Mai multe si mai adancite raspunsuri si completari la cele scrise, puteti gasi cercetand articolele:

Din Apologia Sf. Atanasie cel Mare, aparandu-se sfantul de cei ce il acuzau de lasitate pentru ca fugise de prigoana arienilor

Exemple din Scripturi în apararea fugii sale

Hai sa cercetam cele scrise în dumnezeiestile Scripturi despre unele ca acestea. Nu se dovedesc cu nimic mai prejos [decât babilonienii] si ca lupta împotriva Scripturilor, hulind virtutile sfintilor. Caci daca ocarasc pe cei care s-au ascuns de ucigasi si hulesc pe cei care fug de prigonitori, ce vor face când vor vedea pe Iacob fugind de fratele sau Esau si pe Moise fugind în Madiam de frica Faraonului? Ce vor spune, vorbind fara rost, despre David care a fugit de la casa sa de Saul, când acesta a trimis sa-l omoare, si s-a ascuns în pestera “schimbându-si fata lui” (I Rg. 21, 14) pâna când a ajuns la Ahimelec si complotul a încetat. Ce vor spune cei care pe toate le vorbesc usor vazându-l pe marele Ilie, care L-a chemat pe Dumnezeu si a ridicat pe cel mort, ascunzându-se de Ahab si fugind de amenintarile Izabelei? Caci si fiii profetilor atunci când au fost cautati s-au ascuns în pesteri de Abdie. Nici cu cei din vechime nu s-au întâlnit, nici de cele din Evanghelie nu îsi aduc aminte. Caci si ucenicii “de frica iudeilor” (In. 7, 13) au plecat si s-au ascuns, iar Pavel, fiind cautat de procurator în Damasc, “a fost coborât într-un cos peste ziduri si a fugit din mâinile celui ce-l cauta” (II Cor. 11, 33). Asadar ce motiv vor putea gasi pornirii lor când Scriptura spune acestea despre sfinti? Caci daca le vor reprosa si lor teama, înnebunind în îndrazneala, se vor defaima pe ei însisi, ca unii care lucreaza împotriva voii lui Dumnezeu si care nu cunosc desavârsit Scripturile. Caci în Lege era porunca de a orândui cetati de scapare pentru ca sa poata fugi cei cautati spre moarte. Iar la sfârsitul veacurilor venind Însusi Cuvântul Tatalui, Care a vorbit prin Moise, ne da iarasi aceasta porunca zicând: “Iar când va vor prigoni în cetatea aceasta fugiti în cealalta” (Mt. 10, 23). Si dupa putine [cuvinte] zice: “Deci când veti vedea urâciunea pustiirii, ceea ce s-a spus prin proorocul Daniel, stând în locul cel sfânt (cel ce citeste sa înteleaga) atunci cei din Iudeea sa fuga în munti, cel ce va fi pe casa sa nu coboare ca sa-si ia cele din casa lui; iar cel din tarina sa nu se întoarca înapoi ca sa-si ia haina lui” (Mt. 24, 15). Aceasta stiind-o sfintii o astfel de rânduiala de viata aveau. Iar cele pe care Domnul le-a poruncit acum, pe acestea le-a vorbit prin sfinti si înainte de venirea [Sa] în trup. Aceasta este rânduiala data oamenilor spre desavârsire, cea pe care Dumnezeu porunceste sa se faca. (…)

Timpul rânduit pentru toate

Ioan a descris acest [motiv al fugii] astfel: “Deci toti cautau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mâna pe El caci ceasul Sau înca nu venise” (In. 7, 30). Si înainte de a veni [ceasul] El Însusi a spus maicii [Sale]: “Ceasul meu nu a venit înca” (In. 2, 4), iar celor numiti frati ai Lui: “Vremea mea înca nu a sosit” (In. 7, 6). Si iarasi venind vremea a spus ucenicilor: “De acum dormiti si odihniti-va. Iata ceasul s-a apropiat si Fiul Omului Se va da în mâinile pacatosilor” (Mt. 26, 45).

Dar ca Dumnezeu si fiind Cuvânt al Tatalui nu este sub vreme ci Însusi este creatorul vremilor; si facându-se Om si alegând acest lucru arata ca timpul fiecarui om este masurat, dar nu timpul cel dupa soarta, cum înteleg unii dintre elini nascocind mituri, ci cel pe care, Însusi creator fiind, l-a rânduit fiecaruia, precum a voit Tatal. Acestea s-au scris si sau facut vazute tuturor. Daca, cum si cât este masurat fiecaruia, este ascuns si tainuit oamenilor, oricine stie ca, dupa cum este o vreme a primaverii si a verii, a toamnei si a iernii, tot asa “este o vreme sa mori si o vreme sa traiesti” (Eccl. 3, 2), dupa cum s-a scris. Astfel timpul a fost taiat neamului lui Noe, si, ca si cum ar fi venit vremea, au fost scurtati anii, în schimb lui Iezechia i-au fost adaugati cincisprezece ani (Is. 38, 5). Iar Dumnezeu, celor ce I se închina din inima, fagaduieste ca: “numarul zilelor tale îl voi plini” (Is. 23, 26): Avraam moare “plin de zile” (Is. 25, 8), iar David se roaga zicând: “nu ma lua la jumatatea zilelor mele” (Ps. 101, 25). Iar unul dintre prietenii lui Iov, Eliafaz, stiind bine aceasta a spus: “Catre mormânt veni-vei ca grâul copt la vreme si secerat ca snopul la vreme strâns în holda” (Iov, 5, 26). Iar Solomon, pecetluind glasul lui [Eliafaz], zice: “Sufletele nelegiuitilor vor fi ucise de timpuriu” (Prov. Sol. 11, 30). De aceea si îndeamna zicând în Eccleziast: “Nu fii peste masura de nelegiuit si nici nu fii morocanos, ca nu cumva sa mori înainte de vreme” (Eccl. 7, 17). Precum au fost scrise acestea, Cuvântul arata ca sfintii stiu ca timpul este masurat pentru fiecare om. Însa ca nimeni nu cunoaste capatul timpului este dovedit de David care spune: “Vesteste-mi putinatatea zilelor mele” (Ps. 101, 24), caci nu era vrednic sa afle ceea ce nu era cunoscut. De aceea bogatul, socotind ca va trai înca mult timp, a auzit: “Nebunule! În noaptea aceasta îti vor cere sufletul. Si cele ce-ai pregatit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20). Ecclesiastul se arata nadajduind în Duhul cel Sfânt si zice: “omul nu-si cunoaste vremea” (Eccl. 9, 12). De aceea si patriarhul Isaac a spus fiului sau, lui Esau: “Iata eu am îmbatrânit si ziua mortii mele n-o stiu” (Gen. 27, 2). (…)

Condamnarea martiriului voluntar

Si daca fugarii s-ar preda celor care îi cauta, nici aceasta nu ar face-o simplu. Caci Duhul Sfânt le-a vorbit ca sa iasa în calea [prigonitorilor] fiind iubitori de Dumnezeu si astfel aratându-si iarasi ascultarea si zelul lor. Asa a fost Ilie care a auzit de la Duhul si s-a aratat lui Ahab si profetul Miheia care a venit la acelasi Ahab si profetul care a fost chemat la altarul Samariei si l-a întors pe Roboam, si Pavel care a fost chemat de Cezar. Acestia nu au fugit de frica, sa nu fie, ci mai degraba au socotit fuga lupta si exercitiu pentru moarte. Caci aceste doua lucruri le-au pazit si le-au planuit bine, ca sa nu se aduca pe ei [jertfa] în mod simplu, aceasta însemna ca el sa se omoare si sa se faca vinovat de moarte si sa lucreze împotriva Domnului Care spune: “Ceea a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Mt. 19, 6); nici sa îndure vreun repros al lasitatii, încât sa slabeasca în fata necazurilor din timpul fugii care cer o osteneala mai mare si mai cumplita decât moartea. Caci cel ce a murit a încetat sa sufere, dar cel fuge asteptând în fiecare zi atacurile dusmanilor, socoteste moartea mai usoara; astfel cei ce s-au desavârsit în exil nu mor fara cinste, ci vor avea si ei lauda martiriului. De aceea si Iov, fiind de o mare barbatie a ajuns cunoscut fiindca a îndurat în viata suferinte atât de mari de la care nu ar fi luat pricepere daca era mort. Pentru aceasta si fericitii parinti, având o asemenea rânduiala de viata, nu s-au temut când au fost prigoniti, ci au aratat mai degraba barbatia lor sufleteasca si s-au închis în locuri înabusite si întunecoase, petrecând cu greutate. Si iarasi aratându-se vremea mortii nu au dat înapoi. Caci nu se mai îngrijorau ca se vor teme la venirea acesteia sau ca vor grabi judecata rânduita de Pronie sau ca lucreaza împotriva iconomiei ei care erau în asa fel paziti încât sa nu devina îndrazneti si sa se devina proprii cauzatorii ai fricii, dupa cum s-a scris: “Cel ce-si pripeste buzele frica-si va aduce siesi” (Prov. Sol. 13, 3). (sursa).

***

Despre martiriu (studiu)

(…) Libertatea aceasta de primire a mortii o arata Sfantul Ioan Gura de Aur cand vorbeste de cel mai tanar dintre fratii Macabei care “n-a fost legat, nici n-a avut nevoie de silnicia legaturilor, nici n-a asteptat mainile calailor, ci el insusi si-a fost lui si jertfa, si preot, si jertfelnic”. De aceea “s-a dat pe sine osandirii”: “Ca intr-un izvor de ape racoroase s-a aruncat in caldarea clocotita, pe care o socotea si baie, si botez.”

Aceasta insa are la baza credinta in Dumnezeu, si nu curajul, asa cum arata si Sfantul Ilarie de Pictavium, cand se refera la moartea mamei fratilor Macabei si la rugaciunea rostita de ea in fata regelui Antioh:

“Aceasta nu este indrazneala, ci credinta, nu orbire, ci misiune, nu manie, ci incredere”.

Pentru a exclude orice intelegere eroica a naturii umane in marturisirea martirica crestina, ca si interpretarea rigida a ei de catre montanisti, care prin caracterul lor naturalist nu aveau sa arate decat atitudini extreme si o data cu ele slabiciunile firii umane, Biserica primara a pus accent pe pregatirea interioara pentru marturisirea lui Hristos ce trebuie sa se implineasca in intreaga viata a crestinului. Aceasta intelegere a martiriului s-a impus inca din perioada apostolica, asa cum se vede in martiriul:

“Sa nu laudam pe cei ce se predau ei insisi, pentru ca nu asa ne invata Evanghelia.”

Sfantul Ciprian, episcop de Cartagina, va sublinia mai tarziu acelasi adevar:

“Fiecare trebuie sa fie pregatit sa marturiseasca credinta sa, insa nimeni nu trebuie sa alerge inaintea martiriului.”

Este avuta aici in vedere prudenta bazata pe smerenie, pentru a nu se expune ispitei, si pe iubire, pentru a nu provoca pe persecutori sa comita o crima. Este o mare diferenta fata de montanism, care a trecut din Frigia in Occident si “a ademenit spiritul puternic al lui Tertulian”.

Accentuand sobrietatea, incordarea sufleteasca, montanismul a vrut sa se inalte deasupra martiriului, condamnand ca un act de neincredere fata de Duhul Sfant orice efort al crestinilor de a se ascunde de persecutori. Ascunderea din fata acestora era pentru montanism un pacat mai grav decat apostazia, asa cum afirma Tertulian in lucrarea sa “De fuga”. Tertulian dezaproba cu indignare pe cei ce au cumparat cu bani ingaduinta persecutorilor. Biserica va fi insa mai putin severa si de aceea Petru de Alexandria in canonul 12 va lauda pe cei ce au folosit acest mijloc pentru a evita pericolul apostaziei si s-au aratat mai atrasi de Hristos decat de banii lor. (…). (sursa).

***

Montanismul a fost o secta aparuta in Frigia, indata dupa jumatatea secolului al II-lea. Montan – conducatorul sectei, considera ca Biserica a decazut, fiind influen­tata de lume, ca morala si disciplina. Montanismul apare astfel, ca o reactie contra acestei stari. (sursa).

MONTANISMUL

Montanismul a fost o mișcare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia (provincie din Asia Mică), catre anul 156 d.C., sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la crestinism, care sustinea ca abia in acea perioada istorica a inceput „Epoca Paracletului”, activitatea propriu-zisă a „Spiritului Sfânt” in biserica. Această activitate consta in a redresa disciplina si etica bisericii. In acest scop, fiecare crestin trebuia sa exercite harismele sale si sa paraseasca orice preocupare terestra inutila, practicând zilnic ascetismul, abstinența, postul, mărturisirea păcatelor. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al sfârsitului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profetiile si preoția femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata de biserica, reusind sa-l câstige in anul 207 d.C. pe Tertulian (150-255 d.C.). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina penitentiala practicate de biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de biserica oficiala, din cauza numeroaselor “harisme” si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500 d.C., miscarea montanista a disparut.

Montanus

Fondatorul mișcǎrii, Montanus, s-a nǎscut probabil în Ardabau, localitate situatǎ pe teritoriul Turciei de astǎzi, în prima jumǎtate a sec. II d.Cr. A aderat la creștinism prin anii 156-157 d.Cr. Dupǎ aceea, împreunǎ cu douǎ foste preotese ale zeiței Cibele, Maximina și Priscila, a început sǎ predice creștinismul. Susține cǎ a fost inspirat de Duhul Sfant sǎ declare creștinismul religie adevǎratǎ. Referinu-se la modul în care se manifesta Montanus Eusebiu din Cezareea scrie: “La început profetul pare a fi terorizat (en parekstasei), apoi se liniștește (adeia kai Aphobia), dupǎ care se roagǎ Duhului Sfânt, este cuprins apoi de o stare necontrolatǎ de extaz (akousios mania psyches). Unii cercetǎtori cred cǎ Montanus ajungea sǎ pretindǎ cǎ primea revelații direct de la Duhul Sfânt, el fiind acel “alt Mângâietor” din Ioan 14:16. Cu timpul, cei mai mulți dintre preoții creștini l-au acuzat pe Montanus cǎ lucreazǎ cu duhurile rele, și cǎ tulburǎ adevǎrata credințǎ. Ei au încercat sǎ-l opreascǎ din predicare, dar în multe pǎrți cei care au avut câștig de cauzǎ au fost montaniștii. Totuși, în cele din urmǎ, mișcarea a fost declaratǎ ereticǎ, iar montaniștii au fost excluși din biserci. Condamnarea oficialǎ de cǎtre bisericǎ a montanismului s-a întâmplat în timpul papei Zefferin (papǎ între anii 199 – 217 d.Cr.) (Sursa).

Legaturi:

“Doi oameni s-au suit la templu sa se roage: unul era fariseu, iar celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga intru sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu vroia nici ochii sa­-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul. Adevarat va spun voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta”. (Lc. 18, 10-14)

***
IPS Bartolomeu – predica in Duminica vamesului si fariseului – 16 feb 2003

(mai ales pentru prima parte)

***

Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

RUGACIUNE SI NON-RUGACIUNE

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi se face auzita in fiecare an in aceasta duminica premergatoare si vestitoare a Postului Mare si cred ca fiecare dintre dumneavoastra ati intuit deja ce vrea sa spuna ea, in mare.

Doi oameni: unul fariseu, iar celalalt vames.

Ar trebui sa cunoastem cu totii ca fariseii erau oameni din clasa cea mai inalta a societatii iudaice in vremea aceea, foarte buni cunoscatori si foarte atenti observatori ai Legii. De aceea si erau considerati la evrei oameni foarte drepti.

Vamesii nu erau functionari de vama, ca astazi, ci erau perceptorii care strangeau taxele si darile catre conducerea regatului si catre stapanitorii romani. Ei treceau, in concep­tia contemporanilor, drept cei mai pacatosi, pentru ca adeseori, in munca de a strange impozitele, ei nedreptateau, incasand mai mult decat le era randuit. Cel putin asa se credea despre ei!…

Asadar, un fariseu drept si cinstit de toti si un vames pacatos, nedrept si hulit de catre societate au venit la templu. Şi unul si celalalt s-au rugat. Se intampla insa ca fariseul „drept” s-a intors la casa lui „pacatos” si sanctionat de cuvantul aspru al Mantuitorului Hristos, in timp ce „pacatosul” de vames „s-a intors mai indreptat la casa sa”. Ce s-a intamplat? Unde a pierdut dreptul fariseu si unde a castigat pacatosul de vames si ce anume a rasturnat ierarhia valorilor atat de bine implementata in constiinta evreilor din vremea aceea, conform careia fariseul era un „sfant”, iar vamesul era un „ticalos”? Ce s-a intamplat la templu, dragii mei?

Haideti sa vedem ce a facut fariseul!

Fariseul a intrat in templu cu multa indrazneala, adica foarte sigur pe sine si, venind in fata, a „multumit” lui Dumnezeu, laudandu-se cu niste cuvinte ca acestea: „Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig“…

Ce a facut vamesul?

Vamesul, intrand si el, s-a oprit undeva in spate. Nu si-a luat indrazneala de a privi cu mandrie, ca fariseul care si-a contabilizat faptele sale cele bune prin comparatie cu cele rele ale altora ci, lovindu-si pieptul cu mainile, a cautat la propriile sale pacate, zicand: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul“!

Va intreb: a fost justa sentinta Mantuitorului Hristos, Care a indreptatit pe „pacatosul” de vames si a respins pe „dreptul” fariseu?

Unde a gresit fariseul?

Ei bine, fariseul a rostit o rugaciune cu totul neinspi­rata, pentru ca el aparent multumeste, dar multumirea lui se transforma in judecata aspra la adresa semenilor sai. De aceea, de fapt, el nu multumeste cu nimic lui Dumnezeu, ci doar se compara cu ceilalti oameni si chiar cu vamesul de alaturi, dispretuindu-l pe acesta si evidentiindu-si cu nerusinare „virtutile” sale. Ce mai face, inca? Isi etaleaza faptele sale cele bune, si nu minte deloc!… Fariseii chiar savarseau aceste fapte bune: posteau de doua ori pe saptamana cu mare atentie, ca nu cumva ceva necurat sa le intineze postul, si renuntau la a zecea parte din castigul lor…

Toate aceste fapte bune insa — si aici greseste crunt fariseul — se transforma in mandrie, judecata aspra a aproapelui si laudarosenie, in „rugaciunea” sa. Iata de ce spun ca rugaciunea fariseului este neinspirata! „Multumirea” lui se transforma in judecata critica, iar faptele lui bune se prefac in mandrie si laudarosenie. Poate fi rugaciunea judecata nemiloasa la adresa celorlalti oameni? Nu! Dar laudarosenia, poate fi rugaciune? Nicidecum! Fariseul, asadar, nu s-a rugat, de fapt, nicio clipa.

Ce a facut vamesul?

Vamesul a constientizat cu toata fiinta lui „unde” se afla si, mai ales, ce trebuie sa „spuna” intr-un loc ca acesta. A inteles ca „aici” trebuie sa se arate mai degraba constient de slabiciunile, decat de virtutile sale. Nici gand sa-si evidentieze calitatile, caci, va fi avut si el, poate, ceva bun in fiinta lui… Insa, nu venim la rugaciune pentru acestea! Nu venim la biserica sa ne laudam, sa ne comparam si sa-i judecam pe ceilalti, ci venim fiecare pentru slabiciunile, problemele, neputintele si pacatele noastre. Iata de ce Dumnezeu nu a primit decat rugaciunea vamesului: “Adevarat va spun voua ca acesta s-a intors mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta“. Astfel a inaltat Hristos pe vamesul dispretuit, hot si pacatos, mai mult decat pe fariseul care adunase atatea fapte bune…

Ce invatam din toate acestea?

Invatam ca, atunci cand venim inaintea lui Dumnezeu, sa nu ne comparam cu ceilalti oameni! Sa nu indraznim a fi mandri ori laudarosi, ca sa nu devina rugaciunea noastra judecata, iar faptele noastre cele bune, si asa foarte putine, sa se prefaca in laude, caci aceasta nu e rugaciune! Nu face „doi bani” o astfel de rugaciune in fata lui Dumnezeu!

Dar cum sa ne rugam?

Asa, ca vamesul: cu smerenie, interiorizandu-ne si rugandu-ne mai intai pentru noi; cautand cu pocainta la pacatele, slabiciunile si greselile noastre de fiecare clipa, gandurile murdare, cuvintele urate, ori planurile nedrepte pe care le urzim de multe ori impotriva celorlalti. Sa spunem lui Dumnezeu, in taina, un cuvant de iertare, de cerere si de ajutor pentru indreptare intai pentru noi, apoi pentru cei dragi noua: pentru cei de langa noi si pentru cei plecati dintre noi, rudenii, cunoscuti sau prieteni, pentru toti cei care au nevoie de ajutorul, iar nu de judecata noastra aspra si critica.

Iata ce am invatat astazi, dragii mei!

Am invatat ca, atunci cand intram in biserica, sa ne comportam ca atare. Am inteles ca, venind aici, nu trebuie sa ne intoarcem la casele noastre „neindreptati”, cum s-a intamplat cu fariseul. Sa rugam pe Dumnezeu sa ne dea smerenia vamesului si, mai ales, intelepciunea de a invata sa ne rugam, pentru ca rugaciunea noastra sa nu se prefaca in pacat — prin mandrie, judecata aspra la adresa aproapelui, ori laudarosenie — ci intru smerenie si gand de vinovatie sa-I cerem Domnului iertarea greselilor si indreptarea noastra, Amin!”

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

PARINTELE PETRONIU TANASE: Meditatie la Duminica vamesului si fariseului

“Cea dintai Duminica, a Vamesului si Fariseului, care ne prega­teste pentru Postul Mare, Sfintii Parinti au mai numit-o “vestitoare” a luptelor celor duhovnicesti, pentru ca prin ea, ca o trambita, ni se ves­teste pregatirea de razboi impotriva diavolilor, in postul care vine.

Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: “Usile pocaintei…”, “Cararile mantuirii…”, si “La multimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei judecati apropiindu-se inspaimantatoare. Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar in acelasi timp se iveste si o raza de nadejde; milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ea si Proorocul David: “Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta!”

Cele trei stihiri ne pleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem: Intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra paca­toasa; cu cutremur si cu teama de infricosata judecata; cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire. Simtamintele de teama si nadejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul intregului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la Utrenia fiecarei Duminici pana la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregatire ni-l da pilda evanghelica a Vamesului si Fariseului (Lc. 18, 10 – 14), la care cantarile si citirile Vecerniei si Utre­niei mereu ne vor indemna sa cugetam:

“Sa nu ne rugam ca fariseul, fra­tilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri. Ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand; Dumnezeule, milostiveste- Te spre noi pacatosii!”

Sau:

“Fariseul, biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati; iar vamesul, prin pocainta s-a invrednicit de daruri…”.

Precum ne talcuieste sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem s-o ago­nisim si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim, pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva diavolilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos. Acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degrab; si ca el toti cei ce s-au smerit, precum ne arata si minunata cantare de la vecernia Duminicii:

“Atottiitorule, Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din portile mortii, pe cea pacatoasa au mantuit-o din pacatele cele de multi ani, iar pe vamesul mai presus decat pe fariseul l-au indreptat”.

Iata, dar, ca smerenia curata degrab si usureaza povara pacatului, precum insusi Domnul o spune: “Tot cel ce se smereste se va inalta” (Luca 18, 14).

Dar inaltarea prin smerenie este mai mult decat curatire de pacate, indata ce omul se curata de pacat incepe sa lucreze harul, care salas­luieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune ca: “Domnul, celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea; pe de o parte ca usuca raul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica mandriei; iar pe de alta parte este prielnica cres­terii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei insa nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de talharii cei nevazuti, diavolii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfantul Maxim Marturisitorul:

“Cand omul se straduieste cu vir­tutea si constiinta duhovniceasca, se apropie de el diavolul mandriei, al slavei desarte, al dorintei de a placea oamenilor si al fatarniciei, care nu numai ca nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga”. (Rasp. Thalasie 56, Filoc. III).

Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: “Mari lucruri faci! postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat cei­lalti oameni”. Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostene­lilor, fiindca “tot cel ce se inalta se va smeri” (Luca 18,14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: “Chiar daca ati face toate faptele bune, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17,10).

“Lucreaza si pazeste” ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate faptele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de tilharii cei nevazuti. Iar puterea nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia. Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj­masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: “Oare cine poate scapa de ele?”. Si a auzit un glas zicand: “Smerenia”. Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Mare: “Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu“. Si l-a intrebat Avva Macarie: “Care este acel lucru?” A raspuns diavolul: “Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.

Iata dar, cat de minunate daruri are smerenia: curata cu lesnire tot pacatul; este prielnica cresterii virtutilor; este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru sfintita patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatam de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si sa ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impo­dobire cu virtuti. De aceea intotdeauna si nu numai in post avem tre­buinta de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe inva­taturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: “Asa sa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13,14); apoi S-a dat pilda de smerenie, zicand: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Mat.11, 19).

Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. “S-a smerit luand chip de rob pana la moarte de Cruce” (Filip. 2,8). De aceea, Sfantul Isaac Sirul a numit smerenia “vesmant al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost imbracat in toata viata sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este “Smerenie“, precum este “Dragoste”.

Indemnandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Despre aceasta cale a sme­reniei auzim la otpustul din Joia Mare:

“Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat noua calea cea mai buna, adica smerenia, cand a spalat picioarele ucenicilor si S-a smerit pentru noi pana la Cruce si la ingropare”.

Ne-a lasat deci smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Cu adevarat, cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: “Fara smerenie nu-i nadejde de mantuire” sau “Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”. Iar Avva Dorotei zice: “Mai mult decat orice, avem trebuinta de smerenie”.

Dar prin bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-l arata Mantuitorul cand zice: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 19). Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. “In lume necazuri veti avea”, ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apos­tolul adauga: “Cu multe scarbe ni se cade sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem “unde nu este durere nici intristare nici suspin”, sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca si aici, pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre si anume prin smerenie si blandete.

Inceputul innoirii noastre nu se poate deci face altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru sfantul si marele Post o incepem cu smerenia, ca sa traim in aceasta vreme si apoi cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vietii acesteia, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale vom avea odihna sufletelor noastre, in veacul de acum si in vecii vecilor”.

(din: Protos. Petroniu Tanase, Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului, Editura Trinitas)

***

VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

(meditatie duhovniceasca Razboi intru Cuvant)

Cand ascultam sau citim pilda vamesului si a fariseului, putem avea tendinta sa ne identificam foarte usor cu vamesul. Sau, oricum, se naste reflex si aparent justificat tendinta de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gand ascuns risca sa se strecoare si sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt ‘pacatos’ si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor! Eu nu sunt si nu vreau sa fiu ca fariseii care ii judeca pe ceilalti, vai, dar eu nu pot sa fiu asa, Doamne fereste, dar eu ii iubesc pe toti! Multumescu-Ti, Tie, Doamne, ca eu sunt un vames umil, care nu judec pe nimeni, eu iubesc pe toata lumea, eu nu gandesc de rau pe nimeni, eu fac ascultare si ii vad pe toti buni, pe toti ingeri, sufletul meu se incalzeste si se inaripeaza de cele mai calde simtaminte… Si uite-asa se face ca vamesul devine…. fariseu.

Cum e posibil sa cadem asa de rau? In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism si chiar cu putina autoironie. Astia suntem. Sa ne asumam asa cum suntem. Ce rost are sa ne punem fard peste fata sufletului, fie el si fard “duhovnicesc”? Mandria cea mare statea tocmai in inselarea de a crede ca era ceva de capul nostru, ca eram noi cine stie ce... Si ce daca am descoperit cat de uraciosi suntem de fapt? Vorba parintelui Rafail, abia acum ar trebui sa ne bucuram mai mult, pentru ca abia acum VEDEM!

Revenind insa la intrebare… Este posibil prin aceea ca noi ne amagim ca imitand sau traind prin inchipuire un anume comportament ori anumite stari si virtuti duhovnicesti dobandim deja smerenia vamesului. (Desigur, are si imitatia rolul ei formativ, insa numai daca ii stim masura si daca ramanem constienti ca… e doar imitatie si daca nu ne uitam scopul, daca mai tindem totusi spre autentic, spre interiorizarea reala a acelui comportament).

Gasisem scris undeva notata o idee foarte importanta:

“Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala….(…) Adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si, astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici deliberate si nici prefacute“,

Ne tradam insa sau suntem vaditi de constiinta noastra in momentul in care ajungem, prin aceasta, sa ne inaltam pe noi insine deasupra “fariseilor” pe care ii identificam neaparat in afara noastra… si pe care ne simtim indreptatiti sa-i judecam si sa-i dispretuim, cu “legitimitatea” si cu superioritatea celui pe care Legea cea noua l-a indreptatit si l-a inaltat. Pentru ca daca in trecut vamesii si desfranatii erau stigmatizati, iar fariseii erau “dreptii“, acum, iata, s-au inversat rolurile in privinta a ceea ce este “drept” inaintea lui Dumnezeu. Cu adevarat, smerenia si iubirea sunt virtutile Legii celei noi, Legii Harului. Dar tocmai de aceea acum riscul este mai mare ca fariseismul sa-si schimbe sensul si sa devina si mai subtil si mai rafinat, iar noii “drepti” sa fie tocmai cei care se cred si se inchipuie pe ei insisi smeriti, plini de iubire si de ganduri bune, ne-judecatori, etc.

Daca insa noi am urma cu adevarat vamesului din Evanghelie, atunci am face exact ceea ce a facut si el. Ne-am vedea, adica, pacatul nostru cu sinceritate, ne-am scarbi si umili de propria noastra fatarnicie si trufie. Am intelege si am spune ca “cel dintai dintre farisei sunt eu“. Fapta vamesului este pocainta, inima infranta si zdrobita, duhul umilit.

Apropo de umilinta… spunea parintele Rafail Noica despre faptul ca in limba noastra sensul cuvantului umilinta a fost falsificat – sensul sau primordial era cel venit pe filiera slavona, insemnand strapungerea inimii, smerenia, trairea profunda a pacatoseniei dar si a dragostei tamaduitoare a Adevarului. Falsificarea a intrat in momentul in care umilinta a fost “definita” pe filiera latineasca – de injosire, sau “sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere; slugărnicie; situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, ofensează; ofensă”. Paradoxal, tocmai o parte din aceste sensuri falsificate sunt astazi practicate si date ca exemplu de smerenie. Avem, de pilda, complexe de tip psihologic, care ascund fie o mandrie ranita, fie unele traume si le luam drept smerenie. Suntem fie pur si simplu slabi, tematori, dar n-avem curajul sa recunoastem si sa ne asumam firesc asta; fie, mai grav, suntem slugarnici, lingusitori sau acceptam cu perversitate situatii in care ne credem inferiorizati, complacandu-ne in false auto-victimizari.

• continuare la: VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

***

Ascultati:

• Corul Anghelos – Usile Pocaintei

• Psalt Sebastian Heltianu – Sa nu ne rugam ca fariseul…

• Psalt Sebastian Heltianu – Fariseul, de slava desarta…

***

Alte predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

Mândria Bisericii – monahismul. Exemplul Cuviosului Eftimie cel Mare

de Dragoş Dâscă

Poate că nici un alt cuvânt despre monahism nu este atât de tainic şi plin de noime duhovniceşti precum este cel al Sfântului Isaac Sirul: „vieţuirea călugărească este mândria Bisericii” („Cuvinte despre nevoinţă”, X). Şi iată, se poate îndoi cineva de acest lucru când nu trebuie decât să privească la chipul vieţuirii sfinţilor pe care îi prăznuim în aceste zile de ianuarie: Sfântul Antonie (17), Sfinţii monahi-episcopi Atanasie şi Chiril (18), Sfântul Macarie Egipteanul (19), Sfântul Eftimie (20) şi Sfântul Maxim Mărturisitorul (21)? Toţi aceşti stâlpi ai Ortodoxiei au fost monahi; dar să nu trecem cu vederea faptul că au plecat din mijlocul unora ca noi, oameni de lume cuprinşi de griji şi amestecaţi în tumultul veacului. Mândria Bisericii sunt creştinii care Îl urmează pe Hristos în lepădarea de sine până la jertfă, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, iar monahii sunt cei care le împlinesc pe acestea într-un mod desăvârşit.

Să ne oprim asupra sfântului prăznuit astăzi de Biserica lui Hristos, Sfântul Eftimie cel Mare, şi să vedem chipul în care vieţuirea sa adevereşte cuvântul Avvei Isaac Sirul. Cel ce-şi acordă un răgaz de la zăduful zilei şi citeşte Viaţa Cuviosului Eftimie va remarca o constantă a felului său de a fi, o caracteristică a întregii sale vieţi: dorinţa de a nu-L întrista pe Dumnezeu. Se spune că, pe când era adolescent,

„dorea să fie următor al dumnezeieştilor şi îmbunătăţiţilor bărbaţi [i.e. monahi]… săvârşea slujba pravilei cu frică şi cu umilinţă, aducându-şi aminte că se cuvine să slujeşti lui Dumnezeu cu frică şi cutremur, iar nu cu râs şi cu şoptire… Se întrista când unii spuneau deşertăciuni îl îndepărtau de la dumnezeieştile cuvinte”.

Vedem că sufletul său încă de tânăr nu suferea atingerea vulgară a acestei lumi; nu lăsa ca zgura păcatului să se prindă de inima sa. Mulţi zic că sfinţii nu au trecut prin aceleaşi ispite care ne înfruntă pe noi, că aşa au fost ei aleşi din pântece, aleşi să fie sfinţi. Dar iată că şi tânărul Eftimie a fost ispitit prin intermediul colegilor de studii care îl îndemnau la glume, bârfe, vorbire deşartă. Dar nu a suferit să-şi strice buna aşezare a sufletului său: în cele lumeşti se simţea îndepărtat de Dumnezeu.

Biograful Sfântului ne spune un alt lucru uimitor referitor la anii săi de tinereţe:

„în vreme de ispită rodea lui Dumnezeu dragostea şi răbdarea, iar în vreme de îndestulare, rodul lui era înfrânarea. Venind asupra lui gânduri de dezmierdare trupească, iarăşi odrăslea într-însul înţelepciune”.

Acest paragraf ne aduce la o altă constantă a vieţii sale: căutarea înţelepciunii prin purtare înţeleaptă. În Sfântul Eftimie s-a întrupat cuvântul Scripturii care zice:

„Eu, înţelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc ştiinţa şi buna-chibzuială… Eu iubesc pe cei ce mă iubesc şi cei ce caută mă găsesc” (Pilde 8, 12, 17).

Tânărul Eftimie nu a făcut nevoinţe suprafireşti, nu a fost la limita omenescului. Dar a dorit partea cea bună, care nu s-a luat de la el când, cu trecerea anilor, a fost asaltat de ispite mult mai mari: prefacerea interioară prin constanta supraveghere a gândurilor şi a purtării sale,

„pentru că de întreaga înţelepciune purtând multă grijă, a păzit nestinsă făclia fecioriei, împodobită cu untdelemnul milosteniei”.

Să luăm aminte la multa sa subţirime a minţii. Biograful spune că a biruit ispita desfrânării nu prin uscarea trupului şi purtarea de lanţuri şi haine de păr, ci prin înţelepciune. Adică, deşi tânăr, Sfântul Eftimie a arătat multă maturitate duhovnicească: ştia că războiul nostru, al creştinilor, este noetic. Minte împotriva minţii; duh împotriva duhului. Nevoinţa trupească e doar un mijloc pentru a uşura încordarea minţii în luptă. El putea opri gândul înainte de a intra în inimă dar nu fiindcă avea Sfântul o putere căpătată de la naştere, ci fiindcă purtarea înţeleaptă şi osteneala de a-şi ţine gândul doar la cele plăcute lui Dumnezeu a creat în el deprinderea binelui, o sensibilitate care reacţiona la primul atac al furnicoleului.

Şi mirenii pot fi smeriţi dar ei practică o smerenie cu limite impuse de nevoile familiei, de specificul serviciului, de datoria civică. Monahii însă sunt chemaţi să devină vase neîncăpătoare ale smereniei; chenoza lor este neîncetată. Nici în acest aspect Sfântul Eftimie nu a fost mai prejos. „Din copilărie iubitor de monahi”, după terminarea studiilor Eftimie s-a călugărit. A fost făcut – să reţinem – fără voia sa preot, apoi proestos peste Mănăstirea Sfântului Polieuct. Dar fiindcă grijile îl împiedicau de la lucrarea faptei bune, „urâtorul de slavă” Eftimie a ales să redevină un simplu monah şi a plecat la Ierusalim, închinoviindu-se în Lavra Fara. Aici, ne spune biograful,

„covârşea pe toţi cu răbdarea, blândeţea şi cu smerita cugetare a inimii”.

Din nou remarcăm faptul că Sfântul Eftimie nu este lăudat pentru mari fapte ascetice, ci pentru lucrarea omului dinlăuntrul inimii (cf. Corinteni 4, 16).

Monahismul este mândria Bisericii fiindcă monahii sunt creştinii care îşi îmbrăţişează credinţa fără rest. Nu lasă loc târguielii şi compromisului cu propriile jurăminte depuse la Taina călugăriei (aşa cum este numită şi considerată în Athos). Fidel Miresei sale, Biserica, Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare nu a avut decât o singură dorinţă, care îi străbate ca un fir roşu întreaga viaţă: de a nu-L întrista pe Dumnezeu.

Vom încheia acest cuvânt cu mărturisirea de credinţă a Sfântului Eftimie, care, în vremuri de prigoană a ales să nu-L întristeze pe Dumnezeu prin lepădarea de Ortodoxie. Cuviosul Eftimie: un pustnic din Fara, un părinte pentru mii de fii duhovniceşti, un creştin care a înţeles că nesocotirea dogmelor Îl alungă pe Dumnezeu din inimă.

Păsările răpitoare au şi acum cuiburi, vulpile prea multe vizuini iar Fiul Omului găseşte prea puţine inimi neîntinate de făţărnicie, inimi unde să-Şi plece capul.

„Mărturisirea de credinţă” a Sfântului Eftimie referitoare la Sinodul de la Calcedon (451):

„Din toate cele ce s-au cercetat şi s-a făcut de acest sobor, n-am citit ceva; iar cât despre hotarul cel alcătuit de dînsul, nimic nu am a-l prihăni pentru rea slăvire, pentru că laudă credinţa celor 318 Sfinţi Părinţi din Niceea şi mărturiseşte a urma învăţătura neclintită şi nestricată. Apoi învaţă a urma Sfinţilor Părinţi celor 150 din Constantinopol şi a celor din Efes, contra lui Nestorie rău-credinciosul. Iar pe Chiril, întâiul şezător al Alexandriei, îl numeşte luptător şi învăţător al dreptei credinţe. Apoi pe Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare o propovăduieşte, zicând că dintr-însa S-a născut după trup singurul născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Deci, recunoaşte amândouă naşterile, adică pe cea veşnică din Tatăl şi fără trup şi pe cea sub vreme, din Fecioara Maică, cu trup însufleţit; după aceea, recunoaşte două firi în Hristos, dumnezeiască şi omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite. Iar cei ce îndrăznesc a împărţi, ori a despărţi unirea negrăită şi nedespărţită după Ipostas şi cei ce zic că prin trup s-a făcut schimbare în Cuvântul lui Dumnezeu, şi care socotesc trupul Celui singur născut a fi de o fiinţă cu dumnezeirea, cum şi cei ce zic că este amestecare a Cuvântului cu trupul, unii ca aceştia sunt ca şi păgânii. Drept aceea şi noi când auzim despre două firi în Hristos, nu socotim cu totul despărţire în ipostasul lui Hristos cel unul alcătuit; dar mărturisim şi deosebirea firilor, după cum zice cel între sfinţi, Chiril al Alexandriei”.

Legaturi:

Sfinţii ierarhi Atanasie şi Chiril al Alexandriei – pilde de vieţuire creştină într-o lume care Îl urăşte pe Hristos

Dragoş Dâscă

Istoria nu ne mai poate surprinde cu nimic. Revoltele în numele unei umanităţi dezumanizate, războaiele de cotropire pentru a dobândi resurse şi poziţii vitale, isteriile eshatologice, necredinţa şi dispreţul generalizat faţă de Biserică au mai pustiit şi în alte veacuri lumea creştină. Răcirea inimilor, lipsa cărărilor dintre fraţi, obscenitatea generalizată, diluarea dogmelor în numele „iubirii frăţeşti” nu sunt ispite noi, nemaiîntâlnite în istoria Bisericii. Toate aceste tulburări au fost născute şi sunt întreţinute de un spirit mort dar în acelaşi timp bătrân, mai bătrân decât multe cete îngereşti. Înţelepciunea lumii este înţelepciunea lui. Strălucirea lumii este mândria lui. El se făleşte cu căderea lumii în păcat fiindcă la Judecată acest spirit mort se va lăuda în faţa lui Hristos cu cei care i-au oferit viaţa şi sufletele ca să subziste prin ele.

Lumea, sălaşul patimilor, nu ne mai poate surprinde cu nimic. Atunci de unde teama şi frica de nenorociri? Din neascultare şi din neluare aminte. Trăim cu impresia că ascultarea este ceva ce ţine strict de viaţa monahală când, de fapt, ascultarea este o dispoziţie a firii care caută însănătoşirea prin harul Duhului. Neluarea aminte însă se referă la graba şi indiferenţa cu care trecem peste cuvântul Scripturii, al Sfinţilor Părinţi şi al duhovnicului. De ce oare uriaşi ai Duhului precum Preacuviosul Seraphim Rose sau Sfântul Ignatie Briancianinov au ştiut cum să treacă netulburaţi peste ispitele acestei lumi încă în lume fiind? Doarece au luat aminte la glasul Sfinţilor Părinţi ai căror următori s-au făcut. Nu au citit ca să se mândrească, ca să ocupe un post, să bifeze titlul de doctor în CV sau ca să caute diverse pricini de poticneală pentru aproapele. Au citit pentru a se zidi sufleteşte şi pentru a căuta răspuns la problemele lumii în care trăiau. Şi noi putem găsi astfel de răspuns chiar în sfinţii pe care îi prăznuim astăzi, 18 ianuarie: Sfinţii Atanasie şi Chiril, Patriarhii Alexandriei.

Iată ce scria Sfântul Vasile cel Mare în epistola 82 (371/372) adresată Sfântului Atanasie cel Mare:

„Când îmi îndrept privirile spre evenimentele de astăzi şi cercetez greutăţile prin care fiecare pas înainte e oprit, ca şi cum ni s-ar pune beţe în roate, ajung la totală deznădejde. Când însă mă întorc iarăşi şi privesc la Sfinţia ta şi mă gândesc la faptul că pe tine te-a rânduit Domnul să fii doctor al bolilor prin care trec Bisericile, atunci prind din nou curaj; şi din deznădejdea în care căzusem, mă îndrept iarăşi cu nădejde spre zile mai bune”.

Vedeţi cum îl numeşte Sfântul Vasile pe Sfântul Atanasie? „Doctor al bolilor prin care trec Bisericile”. Aceasta fiindcă Sfântul Atanasie a fost unul din cei mai prigoniţi ierarhi nu doar ai vremii sale ci şi din cei 2000 de ani de istorie creştină. A fost prigonit fiindcă şi-a pus sufletul pentru oile sale, pentru credincioşii peste care fusese numit păstor. Şi, ca orice păstor vrednic, Sfântul Atanasie s-a îngrijit ca turma sa să pască pe păşunea duhovnicească nu pe cea lumească, a trendului acestei lumi; iar trendul vremii sale era arianismul, o doctrină atât de plauzibilă şi firească pentru mintea raţională, care explica prin silogisme faptul că Hristos nu putea să fie Fiul lui Dumnezeu, să fie născut din veşnicie din Tatăl, deofiinţă cu El. Nu, Sfântul Atanasie nu a făcut pact cu lumea ci s-a luptat cu ea. S-a luptat cu trei împăraţi, cu episcopi căzuţi din dreapta credinţă, cu preoţi apostaţi. Nu a cruţat nimic pentru a oferi turmei sale „verdeaţa dumnezeieştilor cuvinte” (Sf. Isaac Sirul) şi nu otrava eresurilor care erau atât de populare, atunci ca şi în zilele noastre. Sfântul Nicolae Velimirovici sintetizează cel mai bine vitregiile prin care a trecut acest ierarh model:

„Cu puţine răgazuri a fost prigonit de eretici toată viaţa lui. Dintre împăraţi, cel mai mult l-au prigonit Constanţius, Iulian şi Valens; dintre episcopi, Eusebius al Nicomidiei şi mulţi alţii. Dintre eretici, Arie şi urmăritorii lui. Atanasie a fost forţat să se ascundă de la faţa prigonitorilor lui, chiar şi într-o fântână, într-un mormânt, prin casele unor oameni şi în pustie. De două ori a fost forţat să scape la Roma… Puţini sunt sfinţii care au fost prigoniţi cu atâta sălbăticie şi duh de ucidere ca Sfântul Atanasie”.

Urât de duşmani pentru dârzenia lui, cinstit ca sfânt, dar neînţeles de mulţi dintre creştinii ortodocşi, Sfântul Chiril al Alexandriei (370/380-444) a fost omul providenţial pentru ortodoxia niceeo-constantinopolitană. Urmaş al Sfântului Atanasie pe scaunul arhieresc al Alexandriei, Sfântul Chiril este un alt răspuns veşnic viu prin Hristos la problemele cu care se confruntă astăzi minoritatea ortodoxă. Nu-mi explic de ce pentru mulţi creştini şi teologi ortodocşi Sfântul Chiril apare ca un personaj cel puţin dubios. Ei îl judecă pe Sfântul Chiril pe baza unor documente şi mărturii scrise chiar de păgâni precum filosoful Damascius şi popularizate în perioada iluministă de luptători împotriva lui Hristos precum Voltaire sau Gibbon… Mulţi spun că îi apreciază scrierile dar nu îi cinstesc persoana. Nu înţeleg cum poţi cinsti (sau pretinde aceasta) scrierile sale dar nu poţi înţelege jertfa vieţii sale, iubirea neclintită faţă de Hristos. Mai facil este să vizionezi un film făcut de un regizor (ateu şi homosexual declarat), părtinitor, cu un scenariu total lipsit de acurateţe istorică în loc să citeşti mărturia Bisericii despre Sfântul Chiril căci doar aşa am putea înţelege de ce Sfântul Anastasie Sinaitul îl numea pe Sfântul Chiril „pecetea Părinţilor”, arătând astfel importanţa Sfântului Părinte alexandrin pentru teologia de viaţă mântuitoare a Bisericii. Numai aşa putem înţelege că numai un om cu viaţă sfântă ar fi putut să se opună atât de strălucit învăţăturilor viclene ale lui Nestorie, să clădească edificiul dogmatic al pururea fecioriei Maicii Domnului şi să aducă o extraordinar de importantă contribuţie la dogma hristologică, susţinând şi argumentând că în persoana Mântuitorului sunt unite firile Sale divină şi umană şi demonstrând că dacă Hristos Logosul este om adevărat şi Dumnezeu adevărat El este deofiinţă/consubstanţial Tatălui şi mamei.

Să recunoaştem: Sfântul Chiril nu este chiar politically correct. De mic a urât lumea şi a iubit viaţa monahală. A crescut printre călugări erudiţi şi nevoitori, nădăjduind să devină şi el precum aceştia. A fost un duşman neobosit al ereticilor; şi-a iubit turma atât de mult încât nu s-a sfiit să îi înfrunte pe dregătorii imperiali corupţi şi să îşi atragă duşmănia influentelor facţiuni ale păgânilor şi evreilor. Când a trebuit să taie eresul lui Nestorie nu a făcut compromisuri de credinţă şi nu a arătat toleranţă faţă de eretici. A fost un iubitor de monahi iar el însuşi a fost un monah erudit, trăitor şi iubitor al Părinţilor. Atât de puternică a fost iubirea lui faţă de Hristos încât, scrie Sfântul Nicolae Velimirovici, „zidirea însăşi a fost uimită de credinţa Sfântului Chiril cel neclintit”.

Avem în aceşti doi mari ierarhi ai Bisericii doi mijlocitori înaintea lui Hristos. Avem în vieţile şi scrierile acestor doi mărturisitori şi învăţători ai credinţei răspunsurile la problemele cu care ne confruntăm astăzi. Să ne amintim că suntem creştinii sfârşitului de veac, aceia care nu se vor mântui prin mari fapte ascetice, dar neapărat prin păstrarea credinţei ortodoxe neştirbite, şi să cerem ajutorul Sfinţilor ierarhi Atanasie şi Chiril ca să ne întărească să începem şi să trăim în Hristos „urmând în tot locul mărturisirilor Sfinţilor Părinţi care au fost făcute grăind în ei Duhul Sfânt şi ţinându-ne de ţelul  noimelor pe care le putem afla în scrierile lor şi umblând ca pe calea împărătească” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 17).

***

• Doxologia: Sfinţii Ierarhi Atanasie şi Chiril, campioni ai ortodoxiei, de pr. Ioan Valentin Istrati

Sfinţii Atanasie şi Chiril, ierarhi ai Alexandriei sunt cei mai aleşi apărători ai dreptei credinţe în faţa deviaţiilor ideatice şi a ereziilor raţionaliste care s-au ivit în istoria Bisericii.

Apărarea dreptei credinţe este nu numai o chestiune de principiu, ci o chestiune de viaţă şi de moarte, adevărul credinţei ducând la nemurire împreună cu Hristos, iar credinţa falsă ducând la moarte. Ei sunt astfel modele teologice de urmat, stâlpi puternici ai ortodoxiei şi lumini ale Împărăţiei lui Dumnezeu pentru cei ce se roagă lor.

Sfântul Atanasie cel Mare a fost cel de-al 20-lea episcop al Alexandriei şi rămâne unul dintre cei mai mari teologi ai creştinătăţii. Născut în 296, el este numit “campion al ortodoxiei” în lupta sa de o viaţă împotriva arianismului. Această erezie, propagată de un preot din Alexandria pe nume Arie, a pus la îndoială dumnezeirea Mântuitorului Hristos, spunând că Acesta a fost creat, deci este inferior Tatălui. Arianismul a fost condamnat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea şi de Sinodul al II-lea de la Constantinopol. De cinci ori Atanasie a fost exilat pentru apărarea credinţei în dumnezeirea lui Hristos. În timpul vieţii sale s-a bucurat de 10 ani de relativă pace – atunci a scris multe dintre operele sale şi a propovăduit credinţa cea adeăvărată în eparhia sa. Lucrările sale sunt polemice, împotriva diferitelor aspecte ale arianismului.

Sfântul Chiril a fost şi el Arhiepiscop al Alexandriei şi a trecut în veşnicie în 444. El este campionul luptei împotriva ereziei lui Nestorie. Această erezie propovăduia că umanitatea lui Hristos nu a fost deplină. La Sinodul de la Efes (431) Sfântul Chiril şi întreaga Biserică au condamnat nestorianismul, proclamând că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), fiind mama unică a lui Hristos cel unic, Dumnezeu şi Om. Sfântul Chiril a fost şi întemniţat pentru trei luni şi depus din tronul patriarhal. El este numit “stâlp al ortodoxiei” şi “pecete a tuturor Părinţilor Bisericii”. Retorica sa polemică de o mare profunzime teologică este un exemplu pentru teologia bizantină.

Cititi si:

Vezi si:

***

[...] Faptul ca si Sfantul Ioan, si Domnul nostru Iisus Hristos au folosit anume la inceputul misiunii lor aceasta chemare, exprimata in cuvinte identice nu poate fi si nu este intamplator; pentru ca tocmai pocainta este INCEPUTUL a toate. Pocainta este “anticamera” Imparatiei cerurilor, singura cale prin care putem intra… acolo unde “niciodata nimic intinat nu va intra“ (Apocalipsa 21, 27); sau, mult mai bine zis, asa cum reiese din imaginea continuta in insesi cuvintele dumnezeiesti despre care vorbim: daca Imparatia este cea care “se apropie de noi“, atunci intelegem ca fara pocainta, Sfanta Treime nu are cum sa-si faca salas in noi. Fara baia pocaintei adevarate, ne asigura si toti Sfintii Parinti, niciunul din cei care am tradat si am intinat prin viata noastra Sfantul Botez, nu vom putea sub nici o forma sa redobandim “haina de nunta” adevarata, adica nu ne putem imbraca in Sfantul Duh, ci ne pregatim sa fim “aruncati in intunericul cel mai din afara” (Matei 22, 13). [...]

Cand adevarul doare, orice pretext la indemana e bun ca sa-l discreditezi, sa-l faci “de doua parale” pe cel care-l rosteste, sa stergi cu el pe jos. La fel, cand nu ai ce cusururi sa-i gasesti unui om, te legi fie de varsta lui, fie de numele lui, de studii, de “performante” sau de ocupatie, ii cauti noduri in papura, ii vanezi cele mai mici greseli in cuvant sau in maniere, ii pui o eticheta compromitatoare sau ii scormonesti in trecutul lui doar-doar vei gasi vreun “dosar” care sa-i murdareasca reputatia. Sau creezi o diversiune, arunci informatii false pentru a semana deruta si confuzie. Tot ceea ce conteaza este ca tu sa fugi cat mai tare de adevarul care iti apasa constiinta, sa nu ti se trezeasca mustrarile acesteia si sa nu lasi ca realitatea sa fie marturisita si cunoscuta.

Marturisirea in Duh a Adevarului starneste cele mai violente furtuni acolo unde minciuna este prinsa cu picioare scurte si unde degetul este pus pe rana care doare mai tare:

[...]

Ne gandim si ca, desi in Biserica se cunoaste si se vorbeste atat de mult despre pocainta, nu stim daca este vreo notiune mai ignorata, mai dispretuita, mai prost inteleasa si mai pervertita - desi astazi cam toate notiunile crestine fundamentale sunt incredibil de rastalmacite si de falsificate - si nici vreo realitate mai putin practicata, mai putin traita efectiv decat pocainta... De ce? Pentru ca toti cei intrati in Biserica cautam cat se poate (macar de la un timp, daca nu de la inceput) mai mult sa ne justificam si sa ne confirmam pe noi insine, in omul nostru cel vechi, mai mult sa “ne odihnim” si mangaiem patimile in spatiul linistitor al Bisericii, decat sa ne schimbam intru Hristos! Dar despre denaturari vom vorbi nitel mai incolo…

[...]

Am vazut deci ca pocainta este supremul act de sinceritate al fiintei, pentru ca ea este definita tocmai ca lucrare launtrica de prefacere si de reorientare din temelii a vietii. Dar oamenii, “inspirati” de duhul viclean, au incercat si incearca mereu “sa scape“, sa gaseasca si cai mai facile, cai ocolite, care sa nu-i solicite major, integral, dar prin care, in nesabuinta lor, sa creada ca Il pot “pacali” pe Dumnezeu si se pot achita de “datoriile” fata de constiinta. Asa se intampla si in vremea cand boteza Sfantul Ioan, Inaintemergatorul, iar multi farisei si saduchei veneau cu fatarnicie sa se boteze la el, mai mult de frica si de ochii lumii, fara sa iasa din invartosarea inimii lor. Iar Botezatorul, cunoscandu-le inimile viclene, le-a strigat aceste cuvinte usturatoare:

“Pui de vipere, cine v-a aratat sa fugiti de mania ce va sa fie? Faceti deci roada, vrednica de pocainta si sa nu credeti ca puteti zice in voi insiva: <<Parinte avem pe Avraam>>, caci va spun ca Dumnezeu poate si din pietrele acestea sa ridice fii lui Avraam. Iata securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca in foc“. (Matei 3, 7-10).

Pocainta autentica se cunoaste, prin urmare, dupa roadele ei, iar nu dupa aparenta, dupa mimarea ei.

Dar cum se fatarniceste pocainta astazi? Cum putem ajunge si noi sa ne asemanam “puilor de vipere” osanditi de Sfantul Prooroc Ioan?

Intalnim adesea in Biserica acest fenomen, poate mai mult inconstient, de imitare/”mimare” a comportamentului crestinesc, in lipsa unui continut interior (dat de sinceritatea constiintei si de harul Duhului Sfant), o stradanie indreptata spre a “arata” ca ai o virtute pe care n-o ai, doar pentru ca “asa trebuie“. Dar grava nu e numai indeplinirea pur formala, “din datorie” a unor randuieli si porunci, ci si inchipuirea, parerea care se instaleaza cu timpul ca tu intr-adevar le indeplinesti, ca tu chiar “faci” ce trebuie, ca “ai” virtuti, ca “faci poruncile“, ca esti “bun crestin“. Asa incepe inselarea si asa intra viclenia in suflet: prin parerea de sine. Treptat risca sa se instaleze o constiinta fariseica, care ajunge pur si simplu sa nici nu mai stie (!) de Duh, orbita fiind de litera, de forma pe care se amageste ca o respecta ori de legitimitatea/indreptatirea pe care si-o ia din lucruri corecte numai in mod exterior sau oficial.

Asa cum fariseii credeau ca “se indreptatesc” prin faptul ca erau, dupa neam, fiii lui Avraam sau prin aceea ca tineau foarte strict prevederile cele mai minutioase ale Legii, si astazi crestinii cauta, prin felurite mijloace, sa-si minta si sa-si calce in picioare constiinta, dar sa se si simta “in regula”, “impacati”, pentru ca au … “acoperire” regulamentara.

Crestinul si preotul “legalist” tin numai la CELE CARE SE VAD, judeca dupa conformitatea cu regulile, observa numai incalcarile de ordin moral si disciplinar si sunt foarte vigilenti la a nu “leza” cu nimic orice tine de autoritatea OFICIALA. Nu-l preocupa ceea ce este IN INIMA sa sau a fratelui sau, nu este interesat de motivatia reala, sincera, de scopul si de duhul unor actiuni, ci numai si numai de “acoperirea” lor “legala”, de obtinerea unor “parafe” (simbolice sau chiar scrise) – care sa aprobe si ceea ce nu poate fi aprobat – sau, dimpotriva, de iesirea (altora) din litera unor prevederi “canonice”. Asa cum descria, dramatic de exact, si Vladica Averchie:

“Îndreptîndu-şi atenţia spre lumea exterioară, omul caută “poziţia acceptată oficial” – ce este bine şi ce este rău în ochii celorlalţi – mai mult decât să fie bine în interior cu Dumnezeu şi propria conştiinţă. A idealiza şi a te conforma la ceva numai pentru că e “drept” sau “recunoscut” din punct de vedere oficial înseamnă să ceri să “fii înşelat”, pentru că Satana poate să facă uşor – mai ales în vremea noastră – să coexiste “oficialitatea” exterioară cu falsitatea interioară“.

Fariseismul se manifesta atunci cand invocam orice pretext si orice justificare aparent “corecte”, “legale”, dar in realitate NESINCERE, pentru actele noastre “evlavioase”. De exemplu, cand ni se pare suficient ca “avem binecuvantare/ascultare” (de la duhovnic sau de la episcop) sa facem ceva, dar prin care stim, daca suntem sinceri cu noi, ca incalcam poruncile Duhul Evangheliei, prin care ne inselam propria constiinta si lucram impotriva voii lui Dumnezeu si impotriva slujitorilor Sai sinceri. De fapt, in aceste situatii, acea “binecuvantare” nu poarta atat pecetea Duhului, cat este o “aprobare” sau un “ordin’ administrativ sau omenesc…

Se creeaza astfel in spatiul eclezial un duh fatarnic, de artificialitate, de imitatie, de ipocrizie, de formalism, care pentru foarte multi este smintitor. Se imita pacea, bucuria, iubirea, evlavia, smerenia, ne-judecarea, ascultarea, dar si… ravna pentru adevar, “marturisirea”, curajul, grija pentru ceilalti, etc. si, pentru cine stie gustul autentic al lor, surogatele acestea lasa un gust teribil de amar. Sa dam cateva exemple mai des intalnite: [...]

Prin toate acestea si prin multe altele vrajmasul induce ideea ca, de bine-de rau, mergem pe calea cea dreapta, ca implinim poruncile, ca slujim Biserica, ca facem cele bune ale mantuirii. Dar… “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit“, ne previne Apostolul cu asprime. Si vine atunci intrebarea bubuitoare si socanta pe care o pune acelasi Arhiepiscop Averchie: “DE UNDE STII CA TU ESTI IN BISERICA IN MOD REAL, CU DUHUL? CE TE FACE SA CREZI CA TU ESTI CRESTIN-ORTODOX CU ADEVARAT?

E o intrebare care ar trebui sa ne puna pe toti intr-o criza fertila, sa provoace “nelinistea cea buna“. Dar oamenii “cuminti” fug de “crize” si de nelinisti, pentru ca fug rupand pamantul de constiinta lor! Parerea de sine nu ne da voie sa fim vreodata in criza, nu ne lasa a iesi din suficienta noastra “caldicica”. Si astfel ne refuzam sansa de a ajunge la acel punct zero, si totusi, in acelasi timp prima treapta a scarii evanghelice, care este SARACIA CU DUHUL. Smerenia se vadeste ca adevarata in aceasta “saracie cu duhul”, opusa suficientei, iar nu in “smerenia” construita artificial si teatralizata. Este CRIZA, disperarea buna de tine insuti, constiinta nuda, ne-fabricata, ne-imprumutata, naturala ca nu esti nimic, ca nu ai nimic bun in tine, constiinta ca nu numai ca nu esti crestin, dar si ca este cu neputinta sa fii (!), nu numai ca tu nu ai pus inceput ascultarii, smereniei, pacii, bucuriei, dragostei, blandetii, ne-judecarii, etc…, ci ca ESTE CU NEPUTINTA sa implinesti omeneste, cu puterile si mijloacele tale poruncile lui Dumnezeu cele dincolo de lume, straine, duhovnicesti..

“Fiindca stim ca Legea e duhovniceasca; dar eu sunt trupesc, vandut sub pacat. (…) Nenorocit ce sunt, cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?” (Romani 7:14, 24).

De la aceasta deznadejde de noi insine, de la desertarea din noi a parerii de sine, care este o nadejde desarta, abia de aici incepe crestinismul si ortodoxia… De aici incepe pocainta. Acolo unde sfarseste minciuna, deghizarea, formalismul si amagirea ca putem cumva “fugi de mania ce va sa fie” numai daca “bifam” actele “binecuvantate” la aratare, cu aparenta duhovniceasca, dar gaunoase sau chiar otravite pe dinauntru.

Nu, nu avem unde fugi, nu putem scapa nicaieri! Numai la Hristos, Cel bland, smerit si milostiv, care “S-a apropiat” de noi mai mult ca oricand si ne cheama in fiecare zi:“Pocaiti-va!”.

Mereu cersim vietii ani multi, asa-n nestire,

Ne razvratim, ne plangem de piericiunea noastra,

Si inca nu-ntelegem ca fara de iubire

Se vestejeste Timpul in noi ca floarea-n glastra;

Rupt din eternitate, el vrea taram asemeni

Din care-altoiul subred sa-si traga seva noua;

Noi il primim cu gheata si-l rasadim in cremeni

Cand Dragostea-i unica vecie data noua. (…)

(Vasile Voiculescu, fragment din: Sonet CLXXXIII)

***

***

• Să fie 2012 anul lepădării noastre de lume şi de omul cel vechi! [la fel de valabil ceea ce sora noastra a scris pentru 2010]
  

***

LA MULTA IUBIRE SI…. MANTUIRE!

Vezi si:

Cititi:

Eshatologia conform Encicopediei Iudaice

“Eshatologia Iudaica este, in primul rand, despre destinul final al natiunii evreiesti si al lumii in general, si doar in al doilea rand despre viitorul individului (omului ca individ); principala preocupare a legislatorului, profetului si scriitorului apocaliptic evreu fiind Israelul ca popor al lui Dumnezeu si victoria adevarului si dreptatii Sale pe pamant. Viziunea eshatologica, adica asteptarea lucrurilor mari ce au sa vina in viitor, subintind intreaga constructie a istoriei lui Israel si a omenirii din Biblie. (…)

Razboiul lui Gog si Magog

O parte importanta a dramei eshatologice apartine bataliei finale a lui Israel cu fortele aliate ale neamurilor pagane de sub conducerea lui Gog si Magog, triburi barbare din Nord. Adunate pe muntii din apropierea Ierusalimului pentru un atac devastator asupra lui Israel, acestea vor suferi o infrangere teribila si zdrobitoare si, de atunci, pamantul lui Israel va ramane pentru totdeauna scaunul regatului lui Dumnezeu. Fie ca reprezinta sau este interpretat ca ar reprezenta razboiul din Valea lui Iosafat, razboiul impotriva lui Gog si Magog formeaza un preludiu indispensabil al erei mesianice in fiecare viziune apocaliptica. (…)

Distrugerea armatelor lui Gog si Magog nu implica, asa cum in mod eronat afirma Weber (“Altsynagogale Theologie,” 1880, p. 369), urmat de Bousset (“Religion des Judenthums,” p. 222), exterminarea tuturor neamurilor lumii la apropierea regatului mesianic, ci anihilarea puterilor pagane care se opun regatului lui Dumnezeu si stabilirii regatului mesianic.

Neamurile care se supun Legii este de asteptat sa supravietuiasca, iar acele neamuri care nu au subjugat Israelul vor fi admise de mesia in regatul lui Dumnezeu. Mesia este numit “Hadrach” ca unul care va duce lumea pagana la penitenta, desi va fi bland cu Israel si dur cu neamurile. Loialitatea ultimelor va fi incercata aspru, pe cand, in timpul regatului lui mesia, timpul incercarii va fi depasit.  “Doar o treime din lumea pagana va supravietui”. (…)

Zilele lui Mesia

Locul central în sistemul eshatologic este, bineînţeles, ocupat de venirea lui Mesia. Cu toate acestea, zilele lui Mesia, vremea când profeţiile ce privesc domnia descendentului lui David se vor împlini, nu reprezintă sfârşitul istoriei lumii, ci doar etapa pregătitoare necesară pentru regatul lui Dumnezeu, care, odată întemeiat, va dura veşnic. Mesia este doar “cel ales”; datorită lui oamenii îl vor căuta pe Dumnezeu şi, ca “Fiu al lui Dumnezeu”, popoarele i se vor închina. Potrivit unor surse, vremea regatului Său este, prin urmare, limitata la trei generaţii; potrivit altora, este limitata la 40 sau 70, la 365 sau 400 de ani, sau la 1000, 2000, 4000 sau 7000 de ani; cu toate acestea, numărul 400, bazat pe combinarea versetelor de la Fac 15:13 cu Ps 90:15 (89:15 în Septuaginta), este susţinut de II Ezdra (4 Ezdra – carte apocrifă) 7:28, unde se spune cu siguranţă că după o domnie de 400 de ani, Mesia va muri pentru a se ridica din nou, după o săptămână, odată cu restul drepţilor la refacerea lumii. Probabil tocmai pentru a sublinia caracterul său uman Mesia este adesea numit “Fiul Omului”.

Pentru că tocmai pentru a îndeplini planurile lui Dumnezeu pentru Israel şi întreaga rasă umană, acesta trebuie să apară ca regele-luptător triumfător ce va subjuga popoarele, va conduce lupta împotriva lui Gog şi Magog, va anihila toate puterile răutăţii şi idolatriei, va curăţa Ţara Sfântă şi oraşul sfânt de toate elementele păgâne, va construi o nouă casă a lui Dumnezeu “fără prihană şi sfântă” şi va deveni Mântuitorul lui Israel:

“acesta va mântui întreaga creaţie prin pedepsirea răufăcătorilor şi prin a face popoarele din toate părţile lumii să vadă slava lui Dumnezeu”.

“Fără de păcat, fără a dori bogăţie sau putere, un rege fără prihană, înţelept şi sfânt, plin de duhul lui Dumnezeu, acesta îi va conduce pe toţi la dreptate şi sfinţenie”.

Vremea păcii universale

În consecinţă, vremea mesianică înseamnă în primul rând oprirea subjugării lui Israel de către puteri străine, în timp ce împărăţiile şi popoarele vor aduce tribut lui Mesia; în plus, va fi o perioadă de convertire a lumii păgâne la monoteism, deşi Ţara Sfântă nu va fi locuită de străini. Atât pământul, cât şi oamenii vor fi binecuvântaţi cu fertilitate şi vigoare nemaiîntâlnite. Zilele când pământul era încă tânăr vor fi reînnoite; oamenii vor atinge din nou vârsta de 1000 de ani; naşterea de copii va fi lipsită de dureri; nu vor mai exista conflicte şi suferinţe, boli sau necazuri, ci pace, sănătate şi bucurie. Toate neputinţele şi defectele fizice for fi vindecate. Va avea loc, de asemenea, şi o regenerare spirituală, iar fiii şi fiicele lui Israel vor profeţi.

Renaşterea vremii lui Moise

În plus, Mesia îi va câştiga pe păgâni prin duhul de înţelepciune şi de dreptate care se odihneşte asupra sa. El va preda popoarelor legile lui Noe şi îi va face pe toţi oamenii discipoli ai Domnului. Minunile din vremea lui Moise vor fi repetate la o scară mai largă în vremea lui Mesia. Ceea ce a făcut Moise, primul mântuitor, este caracteristic pentru ceea ce va face Mesia ca ultimul mântuitor. Mântuirea va avea loc în aceeaşi lună, Nisan, şi în aceeaşi noapte; acelaşi stâlp de nori îl va conduce pe Israel; aceleaşi plăgi vor fi trimise asupra duşmanilor lui Israel; mântuitorul va călări pe un măgar; din cer va fi trimisă din nou mană; iar apă se va ridica din adâncuri în mod miraculos. Ca şi Moise, Mesia va dispărea pentru 90 sau 45 de zile după apariţia sa. Acelaşi număr de oameni se va mântui, iar Cântarea lui Moise va fi înlocuită de o altă cântare. Dar, ca şi Moise, Mesia va muri; opinia că Mesia nu va gusta moarte pare a fi de origini ulterioare şi va fi discutată odată cu secţiunea referitoare la Mesia din tribul lui Iosif sau al lui Efrem (vezi mai jos).

Personajele cosmice ale vremii mesianice

Teologia iudaică a insistat întotdeauna pentru trasarea unei linii de demarcaţie clare între zilele mesianice şi zilele finale ale împărăţiei unice a lui Dumnezeu. De aici baraita (Baraita – tradiţie a legii orale iudaice care nu este încorporată în Mishnah) caracteristică ce numără zece conducători ai lumii, începând cu Dumnezeu înainte de Creaţie, iar apoi numindu-i pe Nimrod, Iosif, Solomon, Ahab, Nabucodonosor, Cirus, Alexandru cel Mare, Mesia şi sfârşind cu Dumnezeu, care a fost şi primul. (…)

Noul Ierusalim

Scriitorii apocaliptici şi mulţi dintre rabinii care au avut o viziune mai puţin cumpătată asupra viitorului mesianic se aşteptau la un Ierusalim construit din safire, aur şi pietre preţioase, cu porţi, ziduri şi turnuri de dimensiuni şi splendoare nemaivăzute. “Noul Ierusalim” sau “Ierusalimul de sus”, ce a apărut în viziunile lui Adam, Avraam şi ale lui Moise, va apărea în toată splendoarea sa în zilele lui Mesia; va fi construit pe culmea tuturor munţilor pământului puşi unul peste altul. Această aşteptare include, desigur, un “templu ceresc”. Viziunea mai cumpătată este că Mesia va înlocui templul întinat cu unul neprihănit şi sfânt. Vasele sfinte ale Cortului Întâlnirii din vremea lui Moise, ascunse de atunci, vor reapărea. Nu va mai fi păcat, pentru că “Domnul va scutura pământul lui Israel şi îl va curăţa de toată stricăciunea”. Vremea mesianică va fi fără merit şi fără vină. Totuşi, “doar cei aleşi vor avea voie să urce în noul Ierusalim”. (…)

Învierea va avea loc la sfârşitul erei mesianice. Moartea îl va aştepta pe Mesia după domnia sa de patru sute de ani, şi toată omenirea şi lumea vor pieri în liniştea primordială pentru şapte zile, după care pământul reînnoit îşi va da morţii săi, iar Dumnezeu va judeca lumea şi va trimite pe făcătorii de rele în fundul iadului, iar pe drepţi în rai, care este în partea opusă. Toţi făcătorii de rele vor întâlni pedeapsa veşnică”.

(din: Jewish Encyclopedia: ESCHATOLOGY (from τà ἔσχσατα= “the end of days”, de rabinul Kaufmann Kohler)

***

VIDEO: Rabinul Zamir Cohen: Profetiile sfarsitului lumii (fragmente)

“Cine este Mesia? Cine va fi el? Va fi un inger? Ni se spune foarte clar ca nu acesta este raspunsul. Mesia va fi un om ca oricare dintre noi. El va avea o mama si un tata ca noi toti. Atunci ce va fi atat de special si unic in ceea ce il priveste? Isaia ne spune: ”Un toiag va rasari din Iesei si o floare se va inalta din radacina lui.” Aceasta se refera la descendenta lui David, fiul lui Iesei. Mesia va fi un vlastar din neamul Regelui David.

Mesia va fi un print evreu, dar fara regat. Totusi, din perspectiva descendentei sale, va fi un print. El va fi un vlastar al lui David. Rambam ne spune ca Mesia va fi mai invatat si mai intelept decat regele Solomon insusi. Mai mult chiar, va fi un profet care aproape il va egala pe Moise ca autoritate. Trebuie sa avem in vedere ca Regele Solomon a fost cel mai intelept dintre toti oamenii, avand o inteligenta neegalata de nimeni in istorie pana la el. Mesia, ni se spune, va fi cu mult mai intelept decat Regele Solomon si va fi un profet cu o statura apropiata de cea a lui Moise.

De unde provine numele „Messiah” sau, in ebraica, „Massiach” ? Cum se incoroneaza un rege dupa legea si traditia iudaica? Este uns cu un ulei special. Regele David a fost astfel (mir)uns de Profetul Samuel. Cu alte cuvinte, pentru ca un rege evreu sa fie incoronat, acesta trebuie sa fie uns de un profet si in acest fel declarat regele evreilor. Totusi, astazi nu mai avem profeti, asa cum se intampla in trecut. Ni s-a spus ca, atunci cand templul exista, acesta era chiar locul in care lumea materiala si cea spirituala se intalneau. Acesta este motivul pentru care, atunci cand ne rugam, ne indreptam cu fata catre Ierusalim. In acest fel ne intoarcem catre templu, locul din care toate rugaciunile noastre se inalta la cer, catre acele spatiile spirituale mai inalte. Asa cum si Iacob a vazut in visul sau, aceasta este adevarata poarta catre cer. Asa cum orice casa are o poarta principala, in acelasi mod si taramurile spirituale au o intrare sau o poarta. Acest loc in care lumea fizica si cea spirituala se reunesc, aceasta intrare in taramurile ceresti se gaseste in muntele Moriah, acolo unde se afla odinioara templul.

Odata cu distrugerea templului, impreuna cu el a pierit si legatura noastra, conexiunea cu profetia divina. Nu mai exista un loc de la care profetiile sa mai coboare in lumea noastra fizica. Atunci cand templul exista, el avea rol canalizator pentru profetii. Dupa distrugerea acestei “conducte”, nu au mai aparut profeti adevarati. Prin urmare, cine il va unge rege pe Mesia ? Cine il va incorona pe acest urmas al Regelui David? Nu mai exista decat un singur profet care nu a murit inca, si acel profet este Ilie. Ilie va fi cel care il va unge pe Mesia rege. „Vi-l trimit pe profetul Ilie”. Principala misiune a lui Ilie este acea de a-l unge pe Mesia ca Rege a lui Israel. Ilie il va unge rege pe Mesia dupa razboiul lui Gog si Magog.

Aceasta va fi o vreme in care omenirea va cauta reinnoire si o noua ordine mondiala, in acelasi fel in care s-a intamplat dupa al doilea razboi mondial, cand au luat fiinta Natiunile Unite. Aceasta organizatie a fost instituita pentru a asigura o lume mai pasnica. Oare acest scop maret a fost atins? Cu totii stim ca, din pacate, lucrurile nu stau asa.

Totusi, atunci cand aceasta organizatie si-a inceput activitatea, scopul ei a fost acela de a mentine pacea in lume. La acel moment oamenii au inceput sa inteleaga ca in anii in care s-a desfasurat al doilea razboi mondial , aproape 54 de milioane de persoane – este o dezbatere referitoare la numarul exact – au fost ucisi fara sens. Printre ei se numara si 6 milioane de evrei. Prin urmare Natiunile Unite au fost infiintate pentru a mentine pacea in lume si pentru a impiedica repetarea unor asemenea tragedii. Totusi aceasta organizatie are dificultati evidente in a-si indeplini rolul sau, si anume acela de mentinere a pacii.

Dupa cel de-al treilea razboi mondial, razboiul lui Gog si Magog, intr-un mod asemanator oamenii vor cauta pe cineva care sa asigure pacea in lume si sa creeze o noua ordine mondiala. Pana la urma Natiunile Unite vor esua lamentabil in aceasta privinta. Cine va fi, asadar, garantul pacii? Raspunsul este Mesia, omul despre care ni s-a spus ca este mai intelept decat insusi Solomon.

Atunci Israel nu va mai fi o democratie. Va redeveni o monarhie, ca si in trecut , cu un rege la carma sa. Acest rege va fi o persoana plina de virtuti, intelept si initiat atat in cunoastrea Torei cat si in stiinta. El va fi cu adevarat o persoana cu totul remarcabila, de o intelepciune deosebita.Cand acest rege va vorbi, intreaga lume va asculta cu atentie cuvintele sale. Toata omenirea va fi de acord ca aceasta persoana este conducatorul de care este nevoie pentru a repune lumea in ordine, dupa razboiul lui Gog si Magog. Acesta va fi omul care va putea impiedica oamenii sa se omoare unii pe altii.

Chiar mai mult, ni se spune ca toata lumea il va cunoaste pe acest rege, acest Mesia, iar el ii va invata sa creada in Hashem. Toate neamurile vor tine cele sapte legi ale lui Noe si toti evreii vor respecta cele 613 porunci Mitzvoth. Un astfel de lucru ar fi fost greu de imaginat in trecut, dar astazi intelegem ca nu este deloc greu de realizat.

In Zohar ni se spune ca in anul 5.600 de la creatie se vor deschide portile intelepciunii pentru toti. Acesta este anul Taf Reish care a trecut acum 160 de ani. Zohar-ul ne spune ca aceasta perioada este inrudita cu era sabatica, in care omenirea asteapta si se pregateste pentru sfarsitul lumii.

Cu alte cuvinte, vor fi nenumarate inovatii tehnologice si stiintifice in lume si, intr-adevar, stiinta s-a dezvoltat foarte mult de atunci. Astazi avem transportul aerian, care a permis evreilor sa se intoarca acasa din toate colturile lumii. Avem, de asemenea, mijloace de comunicare avansate si un sistem media care va permite ca Mesia sa se gaseasca intr-un loc anume si sa fie auzit in toata lumea. Aceasta persoana, prin urmare, va putea sa invete si sa lumineze pe toata lumea.

Ce se va intampla?

Spre exemplu francezii il vor auzi pe acest Rege vorbind si vor intelege cat este de intelept. Si vor dori ca acesta sa le fie rege si conducator. Atunci va avea loc o revolutie si Mesia va deveni oficial rege al Frantei. De asemenea britanicii isi vor inlocui primul ministru cu acest rege evreu, Mesia. Va avea loc o revolutie si Mesia va deveni si regele Angliei. Acelasi lucru se va intampla in SUA, Germania si peste tot in lume, tara dupa tara.

In cele din urma acest rege evreu, acest Mesia, va conduce intreaga omenire. Acesta este intelesul cunoscutului verset din Isaia: „Preface-vor sabiile in fiare de pluguri si lancile lor in cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia impotriva altuia si nu vor mai invata razboiul”. Este greu sa ne imaginam astazi cum se poate instaura pacea in lume si sa se puna capat tuturor razboaielor. Cum se poate sa vina o vreme in care natiunile sa nu trebuiasca nici macar sa se pregateasca pentru eventualitatea unui razboi?

Astazi natiunile trebuie sa fie pregatite mereu pentru posibile razboaie. Sa ne gandim pentru cateva momente de ce se petrec atatea conflicte in zilele noastre? Daca-i intrebam pe americani, de exemplu, de ce se lupta impotriva irakienilor si viceversa, ce ne vor spune? La urma urmelor, suntem cu totii inruditi, descendenti ai primului om. Suntem cu totii veri, intr-un fel. De ce ne omoram unii pe altii? Suntem rude, atunci de ce exista atatea razboaie si lupte? Care ar fi raspunsul? Un american ar putea spune ca este cetatean SUA si se lupta deoarece i s-a spus de catre presedintele sau sa mearga la razboi. Irakianul ne va da exact acelasi raspuns.

In aceasta perioada a vremurilor din urma nu vor mai fi tari diferite, deoarece, in ultima instanta, majoritatea conflictelor pornesc de la granitele stabilite de noi sa delimiteze teritoriile diferitelor tari. Cand nu vom mai avea tari separate sau conducatori si guverne diferite pentru fiecare tara, cand vom avea un singur rege in intreaga lume, nu vom mai avea motive sa declansam razboaie si sa ne omoram intre noi.

In perioada vremurilor din urma va exista adevarata prietenie si solidaritate intre diferitele natiuni ale lumii. Va fi un rege, unul singur, pentru intreaga omenire.

Din punctul meu de vedere, ceea ce vedem astazi in Europa, cand granitele dintre tari dispar si se foloseste o singura moneda in toate tarile, anticipeaza ceea ce va urma. Poti merge in toata Europa cu un singur pasaport. Europa devine cu repeziciune o singura tara si aflam din ziare ca din ce in ce mai multe tari adera la Uniunea Europeana pe zi ce trece.

Toate acestea fac parte din planul divin a lui Dumnezeu, care ne pregateste incetul cu incetul pentru perioada de sfarsit a vremurilor. Omenirea incepe sa se obisnuiasca cu ideea unei singure entitati, sau altfel spus intreaga lume va fi unita intr-o singura tara. Incet-incet, incepem sa gandim in teremeni de solidaritate intre natiuni si sa intelegem ca nu avem motive sa ne omoram intre noi. Indiferent ca suntem evrei si respectam cele 316 porunci Mitzvoth sau nu suntem evrei, si respectam doar cele 7 porunci, facem cu totii parte din familia umana. (…)”

Sursa: Google Videos: The End Of The World prophecy

Cum a pierdut celebritatea bogatul nemilostiv

sursa: Doxologia

“Bogatului îi place lauda, admiraţia semenilor lui care, linguşitor, i-o acordă din plin. Bogăţia materială se cere a fi admirată iar cel ce o agoniseşte, prin muncă cinstită - ar spune el, are nevoie de ceilalţi nu pentru valoarea lor umană, ci pentru a-i umili, pentru a-i strivi cu opulenţa lui. Bineînţeles, nu mai e nimeni ca el, nimeni nu a reuşit într-un timp atât de scurt să acumuleze multă bogăţie care să îi dea acea siguranţă şi suficienţă de sine caracteristică celor avuţi, în general.

Nemaifiindu-i foame, nu mai ştie cum e să-i fie. Îmbrăcându-se mereu, nu mai ştie cum este să-i fie frig. Săracii sunt mereu prea mulţi ori prea vinovaţi de starea lor, ca să mai merite preţioasa lui atenţie. Într-o lume a high-life-ului celor cu bani, se găsesc mereu cerşetori şi câini care să infecteze igienica lume a celor sătui. Bolile acestor cerşetori sunt de la sine înţelese, fără a fi nevoie de neglijenta privire a bogatului sau de – Doamne fereşte! – atotputernica lui bogăţie. Ar putea face mult dar, pentru puţinătatea sufletească şi necredinţa lui, nu face nimic. Pentru ce ar face? E risipă prea multă iar economia are mai multă putere în sufletul lui decât credinţa în Cel ce ne învaţă că „cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Matei 12, 30). Cât de tare poate fi necredinţa unui asemenea om? Nici dacă ar învia cineva din morţi, nu va crede.

Cuvintele lui Hristos nu sunt spuse la întâmplare nici în vremea aceea, nici în cea de astăzi: „cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35). Au ascuțimea unui bisturiu pentru sufletele bolnave de patima banilor, a bogăţiilor, şi nu numai. Iisus Hristos cunoaşte în adânc sufletul uman. Nimic nu-i este ascuns. Omul, în fuga lui de Dumnezeu, uită că Cel ce L-a creat nu rămâne indiferent nici la patima celui cuprins de febra iubirii de arginţi, dar nici la cel care stă umilit în poarta lui, aşteptând fărâmiturile de pâine cuvenite, de obicei, câinilor. Între câini şi om se înfiripă, de cele mai multe ori, o prietenie mai durabilă decât aceea care ar putea fi între oameni:

„iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porţii lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului, iar câinii venind îi lingeau bubele lui…”.

Foamea, setea, oboseala, suferinţa celuilalt au devenit simple statistici pentru cei obişnuiţi cu neîncrederea şi neiubirea faţă de cei din apropierea lor. Nu-i mai impresionează oamenii, ci cifrele. Zerourile conturilor sunt mai valoroase decât a iubi şi a-i ajuta pe cei din poarta lor.

Pilda evanghelică a bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31) ne descoperă perspectiva dumnezeiască şi veşnică a vieţii umane pentru care moartea nu e decât o trecere, un Paşte în Iisus Hristos Domnul. Toate se văd altfel prin lentila curată a iubirii desăvârşite. [...]

Cu alte cuvinte, bogatul ar fi putut, dacă ar fi vrut, să ajungă la fel de celebru ca şi săracul Lazăr. Neiubirea lui a făcut diferenţa sau prăpastia adâncă dintre el şi cel ce se odihneşte în sânul lui Avraam.

cititi integral la sursa: Doxologia

Pr. Prof. Alin Marian PLEȘA,

Seminarul Teologic Ortodox „Sfântul Ioan Gură de Aur” Târgovişte

***

Bogatia saracului Lazar

de preot Sever Negrescu

“Cu certitudine, planul apropiat al realitatilor nu poate fi suprapus unui plan indepartat al nazuintelor.

Parabola despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar este o marturie a inversarii de planuri, o transformare a acestora in acte si vesnicii. Ceea ce era principal devine secundar si ceea ce era indepartat devine apropiat. Din planul veseliei in chip stralucit se ajunge in vapaia chinurilor, ca act vesnic si din planul suferintei se trece in sanul lui Avraam, in starea de mangaiere, ca vesnica actiune.

Simplu de observat: bogatul nu are un nume, saracul da, anume Lazar.

Clement Alexandrinul spunea „adevarata bogatie este dreptatea”. Dreptate avea.

Prim-planul inabusit pe pamant de prezenta bogatului fara nume este luat „in viata de dincolo” de saracul cel cu numele de Lazar. Primul care moare este acesta (dus de catre ingeri), al doilea care moare este bogatul cel fara nume (si este inmormantat). Cei chinuiti in aceasta lume, atunci cand pleaca sunt (con)dusi de ingeri, cei imbuibati in aceasta lume, atunci cand pleaca, sunt ingropati de catre oameni. Si de cele mai multe ori, cei care coboara sicriul in pamant sunt tot saracii… Iarasi, simplu de observat: nu se aude glasul celui cu nume, al saracului Lazar; cel fara nume insa bogatul, vorbeste, cere, se roaga, negociaza pentru cei ramasi in starea in care el era…

Din aceasta observatie putem concluziona: mai bine sa ramana dupa tine Numele, tacand, decat sa vorbesti mult, nereusind sa-ti agonisesti un nume. Iata ca ramane-ti-ar numele! este o binecuvantare si nu un blestem.

Trupul din trup se naste, important este cum reuseste sa iasa sufletul din trup.

Ceea ce i-a lipsit bogatului pentru a-si castiga un Nume a fost bogatia faptei bune, cea care si dupa spusa Sf. Efrem Sirul, nu se termina niciodata.

Bogatul, nemilostiv aici pe pamant, ajunge un milog dincolo, in ceruri. Cere ceea ce n-a stiut sa daruiasca: Fie-ti mila de mine!

Iata, ce frumos IMN inchina Sf. Ioan Gura de Aur, milosteniei:

,,este o arta si inca una din cele mai bune. Daca orice arta este utila omenirii, nici una nu este mai utila ca milostenia. Nicio alta arta nu ne pregateste inaltarea, nu ne tese vesminte, nu ne inalta case din namol, precum milostenia! Ea nu ne smulge din mainile mortii, ea ne procura gloria vietii viitoare si ne cladeste locuinte ceresti. Milostenia nu permite, de asemenea, sa se stinga candelele noastre. Ea ne justifica si ne face mai albi ca zapada”.

Versetul 10 din Psalmul 33 este, poate, cel mai frumos tropar al Milei: Bogatii au saracit si au flamanzit, iar cei ce-L cauta pre Domnul nu se vor lipsi de tot binele.

Cautarea lui Dumnezeu nu este altceva decat calea de la saracia bogatului nemilostiv la bogatia saracului Lazar“.

Din: Preot Sever Negrescu, “Faramituri de cuvinte – lecturi evanghelice pentru Duminici“, Editura Mitropolia Olteniei, 2007)

***

Meditatie personala

Ce mai este, astazi, adevarat si natural in noi, in ce facem, in ce spunem, in cum ne exprimam credinta, in cum ne traim viata? Unde sa mai gasesti ADEVARUL si DUHUL in atata ocean de SCLIPICI, de IMAGINE, de ARTIFICIU, de PRETENTIE, de goana disperata dupa SUCCES? Astazi nu ne mai place simplitatea, nu mai suportam modestia, naturaletea si discretia. Ne etalam patimile ca la taraba, fara jena, inselati fiind sa credem ca ele sunt virtuti si ca suntem in stare sa marturisim in fata oamenilor tot cu omul vechi, sulemenit si impopotonat care am ramas. Nu ne marturisim nici pe noi insine macar, ci marturisim alte duhuri care ne locuiesc si carora le dam numele de… “eu sunt acesta”. Suntem grav bolnavi, dar tot ne place sa ne socotim doctorii altora. Detestam gandul ca ar trebui sa ne “subtiem” drastic ca sa incapem prin urechile acului, prin poarta cea stramta, ca ar trebui… chiar sa ne simplificam. Nu doar viata exterioara, materiala, ci si pe cea sufleteasca. Sa renuntam cat mai mult la placeri, la pretentii, la “accesorii” si farduri (la propriu sau la figurat) si la rafinamentul lumesc, la pretiozitate, la “randament”‘, “eficienta” si “progres” (opuse dorintei evanghelice de desavarsire in duh prin coborarea in adancul smereniei), la dorinta de a placea si la dorinta, oricat de subtila, de putere, de triumf, de admiratie si de loc fruntas, de a iesi catusi de putin in evidenta, de a ne arata, mai direct sau mai subtil, mai grosolan sau mai cu dichis, “talentul”, “meritele”, “desteptaciunea”, “frumusetea” si “valoarea”. Mai ales ca lumea chiar asta asteapta de la noi si, nu-i asa, cum am putea sa o dezamagim?!

Bogatul din Evanghelie avea cu siguranta un nume cunoscut si slavit in lumea in care se misca. Era important, era mare, era stralucitor, puternic, vesel, si parea sa fie vesnic asa. Avea totul aici, tot ce isi dorea. Era un om de succes, un om “realizat”, “fericit”, in fata caruia se plecau toti. Nimic nu-l clatina, nimic nu-l tulbura, nimic nu-l cobora. Numai moartea a reusit asta. Dar Evanghelia nu-i pomeneste numele. Dumnezeu nu-i pomeneste numele. A ajuns in lumea de dincolo un ilustru… anonim. Lazar insa era, la fel de cert, un cersetor oarecare, anonim, sters, poate ca era un om mai prostut la minte, in orice caz un tip banal si neinteresant, ba chiar ajunsese foarte respingator – de murdar si bolnav ce era. De nimic nu era bun, nu facuse niciodata nimic mai deosebit in viata lui. Era ca si cum nici nu exista. Cum sa merite sa fie bagat in seama de bogat fie si cu niste firimituri, daca era un no-name? Dar iata ca Evanghelia ii retine si ii propovaduieste in veci numele, deci Dumnezeu il pomeneste in vesnicie. Saracul, hidosul, prostul si anonimul devine LAZAR, icoana adevaratei bogatii, adevaratei straluciri, adevaratei “faime” si slave. Nu insemna nimic, nu avea nimic, dar absolut nimic, si acum inseamna si are totul. IN HRISTOS.

Oare noi ce alegem? Trebuie sa avem foarte multi ani, foarte multe proprietati sau foarte inalte functii si puteri ca sa fim precum bogatul Evangheliei. E de ajuns sa fim inselati de ispita de a straluci sub o forma sau alta, de a ne imbraca in “porfira” respectului si aprecierii lumii, de a ne impodobi, “coafa” si “retusa” suficient incat… sa ne admiram singuri si “sa ne simtim bine”, de a avea si nou “un nume” si “un loc caldut” aici, pe pamant, in viata asta, de a ne face placuti si cunoscuti, a ne etala “nurii” si a iesi cumva in fata (sau macar de a nu ramane “de caruta”), de a ne desfata si rasfata cu tot ce “ne putem permite”, de a stapani si a dobandi slava si cinste, fie si macar in “satul” nostru, in patratica de lume unde activam. In sensul asta pilda bogatului ne priveste pe toti. Iar nesimtirea lui nu, nu se reduce la lipsa de mila. Nesimtirea fata de cei din jur are, oricum, grade si trepte. Si incepe cu preocuparea mai accentuata pentru stima de sine, pentru imaginea, recunoasterea si bunastarea mea (si a familiei mele, daca e cazul). De aici vine si orbirea. Ni se ingusteaza “campul vizual” al inimii pentru ca se labarteaza grija pentru noi. Si treptat, devenim ceea ce nu credeam ca putem fi vreodata si ceea ce nu ne place sa ne recunoastem nici acum.

Ce se intampla atunci cand intram in duhul bogatului, oricare dintre noi, chiar si cei saraci, dar nu cu duhul? De exemplu, facem galagie sau intram in galagia altora, a lumii, tinem nonstop sonorul vietii pe volum mare ca nu cumva sa ne mai simtim, vedem si auzim pe noi insine, ca nu cumva sa ne poata vorbi constiinta noastra, ca nu cumva sa ne rabdam rusinea de a fi atat de GOI, atat de ipocriti, atat de uscati, ca smochinul. Uram linistea, uram naturalul, simplul, austerul, sobrul, cumpatatul. Suntem mai mult sau mai putin… iesiti din fire, din tatani si intram rapid in sevraj daca se intampla sa nu ne mai putem lua doza zilnica de fals, de agitatie, de strident, de isterie, de zgomot asurzitor, de artificiu hipnotic. Nu ne place Evanghelia, nu ne plac Fericirile (atat de pe dos decat viata noastra, deci atat de plictisitoare!), nu ne place Liturghia – poate doar ca sa filosofam doct despre ele – ei, asa da. Nu ne place sa plangem – e atat de rusinos! – sau stam retrasi putin, in singuratate. Nu ne place sa fim doar noi si Dumnezeu. De fapt, nu ne place sa auzim glasul Lui. Un glas simplu, dar limpede, categoric. Ne place sa ne auzim pe noi, sa auzim cele familiare, de zi cu zi, cele ale lumii. Rau cu rau, dar mai rau…; e realmente iad adevarat fara duhul lumesc care este BOGATIA NOASTRA, fara desertaciunile lumii, care fac parte integranta din noi, din identitatea noastra. Ele sunt toata viata noastra, deci cum sa traim fara ele, cum sa mergem in vesnicie fara ele? De fapt, cand sa mai avem timp si de… vesnicie? Poate doar cand n-om mai avea incotro…

Legaturi:

• Alte predici care merita ascultate la BOGATUL NEMILOSTIV SI SARACUL LAZAR – Parintele Sofian Boghiu si Parintele Hrisostom (Putna). Pe unde suntem noi?
• Cuvinte ale Pr. Ioan Buliga si IPS Augustin de Florina pentru Duminica bogatului nemilostiv si a saracului Lazar
• Bogatul nemilostiv si saracul Lazar sau CUM JUDECA DUMNEZEU BOGATIA SI SARACIA (din predicile Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Nicolae Velimirovici)
  
• Parintele Cleopa: CE PRETUIESTE DUMNEZEU?
• Predica IPS Bartolomeu Anania (2000): SARACUL LAZAR SI BOGATUL….NESIMTIT
• Saracul Lazar, mangaiere pentru cei in necazuri (din predicile Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Grigorie Teologul)
• BOGATUL NEMILOSTIV SI SARACUL LAZAR. Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei, DESPRE RAI SI IAD
• “ASTA-I VREMEA FAPTUIRII…” – Predici ale parintilor Gh. Calciu si Amfilohie la Duminica bogatului nemilostiv

***

In timp ce mass-media ne asediaza in fiecare zi, prin declaratii-soc, cu prabusiri virtuale ale Europei sau ale SUA, dupa caz, mult mai aproape de noi dar mult mai nebagat in seama se intampla fenomenul acumularii unor imprejurari care vor face viata sociala tot mai grea, impingand-o pana la marginea suportabilitatii. (…)

(…) Credem ca este timpul ca aceasta “noua era” a problemelor sociale sa fie constientizata mai adanc de fiecare dintre noi, in ciuda iuresului informational cu care suntem ametiti in fiecare zi. De acum, sa stim ca ceea ce se prefigura devine, pe zi ce trece, realitate. Asta in timp ce mass-media, cu unele scapari mai degraba neintentionate, invarteste o serie de teme total straine de urgenta actualitatii pe care o traim (viata lui Nicu Ceausescu, amantii Elenei Ceausescu, divorturi si nunti, s.a.), atunci cand nu manipuleaza de-a dreptul.

Toate acestea le spunem pentru a fi pregatiti duhovniceste si pentru a ne aminti de ceea ce spunea Cuviosul Paisie despre astfel vremuri: ele pot fi prilej pentru noi de a ne apropia unul de altul, de a intelege ca fara a trai crestineste la modul concret, prin intrajutorare si comuniune, nu prea vom mai putea supravietui nici altfel… decat cu mari si grele compromisuri sau cu mari suferinte provenite din izolare si singuratate. Sa ne amintim ca… nu ne mantuim si nu ne pierdem singuri.

Multi din Biserica problematizeaza pasivitatea noastra in sens militant, uitandu-se cu jind la alte popoare ortodoxe, cum ar fi grecii, de pilda. Insa prea putini sunt ingrijorati de pasivitatea noastra, a romanilor, in cele elementare ale credintei crestine, adica in simtamantul acesta de responsabilitate fata de celalalt, in dorinta simpla de a ne apropia sufleteste si nu numai, unul de celalalt, de a avea, astfel, …o biserica vie. Nu doar cu pliante si vociferari aratam ca suntem crestini, ci prin modul in care ne randuim viata, prin manifestarea noastra obsteasca. Parca ne caracterizeaza prea mult individualism, prea multa nepasare fata de aceste subiecte si probleme care, totusi, sunt reale si vor deveni, iata, inevitabile si dureroase… Cat ni se potriveste acest cuvant al Sf. Ioan Gura de Aur:

“Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”.

Si cat de usor ne-ar fi noua, crestinilor acestor vremuri, chiar daca ar veni puhoi de necazuri peste noi, daca am trai minunea comuniunii intru marturisire si suferinta, ca pilda minunata a sfintilor cei 40 de mucenici sau a sfintilor inchisorilor…

Cititi si: