Război întru Cuvânt

“…Iată că bărbăţia nu înseamnă să fii mare cu trupul şi tare la războiul lumesc, ci se arată o formă nouă de bărbăţie şi un nou război: bărbăţia sufletească, care este o virtute, şi războiul cu patimile”. (Parintele Ioan Buliga)

Sfantul Ioan Botezatorul, cununa prorocilor. Are duhul mustrarii lui Israil, asa cum au toti prorocii. Are duhul strasnic, rascolitor al lui Ilie, duh de trambita apocaliptica. Si are duhul lui Isaia, al smereniei profetice, al tainicii cunoasteri a lui Mesia Rastignit, a unui Mesia venit sa ia asupra-Si pacatele noastre. Sumă a prorocilor si incununare a proorociilor, Sfantul Ioan Botezatorul este cel care vede Intrupat pe Cel asteptat, ravnit, vazut pana atunci ca prin ghicitura, de toate slugile trimise de Imparat la ingrijitorii viei, slugi ucise si alungate de acestia, asa cum ii vor face si Sfantului Ioan insusi.

Nimeni nu poate avea un simt mai acut al venirii Imparatiei Cerurilor decat Inaintemergatorul. Dar apropierea Imparatiei Cerurilor inseamna, negresit, sfarsitul imparatiei de aici. Acum doua mii de ani a fost infipt in pamant semnul ceresc al sfarsitului acestei lumi si al inceputului Ierusalimului Ceresc: Crucea. Prin ea imparatia de aici, aflata in totalitate sub stapanirea diavolului, a cazut, si a inceput Imparatia Cerurilor. Dar numai in facere, caci imparatia diavolului inca mai este, dar nu va mai fi, iar Imparatia Cerurilor este deja prefigurata – in Biserica. Continuare»

12 Comentarii »

…Si despre o prima strategie diversionista de abatere a atentiei de la cuvantul marturisitor

“Din punct de vedere social, se urmăreşte o uzurpare a predaniilor şi a drepturilor noastre, desigur, cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri….

Ştim că cereţi de la noi, păstorii voştri, o Biserică eroică, cu vigoare, care să aibă cuvânt profetic, cuvânt pentru tânărul contemporan. Nu o Biserică secularizată, ci una sfinţită şi sfinţitoare, o Biserică liberă, pastorind cu putere poporul sau, fără a se teme să ia poziţie faţă de sistemul viclean al acestei lumi, chiar dacă împotrivirea conduce la prigoană şi martiriu.

Biserica este singurul organism care poate să stea nemijlocit alături de om şi să îl sprijine. Biserică însă suntem cu toţii şi aceasta este puterea noastră şi puterea ei. La unitatea dintre păstori şi popor ţintesc negustorii de popoare, încearcând să o submineze. Ei ştiu că dacă vor „pierde” păstorul, cu uşurinţă se vor risipi oile şi le vor supune. Istoria ne învaţă că acolo unde s-a luptat împotriva lui Dumnezeu, de fapt înjosirea omului era scopul final.

Întruparea lui Dumnezeu este cea mai mare recunoaştere a persoanei umane. Biserica nu se opune guvernării, ci acelora care exploatând guvernarea şi ascunzându-se în spatele puterii lucrează să vă fure nădejdea. Aduceţi-vă aminte că, pentru mulţi specialişti în economie, prezenta criză este fabricată, urmărindu-se de către anumite puteri doar controlul mondial, nu şi iubirea de oameni”.

*** Continuare»

91 Comentarii »

Vezi si:

• Reeducarea azi: DUHUL BOLSEVISMULUI, LA LUCRU PRINTRE CRESTINI SI INSELAREA IDEOLOGIZARII “SISTEMICE”
• Fanatism si relativism – extremele pierzarii
  

Tema IDEOLOGIZARII credintei si a INSTRUMENTALIZARII ei pentru a sluji agende de alta natura (politica, sociala, economica,  [para?]militara, culturala, de notorietate si de putere, de succes si de castig de orice fel in lumea aceasta sau, pur si simplu, a unor patimi, ambitii si himere personale/de grup) revine mereu si mereu in actualitate, la fel ca si cea a justificarii folosirii fortei/violentei, imoralitatii sau, mai larg, a oricarui mijloc pentru atingerea unor scopuri presupus nobile.

Dilema: Barabas sau Iisus?, optiunea intre revolutia “sabiei” (sau a oricarei arme lumesti) si revolutia Duhului si a Crucii, a rastignirii de sine revine si ea, in forme noi, provocata de tot mai numeroasele denaturari si patologizari ale discursului ortodox in spatiul public, astfel incat ne determina sa repunem pe tapet raportul dintre noi termeni pe care multi dintre noi ii confundam: Ortodoxie sau Ortodoxism? Este ortodoxia un sistem sau o doctrina care lupta pe arena lumii cu alte sisteme? Prin raportare la ce sau la Cine se defineste in primul rand Ortodoxia? Si nu doar in teorie, ci in chiar modul nostru de a o trai cotidian si de a o marturisi…

Cu alte cuvinte: ce fel de Ortodoxie intelegem, asumam si practicam noi, oare una care nu se poate prezenta pe sine decat in permanenta, infierbantata, incordata si furtunoasa opozitie, dar una tot galagioasa, moralista si ideologica, la tot raul moral si ideologic al lumii? Adica, pana la urma, oferim doar un alt discurs, foarte mult imbibat de patimile noastre nevindecate, care se situeaza in acelasi plan secular si este exprimat, adesea, in acelasi registru agresiv,  triumfalist si vulgar, precum cel al adversarilor nostri? Ce se intampla atunci cand traim EXCLUSIV SI PRIORITAR sub zodia Ortodoxiei “anti-[orice]…”? Unde este aici acea “imparatie care nu este din aceasta lume”, unde este “legea cea noua” adusa de Acel Dumnezeu a Carui dragoste “atat de mare”…. aduce lumii un scandal si o nebunie cum nu s-au mai auzit? Si atunci de ce scandalurile si nebuniile pe care le provoaca sau pe care le afiseaza multi dintre cei care astazi striga public (chemati de… ei insisi) despre Ortodoxie sunt atat de comune, si de firesti, atat de obositoare si de tulburi, atat de… ale lumii, amestecandu-se jalnic in vacarmul si in marasmul general al insanitatii incurabile a lumii de astazi?

Unde mai este de gasit icoana vie si blanda a lui Hristos in mijlocul incrancenarii continue, duse pana la paroxism si la paranoia, de a identifica si a vana necontenit dusmani de toate felurile, absolut in orice si oriunde? Desigur ca acestia exista si ca este indispensabil a purta impotriva lor, in chip binecuvantat, un razboi intru cuvant, dar, oare, aceasta orientare eminamente negativa si polemica, saturata de o multime de exagerari,  plecata lesne spre zvonistica, barfa,  spre inchipuiri si banuieli spaimoase, sa ne fie chiar singurul sau principalul mod de definire, de afirmare si de manifestare a credintei? Daca, prin absurd, nu am mai avea dusmani si nici teme pentru care sa militam cu indarjire sticloasa, oare in ce fel ne-am mai putea  “marturisi” unii dintre noi crezurile? Sau nu cumva si in Rai ne vom plictisi daca nu vom avea, subit, pe cine suspecta, condamna si uri, pe cine sa huiduim si sa tragem de barba, si contra cui sa sarim la bataie? Oare pentru asta a venit Hristos in lume si oare aceasta este Evanghelia Sa? De aceea, pentru foarte multi, raiul trebuie numaidecat construit chiar aici, pe pamant, prin biruinta cu orice pret si prin orice mijloace asupra tuturor ticalosilor…

Iar apropo de Evanghelia de duminica trecuta, ne intrebam: cam cate pretexte mult mai subtile si mai perfide decat “tarina”, “boii” sau “femeia” ne serveste astazi vrajmasul, adaptat perfect la “slabiciunile” si la bolile crestinului contemporan, pentru a sta cat mai departe posibil de Cina lui Hristos si de nuntirea tainica a Duhului?

Ocazie cu care, pentru aceasta prima postare de problematizare, readucem in prim-plan, un fragment dintr-un articol mai vechi:

“(…)

Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat.

Lucrati nu pentru mancarea cea pieritoare, ci pentru mancarea ce ramane spre viata vesnica si pe care o va da voua Fiul Omului, caci pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatal”. (Ioan 6, 26-27)

Omul asadar cauta numai “painea”, adica numai cele pamantesti, vrea sa-si rezolve cat mai bine problemele din aceasta lume, sa aiba succes si confort in aceasta viata, sa scape de necazuri, de nedreptati, de constrangeri si privatiuni. De aceea au dat buzna multimile la Iisus, fiindca, asa cum intelegem din acelasi capitol de la Ioan, voiau sa-L sileasca sa le fie lor rege, acel rege terestru care sa le rezolve “problema painii” si care sa-i si elibereze de sub jugul romanilor. Hristos fugea de ei si de slava lor, ascunzandu-Se in munti si ei nu-L intelegeau de ce e asa “salbatic”; le-a predicat saracia si plansul, le-a binevestit fericirea celor smeriti si blanzi, iar ei tot pentru placerea si intaietatea in aceasta lume alergau; le-a propovaduit lor porunca iubirii si le-a fagaduit Legea cea noua, a Duhului, dar ei tot nu stiau “ai carui Duh” sunt, pana acolo incat si ucenicii Sai scoteau sabia sau voiau sa se pogoare foc din cer peste vrajmasi; a intrat in Ierusalim calare pe manzul asinei si iarasi n-au inteles nimic, ba chiar, in cateva zile, L-au si dat sa fie rastignit, preferandu-l pe zelotul Baraba… care, vezi bine, macar facea ceva concret pentru neamul lor, luptand cu stapanitorii romani!

Tocmai de aceea, in contrast, Antihrist va fi cautat, cerut cu insistenta si va fi pana la capat adorat de mase: pentru ca le va fi lor “regele” visat, regele caruia sa-i predea toata libertatea, dar care, sa le asigure in schimb, painea si circul mult dorite… Acela va fi regele care va savarsi “minunea” pe care Hristos a refuzat-o: de a preface pietrele in paini!

Si din viata “religioasa”, precum arata adesea si Cuviosul Seraphim Rose, omul firesc doreste sa ia, cu precadere, partea cea mai facila si mai exterioara, iar Hristos, daca se poate, sa i se faca lui, sluga, sponsor si chezas al unei fericiri pamantesti. Sau, intr-un chip mai subtil, sa faca din Dumnezeu un nume de fala si un prilej de autosatisfacere a eului si a vointei lor de legitimare a propriilor patimi, adesea foarte ascunse si propriilor ochi.

Foarte putini Il cauta pe Dumnezeu pentru El Insusi, dorind cu sinceritate si umilinta numai sa-L asculte si sa-I slujeasca, sa se pocaiasca de rautati, sa-si schimbe viata din temelii, sa omoare in ei omul cel vechi al patimilor, dar si mai mult, si mai greu: sa se lepede de ei insisi, de prejudecatile, de visele, de ambitiile, de gandirea si de voia lor! In locul aplecarii prioritare catre “omul cel tainic al inimii” si al anevoioasei si indelungii lupte cu duhurile care ne vrajmasesc dinlauntrul nostru, multi ne aruncam cu usurinta si ne irosim energiile exclusiv inspre lucrari exterioare, in cautarea febrila a satisfactiilor si a succeselor “duhovnicesti”, a rezultatelor palpabile si imediate. Continuare»

75 Comentarii »

Petre Ţuţea a trecut la cele vesnice acum 19 ani, în ziua de 3 Decembrie

Continuare»

22 Comentarii »

Partile anterioare:

• Alexandr Soljenitan: OMUL-FLUVIU, CU O INIMA MARE CAT RUSIA. MECANISMUL GULAGULUI (I)
• In cautarea “mainii calde a lui Dumnezeu”. SOLJENITAN SI CAUZELE PROFUNDE SI ESENTIALE ALE RAULUI DEVENIT TOTALITAR. De ce reusesc conspiratiile? (II)

Incheiem aici periplul duhovnicesc prin invatamintele expuse de martorul Gulagului omenesc, Alexandr Soljenitin, cu doua din textele sale esentiale despre natura raului in societate.

Asa cum invata si mult-patimitorul parinte al nostru nostru Gheorghe Calciu, inima noastra este terenul de lupta dintre bine si rau, un adevar atat de simplu pe care il uitam atat de des, desi ni-l spune Insusi Mantuitorul:

Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om. (Marcu 7, 21-23)

Asadar, nu sistemele de putere, oricat ar fi ele de perfectionate, il inraiesc pe om, ci ceea ce se afla inlauntrul nostru este decisiv, are ultimul cuvant. Daca nu ar fi asa, la Judecata ar trebui sa vina numai elitele blestemate, neaparat evreii, si niciodata noi, biete “victime nevinovate” care nu incetam sa ne autocompatimim… Dar sistemele (imperiile ca structuri de putere) pot zdrobi trupeste si social omul si lor li se poate da, cu adevarat, precum scrie in Apocalipsa, sa ii razboiasca pe sfinti. Lor si se poate da, de asemenea, sa ii ispiteasca pe oameni, prin intermediul ideologiilor, sa ne supuna acestor curse de amagire prin care ni se promite totul pentru a fi jefuiti de tot.

Dar daca esential, primordial, este ceea ce iese dinlauntru, atunci:

În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. (Efeseni 6).

Iar aceasta lupta este un razboi nevazut, caci nu cu foc vazut ni s-a dat noua sa ardem pe vrajmasi:

Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască. (Luca 9, 55).

Continuare»

29 Comentarii »

Mult ne straduim noi, oamenii, mult ne zbatem, dar prea deseori, nimic dobandim, nimic folosim, nimic adunam. Pentru ca nu adunam dimpreuna cu Hristos si in Duhul Lui, pentru ca lucram numai omeneste, mult prea-omeneste si nu stim sau am uitat fiii carui Duh suntem. Pentru ca ne bizuim doar pe ceea ce stim si pe ceea ce putem noi, pe vointa, ambitia si puterea noastra, pe faptele mainilor noastre, luam drept reper doar ceea ce corespunde masurii noastre meschine si pitice, confundand pe Duhul cel Sfant cu sangele nostru infierbantat, credinta in Hristos cu credinta in noi insine, ravna de Sus cu ravna cea trupeasca, cu zelul aprins al inimii cazute, nerabdator sa arunce plasa inainte sa fi invatat sa pescuiasca si inainte de a-i intreba pe mai-marii sai unde este locul propice de pescuit. Continuare»

14 Comentarii »

CALEA ORTODOXA

Sfintele Evanghelii ne relatează că în faţa lui IISUS orice om se afla pe sine, aşa cum era.

Soldatul nu se mai considera un apărător al păcii şi ordinii, demn şi impunător, ci un mercenar, o unealtă a poftelor celor bogaţi şi ale propriilor patimi… În preajma lui Iisus, de sub purpura împăraţilor ţâşneau vulpi şi hiene, iar din marii preoţi şi cărturari, duhoare de morminte văruite….

Unii dintre aceşti oameni, cutremuraţi de adevăr, începeau, îndureraţi, să mişte lăuntric, să se zbată întru inima lor, să înseteze să iasă din falsa lor identitate, din mocirla în care se scufundau până atunci fără să ştie, fără să simtă: începeau să-şi întindă mâinile sufletului către El: să se roage. Rugându-se, descopereau înlăuntrul lor o cărare de lumină pe care, înaintând cu credinţă, puteau străbate orice întuneric, orice neputinţă şi orice amăgire… Apoi, în acea lumină aflau o putere de viaţă, o putere care lărgeşte şi transfigurează inima, o tărie care unindu-se tot mai intim cu sufletul omului îl face asemenea lui Hristos: o putere de iubire…

Aşa se întâmplă de 2000 de ani…. Şi astăzi e la fel… Continuare»

28 Comentarii »

• Cititi pentru aceasta Duminica si: PORUNCILE LUI DUMNEZEU – CUM SA LE INTELEGEM? CE SA FACEM CA SA MOSTENIM VIATA DE VECI?

***

“În vremea aceea s-a apropiat un învăţător de lege şi, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat…”

“(…) Exista o categorie de oameni invatati, care, luand-o inainte, il ispitesc pe Dumnezeu. Oricine o ia inainte si nu ramane in invatatura lui Hristos, nu are Dumnezeu; Cel ce ramane in invatatura lui Hristos, acela are si pe Tatal, si pe Fiul. Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa (II Ioan 1, 10). Continuare»

34 Comentarii »

Pentru marele si durerosul praznic de astazi am ales spre citire Omilia Sf. Ioan Gura de Aur la Taierea cinstitului Cap al Sf. Ioan Botezatorul. Predica sa este o analiza a dezlantuirii unui lant de patimi care a condus la aceasta crima oribila – o ucidere multipla in plan duhovnicesc, precum se va vedea – urmata de un alt sacrilegiu nemaiauzit (capul Sfantului a fost aruncat intr-un loc de rusine).

Sfantul Ioan Gura de Aur arata cum impatimirea data de desfranare, de lux, de iubirea de dansuri si de petreceri, dar si de slabiciunea in fata raului, pe de o parte si cum rautatea oarba, pe de alta parte sunt “ingredientele” unui amestec letal pentru suflet, ce devine orb si capabil de cele mai mari faradelegi.

Irod, desi tiran si calcator de lege si prin inchiderea Sf. Ioan Botezatorul, avea un oarecare respect fata de acesta (asemanator cu teama amestecata cu respect pe care o avea Ahab pentru Sf. Ilie). Slabiciunea lui Irod, ca si a lui Ahab, fata de femeia sa, precum si nebunia dezmatului petrecerii, au dus insa la transformarea lui Irod din tiran calcator de lege in ucigas de prooroc.

Rautatea si veninul Irodiadei precum altadata rautatea si veninul Izabelei (sotia lui Ahab), pregatesc sfarsitul Sfantului, caci, dupa cum spune Sf. Ioan Gura de Aur (care a fost prigonit tot datorita rautatii unei femei, si ea tot imparateasa, Eudoxia!), femeia desfranata este “mai indrazneata si mai cruda decat orice om”. Si nu se refera aici la femeia care este muncita de ispitele trupesti si care se lupta cu ele, ci la cea care, prin hainele si gatelile mestesugite si prin miscarile sale provocatoare si lascive isi gaseste o delectare perversa in a atata si a provoca, cea care isi foloseste farmecul femeiesc si isi cultiva senzualitatea pentru a-si atinge scopurile, starnind pofte, stricand suflete si dand nastere la alte si alte pacate si faradalegi… Continuare»

6 Comentarii »

Parintele Adrian Fageteanu:

Biserica nu-i recunoaste ca mucenici pe cei care braveaza si isi primejduiesc de moarte vietile

“(…) Cel mai simplu este să nu bravezi. Să nu faci ca Petru: „Dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”. Prima dată a sporit numărul creştinilor în Antiohia Mare, atunci s-au numit „cristianii”. Pe urmă, în Miazănoapte, când Imperiul Roman de Răsărit a avut în Miazănoapte conducerea. În Apus nu propovăduirea a sporit numărul creştinilor, cât exemplu martirilor. Fiindcă în martiri a fost sămânţa creştinismului.

În Sud, pentru că Imperiul Roman cucerise demult Sudul, nu-i mai interesa ce se întâmplă acolo.Şi atunci creştinii s-au înmulţit fără prigoană. Dar ei şi-au spus: “noi n-avem nici un mucenic”, au bravat, s-au dus singuri la Roma să declare că-s creştini, iar Biserica din Răsărit, care conducea atunci toată creştinătatea, nu numai că nu i-a recunoscut ca martiri, dar i-a excomunicat pentru bravadă. S-au dus la sinucidere. Nu i-a prigonit nimeni!Deci nu bravăm la rugăciune, dar nici nu ne lepădăm de rugăciune. Şi n-avem voie să spunem ca Petru: „Dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”, ci „Doamne, ajută-mă, învaţă-mă, înţelepţeşte-mă, luminează-mă, întăreşte-mă, să nu Te părăsesc!”. (sursa)

Vezi si:

• Parintele Adrian Fageteanu: CINE BRAVEAZA GRESESTE!

NOTA: A se verifica si vedea ca si in cuvantul pe care parintele Adrian l-a dat in cazul cipurilor, a reluat, apasat, acest indemn, pe langa sfatul (care ramane valabil, acela de A NU PRIMI), la ne-bravare, accentuand ca mucenicia este un act care nu poate fi impus tuturor. Sfat complet nesocotit de cei care l-au primit si de cei care fac astazi mare caz de el si-i promoveaza: Continuare»

45 Comentarii »