ieşiţi din lume.

Apoi au început să ne întrebe ce înseamnă preoţia, călugăria, şi pe urmă să întrebe pentru sufletul lor, de ce sunt ele în închisoare… Şi le-am zis că au încălcat legea. Dar ele au spus că nu ştiau de existenţa legilor pe care le încălcau:

- Căutam şi noi o bucurie în viaţa aceasta, pentru că părinţii noştri nu ne-au iubit, sau erau în închisoare şi n-am găsit altă bucurie decât să ieşim pe stradă, să devenim prostituate, sau să folosim droguri, sau alcool fi aşa mai departe. Căci nimeni nu ne-a dat nimic!

Realitatea este că nimeni nu le-a dat nimic. Nici închisoarea nu le dădea nimic. Acolo, în închisoare, am găsit afişe mari pe care scria: „have fun in the sun“. Sau, alte afişe: „sun, food, friends and games“. Aceasta era educaţia lor: soare, mâncare, prieteni şi jocuri. Păi sigur că, ieşind din închisoare, nu ştiau nimic! Iar pastorul lor era o tânără asiatică pe care nici nu ştiau cum o cheamă. Am încercat să vorbesc cu ea, dar nu ştia nimic, era absolut străină de toate lucrurile sfinte. Ce educaţie putea să le facă…? Am întrebat-o pe maica Cathe, o pictoriţă foarte bună, care merge şi face educaţie fetelor de acolo şi le învaţă să picteze, am întrebat-o ce le spune păstoriţa. Şi mi-a spus că păstoriţa face coruri religioase, cântă mai ritmat, adică: „Have fun…!“.

Nu aşa se cresc copiii! Lumea aceasta este atât de plină de suferinţă…! Nici nu vă închipuiţi că toţi tinerii aceştia care ţipă la părinţi că vor libertate, că sunt personalităţi formate, că vor să fie ceva în viaţa aceasta, în clipa în care s-au dus de la părinţi, intră în suferinţă şi în păcat. Păcatul aduce suferinţă şi suferinţa aduce moartea. Ar trebui să ne gândim la toţi copiii aceştia, măcar în rugăciune. Unii se uitau aşa insistent după noi, şi erau copii cu tot felul de inele în gură, în nas, în ureche! Unii vin la librăriile bisericilor, vin şi citesc cărţi religioase, sunt curioşi să vadă ce este, mai ascultă muzică religioasă. Alţii vin încruntaţi şi pleacă încruntaţi, nici nu vor să audă… Alţii vin încruntaţi şi-şi schimbă faţa, unii vin şi se convertesc. Nu sunt mulţi, dar sunt şi unii care se convertesc. Dacă vă spun că la mănăstirea de maici din California, din cele treizeci de maici câte sunt acolo, cel puţin cincisprezece sunt de pe stradă, n-o să vă vină să credeţi… Un călugăr care acum predă la Seminarul din Alaska a fost homeless, adus de pe stradă şi a devenit foarte ravnitor pentru biserică. Mulţi se întorc câteodată la păcatele lor şi iarăşi vin înapoi. Un călugăr a ieşit de sub ascultarea stareţului, a luat maşina mănăstirii şi a plecat după viaţa lui de altădată. S-a întors după un an, foarte surprins că stareţul nu l-a căutat cu poliţia, nu a spus că a furat maşina, n-a spus că a furat o sumă mare de bani, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat! Şi după un an de zile s-a întors pocăit şi acum este unul dintre călugării buni ai mănăstirii. Pentru că Dumnezeu lucrează! Şi iubirea lucrează.

De aceea Mântuitorul zice să iubeşti pe aproapele tău. Dacă iubeşti pe aproapele tău, să ştii că-l mântuieşti. Învaţă să iubeşti şi îl vei mântui. Spune Sfântul Apostol Iacov că dacă mântuieşti pe cineva, ţi-ai adunat comoară în cer. Şi acolo se va duce inima ta, la comoara din cer.

Dumnezeu să ne ajute!”

(Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacau, 2009)

Legaturi:

SUFLETUL MEU A INTELES CA MUREA…

In îndepărtata Americă, pe-o insulă pustie şi fără prea multe facilităţi ale vieţii moderne, trăiesc patru monahii care alcătuiesc obştea Schitului Sfântului Nil Sorski, aflat în inima Alaskăi. Maica Nina, stareţa mănăstirii, a descoperit Ortodoxia după ce a trecut de prima tinereţe, cu toate că sufletul său pustiit de deşertăciunile lumii Il căuta pe Hristos încă din anii facultăţii. Nu mulţi ştiu că Maica Nina este cea care a primit ascultarea de a traduce în engleză scrierile unor mari duhovnici români, precum Părintele Cleopa, Părintele Ioanichie de la Sihăstria sau Părintele Gheorghe Calciu, cărţi editate de Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska” de la Platina. Am avut bucuria să o întâlnesc în Româ­nia pe Maica Nina pe când vizita Mănăstirea Diaconeşti şi să aflu că este foarte atrasă de ţara noastră şi de monahismul de aici.

-  Maică Nina, povestiţi-ne despre copilăria Sfinţiei voastre…

- Am crescut într-o familie destrămată — mama şi tata erau divorţaţi; am crescut practic doar cu mama şi cu o soră mai mare în San Diego, oraşul în care a trăit şi Părintele Serafim Rose. N-am primit o educaţie religioasă, ba dimpotrivă, aproape că n-am avut nici un con­tact cu biserica. Nu Il respingeam neapărat pe Hristos, dar nu înţelegeam de ce-ar trebui să fim creştini, de ce să mergem la biserică, de ce să cre­dem în Hristos. Singurele forme de creştinism cu care am avut contact în copilărie au fost romano-catolicismul şi protestantismul. Apoi, nici mediul în care am crescut nu era unul religios. Adolescenţii din preajma mea erau interesaţi să se distreze, fetele n-aveau ochi decât pentru băieţi – aşa că nu era deloc un mediu care să te aducă la biserică.

- In adolescenţă v-aţi pus întrebări despre sensul vieţii?

- Am început să-mi pun problema sensului vieţii abia când am început facultatea. Aveam 19 ani, mişcarea hippie era în plin avânt şi exis­ta o mare deschidere spre religiozitate – dar nu spre creştinism; foarte mulţi se converteau la buddhism, la hinduism, dar nimeni nu era inte­resat de creştinism. Creştinismul nu părea să aibă nimic de oferit pentru ei. Eu venisem la facultate pentru că aşa îşi dorea mama, aşa că primii doi ani i-am petrecut pierzând timpul cu tot felul de activităţi care nu-mi aduceau nici un fel de satisfacţie. Pe zi ce trece eram tot mai nefericită şi mai nemulţumită de starea în care mă aflam. Şi, cu toate că pe atunci nu aveam nici o viziune sau preferinţă politică, am luat parte în anul 1969 la o manifestare împotriva războiului din Vietnam, îmi aduc aminte că mă uitam la feţele oamenilor şi mă îngrozea să văd câtă ură era pe chipurile lor. Deşi pe atunci nu-mi dădeam cu adevărat seama, totuşi simţeam că trebuie să fie o cale care să-mi aducă pacea şi liniştea în suflet. Intr-o zi m-am privit în oglindă şi mi s-a părut că-mi dispăruse complet lumina din ochi. In acel moment am simţit o stare de disperare, m-am aşezat în ge­nunchi şi m-am rugat: „Dumnezeule, dacă exişti, te rog, arată-mi calea pe care trebuie să merg!“

- Cum îl simţeaţi pe Dumnezeu în vremea aceea?

- Nu ştiam dacă există, deşi în adâncul inimii mele Il simţeam. Era ceva acolo care-mi spuneam că există Dumnezeu. Dar nu era o convingere care să mă stăpânească cu totul. In al doilea an de facultate, la o lucrare pentru cursul de filosofie profesorul ne-a cerut să scriem ce înseamnă să fii un om bun. Dumnezeu a rânduit să merg direct la Biblie şi să-mi scriu lucrarea pornind de la cele două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumne­zeul tău din tot sufletul tău şi din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Profeso­rul, care era foarte strict, mi-a apreciat teza, mi-a dat nota 10 şi chiar mi-a scris pe lucrare: „Tu vei ajunge să te cunoşti pe tine însăţi!“

- In facultate aţi avut modele?

- N-am avut modele nici printre colegi, nici printre profesori — se drogau şi unii, şi alţii. Iar eu, eu eram foarte idealistă şi căutam ceva în care să cred şi care să-mi dea un sens vieţii…

- Şi, totuşi, ce idealuri aveaţi?

- Erau lucruri foarte generale în care credeam şi pe care le doream pentru mine şi pentru în­treaga lume: dragoste, pace, armonie – în mare parte, ceea ce-şi doreau şi hippioţii.

- Aţi pomenit de mişcarea hippie. Povestiţi-ne câte ceva despre această vreme, având în vedere că trecem şi în zilele noastre printr-o perioadă ase­mănătoare şi, poate, experienţa Sfinţiei voastre va da nădejde tinerilor de astăzi că se pot ridica, oricât de mult ar fi căzut şi pot afla Calea care duce spre Viaţă,…

- Eram în liceu când am intrat în mişcarea hippie. Eram tineri şi idealişti. Va daţi seama că fusesem crescuţi într-o societate secularizată şi materialistă. Trăiam în belşug, având tot ce voiam, tot ce ne trebuia din punct de vedere ma­terial. Nici eu, nici cei pe care-i cunoşteam nu ne-am fî gândit vreodată să mergem la o biserică creştină pentru a ne hrăni duhovniceşte şi a ne împlini idealurile. Nutream un dispreţ tăcut pen­tru formele instituţionalizate de religie, ca şi pen­tru toate felurile de credinţe creştine. Le priveam de sus. Aveam în inimi dorinţa de-a încerca orice experienţă spirituală. Mişcarea hippie părea să ne dea putinţa de-a explora şi de-a căuta adevărul si libertatea.. Nici prin gând nu-mi trecea că în lume existau forţele binelui şi forţele răului…

Privind în urmă, îmi dau seama acum că miş­carea hippie a fost pentru mine un pas înainte în călătoria mea. După ce-am trăit câţiva ani felul ăsta de viaţă şi după ce-am experimentat puţin din aşa-zisa libertate, sufletul meu a înţeles că murea. Nu mă simţeam liberă… eram atât de nefericită! Când am participat la acel miting de protest împotriva războiului din Vietnam, m-am aşezat pe-o bordură şi-am plâns, văzând ura şi fu­ria de pe feţele celor care protestau. Cumva, am ştiut atunci, în sinea mea, că singura cale de a schimba lumea era să mă schimb pe mine însămi.

Şi aşa am ajuns la rugăciunea în genunchi către Dumnezeu, iar prin această rugăciune mi s-a schimbat viata….

- Dar cum L-aţi întâlnit pe Hristos?

Cred că L-am cunoscut atunci când am căzut disperată în genunchi cerându-I să-mi ara­te calea. De atunci am simtit că Dumnezeu începe să-mi îndrume paşii.

Am renunţat la facultate şi m-am mutat din San Diego la San Francisco. M-am integrat într-o comunitate de oameni care Il căutau pe Dumnezeu şi căutau să ducă o viaţă bineplăcută Lui. Majoritatea membrilor erau de vârsta mea. Toţi eram afectaţi de mişcarea hippie, San Fran­cisco era centrul mişcării hippie. Comunitatea era una foarte strictă şi disciplinată; am făcut jurăminte de smerenie, curăţie, slujire a aproape­lui, sărăcie şi ascultare. Deşi nu eram încă în Biserica Ortodoxă, mă simţeam uşurată pentru ca găsisem grupul ăsta de oameni care căutau Adevărul slujind lui Dumnezeu şi aproapelui.

Această comunitate era însă în spiritul new-age. Ei spuneau că în fruntea lor este Hristos şi credeau cu tărie că Hristos este Cel ce-i povăţuieşte, numai că mai credeau totodată şi în reîncarnare, şi în astrologie… Socotesc acum că viaţa mea alături de ei a fost o combinaţie minte-inimă: cu inima apreciam dăruirea şi cre­dinţa lor în Hristos, dar cu raţiunea eram interesată de aceste elemente new-age… Pe măsură ce trecea timpul, studiind Biblia şi încercând să trăiască o viaţă precum a creştinilor din biseri­ca primară, comunitatea a început să renunţe la elementele new-age, iar ulterior mare parte dintre ei au devenit ortodocşi. Unii sunt acum preoţi buni, monahi şi membri ai Bisericii Ortodoxe din America.

- Ne puteţi vorbi mai în amănunt despre viaţa din acea comunitate?

- Aveam totul în comun, făceam lucrare mi­sionară, îi hrăneam pe săraci… Cel mai impor­tant lucru pe care l-am învăţat atunci a fost să iubesc munca. Se muncea foarte mult în acea comunitate. Odată cu trecerea timpului, foarte mulţi membri au început să se căsătorească, să aibă copii şi simţeau nevoia unei stabilităţi, sim­ţeau nevoia să-şi înfigă rădăcinile într-un pământ tare, din care să poată creşte. Aşa am început să studiem protestantismul şi romano-catolicismul, dar am simţit că nu acolo este miezul creştinismului. Dumnezeu a lucrat şi, în 1984, condu­cătorul comunităţii a descoperit „The Orthodox Word” („Cuvântul ortodox”), revista înfiinţată de Părintele Serafim Rose. Şi astfel, prin această revistă, ne-am apropiat de credinţa adevărată. După ce a citit toate revistele „The Orthodox Word”, conducătorul grupului a aflat că Părin­tele Serafim murise cu doi ani înainte, lucru care ne-a întristat foarte mult. Am luat atunci legătura cu Părintele Gherman (Podmoşenski); el a fost cel care ne-a adus pe cei mai mulţi la Ortodoxie. In această comunitate am început să facem unele din slujbele bisericeşti: Ceasurile, Utrenia, Vecernia şi simţeam că ne întăreau. Iar ceea ce ne hrănea cel mai mult sufletele, în afara Sfintei Liturghii, era învăţătura creştină, din care ne adăpam şi despre care nu ne mai săturam să aflăm cât mai multe.

- Cum a fast botezul?

- Ne-am botezat 12 persoane deodată şi bo­tezul s-a făcut în luna martie, chiar în râu. Era foarte, foarte frig.

- Cum aţi ajuns la Schitul Sfântului Nil din insulele Alaskăi?

Eram la o mănăstire din California care ţinea de Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska”, dar vi­sul Frăţiei era să întemeieze o mănăstire în In­sula Spruce, acolo unde trăise Sfântul Gherman din Alaska. In cele din urmă, mănăstirea a fost ridicată şi au plecat într-acolo Părintele Damaschin (Christensen) şi Părintele Gherasim (până de curând, stareţul mănăstirii din Platina). Din pri­cina condiţiilor grele, mănăstirea nu a avut per­manent o obşte, uneori vieţuiau acolo călugări, alteori maici…. Insă lângă Insula Spruce se găsea o insulă mai mică – iar maicile şi părinţii, când o priveau, se minunau cât de potrivită era pentru viaţa monahală! Am fost trimisă acolo împreună cu o altă soră în februarie 1999. Când am păşit pe acea insulă, am simţit că sunt acasă!

Am aflat că mica insulă era proprietatea unui cuplu în vârstă, şi am primit permisiunea acestora să locuim pe ea… Dar, de îndată ce ne-am mutat acolo, proprietarii ne-au contactat spunându-ne că vor să vândă insula pentru un milion de do­lari! Ne-am dat seama că nu aveam cum să facem rost de banii ăştia şi-am început să ne rugăm.

- Cum aţi izbutit să rămâneţi pe insuliţă?

O prietenă din comunitate primise o moş­tenire destul de mare de la părinţii ei şi obişnuia să facă milostenii pe la mănăstiri. I-am trimis o scrisoare, povestindu-i situaţia în care ne aflam şi i-am cerut ajutorul. Când am sunat-o, mi-a zis: „îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine!” Bineînţeles că nu a avut de unde să dea un milion de dolari, dar a oferit cât a putut, iar proprietarii au acceptat în cele din urmă oferta noastră.

- Cum este astăzi viaţa la schit?

Insula nu are multe facilităţi, este fără port şi are o singură sursă de apă. Suntem acum patru maici. Când am venit prima dată aici, urmam tipicul rusesc, pe care l-am învăţat când ne-am botezat, potrivit căruia se săvârşesc zilnic, în în­tregime, toate cele şapte Laude. De vreo nouă ani, ne-am împrietenit cu o Stareţă ce este ucenica Părintelui Efrem Filotheitul, care ne-a împărtăşit din rânduiala lor; aşa că, având binecuvântarea duhovnicului nostru, am schimbat şi noi tipicul – facem şi slujbe la biserică, dar ne rugăm şi cu „Doamne Iisuse…” la chilie.

- Spuneaţi că aţi stat ani buni în San Francisco, unde se află moaştele Sfântului Ioan Maximovici. Aţi simţit vreodată ajutorul său?

- Am simţit de foarte multe ori ajutorul Sfân­tului! Mergeam adesea în catedrala construită de Sfântul Ioan, unde sunt acum moaştele sale, şi îl simţeam foarte aproape... Noi ţinem de Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska”, întemeiată, după cum cred că ştiţi, cu binecuvântarea Sfântului Ioan Maximovici, aşa că toţi îl aveam la mare ev­lavie pe Sfântul Ioan…

- Fiindcă aţi amintit de Părintele Serafim Rose si faceţi parte din „familia” sa duhovnicească, ne puteţi spune ce moştenire aţi primit de la dânsul?

Aş putea zice că avem în cartea „Father Seraphim Rose: His Life and Works“ un adevărat testament, prin care ne-a transmis nouă, mie, îndeosebi felul nostru de vieţuire în mănăstire. Dacă veţi citi cartea, veţi înţelege ce-am primit de la el! E o mare comoară. Părintele Serafim a fost un american de geniu, care s-a dăruit cu to­tul lui Hristos şi Bisericii Sale…

 - Stim ca l-ati cunoscut si pe Parintele Gheorghe Calciu. Ce amintiri aveti legate de sfintia sa?

- L-am intalnit in California, in 1996. Citisem inainte cele „Sapte cuvinte catre ti­neri“, publicate de Parintele Serafim in „The Ortodox Word“, asa ca-mi doream foarte mult sa-l cunosc.

Intr-o buna zi, m-am dus la o biserica unde stiam ca Parintele Gheorghe va sluji si i-am daruit un exemplar din „Patericul romanesc“, care tocmai fusese publicat in engleza si la care lucrasem si eu. L-am intrebat cati ani a stat in inchisoare si mi-a raspuns: douazeci si unu! Am ramas socata si l-am intrebat daca ii scrisese ci­neva povestea vietii. Tot atunci i-am spus ca as vrea sa-i iau un interviu. Peste doua luni, un prieten de-al Parintelui Gheorghe, care asistase la discutia noastra, m-a sunat ca sa-mi spuna ca Parintele vine in Los Angeles si m-a intre­bat daca mai vreau sa-i iau interviul. Asa l-am intalnit din nou…

Nu stiam nimic despre viata Parintelui si-l priveam idealist, ca prin niste lentile roz. Dar Parintele a inteles, din intrebarile mele, ca-l socotesc un erou, asa ca, la un moment dat, mi-a zis: „Maica Nina, eu am cazut!”. Si mi-a povestit despre ce s-a petrecut in timpul „reeducarii” de la Pitesti. Si, in timp ce-mi povestea, a plans¹. Mi-a mai zis ca e usor sa-i ierti pe ceilalti, dar e greu sa te ierti pe tine. Cuvintele sale, dupa cum vedeti, au si acum un efect puternic asupra mea… (Maica Nina lacrimeaza — n. red.) _{[1 Parintele Calciu a cedat presiunilor facute de tortionari in timpul cumplitei „reeducari" din inchisoarea Pitesti, fapt pentru care a facut pocainta tot restul vietii sale, ajungand mai apoi o pilda de tarie, de marturisire si de jertfa pentru aproapele in celelalte detentii suferite. (n.red. ]}.

Cand am terminat interviul, am inteles ca a fost un sacrificiu foarte mare pentru sfintia sa sa mai treaca inca o data prin toate cele traite. Am mers acasa si am stat trei zile si trei nopti sa transcriu interviul. Apoi l-am citit cu glas tare si am stiut ca trebuie sa devina o carte. Asa a aparut cartea „Christ is calling you” („Hristos te cheama“). In vara urmatoare, Parintele Calciu a venit la noi la manastire si ne-a tinut trei cuvantari uimitoare, una dintre ele fiind despre experienta duhovniceasca pe care a avut-o, de vedere a Luminii Necreate. In a doua editie a cartii, numita „Father George Calciu: Interviews, Homilies and Talks” („Parintele Gheorghe Calciu -interviuri, predici si conferinte“), am publicat cuvintele tinute atunci.

- Ce monahi v-au impresionat, din­tre cei pe care i-ati intalnit in Romania?

Am avut bucuria sa-i cunosc si eu pe Parintele Iustin (Parvu) si pe Maica Heruvima (Tanasa). Pe Maica Heruvima am iubit-o foarte mult. Eu am cunoscut-o in septembrie, iar ea a murit in noiembrie. Cat am stat la Petru-Voda in septembrie, am vorbit zilnic cu ea, o vedeam cat de mult sufera – dar, prin aceasta suferinta, vedeam cum se desprind pacatele de pe sufletul sau…²  _{[2 Monahia Heruvima (1969-†1998), pe numele de mireanca Svetlana Tanasa, s-a imbolnavit in 1995 de cancer in conditii extrem de ciudate, dupa ce a refuzat sa scrie cateva lucrari impotriva Sfintilor Parinti. Ajunsa la Manastirea Sfintilor Arhangheli din Petru-Voda, intr-o faza avansata a bolii, a fost primita in obste; dupa aproape un an si jumatate de suferinta, boala a ajuns la metastaza. A refuzat sa ia morfina care i-ar fi usurat chin­urile, socotind ca prin suferinta se va curata de toate pacatele savarsite in aceasta lume. A trecut la Domnul de praznicul Sfintilor Arhangheli, la 8 noiembrie 1998, cu sufletul impacat si luminoasa la chip. (n.red.)]}

– Ne-ati povestit ca, in facultate, profesorul de filosofie v-a spus ca veti ajunge sa va cunoasteti. Credeti ca ati reusit acest lucru?

M-ati intrebat despre convertirea mea. Inca ma convertesc! Ne convertim la credinta, dar este nevoie si de-o preschimbare a mintii, a constiintei si a inimii, care dureaza intreaga viata. La fel si cunoasterea de sine…

– Fiindca am tot vorbit de convertiri, ne puteti spune mai multe despre asemenea cazuri in America?

Biserica primeste noi convertiti. E ceva obisnuit acum in America. Avem si credin­ciosi care s-au nascut si-au crescut in Biserica, avem si convertiti. Convertitii aduc entuziasmul si recunostinta lor ca au gasit Biserica adevarata. Cei nascuti ortodocsi (daca sunt cu adevarat evlaviosi si nu-s ortodocsi doar cu numele, doar pentru ca s-au nascut greci, sarbi, romani etc), contribuie prin radacinile lor adanci in Traditia Bisericii.

In Biserica din America se intampla niste lucruri minunate! As vrea sa va povestesc, de pilda, despre o biserica din Kansas City—Missouri. Preotul de acolo este un convertit, iar lucrarea lui este sa le aduca afro-americanilor credinta. In fiecare an, in biserica de acolo are loc o conferinta pentru afro-americani. Avem putini preoti de culoare. Daca cunoasteti ceva istorie a Americii, stiti ca la noi sclavia a existat pana in timpul Razboiului Civil, cand sclavii negri au fost eliberati. Daca asculti cantecele sclavilor, observi ca vin dintr-o suferinta si ca, in esenta, sunt ortodoxe, foarte miscatoare si frumoase. Din pricina suferintei lor, afro-americanii sunt un pamant bun pen­tru primirea Ortodoxiei.

Un alt lucru minunat sunt acei tineri, proveniti din „contra-cultura” contemporana, care descopera Bi­serica. Lumea le zice „vagabonzi”, dar ei s-au ridicat impotriva confortului societatii americane traind o viata de pribegi — calatorind cu trenul, traind in saracie, mancand din tomberoanele restaurantelor… Cativa dintre ei au descoperit Biserica Ortodoxa si s-au botezat, iar prietenii lor sunt curiosi sa vada ce-au gasit!

- Este greu sa fii crestin ortodox in America?

- Nu pe-o insula pustie, ca insula Nilus din Alaska!

- Ce modele aveti in viata monahala?

- Sfanta Teodora de la Sihla si ocrotitoarea mea, Sfanta Nina cea intocmai-cu-Apostolii – increstinatoarea Georgiei [praznuita astazi, 14 ianuarie, n.n.].

- Cum se face c-o iubiti pe Sfanta Teodora de la Sihla?

- Pentru ca este pustnica! Cand am fost in 1991 in Romania, Parintele Ioanichie Balan ne-a dus pe mine si pe Maica Brighida sa vizitam pestera Cuvioasei si Schitul Sihla. A fost o experienta miscatoare!

Parintele Serafim Rose si Parintele Gherman iubeau „idealul pustiei” si ne-au trans­mis si noua aceasta dragoste. Una dintre cartile pe care le-au publicat a fost „Tebaida Nordului“, despre pustnicii din nordul Rusi­ei. Aceasta carte a avut o mare inraurire in venirea mea la manastire! De aceea traim pe-o insula din Alaska. Suntem departe de-a fi pustnici, din cauza ca suntem americani moderni, care venim in manastire cu toata experienta noastra din trecut. Totusi, purtam inca acest ideal in suflet.

- Imi marturiseati inainte sa incepem inter­viul ca sunteti interesata de Sfintii temnitelor comuniste de la noi. De ce?

- Nu este ceva rational – pur si simplu, mi-au atins inima in profunzime! L-am ascul­tat pe Parintele Amfilohie vorbind despre Sfan­tul Mucenic Dimitrie si, desi nu am inteles tot ce spunea, am simtit ca si-a pus problema in inima sa cum este sa-ti pleci capul sub secure, sa mori pentru Hristos. Parintele Iustin mi-a spus ca azi, in lume, avem mai multe culori, dar in inchisoare existau doar doua: albul sau negrul. Puteai sa iei mancarea celuilalt ca sa o mananci tu – sau puteai sa dai altuia mancarea ta… A mai spus ca oamenii erau luati prin sur­prindere de cei care se sacrificau pentru ceilalti, precum si de cei care nu se sacrificau catusi de putin pentru ceilalti. Cred ca noi mult mai greu ne putem jertfi astazi pentru Hristos, pentru ca nu mai avem experienta celor care L-au marturisit pe Hristos in temnitele comu­niste. Cred ca pentru mucenicie ne pregateste citirea vietilor Sfintilor si lupta de zi cu zi pe care o avem de a renunta la placerile noastre.

- Spuneti-ne, va rugam, cum ne putem jertfi mai mult unul pentru altul?

- Prin pocainta sincera si prin mustrarea de fiecare zi, pe care trebuie sa ne-o facem vazand egoismul si iubirea de sine din noi.

- Ce v-a impresionat cel mai mult in perioa­da pe care ati petrecut-o in Romania?

Cel mai mult m-a impresionat traditia ortodoxa, care in Romania este vie. Aveti monahi tineri si te impresioneaza ca au crescut in aceasta traditie. Lucrul acesta ne lipseste in America.

- Sunt oameni care va intaresc in credinta privindu-le viata?

Da, sunt multi! Unul dintre ei este duhov­nicul meu, Parintele Gherasim. Un altul este Parintele Paisie, preot de mir in orasul Kodiak — cel mai apropiat de insula noastra— care are o influenta foarte mare asupra tinerilor din zona. Lucreaza foarte mult cu ei. Parintele Paisie primeste tineri si adolescenti cu probleme de comportament sau care au avut probleme cu drogurile. Sfintia sa a infiintat in Kodiak un asezamant special pentru ei si acolo duc cu totii o viata pur crestina. Mai vin la el si alte persoane care vor sa fie ajutate sa duca o viata ortodoxa. In comunitatea sa, exista o randuiala foarte stricta: se participa in fiecare zi la slujbe, se citeste la masa un cuvant de folos, se canta foarte mult – toate acestea ajuta la tamaduirea sufletului. Tinerii care merg acolo n-au voie sa aduca cu ei nici telefoane mobile, nici iPod-uri, nici computere – noi le spunem ca trebuie sa se „deconecteze” de la duhul lumesc. Dar nu toti tinerii care vin sunt cu probleme. Vin si unii ca sa se cunoasca si, apoi, isi intemeiaza familii. De fapt, acolo este o comunitate in crestere de familii nou-formate, care il ajuta pe Parintele Paisie in lucrarea sa. Sunt foarte multi tineri care m-au impresionat prin jertfa lor pentru Hristos si pentru aproapele.

- Vorbind de tineri, cum credeti ca pot fi ei adusi in Biserica?

- Prin dragostea si prin exemplul celor care sunt in Biserica.

- Si, un ultim gand: ce le doriti romanilor?

- Ce va doresc este sa nu va pierdeti fru­moasele traditii si felul ortodox de viata! Poate ca nu putem impiedica sa fim coplesiti de epo­ca moderna, dar am aflat cu tristete de la una dintre maicile de aici ca, in vreo zece ani, e po­sibil sa nu mai stie nimeni sa lucreze frumoa­sele costume populare romanesti, pe care in trecut fiecare romanca stia sa le faca, din cauza ca acum totul vine atat de ieftin din China…

Vad ca manastirile sunt pline de oameni ti­neri si ca sunt multi cei ce se intorc la Biserica. Nadajduiesc ca Dumnezeu va ridica duhovnici buni si puternici, care sa fie calauzitori adeva­rati in viata duhovniceasca. Imi aduc aminte ca Parintele Iustin a fost intrebat odata ce se va intampla cand sfintia sa si alti duhovnici ba­trani, precum Parintele Arsenie Papacioc, vor pleca dintre noi. Raspunsul sau a fost ferm – nu-mi amintesc exact cuvintele sale, dar spu­nea ca Dumnezeu nu-si va parasi Biserica si ca Duhul Sfant inca lucreaza in Biserica. Prin urmare, am incredere ca buni duhovnici si ca­lauzitori vor aparea sa conduca sufletele tinere care cauta o viata duhovniceasca adanca.

Catapeteasma a scapat prin minune de foc, salvand intreg altarul. Nici o icoana nu a fost arsa sau sparta…

• Biserica Sfantul Pantelimon: CATAPETEASMA PE CARE RAMASESE DOAR ICOANA SFANTULUI SPIRIDON A SALVAT ALTARUL

INCENDIUL DIN 2012. MINUNEA DIN CATAPETEASMĂ

Atât tâmpla – lucrată de sculptorul Petre Babic –, cât şi amvoul, jilţurile şi o masă de ofrande datează din anul 1873. Poleitul tâmplei şi amvonului a fost executat în anul 1875 de Franz Ferdinandy. Construcţia bisericii a fost finalizată în data de 11 aprilie 1876.În timpul incendiului, catapeteasma a scăpat în mod miraculos de flăcări, deşi jaratecul cupolei prăbuşite a trecut razant de aceasta. O singură icoană a refuzat să se desprindă de catapeteasmă în noaptea tragediei, cea a Sfântului Spiridon care a rămas să apere catapeteasma şi altarul de un dezatru total.

Flăcările incendiului nu au mistuit credinţa enoriaşilor

Incendiul puternic izbucnit luni, 10 ianuarie 2011, la Biserica “Sfântul Mucenic Pantelimon” şi “Sfânta Cuvioasă Parascheva” de la Foişorul de Foc din Bucureşti, mistuind în întregime turla principală., nu a mistuit credinţa enoriaşilor. Credincioşii s-au mobilizat imediat şi au salvat obiectele de cult, au lucrat intens pentru a curăţi sfântul lăcaş, sperând ca în prima duminică să participe din nou la Sfânta Liturghie. Preoţii slujitori le mulţumesc că le-au sărit în ajutor în miez de noapte şi chiar i-au impresionat pe pompieri; aceştia au spus că la nici o biserică la care au mai fost nu au mai văzut aşa o solidaritate.

(pr. Bogdan Teleanu)

• Antena3:  MIRACOL la Biserica Sfântul Pantelimon din Bucureşti?

Crucea din lemn de pe catapeteasmă este intactă, după ce a căzut, printre flăcări, de la o înălţime de peste 4 metri. Lăcaşul de cult a fost distrus în mare parte. Credincioşii vor pune mână de la mână şi se vor ocupa chiar ei de reconstrucţie. Preotul crede că este o minune faptul că nu a ars crucea.

“A cazut o bucata de lemn, arsă, pe catapeteasma, iar la o catapeteasmă veche de 140 de ani, nu îi trebuie mai mult, ca să ia foc. Iată catapeteasma întreagă. Este o minune, doar Dumnezeu  face minuni, iar Dumnezeu lucrează prin oameni, oamenii pe care mi i-a trimis să stingă incendiul”, spune preotul.

Oameni care au rămas să ajute biserica. Unii au pus mâna pe lopată, alţii au făcut donaţii. Cu atâţia oameni în jur, Biserica ar putea fi refăcută în numai câteva zile.

• Sfântul Pantelimon – moaştele şi biserica în flăcări

O biserică-martir, într-o noapte de taifun, smulgând copacii din rădăcini şi acoperişurile de pe blocuri, ne aminteşte propovăduirea Botezătorului: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!»

- Mamă, dacă ne spulberă vântul casa, unde ne adăpostim? întrebau copiii, strângându-se lângă femeia, îngrijorată şi ea, de o asemenea dezlănţuire a stihiilor.

- Ne adăpostim în biserică, îşi stăpâni lacrimile mama.

Fata cea mare era plecată la lucru. Cum se va întoarce acasă pe un asemenea vânt, care te ia de pe picioare?!

Noaptea aceea a mâniei lui Dumnezeu a strâns multe familii de bucureşteni sub icoană. Fiecare şi-a reconsiderat păcatele, şi-a cercetat sufletul, întrebându-se ce jertfă personală ar putea face, pentru ca această urgie să nu ne şteargă cetatea de pe faţa pământului, căci trăim cu adevărat, în cel mai păcătos oraş românesc.

Adesea cădem în ispită, căci satana are un mod de a fi grăbit, de a ne presa cu nişte argumente ale orgoliului şi iubirii de sine, la care aproape e imposibil să rezişti. Dar Îngerul umblă să obţină repetarea probei, reexaminarea. Nu cumva am greşit din nebăgare de seamă? Să fim atenţi, căci lucrarea aceasta minunată a Păzitorului nostru se petrece mereu. Important este, măcar când ne conştientizăm căderea, să folosim ruşinarea inevitabilă, pentru a nu recădea. Dacă regretăm un păcat, nu se poate să nu ni se dea şansa de a-i demonstra Domnului că nu suntem aşa cum ne înfăţişează defăimătorul, cu trecătoarea lui victorie asupra noastră. Cumplit ar fi ca şi a doua oară să procedăm la fel, ţâfnoşi şi grăbiţi, trimiţând răspunsul la probă prin copy paste, fără nici o modificare de atitudine, de parcă ar fi o simplă defecţiune tehnică în transmiterea unui mail.

În noaptea taifunului, Îngerul Domnului a adunat din toate casele promisiunile de jertfă ale mamelor, ale copiilor şi ale bărbaţilor maturi. Cele mai mari oferte au venit din partea bătrânelor neputincioase. Şi totuşi n-au ajuns. Atunci o străveche biserică, împreună cu Sfântul Panteliomon, cu sfintele lui moaşte minunat lucrătoare în altar, s-a oferit spre jertfă.

Doar atunci, petarda şmecherului care a ţintit turla bisericii de lângă Foişorul de Foc s-a aprins. A nimerit chiar în fereastra înaltă, în jaluzele, căci turla însăşi era acoperită cu tablă şi unealta satanei ar fi ricoşat.

Jertfa a fost uriaşă, pe măsura păcatelor prosperului oraş: jertfa pompierilor care, ceasuri în şir n-au reuşit să stingă incendiul, fiind nevoiţi să taie acoperişul de tablă, ca să se strecoare spre căptuşeala de lemn, cuprinsă de foc; jertfa preoţilor şi enoriaşilor, care au încercat să salveze icoanele şi sfintele moaşte.

Bolta bisericii în flăcări, prăbuşită în interior la un moment dat, putea să rănească pe vreunul din ei, dar îngerii, lucrători cot la cot cu iubitorii de sfinţenie şi gata de orice jertfă, i-au protejat.În zori, vântul a slăbit, apoi, după încă o zi, a încetat.

Nu există eveniment care să se petreacă fără Voia Domnului. Să ne rugăm ca să-i desluşim învăţăturile ascunse. Să nu mai păcătuim cu uşurinţă, chiar dacă Iisus este gata să se jertfească iar şi iar pentru noi, spre iertarea neatentelor noastre căderi. Să ne rugăm mai mult unii pentru alţii! (un text de Elena Frandeş)

• Adevarul: Biserica Sfântul Pantelimon va fi [re]sfinţită duminică. Lucrările de refacere a lăcaşului de cult sunt în grafic

Biserica Sfântul Pantelimon, care a fost distrusă luni de un incendiu, va fi sfinţită duminică.

Primarul sectorului 2, Neculai Onţanu, însoţit de Ciprian Câmpineanu, episcop vicar patriarhal, au verificat azi dimineaţă stadiul lucrărilor de reconstruire a bisericii, ocazie cu care au stabilit că duminică, la ora 09.00, se va face o slujbă de sfinţire a lăcaşului de cult.

Programul zilei de duminică va mai cuprinde, de la ora 10.00, săvârşirea liturghiei în biserica refăcută după incendiul care a avut loc în cursul nopţii de luni.

Conform graficelor de refacere a bisericii, muncitorii au demolat şi curăţat resturile de la vechea turlă distrusă de incendiu şi se pregătesc să construiască o nouă cupolă, astfel încât slujbele religioase să se desfăşoare fără probleme în sfântul lăcaş de cult.

De asemenea, la solicitarea edilului sectorului 2 se înlocuieşte întreaga instalaţie electrică şi va fi schimbat acoperişul afectat de incendiu şi de apa folosită pentru stingerea acestuia.

La refacerea bisericii se lucrează în două schimburi, ziua şi noaptea pentru ca lucrările să fie gata în cel mai scurt timp.

Pentru ca toate lucrările de refacere să se realizeze fără probleme, episcopul vicar patriarchal Ciprian Câmpineanu a hotărât ca duminică, la ora 9.00, cu binecuvântarea patriarhului Daniel, să oficieze o slujbă de sfinţire a bisericii, iar de la ora 10.00 să continue serviciul religios programat să aibă loc în fiecare duminică.

În paralel, în curtea bisericii, o serie de enoriaşi spală şi curăţă icoanele şi obiectele de cult salvate de la incendiu şi le pregătesc pentru a fi repuse la locul lor, după terminarea lucrărilor de reconstrucţie.

Pentru bunul mers al lucrărilor de refacere a bisericii, Onţanu a dispus ca o serie de voluntari ai Detaşamentului Gărzii Civice al sectorului 2 să asigure respectarea măsurilor de pază şi protecţie a muncitorilor şi enoriaşilor veniţi să ajute la reparaţii şi igienizări.

Legaturi:

• MINUNEA ULUITOARE A BISERICII DE LA CERNOBAL, UNICUL LOC FARA RADIATII DUPA EXPLOZIA DIN 1986!

60 de ani de la nasterea in Cer

• Familia ortodoxa:

Arhimandritul Gherasim Iscu, mucenicul cu surâs blajin

(21 ianuarie 1912, com. Poduri-Bacău – † 26 decembrie 1951, închisoarea Târgu Ocna)

Părintele Gherasim L-a iubit pe Hristos din anii copilăriei. De la doisprezece ani a auzit chemarea Sa şi a intrat frate în Mănăstirea Bogdana. Se trăgea dintr-o familie de ţărani înstăriţi, lucru care nu l-a împiedicat să lase toate şi să aleagă o cale a renunţărilor şi a jertfei.

Înzestrat cu o inteligenţă deosebită, cu râvnă pentru studiu şi mai ales cu mare sete de rugăciune şi viaţă lăuntrică, a fost trimis de către mănăstire să-şi continue studiile, ajungând să absolve ca şef de promoţie nu numai Seminarul de la Neamţ, ci şi Facultatea de Teologie. Dorind o viaţă duhovnicească mai aspră, a ajuns la Tismana, mănăstire care îi „insufla mult respect şi devotament pentru drumul monahal”, aşa cum însuşi o spunea mai târziu. După încheierea studiilor, a primit pentru scurtă vreme ascultarea de stareţ al Mănăstirii Arnota – Vâlcea, iar în anul 1942 a fost trimis de către Mitropolitul Nifon Criveanu ca preot misionar în Transnistria.

Peste tot, Părintele Gherasim s-a sârguit, cu timp şi fără timp, zi şi noapte, să fie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu un preot adevărat, care să răspundă nevoii semenilor de dragoste, luminare şi rugăciune. Pentru sârguinţele sale pastorale, în 1943, acelaşi mitropolit l-a numit stareţ al Mănăstirii Tismana, ascultare pe care o va împlini cu vrednicie până în ziua arestării sale.

În anul 1948 nu era greu de găsit motive pentru a aresta pe cineva. Iar pentru Părintele Gherasim s-au găsit destule dovezi „incriminatorii”: o predică anticomunistă fulminantă ţinută de hramul mănăstirii, un ajutor dat celor din munţi care organizau rezistenţa şi multe altele… Toate acestea au intrat sub incidenţa Codului Penal ca şi „crime de uneltire împotriva ordinii de stat”. Ajuns în mâinile Securităţii, Părintele Gherasim a răbdat muceniceşte toate chinurile cu putinţă pe care le-au născocit minţile bolnave ale călăilor săi, fără să denunţe pe nimeni ori să recunoască învinuirile aduse. Se zice că, în urma îndelungatei anchete, Căpitanul Oancă ar fi obosit bătându-l şi-ar fi strigat: „Eşti nebun, toţi ceilalţi au recunoscut… şi tot cincisprezece ani vei fi condamnat!”

Calea Golgotei sale va trece apoi prin temniţele de la Aiud, Piteşti, Canal şi Târgu Ocna…

La sfârşit, Părintele Gherasim şi-a găsit odihna veşnică la Târgu Ocna, împreună cu Valeriu Gafencu, într-un cimitir fără mormânt şi fără cruce. A adormit cu rugăciunea lui Iisus pe buze.

Părutu-s-a în ochii celor mulţi plecarea lor de pe pământ pedepsire, dar ei sunt în pace, căci nădejdea lor era preaplin de Nemurire…

Mai departe, despre suferinta si moartea muceniceasca a Cuviosului Gherasim, staretul martir, si legatura cu Sfantul Mucenic Valeriu Gafencu, puteti citi la:

• PARINTELE GHERASIM ISCU – marturie cutremuratoare despre sfantul inchisorilor care A MURIT IN NOAPTEA DE CRACIUN impreuna cu tortionarul sau pocait
  

***

  Cum am ajuns din avocat profesor de religie
-  de vorba cu Ioan Iscu, nepotul Parintelui Gherasim Iscu -

-  Domnule profesor, de ce aţi renunţat la profesia de avocat în favoarea celei de dascăl?

- Nu a fost o renunţare deliberată. A fost o perioadă în viaţa mea când mi-am căutat sensul şi am vrut să dau conţinut vieţii mele, şi uşor-uşor s-a cristalizat în mintea mea dorinţa de a mă apropia de Dumnezeu. Pentru a mă apropia de Dumnezeu, am găsit de cuviinţă să urmez Facultatea de Teologie.

In perioada imediat următoare Revoluţiei, ne vizitau tot felul de persoane aparţinând confesiunilor neo-protestante, care încercau să ne explice Biblia. Eu am avut un sentiment de jenă, gândindu-mă că am studii superioare de Drept şi că provin dintr-o familie creştină în care am primit o  serioasă educaţie creştina, şi acum eram învăţat despre Dumnezeu de protestanţi, dintre care unii nu-mi inspirau nici un fel de încredere. Acest lucru a stârnit în mine dorinţa de a cunoaşte mai multe despre Dumnezeu, de a mă apropia de El. In plus, nu puteam să concep că voi ajunge la sfârşitul vieţii fără a-mi cunoaşte religia în care m-am născut…

- Dar care era relaţia dvs. cu Dumnezeu – de ati luat aceasta hotarare?

Părinţii mei erau nişte creştini practicanţi. Erau zile în care ne sculam toată familia la 12 noaptea şi făceam împreună acatiste, paraclise, catisme din Psaltire. Părinţii mei mergeau în fiecare Duminică la biserică. Pe tatăl meu nu l-am auzit niciodată înjurând. Ca în orice casă de ţăran, aveam ţuică sau vin, dar se consumau cu măsură, cu cumpătare. Părinţii mei ţineau posturile cu mare rigurozitate. Ţineau şi ziua de luni, iar în timpul celor patru posturi, lunea, miercurea şi vinerea mâneam fără ulei. Ei erau consideraţi habotnici de către ceilalţi oameni. Aveau impresia că suntem „pocăiţi”. Acest cuvânt, „pocăiţi”, m-a marcat mult în tinereţea mea, dar mai târziu am înţeles că noi toţi, creştinii, ar trebui să fim pocăiţi. Pocăinţa este o condiţie a creştinului adevărat, nu poţi să fii creştin dacă nu te pocăieşti cu adevărat de păcatele tale. Pocăinţa înseamnă regret pentru păcatele săvârşite şi totodată dorinţa de a te schimba, de a pune început bun. Din păcate, termenul acesta şi l-au însuşit nejustificat cultele neo-protestante. Ei toţi se cred „pocăiţi”. Astăzi omul aleargă după minuni, după senzaţional, după preoţi înainte-văzători, dar uită că sufletul trebuie curăţat prin căinţa de păcatele săvârşite. Sfinţii Părinţi au zis: „Mai mare decât cel ce face minuni este cel ce-şi vede păcatele“.

- Ce s-a întâmplat cu dvs. după ce ati parasit casa părintească?

Eu am intrat la facultate in plina perioada comunistă, când ideologia dominantă era cea atee. Aceasta, coroborat cu faptul că am urmat o facultate cu specific social-politic, m-a făcut să nu mai fiu acel creştin practicant. Din păcate, nici mediul în care am studiat nu m-a ajutat – nu am întâlnit în facultate nici măcar un coleg la care să simt că are o  relaţie  cu  Dumnezeu. Nu mă mai duceam la biserică, pentru că, dacă m-aş fi dus, aş fi fost depistat şi aş fi avut probleme – dar aveam în gând să reîncep să mă duc la biserică după terminarea facultăţii…

-    Ce ne puteţi spune despre Părintele Gherasim, al cărui nepot sunteţi?

-    Eu nu l-am cunoscut, a trecut la Domnul înainte de a mă naşte. Dar toţi oamenii care l-au cunoscut mi-au vorbit despre el numai la superlativ. A terminat şcoala primară în comuna Poduri cu 10 pe linie. Am găsit în podul casei lucrări şi teze de-ale sfinţiei sale. M-a surprins că nici una nu era corectată cu roşu. Ale mele toate aveau corecturi şi tata întotdeauna îmi arăta lucrările lui. Am întâlnit un coleg de-al lui care mi-a spus că avea calităţi intelectuale deosebite – nu numai că era primul din clasă, dar diferenţa dintre el  şi restul clasei era foarte mare, încât era privit ca un măgar între oi. Acelaşi lucru mi l-a mărturisit mai târziu şi un coleg de catedră. A intrat în monahism la o vârstă foarte fragedă – era în clasa a VI-a; acest lucru spune foarte mult.

Ce nu se ştie despre Părintele este că după absolvirea Facultăţii de Teologie a mai făcut vreo trei facultăţi şi ştia vreo şapte limbi străine. Bunica mea, mama lui, ne vorbea despre Părintele ca despre un om extraordinar de harnic – când venea acasă, schimba două vorbe şi apoi se apuca de treabă. Bunica mea a fost o femeie simplă, fără carte. Mi se pare extraordinar cum ea, o femeie analfabetă, a reuşit să crească un asemenea om. Şi de noi s-a ocupat, şi s-a străduit după puterile ei să ne apropie de Dumnezeu. Ne-a învăţat Rugăciunile începătoare, Crezul, Tatăl nostru. Bunica mea, după ce şi-a terminat obligaţiile familiale, adică şi-a crescut copiii, s-a călugărit. Şi pentru că accesul în mănăstiri se făcea foarte greu în acea perioadă, ea şi-a dus viaţa de călugăriţă în propria casă  părintească – trăia ca o pustnică în casa în care a copilărit, făcea multă rugăciune şi metanii.

In anul IV de Teologie am cerut dosarul Părintelui, crezând că voi descoperi mai multe despre viaţa sfinţiei sale. Din experienţa mea de avocat, primul lucru pe care l-am constatat a fost că acest dosar a fost „periat”, adică au dispărut multe aspecte din viaţa lui, persoane care l-au turnat, l-au torturat. Ce am reţinut din dosar a fost faptul că, în vremea arestării sale, era Stareţul Mănăstirii Tismana şi unii membri ai „Mişcării Naţionale de Rezistenţă” i-au cerut găzduire şi hrană pentru luptătorii anticomunişti – lucru pe care Părintele Gherasim l-a făcut cu toată inima. A fost arestat şi condamnat la zece ani de închisoare pentru „uneltire împotriva ordinii sociale“. In perioada detenţiei a trecut prin mai multe închisori: Piteşti, Gherla, Aiud, Canal, Târgu-Ocna. Părintele, prin jertfa sa, a ales calea care duce spre Rai. Eu, după ce am citit despre sfinţii închisorilor şi am aflat despre suferinţele pe care le-a îndurat şi Părintele Gherasim în temniţele comuniste, m-am gândit că şi el a intrat în ceata Sfinţilor.

A fost şi o întâmplare care, cumva, mi-a întărit această  convingere.   In anul 1993 treceam pe la o gură de metrou, când am întâlnit un călugăr despre care am aflat ulterior că ducea o viaţă de  nevoinţă  deosebită. Acesta,  deşi în jur era lume multă, a venit anume la mine şi mi-a zis că am un sfânt în familie. Primul meu gând a fost că sfântul despre care vorbea părintele ar fi fratele meu, Mihăiţă, care a murit la şase luni. Tata mereu ne zicea: „Nu vă întristaţi pentru el, nu-l plângeţi, pentru că el este sfânt!” Dar părintele acela mi-a spus că sfântul la care se referă este preot…

-  Simţiţi că vă ocroteşte?

-  La câţiva ani după această întâmplare, am avut un accident de maşină. Mergeam cu 175 km/oră şi am intrat pe un drum cu prundiş. Maşina s-a răsturnat şi s-a făcut praf – nu s-a mai putut recupera absolut nimic din ea, au venit cu platforma să o ridice. Dar eu am scăpat teafăr! Atunci am avut sentimentul că Părintele a mijlocit la Dumnezeu ca să scap cu viaţă.

-  Cât timp aţi fost avocat?

-  Am fost 10 ani avocat şi 10 ani consilier juridic.

-  Şi cum aţi ajuns profesor?

- M-am lăsat împins de val. Majoritatea colegilor mei de la Teologie, după terminarea facultăţii, s-au înscris la examenul naţional unic de intrare în învăţământ, ca o alternativă pentru cazul în care nu ar fi primit preoţia. M-am prezentat şi eu la acest examen, în urma căruia am obţinut un post la un liceu şi astfel am ajuns, din avocat, profesor de religie…

- Mai aveţi nostalgia anilor in care practicaţi meseria de avocat?

- Nu, pentru că din păcate nici unul din colegii mei nu era un creştin practicant. Majoritatea dintre noi ne declarăm ortodocşi, suntem botezaţi, dar nu avem o credinţă adevărată, lucrătoare. Mergem când şi când la biserică, mai aprindem câte o lumânare, poate unii ne mai şi spovedim de Paşti şi de Crăciun — şi cam atât! Mă mai întâlnesc cu foştii mei colegi, dar parcă ei nu sunt în acelaşi duh. Făcând Teologia, am descoperit oameni cu multe virtuţi, de la care am învăţat multe.

-  Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi un bun creştin?

- A fi un bun creştin înseamnă a fi într-o relaţie dreaptă cu Dumnezeu, să nu ajungi să fii prizonierul formelor. Noi, în general, ne lăsăm încorsetaţi de forme şi de tot felul de datini care te îndepărtează de o trăire autentică. Un creştin adevărat este un creştin care se spovedeşte şi se împărtăşeşte regulat. Nu poţi fi creştin adevărat dacă nu ai părtăşie cu Hristos. Unii dintre creştini, spunând „am credinţa în suflet”, cred că se pot mântui fără a frecventa biserica, fără a crede în harul preoţiei - preotul fiind cel care dă dezlegare de păcate şi cel care ne dă trupul şi sângele Mântuitorului. Totodată, toţi declarăm că trebuie să avem dragoste faţă de aproapele, dar eu nu mai văd dragostea dintre creştini!

- Cum Il putem mărturisi astăzi pe Hristos?

- Este foarte greu să-L mărturisim pe Hristos astăzi, când aproape tot ceea ce ne înconjoară nu mai are legătură cu Hristos. Mass-media nu în are pe Dumnezeu în centru, nu este interesată de promovarea valorilor şi a virtuţilor creştine — de fapt, mass-media  se leapădă de Hristos. Văd că în şcoli se face multă reclamă, se organizează tot felul de evenimente şi manifestări cu ocazia sărbătorilor păgâne preluate de la americani, dar când este vorba despre sărbătorile noastre creştine nu se întâmplă absolut nimic, sunt trecute cu vederea pentru că „nu mai sunt de actualitate” sau „nu sunt de bun augur“. Oamenii au pervertit valorile, binele îl consideră rău, iar răul îl socotesc bun. Ce citesc tinerii astăzi, ce filme vizionează, ce emisiuni sau show-uri urmăresc? Ei sunt rodul a ceea ce „consumă” din punct de vedere cultural. Dacă suntem îmbibaţi de false valori, atunci nu mai avem cum să ne identificăm cu Hristos şi cu valorile promovate de creştinism! Eu am crescut fără radio, fără televizor, deşi proveneam dintr-o familie cu posibilităţi. Astăzi, cum se spune şi în Sfânta Scriptură, din pricina înmulţirii fărădelegilor, dragostea celor mai mulţi s-a răcit. Astăzi sunt prea multe fărădelegi stimulate, favorizate de către mass-media şi care duc, uşor-uşor, la pervertirea oamenilor…

-  Ce se poate face pentru a se menţine o anumită moralitate în şcoli, cu atât mai mult cu cât auzim chiar de trafic de droguri?

-    Eu nu ştiu să se facă trafic de droguri în licee, dar, după cum îi văd pe tineri că se comportă, înclin să cred că unii dintre ei consumă plante etnobotanice sau chiar droguri mai tari, stupefiante. Sunt momente în care nu poţi să-i stăpâneşti, nu te poţi înţelege în nici un fel cu ei! De vină sunt cei care au decis legalizarea etnobotanicelor – dar probabil sunt mari interese financiare, dacă s-a admis aşa ceva. Singura soluţie de a se menţine o moralitate în licee este să revenim la creştinismul autentic. Prin ora de religie încercăm să le arătăm calea, dar o singura ora de religie este insuficientă, mai ales că nu avem şi susţinerea celorlalte cadre didactice în demersul nostru.

- Care sunt lucrurile pe care le regretaţi cel mai mult în viaţă?

- Regret că am stat atât de mult departe de Dumnezeu. Este cel mai minunat lucru să fii în Hristos şi în Biserică. Imi pare rău de fiecare minut petrecut în afara Bisericii. De când am făcut Teologia am înţeles sensul lumii şi sensul existenţei. Inainte de aceasta, nu aveam repere de a aprecia oamenii, faptele.

O modalitate de a mă apropia de Dumnezeu a fost rugăciunea. Acum simt altfel rugăciunea. Inainte vreme, rugăciunea mea se limita doar la rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Acum mă rog mai mult împreună cu soţia, facem acatiste, dacă avem o problemă de familie ne rugăm mai mult pentru a ne ajuta Dumnezeu să trecem peste ea. Şi este incredibil cum răspunde Dumnezeu la rugile noastre! Spune Dumnezeu că „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18:20) şi că „orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face” (Ioan 14:13). Şi cred că tot rugăciunea este o soluţie pentru neamul nostru! Dacă nu putem face ceva concret pentru binele neamului, măcar să trimitem rugile noastre Stăpânului ca să se milostivească de poporul acesta.

Raluca Tanaseanu

- interviu din nr. 7 (30) / 2011 al revistei “Familia ortodoxa”

Troparul Cuviosului, glasul al 3-lea:

Povăţuitor preaînţelept al călugărilor şi înger pământesc te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Părinte Antipa, înfrânându-ţi trupul cu nepătimirea şi luminând inimile credincioşilor cu strălucirea virtuţilor tale. Pentru aceasta te-ai făcut locaş preacinstit al Sfântului Duh şi în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale de la Dumnezeu, pe Care roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

Troparul Cuviosului, glasul al 5-lea:

Peste pământ arcuindu-te ca un curcubeu, ai ajuns din Sfântul Munte în Athosul de la miazănoapte, Valaam. O, Sfinte Părinte Antipa, mult lăudatule, asemenea mult minunaţilor bătrâni ai Moldovei te-ai făcut; şi acum, locuind în slava cerescului Valaam, roagă-L pe Hristos Dumnezeul nostru să ne povăţuiască pe calea îngerească.

Viaţa Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodeşti

Creştin ortodocşii îl prăznuiesc la 10 ianuarie pe Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti, singurul călugar athonit român care a fost trecut în rândul sfinţilor printr-o cano­ni­zare spontană, venită îndată după trecerea sa la cele veşnice. Acest cuvios părinte se numără printre cele mai alese roade duhovniceşti pe care le-a odrăslit binecuvântatul pământ al Moldovei. Viaţa lui a fost povestită de el egumenului Pimen de la Mănăstirea Valaam din nordul Rusiei.

S-a născut în anul 1816 în satul Calapodeşti, azi în judeţul Bacău, primind din botez numele de Alexandru. Tatăl său era Gheorghe Constantin Luchian, diacon la biserica satului, iar mama Ecaterina Manase, călugărită mai târziu sub numele Elisabeta.

In “Patericul Valaamului” gasim scris ca cei doi soti nu au avut copii mult timp, insa, in cele din urma, rugaciunile le-au fost ascultate si Dumnezeu le-a daruit un prunc pe care mama sa l-a nascut fara dureri si care din botez s-a numit Alexandru. Despre copilul Alexandru mai stim ca lua in manutele sale serpi veninosi si, spre mirarea si spaima tuturor, acestia nu-i faceau nici un rau. A învăţat carte la şcoala satului. Încă nu terminase şcoala când tatăl său a fost chemat la Domnul. Rămas orfan, a fost nevoit să înveţe meşteşugul legării de cărţi, pentru a contribui şi el la întreţinerea familiei.

La vârsta de 20 de ani, „fără de veste a fost cuprins de o negrăită şi minunată lumină, care i-a umplut inima de o nespusă bucurie”. Astfel, simţind chemarea către slujire lui Dumnezeu, a lăsat atelierul şi pleacă să-şi aline sufletul într-o sihăstrie moldovenească, îndreptând paşii săi spre Marea Lavra moldovenească Neamţ. Dar stareţul de aici nu l-a primit în obştea sa monahală. A mers atunci spre o mănăstire din Ţara Românească, se pare la Căldăruşani [dupa alte surse, Brazi - Vrancea, n.n.], ctitoria marelui voievod Matei Basarab, în care erau încă vii tradiţiile paisiene, moştenite prin ucenicii vrednicului de pomenire, stareţul Gheorghe. „Marele stareţ punea accent în obştea sa pe participarea regulată la slujbele bisericii şi pe ascultarea desăvârşită, cu dragoste şi neîncetată rugăciune”.

Aici fratele Alexandru s-a dovedit a fi cu luare aminte la toate cuvintele de învăţătură ale părinţilor duhovnici, nevoindu-se cu rugăciunea, cu postul, cu ascultarea, aşa cum se cuvine celor dornici de viaţă călugărească. Fără îndoială că va fi stăruit şi în citirea cărţilor folositoare de suflet, lucru pe care nu-l făcuse în copilărie.

Stareţul de aici l-a tuns în monahism, dându-i numele de Alipie. După doi ani a plecat la Muntele Athos, despre care îi vor fi vorbit unii din părinţii mai în vârstă care trăiseră în acea „grădină a Maicii Domnului”. S-a aşezat la Schitul românesc Lacu, unde se nevoiau mulţi călugări de neam român, fiind cunoscut de toţi pentru asprimea vieţii călugăreşti care se ducea acolo. Nu i s-a dat nimic din cele necesare vieţii pământeşti, aşa că s-a aşezat într-o chilie pe ju­mă­tate distrusă pe care a găsit-o. Aici, într-un ungher, a aflat o mică icoană a Maicii Domnului afumată. A dus-o la renumitul zugrav Paisie şi l-a rugat să o cureţe, iar după puţină vreme i-a fost înapoiată complet nouă, zugravul încredinţându-l că a devenit aşa în mod mira­culos, după o simplă curăţare. Era icoana făcătoare de minuni care a vindecat mulţi bolnavi, aflată azi la Mănăstirea Varlaam, de care Sfântul nu s-a despărţit întreaga viaţă. 

Timp de patru ani de zile a trăit în Mănăstirea athonită Esfigmenu, în nordul Sfântului Munte, mult ajutată de domnii moldoveni, precum şi de familia marelui mitropolit Veniamin Costachi (1803-1842). Acolo a primit şi „schima cea mare”, care cere post aspru, rugăciune şi slujire neîntreruptă, devenind „schimonahul Antipa”. Se pare că tot în aceasta perioada a fost hirotonit întru ierodiacon şi ieromonah. A trăit apoi într-o chilie, pe care a refăcut-o.

În anul 1860, Cuviosul schimonah Antipa, după o vieţuire de aproape 20 de ani în Sfântul Munte, se reîntoarce în Moldova. Tocmai atunci, doi îmbunătăţiţi monahi moldoveni care trăiau la Athos, Nifon şi Nectarie, au început să zidească Schitului românesc Prodromu, care va fi terminat şi sfinţit în anul 1863. Antipa a fost rugat să meargă în Moldova pentru a strânge ajutoare, în vederea terminării lucrărilor de zidire. A stat la un metoc din Iaşi (Bucium) al unei mănăstiri din Sfântul Munte. Numele său ajunge să fie cunoscut şi aici, încât era căutat de mulţi credincioşi, pentru care era o adevărată pildă de smerenie, de dragoste şi de trăire cu adevărat creştină.

Se îndreaptă apoi spre Rusia, având acelaş scop – strângerea ajutoarelor pentru Schitul Prodromu. S-a oprit la Kiev,  pentru a se închina moaştelor Cuvioşilor părinţi din Lavra Pecerska, după care a pornit spre Moscova, şi în cele din urmă spre Sankt-Petersburg, unde a primit felurite ajutoare de la mitropoliţii din aceste două oraşe, stareţi de mănăstiri şi credincioşi.

Chiar din primul an al sosirii sale în Rusia, a vizitat mănăstirea „Schimbarea la Faţă”, Valaam, situată pe o insulă din lacul Ladoga, în apropiere de Finlanda, care l-a impresionat în chip deosebit. Drept aceea, după ce a trimis ajutoarele la Schitul Prodromu, în noiembrie 1865 s-a aşezat pentru totdeauna la mănăstirea Valaam, şi anume într-o chilie de la schitul cu hramul „Tuturor Sfinţilor”. Aici şi-a continuat nevoinţele duhovniceşti, căutând să fie folositor obştei care îl înfiase. De altfel, în această mănăstire erau cunoscute tradiţiile paisiene, căci unii dintre monahii de pe vremuri fuseseră ucenici ai marelui stareţ de la Neamţ. Datorită vieţii sale alese a ajuns să fie cunoscut în părţile de nord ale Rusiei, încât era căutat de mulţi călugări şi credincioşi, pentru slujbe şi cuvânt de învăţătură. S-au format, sub îndrumarea lui, mai mulţi ucenici care l-au urmat în cele duhovniceşti.

Trecând mai multe trepte ale slujirii monahale şi a vieţi anahoretice, s-a învrednicit de marele dar călugăresc, devenind „văzător cu duhul”. Căci cunoştea gîndurile cele ascunse ale oamenilor şi pe mulţi îi povăţuia pe calea mîntuirii. Era de asemenea şi un mare părinte duhovnicesc şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atît în Carelia cît şi în Rusia de nord, încît mulţi monahi şi credincioşi iubitori de Dumnezeu îl căutau şi îi urmau învăţăturile.

In chilia lui nu era nici pat, nici scaun. Lunile, miercurile si vinerile de peste an, precum si in cea dintai saptamana a postului Sfintelor Pasti, nu gusta si nici nu bea nimic, iar in restul zilelor ii era de ajuns mancarea pe care o primea sambata la pranz.

Sfantul Antipa si-a cunoscut sfarsitul mai inainte cu trei zile, cand icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului s-a ridicat cu zgomot in aer si, in timp ce restul icoanelor din chilie au cazut, s-a asezat singura pe pieptul Sfantului. Dupa trei zile, în ziua de 10 ianuarie 1882, in chilia sa de la Valaam, in timp ce ucenicul sau ii citea Acatistul Maicii Domnului, Sfantul Antipa a adormit in pace, in varsta de 66 de ani. Va fi înmormântat în gropniţa de obşte a mânăstirii pe teritoriul schitului „Tuturor Sfinţilor” alături de paraclisul în cinstea Patimilor Mântuitorului, departe de patria sa, dar mereu cu gândul la ea.

În anii 60 a sec. XX mormântul stareţului a fost exhumat de către băştinaşii localităţii, cu scopul de a găsi obiecte de preţ. Dar dezamăgiţi, au săpat înapoi pământul, iar piatra funerară au lăsat-o ferită într-o parte. Pământul cu timpul s-a aşezat, cea ce a permis afla locul îngropării sale, atunci când au fost aflate moaştele cuviosului la 14 mai 1991, în urma slujbei Panahidei, oficiat de stareţul mănăstirii Valaam, egumenul Andronic (Trubaciov). De la moaştele aflate vine un miros bineplăcut. La slujba de preveghere de pe data 28 iulie 1991, în ziua pomenirii Sf. Întocmai cu Apostolii Marelui Kneaz Vladimir, moaştele Cuviosului Antipa au fost aduse în biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel”, iar în data de 24 septembrie 1991, în ziua cinstirii Cuvioşilor Serghie şi Gherman de Valaam – în biserica „Cuvioşilor Serghie şi Gherman de Valaam”, unde se păstrează până în prezent.

Cuviosul Antipa rămâne singurul călugăr moldovean care s-a nevoit în acest vestit centru a tradiţiei isihaste din nordul Rusiei.

Pentru că era cunoscut şi cinstit de toţi pentru vrednicia sa, unul din ucenicii săi, ieromonahul Pimen, i-a scris viaţa care s-a tipărit în anul 1883 la Sankt-Petersburg, în ruseşte, сu titlul „Замечательная жизнь иеросхимонаха Антипы” (Viaţa vrednică de pomenire a ieroschimonahului Antipa). Cartea s-a răspândit foarte rapid, încât în 1893 a văzut lumină a doua ediţie, tot la Petersburg. Faima lui de „sfânt” s-a menţinut atât în Rusia, cât şi la Muntele Athos, fie prin aceia care l-au cunoscut în timpul vieţii, fie prin cartea pomenită aici. Astfel că în anul 1906, deci la 24 de ani de la mutarea Cuviosului Antipa către Domnul, călugări aghioriţi de la mănăstirea rusească „Sf. M. Mc. Panteleimon”, din Sfântul Munte Athos, l-au trecut în Mineiul rusesc pe luna ianuarie, ziua 10, care s-a tipărit atunci în limba slavovească. Era deci vorba de o trecere în rândul sfinţilor fără un act oficial de canonizare din partea Bisericii, ci doar prin înscrierea numelui său în Minei. În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, l-a introdus în calendarul noastre în ziua chemării sale la Domnul, adică la 10 ianuarie, şi de a-l cinsti ca pe un „vas ales” al lui Hristos şi a-i cere să se roage pentru noi şi pentru a noastră mântuire.

Printr-un decret emis la data de 19.07.2000 de către Sanctitatea Sa, Alexei al II-lea, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusiei, Cuviosul Antipa a fost inclus în catalogul sfinţilor Bisericii Ortodoxe Ruse, data pomenirii fiind 10/22 ianuarie. Tot odată s-a binecuvântat zugrăvirea chipului acestui sfânt, luând ca exemplu cele existente în mănăstirea „Schimbarea la Faţă” din Valaam şi celui folosit în cadrul Bisericii Ortodoxe Române.

ÎPS Vladimir Cântărean (al Chişinăului), a dăruit în 2001 PF Teoctist o icoană cu o părticică din moaştele Sfântului, (pe care ÎPS Vladimir a intenţionat să o dăruiască mănăstirii înfiinţate la Calapodeşti), însă, din pronie divină, delegaţia nu a putut urca dealul spre sfântul aşezământ. Icoana a fost dată în dar în 2002 de PF Teoctist Mănăstirii Christiana din Capitală, unde se amenaja aşezământul social. Sfântul le ajută tuturor celor care se roagă aici cu credinţă, fiind vindecător al bolilor care nu şi-au găsit leac.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

surse:

pr. dr. Maxim Melinti (Chisinau)

Sfintii romani

Man. Christiana

Jurnalul national

Miriam Turism

• Acatistul Sfantului Antipa Atonitul

“Trebuie să fim cu luare-aminte: Evanghelia a fost dată prin Apostoli ca o carte pecetluită cu şapte peceţi. Cheia cu care deschidem şi despecetluim Evanghelia este sfinţenia!”

Vezi si:

“Eu simt ca sunt român! Si iubesc foarte mult pe românii ortodocsi!”

Facultatea de Drept, Bucuresti, mai 2000

Parintele Constantin Coman: Prea Cuvioşi Părinţi, iubiţi tineri studenţi şi onorată asistenţă, avem o deosebită bucurie în această seară ca, în programul binecunoscut al conferinţelor organizate de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România, să vă vorbească un stareţ Athonit. Este vorba de Părintele Arhimandrit Efrem, stareţul Manăstirii Vatopedi din Sfântul Munte. Imi revine deosebit de plăcuta sarcină ca, pe lângă oficiul de traducător în această seară, să îl prezint în câteva cuvinte pe Părintele Stareţ şi, de asemenea, cu voia dumneavoastră, am să încerc să vă prezint şi pe dumneavoastră Dansului, pentru că deja constituiţi o comunitate foarte bine conturată.

Mănăstirea Vatopedi este una din cele douăzeci de mari mănăstiri ale Sfântului Munte, cu o istorie de o mie de ani deja, care s-a bucurat în ultimul deceniu de un reviriment, de o renaştere extraordinară. Imi spunea Părintele Efrem că, după patru veacuri de viaţă de sine, Mănăstirea Vatopedi a revenit la rânduiala de obşte împreună, dealtfel, cu toate cele douăzeci de mari mănăstiri din Sfântul Munte. Este o renaştere pe care o trăieşte în general Sfântul Munte, mănăstirile athonite, însă nu numai mănăstirile mari, ci şi schiturile şl chiliile. Dar, între toate, aş îndrăzni să spun că Mănăstirea Vatopedi înscrie pagini de foarte frumoasă — ca să nu spun mai mult — istorie a monahismului contemporan.

Actualmente obştea Mănăstirii Vatopedi a ajuns la şapte zeci şi cinci de fraţi [intre timp deja in jur de 120, n.n.], proveniţi din aproximativ opt ţări, între care, cu bucurie vă spunem că se află şi un număr – destul de însemnat de fraţi proveniţi din România [printre ei si parintele Daniil Cotescu - vezi foto -, fiul faimosilor actori Octavian Cotescu si Valeria Seciu, co-traducator al Everghetinos-ului in limba romana - despre care puteti auzi o relatare interesanta a Domnului Dan C. Mihailescu, mai scurt AICI sau, mai pe larg, in emisiunea de AICI, n.n.], români deci, unii dintre ei chiar dintre ascorişti, să spunem. Este o mănăstire care se arată a fi foarte deschisă, care – îndrăznesc să spun – are o intuiţie foarte profundă a timpurilor pe care le trăim şi a nevoii extraordinare de reînfrăţire a popoarelor ortodoxe.

Părintele Efrem, pe care îl avem în mijlocul nostru din mila lui Dumnezeu în această seară, este egumenul acestei mănăstiri — stareţul, de fapt —de zece ani, deşi are numai patruzeci şi patru de ani. Eu sunt mai bătrân cu câţiva ani decât dânsul. Este de fel născut în Cipru; de fapt, mare parte din obştea Mănăstirii Vatopedi este formată din greci ci­prioţi, la care se adaugă, aşa cum spuneam, părinţi şi fraţi veniţi din alte şapte-opt ţări, nu numai ortodoxe.

Obştea Mănăstirii Vatopedi continuă tradiţia Părintelui Iosif Isihastul prin ucenicul direct al acestuia care îi poartă de altfel şi numele, Părintele Iosif Vatopedinul [adormit intru Domnul in 2009, n.n.], astăzi Părin­te duhovnicesc al fraţilor din Mănăstirea Vatopedi. Am făcut această menţiune întrucât, cu darul lui Dumnezeu, în ultimii zece ani, după cum ştiţi, s-au făcut multe traduceri din litera­tura duhovnicească grecească, între care şi o cunoscută lu­crare a Părintelui Iosif — Gheron Iosif, cum s-a tradus în limba română — „Mărturii din viaţa monahală” o carte de mărturii zguduitoare despre lupta şi nevoinţele monahului pentru dobândirea harului lui Dumnezeu. Obştea Mănăstirii Vatopedi, aşadar, este sub oblăduirea Părintelui Iosif Isihastul şi continuă tradiţia acestuia.

Am să mă limitez aici pentru că doresc şi eu, şi dumnea­voastră cred în egală măsură, să dăm cuvântul Părintelui Efrem ca să ne adreseze de la Sfântul Munte, de la Mănăsti­rea Vatopedi, din experienţa monahismului aghiorit contem­poran, câteva cuvinte introductive, după care va urma obişnuitul dialog între dumneavoastră şi dânsul.

Arhimandritul Efrem:

“Simt multă bucurie şi multă emoţie că sunt împreună cu dumneavoastră. Mă aflu în binecuvântata ţară a României şi vă aduc binecuvântarea Sfântului Munte. Vă aduc binecuvântarea Născătoarei de Dumnezeu care, după cum ştiţi, este Stareţa Sfântului Munte. Acolo, la Sfântul Munte, simţim că Maica Domnu­lui acoperă pururea pe monahii aghioriţi; simţim că Născă­toarea de Dumnezeu este cu adevărat Egumena Sfântului Munte, care poartă matern de grijă lumii întregi, dar în mod deosebit se mângâie şi se bucură purtând de grijă monahilor.

Deoarece, aşa cum subliniază Sfântul aghiorit Grigorie Palama — care şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Vatopedi şi a ajuns Arhiepiscop al Tesalonicului şi stâlp al întregii Ortodoxii —Născătoarea de Dumnezeu este, după Hristos, primul ascet şi primul sihastru. Intr-adevăr, Maica Domnului aflându-se în Sfânta Sfintelor, conform Tradiţiei Ortodoxe, era hrănită de Arhanghelul Gavriil nu numai cu paine pentru trup, ci acesta o învăţa şi întregul meşteşug al lucrarii minţii. Şi vieţuirea ascetică a continuat-o până la sfâr­şitul vieţii sale. După cum ne mărturiseşte un alt ierarh, Sfân­tul Andrei Arhiepiscopul Cretei, în locuinţa Maicii Domnului din Ierusalim, în Sion, din pricina mulţimii metaniilor pe care le făcea, au rămas urme de neşters pe podeaua casei.

Născătoarea de Dumnezeu, ca întâi-stătătoare a vieţii ascetice şi ca primă monahie — potrivit Sfântului Grigorie Palama — a primit dumnezeiasca iluminare şi cercetarea negrăitului si necreatului har dumnezeiesc precum nici o altă persoana de pe pământ. De aceea a şi înţeles în toată profunzimea mărimea iconomiei dumnezeieşti şi a priceput ca nici un alt om de pe pământ ce mare lucru este sfinţenia. Din acest motiv, întrucât monahismul este preocupat în mod deosebit de sfinţirea omului, Maica Domnului a cerut— conform Tradiţiei noastre —de la Fiul său şi Dumnezeul nostru, ca pe o favoare, să devină purtătoarea de grijă şi protectoarea vieţuirii athonite. Astfel, înzestrată fiind şi cu darul profetic, adresându-se întemeietorului vieţii monahale din Sfântul Munte, Sfântul Petru Athonitul — încă înainte de a se trans­forma Sfântul Munte într-un stat monahal ortodox — il îndeamnă să meargă la Sfântul Munte al Athonului, proorocindu-i cu claritate să meargă la „Muntele cel Sfânt.“ Deoarece ştia Născătoarea de Dumnezeu că acest Munte va deveni un loc al oamenilor sfinţi, va fi pământul acela care va primi lacrimile multor asceţi cunoscuţi şi necunoscuţi; ştia că Sfântul Munte al Athosului se va împodobi cu oameni virtuoşi care vor păstra Tradiţia şi vor slăvi Biserica Orto­doxă; ştia că Muntele cel Sfânt se va numi „Sfânt” pentru că locuitorii săi permanenţi, monahii aghioriţi, vor fi îndră­gostiţi de sfinţenie. Şi, continuând să se adreseze Sfântului Petru Athonitul, îi spune: „Mergi în Muntele cel Sfânt, în „Muntele meu”. Deci ea însăşi ne mărturiseşte că Sfântul Mun­te este alegerea Maicii Domnului.

Noi venim de la Mănăstirea Vatopedi, de la mănăstirea prin excelenţă a Maicii Domnului din Sfântul Munte, întru­cât Mănăstirea Vatopedi este împodobită cu şapte icoane făcătoare de minuni ale Născătoarei de Dumnezeu şi cu Prea Sfântul Brâu al Maicii Domnului. Prezenţa Sfântului Brâu în Mănăstirea Vatopedi este dovada unei binecuvântări deosebite din partea Maicii Domnului. {…}

Dacă ar citi cineva istoria Sfântului Munte ar vedea multe situaţii în care Maica Domnului cai a intervenit în chip minunat, ajutându-i pe călugări în nevoinţa lor ascetică. In mod deosebit l-a ajutat pe patriarhul monahismului athonit, pe Sfântul Atanasie Athonitul, care este ctitorul primei mari mănăstiri a Sfântului Munte, Marea Lavră. De multe ori, chiar pentru ajutor material, Maica Domnului a intervenit şi l-a ajutat pe primul egumen din Sfânittul Munte, pe Sfântul Atanasie. I s-a arătat sfântului, zicându—Si: „Eu voi fi iconomul şi purtătoarea voastră de grijă, ajunge  ca voi să vă îngrijiţi de împlinirea făgăduinţelor şi a datoriilor voastre călugăreşti.” Iar acolo unde i s-a arătat Maica Domnului Sfântului Atanasie se află icoana făcătoare de minuni „Iconomiţa”.

Sfântul Atanasie, în deosebita sa dragoste şi îndrăzneală pe care o avea către Născătoarea de Dumnezeu, a rugat-o să-i facă o favoare: să nu ardă niciodată Mănăstirea Marea Lavră. Căci trebuie să ştiţi că mănăstirile din Sfântul Munte, folosind lemne pentru încălzire, au fost de multe ori distruse de incendii. Aceste incendii au distrus — în istoria de o mie de ani a Sfântului Munte — foarte multe odoare de preţ ale mănăstirilor. Intr-adevăr, acum câţiva ani — îmi spunea un monah de la Marea Lavră — soba unui călugăr bătrân a pricinuit aprinderea chiliei sale şi, din cauza lui, începuse să ardă mănăstirea — pe la ora unu noaptea, când toţi părinţii dor­meau. Iar atunci s-a întâmplat următoarea minune: clopotul cel mare al mănăstirii a început să bată singur, încât s-au trezit monahii şi au apucat să stingă focul înainte de a arde mănăstirea, după făgăduinţa făcută de Maica Domnului Sfântului Atanasie.

V-am descris în câteva cuvinte o dovadă „măruntă” a grijii ce o poartă Născătoarea de Dumnezeu Muntelui Athos. Scopul meu a fost de a vă arăta că Maica Domnului iubeşte foarte mult monahismul, deoarece mănăstirile orto­doxe sunt o continuare a Faptelor Apostolilor. In mănăstirile adevărate se retrăieşte învăţătura evanghelică; în mănăstiri, în chip foarte amănunţit, este pusă în practică învăţătura Sfintei Evanghelii. Istoria unei mănăstiri, iubiţii mei, nu în­seamnă doar a şti cine a întemeiat-o şi cine a renovat-o, ci adevărata istorie a unei mănăstiri este cea nevăzută, căci is­toria sa se scrie cu lacrimile, oftatul şi nevoinţele călugărilor.

Din păcate astăzi oamenii, prin modul lor de viaţă, se înstrăinează de învăţătura evanghelică. Astăzi oamenii dau importanţă mai mult maşinilor şi civilizaţiei tehnice, amăgindu-se cu gândul că progresul civilizaţiei tehnice şi electronice le va rezolva problemele. Dezvoltarea aceasta nu numai că nu a rezolvat problemele omului, ci mai degrabă le-a înmul­ţit. Nu suntem, iubiţii mei, împotriva promovării civilizaţiei industriale, tehnice şi electronice, dar suntem categoric îm­potriva absolutizării preocupărilor umane în direcţia aceasta.

Din nefericire, omul contemporan, influenţat în mod deosebit de spiritul european — iar spiritul Europei este unul antropocentric, raţionalist, umanist — uită că este prin exce­lenţă o existenţă duhovnicească. Iubiţii mei, nu va reuşi să se împlinească în viaţa aceasta acel om care se îndeletniceşte numai de înaintarea sa profesională, economică sau socială, ci va reuşi în viaţa aceasta acela care va deveni tron al harului dumnezeiesc. Omul se împlineşte în viaţa aceasta dacă de­vine părtaş al energiilor necreate, dumnezeieşti, după cum ne spune Sfântul Grigorie Palama. De aceea, omul trebuie să se îngrijească de ipostasul său spiritual, pentru că astăzi oricine poate face tot ce vrea, poate spune tot ce doreşte, poate merge oriunde doreşte, poate împlini tot ce doreşte. Insă nu poate fi fericit, nu este bucuros. Tocmai pentru că omul a fost creat a fi părtaş al bucuriei. De aceea Hristos, după Inviere, s-a adresat oamenilor cu salutul „Bucuraţi-vă!” Şi când spunem, în mod teologic, că omul este părtaş al bucuriei înţelegem că este părtaş al harului dumnezeiesc. Bucuria (hara) şi harul (haris) au aceeaşi rădăcină etimolo­gică¹ ([hara]—bucurie,  [haris]—har). De aceea, la fiecare început de an, oamenii îşi urează unul altuia un an bucuros, un an fericit. Oamenii numai atunci îşi găsesc odihna când în inima lor se află această bucurie, această fericire.

Cât de tragic este însă când omul caută această bucurie păşind pe drumuri greşite şi, în loc să afle bucurie, găseşte o tristeţe insuportabilă! De aceea, aşa cum subliniază cu cla­ritate Sfântul Apostol Pavel, bucuria este rod al Sfântului Duh(Galateni 5:22). Pentru ca omul să găsească bucuria şi harul, Sfinţii Părinţi spun că trebuie să-şi pună în lucrare ipostasul său duhovnicesc; iar tronul ipostasului duhovnicesc este mintea omului. De aceea mintea este într-o permanentă mişcare, atât când omul este treaz, dar şi când doarme. Dumnezeu a făcut mintea omului într-o permanentă mişcare tocmai pentru a avea posibilitatea unei neîncetate împărtăşiri de dumneze­ire. De aceea monahii, Sfinţii Părinţi mişcaţi de Dumnezeu, au descoperit rugăciunea minţii, care este efortul permanent al minţi de a comunica cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama spune că una este a se gândi cineva la Dumnezeu şi altceva — foarte diferit şi foarte substanţial — este a avea permanentă comuniune cu Dumnezeu. Omul, spre a-şi atinge ţelul său spiritual, trebuie să aibă neîntrerupt această lucrare a minţii. Această învăţătură nu înseamnă că Evanghelia dispreţuieşte preocupările omu­lui în lumea materială — pentru că şi noi, cei care vieţuim la Sfântul Munte, cei care am plecat din lume pentru a ne ocupa cu o viaţă curată, duhovnicească, ne îndeletnicim şi noi cu lucruri materiale: clădim, zidim şi renovăm — şi trebuie să vă spun că, din fericire, astăzi Sfântul Munte este populat de tineri, îndeosebi monahi cu studii. Dar, cu toate că ne ocupăm şi cu aceste lucruri materiale, cea dintâi lucrare a noastră este cea duhovnicească. Pentru că monahismul dă urmare în mod deosebit cuvântului Domnului care spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6:33)

Deci, fraţii mei, modul de vieţuire care face să se împli­nească persoana umană este viaţa lăuntrică, întoarcerea că­tre lăuntru, rugăciunea minţii. După cum ne spune Sfântul aghiorit contemporan Gheron Iosif Isihastul, căruia noi îi suntem urmaşi duhovniceşti, trebuie ca omul — şi îndeosebi călugărul — să se desfateze cu această lucrare lăuntrică, ur­mând cuvântul proorocului David: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalm 45:10). Intr-una din arătările de după moarte ale lui Gheron Iosif, acesta i-a spus unui călugăr evlavios că salvarea omenirii stă în săvârşirea corectă a lucrării minţii.

De aceea mesajul pe care vi-l aducem de la Sfântul Munte este: pe cât puteţi, îndeletniciţi-vă cu rugăciunea lui Iisus! Din nefericire, astăzi oamenii risipesc mult timp cu nimicuri. Cei mai mulţi se vaită în permanenţă că nu au timp. Şi totuşi, dacă am face un control al felului în care îşi petrec timpul, vom vedea că pierd multă vreme cu lucruri fără valoare. De aceea, fraţii mei, atât cât puteţi, atât cât aveţi putere, să iubiţi rugăciunea, căci rugăciunea este mijlocul prin care vine dumnezeiescul har şi se înscăunează în inimă.

Problemele în viaţa omului s-au înmulţit foarte mult, iar aceasta se datorează faptului că oamenii s-au îndepărtat de vieţuirea corectă după Evanghelie. Astăzi oamenii se află continuu sub o presiune psihologică. Astăzi oameni sunt tulburaţi permanent, nu au nicicând pace înlăuntrul lor. Şi aceasta pentru că numai Hristos este pacea noastră, după cum spune Sfântul Apostol Pavel(Efeseni 2:14). Iar problemele din viaţa noastră nu se rezolvă prin a ne gândi la ele, ci se rezolvă atunci când ne rugăm pentru ele. De aceea, atât cât ne stă in putinţă, să fim încadraţi corect în Biserică.

Vin mulţi închinători astăzi la Sfântul Munte şi de multe ori ne prezintă pretexte, zicând că ei nu sunt buni creştini tocmai pentru că s-au smintit de purtătorii de rasă din ierar­hia bisericească, fie aceştia pe o treaptă superioară, fie pe una inferioară. Noi credem însă că acestea sunt numai pretexte pentru a-şi justifica viaţa păcătoasă. Noi le răspundem că, aşa cum nu renunţăm la ştiinţa medicală pentru faptul că există şi medici slabi, nici Biserica lui Hristos nu trebuie le­pădată pentru că există câţiva purtători nevrednici de rasă în slujba Bisericii. Să nu uităm că între primii membrii ai Bisericii, între cei doisprezece Apostoli, a fost şi fiul pierzării.

De aceea şi noi, din Sfântul Munte, ne rugăm pentru dumneavoastră şi vă asigurăm că vom continua să ne rugăm astfel încât şi Biserica Ortodoxă din România să înceapă a-şi regăsi strălucirea şi tradiţia de altădată. Noi, cei din Sfântul Munte, suntem datori în vecii vecilor Bisericii Ortodoxe Române!  Nu uităm că domnitorii români, după împăraţii bizantini, sunt ctitorii celor mai multe mănăstiri aghiorite! Nu uităm că prin Sfântul Munte au trecut nenumăraţi români, creştini evlavioşi, oameni sfinţi, care au adus flacăra Tradiţiei Ortodoxe neîncetat în această ţară şi care au lăsat în Româ­nia mulţi ucenici care au ajutat, la rândul lor, multă lume!

De aceea noi, Mănăstirea Vatopedi, încercăm să conti­nuăm această tradiţie, găzduind mulţi fraţi ortodocşi români aflaţi în pelerinaj, ajutând monahii români din Sfântul Mun­te şi având şi noi chilii româneşti în teritoriul deţinut de Vato­pedi. Pe cât putem, încercăm să găzduim pentru o vreme şi monahi din Biserica Română pe care îi îndemnăm să se în­toarcă şi să continue în ţara lor tradiţia aghiorită, deoarece nu trebuie să uităm că „dinastia” comunismului a traumati­zat viaţa ecclesială de aici.

Cunoaştem însă cu claritate, după făgăduinţă Domnului, că „porţile iadului nu vor birui Biserica” (cf. Matei 16:18). De aceea credem că Biserica Ortodoxă Română îşi va regăsi slava şi strălucirea de odinioară, va oferi multe vlăstare sfinte în spaţiul Bisericii şi cred că întreaga Biserică Ortodoxă va continua să se mân­drească cu credinciosul popor ortodox român. Amin, aşa să fie!”

Întrebare: Ca o primă întrebare, mai largă, îl rugăm pe Părintele Efrem să vorbească despre cum vede, ca Părinte duhovnicesc, tineretul de astăzi şi problemele cu care se confruntă?

Arhim. Efrem: Tinerii de astăzi sunt foarte zăpăciţi. Există însă şi un element pozitiv: faptul că sunt foarte zăpăciţi, încurcaţi, îi face să se întoarcă către Biserică. Acesta este lucrul care ne bucură.

[...]

Întrebare: Nu putem crea puţină confuzie dacă vorbim prea mult de bucuria duhovnicească fără a vorbi despre asu­marea suferinţei şi nevoinţa pentru rugăciune?

Arhim. Efrem: Dacă cineva vorbeşte despre bucuria du­hovnicească nu înseamnă că ignoră suferinţele şi ispitele vieţii. Hristos însă ne-a asigurat că, în ciuda suferinţelor pe care le presupune purtarea crucii, dincolo de toate acestea există în mod tainic şi minunat dulceaţa Sfântului Duh. Aceasta este bucuria duhovnicească, roadă a Duhului Sfânt. Oamenii virtuoşi n-au trăit niciodată zile bune, însă prezenţa harului îi bucura continuu. „Prin Cruce vine  bucurie la toată lumea”, spune imnografia Bisericii. Bine* (Părintele Efrem rosteşte de fiecare dată cuvântul „bine” în limba română)

Întrebare: Cuvântul „Vatopedi” înseamnă ceva în limba greacă?

Arhim. Efrem: Cuvântul „Vatopedi” are o însemnătate esenţială. Vine de la cuvintele batos şi paidioti([vatos]—tufă;  [pedion]—copil) deoarece, în acord cu tradiţia aghiorită — iar această tradiţie nu trebuie dispreţuită, deoarece Sfântul Munte este o civilizaţie mona­hală în viaţa căreia, încă de la început, transmiterea succe­sivă a „predaniilor” nu a încetat nici o clipă; de aceea, la noi, tradiţia este luată foarte serios în seamă — fiul lui Teodosie cel Mare, Arcadie, întorcându-se de la Roma la Constantinopol, în timp ce corabia plutea în apele Mănăstirii Vatope­di, fiind furtună şi aflându-se în pericol, s-a rugat Maicii Domnului ca să-l scape. In mod minunat, este adus în tufele de lângă Mănăstirea Vatopedi, aflând acolo şi icoana făcătoare de minuni „Vimatarissa” sau „Ctitoriţa”. Pentru această minune s-a zidit acolo mănăstire având ca prim cti­tor pe Teodosie cel Mare. Aşadar „Vatopedi”, aşa cum scriem noi în greceşte paidion cu ai, care se traduce „copil”, înseamnă „Copilul tufei”. Bine.

Întrebare: Cum putem dobândi liniştea trăind în oraş, unde este atâta poluare trupească şi sufletească?

Arhim. Efrem: Zgomotul nu ne poate împiedica a deve­ni fii ai păcii. Ceea ce ne împiedică a fi purtători ai păcii este păcatul. De aceea, omul care este corect încadrat în Biseri­că, care se hrăneşte din Tainele acesteia şi care se împotri­veşte păcatului, acela devine fiu la păcii, deoarece este în comuniune cu Domnul păcii. Acest om care dobândeşte pacea lăuntrică devine izvor de pace şi pentru mediul în care trăieşte. Un sfânt rus, Sfântul Serafim de Sarov, pe care cred că îl cunoaşteţi mulţi dintre dumneavoastră, zicea: „Dobândeşte pacea în inima ta şi foarte mulţi oameni îşi vor afla şi ei pacea alături de tine.”

Întrebare: In zilele noastre tot mai mulţi creştini orto­docşi relativizează adevărurile dogmatice ale Bisericii. Este posibilă mântuirea celor care de bunăvoie primesc învăţături eretice, cum ar fi reîncarnarea?

[...]

Întrebare: In viaţa de familie intervin tot timpul pro­bleme între soţi, între părinţi şi copii. Vă rugăm să ne daţi un sfat despre cum putem să ne rugăm, ce trebuie să facem.

Arhim. Efrem: Din păcate astăzi, în ceea ce priveşte ches­tiunea căsătoriei, sunt foarte multe probleme deoarece acolo, de multe ori, nu există harul Duhului Sfânt care să-i unească pe soţi într-un duh şi într-un gând. A se uni un cuplu într-un singur cuget, într-o singură inimă şi a deveni una, aşa cum a spus Hristos, acest lucru este o minune a minunilor care nu poate fi realizată decât prin prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Taina cununiei. Dacă acest lucru nu se întâmplă, desigur, vor fi foarte multe probleme, atât între soţi, cât şi între părinţi şi copii. De aceea, noi considerăm că nu este deloc potrivită oficializarea căsătoriei civile în ţările ortodoxe, pentru că este o dispreţuire şi o încălcare a Tainei cununiei. (Spre deosebire de România, în Grecia cununia religioasă are deplină recunoaştere în faţa autorităţilor statului, pentru neortodocşi rămânând căsătoria civilă).

Întrebare: Care sunt motivele pentru care Mănăstirea Vatopedi este cea mai deschisă mănăstire grecească din Sfântul Munte faţă de români?

Arhim. Efrem: Care sunt motivele?!… Nici eu nu ştiu!… Aşa vrea Pronia lui Dumnezeu!

Întrebare: Vă rugăm să ne explicaţi cuvintele: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”(Matei 5:3)

Arhim. Efrem: Cei săraci cu duhul nu sunt cei nebuni, aşa cum zic unii, ci sunt cei smeriţi cu inima. Explicaţia este deci foarte simplă: „Fericiţi cei smeriţi“. Atunci când Apostolii se tot întrebau în sinea lor: „Cine este Acesta care mer­ge pe ape, Care înviază morţi, Care porunceşte firii şi aceasta I se supune?”, Hristos le vine în întâmpinare zicându-le: „Nu vă întrebaţi între voi cine sunt Eu, ci «învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre»“( cf. Matei 11:29)

Întrebare: Sunt cinci-şase bileţele în care se cere să se răspundă la două întrebări: „Ce este smerenia?” şi „Cum se poate dobândi?”

Arhim. Efrem: Smerenia este o mare taină şi o mare mi­nune. Este o taină deoarece atunci când Sfinţii Părinţi vor­beau despre smerenie nu spuneau multe lucruri, ci ziceau că smerenia este „asemănare cu Dumnezeu”. Smerenia este o minune deoarece omul simte că fără Hristos este zero, tră­ind la modul absolut cele spuse de Iisus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). De aceea sfinţii, în ciuda faptului că erau înzes­traţi cu harisme — şi sfinţii ştiau ce sunt, nu erau proşti — erau însă smeriţi, deoarece se împărtăşeau neîncetat de Hristos cel smerit.

Întrebare: Dacă vreţi să ne vorbiţi puţin despre lupta cu gândurile din timpul rugăciunii.

Arhim. Efrem: In vremea rugăciunii diavolii sunt în aler­tă şi ne aduc în minte soluţii la toate problemele noastre, ne oferă soluţiile cele mai bune. De aceea, pentru că mintea este hoinară, plăcându-i să se plimbe de ici-colo, cel care se roagă nu trebuie să se sperie de această ispită [din timpul rugăciunii] ci, aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, atunci când mintea fuge, trebuie să o aducem înapoi. Făcând această lucrare, vine harul şi ajută încetul cu încetul mintea, întărind-o astfel încât să poată lupta împotriva răspândirii. Iar biruinţa este un dar curat al Duhului Sfânt, este o minune.

[...]

Întrebare: Duhovnicul mă povăţuieşte să merg la mă­năstire. Cum pot şti că voia lui Dumnezeu este să mă căsă­toresc sau să mă călugăresc? Câtă autoritate poate să aibă duhovnicul în această problemă?

Arhim. Efrem: Duhovnicul, referitor la atitudinea creştinului faţă de monahism, nu trebuie să aibă o poziţie autoritară, ci una consultativă. Cei care au gând de călugărie pot incerca, cu ştirea sau fără ştirea cuiva, să stea o vreme la mănăstire ca să vadă dacă sunt sau nu pentru monahism. Bine.

[...]

Întrebare: Ca studenţi ai Facultăţii de Teologie suntem nevoiţi să accentuăm mai mult latura ştiinţifică, care nu ne ajută în viaţa noastră duhovnicească. Cum să procedăm pentru a nu fi răniţi sufleteşte şi dacă credeţi că se poate schimba metoda actuală în care se practică teologia?

Arhim. Efrem: Teologia, desigur, este viaţă, iar teolog este acela în inima căruia vorbeşte Dumnezeu-Cuvântul (o Theos Lagos). Nu este respinsă însă nici partea ştiinţifică a teologiei. Noi combatem absolutizarea şi rămânerea numai în această „teologie ştiinţifică”. Bine.

Întrebare: „Ce trebuie să facem în perioadele de «se­cetă» duhovnicească? Cum să ne ferim de aceste stări?” Şi o altă întrebare: „Ce rol au în viaţa lăuntrică?”

Arhim. Efrem: Trebuie să facem răbdare. Omul care se nevoieşte va întâlni şi „schimbări” duhovniceşti (alloioseis). Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază faptul că până şi schimbările vremii aduc modificări în lumea lăuntrică a omului. Chiar şi oamenii cei mai virtuoşi au „schimbări”. Nu trebuie însă a le lua în seamă, ci să păşim privind numai înainte. Marea nu rămâne niciodată agitată de furtună şi nici cerul pururea înnourat, ori plin de fulgere şi trăznete. Schim­bările lăuntrice însă, de cele mai multe ori, ne îmbogăţesc în experienţa războiului duhovnicesc şi sunt necesare, aşa cum este necesară furtuna pentru ca marea să scoată la ţărm pie­trişul pentru construcţii. Bine.

Întrebare: Există foarte multe icoane făcătoare de mi­nuni. Reproducerile după aceste icoane au aceeaşi putere, sunt şi ele făcătoare de minuni?

Arhim. Efrem: De foarte multe ori harul unei icoane se transmite şi reproducerii sale. Una dintre icoanele noastre făcătoare de minuni este Maica Domnului „Pantanassa” care tămăduieşte îndeosebi pe cei ce suferă de cancer. Am trimis în Rusia vederi ale icoanei şi aceste reproduceri au făcut foarte multe minuni, înviind chiar un copil. Vestea aceasta s-a răspândit foarte mult la Moscova şi Patriarhul ne-a scris rugându-ne să facem o copie a icoanei „Pantanassa” pe care am dus-o acolo personal, aşezând-o la Mănăstirea Novopanski in Moscova. Această copie a „Pantanassei” face multe minuni.

Recent mi s-a întâmplat şi un alt lucru. In insula Andros in Grecia există o icoană izvorâtoare de mir. A venit la mine un pelerin care fusese în Andros şi luase de acolo o icoană de hârtie lipită pe lemn. Mi-a spus cu teamă că din ziua în care o cumpărase, icoana se umezeşte şi izvorăşte mir încontinuu. Apoi mi-a adus-o şi am văzut-o. I-am cerut să mi-o dea mie, dar bineînţeles, nu mi-a dat-o…

Întrebare: După câte ştim, la mănăstirea dumneavoastră există mai multe icoane făcătoare de minuni. Dacă s-a întâmplat în ultimii ani vreo minune cu ele, vă rugăm să ne povestiţi.

Arhim. Efrem: Atât de multe sunt aceste minuni, încât pentru noi reprezintă acum lucruri obişnuite. Sunt foarte nulte vindecări cu uleiul din candelele icoanelor făcătoare le minuni, ulei pe care îl trimitem bolnavilor şi se fac bine. Dacă ar fi să povestim minunile care se întâmplă la Vatopedi ar trebui să rămânem până mâine dimineaţă!

[...]

Întrebare: Ce putem face noi, ca profesori de religie, când în şcoala în care predăm vin protestanţi şi împart gra­tuit cărţi cu conţinut protestant şi traduceri protestante ale Noului Testament?

Arhim. Efrem: Lucrul cel mai important pe care putem să-l facem este ca în viaţa noastră personală să trăim învă­ţătura ortodoxă, viaţa ortodoxă, care este ea însăşi teologie. Dacă profesorii de religie ar trăi viaţa creştin ortodoxă, atunci ar fi oameni cu har, iar predicatorul cu har, în momentul în care vorbeşte, odată cu vorbele iese şi harul din gura sa, har care face ca cei care îl ascultă să-i primească cu uşurinţă cu­vintele. Şi atunci lucrarea lui reuşeşte. Iar meritul nu este „nici al celui care voieşte, nici a celui care aleargă, ci al lui Dumne­zeu care miluieşte” (cf. Romani 9:16).

[...]

Întrebare: De ce nu sunt primite femeile în Sfântul Munte?

Arhim. Efrem: Da… Asta o auzim peste tot, oriunde am merge. Se interzice intrarea femeilor în Sfântul Munte nu deoarece monahii ar avea un complex în faţa femeilor, aşa cum mi-a spus cineva. Dovada că nu au complexe este fap­tul că persoana cea mai iubită şi cea mai cinstită în Sfântul Munte este o femeie: Maica Domnului. Insă deoarece este un loc al fecioriei bărbăteşti, se interzice femeilor să intre „în curtea noastră”. Monahii însă ies, cu ascultare, din Sfântul Munte şi spovedesc femei, ajută la unitatea familiei şi evi­denţiază şi adevăratul rol al femeii, care este maternitatea.

Întrebare: Pictura bizantină şi muzica psaltică sunt doar o problemă de gust sau reprezintă ceva mai mult?

Arhim. Efrem: Pictura bizantină şi muzica psaltică sunt rezultate ale iluminării Părinţilor duhovniceşti, deoarece ex­primă, ca nici o altă artă, dogma ortodoxă.

Întrebare: Sunt câteva întrebări care vorbesc despre posibilitatea celibatului în lume şi despre căsătoria albă. Dacă aţi putea să ne spuneţi ceva în legătură cu aceasta.

Arhim. Efrem: Biserica nu acceptă cu uşurinţă aceste exagerări, cum este căsătoria albă. Biserica acceptă şi propovăduieşte înfrânarea de comun acord a soţilor. Un lucru negativ însă care se întâmplă de multe ori în căsnicie este acela că, de pildă, femeia merge la duhovnic şi acesta îi spu­ne: „Acum este Postul Mare, trebuie să vă înfrânaţi!” Iar femeia ia lucrul acesta literalmente, fără să aibă în vedere şi cealaltă jumătate a familiei — soţul. Şi de aici încep toate pro­blemele în căsnicie, deoarece acest mod total de înfrânare este o situaţie anormală. Cei care doresc căsnicie albă ar fi mult mai bine să se despartă, de comun acord, şi să meargă la mănăstire. Repet, dacă există o căsătorie albă în urma unui acord deplin al soţilor, atunci este acceptată de Biserică. N-o instituţionalizează, dar o acceptă, aşa cum a fost cazul Sfântului Ioan de Kronstadt. Dar aceste lucruri au nevoie de multe precauţii, deoarece există oameni excentrici care do­resc astfel de lucruri şi atunci provoacă situaţii anormale.

Întrebare: Vă rugăm să ne povestiţi mai pe larg despre câţiva Părinţi duhovniceşti pe care i-aţi întâlnit în Sfântul Munte. Mai pe larg!

Arhim. Efrem: Din nefericire pentru mine, deşi am întâlnit mulţi Părinţi duhovniceşti aghioriţi, pot spune şi eu ce se spune la Pateric: „Nu sunt călugăr bun, dar am întâl­nit foarte mulţi călugări buni”. Este binecunoscut acel aghiorit contemporan, fericitul întru adormire Părinte Paisie. La fel de binecunoscut este Părintele Efrem Katunachiotul care este frate duhovnicesc al Bătrânului nostru Iosif  Vatopedinul şi urmaş duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul.  Pe Gheron Iosif Isihastul nu l-am apucat în viaţă, acesta adormind în 1959, atunci când eu aveam trei ani. A trecut la cele veşnice în ziua Adormirii Maicii Domnului. Fusese înştiinţat că va adormi în această zi. Avea foarte mul­tă dragoste către Maica Domnului şi când îi pomenea nume­le, îl rostea mereu cu lacrimi. Ea însăşi l-a înştiinţat dinainte că va adormi în ziua Adormirii Născătoarei de Dumnezeu. A trecut la cele veşnice chiar în această zi, la apusul soarelui. Deja se neliniştea, crezând că s-a amăgit cu acea înştiinţare. Maica Domnului însă s-a arătat nemincinoasă şi, în seara sărbătorii Adormirii, şi-a dat sfinţitul său duh. Dar sunt mulţi alţi Părinţi şi, ca să vă vorbesc despre ei, ar trebui să rămânem până dimineaţă.

[...]

Întrebare: O întrebare de la un tânăr care este în scaun cu rotile: „Se poate face călugăr?”

Arhim. Efrem: Este greu să devină monah într-o mă­năstire. Dacă însă se presupune că ajunge în relaţie cu un părinte duhovnicesc, îi va putea face cumva pogorăminte. Acest lucru nu se poate realiza decât în relaţie personală cu un părinte duhovnicesc. Ar putea ajunge la o mănăstire cu mai puţini călugări, sau ar putea trăi călugăreşte acasă.

Întrebare: Vă rugăm să ne spuneţi câteva cărţi de care v-aţi folosit mai mult.

Arhim. Efrem: Cărţile care ne vor ajuta în viaţa noastră duhovnicească sunt, întâi de toate, Cărţile Evangheliei. Altă carte foarte importantă este „Scara”. O altă carte extrem de importantă, care din păcate nu o aveţi tradusă în limba ro­mână, este „Everghetinosul”. Cred că un monah român pe care l-am găzduit la mănăstirea noastră a început să o traducă.

Pr. C-tin. Coman: îngăduiţi-mi să-i spun Părintelui că este tradusă de domnul Academician Virgil Cândea, dar nu este încă tipărită şi îşi aşteaptă rândul în tipografia Institu­tului Biblic şi de Misiune al Bisericii. „Everghetinosul” este o colecţie asemănătoare cu Patericul.

Arhim. Efrem: Oricum, această carte trebuie tipărită cât se poate mai repede, pentru că este foarte folositoare. Desi­gur însă, toate cărţile Părinţilor sunt folositoare. Eu reco­mand de asemenea vieţile sfinţilor contemporani. Este un lucru îmbucurător şi faptul că avem în această seară o carte vatopedină, a Bătrânului nostru Iosif Vatopedinul, numită „Mărturie athonită”. Cu multă bucurie am auzit şi am con­statat că se traduc şi cărţile Părintelui Paisie, cărţi care vor ajuta foarte mult, precum şi „Viaţa” lui Gheron Iosif Isihastul şi „Epistolele” sale. Iar o carte extraordinară, foarte importantă, este „Viaţa” Sfântul Siluan Athonitul.

Studenţii: Şi a Părintelui Porfirie!

Arhim. Efrem: Şi a Părintelui Porfirie, desigur. Astăzi, când trăim timpuri de îndoială în ceea ce priveşte credinţa, fără doar şi poate vieţile părinţilor duhovniceşti contempo­rani ajută foarte mult la întărirea credinţei creştinilor.

Trebuie să fim cu luare-aminte: Evanghelia a fost dată prin Apostoli ca o carte pecetluită cu şapte peceţi. Cheia cu care deschidem şi despecetluim Evanghelia este sfinţenia! Pentru că aceeaşi Evanghelie o au şi romano-catolicii, şi martorii lui Iehova, şi protestanţii, dar din păcate nu o in­terpretează corect. De aceea, Sfânta Evanghelie s-a dat prin Apostoli, dar a fost interpretată de Sfinţii Părinţi, acesta este un lucru foarte important! De aceea, calea cea mai sigură de a studia Evanghelia este aceea de a studia pe Sfinţii Părinţi.

Întrebare: Cum se pot ridica cei care au avut o viaţă duhovnicească, dar din cauza „prietenilor” au căzut în pă­cate grele?

Arhim. Efrem: Pocăinţa este atotputernică! Mari crimi­nali, mari infractori, au devenit sfinţi ai Bisericii. Deci, dacă astfel de oameni au ajuns sfinţi, nimeni nu trebuie să deznădăjduiască! Omul care se pocăieşte are posibilităţi nelimi­tate. De aceea, niciodată să nu deznădăjduiţi. De multe ori — este o taină — Dumnezeu îngăduie ca un om care se nevoieşte să alunece, pentru că este un prilej de a se smeri şi astfel înaintează mult mai repede către sfinţenie. Este o mare taină căderea nevoitorilor! De aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu este rău să cadă cineva, ci este rău să cadă şi să nu se ridice”.

Întrebare: In condiţiile tot mai grele, din punct de ve­dere al credinţei, în România de astăzi, ce sfătuiţi să facă tinerii pentru a-şi păstra optimismul şi dreapta socoteală şi nu deveni fanatici sau resemnaţi?

Arhim. Efrem: Să aibă relaţii duhovniceşti cu oameni duhovniceşti. Şi când au relaţii cu oameni duhovniceşti şi cu un mediu duhovnicesc, nu au a se teme de nimic.

Întrebare: In încheiere, vă rugăm să ne adresaţi un cuvânt de sfârşit.

Arhim. Efrem: Eu pot să spun, aşa cum am amintit şi la inceput, că sunt foarte bucuros să mă aflu împreună cu dumneavoastră. Vă spun că, deşi sunt pentru prima oară aici, locul îmi este foarte familiar. Simt că în România există multă sete de Dumnezeu. Există, desigur, şi mult păcat, este insă mult dor de Dumnezeu şi cred că şi în România vom fi martorii unor zile mult mai bune. Noi nu vă vom uita niciodată, ci ne rugăm ca dumneavoastră, şi individual şi ca familie, să aveţi zile mai bune, duhovniceşti. Cred că mileniul care vine este mileniul Ortodoxiei. Aceasta ne-a spus-o si un anglican care a venit la mănăstirea noastră, care nu este o persoană necunoscută: Prinţul Charles. Deci lucrul acesta îl simt şi oameni care sunt în afara Ortodoxiei.

Astăzi sunt foarte mulţi care vin la Ortodoxie, care caută cuvântul ortodox. De aceea, niciodată să nu vă pierdeţi curajul, niciodată să nu vă temeţi, să nu deznădăjduiţi, să nu uitaţi prezenţa maternă a Maicii Domnului şi oricâte neca­zuri veţi avea, oricâte greutăţi veţi întâmpina, să vă ridicaţi ochii şi inima către Maica Domnului şi către Iisus Hristos, „şi Acesta răstignit“(cf. I Corinteni 2:2). Amin. Aşa să fie! (aplauze)

Preşedintele ASCOR: Mulţumim. Inainte de rugă­ciune, am dori să-l rugăm pe Părintele Sofian, care, după mult timp se află astăzi din nou în mijlocul nostru, să ne adreseze un cuvânt.

Arhimandritul Sofian: Cuvântul meu este scurt: îl ru­găm pe Părintele cuvântător să ne mai bucure încă cu ase­menea cuvinte, şi cu acest cuvânt: „Bine”.

Arhim. Efrem: Bine! (aplauze) Foarte bine! Eu simt că sunt român! Şi iubesc foarte mult pe românii ortodocşi! Ortodoxia va străluci iarăşi în România şi vor veni iarăşi zile de aur pentru Or­todoxie! Iar Biserica Română va scoate încă mulţi sfinţi, deoarece poporul român este din fire un popor mistic, românul este un om care prin caracter este pentru viaţa lăuntrică! Poporul român este un popor isihast! Iar un astfel de popor va da multe roade! Amin!

Arhim. Sofian: Noi considerăm cuvintele Sfinţiei Voas­tre o profeţie!

Arhim. Efrem: Eu cred, cu smerenie, că se vor împlini, Gheronda! Vor fi iarăşi oameni cu virtuţi care vor mângâia poporul şi care vor fi stâlpi ai Ortodoxiei! Duhul Sfânt nu a ieşit la pensie! Duhul Sfânt suflă unde vrea! Duhul Sfânt este cel care face sfinţi!

Preşedintele ASCOR: Mulţumim mult! Şi se cuvine să mulţumim şi Părintelui Coman pentru traducere şi Părinte­lui Stareţ Andrei de la Mănăstirea Poşaga [intre timp, exarhul Manastirilor din eparhia Alba Iuliei, n.n.], la iniţiativa căruia Părintele Efrem a venit în România.

Arhim. Efrem: Aş vrea să spun că faptul de a fi Părintele Constantin Coman la Facultatea de Teologie, pentru noi, aghioriţii, este o mare bucurie!

Pr. C-tin. Coman: (în greceşte) Cine să traducă asta? [...]

Arhim. Efrem: Nu cumva a spus invers decât am spus eu?!…

[...]

Arhim. Efrem: Hristos a înviat! Trăiască Ortodoxia!“

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi: