Din Apologia Sf. Atanasie cel Mare, aparandu-se sfantul de cei ce il acuzau de lasitate pentru ca fugise de prigoana arienilor

Exemple din Scripturi în apararea fugii sale

Hai sa cercetam cele scrise în dumnezeiestile Scripturi despre unele ca acestea. Nu se dovedesc cu nimic mai prejos [decât babilonienii] si ca lupta împotriva Scripturilor, hulind virtutile sfintilor. Caci daca ocarasc pe cei care s-au ascuns de ucigasi si hulesc pe cei care fug de prigonitori, ce vor face când vor vedea pe Iacob fugind de fratele sau Esau si pe Moise fugind în Madiam de frica Faraonului? Ce vor spune, vorbind fara rost, despre David care a fugit de la casa sa de Saul, când acesta a trimis sa-l omoare, si s-a ascuns în pestera “schimbându-si fata lui” (I Rg. 21, 14) pâna când a ajuns la Ahimelec si complotul a încetat. Ce vor spune cei care pe toate le vorbesc usor vazându-l pe marele Ilie, care L-a chemat pe Dumnezeu si a ridicat pe cel mort, ascunzându-se de Ahab si fugind de amenintarile Izabelei? Caci si fiii profetilor atunci când au fost cautati s-au ascuns în pesteri de Abdie. Nici cu cei din vechime nu s-au întâlnit, nici de cele din Evanghelie nu îsi aduc aminte. Caci si ucenicii “de frica iudeilor” (In. 7, 13) au plecat si s-au ascuns, iar Pavel, fiind cautat de procurator în Damasc, “a fost coborât într-un cos peste ziduri si a fugit din mâinile celui ce-l cauta” (II Cor. 11, 33). Asadar ce motiv vor putea gasi pornirii lor când Scriptura spune acestea despre sfinti? Caci daca le vor reprosa si lor teama, înnebunind în îndrazneala, se vor defaima pe ei însisi, ca unii care lucreaza împotriva voii lui Dumnezeu si care nu cunosc desavârsit Scripturile. Caci în Lege era porunca de a orândui cetati de scapare pentru ca sa poata fugi cei cautati spre moarte. Iar la sfârsitul veacurilor venind Însusi Cuvântul Tatalui, Care a vorbit prin Moise, ne da iarasi aceasta porunca zicând: “Iar când va vor prigoni în cetatea aceasta fugiti în cealalta” (Mt. 10, 23). Si dupa putine [cuvinte] zice: “Deci când veti vedea urâciunea pustiirii, ceea ce s-a spus prin proorocul Daniel, stând în locul cel sfânt (cel ce citeste sa înteleaga) atunci cei din Iudeea sa fuga în munti, cel ce va fi pe casa sa nu coboare ca sa-si ia cele din casa lui; iar cel din tarina sa nu se întoarca înapoi ca sa-si ia haina lui” (Mt. 24, 15). Aceasta stiind-o sfintii o astfel de rânduiala de viata aveau. Iar cele pe care Domnul le-a poruncit acum, pe acestea le-a vorbit prin sfinti si înainte de venirea [Sa] în trup. Aceasta este rânduiala data oamenilor spre desavârsire, cea pe care Dumnezeu porunceste sa se faca. (…)

Timpul rânduit pentru toate

Ioan a descris acest [motiv al fugii] astfel: “Deci toti cautau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mâna pe El caci ceasul Sau înca nu venise” (In. 7, 30). Si înainte de a veni [ceasul] El Însusi a spus maicii [Sale]: “Ceasul meu nu a venit înca” (In. 2, 4), iar celor numiti frati ai Lui: “Vremea mea înca nu a sosit” (In. 7, 6). Si iarasi venind vremea a spus ucenicilor: “De acum dormiti si odihniti-va. Iata ceasul s-a apropiat si Fiul Omului Se va da în mâinile pacatosilor” (Mt. 26, 45).

Dar ca Dumnezeu si fiind Cuvânt al Tatalui nu este sub vreme ci Însusi este creatorul vremilor; si facându-se Om si alegând acest lucru arata ca timpul fiecarui om este masurat, dar nu timpul cel dupa soarta, cum înteleg unii dintre elini nascocind mituri, ci cel pe care, Însusi creator fiind, l-a rânduit fiecaruia, precum a voit Tatal. Acestea s-au scris si sau facut vazute tuturor. Daca, cum si cât este masurat fiecaruia, este ascuns si tainuit oamenilor, oricine stie ca, dupa cum este o vreme a primaverii si a verii, a toamnei si a iernii, tot asa “este o vreme sa mori si o vreme sa traiesti” (Eccl. 3, 2), dupa cum s-a scris. Astfel timpul a fost taiat neamului lui Noe, si, ca si cum ar fi venit vremea, au fost scurtati anii, în schimb lui Iezechia i-au fost adaugati cincisprezece ani (Is. 38, 5). Iar Dumnezeu, celor ce I se închina din inima, fagaduieste ca: “numarul zilelor tale îl voi plini” (Is. 23, 26): Avraam moare “plin de zile” (Is. 25, 8), iar David se roaga zicând: “nu ma lua la jumatatea zilelor mele” (Ps. 101, 25). Iar unul dintre prietenii lui Iov, Eliafaz, stiind bine aceasta a spus: “Catre mormânt veni-vei ca grâul copt la vreme si secerat ca snopul la vreme strâns în holda” (Iov, 5, 26). Iar Solomon, pecetluind glasul lui [Eliafaz], zice: “Sufletele nelegiuitilor vor fi ucise de timpuriu” (Prov. Sol. 11, 30). De aceea si îndeamna zicând în Eccleziast: “Nu fii peste masura de nelegiuit si nici nu fii morocanos, ca nu cumva sa mori înainte de vreme” (Eccl. 7, 17). Precum au fost scrise acestea, Cuvântul arata ca sfintii stiu ca timpul este masurat pentru fiecare om. Însa ca nimeni nu cunoaste capatul timpului este dovedit de David care spune: “Vesteste-mi putinatatea zilelor mele” (Ps. 101, 24), caci nu era vrednic sa afle ceea ce nu era cunoscut. De aceea bogatul, socotind ca va trai înca mult timp, a auzit: “Nebunule! În noaptea aceasta îti vor cere sufletul. Si cele ce-ai pregatit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20). Ecclesiastul se arata nadajduind în Duhul cel Sfânt si zice: “omul nu-si cunoaste vremea” (Eccl. 9, 12). De aceea si patriarhul Isaac a spus fiului sau, lui Esau: “Iata eu am îmbatrânit si ziua mortii mele n-o stiu” (Gen. 27, 2). (…)

Condamnarea martiriului voluntar

Si daca fugarii s-ar preda celor care îi cauta, nici aceasta nu ar face-o simplu. Caci Duhul Sfânt le-a vorbit ca sa iasa în calea [prigonitorilor] fiind iubitori de Dumnezeu si astfel aratându-si iarasi ascultarea si zelul lor. Asa a fost Ilie care a auzit de la Duhul si s-a aratat lui Ahab si profetul Miheia care a venit la acelasi Ahab si profetul care a fost chemat la altarul Samariei si l-a întors pe Roboam, si Pavel care a fost chemat de Cezar. Acestia nu au fugit de frica, sa nu fie, ci mai degraba au socotit fuga lupta si exercitiu pentru moarte. Caci aceste doua lucruri le-au pazit si le-au planuit bine, ca sa nu se aduca pe ei [jertfa] în mod simplu, aceasta însemna ca el sa se omoare si sa se faca vinovat de moarte si sa lucreze împotriva Domnului Care spune: “Ceea a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Mt. 19, 6); nici sa îndure vreun repros al lasitatii, încât sa slabeasca în fata necazurilor din timpul fugii care cer o osteneala mai mare si mai cumplita decât moartea. Caci cel ce a murit a încetat sa sufere, dar cel fuge asteptând în fiecare zi atacurile dusmanilor, socoteste moartea mai usoara; astfel cei ce s-au desavârsit în exil nu mor fara cinste, ci vor avea si ei lauda martiriului. De aceea si Iov, fiind de o mare barbatie a ajuns cunoscut fiindca a îndurat în viata suferinte atât de mari de la care nu ar fi luat pricepere daca era mort. Pentru aceasta si fericitii parinti, având o asemenea rânduiala de viata, nu s-au temut când au fost prigoniti, ci au aratat mai degraba barbatia lor sufleteasca si s-au închis în locuri înabusite si întunecoase, petrecând cu greutate. Si iarasi aratându-se vremea mortii nu au dat înapoi. Caci nu se mai îngrijorau ca se vor teme la venirea acesteia sau ca vor grabi judecata rânduita de Pronie sau ca lucreaza împotriva iconomiei ei care erau în asa fel paziti încât sa nu devina îndrazneti si sa se devina proprii cauzatorii ai fricii, dupa cum s-a scris: “Cel ce-si pripeste buzele frica-si va aduce siesi” (Prov. Sol. 13, 3). (sursa).

***

Despre martiriu (studiu)

(…) Libertatea aceasta de primire a mortii o arata Sfantul Ioan Gura de Aur cand vorbeste de cel mai tanar dintre fratii Macabei care “n-a fost legat, nici n-a avut nevoie de silnicia legaturilor, nici n-a asteptat mainile calailor, ci el insusi si-a fost lui si jertfa, si preot, si jertfelnic”. De aceea “s-a dat pe sine osandirii”: “Ca intr-un izvor de ape racoroase s-a aruncat in caldarea clocotita, pe care o socotea si baie, si botez.”

Aceasta insa are la baza credinta in Dumnezeu, si nu curajul, asa cum arata si Sfantul Ilarie de Pictavium, cand se refera la moartea mamei fratilor Macabei si la rugaciunea rostita de ea in fata regelui Antioh:

“Aceasta nu este indrazneala, ci credinta, nu orbire, ci misiune, nu manie, ci incredere”.

Pentru a exclude orice intelegere eroica a naturii umane in marturisirea martirica crestina, ca si interpretarea rigida a ei de catre montanisti, care prin caracterul lor naturalist nu aveau sa arate decat atitudini extreme si o data cu ele slabiciunile firii umane, Biserica primara a pus accent pe pregatirea interioara pentru marturisirea lui Hristos ce trebuie sa se implineasca in intreaga viata a crestinului. Aceasta intelegere a martiriului s-a impus inca din perioada apostolica, asa cum se vede in martiriul:

“Sa nu laudam pe cei ce se predau ei insisi, pentru ca nu asa ne invata Evanghelia.”

Sfantul Ciprian, episcop de Cartagina, va sublinia mai tarziu acelasi adevar:

“Fiecare trebuie sa fie pregatit sa marturiseasca credinta sa, insa nimeni nu trebuie sa alerge inaintea martiriului.”

Este avuta aici in vedere prudenta bazata pe smerenie, pentru a nu se expune ispitei, si pe iubire, pentru a nu provoca pe persecutori sa comita o crima. Este o mare diferenta fata de montanism, care a trecut din Frigia in Occident si “a ademenit spiritul puternic al lui Tertulian”.

Accentuand sobrietatea, incordarea sufleteasca, montanismul a vrut sa se inalte deasupra martiriului, condamnand ca un act de neincredere fata de Duhul Sfant orice efort al crestinilor de a se ascunde de persecutori. Ascunderea din fata acestora era pentru montanism un pacat mai grav decat apostazia, asa cum afirma Tertulian in lucrarea sa “De fuga”. Tertulian dezaproba cu indignare pe cei ce au cumparat cu bani ingaduinta persecutorilor. Biserica va fi insa mai putin severa si de aceea Petru de Alexandria in canonul 12 va lauda pe cei ce au folosit acest mijloc pentru a evita pericolul apostaziei si s-au aratat mai atrasi de Hristos decat de banii lor. (…). (sursa).

***

Montanismul a fost o secta aparuta in Frigia, indata dupa jumatatea secolului al II-lea. Montan – conducatorul sectei, considera ca Biserica a decazut, fiind influen­tata de lume, ca morala si disciplina. Montanismul apare astfel, ca o reactie contra acestei stari. (sursa).

MONTANISMUL

Montanismul a fost o mișcare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia (provincie din Asia Mică), catre anul 156 d.C., sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la crestinism, care sustinea ca abia in acea perioada istorica a inceput „Epoca Paracletului”, activitatea propriu-zisă a „Spiritului Sfânt” in biserica. Această activitate consta in a redresa disciplina si etica bisericii. In acest scop, fiecare crestin trebuia sa exercite harismele sale si sa paraseasca orice preocupare terestra inutila, practicând zilnic ascetismul, abstinența, postul, mărturisirea păcatelor. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al sfârsitului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profetiile si preoția femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata de biserica, reusind sa-l câstige in anul 207 d.C. pe Tertulian (150-255 d.C.). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina penitentiala practicate de biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de biserica oficiala, din cauza numeroaselor “harisme” si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500 d.C., miscarea montanista a disparut.

Montanus

Fondatorul mișcǎrii, Montanus, s-a nǎscut probabil în Ardabau, localitate situatǎ pe teritoriul Turciei de astǎzi, în prima jumǎtate a sec. II d.Cr. A aderat la creștinism prin anii 156-157 d.Cr. Dupǎ aceea, împreunǎ cu douǎ foste preotese ale zeiței Cibele, Maximina și Priscila, a început sǎ predice creștinismul. Susține cǎ a fost inspirat de Duhul Sfant sǎ declare creștinismul religie adevǎratǎ. Referinu-se la modul în care se manifesta Montanus Eusebiu din Cezareea scrie: “La început profetul pare a fi terorizat (en parekstasei), apoi se liniștește (adeia kai Aphobia), dupǎ care se roagǎ Duhului Sfânt, este cuprins apoi de o stare necontrolatǎ de extaz (akousios mania psyches). Unii cercetǎtori cred cǎ Montanus ajungea sǎ pretindǎ cǎ primea revelații direct de la Duhul Sfânt, el fiind acel “alt Mângâietor” din Ioan 14:16. Cu timpul, cei mai mulți dintre preoții creștini l-au acuzat pe Montanus cǎ lucreazǎ cu duhurile rele, și cǎ tulburǎ adevǎrata credințǎ. Ei au încercat sǎ-l opreascǎ din predicare, dar în multe pǎrți cei care au avut câștig de cauzǎ au fost montaniștii. Totuși, în cele din urmǎ, mișcarea a fost declaratǎ ereticǎ, iar montaniștii au fost excluși din biserci. Condamnarea oficialǎ de cǎtre bisericǎ a montanismului s-a întâmplat în timpul papei Zefferin (papǎ între anii 199 – 217 d.Cr.) (Sursa).

Legaturi:

Cititi si:

***

Parintele Arsenie Muscalu, raspuns din conferinta “Viata in Biserica” (2003), extras din postarea:

Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?

“[...] Am dat mereu exemplul, cand mi s-au pus intrebari asemanatoare, exemplul Marelui Mucenic Teodor Stratilat. Era general al armatei romane. In vremea in care a trait el stapanea idolatria in Imperiul Roman. El fara indoiala ca avea unele obligatii legat de acest cult idolatru, odata ce era ofiter superior al armatei romane. O vreme a reusit sa-si pastreze credinta in ascuns. Era crestin, dar nu se arata pe fata ca este crestin. Nu arata prin nimic altora ca este crestin.

Dar a simtit ca nu se poate – de la un moment dat a simtit ca nu se mai poate sa ramana asa. Eu as zice ca, chiar Harul l-a ocrotit ca nimeni sa nu inteleaga cum ca el in taina este crestin. El stie cum s-a strecurat printre toate. Dar a sosit si momentul in care a simtit ca nu se mai poate altfel si atunci a cerut de la Dumnezeu mai intai un semn de incredintare, sa-i spuna Dumnezeu daca este cazul sa-si de ape fata credinta – pentru ca el stia ce urmeaza – sau sa mai astepte. El a trimis pe unul dintre slujitorii lui cu un brau, in semn al demnitatii lui de ofiter, la biserica, sa-l aseze pe Altar, pe Sfanta Masa. Si a zis el lui Dumnezeu: “Doamne, daca va intra intai preotul Bisericii si va ridica braul de acolo este semn ca a sosit momentul. Daca-l va lua altcineva, voi mai amana”. Se temea ca nu cumva marturisind pe fata ca este crestin, apoi sa nu aiba tarie sa rabde chinurile si in chinuri sa se lepede de Hristos. Avea nevoie de o marturie a lui Dumnezeu ca sa stie daca Dumnezeu binecuvinteaza marturisirea lui pe fata pentru ca stia ca fara Domnul nu este cu putinta sa duci pana la capat alergarea muceniciei. A randuit Dumnezeu asa ca preotul sa intre mai intai, Auxentie mi se pare ca il chema pe preot, si sa ridice de acolo braul lui. El a marturisit pe fata ca este crestin, a fost prins, schingiuit, chinuit cu chinuri groaznice si in toate a ramas neclintit. Si si-a dus lupta marturisirii pana la capat.

As zice ca cele spuse despre el pot sa fie un model si pentru noi. Cat omul simte ca nu are inca taria unei marturisiri pe fata cred ca nu greseste daca ramane cumva mai intru ascuns, dar ramanand intru ascuns sa nu fie las si sa nu dormiteze, ci sa se straduiasca pentru cresterea lui launtrica, pentru ca sa poata sa ajunga la un moment dat la taria unei marturisiri barbatesti, a unei marturisiri fatise. Deci in spiritul celor spuse, cred ca este de la sine inteles raspunsul pe care am vrut sa-l dau.

- Cum ne putem feri de pacat daca traim in preajma unor oameni necredinciosi si suntem mereu cu ei?

- Tovarasiile rele, adevarat, strica obiceiurile bune. Bine este sa evitam tovarasiile rele, sa nu ne incredem in taria noastra. Daca imprejurarile asa sunt, ca nu avem cum sa facem lucrul acesta, atunci ne punem toata nadejdea in puterea Harului dumnezeiesc si el ne va apara. Sa avem o dorinta curata si sincera de a fi cu Dumnezeu si de a face voia lui si el ne va apara. Nu va putea nimeni sa ne vatame. Daca Dumnezeu este cu noi, cine poate sa fie impotriva noastra? Cine poate sa ne faca vreun rau, cu ce poate sa ne vatame cineva? Dar stim ca nu avem o credinta atat de tare; de aceea zic, daca se poate, sa evitam tovarasiile rele ca sa nu ne vatamam. Atunci cand nu ne va fi cu putinta, fara indoiala ca Harul ne va apara”.

Legaturi:

„Orice mi-ati spune si orice mi-ati face, eu nu ma las de Dumnezeu!”

- Multi se plang ca elevul ortodox se simte izolat si marginalizat in scoala. Desi lucrurile par ca s-au limpezit demult, totusi el se pomeneste inconjurat de colegi necredinciosi care il tachineaza, il subesti­meaza sau rad de el. Cum poate fi rezolvata aceasta problema?

- Aceasta problema se poate rezolva numai pe ca­lea unirii parintilor ortodocsi si a copiilor lor. Inscrie­rea intr-o scoala sau gimnaziu cu profil ortodox este cea mai potrivita cale spre rezolvarea problemelor cu care se confrunta. Cand insa lipseste beneficiul unui astfel de anturaj, parintii il vor invata pe copilul lor asa-numite-le „tactici de aparare”. Am vorbit despre tanarul diacon din biserica noastra. Cand era elev, il respectau toti in scoala numai pentru ca mergea la biserica si nu tainuia de nimeni credinta sa in Dumnezeu, desi pe atunci era un lucru neobisnuit. Cand parintii isi educa fiii in di­rectia credintei, cand reusesc sa-i deprinda cu virtutile, cand le ofera cunostinte duhovnicesti, intelepte, atunci acestia ii vor depasi cu mult pe semenii lor necredin­ciosi. Desi vor fi jigniti, clevetiti, respinsi, totusi credin­ta in Dumnezeu ii va ajuta sa tina piept problemelor. In acest fel, vor deveni vii marturisitori inaintea celorlalti.

In cartile sale, Arhiepiscopul Ioan Sahovski descrie un moment din viata unei fetite credincioase, marturisit de profesoara acesteia. S-a intamplat in anii ’30, cand religia si credinta erau prigonite. Bolsevicii au organizat cincinalul ateist, la care si-au propus sa desfiinteze totalmente religia. In scoala unde preda aceasta profesoara invata o fetita dintr-o familie credincioasa. Avea 13 ani. Cand profesorii au aflat ca merge la biserica, au hotarat sa o defaimeze in fata intregii scoli. I-au adunat pe toti elevii si profesorii intr-o aula enorma si au exclus-o din organizatia de pionieri. Apoi i-au chemat pe parinti si le-au tinut o „predica” stiintifico-ateista. Parintii fetei insa nu s-au pierdut cu firea si au raspuns: „Da, noi am educat-o pe fiica noastra in credinta ortodoxa, dar ea este destul de matura ca sa-si asume responsabilitatea faptelor si hotararilor sale.” Astfel, o copila a inceput sa marturiseasca Ortodoxia inaintea unei gloate inversunate, indracite. Toti radeau de ea, o batjocoreau, o amenintau, dar ea le spunea cu tarie: „Orice mi-ati spune si orice mi-ati face, eu nu ma las de Dumnezeu. Eu merg si voi merge la biserica, orice ar fi”. Profesoara isi aminteste cum a ramas uluita de indrazneala acestui copil care isi marturisea credinta inaintea unei gloate salbatice. Ea se intreba de unde poate avea o fiinta mica atat de multa tarie. Dupa acest eveniment, ideile ateiste ale profesoarei s-au zdruncinat din temelii. In final, ea insasi a devenit crestin-ortodoxa, dupa care a emigrat. Iata cata putere are credinta si cum lucreaza harul daruit omului de catre Dumnezeu. Menirea parintilor este sa descopere harul in copilul lor, sa-l faca lucrator.

- Pentru a cunoaste crestinismul e nevoie de multa dorinta si stradanie. In plus, omul trebuie sa dispuna de sansa aceasta. Ce l-ar putea determina pe tanar sa descopere frumusetea crestinismului si cum e bine sa actioneze in scopul respectiv?

- Depinde mult de judecatile lui Dumnezeu, de ho­tararile Proniei Sale. Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt caile Mele de caile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre (Isaia 55, 9). Apropierea oricarui om de Dumnezeu este o taina cunoscuta numai de EI. La inceput, de regula, in suflet apare o nemultu­mire pentru traiul superficial, pentru viata bazata doar pe agonisirea bunurilor pe care o substituie dorinta pentru cele curate, luminate, intelepte, duhovnicesti. Omul incepe sa caute. In cele din urma, el intelege ca Dumne­zeu este toata lumina si linistea de care are nevoie.

Omul nu percepe imediat acest lucru. La inceput, cautatorul vrea sa-si vada idealurile materializate in alta persoana. E valabil mai ales in cazul tinerilor pentru care iubirea reprezinta cel mai important aspect al vie­tii. Sfantul Teofan Zavoratul spune ca e un lucru firesc, deoarece omul este o creatie minunata si sublima a lui Dumnezeu. De asemenea, el este o fiinta neputincioa­sa, pentru ca sufletul aflat in cautare nu va fi multumit in totalitate nici de persoane, nici de oricare alt lucru. Probabil, cu ajutorul omului sau gratie lui, sufletul Il va intelege pe Dumnezeu, va descoperi mai usor calea cu­noasterii Sale. Cu toate acestea, pana cand sufletul nu-L va descoperi pe Dumnezeu Insusi, nu-si va gasi linistea. Setea de absolut il determina pe om sa cerceteze, sa descopere. El citeste carti, cauta persoane care ar putea sa-l indrume si sa-i vorbeasca despre Dumnezeu. Astazi, bisericile sunt deschise. E bine sa mearga in biserica, sa se apropie de preot sau de tinerii inteligenti, instruiti, care exista in fiecare lacas, sa discute cu ei, pentru ca tot cel ce cauta gaseste (v. Matei 7, 8). Mai devreme sau mai tarziu, va gasi un om care ii va vorbi despre Dumnezeu. Nu atat cuvintele, cat exemplul si faptele acestuia vor vorbi de la sine.

- Cunosc o situatie concreta de viata, cand pilda unui preot de la tara a influentat atat traiul oame­nilor care comunicau direct cu el, cat si pe cel al pri­etenilor sau cunoscutilor acelora. Eu impreuna cu prietenii mei credeam in Dumnezeu, dar in mintea noastra era o mare harababura. De pilda, cand vor­beam despre credinta, un prieten destul de autoritar si important pentru mine in acea vreme se exprima asa: „Ei si? Ce vrei sa fac acum? Sa-mi agat demon­strativ crucea la gat? Nu e normal”. Fiind student, el a fost trimis impreuna cu colegii la practica, in col­hozul unui satuc infundat. Biserica de acolo era des­chisa. Astfel, a hotarat impreuna cu un alt amic de-al sau sa discute cu preotul paroh. Dialogul ce a urmat i-a impresionat profund.

Apoi, imediat ce ne-am intalnit, a inceput sa-mi is­toriseasca cu elan despre cat de virtuos era preotul din acel sat, despre ochii sai sinceri si limpezi, lucru pe care nu-l vazuse la nimeni vreodata. Cand a vrut sa se impartaseasca, el a mers si s-a spovedit la parin­tele respectiv, desi a parcurs o distanta destul de ma­re pana acolo. Treptat, o parte din studentii grupei noastre au devenit credinciosi, se incurajau reciproc pe calea mantuirii si frecventau din ce in ce mai mult biserica. De asemenea, colegii altor facultati, chiar si unii profesori, ne-au urmat exemplul. Cei doi tineri care vorbisera cu preotul din sat si alti cativa prieteni de-ai lor au fost hirotoniti; o prietena de-a mea este preoteasa si altele doua s-au calugarit. Toate acestea s-au realizat gratie parintelui din satucul departat, care a reusit sa dezvaluie esenta credintei ortodoxe unor persoane cuprinse de duhul vremii.

- Va voi istorisi si eu un caz uimitor de convertire. Odata, la un preot a venit un tanar care i-a spus:

„Parinte, am venit sa va multumesc”.

„Pentru ce sa-mi multumesti?”, s-a mirat preotul.

„Pentru faptul ca mi-ati aratat calea catre Dumnezeu”. „Cum? Eu nu-mi amintesc cine esti. De fapt, nici nu te cunosc”.

„Poate ca nu ma cunoasteti, dar eu va cunosc. Unitatea in care imi efectuam serviciul militar se afla in apropierea localitatii dumneavoastra. Intr-una din duminici, fiind in trecere pe langa biserica, am hotarat sa intru un pic. Pe atunci nu ma interesa nimic din ce tine de Dumnezeu. Inauntru nu era decat un singur om, care canta in strana. La un moment dat, dumneavoastra ati iesit la amvon si ati rostit predica intr-o biserica pustie — pe mine nu m-ati observat, pentru ca stateam in spatele unei coloa­ne. Am fost cutremurat. M-au uimit nu atat cuvintele, cat faptul ca predicati intr-o biserica pustie. Erati senin si foarte incredintat in tot ceea ce rosteati, chiar daca nu va asculta nimeni. Impresionat de ceea ce vedeam, am inteles ca, de vreme ce le predicati, acele invataturi au sens si importanta profunda. De multe ori imi amintesc de gestul dumneavoastra, care m-a determinat sa citesc Sfanta Evanghelie si sa frecventez biserica. De aceea, am venit sa va multumesc”.

(in: Ieromonah Serghie Rabko, “Este posibila mantuirea in secolul al XXI-lea?“, Editura Sophia, 2010)

Legaturi:

IPS Nicolae: O intrebare poate mai dificila: «Cum ve­deti vizita papei Ioan Paul al II-lea in Romania?»

Arhim. Efrem: Ce sa spun?… Trebuie sa stiti ca Vaticanul a facut o intelegere tacita, secreta, cu Casa Alba: „Tu sa fii conducatorul politic, iar eu conducatorul spiritual al lumii si trebuie ca amandoi sa fim prezenti in lumea intreaga”. Cine are urechi de auzit, sa auda.

IPS Nicolae: «Tinerii din Romania pot veni sa vietu­iasca la Athos? Cum pot ajunge acolo daca, bineinteles, se fac calugari?»

Arhim. Efrem: Cred ca exista posibilitatea ca tinerii ro­mani, daca vor, sa vina la Sfantul Munte sa se calugareasca. Sunt destui romani care au venit in ultitimii ani si sunt deja calugari. Noi, in Manastirea Vatopedi si in chiliile romanesti care apartin de Vatopedi, avem mai mult de douazeci de calugari.

IPS Nicolae: «Va rugam sa ne vorbim despre marele du­hovnic, Parintele Porfirie.»

Arhim. Efrem: Daca incepem sa vorbim despre acesti Batrani contemporani trebuie sa ramanem aici pana maine dimineata! Numai doua cuvinte am sa va spun despre acest Sfant al zilelor noastre. Avea darul inainte-vederii (prooratico harisma) si cel al stravederii (dioratico harisma) si am sa va spun un fapt minunat care s-a petrecut la cincisprezece zile dupa ce a murit. Un fiu duhovnicesc al lui, care era in Aus­tralia, ii dadea telefon in mod regulat si ii cerea sfaturi. Fara sa stie ca acesta murise, dupa cincisprezece zile ii da telefon la acelasi numar. Ii raspunde Parintele, ii rezolva problema si ii spune: „Ioanni, de acum sa nu-mi mai dai telefon, ci astept sa te intampin in rai!” Şi a inchis telefonul. Acesta, cu­tremurat si infricosat, a sunat pe un cunoscut de-al sau din Atena spunandu-i: „Am vorbit cu Gheronda si mi-a zis cu­vintele astea. Nu cumva ma incearca?” Iar prietenul i-a raspuns: „De cincisprezece zile l-am ingropat pe Parintele!”

IPS Nicolae: O intrebare care probabil ma vizeaza pe mine in primul rand: «Ce parere aveti despre „Liturghia copiilor” practicata si slujita inaintea Sfintei Liturghii? Este ortodoxa aceasta practica liturgica?» Este vorba despre fap­tul ca in aceeasi biserica, dar nu la aceeasi Sfanta Masa, se face de dimineata o Sfanta Liturghie pentru copii si, sigur, ulterior obisnuita Sfanta Liturghie pentru toti credinciosii.

Arhim. Efrem: Nu exista nici o problema. De vreme ce nu se face pe aceeasi Sfanta Masa se poate face si o a doua Sfanta Liturghie pentru copii.

IPS Nicolae: O alta intrebare: «Fiecare Biserica crestina pretinde ca este Biserica lui Iisus Hristos. Daca putem spera ca, intr-o buna zi, Bisericile crestine sa se uneasca si cat de aproape este aceasta zi?»

Arhim. Efrem: Aceasta nu este o problema a noastra, daca se vor uni Bisericile sau nu. Noi oricum ne rugam in fiecare slujba si la fiecare Sfanta Liturghie pentru unirea tuturor. Nu depinde de noi. Ceea ce depinde de noi este faptul ca noi sa ne unim cu Dumnezeu si catre aceasta tre­buie sa ne indreptam interesul.

IPS Nicolae: «De ce credeti ca este atat de greu de re­gasit icoana autentica de catre pictorii de azi, ma refer atat la cei ce picteaza biserici, cat si la pictorii laici?»

Arhim. Efrem: Pictorii de azi nu sunt impiedicati a fi in duhul Traditiei in masura in care sunt formati de pictori tra­ditionali. Darul picturii autentice nu este numai o harisma a monahilor, ci si a mirenilor. Dar pictorii laici, cand pictea­za, sa nu aiba si tigara langa ei! In dreapta tigara si in stan­ga sa aiba radioul cu muzica populara!

IPS Nicolae: «La sfarsit de secol si de mileniu mai multi oameni, si in special tinerii, sunt afectati de sindromul „somaj”. Multi se afla in pragul disperarii si au sentimentul ca Insusi Dumnezeu S-a intors de la ei. Ce putem face pentru acestia? Cum pot fi scosi din deznadejdea in care au cazut?»

Arhim. Efrem: Le vom da speranta daca si ei vor avea tendinta de a se incadra corect in Biserica. Dumnezeu nu respinge pe nimeni, nu uita pe nimeni, ci ii iubeste pe toti in mod egal, si pe cei drepti, si pe cei pacatosi. In mod egal! Deznadejdea vine din faptul ca nu sunt integrati bine, corect in Biserica, din pricina aceasta vine deznadejdea.

IPS Nicolae: Legat de aceeasi intrebare, o alta: «Care credeti ca ar trebui sa fie rolul Bisericii pentru ca tinerii din tara noastra sa nu mai fie nevoiti sa-si paraseasca pamantul natal pentru a cauta o viata mai buna pe alte continente?»

Arhim. Efrem: Cred ca Biserica trebuie sa conlucreze cu politicul in aceasta problema sociala. Cred ca Biserica, in acest moment, pate sa influenteze chiar situatii politice, sa faca presiuni in nomentul in care vede ca anumiti oameni politici nu-si fac datoria in mod corect, pentru a le da tine­rilor conditii corespunzatoare ca sa ramana in tara.

IPS Nicolae: Intrebare putin mai politica acum: «Ce credeti, Prea Curioase Parinte, despre noile buletine?» Este vorba despre noile buletine de identitate din Grecia. Ziarele din ultimele zile anuntau ca nu mai este nevoie ca in buleti­nul de identitate al fiecaruia sa fie consemnata religia sau confesiunea careia ii apartine. Deci intrebarea este: «Ce credeti despre noile buletine pe care statul grec le-a acceptat?»

Arhim. Efrem: Grecia inca nu le-a acceptat, desi Guver­nul primeste mereu presiuni de la Comunitatea Europeana de la Bruxelles. Dar Biserica s-a opus si nu cred ca va lasa sa nu mai fie trecuta religia in buletin. [n.n.: Pana la urma si Biserica a fost presata sa cedeze si sa accepte, iar religia a fost scoasa din buletinele de identitate ale grecilor] Pentru ca incet-incet cred ca europenii doresc sa ascunda faptul ca in tarile orto­doxe majoritari sunt crestinii ortodocsi. Iar in spatele aces­tora sunt, dupa cum stiti, sionismul si evreii, aceste puteri ale intunericului.

IPS Nicolae: Era si o intrebare despre masonerie, dar cred ca Prea Cuviosul a raspuns cumva acestei intrebari [sic!, n.n.]. [O alta intrebare]: «Care este atitudinea corecta a unui ortodox in fata unui credincios protestant care il provoaca cu citate din Sfanta Scriptura?»

Arhim. Efrem: Trebuie, fara indoiala, ca si ortodoxul sa studieze Sfanta Scriptura, pentru ca de multe ori noi orto­docsii ne aratam dezinteresati in studierea Scripturii. Dar trebuie sa stim un lucru care este foarte important si pe care nu il accepta deloc protestantii, ci il resping, acela ca Sfan­ta Scriptura nu este izvorul revelatiei noastre. Izvorul reve­latiei noastre este Sfanta Traditie, Traditie in care se cuprinde si Sfanta Scriptura. De aceea Biserica sarbatoreste anumite praznice care nu sunt amintite in Sfanta Scriptura.

IPS Nicolae: «As dori sa aflu cum pot sa pastrez viu Duhul lui Dumnezeu atunci cand sunt la serviciu cu prieteni care nu-mi impartasesc opiniile, astfel incat toata uratenia lumii fara Dumnezeu sa nu ma indeparteze si pe mine pe nesimtite de la calea cea buna?»

Arhim. Efrem: Cand lucrati in anumite locuri in care exista oameni care au alte conceptii, sa va rugati ca sa nu fiti influentati de acestia. „Cereti si vi se va da” iar harul va va ajuta sa nu fiti influentati.

IPS Nicolae: Iar acum o intrebare care cred ca provine de la cineva care asculta noaptea postul de Radio Bucuresti: «Dupa cum stiti, slujba Prohodului Domnului din Vinerea Mare este o „inventie” a calugarilor din Muntele Athos. Deci Prohodul Domnului l-au inventat calugarii din Mun­tele Athos. Unii preoti nu sunt de acord cu aceasta. Ei spun ca ar trebui sa fie o zi trista pe care lumea sa o respecte in liniste. Ce parere aveti Prea Cuviosia Voastra?» Intr-o noap­te, la postul de Radio Bucuresti, un preot care se intretinea cu ascultatorii spunea ca Prohodul Domnului este o creatie foarte recenta din cercurile monahale de la Muntele Athos. Intrebarea deci este: «Ce credeti, Prea Cuvioase, in legatura cu aceasta afirmatie?»

Arhim. Efrem: Este o slujba veche. Au facut-o calugarii aghioriti, dar a fost adoptata de intreaga Biserica Ortodoxa. Şi consider ca cel care vrea sa urmeze Traditia Bisericii trebuie sa faca si aceasta slujba, care a fost facuta de athoniti, dar a fost adoptata de intreaga Biserica Ortodoxa.

IPS Nicolae: O intrebare mai usoara, cred, pentru Parintele Staret: «Partea femeiasca, deci femeile, se pot impartasi cu Trupul si Sangele Domnului avand capul desco­perit, pantaloni si vopsite?» Este o intrebare!

Arhim. Efrem: Raspundem tuturor celor care sunt inte­resati: nu este corect ca femeia sa vina rujata pentru a se impar­tasi. Nu va ascund ca atunci cand ies in lume si vin femei rujate si imi saruta mana, mi-o inrosesc toata. Cu atat mai mult cand se duc sa se impartaseasca, inrosesc si lingurita. Despre pantalonii femeii Parintele Porfirie a spus astfel: „Femeia care poarta pantaloni barbatesti, intr-un mod indirect si subconstient, dobandeste o constiinta barbateasca”. De aceea are mereu certuri cu sotul.

asa-zisul "sfant" catolic, cinstit de ecumenistul Mitropolit al Banatului

IPS Nicolae: Iata o alta intrebare interesanta: «Sunt crestina ortodoxa. Particip la liturghii in bisericile ortodoxe. Ma rog si ma spovedesc in Biserica Ortodoxa. Cu toate acestea, de cativa ani, tin postul sfantului Anton — este vorba de Anton de Padova — cu cele treisprezece marti si mi-a fost de mare ajutor. Ce parere aveti despre acest post al sfantu­lui Anton, altul decat Sfantul Antonie cel Mare?» Poate Prea Cuviosul nu stie: exista acest obicei care se practica si aici, de a tine postul sfantului Anton de Padova. Şi multi cre­dinciosi se simt ajutati tinand acest post.

Arhim. Efrem: In mod oficial Biserica Ortodoxa Roma­na a raspuns la aceasta problema? inalt Prea Sfintia Voastra, ce spune Biserica Ortodoxa Romana in mod oficial despre aceasta chestiune?

IPS Nicolae: Ca unul care m-am ocupat de viata Sfan­tului Antonie cel Mare, vrand-nevrand am ajuns sa ma in­teresez si ce a fost cu sfantul Anton de Padova. Şi unul si altul au fost doi sfinti ai Bisericii crestine care au dobandit, sa zic asa, aura sfinteniei, chiar daca au apartinut la Biserici diferite. De aceea in Biserica Ortodoxa Romana nu s-a adoptat o atitudine potrivnica celor care tin acest post al sfan­tului Anton de Padova. Mai ales ca, crestinii obisnuiti il asimileaza pe Antonie de Padova Sfantului Antonie cel Ma­re, unul din intemeietorii vietii monahale.

Arhim. Efrem: Este inainte de Schisma sfantul Antonie de Padova?

IPS Nicolae: Din pacate dupa…

Arhim. Efrem: Biserica trebuie sa ia atitudine si sa spuna, sa inceteze aceasta „traditie” de vreme ce este dupa Schis­ma si este facuta din nestiinta.

IPS Nicolae: Nu vreau sa il contrazic pe Parintele Sta­ret, dar sfintenia depaseste limitele confesionale! Dar asta este o problema mai complicata… [Grava confuzie care se face in Romania intre Sfantul Antonie cel Mare si catolicul Anton de Padova are drept cauze: duhul ecumenist actual, usurinta aplecarii unor credinciosi catre ritualuri exterioare, formale si ignoranta acestora, de care profita unii pentru avantaje materiale, n. ed.].

- O alta intrebare: «Cum vad cei de la Muntele Athos moartea? Ati putea sa ne vorbiti putin mai detaliat despre problema aceasta a mortii?»

Arhim. Efrem: Calugarii din Athos convietuiesc cu moar­tea si, de multe ori, la cate o inmormantare, mai ales daca este un monah virtuos, simtim bucuria Invierii. Şi chiar pot sa spun ce se intampla cu trupurile monahilor aghioriti adormiti: oricate zile ar ramane neingropate, nu devin rigi­de! Acum cativa ani, la Nea Skiti, am gasit un calugar la cinci­sprezece zile dupa ce adormise. Bineinteles, trupul sau avea un miros neplacut, dar era neintepenit, moale. Este un dar special al Maicii Domnului pentru calugarii din Athos.

IPS Nicolae: «Daca o persoana s-a nascut intr-o fami­lie neortodoxa, catolica sau protestanta si nu are niciodata ocazia de a cunoaste cu adevarat Biserica Ortodoxa, acea persoana se va mai putea mantui?»

Arhim. Efrem: Daca persoana s-a nascut intr-o alta con­fesiune crestina, iar nu in Biserica Ortodoxa — si eu merg chiar mai departe: daca cineva s-a nascut musulman, fara a cunoaste nimic [despre crestinism] — cum il va judeca Dum­nezeu? Ştim ca Dumnezeu este izvorul a toata dreptatea si deci, asa cum subliniaza Sfantul Apostol Pavel, il va judeca in functie de constiintalui. Oricum, trebuie sa stim ca ade­varatul drum catre mantuire este, fara indoiala, Ortodoxia.

IPS Nicolae: Un bilet spune urmatoarele: «Se pun mul­te intrebari in aceasta seara aici si este bine acest lucru, intrucat raspunsurile sunt cele mai avizate. Eu nu vreau sa intreb nimic, vreau doar sa expuneti pret de cateva minute un cuvant folositor care sa reuneasca, intr-un fel, nelinistile noastre ale tuturor si sa ne indemnati prin aceasta la a privi mai serios spre mantuirea sufletului.»

Arhim. Efrem: Mesajul pe care vreau sa vi-l transmit este: niciodata sa nu va pierdeti nadejdea in Dumnezeu si totdeauna cand aveti momente grele sa va rugati cu insis­tenta/si, cu siguranta, Dumnezeu va va ajuta. Zicea pururea pomenitul Gheron Iosif Isihastul, unul dintre Batranii athoniti contemporani, ca la sfarsitul rabdarii extenuante se va arata in mod simtit harul Duhului Sfant.

IPS Nicolae: Va rugam sa ne spuneti cateva lucruri de esenta pe care le cunoasteti de la Gheron Iosif Isihastul, de la Batranul Iosif Isihastul.

Arhim. Efrem: Gheron Iosif Isihastul a adormit in 1959 in ziua Adormirii Maicii Domnului. A fost un om care s-a silit mult pe sine insusi, un om care s-a indeletnicit mult cu rugaciunea (lui Iisus—n. Ed). Fiii sai duhovnicesti au con­tribuit mult la repopularea Sfantului Munte si a manastirilor din afara Sfantului Munte, ori din afara Greciei. Intr-o zi, un cunoscut de-al sau, mirean — dupa cum acesta insusi ne-a povestit — s-a dus la pestera unde locuia Batranul impreuna cu patru ucenici de-ai sai si Gheron Iosif i-a spus: „Vezi acesti calugarasi care sunt impreuna cu mine? Va veni vremea cand vor umple Sfantul Munte cu monahi!” Astazi, sase manastiri din cele douazeci sunt fiice duhovnicesti ale lui Gheron Iosif Isihastul. Daca citeste cineva viata lui si scriso­rile sale va vedea ca teologia si viata lui sunt palamitice. Iar el s-a straduit foarte mult ca aceasta teologie a Sfantului Grigorie Palama sa revina in Sfantul Munte. Pentru ca im­partasirea deasa ajuta foarte mult pe cei ce se nevoiesc, ca sa devina salas al harului dumnezeiesc.

IPS Nicolae: Intrebare foarte actuala acum, vine de la doi participanti intrebarea aceasta: «Ce parere aveti despre cei care sunt angajati ai bancilor? Ştim ca banca este templul lui mamona.»

Arhim. Efrem: Daca templul lui mamona nu vrea sa fie dusman Bisericii lui Dumnezeu, atunci nu ne opunem. Putem spune la fel cum a zis Domnul: „Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“.

IPS Nicolae: O alta intrebare, desigur, mai putin du­hovniceasca: «Ce parere aveti despre Biserica Ortodoxa Rusa si care este relatia Sfantului Munte cu Biserica Orto­doxa Rusa, Biserica care are manastiri la Muntele Athos?»

Arhim. Efrem: Un ascet rus care a vietuit destul de multi ani in Sfantul Munte, in copilarie a apucat vremea revolutiei lui Lenin. Atunci cand ortodocsii erau alungati, dupa cum el insusi spunea Batranilor nostri, a existat un moment in care crestinii deznadajduiti intrau in grupuri masive in bise­rici spre a nu fi omorati de comunisti. Intr-o biserica cu hra­mul Sfintilor Apostoli a intrat multa lume, iar comunistii au dat foc bisericii. Din cauza fumului s-au asfixiat toti si au murit. Acesta insa s-a urcat pe o coloana care era aproape de fereastra, a putut sa respire si a supravietuit. Dupa cum singur a marturisit, indata ce murea cineva in biserica, vedea pe cei doisprezece Apostoli ca dadeau o cununa sufletului celui adormit. Şi au spus Apostolii: „Ceea ce se intampla acum este un canon, pentru ca ati ratacit de la calea corect ortodoxa. Acest canon va dura saptezeci de ani”. Tanarul acela a intrat mai apoi in Sfantul Munte, s-a calugarit si a povestit aceste lucruri cu mult timp in urma. Vedeti, acum, dupa saptezeci de ani, a cazut comunismul fara varsare de sange, a cazut ca un castel din carti de joc. Deci canonul Rusiei s-a incheiat.

Noi, ca Sfant Munte, avem relatii foarte bune cu rusii, iar Manastirea Vatopedi are o legatura traditionala cu Rusia, pentru ca Sfantul Maxim Grecul, care a fost calugar la Vato­pedi, a fost trimis in Rusia in veacul al XVI-lea si a devenit luminator al poporului rus. Acum cativa ani ne-am dus la Moscova si ne-au dat o parte din moastele Sfantului Maxim Grecul pe care le-am adus la Vatopedi. La rugamintea Pa­triarhului Rusiei, cand ne-am dus acolo am luat impreuna cu noi si o copie a uneia dintre icoanele noastre facatoare de minuni ale Maicii Domnului, „Pantanassa”, icoana care are deosebitul dar de a tamadui pe cei care sufera de boala can­cerului. Deoarece unui preot care lucra intr-un spital i-am dat mai multe vederi cu reprezentarea acestei icoane si, cu toate ca erau niste copii de hartie, au facut acolo multe mi­nuni, Biserica din Rusia ne-a rugat sa facem o copie pe lemn a acestei icoane si ne-au primit cu mare cinste la aeroportul din Moscova [atunci cand am adus-o]. Iar astazi, dupa cum ni se spune, icoana este izvor de tamaduire pentru multi cre­dinciosi. Vin insa multi rusi si la Sfantul Munte — dupa cum stiti, exista si o manastire in care vietuiesc monahi rusi—si se folosesc foarte mult.

IPS Nicolae: «Parinte Staret, ati putea sa ne spuneti da­ca stiti ca a aparut in Romania aceasta carte, „Braul Maicii Domnului, Acatistul Rugului Aprins al Maicii Domnului si Icoane Facatoare de Minuni de la Manastirea Vatopedi, Sfantul Munte Athos”, aparuta la Editura Panaghia, in Vatra Dornei. Pe prima pagina aici scrie: „Tiparita cu binecuvantarea Prea Cuviosiei Sale Arhimandritul Efrem, Staretul Sfintei Manastiri Vatopedi, editie ingrijita de monahul Cleopa, Sfanta Manas­tire Rarau”. As vrea sa va intreb daca ati binecuvantat apari­tia acestei carti si daca subscrieti la tot ceea ce este cuprins in ea. Daca puteti sa ne spuneti cateva cuvinte despre Aca­tistul Rugului Aprins al Maicii Domnului».

Un monah insotitor: Binecuvantarea a fost luata pen­tru carte de monahul Cleopa, insa doar pentru prima parte a cartii, in care sunt povestite istoriile si descrierile icoanelor, precum si a Braului Maicii Domnului. Ulterior, la publicare acesta a introdus si Acatistul. Deci Parintele Staret nu stie continutul [final], stie doar ca a fost ceruta binecuvantarea pentru istoria icoanelor. Parintele Staret nu cunoaste nimic despre Sandu Tudor sau despre Acatist.

IPS Nicolae: S-a implinit ora opt. Intrebari ar mai fi foarte multe, dar pentru ca asa am convenit cu Prea Cuviosul Arhimandrit, Staret al Vatopedului, ne oprim aici. Sigur, cu regretul de a nu fi putut sta mai mult de vorba. Dansul trebuie sa plece inca in aceasta seara la Alba Iulia, asa incat, repet din nou, ne oprim aici. As vrea sa va asigur ca pomel­nicele pe care le-ati adus aici ajung, cum se vede in acest moment, ajung la Prea Cuviosul Staret…”

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

Conferinta de la Casa de Cultura Cluj Napoca (2000)

Prea Sfintitul Vasile Somesanul: Prea cuviosi parinti oaspeti, prea cuviosi si prea cucernici parinti si distin­sa si onorata asistenta. Avem deosebita bucurie de a-l avea intre noi pe Prea Cuviosul Arhimandrit Efrem, Staretul cu­noscutei Manastiri Vatopedi, care va petrece cateva zile in Romania si la invitatia noastra, a Prea Sfintitului Bartolomeu, ne-a onorat cu prezenta sa aici. Ne bucuram pentru ca Parintele Efrem este una dintre cele mai proeminente per­sonalitati ale vietii monahale de la Athos, fata de care noi romanii am avut intotdeauna o mare evlavie. In trairea crestin-ortodoxa si mai ales a neamului nostru, Sfantul Munte Athos a reprezentat si reprezinta in continuare un ideal al trairii in Hristos si ne bucuram ca Parintele Staret Efrem are bunatatea de a fi intre noi si de a ne impartasi binecuvantarile Preacuviosiei Sale si ale monahismului athonit.

Ca sa intelegem mai bine cat de mult inseamna prezenta Sfintiei Sale intre noi, sa ne gandim ca intr-adevar, pentru cei care traiesc in duhul adevarat al Ortodoxiei, ingerii sunt luminatorii calugarilor, iar calugarii luminatorii mirenilor. Intr-adevar, parintii de la Sfantul Munte in toate timpurile si-au onorat aceasta calitate duhovniceasca a vietii spirituale si o fac in continuare punandu-si toate energiile pentru trai­rea in Hristos.

Ii multumim nespus de mult pentru bunavointa cu care a raspuns invitatiei noastre si il rugam sa ne impartaseasca din bogatele cunostinte ale trairii sale duhovnicesti. Va mul­tumim.

Arhimandritul Efrem: Cu deosebita bucurie ne aflam in orasul Cluj. Asa cum a spus Prea Sfintitul, suntem invitati a veni si la dumneavoastra spre a va aduce un mesaj de la Sfantul Munte. Noi, aghioritii, poate ca suntem trupeste de­parte de voi, dar incercam ca prin rugaciune sa fim prezenti in lumea intreaga.

Sfantul Munte, dupa cum stiti, este un loc in care se tra­ieste o viata duhovniceasca deosebita, un loc in care scopul principal al locuitorilor sai, al monahilor aghioriti, nu este altul decat sfintenia. Aceasta este prima noastra grija, aceasta este centrul preocuparilor noastre. De aceea Sfantul Munte Athos este podoaba Bisericii. Este un loc care adaposteste vietuitori din toate tarile ortodoxe, un loc care are legaturi cu toate tarile ortodoxe, un loc care din vechime are stranse legaturi cu Romania si cu Biserica Romana. Multi sfinti aghioriti au avut relatii cu voievozii romani, cu Biserica de aici si multi sfinti athoniti au venit in Romania pentru lucrari misionare, precum Sfantul Nifon Dionisiatul care a fost Patriarh al Constantinopolului.

[_{Adus de voievodul Radu cel Mare pentru reorganizarea Bisericii, Sfantul Nifon a fost si Mitropolit al Ţarii Romanesti intre anii 1503—1505, reusind infiintarea a doua epis­copii: Ramnic si Buzau. Impreuna cucei doi ucenici ai sai vatopedini, Sfintii Mucenici Macarie si Ioasaf, revine in Sfantul Munte, ramanand o vreme la Vatopedi si apoi mutandu-se la manastirea sa de metanie, Dionisiu, pana la sfarsitul vietii (11 august 1508). La cererea expresa a domnitorului Neagoe Basarab, el insusi ucenic al Sfantului Nifon, moastele sale au fost aduse in Ţara Romaneasca in anul 1515, doi ani mai tarziu avand loc canonizarea sa oficiala cu prilejul sfintirii ctitoriei lui Neagoe de la Curtea de Arges, in prezenta Patriarhului Ecumenic Teolipt al II-lea, a Protosului Muntelui Athos si a tuturor egumenilor manastirilor athonite. Ca semn de pretuire i-au fost oferite lui Nea­goe Basarab capul si mana dreapta ale sfantului, care astazi se afla la Catedrala Mitropolitana din Craiova,} n. ed.]

Asadar Romania pentru noi nu este ceva strain, este ceva familiar, drag, datorita legaturi­lor spirituale stranse pe care le avem cu tara dumneavoastra.

Mesajul pe care doresc sa vi-l adresez astazi este acela ca noi, crestinii, nu trebuie sa uitam de mantuirea sufletului nostru, care este nemuritor. Cu orice ne-am ocupa, orice pro­fesie am avea, orice interese materiale am avea, trebuie ca niciodata sa nu ne lasam doborati, ci sa cugetam la cele de sus, iar nu la cele pamantesti, dupa cum spune Sfantul Apos­tol Pavel.

Astazi, in degradarea spirituala a omului contemporan si, in consecinta, si a romanului, monahismul vine sa joace ro­lul cetei arhanghelilor, la fel cum odinioara Arhanghelul Mihail, atunci cand, tulburandu-se ordinea ingereasca, a spus acel „sa stam bine” si a tinut in echilibru toata lumea in­gerilor. Tot astfel monahismul de astazi si indeosebi cel aghioritic vine sa ne spuna tuturor: „Sa stam bine! Sus sa avem inimile! Sa traim Adevarul!“ Si nu trebuie sa decadem, sa ne instrainam, ci sa avem legaturi cu monahismul, pentru ca monahismul reprezinta „nervii” Ortodoxiei. Dupa cum spun anumiti Batrani, astazi mai mult ca oricand a venit ceasul monahismului. Nu pentru ca monahismul ar intentio­na sa-i calugareasca pe toti, ci scopul sau este ca prin trairea, prin prezenta lui, sa dea asigurarea ca Ortodoxia reprezinta unicul Adevar; prin prezenta lui sa risipeasca orice indoiala din inimile noastre. Deoarece, din nefericire, oamenii se indoiesc de credinta, ezita a se intoarce la Dumnezeu si cu greutate isi daruiesc toata inima si tot sufletul si toata pute­rea lor lui Dumnezeu.

Deoarece omul, iubitii mei, daca nu se daruieste pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, daca nu-si lasa toata existenta in pu­terea Proniei lui Dumnezeu, nu poate nici sa se linisteasca, nici sa-si afle pacea, nici sa alunge teama, agonia, tensiunea pricinuite de felurite puteri intunecate. Pentru ca astazi omul, in rationalismul sau, in logica sa pe care o absolutizea­za, socoteste de multe ori credinta ca pe o „sluga” a logicii, pe cand de fapt logica este cea supusa credintei. Cu toate ca Evanghelia nu respinge ratiunea, nici nu o absolutizeaza. Pentru ca, din pacate, omul de astazi, dorind a se arata modern si a fugi — chipurile — de ignoranta inaintasilor sai, se comporta cu mult egoism si multa mandrie in problemele spirituale. Din nefericire, se rataceste crezand ca prin pro­gresul civilizatiei, al electronicii, al industriei si al tehnicii isi va rezolva problemele. Dar nu numai ca nu le-a rezolvat, ci mai degraba le-a multiplicat.

Astazi omul, datorita electronicii, vede lumea intreaga. Din nefericire nu are timp si nu poate, de multe ori — dar nici nu vrea — sa se vada pe sine insusi. De aceea contactul omului, al crestinului cu monahi evlaviosi este o mare sursa de putere. Pentru ca un mediu monahal, dupa cum am spus, care se nutreste din energiile dumnezeiesti, are multe sa ne spuna. In aceasta clipa imi vine in minte faptul ca am intalnit un Batran aghiorit, cu ceva vreme in urma, care mi-a impartasit o experienta pe care o voi relata — deoarece cred ca astazi, iubitii mei, mai mult ca oricand, trebuie ca lumea sa se spri­jine pe experientele duhovnicesti contemporane. Imi aduc aminte ca odata, cand vorbeam cu vesnic-pomenitul Paisie Aghioritul si povesteam despre experientele oamenilor vir­tuosi, ne-a spus: „Cand auziti astfel de intamplari, sa le no­tati, caci va veni vremea cand aceste experiente nu vor mai fi atat de dese in lume si vor constitui un colac de salvare pentru omul ranit“. Caci trebuie sa stim, fratilor, ca expe­rientele contemporane repeta si dovedesc valabilitatea Evan­gheliei lui Hristos. De aceea il ajuta, indeosebi pe tanarul de astazi care se indoieste, care se clatina in credinta, influentat de atatea pricini aflate in jurul sau, pricini ce ii trimit mesa­je care nu sunt duhovnicesti, ci pacatoase, antihristice. Si atunci, tanarul care primeste astfel de mesaje va ajunge cu siguranta intr-un impas. Iar impasul oamenilor lui Dum­nezeu este descurajarea, deznadejdea, pustiirea sufleteasca, deceptia. De aceea, contactul cu oameni duhovnicesti ne da viata, ne da curaj, ne da nadejde pentru intreaga noastra viata. Caci omul, fratii mei, a fost plamadit ca sa devina dumnezeu dupa har. Iar cand se leapada de aceasta menire a sa, nu mai actioneaza corect, nu este echilibrat, ci in permanenta cauta ceva si nu gaseste, este intr-o tulburare continua si crede ca toti sunt vinovati, in afara de el insusi.

Acest Batran pe care l-am intalnit mi-a spus urmatoarea experienta. Era bolnav, il durea piciorul. S-a dus la spital si i-au pus o tija, exact in locul unde este soldul. A cunoscut o oarecare imbunatatire a sanatatii, insa dupa o vreme, in­tors la manastire, durerea a revenit cu o intensitate sporita. La manastire a venit un episcop, un cunoscut de-al sau, care l-a vazut in dureri si s-a induiosat de el, zicandu-i: „Eu pot sa te trimit in Elvetia, unde sunt medici mai buni, ca sa te faci bine“. Batranul i-a raspuns ca primeste cu bucurie, pen­tru ca durerile erau insuportabile, nemaiputand nici sa doar­ma. Intr-adevar, l-a trimis la Geneva si acolo, la spital, medicii au descoperit, cu tot felul de analize, ca tija din picior era cu doi centimetri mai mare. L-au operat din nou, i-au taiat acel prisos si intr-adevar s-a facut bine. Profesorul elvetian care l-a operat l-a simpatizat mult pe batran si i-a zis: „inainte de a pleca din spital, fa un examen general, sa vedem cum stai.” Monahul i-a raspuns: „Eu nu ma simt altundeva bolnav, sunt sanatos.” „Nu pierdem ni­mic, fa analizele“, i-a zis medicul. I-au facut cateva radiografii si au vazut ca in rinichiul drept avea o piatra cat o lamaie mai mica. Cand i-au adus rezultatele, Batranul s-a intristat. „Tre­buie insa sa te operezi inainte de plecare, pentru ca altfel vei avea multe probleme mai tarziu“, i-a zis medicul. Monahul era trist ca trebuia sa ramana inca o bucata de vreme departe de manastirea lui — caci trebuie sa stiti ca Sfintii Parinti zic ca monahul plecat din manastire este ca un peste pe uscat — si in timp ce era ganditor si trist, singur in rezerva spitalu­lui, a intrat un calugar. I-a spus pe nume, l-a salutat, l-a binecuvantat si i-a zis: „Sunt Sfantul Nectarie!” Nu stiu daca ati auzit de Sfantul Nectarie din Eghina, in Grecia. A ador­mit in 1920 si este un sfant care a fost mult slavit de catre Dumnezeu, facand foarte multe minuni cu multi oameni, pe intreg pamantul. Fiind vara i-a zis: „Haidem mai bine afara din spital, unde sunt niste banci, ca sa stam la racoare.” Au stat de vorba si i-a spus sfantul: „Si eu am fost foarte bol­nav in viata, iar sufletul mi l-am dat pe cand eram la spital in Atena. Am suferit multe intrigi din partea oamenilor, dar toate acestea mi-au pregatit slava in cer. Te vad si pe tine suparat din pricina ca ai acea piatra.” Si l-a atins cu mana acolo unde era rinichiul. „Nu te teme — ii zice — toate vor merge bine.” Si, dupa ce vorbisera aproape cincisprezece minute, a disparut dintr-o data dinaintea lui.

Inchipuiti-va bucuria batranului care vorbise cu un sfant, nu in vedenie, ci asa cum vorbim noi acum! S-a dus in came­ra emotionat si, desigur, intors catre launtrul sau prin rugaciune. Stand acolo i-a venit deodata sa mearga la toaleta. In clipa aceea s-a gandit: „Oare se va elimina acum piatra, de mi-a zis sfantul ca toate vor merge bine, sau poate voia sa spuna ca operatia va fi reusita? Dar, de vreme ce mi-au zis doctorii ca piatra e cat o lamaie, cum s-o elimin acum?” Si, in timp ce cugeta astfel, lua olita de plastic si urina intr-insa. Indata ce termina, vazu inauntru piatra. Nu simtise nimic! O lua si o puse in sertar.

A doua zi medicul a venit sa-l ia la chirurgie. Era un medic catolic. A venit si i-a spus Batranului: „Ei, ce zici, mergem la chirurgie?” „Operatia a avut loc inca de ieri — i-a zis monahul — deschide sertarul.” Medicul a vazut piatra si l-a intrebat ce s-a intamplat. Batranul i-a explicat. Si, emotio­nat, medicul romano-catolic i-a raspuns: „Voi ortodocsii pastrati adevarul! Noi, din pacate, l-am falsificat!“

Vreau sa ma opresc aici spunand ca, de multe ori noi nu luam in seama si nu apreciem ceea ce avem. Este o mare binecuvantare faptul ca suntem botezati ortodox. Este o mare binecuvantare sa ascultam astfel de istorisiri. Deoarece pentru oamenii de astazi, in indoiala in care din nefericire se afla, aceste istorioare sunt apa racoroasa care ii intareste in credinta. Pentru ca te intaresti auzind ca acest sfant ale carui moaste sunt raspandite in lumea intreaga, se arata, vorbeste cu noi! Desi se afla in slava, dupa cum i-a marturisit aces­tui Batran, cu toate acestea primeste sa fie vazut, sa vor­beasca cu un om care se afla inca in aceasta viata si sa-i prooroceasca ca se va face bine, sa-l vindece. Pentru ca sfintii sunt cu noi, alaturi de noi. Dar noi, prin viata noastra indiferenta suntem nesimtitori duhovniceste, nu avem simtirea prezentei harice a oamenilor virtuosi. De aceea, sa ne straduim astfel incat sa fim bine integrati in Biserica si atunci sa fiti siguri ca si sufletul nostru va incepe ca aiba o astfel de simtire duhovniceasca. Si vom incepe sa avem lega­turi cu sfintii nostri, ne vom ruga lor cu multa usurinta si foarte simplu, iar acestia vor veni sa ne ajute foarte repede si atat de [lucrator]! Pentru ca sunt Parintii nostri si permanent inseteaza a ne auzi chemarea pentru a ne arata dragostea lor, vor sa vada ca avem nevoie de ajutorul lor, deoarece acestia, ca niste dumnezei cum sunt [dupa har, n.n.] — bucurandu-se de indumnezeire si sfintenie — vor sa aiba contact cu noi spre a ne ajuta, a ne convinge sa urmam si noi calea lor. Caci aceasta cale duce catre indumnezeirea noastra, duce la sfintenie, duce la izbanda noastra. Doresc ca toti cei care suntem aici sa iz­bandim. Si vom izbandi daca toti ne vom reintalni in rai, in sanurile Tatalui.

Dar nu voiesc sa ma lungesc cu vorba, deoarece astept si intrebari de la dumneavoastra, iar acest dialog ne va ofe­ri prilejul sa spunem si alte lucruri care, fara indoiala, ne vor fi tuturor folositoare.

***

Întrebare: Va rugam sa ne descrieti practica sinaxelor la manastirile athonite, precum si importanta lor pentru viata duhovniceasca a obstii.

Arhimandritul Efrem: In Sfantul Munte au loc sinaxe la mai multe manastiri. La unele din acestea au loc odata pe saptamana, dupa cate stiu. In manastirea noastra se fac de doua ori pe saptamana si, fara indoiala, folosul lor este foar­te mare. Cu toate ca monahii au lepadat lumea — asa cum am spus, pentru a-si curati sufletele — exista o patima mare care ii lupta: uitarea (lithi). De multe ori isi uita, pe moment, telul. Aceste sinaxe le reamintesc scopul venirii lor si con­tribuie la pastrarea ravnei.

Trebuie sa stiti ca legatura dintre staret si ucenic este o legatura tainica, iar cuvantul Avvei, al staretului, este cuvant care exprima taina mantuirii. De aceea, in Pateric, de multe ori intalnim urmatoarea expresie: „Avva, spune-mi un cu­vant ca sa ma mantuiesc.”

Întrebare: Ce consecinte are neimplinirea cu regulari­tate a canonului?

Arhim. Efrem: Cu siguranta, monahul care nu-si impli­neste cu regularitate canonul este in neoranduiala. Cel ce nu-si face canonul ii da diavolului putere si stapanire asupra sa, cu exceptia cazului in care este bolnav. Sunt altii batrani si nu pot implini canonul, dar fac si ei cat pot. Oricum, monahul care din neglijenta isi desconsidera canonul va avea greutati.

Întrebare: In Romania exista multe manastiri noi in care majoritatea sunt novici, iar batranii duhovnicesti sunt putini. Ati recomanda unui tanar sa intre intr-o astfel de manastire?

Arhim. Efrem: Nu este oprit un tanar sa intre intr-o astfel de manastire care nu are multi batrani. Totul este sa afle acolo odihna sufleteasca. Iar experienta unui staret batran si a monahilor varstnici care lipsesc va fi suplinita de catre harul Duhului Sfant.

Întrebare: In zilele noastre, mai mult ca oricand, bantuie faradelegea lepadarii pruncilor. Ii putem pomeni in rugaciu­ne pe acesti copii lepadati? Sunt pomeniti la proscomidie?

Arhim. Efrem: La proscomidie nu se pot pomeni copii avortati, ci ii lasam la mila lui Dumnezeu. Si stiti bine ca Dumnezeu nu nedreptateste pe nimeni. Sa-L lasam pe El, care este Tatal tuturor, sa faca binele asa cum stie. Oricum, avortul este cea mai crunta ucidere!

Întrebare: Cum se vede de la Athos unirea Bisericilor? Este Biserica Ortodoxa pregatita pentru asa ceva?

Arhim. Efrem: Sfantul Munte nu respinge dialogul pen­tru unire, insa nu este de acord ca acesta sa aiba loc altfel decat de pe premise corect ortodoxe. Nu sa mearga la acest dialog ortodocsii dispusi sa-si dilueze vinul propriu.

Întrebare: Cum poate ajuta Biserica si preotii pe bol­navii carora medicii nu le pot fi de nici un folos si cum ar trebui sa fie un adevarat medic?

Arhim. Efrem: Biserica ii poate ajuta mult pe bolnavii carora medicii le-au spus ca nu exista vindecare, facandu-i sa-si inteleaga rostul lor in lumea aceasta, sa inceapa a se ne­voi mai mult, a avea o mai stransa comuniune cu harul Du­hului Sfant. Si, desigur, avand o mai stransa legatura cu Dumnezeu, aceasta problema se rezolva. Deoarece un om care are o relatie corecta cu harul Duhului Sfant socoteste vindecarea trupeasca ca avand o importanta secundara. Cand omul intelege corect relatia lui cu Dumnezeu, boala trupeasca se face prilej de mare bucurie. Iar un medic ade­varat trebuie sa fie in primul rand medic al propriului suflet.

Întrebare: Este pacat ca noi, ortodocsii, sa ne rugam la sfantul Anton de Padova?

Arhim. Efrem: Desigur, este pacat! Este un sfant al bise­ricii apusene de dupa Schisma, deci ce legatura am putea avea noi cu el? Este o traditie gresita, care depaseste hotarele pogoramantului!

Întrebare: Daca esti blestemat de catre un preot si nu vrea sa te dezlege, ce trebuie sa faci?

Arhim. Efrem: Este un lucru rau ca un preot sa bleste­me. Cred ca acela care a fost blestemat trebuie sa mearga la episcop ca sa-i citeasca o rugaciune de dezlegare.

Întrebare: Daca esti primit foarte rar la spovedanie si oprit de la Sfanta Impartasanie, fara sa ai pacate de moarte, trebuie sa o iei drept smerire, sau sa schimbi duhovnicul?

Arhim. Efrem: Cand te duci sa te spovedesti si nu ai pa­cate de moarte care sa te opreasca de la Sfanta Impartasanie, iar duhovnicul te impiedica sa te cumineci, trebuie sa schimbi duhovnicul.

Întrebare: Cat de greu este pacatul deznadejdii?

Arhim. Efrem: Fara doar si poate, pacatul deznadejdii este foarte mare, deoarece nu crezi ca Dumnezeu iti poarta de grija.

Întrebare: Care este parerea Sfantului Munte despre sistemul bar code si care este legatura lui cu 666?

Arhim. Efrem: Acest sistem este foarte malefic si noi il respingem, deoarece 666 este acel numar rau famat… Spe­cialistii spun ca bar-code contine trei de 6, iar cei care il impun zic ca nu se poate altfel, ca acei trei de 6 n-ar fi cifre, ci o reprezentare simbolica. Iar noi intrebam: de ce sa se foloseasca aceasta reprezentare si sa nu se inlocuiasca cu o alta cifra, fie 7, fie 8?

Întrebare: Ce se intampla cu oamenii care mor in Sap­tamana Luminata, merg in rai?

Arhim. Efrem: Biserica nu invata ca cei care mor in Sap­tamana Luminata merg in rai. Ar insemna ca cei ce mor in Saptamana Mare merg in iad! La mine in sat, o femeie cre­dincioasa a murit, iar la inmormantare a plouat foarte tare. Asa ca lumea a spus ca nu s-a mantuit, ca era o prefacuta. Aceste lucruri sunt insa superstitii. Nu exista nici o scriere care sa sprijine aceste lucruri si nici o confirmare din partea Traditiei.

Întrebare: Va rugam sa ne explicati mai detailat legatura dintre duhovnic si fiul duhovnicesc. Ca fiu duhovnicesc cum imi pot deschide sufletul ca in fata lui Hristos?

Arhim. Efrem: Ucenicul nu trebuie sa ascunda nimic la spovedanie fata de duhovnicul sau. Trebuie sa-si deschida total inima catre duhovnic. Si astfel, oferindu-se in mod co­rect parintelui sau duhovnic, se ofera lui Dumnezeu. Si atunci va avea har de la Dumnezeu, deoarece a alungat cu smere­nia tendinta de a ascunde gandurile. Trebuie insa sa se stie ca legatura dintre parinte si ucenic este o Taina. Daca aceas­ta legatura este facuta corect, atunci ucenicul simte o mare bucurie.

Întrebare: Credeti ca Ortodoxia este singura cale de mantuire? O persoana botezata in alta religie mai are sanse de mantuire?

Arhim. Efrem: Sa o spunem in alt fel: Ortodoxia este ca­lea sigura de mantuire. Ce va face Dumnezeu cu toti ceilalti, este treaba Lui. Dumnezeu nu nedreptateste pe nimeni. De pilda, cineva se naste la Mecca si nu are mult interes pentru credinta: nici nu e un musulman fanatic si nici nu-l intere­seaza prea mult mahomedanismul. Sfantul Apostol Pavel da o rezolvare a acestor situatii:Dumnezeu va judeca pe acesti oameni in functie de constiinta lor.

Întrebare: Daca un tanar are parinti indiferenti fata de cele duhovnicesti, cum ii poate ajuta?

Arhim. Efrem: Ajutandu-se pe sine insusi. Iar la parinti sa nu faca ascultare in chestiuni spirituale.

Întrebare: Vorbiti-ne despre modul cum postesc calu­garii la Sfantul Munte si despre motivatia postului, asa cum o vad aghioritii.

Arhim. Efrem: Monahii la Sfantul Munte postesc luni, miercuri si vineri fara ulei si in aceste zile mananca mancare gatita o data pe zi. In celelalte zile, care sunt de dulce, ma­nanca de doua ori pe zi. Si desigur, aghioritii pun mare ac­cent pe post, deoarece postul, impreuna cu privegherea si cu rugaciunea, constituie o „unealta” care conduce la o buna stare duhovniceasca.

Întrebare: Ce spun parintii de la Athos despre cele ce au de facut crestinii in aceste vremuri tulburi?

Arhim. Efrem: Aghioritii spun ca, desi vremurile sunt tulburi, crestinul poate — daca vrea — sa fie sincer si consec­vent in indatoririle sale.

Întrebare: Ce putem face pentru a ne alina durerea sufle­tului atunci cand toata lumea e suparata pe noi, dar pe drept?

Arhim. Efrem: Cand cineva este de vina si din pricina aceasta altii sunt suparati, acel lucru care il linisteste si il odihneste este smerenia. Sa se smereasca si sa ceara in mod public iertare de la cei carora le-a gresit. Deoarece omul, de multe ori, atunci cand face o greseala, din egoism zice: „Cum de-am facut eu lucrul asta? De ce l-am facut? Nu trebuia sa-l fac!” Aceasta denota mandrie. De multe ori se tulbura si isi zice in sine: „De ce am cazut in aceasta gresea­la?” Fara sa priceapa, este mandru. Smerenia inseamna: „Am gresit? Iarta-ma!“

Întrebare: Care sunt cele mai mari ispite pe care le in­cearca un calugar?

Arhim. Efrem: Depinde de caracterul fiecaruia. Diavolul ii „vaneaza” pe monahi ca sa-si implineasca voia proprie, sa-si ascunda gandurile, zicandu-le: „Acum esti obosit, nu te duce la slujba” si multe altele. Oricum, prima ispita este anarhia. Daca monahul nu face ascultare, dupa aceea vor ur­ma toate celelalte.

Întrebare: Daca o manastire este in constructie iar calugarii, neimplinindu-si canonul, scad duhovniceste, sa continue constructia bisericii, sau sa-si vada de viata duhov­niceasca?

Arhim. Efrem: Sa vorbeasca cu staretul lor si orice le va zice acesta, sa creada ca este solutia corecta.

Întrebare: De ce spun Sfintii Parinti ca atunci cand te spovedesti nu trebuie sa marturisesti pacatele in toata amanuntimea lor?

Arhim. Efrem: Sfintii Parinti spun aceasta indeosebi in legatura cu pacatele trupesti. Vedeti, daca ati citit viata Sfin­tei Maria Egipteanca care, fara indoiala, facuse mari pacate in tinerete, atunci cand s-a spovedit Sfantului Zosima n-a dat multe amanunte. I-a spus pacatele in esenta. De multe ori insa omul ascunde pacatele din viclenie, iar alte ori da de­talii asupra lor din mandrie.

Întrebare: Va rugam sa ne vorbiti despre ispitele la care sunt supusi tinerii in zilele noastre. Ce anume cere Dumnezeu de la noi, sa traim ca niste monahi in lume?

Arhim. Efrem: Dumnezeu cere de la tineri sa incerce a trai in nevinovatie, in curatenie. Dumnezeu nu vrea sa traim nici ca monahi, nici ca mireni, ci sa traim impotrivindu-ne pacatului. Iar cand vom vietui astfel, ne va lumina pentru a intelege ce mod de viata trebuie sa alegem.

Întrebare: Sfantul Nifon al Constantianei a avut o ve­denie asupra Judecatii de Apoi. Ce ne puteti spune despre acest sfant si despre aceasta vedenie?

Arhim. Efrem: Sfantul Nifon al Constantianei este, fara indoiala, un mare sfant si nu punem sub semnul intrebarii vedeniile sale.

Întrebare: Care ar fi cea mai corecta atitudine fata de cei care sunt nesimtitori duhovniceste?

Arhim. Efrem: Pe cei care au nesimtire duhovniceasca trebuie sa-i intampinam cu multa dragoste si multa rugaciu­ne, deoarece nesimtirea duhovniceasca este un rezultat al in­tunecarii mintii. Cei care sunt nesimtitori spiritual au nevoie de multa rugaciune din partea celor care nu sunt intunecati.

Întrebare: Care este situatia manastirilor romanesti, cti­torii ale domnitorilor romani din Sfantul Munte Athos?

Arhim. Efrem: Situatia schiturilor si a chiliilor romanesti la Muntele Athos in acest moment pot sa spun ca este buna, deoarece toate chiliile si schiturile sunt populate. Acest lucru este imbucurator pentru Biserica Ortodoxa Romana. Acolo traieste si un monah virtuos, Parintele Dionisie de la chilia Sfantul Gheorghe-Colciu de langa Vatopedi, care de cinci ani este nevazator. Are nouazeci de ani si este considerat de catre aghioriti un sfant. Este un om care a imbratisat mult smerenia. De multe ori, cand ii saruti mana, simti buna-mireasma.

Întrebare: Ce parere aveti despre francmasonerie? Are legaturi cu Biserica Ortodoxa?

Arhim. Efrem: Masoneria este o alta religie, de aceea tre­buie combatuta! Masonii, pentru a-i influenta pe altii, zic: „Stiti, si noi suntem crestini si facem acte filantropice“, insa toate acestea sunt minciuni. De aceea Biserica a tiparit foarte multe carti despre masonerie si trebuie sa le cititi pentru a fi in cunostinta de cauza si a-i putea combate. Cel care este membru activ al masoneriei este luptator impotriva harului Duhului Sfant!

Întrebare: O icoana sarutata de mai multi crestini poate transmite boli infectioase?

Arhim. Efrem: Niciodata nu se molipsesc crestinii daca saruta icoanele! Icoana este o expresie a Tainei. Icoanele nu sunt simple lemne, iar cei care le saruta nu sunt idolatri, asa cum cred unii, ci respectul pentru icoana se inalta la pro­totipul din cer. De aceea, prin multe icoane, harul lui Dum­nezeu face minuni. Sunt multe icoane facatoare de minuni, unele plang, altele izvorasc mir. Mai sunt altii care se tem sa se impartaseasca pentru a nu se molipsi! Cele sfinte nu in­fecteaza niciodata!

Întrebare: Ati afirmat ca omul a fost creat ca sa ajunga dumnezeu. Nu trebuie sa ajunga la Dumnezeu? Va rugam sa explicati diferenta.

Arhim. Efrem: Omul poate deveni dumnezeu dupa har. Ceea ce este Dumnezeu prin fire, omul poate deveni prin har. Aceasta este sfintenia.

Întrebare: De ce nu este admisa in Biserica Ortodoxa incinerarea mortilor?

Arhim. Efrem: Ortodocsii nu incinereaza mortii deoa­rece, pentru acestia, trupul neinsufletit al omului este sfant. Deoarece si trupul este purtator de har. De aceea avem si sfintele moaste. Deci este cu neputinta si nici nu poate fi vorba ca trupurile sa fie incinerate, de vreme ce trupul se sfinteste.

Întrebare: Daca sunt botezata la greco-catolici, ce sa fac?

Arhim. Efrem: Daca sunteti botezati la uniti, trebuie sa veniti in Biserica Ortodoxa. Pentru ca unitii nu sunt orto­docsi si deci mantuirea nu este sigura. De ce sa-mi pun man­tuirea in primejdie, de vreme ce exista o cale sigura?

Întrebare: Ce parere aveti despre vizita papei in Romania?

Arhim. Efrem: Papa este batran, dar ii place sa cutreiere toata lumea! Sfantul Munte s-a intristat la primirea papei de catre Biserica Romana.

Întrebare: Este Origen eretic, sau nu?

Arhim. Efrem: Desigur, Biserica l-a condamnat pe Origen. Chiar daca a scris destule lucrari corecte, avea insa un egoism puternic.

Întrebare: Daca un calugar se imbolnaveste grav, ce sa faca: sa iasa in lume sa caute doctori, sau sa-si puna nadejdea numai in ajutorul lui Dumnezeu?

Arhim. Efrem: Nu este respinsa interventia medicilor pentru monahi. Oricum, aghioritii merg la medic.

Întrebare: Credeti ca monahii din Muntele Athos au ce invata de la calugarii din manastirile romanesti?

Arhim. Efrem: Orice monah evlavios cu experienta, ori­unde ar trai el, are multe de oferit si monahilor ce traiesc la Muntele Athos. De multe ori eu m-am folosit de la monahi din afara Muntelui care ne-au vizitat manastirea, cu care dis­cutand, am vazut ca-mi spun lucruri pe care eu nu le stiam.

Întrebare: Daca l-ati cunoscut pe Parintele Sofronie de la Essex si ce ne puteti spune despre el?

Arhim. Efrem: Desigur, l-am cunoscut pe Parintele So­fronie de la Essex, care este un sfant contemporan. Am mers la manastirea sa si am stat impreuna trei zile. Mi-a spus destul de multe lucruri din viata lui. Parintele Sofronie a pa­truns in mod deosebit Taina Sfintei Liturghii. Avea o mare experienta a luminii necreate. De multe ori era cuprins timp de o saptamana intreaga de lumina necreata. Mi-a spus chiar ca, de multe ori, rostind rugaciunile Sfintei Liturghii, iesea foc din gura si din vesmintele sale.

Întrebare: Ce sa faca un ucenic care, aflandu-se departe de duhovnicul sau, trebuie sa ia o hotarare rapida?

Arhim. Efrem: Daca ucenicul este departe de duhovnic trebuie sa-si intrebe propria constiinta ce este de facut.

Întrebare: Vorbiti-ne despre clarviziune.

Arhim. Efrem: Clarviziunea este harisma a Duhului Sfant si, daca Dumnezeu hotaraste, o poate darui unui om ajuns la nepatimire. Oricum, acesti oameni, cu asemenea harisma, ajuta foarte mult lumea. Un astfel de om a fost si Parintele Porfirie din Grecia, care a ajutat pe foarte multi cu darul sau. Aceasta harisma o aveau si Parintele Efrem Katunachiotul si Parintele Paisie.

Întrebare: Care este cea mai mare diferenta intre ma­nastirile din Sfantul Munte si cele din Romania?

Arhim. Efrem: Desigur, exista diferente intre manastirile din Romania si cele din Sfantul Munte, dar cred ca atunci cand manastirile romanesti vor incepe sa traiasca adevara­ta Traditie, atunci diferentele vor trece pe un loc secundar. Aceasta este, in esenta, „diferenta”. De aceea cred ca staretii din Romania ar trebui sa inceapa a avea o legatura duhovni­ceasca cu Sfantul Munte, legatura care ii va ajuta atat pe dansii personal, cat si manastirile. Deoarece manastirile din Romania trebuie ajutate si nu este corect ca toti monahii romani sa vina la Athos, pentru ca Romania are nevoie de ajutor si primii care iau parte la innoirea spirituala a Bisericii Romane de dupa caderea comunismului sunt monahii, manastirile.

Întrebare: Exista calugari catolici care practica ruga­ciunea lui Iisus si slujesc in rit bizantin, dar raman catolici. Ce puteti spune despre ei, se pot mantui sau nu?

Arhim. Efrem: Sunt acum foarte multi monahi catolici care incep sa-i imite pe ortodocsi si vin chiar si la Sfantul Munte sa ne caute, intreaba despre rugaciunea mintii. Ve­dem insa ca, desi au intentie buna, cu toate ca practica ruga­ciunea mintii, fiindca nu sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, gasesc foarte putine roade. Acum, ce va face Dumnezeu cu ei, este treaba Lui.

Întrebare: Cat de mult a patruns civilizatia in viata ma­nastirilor din Muntele Athos?

Arhim. Efrem: Civilizatia nu este respinsa de monahul aghiorit, in masura in care nu atinge viata duhovniceasca.

Cred ca trebuie sa incheiem acum. Ma bucur de intre­barile pe care mi le-ati pus. Nu stiu insa daca am raspuns asa cum v-ati fi asteptat. Doresc numai sa va asigur ca Sfantul Munte va este alaturi. Sa va rugati si pentru noi. Ne vom ruga si noi pentru dumneavoastra. Asa cum v-am spus, trebuie sa deveniti credinciosi neclintiti ai Bisericii. Biserica este cea care ne va da solutii la problemele noastre. Singura noastra nadejde astazi este Biserica si numai Biserica. Vin tot felul de oameni la Sfantul Munte si ne zic: „Ne-a smintit cutare episcop, cutare preot.” Acestea sunt motive pentru a-si justifica propriile pacate. Dupa cum am mai spus, asa cum nu respingem stiinta medicala pentru ca exista cativa medici rai, tot asa nu respingem nici Biserica lui Hristos din cauza ca exista anumiti purtatori de rasa inconsecventi mi­siunii lor. Noi suntem in Biserica deoarece Il iubim pe Hris­tos si vrem sa-L dobandim vesnic in inimile noastre. Aceasta sa ne preocupe in viata, aceasta sa ne intereseze si sa fie, asa cum am spus la inceput, cel dintai scop si imperativ al vietii noastre. Maica Domnului fie cu voi!

PS Vasile Somesanul: Inainte de a ne desparti de Parin­tele Arhimandrit Efrem, sunt incredintat ca fiecare am dori sa ii multumim pentru osteneala pe care a depus-o pentru a fi aici impreuna cu noi in acest program atat de concen­trat pentru o saptamana, pe care Parintele si-a ingaduit sa o petreaca in Romania. Cred ca cea mai asteptata multumire pe care am putea s-o aducem Parintelui Staret Efrem este aceea de a-l asigura ca din conferinta si din dialogul purtat aici cu noi — in care fiecare ne-am regasit cu problemele noastre si am primit raspuns, chiar daca nu am pus in mod direct o intrebare, dar am clarificat multe din problemele noastre sufletesti — sa ne straduim sa ramanem statornici si lucratori in credinta Ortodoxa, stiind ca fiecare dintre noi, prin aceasta calitate de credinciosi, de membri ai Bisericii lui Hristos, avem o natura pe cale de indumnezeire prin harul Sfantului Duh pe care l-am primit la Botez si ca facem harul lucrator in masura in care ne silim sa redobandim starea de nevinovatie. Parintele ne-a vorbit atat de frumos despre aceste realitati ale vietii duhovnicesti si nadajduim ca dialogul pe care l-a inceput aici il va continua, pentru ca ne-am vazut fata catre fata si de acum va ramane in rugaciunile noastre si aceasta il va stimula sa continuam acest dialog.

Dumnezeu sa-l ocroteasca si sa-l pastreze in plinatatea puterilor de a conduce Manastirea Vatopedi si ascultarea pe care Dumnezeu i-a incredintat-o in aceasta vestita oaza a monahismului ortodox, in Gradina Maicii Domnului de la Sfantul Munte Athos. Dumnezeu sa-l randuiasca intru multi si fericiti ani!”

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

Gheronda Efrem la Manastirea Lupsa (2000)

(fragment)

Arhimandritul Efrem: Nu exista, fratii mei, mai mare binecuvantare, mai mare dar de la Dumnezeu, decat faptul de a ne fi adus la viata monahala. Nu exista o vrednicie mai mare, decat aceea de a ajunge omul la sfintenie. Deoarece sfintenia si sfantul sunt exact ceea ce este Dumnezeu. De aceea pe noi, monahii, Dumnezeu-Cuvantul ne-a invatat modul in care se face unirea intre om si Dumnezeu.

Desi Hristos a venit pe pamant fara sa Se faca cunoscut, ispitele Sale au inceput nu de la nastere, ci inca din momentul zamislirii. De multe ori Gheronda Iosif, care ne face sinaxe acolo la Vatopedi, ne spune:

„Oare nu putea Hristos, care guverneaza toata creatia prin puterea si harul Sau, nu putea, intr-o clipita, sa-l faca pe Irod sa nu mai existe? Si totusi, ca sa ne invete ca trebuie sa facem rabdare, sa nu-L ispitim pe Domnul Dumnezeu, a primit sa Se chinuiasca impreuna cu logodnicul Iosif si cu Maica Lui, calatorind spre Egipt atatea zile, cu atat mai mult cu cat era si iarna”.

Apoi, vedeti, s-au intors cu toti inapoi in Israel, la Nazaret, iar Iisus era supus parintilor Sai. A continuat sa fie supus si dupa inceputul lucrarii Sale, adresandu-Se in rugaciune Tatalui inainte de fiecare interventie minunata, tocmai El, care avea o legatura nemijlocita cu Tatal, fiind una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. De multe ori El Insusi marturisea: „Ma rog Tie Parinte, ca sa fiu auzit de oameni, ca sa inteleaga ca avem o tainica comuniune”. Si, intr-adevar, se ruga astfel pentru a fi auzit de oameni, pentru a-si arata supunerea si ascultarea.

De aceea monahul, fratii mei, trebuie sa fie urmator desavarsit al lui Hristos, care mereu spunea: „Nu am venit sa fac voia Mea, ci voia Tatalui Meu care M-a trimis”. Si, ne intrebam, oare de si-ar fi facut voia Fiul lui Dumnezeu, ar fi fost pacatos? Si totusi, nu a facut-o! Iar in clipa aceea a patimirii, cand S-a silit pe Sine, si-a silit sfintita Sa fire omeneasca spre a primi toata vina omenirii, iar firea Sa, sfintita fiind, se impotrivea – nu pentru ca n-ar fi dorit sa faca ascultare, ci pentru ca firea oamenilor duhovnicesti se impotriveste pacatului — in clipa aceea deci i-a zis Tatalui: „De este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta”, insa imediat a adaugat: „lnsa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti.”

Deci noi, monahii, sa urmam cu acrivie pe Hristos, sa fim atenti la tainica unire cu Dansul, care se implineste prin ascultare. Asa cum am mai spus, monahul acela care se supune „militareste” si nu face ascultare duhovniceasca, ramane departe de sensul monahismului. Dupa cum subliniaza limpede Parintele Sofronie de la Essex, cine nu-si supune staretului voia si cugetul sau, acela nu este un adevarat ascultator. De aceea, pe cat este cu putinta, prima voastra grija sa fie a patrunde intelesul ascultarii lui Hristos.

Dupa cum vedem la „Bunicul” nostru, fericitul Gheron Iosif Isihastul, cu toate ca iubise si practicase isihia, totusi cuvintele sale sunt nouazeci la suta despre ascultare si doar zece la suta despre isihie. Sfintii Parinti, de asemenea, erau foarte severi in ceea ce priveste voia proprie. Iar Sfantul Atanasie Athonitul, asa cum am mai spus si la alte sinaxe  — dar aceasta intamplare din viata sa doresc sa o amintesc mereu, pentru ca m-a cutremurat cu adevarat cand am citit-o — atunci cand cei care se ocupau cu pescuitul s-au dus sa ia binecuvantare pentru a pleca la lucru, i-a binecuvantat si le-a zis: „Sa mergeti sa pescuiti in locul cutare.” Iar ei au raspuns: „Fie binecuvantat.” Dar, intre ei, cei doi calugari si-au spus: „Gheronda ne-a zis sa mergem acolo, insa nu stie locurile potrivite. El ar fi bucuros daca i-am aduce peste. Sa mergem deci acolo unde stim noi, caci noi cunoastem marea.” Intr-adevar, au mers acolo unde au vrut si au prins destui pesti. Cand s-au intors au adus foarte multi. Sfantul s-a bucurat si i-a binecuvantat. Monahii i-au curatat, i-au pregatit si, din vorba in vorba, i-au spus sfantului: „Gheronda, de fapt n-am fost acolo unde ne-ati zis, ci unde stiam noi ca este peste.” „Asa?” zice sfantul. „Aruncati-i! Pentru ca nu vreau sa pun pe masa din rodul neascultarii!” Se poate deci intreba cineva: „Oare chiar asa de aspru era Sfantul Atanasie? Nu i-a parut rau de osteneala fratilor care au pescuit toata noaptea? Nu i-a parut rau de osteneala fratilor care au curatat pestele?”. Si totusi, de nimic nu i-a parut rau in fata faptului de a fi fost rod al neascultarii. Pentru ca sfantul, fiind un om indumnezeit, luminat de Duhul Sfant, stia cat de mult se mahneste harul atunci cand vede ca monahul asculta de cugetul propriu.

[...]

***

CREDINCIOSII AU NEVOIE DE PARINTI DUHOVNICESTI CU EXPERIENTA TRADITIEI

Interviu Cu Parintele Arhimandrit Efrem, Staretul Manastirii Vatopedi (2000)

Intrebare: Pentru prima data, credinciosii din Romania au avut ocazia sa participe la manifestari publice (slujbe, conferinte) la care sa fie prezent un staret de la Sfantul Munte Athos. Cum i-ati simtit pe credinciosii din Romania?

Arhimandritul Efrem: Credinciosii sunt evlaviosi, se nevoiesc. Ei au nevoie de parinti duhovnicesti care sa aiba experienta Traditiei. Biserica Ortodoxa din Romania in timpul comunismului a fost intarita de marea evlavie a poporului.

Intrebare: Ce v-a determinat sa acceptati invitatia de a veni in Romania? Cu ce ganduri ati venit din Sfantul Munte si cum ati gasit realitatea crestina din Romania?

Arhim. Efrem: Ceea ce m-a facut sa vin in Romania a fost legatura stransa cu oameni duhovnicesti de la dumneavoastra din tara. Sunt trei ani de cand am fost invitat si iata ca a randuit Dumnezeu ca sa ajung acum. Am vazut ceea ce imi doream sa vad si plec emotionat de evlavia poporului roman.

Intrebare: Parinte, ce credeti ca trebuie sa facem pentru a ne apropia in mod sincer unii de altii, in cadrul Ortodoxiei?

Arhim. Efrem: In primul rand e nevoie de indreptarea teologiei. Trebuie ca teologia scolastica de acum sa devina patristica. Exista, desigur, si astazi aspecte patristice in teologie, dar teologia contemporana trebuie sa devina in totalitate patristica. In acest scop, de mare folos sunt manastirile. De aceea si noi, chiar daca am tinut cuvantari in centre universitare, ne-am concentrat interesul asupra manastirilor. Am vazut destule manastiri, atat de monahi cat si de monahii. Am avut un dialog cu monahii si am subliniat cat de importanta este intoarcerea si pastrarea in Traditie. Iar un mod practic de pastrare a Traditiei este legatura cu Sfantul Munte.

Intrebare: In Sfantul Munte se gasesc vietuitori de diferite nationalitati care traiesc impreuna Ortodoxia. Poate fi considerat Sfantul Munte un model de convietuire ortodoxa in care sunt depasite granitele nationale?

Arhim. Efrem: Desigur. Sfantul Munte este model pentru intreaga Ortodoxie si nu numai pentru Ortodoxie, ci pentru toata lumea. Vin si multi romano-catolici si vazand Traditia se cerceteaza pe ei insisi si marturisesc ca ei au pierdut aceasta Traditie.

Intrebare: Lumea contemporana este confruntata cu un puternic duh de secularizare, de dezradacinare din Traditie. In aceste conditii, poate ramane Sfantul Munte un bastion al Traditiei? Cum face Sfantul Munte fata valului de secularizare de astazi?

Arhim. Efrem: Sfantul Munte se poate impotrivi acestei secularizari, intorcandu-i pe monahi catre adevarata Traditie. Singura aparare pe care o putem face e sa fim credinciosi Traditiei noastre.

Intrebare: Care este situatia monahilor romani din Sfantul Munte? Am inteles ca la manastirea Vatopedi sunt mai multi vietuitori romani si ca aceasta mare manastire athonita are o deschidere remarcabila pentru romani. De ce?

Arhim. Efrem: Cred ca este traditionala pentru manastirea noastra aceasta deschidere. In ultimii cincizeci de ani si inainte de aceasta, cat timp manastirea a avut o vietuire idioritmica, viata duhovniceasca nu era prea buna. Dupa 1990, cand am redevenit manastire cenobitica, cu obstea lui Gheronda Iosif, care este ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul, viata duhovniceasca s-a imbunatatit si s-a valorificat legatura traditionala cu Romania. Domnitorii romani au sprijinit foarte mult Manastirea Vatopedi. Apoi, pe teritoriul manastirii noastre avem si trei chilii romanesti, unde monahii romani sunt oameni imbunatatiti din punct de vedere duhovnicesc.

Intrebare: Duhul lumii ne impune o multime de compromisuri pentru a ne putea integra in sistemul societatii actuale. Ce atitudine trebuie sa avem in fata unei asemenea situatii?

Arhim. Efrem: Trebuie in primul rand sa avem legaturi cu manastirile, cu monahii evlaviosi. Aceste legaturi ne vor ajuta sa scapam de acest duh care ne domina cu mare tarie.

Intrebare: Parinte, exista astazi o intensa mediatizare in Romania, care vrea sa impuna faptul ca nu exista salvare decat integrandu-ne in Uniunea Europeana. Cum trebuie sa se raporteze un crestin ortodox in aceasta problema?

Arhim. Efrem: Politicienii, desigur, gandesc ca pentru rezolvarea problemelor economice singura solutie este integrarea in Uniunea Europeana. Insa noi vedem acum, cu experienta din tara noastra, Grecia, ca pentru noi aceasta integrare nu a avut efecte pozitive in viata duhovniceasca. Poate ca Grecia s-a folosit economic [se vede acum prea bine ca dimpotriva, n.n.], dar din punct de vedere duhovnicesc, grecii s-au indepartat de Traditie.

Intrebare: Intr-o lume bulversata de agitate, framantari si stress, cum se poate dobandi linistea interioara?

Arhim. Efrem: Numai ocupandu-ne cu rugaciunea si indeosebi cu rugaciunea lui Iisus. Atunci cand crestinul se osteneste cu rugaciunea lui Iisus este in comuniune cu Dumnezeu si, chiar daca in exterior este confruntat cu multe griji, inlauntrul lui se linisteste. Sa nu uitam ca pentru multi sfinti, chiar dintre cei isihasti, viata exterioara nu a fost lina. Iar credinciosul care se va nevoi pentru dobandirea vietii duhovnicesti launtrice va gasi si linistea si pacea.

Intrebare: Exista o puternica tendinta de relativizare a Adevarului, de creare a unui cadru tolerant si permisiv fata de o multitudine de credinte, idei si practici menite sa erodeze crestinismul. Cum ne putem pastra intru adevar, dar fara sa fim exclusivisti si izolationisti?

Arhim. Efrem: Crestinul este inradacinat in Adevar si atunci nu-l deranjeaza faptul ca poate avea o anumita izolare fata de lume. Iar faptul ca un credincios este inradacinat in Adevar nu presupune anularea legaturilor lui sociale. Sfintii Parinti erau iubitori de oameni, de semenii lor. Insa in ceea ce priveste dogmele erau necrutatori, pentru ca stiau ca dogmele sunt cele care-l ajuta pe om sa gaseasca sfintenia. Din pacate astazi, din pricina unui curent ecumenist care spune ca „in numele dragostei” nu trebuie sa fim fanatici, se creeaza o predispozitie pentru relativizarea Adevarului. Noi nu suntem impotriva dialogului cu alte confesiuni “crestine”, dar acest dialog trebuie sa se faca de pe baze corect alese.

Intrebare: Parinte, in incheiere, care credeti ca este mesajul Ortodoxiei, in general, si al monahismului athonit, in special, la acest inceput de mileniu?

Arhim. Efrem: Mesajul Sfantului Munte si deopotriva al Ortodoxiei este sa ramanem credinciosi la ceea ce ni s-a predat. Iar mantuirea noastra o vom gasi cu ajutorul unei autentice vieti monahale, deoarece cugetarea ortodoxa se masoara prin iubirea fata de monahism“.

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

Legaturi:

Sfântul Maxim Mărturisitorul «Adevărul şi bunătatea îl descoperă pe Dumnezeu»

[David Bradshaw, Metafizica energiilor divine şi Schisma Bisericii, traducere de Dragoş Dâscă şi Protos. Dr. Vasile Bîrzu, Editura Ecclesiast, Sibiu, 2011; fragment din capitolul «Înflorirea tradiţiei răsăritene»]

“Sfântul Maxim (580-662) a fost fie odrasla unor părinţi nobili din Constantinopol (conform variantei greceşti a Vieţii Sfântului Maxim), fie a fost un orfan crescut într-o mănăstire din Palestina (conform unei biografii oarecum ostile, dar, poate, mult mai autentice, scrisă în siriacă). În fiecare din cele două cazuri el pare a fi fost angajat al Cancelariei imperiale din Constantinopol înainte de a deveni monah în jurul vârstei de treizeci de ani. Cele mai timpurii din scrierile sale datează din jurul anului 625 şi sunt, în mare, lucrări de îndrumare spirituală. Din rândul acestora fac parte: Cuvântul ascetic, Cele patru sute de capete despre dragoste şi câteva epistole timpurii, inclusiv Epistola a 2-a, despre dragoste (extrem de importantă). Datorită invaziei persane a părăsit mănăstirea de lângă Constantinopol în anul 626, mergând în Cartagina. Aici, între 628 şi 635 a dovedit o productivitate formidabilă. Din lucrările acestei perioade fac parte: Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, Mystagogia (un comentariu al Dumnezeieştii Liturghii), Răspunsurile către Talasie (o lucrare de exegeză biblică), Cele două sute de capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi Ambigua (discuţii asupra unor chestiuni dificile de teologie).

La sfârşitul acestei perioade a izbucnit o controversă care îi va mistui ultimii ani din viaţă. Încă din timpul Sinodului de la Calcedon (451) a existat o diviziune între Biserica imperială, care urma învăţătura calcedoniană despre cele două firi ale lui Hristos şi felurite Biserici locale care o respingeau. În 620, Serghie, patriarhul Constantinopolului, a început să propovăduiască un compromis teologic cunoscut sub numele de monoenergism. El afirma că Hristos are o singură activitate sau energie divino-umană („theandrică”), deşi Calcedonul învăţa că El posedă două firi. Opoziţia faţă de monoenergism a fost condusă de părintele duhovnicesc al Sfântului Maxim, Sofronie, patriarhul Ierusalimului. Deşi Sofronie a reuşit să îl convingă pe Serghie să abandoneze monoenergismul, Serghie nu a făcut decât să îl înlocuiască cu o formulă cu un înţeles asemănător: Hristos a avut o singură voinţă divino-umană (monotelism). Fiind un simplu monah, Maxim a fost la început precaut, ezitând să adopte o poziţie publică asupra acestor chestiuni. În cele din urmă, a rupt tăcerea şi în cursul anului 640 a scris o serie de mici lucrări (adunate într-o colecţie sub numele de Opuscula Theologica et Polemica) prin care apăra dogma despre cele două energii şi cele două voinţe. Acest fapt l-a adus în conflict cu autoritatea imperială care sprijinea monotelismul. A fost judecat, torturat şi exilat; limba şi mâna dreaptă i-au fost tăiate astfel că nu a mai putut vorbi şi scrie. A murit părăsit de toţi, cu excepţia a doi ucenici, cauza sa părând pierdută. Anii care au urmat au adus o schimbare remarcabilă. La Sinodul VI Ecumenic (680-681), învăţătura despre cele două energii şi două voinţe a fost proclamată ca ortodoxă, iar Maxim a fost universal recunoscut drept interpretul autorizat al acesteia¹.

Gândirea Sfântului Maxim este o reţea complexă de idei care cu greu pot fi înţelese izolat una de cealaltă. Din fericire, multe din ele ne sunt familiare din capitolul precedent. Maxim preia de la Capadocieni distincţia dintre fiinţa [ousia] dumnezeiască şi „cele din jurul lui Dumnezeu”, ta peri theon. Ca şi în cazul Capadocienilor, distincţia nu este doar epistemologică şi ontologică, ci una pe care sufletul o trăieşte nemijlocit în căutarea sa de a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Aşa cum Maxim scrie în Capetele despre dragoste:

„Ridicându-se mintea în Dumnezeu caută mai întâi, arzând de dor, raţiunile privitoare la fiinţa Lui, dar nu află ceea ce este El Însuşi (căci aceasta este un lucru cu neputinţă şi oprit întregii firi create, deopotrivă); ci se mângâie cu cele dimprejurul Lui, adică cu cele privitoare la veşnicia, la nesfârşirea şi la nehotărnicia Lui, la bunătatea, la înţelepciunea şi la puterea creatoare, providenţiatoare şi judecătoare a celor ce sunt. «Numai aceasta se poate cuprinde din cele ale Lui: nesfârşirea». Iar a nu cunoaşte din El nimic înseamnă a cunoaşte că e mai presus de minte, cum au spus cuvântătorii de Dumnezeu, Grigorie şi Dionisie”².

Fiindcă „arde de dor” sufletul se mişcă de la căutarea nerodnică de a cunoaşte fiinţa [ousia] divină la „cele dimprejurul lui Dumnezeu”. Aceasta aminteşte de concepţia lui Grigorie de Nazianz despre cum firea dumnezeiască ne atrage la ea prin ceea ce noi putem înţelege, iar prin ceea ce nu putem înţelege ne stârneşte uimirea³. În altă parte, Maxim evidenţiază distanţa dintre dumnezeiasca ousia şi cele din jurul lui Dumnezeu, numindu-le lucrările Sale (erga) şi referindu-se la Dumnezeu ca la creatorul lor. Ele se disting de făpturile obişnuite prin două caracteristici: ele nu au început în timp iar făpturile obişnuite sunt cele care participă la ele. Într-un pasaj care, mai târziu, se va dovedi central pentru gândirea Sfântului Grigorie Palama, Maxim scrie:

„Lucrurile lui Dumnezeu, care n-au început să existe în timp, sunt cele participate, la care participă prin har cele care se împărtăşesc. Aşa este, de pildă, bunătatea şi tot ce se cuprinde în raţiunea bunătăţii. Şi simplu vorbind, toată viaţa, nemurirea, simplitatea, neschimbabilitatea şi infinitatea⁴ şi câte sunt cugetate ca existând fiinţial în preajma lui Dumnezeu (peri hauton). Acestea sunt lucruri ale lui Dumnezeu, dar şi neîncepute temporal”⁵.

Maxim spune în continuare că cele din jurul lui Dumnezeu cuprind chiar şi realitatea în sine⁶. Dumnezeu transcende infinit ambele tipuri de lucrări, pe cele care nu au început în timp cât şi pe cele care au început în timp, cele participate şi cele participante⁷.

Ar trebui să fie limpede din aceste fragmente că „cele dimprejurul lui Dumnezeu” joacă un rol asemănător cu energiile divine ale Capadocienilor şi cu ieşirile [procesiunile] divine la Sfântul Dionisie Areopagitul. Nu doar că ni se oferă o listă similară (divina bunătate, înţelepciune şi cele împreună cu ele) dar „cele dimprejurul lui Dumnezeu” sunt, precum energiile şi ieşirile, desăvârşiri divine în care făpturile participă şi prin care Dumnezeu Se face cunoscut. Aceasta explică cum, în ciuda transcendenţei radicale a lui Dumnezeu în relaţie cu lucrările Sale, lucrările veşnice pot fi şi Dumnezeu. La doar câteva capitole de cel citat, Maxim adaugă: „Dumnezeu, singur este şi se zice cu adevărat şi propriu «Viaţă»”⁸. În Mystagogia el susţine că adevărul şi bunătatea Îl descoperă pe Dumnezeu şi că Dumnezeu este Adevărul şi Binele fără a părea că simte existenţa vreunei tensiuni între aceste afirmaţii⁹. În Cele patru sute de capete despre dragoste aflăm că orice creatură raţională, în măsura în care posedă existenţă, bunătate şi înţelepciune şi existenţă veşnică, este părtaşă la Dumnezeu¹⁰. Aceasta este aceeaşi dualitate pe care am observat-o în relaţie cu energiile [energeiai] Capadocienilor şi ieşirile [proodoi] Sfântului Dionisie. Concluzia care se poate trage este aceeaşi: „cele dimprejurul lui Dumnezeu” sunt acte revelatoare de Sine prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine creaturilor şi Se dăruieşte pentru ca acestea să fie părtaşe la El, deşi El rămâne transcendent în esenţă.

Despre rugaciune

În concepţia Sfântului Maxim există o legătură intimă între rugăciunea neîncetată, lepădarea înţelegerii conceptuale şi transformarea impulsurilor trupeşti prin practică ascetică. Aceste conexiuni apar în Cuvântul ascetic, un dialog între un monah bătrân şi unul tânăr. Când cel din urmă întreabă despre rugăciune, bătrânul răspunde:

„Înţelesurile sunt înţelesuri (noemata) ale lucrurilor. Iar dintre lucruri unele cad sub simţuri, iar unele sunt inteligibile. Ocupându-se aşadar, mintea cu ele, poartă în sine înţelesurile lor. Harul rugăciunii însă uneşte mintea cu Dumnezeu. Iar unind-o cu Dumnezeu, o desface de toate înţelesurile. Atunci mintea, întreţinându-se cu Dumnezeu dezbrăcată de toate, ajunge să ia formă dumnezeiască… De aceea Apostolul porunceşte să ne rugăm neîncetat, ca având mintea continuu unită cu Dumnezeu, să o rupem câte puţin de la pofta celor materiale”¹¹.

Aici se observă o fuziune între ţelul evagrian de a deveni golit de gânduri cu accentul pus de Părinţii deşertului pe rugăciunea neîncetată. Maxim identifică obstacolul în calea unei astfel de rugăciuni; el nu este înţelegerea conceptuală în general ci „alipirea pătimaşă de cele materiale” care împiedică mintea de a fi deplin îndreptată către Dumnezeu. El îl citează pe Sfântul Pavel drept model al rugăciunii neîncetate:

„Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea lipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi orice ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea… «În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor» (II Corinteni 4, 10-11). În astfel de dispoziţie aflându-se, Apostolul neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmplau, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea, toţi sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei”¹².

Pentru Sfântul Maxim, retragerea din faţa gândurilor nu este îndeplinită doar la nivel mental, ci ca o redirecţionare completă a energiei şi afectelor sufletului. Nu se poate înfăptui în afara acţiunii viguroase şi disciplinate, nici în afară de bucuria în necazuri care a fost o marcă a vieţii Sfântului Pavel. Este important de remarcat motivul din spatele acestei bucurii. Sfântul Pavel vorbeşte despre sine ca „purtând în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor”; adică, el consideră că suferinţa care este conformă cu voinţa lui Dumnezeu naşte o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos. Maxim ia această imagine drept model pentru propria înţelegere a transformării care se produce pe măsură ce energiile şi afectele sufletului sunt redirecţionate către Dumnezeu. Rugăciunea neîntreruptă, aşa cum o înţelege el, nu este o simplă experienţă personală, ci o părtăşie corporală la viaţa lui Hristos şi, prin urmare, este şi o manifestare a prezenţei divine în lume.

Mai târziu, Maxim se foloseşte din nou, în Cuvântul ascetic, de exemplul Sfântului Pavel şi de cel al Apostolilor:

„Cei ce au crezut cu adevărat lui Hristos şi L-au sălăşluit întreg în ei prin porunci ziceau aşa: «Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Iar de trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa Fiului lui Dumnezeu, al Celui ce m-a iubit pe mine şi s-a dat pe Sine pentru mine» (Galateni 2, 20). De aceea pătimind de dragul Lui pentru mântuirea tuturor, ca nişte următori întocmai ai Lui şi ca nişte păzitori adevăraţi ai poruncilor lui ziceau: «Ocărâţi, noi binecuvântăm; prigoniţi, noi răbdăm; huliţi, noi mângâiem» (I Corinteni 4, 12)… Prin cuvintele şi faptele lor se va arăta lucrând în ei Hristos”¹³.

Aici, accentul este pus pe păstrarea poruncilor fiindcă astfel Hristos locuieşte în faptele celui care este ascultător. Ca şi în pasajul anterior, o astfel de locuire sau de schimb nu este doar o experienţă privată, ci un mod prin care Hristos Însuşi Se manifestă în lume.

Aceleaşi teme apar şi în Mystagogia, unde accentul este pus mai ales pe dragostea faţă de săraci:

„Nici un mijloc nu ne duce atât de uşor la dreptate, sau la îndumnezeire (ca să zic aşa), la apropierea de Dumnezeu, ca mila arătată din adâncul sufletului şi cu plăcere celor lipsiţi. Dacă Cuvântul arată ca dumnezeu pe cel ce bine pătimeşte, lipsit fiind, căci zice: «întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut» (Matei 25, 40), iar cel ce grăieşte e Dumnezeu, cu mult mai mult îl va arăta pe cel ce poate să facă bine, şi face, ca fiind cu adevărat dumnezeu după har şi participare, ca unul ce şi-a însuşit prin bună imitare lucrarea (energeian) şi însuşirea binefăcătoare a Aceluia”¹⁴.

Acest pasaj recunoaşte un tip de schimb reciproc de identităţi între Dumnezeu şi om, unul produs de iubirea dumnezeiască pentru om şi de dragostea omenească ce o imită. A fi părtaş la dumnezeiasca energeia este aici clar o chestiune de a face ceea ce Dumnezeu face. Cu toate acestea, iniţiativa îi rămâne lui Dumnezeu, pentru că schimbul de identităţi este posibil doar fiindcă Dumnezeu ia asupra Sa mereu suferinţele omenirii. Fragmentul continuă:

„Şi dacă e dumnezeu săracul, pentru coborârea lui Dumnezeu care s-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreună-pătimire, patimile fiecăruia… Vădit este că va fi pe drept cuvânt şi mai mult dumnezeu cel ce tămăduieşte prin sine, imitând pe Dumnezeu, patimile celor ce pătimesc, din iubire faţă de oameni şi se înfăţişează ca având aceeaşi putere a dragostei ca Dumnezeu”¹⁵.

Porunca dumnezeiască de a avea grijă de săraci este, de asemenea, o invitaţie de a intra în reciprocitatea acţiunii lui Dumnezeu, iubind prezenţa divină în om şi, prin urmare, fiind părtaşi la lucrarea lui Dumnezeu. Cel care face astfel devine „dumnezeu prin har şi participare”.

Aşadar, unirea activităţilor divine cu cele omeneşti este pentru Maxim un mod prin care omul este îndumnezeit iar Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii. Rădăcina acestei schimbări este dragostea (agape) şi în dragoste găseşte Maxim adevărata semnificaţie a urcuşului dionisian în întuneric. În Epistola a II-a (Despre dragoste), Maxim deduce importanţa dragostei din principiul „fiecare îl cunoaşte pe cel ce este asemenea lui”. Asemenea lui Grigorie de Nyssa el întrebuinţează principiul că fiecare este cunoscut de cel asemenea lui insistând asupra faptului că pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu este nevoie de a deveni asemenea Lui. Trăsătura divină la care se gândeşte el este, în primul rând, lipsa de patimile care sfărâmă psihicul; aceasta, însă, se dobândeşte doar prin acel fel de iubire care „îmbină dispoziţia cu firea”, readucând sufletul la starea sa firească şi unificată. Mai precis aceasta este iubirea pe care Dumnezeu o arată lumii.

„Căci Dumnezeu Se arată prin ceea ce este comun celor ce au această stare, configurându-Se (morfou/menoj) după ceea ce e propriu virtuţii fiecăruia prin iubirea Lui de oameni şi primind să Se numească din ea. Fiindcă lucrul cel mai desăvârşit al iubirii şi ţinta ultimă spre care tinde lucrarea ei este să le pregătească şi să le potrivească aceleaşi însuşiri şi numiri prin comunicare afectuoasă reciprocă. Ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om pentru una şi aceeaşi nediferenţiată lucrare voită şi pentru una şi aceeaşi mişcare a ambilor, cum vedem la Avraam şi la sfinţi”¹⁶.

De vreme ce Dumnezeu este mai presus de formă, într-un anumit sens El nu are o formă a Sa proprie. El ia formă în cel care se împărtăşeşte din iubirea Sa pentru omenire şi a cărui voinţă este unită cu a Sa. Aceasta este, de fapt, o recapitulare a Întrupării: „ea face pe om dumnezeu, iar pe Dumnezeu să fie şi să Se arate om”. Discutând aceeaşi temă în Ambigua, Maxim merge şi mai departe spunând că

„Dumnezeu şi omul îşi sunt unul altuia modele. Şi aşa de mult S-a făcut Dumnezeu omului om pentru iubirea de oameni, pe cât de mult omul, întărit prin iubire, s-a putut îndumnezei pe sine, lui Dumnezeu”¹⁷.

În aceste pasaje sunt unite mişcarea mai presus de concepte a Sfântului Dionisie Areopagitul, nevoinţa ascetică împotriva patimilor şi dragostea dovedită prin fapte. Pentru Maxim sunt o unitate, astfel încât orice parte din ele dacă este separată de celelalte devine nefolositoare şi lipsită de autenticitate. Dionisie a clarificat deja faptul că a-l cunoaşte pe Dumnezeu în întunericul dincolo de concepte nu este doar o chestiune de afirmare mentală a unor anumite negaţii, ci de practică trăită. Însă el nu a lămurit natura acestei practici cu excepţia cazului în care „revenirea” descrisă în tratatele despre ierarhie reprezintă un răspuns. Pentru Maxim, ca moştenitor al veacurilor de practică monahală, adevăratul înţeles al apofatismului dionisian nu este niciodată pus la îndoială. A depăşi conceptele înseamnă a fi eliberat de ataşamentul de lucrurile pământeşti care denaturează afectele şi distrag mintea de la rugăciune. Mai precis, a fi eliberat de „afecţiunea neraţională pentru trup” pe care Maxim o identifică drept rădăcină a patimilor. Aceasta este imposibil de realizat fără o lepădare de sine exercitată constant până ce devine deprindere. Scopul unei asemenea practici nu este pur şi simplu negativ, ci restaurator; înseamnă „a îmbina deprinderea cu firea” prin restaurarea în suflet a iubirii sale cuvenite şi fireşti pentru Dumnezeu. În schimb, o astfel de iubire găseşte expresie în dragostea pentru aproapele şi, în special, pentru cei săraci – nu ca într-un umanitarism vag, ci fiindcă în ei, în săraci, poate fi găsit Dumnezeu”.

Mândria Bisericii – monahismul. Exemplul Cuviosului Eftimie cel Mare

de Dragoş Dâscă

Poate că nici un alt cuvânt despre monahism nu este atât de tainic şi plin de noime duhovniceşti precum este cel al Sfântului Isaac Sirul: „vieţuirea călugărească este mândria Bisericii” („Cuvinte despre nevoinţă”, X). Şi iată, se poate îndoi cineva de acest lucru când nu trebuie decât să privească la chipul vieţuirii sfinţilor pe care îi prăznuim în aceste zile de ianuarie: Sfântul Antonie (17), Sfinţii monahi-episcopi Atanasie şi Chiril (18), Sfântul Macarie Egipteanul (19), Sfântul Eftimie (20) şi Sfântul Maxim Mărturisitorul (21)? Toţi aceşti stâlpi ai Ortodoxiei au fost monahi; dar să nu trecem cu vederea faptul că au plecat din mijlocul unora ca noi, oameni de lume cuprinşi de griji şi amestecaţi în tumultul veacului. Mândria Bisericii sunt creştinii care Îl urmează pe Hristos în lepădarea de sine până la jertfă, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, iar monahii sunt cei care le împlinesc pe acestea într-un mod desăvârşit.

Să ne oprim asupra sfântului prăznuit astăzi de Biserica lui Hristos, Sfântul Eftimie cel Mare, şi să vedem chipul în care vieţuirea sa adevereşte cuvântul Avvei Isaac Sirul. Cel ce-şi acordă un răgaz de la zăduful zilei şi citeşte Viaţa Cuviosului Eftimie va remarca o constantă a felului său de a fi, o caracteristică a întregii sale vieţi: dorinţa de a nu-L întrista pe Dumnezeu. Se spune că, pe când era adolescent,

„dorea să fie următor al dumnezeieştilor şi îmbunătăţiţilor bărbaţi [i.e. monahi]… săvârşea slujba pravilei cu frică şi cu umilinţă, aducându-şi aminte că se cuvine să slujeşti lui Dumnezeu cu frică şi cutremur, iar nu cu râs şi cu şoptire… Se întrista când unii spuneau deşertăciuni îl îndepărtau de la dumnezeieştile cuvinte”.

Vedem că sufletul său încă de tânăr nu suferea atingerea vulgară a acestei lumi; nu lăsa ca zgura păcatului să se prindă de inima sa. Mulţi zic că sfinţii nu au trecut prin aceleaşi ispite care ne înfruntă pe noi, că aşa au fost ei aleşi din pântece, aleşi să fie sfinţi. Dar iată că şi tânărul Eftimie a fost ispitit prin intermediul colegilor de studii care îl îndemnau la glume, bârfe, vorbire deşartă. Dar nu a suferit să-şi strice buna aşezare a sufletului său: în cele lumeşti se simţea îndepărtat de Dumnezeu.

Biograful Sfântului ne spune un alt lucru uimitor referitor la anii săi de tinereţe:

„în vreme de ispită rodea lui Dumnezeu dragostea şi răbdarea, iar în vreme de îndestulare, rodul lui era înfrânarea. Venind asupra lui gânduri de dezmierdare trupească, iarăşi odrăslea într-însul înţelepciune”.

Acest paragraf ne aduce la o altă constantă a vieţii sale: căutarea înţelepciunii prin purtare înţeleaptă. În Sfântul Eftimie s-a întrupat cuvântul Scripturii care zice:

„Eu, înţelepciunea, locuiesc împreună cu prevederea şi stăpânesc ştiinţa şi buna-chibzuială… Eu iubesc pe cei ce mă iubesc şi cei ce caută mă găsesc” (Pilde 8, 12, 17).

Tânărul Eftimie nu a făcut nevoinţe suprafireşti, nu a fost la limita omenescului. Dar a dorit partea cea bună, care nu s-a luat de la el când, cu trecerea anilor, a fost asaltat de ispite mult mai mari: prefacerea interioară prin constanta supraveghere a gândurilor şi a purtării sale,

„pentru că de întreaga înţelepciune purtând multă grijă, a păzit nestinsă făclia fecioriei, împodobită cu untdelemnul milosteniei”.

Să luăm aminte la multa sa subţirime a minţii. Biograful spune că a biruit ispita desfrânării nu prin uscarea trupului şi purtarea de lanţuri şi haine de păr, ci prin înţelepciune. Adică, deşi tânăr, Sfântul Eftimie a arătat multă maturitate duhovnicească: ştia că războiul nostru, al creştinilor, este noetic. Minte împotriva minţii; duh împotriva duhului. Nevoinţa trupească e doar un mijloc pentru a uşura încordarea minţii în luptă. El putea opri gândul înainte de a intra în inimă dar nu fiindcă avea Sfântul o putere căpătată de la naştere, ci fiindcă purtarea înţeleaptă şi osteneala de a-şi ţine gândul doar la cele plăcute lui Dumnezeu a creat în el deprinderea binelui, o sensibilitate care reacţiona la primul atac al furnicoleului.

Şi mirenii pot fi smeriţi dar ei practică o smerenie cu limite impuse de nevoile familiei, de specificul serviciului, de datoria civică. Monahii însă sunt chemaţi să devină vase neîncăpătoare ale smereniei; chenoza lor este neîncetată. Nici în acest aspect Sfântul Eftimie nu a fost mai prejos. „Din copilărie iubitor de monahi”, după terminarea studiilor Eftimie s-a călugărit. A fost făcut – să reţinem – fără voia sa preot, apoi proestos peste Mănăstirea Sfântului Polieuct. Dar fiindcă grijile îl împiedicau de la lucrarea faptei bune, „urâtorul de slavă” Eftimie a ales să redevină un simplu monah şi a plecat la Ierusalim, închinoviindu-se în Lavra Fara. Aici, ne spune biograful,

„covârşea pe toţi cu răbdarea, blândeţea şi cu smerita cugetare a inimii”.

Din nou remarcăm faptul că Sfântul Eftimie nu este lăudat pentru mari fapte ascetice, ci pentru lucrarea omului dinlăuntrul inimii (cf. Corinteni 4, 16).

Monahismul este mândria Bisericii fiindcă monahii sunt creştinii care îşi îmbrăţişează credinţa fără rest. Nu lasă loc târguielii şi compromisului cu propriile jurăminte depuse la Taina călugăriei (aşa cum este numită şi considerată în Athos). Fidel Miresei sale, Biserica, Sfântul Cuvios Eftimie cel Mare nu a avut decât o singură dorinţă, care îi străbate ca un fir roşu întreaga viaţă: de a nu-L întrista pe Dumnezeu.

Vom încheia acest cuvânt cu mărturisirea de credinţă a Sfântului Eftimie, care, în vremuri de prigoană a ales să nu-L întristeze pe Dumnezeu prin lepădarea de Ortodoxie. Cuviosul Eftimie: un pustnic din Fara, un părinte pentru mii de fii duhovniceşti, un creştin care a înţeles că nesocotirea dogmelor Îl alungă pe Dumnezeu din inimă.

Păsările răpitoare au şi acum cuiburi, vulpile prea multe vizuini iar Fiul Omului găseşte prea puţine inimi neîntinate de făţărnicie, inimi unde să-Şi plece capul.

„Mărturisirea de credinţă” a Sfântului Eftimie referitoare la Sinodul de la Calcedon (451):

„Din toate cele ce s-au cercetat şi s-a făcut de acest sobor, n-am citit ceva; iar cât despre hotarul cel alcătuit de dînsul, nimic nu am a-l prihăni pentru rea slăvire, pentru că laudă credinţa celor 318 Sfinţi Părinţi din Niceea şi mărturiseşte a urma învăţătura neclintită şi nestricată. Apoi învaţă a urma Sfinţilor Părinţi celor 150 din Constantinopol şi a celor din Efes, contra lui Nestorie rău-credinciosul. Iar pe Chiril, întâiul şezător al Alexandriei, îl numeşte luptător şi învăţător al dreptei credinţe. Apoi pe Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare o propovăduieşte, zicând că dintr-însa S-a născut după trup singurul născut Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. Deci, recunoaşte amândouă naşterile, adică pe cea veşnică din Tatăl şi fără trup şi pe cea sub vreme, din Fecioara Maică, cu trup însufleţit; după aceea, recunoaşte două firi în Hristos, dumnezeiască şi omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărţite şi nedespărţite. Iar cei ce îndrăznesc a împărţi, ori a despărţi unirea negrăită şi nedespărţită după Ipostas şi cei ce zic că prin trup s-a făcut schimbare în Cuvântul lui Dumnezeu, şi care socotesc trupul Celui singur născut a fi de o fiinţă cu dumnezeirea, cum şi cei ce zic că este amestecare a Cuvântului cu trupul, unii ca aceştia sunt ca şi păgânii. Drept aceea şi noi când auzim despre două firi în Hristos, nu socotim cu totul despărţire în ipostasul lui Hristos cel unul alcătuit; dar mărturisim şi deosebirea firilor, după cum zice cel între sfinţi, Chiril al Alexandriei”.

Legaturi:

Frumoasa marturie a Sfantului Serghie de la Radonej despre Marele Marcu al Efesului

“Despre viaţa cuviosului părintele nostru Serghie [1313-1391] şi despre multe minuni ale lui, se află tipărită carte în împărăteasca cetate, Moscova, în care între alte minuni ale sfîntului se afla şi aceasta:

După sinodul cel din Florenţa, unde mulţime de dreptcredincioşi, arhierei şi preoţi care n-au vrut să se unească cu rătăcirea latinească, au fost pierduti cu felurite chinuri de către latini. Un Presbiter din părţile Rusiei celei mari, care mersese la soborul acela, cu Isidor mitropolitul Kievului, cel ce a căzut mai pe urmă din dreapta credinţă, şi era numele Presbiterului Simeon – a răbdat multe necazuri şi munci în temniţă şi în obezi, pentru buna credinţă, de la mitropolitul Isidor lepădatul. Apoi, scăpînd din lanţuri, s-a sfătuit cu Toma, solul Tferschei şi au fugit din cetatea latinească în ţara lor. Fiind în mîhnire mare şi în nepricepere pe cale pentru nelesnicioasa trecere şi culcîndu-se puţin să se odihnească, a adormit şi a văzut un stareţ cinstit stînd lîngă el, apucîndu-l de mîna dreaptă şi zicîndu-i:

“Oare te-ai binecuvîntat de Marcu Eugenicul, episcopul Efesului, cel ce a urmat paşilor apostoleşti?”

Iar el a răspuns: “Am văzut, Doamne, pe minunatul şi tarele bărbat acela şi m-am binecuvîntat de dînsul”. Apoi stareţul a zis: “Binecuvîntat este de Dumnezeu omul acela, că din deşertul sobor latinesc nimenea nu l-a învins pe el, nici cu averile, nici cu îmbunările, nici cu îngrozirile chinurilor. Deci, tu, învăţătura şi descoperirea aceea ce ai auzit-o de la fericitul Marcu s-o propovăduieşti oriunde vei merge, la toţi drepţii cei ce ţin aşezămintele sfinţilor apostoli şi poruncile sfinţilor părinţi de la cele şapte sinoade, şi cel ce are înţelegere adevărată, să nu se amăgească. Iar pentru lungimea şi greutatea drumului să nu vă întristaţi, căci eu sînt nedepărtat de voi şi vă voi trece fără de grijă.

Acestea şi mai multe dacă i-a zis cinstitul acela stareţ, l-a întrebat Presbiterul: “Doamne, spune-mi cine eşti tu, că mi se pare că eşti trimis de Dumnezeu să ne scoţi pe noi deznădăjduiţii din pămîntul acesta străin?” Răspuns-a cel ce se arătase: “Eu sînt Serghie, pe care oarecînd m-ai chemat, rugîndu-te în rugăciunea ta, şi te-ai făgăduit să vii în mănăstirea mea”. După vedenia aceasta, deşteptîndu-se preotul, s-a bucurat şi a spus împreună călătorului său (Toma), cele ce a văzut şi a auzit. Şi au mers amîndoi, veselindu-se în calea lor, şi au ajuns degrab prin dumnezeiescul acoperămînt şi cu rugăciunile apărătorului său cuviosului Serghie, sănătoşi şi fără de bîntuială în părţile Rusiei.

Ajutorul şi arătarea sfîntului povestind, au propovăduit cele auzite de la dînsul, descriind pe larg toate cele ce s-au făcut la soborul din Florenţa.

Aceasta s-a pomenit aici pentru necuviinţa vremii de acum, întru care sfînta şi dreapta credinţă este hulită şi prigonită prea mult de latini. Ca să vadă fiii Bisericii Răsăritului că stîlpul lor, cuviosul părintele nostru Serghie, şi după preaslăvirea sa, a arătat că este nedrept soborul Florenţei. Credinţa noastră (după Apostolul) constă nu în biruitoarele cuvinte ale înţelepciunii omeneşti şi în arătarea Duhului şi a puterii, şi nu în înţelepciunea şi măiestria omenească, ci în puterea lui Dumnezeu”.

sursa: Viata Sfantului Cuvios Serghie de Radonej

***

Mesajul unui Sfant: Marcu Evghenicul, de Sterghios Sakkos

O figură harismatică, care şi-a lăsat o adâncă şi luminoasă pecete pe istoria Bisericii, este impusă cu o deosebită actualitate de către calendarul sărbătorilor acestei luni. Este Sfântul Marcu Evghenicul, antiunionistul. În zilele noastre, în care mişcarea ecumenică l-a neliniştit până şi pe cel mai simplu om şi se prezintă de-acum nu numai în haină bisericească, ci şi într-una surprinzător de socială, nimic nu este mai interesant, dar şi mai credibil decât să ascultăm mesajul celui care a fost odată protagonist în aceste evenimente şi căruia după veacuri i s-a dat dreptate.

Marcu a fost de viţă nobilă şi în ceea ce priveşte sufletul, şi în ceea ce priveşte originea. Printre primele lecţii pe care le-a primit au fost şi insuflatele cuvinte ale lui Iosif Vriennie:

„Credinţa noastră Ortodoxă! Aceasta este bogăţia noastră, aceasta slava, aceasta neamul, aceasta cununa, aceasta lauda”. „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi faţă de tine, Cinstire de Părinţi predanisită! Nu ne vom îndepărta de tine, Maică, bună-cinstire. Întru tine ne-am născut şi întru tine trăim, şi întru tine vom adormi! Iar dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine”.

Aceste cuvinte au fost o bornă în viaţa lui Marcu, au devenit o sfântă comoară, pe care s-a îngrijit să o păzească până la sfârşit neinovată şi nefalsificată.

Anii în care a trăit erau grei pentru patrie. Turcii ajunseseră în faţa porţilor Constantinopolului şi temeliile imperiului se cutremurau de pasul lor. Împăratul, în faţa pericolului direct, caută ajutor. Bate la porţile celor puternici ai Europei şi cerşeşte alianţa lor. Însă ca popoarele creştine să-şi dea ajutorul capitalei imperiale, trebuie să aprobe papa. Şi papa pretinde schimburi (despăgubiri) grele: supunerea Ortodoxiei în faţa papismului.

Ameninţarea este un sfetnic rău şi devine şi mai rău, când cineva pierde simţul profund al realităţii. Forţaţi de pericol, păcăliţi de masca cea înşelătoare, toţi, împărat şi episcopi cedează şi cad de acord pentru unirea Bisericilor, precum numesc eufemistic supunerea faţă de papă. Preferă sclavia faţă de papism decât sclavia faţă de turci. Şi doar Marcu, urmându-i fidel pe Părinţii Bisericii, îşi înalţă statura morală şi apără integritatea credinţei. La Sinodul de la Ferrara – Florenţa cuvintele sale sunt formulate memorabil şi monumental. Propovăduieşte că deasupra libertăţii patriei este libertatea credinţei. Pentru că o credinţă liberă poate într-o zi să elibereze patria aflată în sclavie. Credinţa păstrează nerobit cugetul şi îi face vitează inima. Dimpotrivă, o credinţă înlănţuită de înşelăciune îngenunchează şi patria la picioarele celui care a înşelat-o. Unirea o iubim, supunerea o urâm, pentru că ea va însemna dispariţia Ortodoxiei. Între adevăr şi minciună nu există cale de mijloc (ceva intermediar), nu încape compromisul. Oricând s-au făcut astfel de paşi, cel care a câştigat a fost vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului.

Prin această poziţie de neînduplecat, Marcu Evghenicul era de aşteptat să devină antipatic catolicilor şi prietenilor lor şi să fie catalogat drept intolerant, în timp ce aceia sfătuiau printr-o ipocrizie inimaginabilă la „iubire şi la pace”. Unii au vrut să-l ucidă. Fostul lui coleg, Visarion, a strigat mânios la Marcu: „Mă zbat de prisos şi mă cert cu un om demonizat. Căci acesta este nebun”. Dar Marcu, care ca om era blând şi smerit, pentru credinţa lui s-a făcut leu. „Tu eşti fetiţă şi te comporţi ca o fetiţă”, a fost răspunsul lui către Visarion.

În cele din urmă unirea a fost semnată, dar niciodată nu a fost aplicată. Însuşi papa, când a aflat că Marcu nu a semnat, a declarat: „Nu am făcut nimic”. Şi credinciosul popor, paznicul şi judecătorul, criteriul adevărului, şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea faţă de unionişti, iar din Marcu a făcut simbolul lui veşnic, care însufleţeşte, dar şi mustră, verificând calea ortodocşilor.

Disputa pentru unire nu este doar un dialog dogmatic inutil între cei ce teologhisesc. Pentru că dogma, orice dogmă, dă chip unei cosmoteorii (unei concepţii despre lume) şi impune o bioteorie (concepţie despre viaţă), care nu poate fi închisă în spaţiul lucrurilor bisericeşti în sens strict, nici în spaţiul teologiei ca ştiinţă teoretică. Se întinde şi îmbrăţişează pe nesimţite întreaga viaţă şi întreaga societate. În spatele diferenţelor dogmatice dintre Răsărit şi Apus se ascundeau în mod esenţial diferenţele a două lumi, a două culturi cu filozofie diferită şi mentalitate diferită. Biserica Ortodoxă Răsăriteană trăieşte şi petrece întemeiată pe autoritatea cuvântului lui Dumnezeu. Pe ea îşi sprijină educaţia, modul ei de a gândi şi de a acţiona, modul ei civilizator. Însă în această atmosferă a autorităţii ea trăieşte şi creează în libertate. Deoarece autoritatea ei este iubire, care nu-şi oprimă cetăţenii, ci îi îndrumă şi îi ocroteşte. Credincioşii, în mod liber supuşi lui Hristos, constituie Trupul tainic şi mădularele Bisericii lui.

Papismul şi Apusul, în general, trăiesc şi se mişcă în alt climat. Aici nu predomină autoritatea lui Dumnezeu, ci autoritatea papei, a omului şi a logicii. Biserica din Trup al lui Hristos se transformă în stat – creştin, dar lumesc – un stat şi el între statele acestei lumi. Harul lui Dumnezeu limitează rolul ei şi îndumnezeirea devine un sistem de categorii logice ale raţionalismului. Şi pentru că dogma lor nu izvorăşte din adevărul dumnezeiesc, ci dintr-o infailibilitate umană, moare, se dezintegrează, aduce dezechilibru în societate şi în civilizaţie. Astfel se naşte Renaşterea care caută moartea lui Dumnezeu, umanismul care aduce neomenia, iluminismul care întunecă toate prin contestare. În cele din urmă dă buzna protestantismul, care distruge orice dogmă, instaurează libertinajul şi cultivă ateismul.

Însă dogma ortodoxă nu este o expresie omenească şi muritoare. Este o prescripţie de viaţă, un mesaj al adevărului care mântuieşte. Mântuieşte sufletul nostru, dar şi patria noastră şi cultura noastră. Marcu Evghenicul apărând Ortodoxia a susţinut în cel mai eficace mod ţara lui şi fără a urmări asta, L-a făcut pe Dumnezeu apărător al vieţii şi al culturii ei.

Acest sfânt al Bisericii noastre stă şi astăzi la fel de inflexibil şi de adevărat în faţa acelora care sunt gata ca nişte „fetiţe” să se închine papei şi să imite maimuţărind modul apusean de viaţă şi de gândire. Îşi trimite mesajul său pur şi puternic, un mesaj de cultură duhovnicească autentică. Fraţii mei, este o chestiune de viaţă şi de mântuire în această lume şi în eternitate păzirea dogmei Ortodoxiei!

(Sterghios Sakkos, profesor emerit al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii Aristotelice din Tesalonic; traducere din elină de monahul Leontie; sursa: http://aktines.blogspot.com/)

sursa: Lumea credintei

Legaturi:

Sfinţii ierarhi Atanasie şi Chiril al Alexandriei – pilde de vieţuire creştină într-o lume care Îl urăşte pe Hristos

Dragoş Dâscă

Istoria nu ne mai poate surprinde cu nimic. Revoltele în numele unei umanităţi dezumanizate, războaiele de cotropire pentru a dobândi resurse şi poziţii vitale, isteriile eshatologice, necredinţa şi dispreţul generalizat faţă de Biserică au mai pustiit şi în alte veacuri lumea creştină. Răcirea inimilor, lipsa cărărilor dintre fraţi, obscenitatea generalizată, diluarea dogmelor în numele „iubirii frăţeşti” nu sunt ispite noi, nemaiîntâlnite în istoria Bisericii. Toate aceste tulburări au fost născute şi sunt întreţinute de un spirit mort dar în acelaşi timp bătrân, mai bătrân decât multe cete îngereşti. Înţelepciunea lumii este înţelepciunea lui. Strălucirea lumii este mândria lui. El se făleşte cu căderea lumii în păcat fiindcă la Judecată acest spirit mort se va lăuda în faţa lui Hristos cu cei care i-au oferit viaţa şi sufletele ca să subziste prin ele.

Lumea, sălaşul patimilor, nu ne mai poate surprinde cu nimic. Atunci de unde teama şi frica de nenorociri? Din neascultare şi din neluare aminte. Trăim cu impresia că ascultarea este ceva ce ţine strict de viaţa monahală când, de fapt, ascultarea este o dispoziţie a firii care caută însănătoşirea prin harul Duhului. Neluarea aminte însă se referă la graba şi indiferenţa cu care trecem peste cuvântul Scripturii, al Sfinţilor Părinţi şi al duhovnicului. De ce oare uriaşi ai Duhului precum Preacuviosul Seraphim Rose sau Sfântul Ignatie Briancianinov au ştiut cum să treacă netulburaţi peste ispitele acestei lumi încă în lume fiind? Doarece au luat aminte la glasul Sfinţilor Părinţi ai căror următori s-au făcut. Nu au citit ca să se mândrească, ca să ocupe un post, să bifeze titlul de doctor în CV sau ca să caute diverse pricini de poticneală pentru aproapele. Au citit pentru a se zidi sufleteşte şi pentru a căuta răspuns la problemele lumii în care trăiau. Şi noi putem găsi astfel de răspuns chiar în sfinţii pe care îi prăznuim astăzi, 18 ianuarie: Sfinţii Atanasie şi Chiril, Patriarhii Alexandriei.

Iată ce scria Sfântul Vasile cel Mare în epistola 82 (371/372) adresată Sfântului Atanasie cel Mare:

„Când îmi îndrept privirile spre evenimentele de astăzi şi cercetez greutăţile prin care fiecare pas înainte e oprit, ca şi cum ni s-ar pune beţe în roate, ajung la totală deznădejde. Când însă mă întorc iarăşi şi privesc la Sfinţia ta şi mă gândesc la faptul că pe tine te-a rânduit Domnul să fii doctor al bolilor prin care trec Bisericile, atunci prind din nou curaj; şi din deznădejdea în care căzusem, mă îndrept iarăşi cu nădejde spre zile mai bune”.

Vedeţi cum îl numeşte Sfântul Vasile pe Sfântul Atanasie? „Doctor al bolilor prin care trec Bisericile”. Aceasta fiindcă Sfântul Atanasie a fost unul din cei mai prigoniţi ierarhi nu doar ai vremii sale ci şi din cei 2000 de ani de istorie creştină. A fost prigonit fiindcă şi-a pus sufletul pentru oile sale, pentru credincioşii peste care fusese numit păstor. Şi, ca orice păstor vrednic, Sfântul Atanasie s-a îngrijit ca turma sa să pască pe păşunea duhovnicească nu pe cea lumească, a trendului acestei lumi; iar trendul vremii sale era arianismul, o doctrină atât de plauzibilă şi firească pentru mintea raţională, care explica prin silogisme faptul că Hristos nu putea să fie Fiul lui Dumnezeu, să fie născut din veşnicie din Tatăl, deofiinţă cu El. Nu, Sfântul Atanasie nu a făcut pact cu lumea ci s-a luptat cu ea. S-a luptat cu trei împăraţi, cu episcopi căzuţi din dreapta credinţă, cu preoţi apostaţi. Nu a cruţat nimic pentru a oferi turmei sale „verdeaţa dumnezeieştilor cuvinte” (Sf. Isaac Sirul) şi nu otrava eresurilor care erau atât de populare, atunci ca şi în zilele noastre. Sfântul Nicolae Velimirovici sintetizează cel mai bine vitregiile prin care a trecut acest ierarh model:

„Cu puţine răgazuri a fost prigonit de eretici toată viaţa lui. Dintre împăraţi, cel mai mult l-au prigonit Constanţius, Iulian şi Valens; dintre episcopi, Eusebius al Nicomidiei şi mulţi alţii. Dintre eretici, Arie şi urmăritorii lui. Atanasie a fost forţat să se ascundă de la faţa prigonitorilor lui, chiar şi într-o fântână, într-un mormânt, prin casele unor oameni şi în pustie. De două ori a fost forţat să scape la Roma… Puţini sunt sfinţii care au fost prigoniţi cu atâta sălbăticie şi duh de ucidere ca Sfântul Atanasie”.

Urât de duşmani pentru dârzenia lui, cinstit ca sfânt, dar neînţeles de mulţi dintre creştinii ortodocşi, Sfântul Chiril al Alexandriei (370/380-444) a fost omul providenţial pentru ortodoxia niceeo-constantinopolitană. Urmaş al Sfântului Atanasie pe scaunul arhieresc al Alexandriei, Sfântul Chiril este un alt răspuns veşnic viu prin Hristos la problemele cu care se confruntă astăzi minoritatea ortodoxă. Nu-mi explic de ce pentru mulţi creştini şi teologi ortodocşi Sfântul Chiril apare ca un personaj cel puţin dubios. Ei îl judecă pe Sfântul Chiril pe baza unor documente şi mărturii scrise chiar de păgâni precum filosoful Damascius şi popularizate în perioada iluministă de luptători împotriva lui Hristos precum Voltaire sau Gibbon… Mulţi spun că îi apreciază scrierile dar nu îi cinstesc persoana. Nu înţeleg cum poţi cinsti (sau pretinde aceasta) scrierile sale dar nu poţi înţelege jertfa vieţii sale, iubirea neclintită faţă de Hristos. Mai facil este să vizionezi un film făcut de un regizor (ateu şi homosexual declarat), părtinitor, cu un scenariu total lipsit de acurateţe istorică în loc să citeşti mărturia Bisericii despre Sfântul Chiril căci doar aşa am putea înţelege de ce Sfântul Anastasie Sinaitul îl numea pe Sfântul Chiril „pecetea Părinţilor”, arătând astfel importanţa Sfântului Părinte alexandrin pentru teologia de viaţă mântuitoare a Bisericii. Numai aşa putem înţelege că numai un om cu viaţă sfântă ar fi putut să se opună atât de strălucit învăţăturilor viclene ale lui Nestorie, să clădească edificiul dogmatic al pururea fecioriei Maicii Domnului şi să aducă o extraordinar de importantă contribuţie la dogma hristologică, susţinând şi argumentând că în persoana Mântuitorului sunt unite firile Sale divină şi umană şi demonstrând că dacă Hristos Logosul este om adevărat şi Dumnezeu adevărat El este deofiinţă/consubstanţial Tatălui şi mamei.

Să recunoaştem: Sfântul Chiril nu este chiar politically correct. De mic a urât lumea şi a iubit viaţa monahală. A crescut printre călugări erudiţi şi nevoitori, nădăjduind să devină şi el precum aceştia. A fost un duşman neobosit al ereticilor; şi-a iubit turma atât de mult încât nu s-a sfiit să îi înfrunte pe dregătorii imperiali corupţi şi să îşi atragă duşmănia influentelor facţiuni ale păgânilor şi evreilor. Când a trebuit să taie eresul lui Nestorie nu a făcut compromisuri de credinţă şi nu a arătat toleranţă faţă de eretici. A fost un iubitor de monahi iar el însuşi a fost un monah erudit, trăitor şi iubitor al Părinţilor. Atât de puternică a fost iubirea lui faţă de Hristos încât, scrie Sfântul Nicolae Velimirovici, „zidirea însăşi a fost uimită de credinţa Sfântului Chiril cel neclintit”.

Avem în aceşti doi mari ierarhi ai Bisericii doi mijlocitori înaintea lui Hristos. Avem în vieţile şi scrierile acestor doi mărturisitori şi învăţători ai credinţei răspunsurile la problemele cu care ne confruntăm astăzi. Să ne amintim că suntem creştinii sfârşitului de veac, aceia care nu se vor mântui prin mari fapte ascetice, dar neapărat prin păstrarea credinţei ortodoxe neştirbite, şi să cerem ajutorul Sfinţilor ierarhi Atanasie şi Chiril ca să ne întărească să începem şi să trăim în Hristos „urmând în tot locul mărturisirilor Sfinţilor Părinţi care au fost făcute grăind în ei Duhul Sfânt şi ţinându-ne de ţelul  noimelor pe care le putem afla în scrierile lor şi umblând ca pe calea împărătească” (Sfântul Chiril al Alexandriei, Epistola 17).

***

• Doxologia: Sfinţii Ierarhi Atanasie şi Chiril, campioni ai ortodoxiei, de pr. Ioan Valentin Istrati

Sfinţii Atanasie şi Chiril, ierarhi ai Alexandriei sunt cei mai aleşi apărători ai dreptei credinţe în faţa deviaţiilor ideatice şi a ereziilor raţionaliste care s-au ivit în istoria Bisericii.

Apărarea dreptei credinţe este nu numai o chestiune de principiu, ci o chestiune de viaţă şi de moarte, adevărul credinţei ducând la nemurire împreună cu Hristos, iar credinţa falsă ducând la moarte. Ei sunt astfel modele teologice de urmat, stâlpi puternici ai ortodoxiei şi lumini ale Împărăţiei lui Dumnezeu pentru cei ce se roagă lor.

Sfântul Atanasie cel Mare a fost cel de-al 20-lea episcop al Alexandriei şi rămâne unul dintre cei mai mari teologi ai creştinătăţii. Născut în 296, el este numit “campion al ortodoxiei” în lupta sa de o viaţă împotriva arianismului. Această erezie, propagată de un preot din Alexandria pe nume Arie, a pus la îndoială dumnezeirea Mântuitorului Hristos, spunând că Acesta a fost creat, deci este inferior Tatălui. Arianismul a fost condamnat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea şi de Sinodul al II-lea de la Constantinopol. De cinci ori Atanasie a fost exilat pentru apărarea credinţei în dumnezeirea lui Hristos. În timpul vieţii sale s-a bucurat de 10 ani de relativă pace – atunci a scris multe dintre operele sale şi a propovăduit credinţa cea adeăvărată în eparhia sa. Lucrările sale sunt polemice, împotriva diferitelor aspecte ale arianismului.

Sfântul Chiril a fost şi el Arhiepiscop al Alexandriei şi a trecut în veşnicie în 444. El este campionul luptei împotriva ereziei lui Nestorie. Această erezie propovăduia că umanitatea lui Hristos nu a fost deplină. La Sinodul de la Efes (431) Sfântul Chiril şi întreaga Biserică au condamnat nestorianismul, proclamând că Maica Domnului este Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), fiind mama unică a lui Hristos cel unic, Dumnezeu şi Om. Sfântul Chiril a fost şi întemniţat pentru trei luni şi depus din tronul patriarhal. El este numit “stâlp al ortodoxiei” şi “pecete a tuturor Părinţilor Bisericii”. Retorica sa polemică de o mare profunzime teologică este un exemplu pentru teologia bizantină.

Cititi si: