“… In vremurile din urma toate bisericile eretice s-au apucat sa construiasca ziduri de sustinere pentru Evanghelie din teoriile stiintifice. Si-au impropriat multe teorii stiintifice ca pe ceva absolut, desi cei mai mari oameni de stiinta ai veacului nostru au incetat sa mai considere chiar si cunoasterea pozitiva (ca sa nu mai vorbim de teorii) ca fiind ceva absolut.

Precum ostasii lui Pilat L-au imbracat pe Domnul Hristos in purpura ieftina, iar Irod in haina alba, tot astfel si teologii eretici L-au imbracat pe Mantuitorul in hainele ieftine ale filosofiei pagane si ale stiintei mincinoase. Asta pentru ca, pasamite, sa-L imbrace mai frumos si sa-L impodobeasca! Dar in ambele cazuri Hristos este in egala masura batjocorit si injosit.

Credinta ortodoxa este singura din lumea care a pastrat credinta in Evanghelie ca singur adevar absolut, care nu are nevoie de sprijin si de sustinere din partea niciunei filosofii sau stiinte lumesti. De aceea cand rostim al noualea articol al Crezului: Intru Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica - noi intelegem prin “una Biserica” Biserica Ortodoxa, si aceasta din motivele de mai sus.

Teologii eretici au dat Bisericii Ortodoxe un nume de batjocura: “biserica impietrita” (Harnack, “Das Wesen des Chrisentums”). De ce? Pentru ca, pasamite, aceasta Biserica “nu merge in pas cu vremea” sau pentru ca “nu se adapteaza vremurilor”! Insa tocmai aceasta este slava Ortodoxiei, ca ea nu merge in pas cu vremea, nici nu se adapteaza vremurilor, potrivit poruncii Sfantului Apostol Pavel: Nu va potriviti dupa acest veac! (Rom. 12,2).

Cum ar putea vesnicia sa se potriveasca cu vremelnicia? Cum s-ar putea adapta absolutul la ceea ce este trecator? Cum s-ar putea impaca Imparatia cereasca cu imparatiile pamantesti? Cum s-ar intovarasi ceea ce este scump cu ceea ce este ieftin? Daca toata lumea zace in minciuna, precum a fost spus, oare binele vesnic il vom imprejmui si il vom sprijini cu raul, iar lumina cereasca o vom intari cu fumegoasele focuri din carbuni si petrol?

Exista, intr-adevar, si unii teologi in Biserica Ortodoxa, care merg pe urmele teologilor eretici, considerand ca Evanghelia nu este destul de puternica ca sa se sustina singura pe sine si sa se apere de furtunile lumesti. Lor le insufla respect cugetele si metodele eretice. Cu tot sufletul lor ei sunt de partea ereticilor, dar pe dinafara se mentin in Biserica Ortodoxa doar asa – de dragul mentinerii. (…)

Biserica Ortodoxa ii respinge pe asemenea teologi si nu ii recunoaste ca fiind ai sai, dar ii rabda din doua motive: primul, pentru ca ii asteapta sa se pocaiasca si sa se schimbe, iar al doilea, pentru ca nu respingandu-i sa faca din rau in mai rau, adica sa-i impinga cu capul in jos in prapastia ereticilor, marind prin aceasta numarul ereticilor si pierzand sufletele lor. Acesti teologi nu sunt purtatori ai constiintei si si simtirii ortodoxe, ci madulare bolnave ale comunitatii Bisericii. Purtatorii constiintei si ai simtirii ortodoxe sunt poporul, monahismul si preotii de parohii.

A zis Domnul nostru cel slavit: eu nu primesc slava de la oameni. Atitudinea ereticilor este tocmai opusa acestei atitudini a Mantuitorului. Ei cauta slava de la oameni. Ei se tem de oameni. Din aceasta cauza ei se agata de asa-zisii oameni “slaviti” din istoria omeneasca, ca sa sprijine Evanghelia si ca sa fie mai placuti oamenilor acestei lumi. Ei se indreptatesc pe sine, zicand: “ca sa ii dobandim!” Dar, o, cat de amar s-au amagit! Cu cat mai mult lingusesc lumea – ca prin aceasta, chipurile, sa atraga lumea la biserica -, cu atat acea lume lingusita fuge mai departe de Biserica. Cu cat se arata ei mai culturalizati, neinduhovniciti, adaptati vremurilor, cu atat lumea ii dispretuieste mai mult. Cu adevarat, nu se poate sa fii placut si lumii, si lui Dumnezeu. In afara de aceasta, fiecare crestin iscusit stie ca inca se mai poate face placut lui Dumnezeu prin adevar si dreptate, in timp ce lumii nu i te poti face placut nicidecum, nici prin adevar, nici prin minciuna, nici prin dreptate, nici prin nedreptate. Pentru ca Dumnezeu este vesnic si neschimbator, in timp ce lumea este trecatoare si schimbatoare.

Domnul nostru cel slavit a mai zis evreilor si acestea: Cum puteti sa credeti (in Evanghelie, in Vestea Mea de Bucurie) cand primiti slava unul de la altul, iar slava care este de la Dumnezeu nu o cautati? Cu totul potrivite [aceste cuvinte] pentru teologii eretici. O definitie cu totul suficienta a pozitiei lor si o judecata potrivita a lui Dumnezeu asupra lor. Daca ar cauta slava care este de la Dumnezeu, ei ar crede in Evanghelia lui Dumnezeu si nu s-ar intoarce nici la stanga, nici la dreapta. Dar ei vor slava si lauda de la oameni, de aceea tind sa dovedeasca si sa sprijine marturia lui Dumnezeu cu marturiile oamenilor. Acesta este un pacat si o greseala. Este un pacat si o greseala si daca nu ar cauta slava de la oameni pentru ei insisi, ci pentru biserica lor. Pentru ca se aduce o jignire Celui Preainalt, atunci cand marturiei Sale i se adauga marturia omeneasca ca si confirmare. Ca o confirmare a oamenilor pentru ceea ce Dumnezeu vorbeste!

Care sunt consecintele unei astfel de ploconeli a ereticilor in fata lumii? Distrugatoare. Intr-adevar, distrugatoare din punct de vedere al intregii vieti, individuale si sociale, a popoarelor eretice. Distrugatoare din punct de vedere al credintei, al politicii, al moralei, al casatoriei – vai, din toate punctele de vedere. Caci legatura noastra cu Hristos, Vestitorul Vestii de Bucurie, determina cu precizie matematica toate celelalte legaturi ale noastre cu toti si cu toate.

In timp ce Hristos a spus: Fara Mine nu puteti face nimic, lumea eretica in sute de feluri a exprimat acest gand: “Fara Hristos putem face totul!” Toata cultura moderna este indaratnica fata de Hristos. Toate stiintele moderne se intrec intre ele care va lovi mai puternic in stiinta lui Hristos. Aceasta este revolta slujnicei impotriva stapanei sale – revolta stiintelor lumesti impotriva stiintei ceresti a lui Hristos. Dar toata aceasta revolta se sfarseste in zilele noastre prin aceea ce este scris, iar aceasta intr-o masura si cu o claritate nemaiintalnita: Zicandu-se pe sine a fi intelepti, au innebunit (Rom. 1, 22).

Cu adevarat nu se stie unde este mai mare nebunia lumii moderne, departata de Hristos: oare in  experienta personala a individului sau in casatorie; oare in scoala sau in politica; oare in sistemul economic, sau in prescriptiile legale; oare in razboi sau in pace? Peste tot s-a ajuns la expresia deplina a acestor doua lucruri: vulgaritatea si brutalitatea. Si acolo unde Hristos este mai absent, acolo este mai mare vulgaritate si brutalitate. Minciuna si violenta in triumf deplin.

Sa se rusineze teologii eretici si mai-marii bisericilor si popoarelor eretice, care cu ajutorul lui Hristos s-au ridicat ca stapani si conducatori ai tuturor popoarelor lumii. Au pentru ce sa se rusineze. Caci precum necugetatii galateni, tot asa si ei au inceput in duh si au sfarsit in trup. Ei sunt principalii vinovati pentru ca aceste popoare au iesit de pe calea cea dreapta si au inceput sa schiopateze cu ambele picioare, inchinandu-se cand lui Dumnezeu in Ierusalim, cand viteilor de aur in Samaria.

Caci precum odinioara necredinciosii evrei au calcat porunca dupa porunca a lui Dumnezeu si au mers dupa dorintele lumii si ale inimii lor, tot asa au facut si ei cu stiinta lui Hristos, stapanul peste toate stiintele. Ei au macinat pe dedesubt si au daramat dogma dupa dogma; au distrus porunca evanghelica dupa porunca; au lepadat canon apostolic si patristic dupa canon; cuvintele sfintilor le-au luat in ras; pildele de nevointa le-au numit legende.

Cea mai grea lovitura asupra Evangheliei au adus-o teologii eretici prin aceea ca s-au indoit de dumnezeirea lui Mesia al lumii; unii s-au indoit doar, iar altii s-au dezis cu totul de ea. Apoi a urmat grabnic un sir de negari ale realitatilor duhovnicesti, precum negarea existentei ingerilor si a demonilor, negarea Raiului si a iadului, negarea slavei nemuritoare a sfintilor si a dreptilor, negarea postului, negarea puterii crucii si a valorilor rugaciunii, si asa mai departe.

Intr-un cuvant, teologii eretici s-au ocupat cu adaptarea si echivalarea inca de la desprinderea Apusului si  a Rasaritului, si cel mai intens in ultimii 150 de ani. Au adaptat cerul pamantului, pe Hristos celorlati “intemeietori de credinte”, iar Vestea de Bucurie celorlalte credinte israelite, musulmane si pagane. Toate acestea, chipurile, in numele “tolerantei” si in “interesul pacii” dintre oameni si popoare. Insa acesta este chiar inceputul si originea celor mai scandaloase razboaie si revolutii din istoria lumii. Pentru ca adevarul nu se lasa niciodata echivalat cu jumatatile de adevar si cu minciunile.

Ideea teosofica ca adevarul se gaseste raspandit prin toate credintele, filosofiile si misterele, a precumpanit si la teologii eretici ai lumii apusene. Potrivit acestora, si in crestinatate trebuie, pasamite, sa fie ceva adevar, precum si in islam si in hinduism, ori in budism, la Platon si Aristotel, in zend-avesti, precum si in tantrele si mantrele tibetane. Daca ar fi asa, atunci corabia omenirii ar pluti pe intunecatul ocean al vietii fara de nadejde, fara capitan si fara busola.

Atunci de ce a mai zis Hristos acest cuvant nemaiauzit: Eu sunt adevarul? Nu a spus: Eu sunt o parte din adevar, ci Eu sunt adevarul. Si inca: Eu sunt lumina lumii. Prin urmare, El este intregul adevar si intreaga lumina. Pe langa aceasta, El mai este, potrivit propriilor Sale cuvinte si singura cale spre viata vesnica. Pe langa aceasta, si afirmatia Sa, ca doar El Il cunoaste pe Dumnezeu – nu l-ati cunoscut, a spus evreilor, iar eu Il stiu pe El; si daca as as spune ca nu Il stiu, as fi mincinos ca voi. Oare Hristos S-a inselat sau ne-a inselat?

Sa ne ierte Dumnezeu ca si punem aceasta intrebare. Nu o punem noi; ereticii si-au pus-o lor demult si neintrerupt ii raspund cand intr-un fel, cand intr-altul; o data precum evreii, ca Hristos a inselat, iar altadata precum teosofii, ca S-a inselat El singur. Pentru noi aceasta intrebare nu exista.

Popoarele ortodoxe cred si marturisesc ca Iisus Hristos este unicul si singurul Mesia, Mantuitorul lumii, rascumparatorul neamului omenesc din pacat, innoitorul, Fiul lui Dumnezeu intrupat din Fecioara Maria si de la Duhul Sfant, Dumnezeu din Dumnezeu, plinatatea adevarului, izvorul vietii, biruitorul mortii, incepatura invierii, singura cale dreapta catre adevaratul tel, judecatorul viilor si al mortilor.

Exista pana acum ceva nelamurit, care constituie deosebirea fundamentala intre Biserica noastra Rasariteana si bisericile eretice apusene. Dar inainte de a explica aceasta diferenta, trebuie sa explicam ca noua era pentru bisericile eretice apusene nu incepe nici de la reforma, nici de la revolutia franceza, ci din secolul al zecelea, de la despartirea Apusului crestin de Rasaritul crestin. De atunci s-a ivit in crestinatatea apuseana adaptarea si echivalarea. Aceasta si este esenta noii ere a lor, a vremurilor moderne, a modernismului cu care ei se falesc. Pentru Biserica Rasariteana nu exista nici era noua, nici era veche, de cand Hristos s-a aratat lumii, ci ea este tot aceeasi si deopotriva de adevarata, indiferent de vremuri si de ocazii si de conjuncturi.

Totusi, diferenta fundamentala dintre Biserica Rasariteana si Apuseana de la marea schisma din anul 1054 pana astazi consta in intelegerea diferita a Evangheliei lui Hristos. Apusul in acea vreme si chiar mai inainte de aceea a iceput sa inteleaga Evanghelia ca o teorie, iar apoi si ca una din multele teorii despre lume si viata, in vreme ce Rasaritul intelegea Evanghelia ca nevointa si practica. De aici s-a ajuns la aceea ca Dogmatica a devenit in Apus o stiinta curat teoretica, adica una din multele filosofii, in timp ce in Rasarit a fost si a ramas pana in ziua de astazi o stiinta practica.

Dogmatica este o stiinta practica. Acesta este un lucru pe care teologii eretici fie nu l-au cunoscut, fie l-au uitat. Dogmatica chiar de la inceput a fost o stiinta practica. Aceasta au stiut-o apostolii, sfintii si ascetii Bisericii Rasaritene, si s-au straduit ca fiecare dogma sa o implineasca in ei insisi, in viata lor.

De pilda, dogma Sfintei Treimi, despre Dumnezeul intreit si unul, a parut multor laici, ba inca si teologilor eretici, cea mai abstracta dintre toate dogmele. Insa in Mineiele Bisericii Rasaritene se spune despre multi sfinti cum prin nevointa s-au facut pe sine “lacasuri ale Sfintei Treimi”. Caci ei si-au indumnezeit si mintea lor, si inima, si vointa; pe toate trei le-au umplut de Duh Sfant ca pe niste vase, precum in pilda lui Hristos despre cele trei masuri de faina.

Preafrumos a exprimat aceasta slavitul Apostol Pavel prin cuvintele: Oare nu stiti ca trupul vostru este locas al Duhului Sfant, ce locuieste intru voi, pe care Il aveti de la Dumnezeu, si nu sunteti ai vostri? (I Cor.6, 19). Bineinteles, unde este Dumnezeu-Duhul Sfant, acolo este si Dumnezeu-Tatal si Dumnezeu-Fiul, Treimea Sfanta, nedespartita, neamestecata si de viata facatoare. De aceea se si spune in stihirile de lauda la unii sfinti: “Si ai fost lacas al Sfintei Treimi”.

Toate slujbele dumnezeiesti din Biserica Rasariteana, ca si multe rugaciuni, incep cu invocarea Sfantului Duh: “Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului…vino si Te salasluieste intru noi”. Noi ne rugam deci ca Duhul lui Dumnezeu sa vina si sa Se salasluiasca intru noi. Aceasta nu se intampla imediat, ci dupa indelungate nevointe in rugaciune, post, milostenie si truda; si abia cand prin toate acestea, si prin dese lacrimi si suspinuri se curateste inima, atunci Duhul Se salasluieste in inima, ca sa indumnezeiasca si inima, si mintea, si vointa. Atunci Dumnezeul cel Preainalt locuieste in om si lucreaza totul in toate.

Mintea, inima si vointa reprezinta treimea omului. In sufletul pacatos si patimas aceasta treime nu se afla in unitate si in armonie dumenzeiasca, ci este dezbinata si lipsita de armonie. In acest caz, omul este ca o casa dezbinata in sine, care nu poate sa dainuiasca, ci este sortita sa se prabuseasca. Pe o astfel de casa a sufletului nimic nu o poate mantui de la pieire decat pocainta si credinta in Evanghelie.

Daca totusi omul cunoaste adevarul, adica realitatea Domnului si Mantuitorului sau, Mesia al lumii si Vestitorul ceresc, atunci incepe a se preda Lui in intregime si a-si deschide inima sa pentru primirea Lui, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in sine. Atunci pentru el stiinta lui Hristos inceteaza de a mai fi teorie sau filosofie si devine regim practic de tamaduire, baie a renasterii si metoda de indumnezeire. Tot atat de reala precum sangele de pe cruce, tot atat de indispensabila precum painea si apa si tot atat de practica precum zidirea unei noi case”.

(din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Suta de capete de la Liubostinia“, Editura Sophia, 2009)

Legaturi:

• Sfântul Ignatie Briancianinov: “Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi!”
• Sf. Ignatie Briancianinov despre inchinarea la idolul stiintei
• Sfantul Ierarh si Nou Martir Ilarion Troitki: CRESTINISMUL SAU BISERICA? DEFORMAREA CONSTIINTEI BISERICII PRIN INFLUENTELE APUSENE (I)
• Sfantul Ilarion Troitki – Crestinismul sau Biserica? (II) DEGHIZAREA EREZIILOR SUB MASCA EVANGHELIEI
• Parintele Sofronie de la Essex: IN CATOLICISM PRINCIPIUL IMPERSONAL STRIVESTE PERSOANA
• Daca exista controverse in Ortodoxie, unde este ultimul cuvant?

• Parintele Savatie Bastovoi: Propaganda ateistă şi anticlericalismul

• Mircea Platon despre articolul parsiv din EvZ despre impartasanie: INCEPUTUL UNUI DERAPAJ TOTALITAR ANTICRESTIN

***

• Sfantul Nicolae Velimirovici, noul Ioan Gura de Aur si proorocul suferintelor celor din urma (18 MARTIE)

• SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI (18 MARTIE): Vrejul pretuieste mai mult decat omul? / Despre Post
• Sfantul Nicolae Velimirovici despre cultura europeana ca o cultura a apostaziei
• Sfantul Nicolae Velimirovici: CUGETARI DUREROASE ASUPRA CADERII UNUI POPOR ORTODOX

• Î.P.S. Bartolomeu Anania împlineşte 89 de ani
• Marturia Parintelui Calciu despre IPS Bartolomeu Anania – 2006

“(…)

Iubitii mei fii sufletesti

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci si un personaj al istoriei de dupa el, multiplicat peste tot, la scara planetara, in ipostaza sarutarii care acopera tradarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizatie, de cultura, de progres stiintific, de libertate, de bunurile pamantului si de harurile cerului, printre noi se instaureaza, incetul cu incetul, un duh perfid care rastoarna valorile si perverteste limbajul.

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevar, furtul inteligent devine profesie onorabila, sodomia se cheama orientare comportamentala, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietena se degradeaza in conotatii dubioase, pervertirea tineretului se intituleaza program de sanatate antiSIDA, destramarea familiei se numeste planificare familiala, crimele ingineriei genetice se fac in numele vindecarilor miraculoase, prostitutia se legitimeaza prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclama de meditatia transcendentala, saracirea spiritului devine globalizare, invadarea unei tari se cheama razboi preventiv, terorismul isi reclama valente divine, infeudarea economica se numeste credit bancar, pomana politica devine act de caritate. Si multe altele.

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar si prin crestinatate.

Isprava lui cea mai mare este aceea ca, dintr-o singura Biserica, a facut mai multe [nu ca ar fi in mod real mai multe, ci ca asta vrea sa dea impresia, ca nu ar fi o singura Biserica, ci mai multe - vezi si mai departe, n.n.]. Din mai multe a facut o puzderie. Si continua s-o faca, prin ceea ce ii este propriu: lacomie, invidie, orgoliu.

Se adapteaza usor, si-a rafinat metodele. Lucreaza la lumina noptii si comunica prin unde hertiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurential pe piata bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Cand nu lucreaza pe furis, te invita la dialog fratesc. Daca-l refuzi sau daca te aperi, te pomenesti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaste bine Biblia, are studii universitare, vorbeste cateva limbi straine. El stie ca Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat si memorat invatatura lui Iisus. Daca ar fi avut curatie si talent, putea sa scrie o Evanghelie tot atat de bogata ca a lui Matei.

A scris-o postum, in cheia sarutarii perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este si patronul sau din Qarantania, care Ii oferea lui Iisus citate din Scriptura.

Iuda e tot atat de zelos printre ai sai, de vreme ce instinctul dezbinarii il mobilizeaza peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai intai sedus, dominat si numai dupa aceea nimicit. Iuda isi abordeaza semenul cu gratia cobrei care, intalnind o vipera in jungla, o invita la un dans aerian, fascinant, ametitor, pe durata caruia isi calculeaza cu precizie secunda muscaturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte“.

(extras din Pastorala de Pasti din 2005 a IPS Bartolomeu Anania)

Legaturi:

• IPS BARTOLOMEU: “In saivanele Bisericii au intrat lupii in piele de oaie”!
• Adevarul lui Hristos se numeste Ortodoxia! (IPS Bartolomeu Anania vorbind si despre sfintii nasaudeni)

• Vladica Bartolomeu Anania: NU AM PARTICIPAT SI NU PARTICIP LA ASA-ZISA “RUGACIUNE COMUNA PENTRU UNITATEA BISERICII”.

• DEVENIM UN POPOR DE SALBATICI SI NESIMTITI – Nicula 2007
• Predica exceptionala de la Nicula – 2000

• SINODUL MITROPOLITAN AL CLUJULUI, ALBEI, CRIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI SE PRONUNTA CATEGORIC IMPOTRIVA PASAPOARTELOR BIOMETRICE

• O absenta graitoare

• ORTODOXIA ROMANA INFRANTA CU 47-1

• Parintele Arsenie Papacioc despre IPS Bartolomeu Anania si despre stilisti

***

• “E PLINA BISERICA DE ERETICI ASCUNSI!”
• Fiecare dintre noi poate fi un Iuda. Cum?!
• Sa ne temem de fatarnicie!
• ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (I) Care este criteriul?

ARTICOLUL “RETRAS” A APARUT DEJA IN EVENIMENTUL ZILEI!

Împărtăşania cu aceeaşi linguriţă, între taină şi igienă

“RETRAGEREA” LUI DE CATRE PR. GRIGORE A FOST, PROBABIL, O MINCIUNA PRIN CARE A MIMAT BUNAVOINTA FATA DE CEI CARE L-AU CRITICAT. DACA NU VA URMA CAT DE CURAND O INTERVENTIE DE DEZMINTIRE SI RETRACTARE PUBLICA, ACEASTA E SINGURA CONCLUZIE LOGICA POSIBILA. ORICUM, RAUL A FOST FACUT SI NU MAI POATE FI REPARAT.

DEOCAMDATA PARINTELE, IN LOC DE SPASIRE, CONTRAATACA AGRESIV, SE VICTIMIZEAZA SI SE OCUPA DE NOI MANIPULARI SI DIVERSIUNI (amanunte in sectiunea de comentarii, incepand de aici). NICI URMA DE PARERE DE RAU PENTRU SMINTEALA IMENSA CREATA. DE ACUM INAINTE, VA FI DIRECT RESPONSABIL PENTRU CEI CARE VOR REFUZA SA SE MAI IMPARTASEASCA SAU SA-SI ADUCA LA IMPARTASANIE COPIII CA URMARE A ACESTUI ARTICOL!

Recomandam in mod special comentariul exceptional al lui Gigel Chiazna, chiar daca se refera numai la o parte a problemei.

“Cum sa admitem ca preotii sa semene asemenea indoieli? Este un atac la inima credintei noastre!” (J. Cl. Larchet)

Raspuns la ratacirea foarte mare difuzata prin postarea: Dilema linguritei de catre pr. Lucian Grigore (Pitesti), care ne indurereaza printr-o neinteleasa rasturnare la 180 de grade a atitudinilor sale: de la marturisirea curajoasa in linia Traditiei ortodoxe anul trecut, la asumarea acum a unei bizare pozitii de avangarda secularizanta, “reformista” in ceea ce priveste administrarea Tainei Tainelor, Sfanta Euharistie. Pentru Parinte nu ne ramane decat rugaciunea cu durere ca pentru orice frate cazut in mreajele vrajmasului, fara a uita cele bune ale sale si rugandu-L pe Hristos sa-L intoarca pentru a nu-si pierde plata marturisirii.

Inaintea sa, opinii similare au fost exprimate si de alti preoti din Grecia sau Franta in contextul psihozei “porcine” care i-a speriat pe cei mai ipohondri, combatuti de indata (se va vedea mai jos) de catre ierarhi si teologi. La noi in tara apologia eretica a  “linguritei personale” a mai fost facuta inca de multi ani de pr. prof. Vasile Raduca, in al sau “Ghid al crestinului ortodox de azi”, dar si prin viu grai, studentilor. Sunt marturii ca nu sunt straini de conceptii sau practici apropiate nici unii ierarhi de vaza ai BOR, mai ales unii dintre cei din diaspora (adepti fanatici  ai modei “desei impartasanii”, de import romano-catolic – in duhul si forma in care se practica – pe care au ajuns sa o impuna in mod aberant ca regula obligatorie prin unele locuri, cu consecinte devastatoare pentru viata duhovniceasca, in ciuda “reclamei” mincinoase facute) ajungandu-se, asa cum spun unele voci, pana la conceptii complet eretice referitoare la “valabilitatea” Sfintelor Taine. Cat despre ceea ce se intampla la Timisoara, sub “obladuirea” Mitropolitului apostat si ne-cait Corneanu… nu mai e de mult o surpriza. (Un comentariu mai larg din partea noastra veti gasi la sectiunea de comentarii din subsolul postarii).

Pasajele de mai jos sunt culese pentru a intari credinta celor mai slabi, zdruncinata de cuvintele lipsite de temei ortodox din interviul pr. Lucian si lansate fara responsabilitate pe calea internetului deocamdata, ele fiind destinate insa presei scrise, pentru ca sminteala sa fie mult mai mare (deocamdata interviul nu a aparut in Evenimentul Zilei, probabil din ratiuni de programare editoriala, asa ca parintele mai are inca timp sa ceara retragerea lui, facand macar in ultimul ceas un act de responsabilitate pastorala). In primele comentarii vom selecta si cele mai pertinente reactii aparute pe bloguri.

Sfantul Ioan Maximovici ia impartasania scuipata de o bolnava de turbare

“O cunoştinţă apropiată de-a vlădicăi, O. Skopicenko povesteşte că o femeie, Menşikova, a fost muşcată de un câine turbat şi, neglijând regulile elementare legate de tratamentul muşcăturilor, s-a îmbolnăvit de turbare.

Când vlădica a împărtăşit-o pe muribundă, ea fu cuprinsă de una din crizele specifice bolii şi, dând afară spumă pe gură, ea scuipă şi Sfânta împărtăşanie. Dar Sfintele Taine trebuie consumate, aşa că vlădica le-a ridicat de pe jos şi le-a înghiţit, însoţitorii care erau cu el n-au apucat decât să strige:

„Ce faceţi ? Turbarea este foarte molipsitoare !”.

Dar vlădica le-a răspuns liniştit:

„N-o să se întâmple nimic, doar sunt Sfintele Taine”.

Si, întradevăr, nu i se întâmplă nimic”.

(Sfantul Ioan Maximovici, “Predici si indrumari duhovnicesti”, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)

***

Sfantul Nicolae Planas: Impartasirea leprosului

“Alta intamplare dovedeste credinta neindoielnica si evlavia ce-o avea in savarsirea sfintitelor sale datorii. Acolo, in parohia sa, pe o strada ingusta, se ascundea un lepros intr-o stare grava. I se mancasera buzele, din cauza infricosatoarei boli. Odata, Parintele a mers sa-l impartaseasca, dar gura lui distrusa n-a putut primi Sfantul Trup al Domnului, care a cazut alaturi. Fara nici o sovaiala, Parintele s-a aplecat si cu gura sa a luat margaritarul dumnezeiesc care cazuse si l-a “consumat”. Asta s-o auda si cei care sovaiesc sa se impartaseasca, pentru ca se tem de microbi! Intr-adevar, mare blasfemie! Dumnezeul viilor si al mortilor, Care a facut cerul si pamantul sa fie biruit de microbi! Aiureli ale necredintei celei intunecate.

Cat despre bolnavul acesta, l-a descoperit Politia si l-a trimis la azilul de leprosi impreuna cu fiica lui, care si ea se molipsise mancandu-i-se degetele. Cu toate acestea, Parintele n-a patit nimic”.

(Monahia Marta, Sfantul Nicolae Planas, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2002)

***

Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii

“Un fapt asemanator s-a intamplat si in 1942, la Ioanina. Predicatorul preot Benedict Petrachis (+1961), dupa Sfanta Liturghie la bisericuta din Cadro, s-a dus la spitalul din acea localitate unde se gasea si sectia TBC, ca sa impartaseasca pe bolnavi.

Un bolnav care se gasea intr-o stare grava, imediat ce s-a impartasit a vomat pe cearceaf. Imediat parintele Benedict a luat cu lingurita, a mancat, si a dat porunca ca cearceaful sa fie ars.

Doctorii l-au vazut si s-au ingrozit:

Ce face, nebunul?, au strigat. Peste putin timp il veti vedea cu TBC.

Dar nici peste putin timp si nici peste mult timp nu l-au vazut cu tuberculoza. Harul Tainei nu a lasat sa se intample nimic”.

*

“Raposatul Dimitrie Panagopulos (1916-1982), predicator luminat, predica chiar si la spitalul Sotiria, unde altii nu se apropiau de frica tuberculozei. Acolo il insotea parintele Dimitrie Papantonis, care spovedea pe tuberculosi si savarsea Sfanta Liturghie.

Intr-o zi, un doctor, care urmarea predicile, s-a apropiat de predicator si i-a spus:

Domnule Panagopulos, este imposibil ca preotul sa consume continutul Sfantului Potir. Se impartasesc atatia bolnavi din acesta si dupa cum este cunoscut, microbul se transmite prin saliva. Ce face deci preotul cu Trupul si Sangele Domnului, care ramane? Il varsa in chiuveta? Acesta nu este insa un pacat mare?

Un astfel de lucru nu se intampla niciodata, a raspuns predicatorul. Hristos nu se infecteaza cu microbi. Si din nemuritoarele Taine nu exista niciun pericol de infectare.

Doctorul insa nu putea sa creada. Atunci acela l-a sfatuit sa urmareasca Liturgha si la sfarsit sa se aseze undeva, incat sa vada miscarile preotului in timpul consumarii continutului Sfantului Potir. Asa s-a si intamplat. Doctorul a vazut cu ochii lui cum preotul slujitor a consumat Sfintele Taine. L-a vazut chiar cum punea vin ca sa nu ramana nici urma din Trupul si Sangele Mantuitorului. De atunci doctorul nu numai ca a crezut, ci se impartasea si el cu bolnavii”.

*

“Exista crestini carora le este frica sa se impartaseasca ca nu cumva sa ia microbi! Daca ar fi fost asa, nu ar mai fi trait niciun preot, deoarece ei la sfarsit consuma continutul Sfantului Potir din care se impartasesc mereu sute de credinciosi cu boli diferite. Cu toate acestea, niciun preot nu a patit niciodata nimic. Trupul si Sangele Domnului sunt foc.

Una din multele intamplari care dovedesc incontestabil acest adevar este si urmatoarea: cand mitropolitul din Hio, Pantelimon Fostinis (+ 1962) era predicator in Attica, a mers candva la spitalul Sotiria. Acolo i-au adus asistentii o tava mare cu multe lingurite.

De ce ati adus toate acestea?

Ne-au spus doctorii sa impartasiti cu acestea pe bolnavi, incepand de la cei mai usor bolnavi si apoi pe cei grav bolnavi.

Nu este nevoie de aceasta, a raspuns cu credinta preotul.

Intr-adevar, la Sfanta Liturghie a impartasit normal pe bolnavi si apoi s-a apropiat de usile imparatesti ca sa consume Sfanta Euharistie. A facut aceasta ca sa il vada toti, ca sa inteleaga doctorii ca Sfanta Euharistie este foc care arde totul”.

(Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Ed. Egumenita, Bucuresti, 2009)

***

Mitropolitul Nicolae din Messogia şi Lavreotiki: Este posibil ca Sîngele şi Trupul Domnului să ne infecteze?

“De secole se împărtăşesc creştinii, bolnavi sau sănătoşi, din acelaşi pahar, cu aceeaşi linguriţă, niciodată nu se spală, niciodată nu se curăţă şi niciodată nu s-a observat nimic, nici o îmbolnăvire. Preoţii spitalelor împărtăşesc credincioşii şi bolnavii, iar acestora nu li se întâmplă nimic. Sfânta Împărtăşanie este ceea ce este mai sfânt în Biserica noastră, cel mai bun medicament pentru trup şi suflet. Asta este cea mai mare învăţătură şi experienţă a Bisericii noastre. Câţi nu cred în miracolul Învierii Domnului, câţi ironizează naşterea Lui din Fecioară, câţi neagă frumosul miros ale sfintelor moaşte, câţi desconsideră sfintele moaşte, câţi uneltesc împotriva Bisericii noastre, câţi cer să dispară şi cea mai mică urmă de credinţă din sufletele noastre, este normal ca să încerce să se folosească şi de această nouă gripă ca să se ia de Sfânta noastră Împărtăşanie. [...]“

Nota bene: Mitropolitul Nicolae a fost medic şi cercetător în biomedicină la Universitatea Harvard, precum şi fost preşedinte al comisiei de Bioetică a Bisericii din Grecia.

(Un mitropolit grec despre gripa porcina, Sfanta Impartasanie si… confesiunile fara Taine si Duh)

***

Teologul Jean-Claude Larchet: Cum sa admitem ca preotii sa semene asemenea indoieli?

“[...] Într-adevăr, mulţi credincioşi se pot tulbura de comentariile [protoiereului mitropoliei Sfinţiei Voastre], apropiindu-se de Sfânta Împărtăşanie cu îndoieli apărute în urma acestora, fapt care poate avea consecinţe grave pentru viaţa spirituală a credincioşilor dar şi pentru sănătatea lor. Într-adevăr, aşa cum citim în rugăciunile de înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi conform învăţăturii părinţilor noştri, dacă nu ne apropiem cu multă credinţă şi cu curăţenie sufletească, Împărtăşania ne va fi nu spre mântuire şi vindecare, ci „spre judecată, sau spre osândă” şi putem ‚ajunge neputincioşi cu sufletul şi cu trupul, împartăşindu-ne cu nevrednicie” (Rugăciunea întâi înainte de Împărtăşanie, a Sfântului Vasile cel Mare). Măsurile preconizate de [protoiereul mitropoliei] sunt departe de a proteja credincioşii de boli, ba chiar îi îmbolnăvesc din pricina lipsei de credinţă pe care o exprimă şi o inspiră!

Oare cum mai pot fi crezuţi preoţii care şterg Sfânta Linguriţa după fiecare împărtăşanie [asa cum fac, de pilda si unii arhierei romani chiar din Franta!, n.n.], atunci când spun rugăciunea de înainte: „Cred că acesta este însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi scump Sângele Tău”, sau: „dă să-mi fie şi mie acestea spre tămăduirea sufletului şi a trupului”?

Iar cei cu credinţa slabă şi care se îndoiesc pot să se lipsească de Sfânta Împărtăşanie. Dar cum să admitem că preoţii, al căror rol este de a întări credinţa credincioşilor şi de a ne fi exemplu, pot să semene asemenea îndoieli acolo unde altfel nu ar exista sau să întarească îndoielile acolo unde există deja?

Astfel de cuvinte şi atitudini atacă inima credinţei noastre, căci El, Cel care a învins moartea, Hristos Cel Atotputernic, Doctorul suprem al sufletelor şi trupurilor, care are puterea de a vindeca bolile sufletului, minţii şi trupului şi care face în fiecare zi o mulţime de minuni dăruind credincioşilor prea Sfântul Său Trup şi Sânge, este prezentat ca o posibilă sursă de boală şi este supus unor măsuri profilactice?

Din păcate, asemenea denigrări s-au răspândit deja în unele ţări. Ştim că preoţii din Patriarhia Antiohiei sunt învăţaţi să toarne de la distanţă Trupul lui Hristos în gura credincioşilor, astfel încât să nu rişte ca Sfânta Linguriţă să le atingă gura; mai ştim că în unele parohii din SUA, Sfânta Împărtăşanie se dă cu linguriţe de plastic de unică folosinţă (puteţi vedea chiar şi fotografii ale acestei practici pe internet). Oare o să ajungem într-o zi să punem vreun antiseptic sau antibiotic în Sfântul Potir?

Este important ca episcopii din Europa de Vest să ia măsurile necesare ca astfel de practici nelegiuite să nu pătrundă şi în continentul nostru. [...]“

(Psihoza gripei noi si atacul la inima credintei noastre)

***

Sfintele Taine – izvorul cel fără de moarte

pr. asist. Silviu TUDOSE

“Din motive practice, pentru a nu se prelungi excesiv timpul împărtăşirii, dar şi pentru a fi evitate eventualele profanări, a fost introdusă linguriţa. Ea se confecţionează dintr-un metal preţios, se sfinţeşte şi se foloseşte numai pentru împărtăşire. Tâlcuitorii cultului au văzut în ea un simbol al cleştelui cu care îngerul din vedenia proorocului Isaia a luat un cărbune aprins şi i-a atins buzele (Isaia VI). Desigur că, în cazul lui Isaia, cărbunele aprins era chip al insuflării sale de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Pentru noi, însă, cărbunele este chip al Sfintei Împărtăşanii, numită în rugăciuni „cărbune şi foc arzător“. Sub chipul unui cleşte apare linguriţa şi în iconografia Bisericii (de exemplu, în mâna stareţului Zosima, care o împărtăşeşte pe Cuvioasa Maria Egipteanca, după mulţi ani de pocăinţă). Rămâne de neînţeles teama unora, atât preoţi, cât şi credincioşi, de a se împărtăşi cu aceeaşi linguriţă. Unii fac chiar tot posibilul ca ea să nu se atingă de buzele celui care se împărtăşeşte. Până una alta, cei care se tem ar trebui să se gândească la „izvorul cel fără de moarte“ şi să nu se mai îndreptăţească folosind argumente anterioare secolului al IX-lea când, aşa cum am văzut, practica Bisericii era alta. Dacă Biserica şi-a însuşit împărtăşirea cu linguriţa, înseamnă că nesocotirea ei este un semn al lipsei de ascultare şi, în fond, al necredinţei”.

***

Crestinortodox.ro: De la lingurita ca obiect liturgic, la lingurita de unica folosinta

Adrian Cocosila

“(…) Au existat cazuri in unele biserici ortodoxe cand s-a intrebuintat la impartasirea credinciosilor lingurite de unica folosinta sau lingurite sterilizate. Cauza? Refuzul unora de a se impartasi cu lingurita comuna. A ramane la credinta ca aceasta lingurita e mai degraba purtatoare de microbi decat de cele dumnezeiesti, inseamna a nesocoti cele sfinte. Oare in indemnul de la Heruvic “toata grija cea lumeasca sa o lepadam” nu e cuprinsa si lepadarea unei astfel de griji? A ajuns microbul mai puternic decat Dumnezeu? Sigur nu. Insa, alt lucru e cert: in astfel de situatii credem mai mult in puterea microbului decat in puterea lui Dumnezeu. Ma intreb cum mai percepe o astfel de persoana chemarea la impartasire: “cu frica, cu credinta, cu dragoste sa va apropiati”?

Probabil se inarmeaza cu o lingurita de unica folosinta si asa scapa de frica, are credinta ca ramane sanatoasa si da dovada ca are dragoste fata de trup. O mai mare ratacire nu vad. Ignoranta in aceasta directie constituie o reala problema, care ar trebui sa ne preocupe serios. Nu aceasta este Ortodoxia. Ea nu ofera paine si vin, ci Trupul si Sangele Domnului”.

• Cititi si: IN ATENTIA CELOR CARE SE SCARBESC DE FRATELE LOR MURDAR SI BOLNAV: “Daca il iubesti pe celalalt ca pe un frate, ii stergi nasul cu propria batista si o pui iarasi in buzunar!” (Cuv. Paisie Aghioritul)

Intr-o vreme cand multi vantura pe toate caile, mai fatis sau mai subtil, ideea de “innoire”, de “modernizare” si de “reforma” in Biserica Ortodoxa, e nevoie sa reascultam si glasul unui Sfant recent al Bisericii universale, Cuviosul Paisie Aghioritul, care nu face decat sa exprime mesajul curat al Duhului Sfant dat Bisericii, mesaj neschimbat, dar pururea nou si “proaspat”, pururea izvorator de “viata din belsug”, precum a a spus Mantuitorul lumii. Precum Hristos si precum Duhul nu se schimba si nu imbatranesc, nici Biserica nu are nevoie de ajustari si “aggiornari” prin care sa se faca mai pe placul lumii cazute. Mesajul Sfantului Parinte al vremurilor noastre este rezumat de cuvintele apostolice de mai jos, puse ca motto la ultimul capitol al cartii “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“, capitol intitulat simplu si sugestiv: “TRADITIA ORTODOXA“:

“Iisus Hristos ieri si azi si in veci este Acelasi” (Evr.13, 8).

“- Parinte, adesea se vorbeste despre “innoire in Biserica”, ca si cum Biserica imbatraneste si are nevoie de innoire!

- Da, a imbatranit!… Dar chiar si cei care nu au evlavie, dar au putina minte, nu sunt de acord cu innoirile pe care le fac acum, ci cauta sa afle cel vechi. Nu-i misca deloc, de pilda, icoanele noi, ci isi dau seama de valoarea icoanei vechi. Si asta o fac cei ce au putina minte. Cu cat mai mult cei ce au evlavie. De aici sa intelegi ce gresit este ceea ce spun despre “innoire” etc.

Astazi, daca cineva incearca sa tina putin traditia, sa tina posturile, sa nu lucreze in sarbatori, sa fie evlavios, vorbesc despre el: “Unde se afla acesta? S-au dus lucrurile acestea. Acestea au fost pentru atunci!”. Si daca le raspunzi ceva, iti vor spune: “In ce epoca traiesti? Acestea nu se mai fac acum”. Incet-incet le iau ca basme. Dar ce spune (Scriptura)? “Iisus Hristos ieri si azi si in veci este Acelasi“. Daca nu poate cineva sa le tina, cel putin sa spuna: “Dumnezeule, am gresit!”. Atunci Dumnezeu il va milui. Dar acum, desi este stapanit de slabiciune, se impune celuilalt, pentru ca este mustrat de constiinta. Ia un demonizat si pune-l intr-o atmosfera duhovniceasca. Vei vedea ca se va intoarce incolo si incoace. Nu va putea sta intr-un loc, deoarece este silit de atmosfera. La fel si acestia: sunt mustrati de constiinta, sunt siliti si incearca sa-si calce constiinta lor, de aceea spun acestea. Si valorile le ponegresc si incearca sa le inlocuiasca cu non-valori. Mare perversiune exista in lume! Frumusetea duhovniceasca o socotesc uratenie. Adica pentru mireni frumusetea duhovniceasca este uratenie lumeasca. Iata, daca iei un calugar si-i tai parul, cat de urat se face! Dar aceasta uratenie mirenii o considera frumusete.

Si uita-te, acum se lupta cu Biserica, se nevoiesc pentru distrugerea ei. Ei bine, nu cred, invata ateismul. Dar sa nu recunoasca binele ce il face Biserica si sa lupte cu ea? Lucrul acesta arata multa rautate. Sa nu recunoasca, de pilda, ca Biserica apara copiii, ii ajuta sa nu devina haimanale, ci oameni buni? Acestia imping pe copii la rau, ingaduie in mod liber catastrofa copiilor. In timp ce Biserica invata: “Tanarul sa fie cuminte, sa-i respecte pe ceilalti, sa se pastreze curat, ca sa ajunga un om corect in societate“. Dar lucrurile vor veni iarasi la locul lor. In Rusia, o batrana se ruga in genunchi intr-o biserica langa o coloana. Merge o femeie tanara, ce era si mare om de stiinta, si-i spune: “Acestea sunt lucruri depasite”. “La aceasta coloana unde ma rog si plang eu acum, vei veni dupa o vreme tu si vei plange. Ale voastre vor veni si vor trece; vor veni si vor trece, dar crestinismul nu va trece niciodata” – i-a raspuns bunica.

Respect fata de traditie. Multi Sfinti Mucenici, atunci cand nu stiau dogma, spuneau: “Cred ceea ce au hotarat Sfintii Parinti“. Daca cineva spunea asta, marturisea! Adica nu stiau sa aduca dovezi prigonitorilor pentru credinta lor si sa-i convinga, ci avea incredere in Sfintii Parinti. Se gandea: “Cum sa nu am incredere in Sfintii Parinti? Acestia au fost si mai cu experienta, mai virtuosi si sfinti. Cum sa primesc eu o neghiobie? Cum sa sufar sa huleasca cineva pe Sfintii Parinti?” Sa avem incredere in traditie. Astazi, din pacate, a intrat politetea europeana si vor sa arate ca fac binele. Vor sa arate superioritatea, dar in cele din urma merg inspre a se inchina diavolului celui cu doua coarne.

“Sa existe o religie” - iti spun, si le niveleaza pe toate. Au venit si la mine unii si mi-au spus: “Toti cei care credem in Hristos, sa facem o religie”. “Asta este ca si cum am lua aur si arama, aur de atatea carate si toate cele ce au fost separate de el, si sa le amestecam din nou si sa facem una. Este corect sa le amestecam iarasi? Intrebati un aurar: E bine sa amestecam zgura cu aurul? S-a dus atata lupta, ca sa straluceasca dogma”. Sfintii Parinti au stiut ceva atunci cand au interzis legaturile cu cel eretic. Dar astazi spun: “Nu numai cu cel eretic, dar si cu budistul si cu inchinatorul la foc si cu inchinatorul la diavol sa ne rugam. Trebuie ca si ortodocsii sa se afle la rugaciunile si conferintele lor. Este o prezenta”. Ce prezenta? Le rezolva toate cu ratiunea si justifica cele ce nu se pot justifica. Duhul european crede ca si problemele duhovnicesti pot intra in Piata Comuna.

Unii dintre ortodocsi, usori la minte, si care vor sa faca proiecte, “misiune”, convoaca conferinte cu eterodocsii, ca sa faca zgomot si cred ca astfel vor scoate in fata Ortodoxia, prin a deveni adica o salata impreuna cu cei rai slavitori. Dupa aceea super zelotistii incep si apuca cealalta extrema. Spun si hule despre Tainele celor de pe stil nou, etc si smintesc greu suflete care au evlavie si sensibilitate ortodoxa. Eterodocsii, pe de alta parte, vin la conferinte, fac pe dascalul, iau tot materialul duhovnicesc bun ce-l afla la ortodocsi, il trec prin atelierul lor, pun vopseaua si firma lor si-l prezinta ca prototip. Si lumea ciudata de azi este miscata de astfel de lucruri ciudate, dupa care se distruge duhovniceste. Dar Domnul, atunci cand va trebui, va ridica pe Marcii Evghenicii si Grigorii Palama, care vor aduna pe toti fratii nostri cei smintiti, ca sa marturiseasca credinta ortodoxa si sa intareasca traditia si sa dea bucurie mare Maicii noastre Biserica.

Daca am fi trait dupa Sfintii Parinti, toti am fi avut deplina sanatate duhovniceasca, pe care ar fi invidiat-o toti eterodocsii si astfel si-ar fi lasat inselaciunile lor bolnavicioase si s-ar fi mantuit fara predica. Aceasta, deoarece ei, acum nu se mai misca de traditia noastra patristica sfanta, ci vor sa vada si continuitatea noastra patristica, inrudirea noastra adevarata cu Sfintii nostri. Ceea ce se impune fiecarui ortodox este sa puna nelinistea cea buna si in heterodocsi, sa inteleaga adica faptul ca ei se afla in inselare, ca sa nu-si odihneasca in mod mincinos gandul lor si sa se lipseasca si in aceasta viata de binecuvantarile bogate ale Ortodoxiei si in cealalta viata de si mai multele si vesnicile binecuvantari ale lui Dumnezeu. Vin acolo la Coliba mea unii tineri catolici cu o foarte buna dispozitie, gata sa cunoasca Ortodoxia. “Vrem sa ne spui ceva, ca sa ne folosim duhovniceste” – imi spun. “Uitati-va, le spun, luati Istoria Bisericii si veti vedea ca odinioara am fost impreuna si dupa aceea unde ati ajuns. Asta va va ajuta mult. Faceti asta, si alta data, vom discuta multe“.

Mai demult oamenii respectau ceva, pentru ca era de la bunicul, si-l pastrau ca obiect de valoare. Am cunoscut un judecator foarte bun. Casa lui era simpla si-l odihnea nu numai pe el, ci si pe vizitatori. Odata mi-a spus: “Acum cativa ani, Parinte, cunoscutii mei ma luau in ras pentru mobila veche ce-o am. Acum vin si le admira ca antichitati. In timp ce eu o folosesc si ma bucur de ea, pentru ca imi aduce aminte de tatal meu, de mama, de bunica, de bunici, si ma misca, aceia aduna diferite lucruri vechi, fac saloane ca magazinele de lucruri vechi, ca prin ele sa-si uite oarecum stresul lor lumesc”. Mai demult o moneda oricat de mica era tinuta ca o mare avere, caci era de la mama, sau de la bunicul. Astazi, daca are cineva de la bunicul sau o lira Gheorghe, de pilda, si daca are o diferenta de 100 de drahme fata de lira Victoria, o da si o schimba. Nu pretuieste, nu ia in seama nici pe mama, nici pe tatal sau. Incet-incet intra acest duh european si ne ia pe toti inainte.

Imi aduc aminte ca atunci cand am mers pentru prima data in Sfantul Munte, la o obste era staret un batranel ce avea multa evlavie. Tinea din batran in batran, de evlavie, nu numai culioanele “batranilor” lui, ale celor ce au locuit mai inainte acolo, dar si calupurile cu care se faceau culioanele. Avea si carti vechi si diferite manuscrise si le pastra legate frumos in biblioteca, pe care o avea inchisa bine ca sa nu se prafuiasca. Cartile acelea nu le folosea; le tinea inchise. “Eu nu sunt vrednic sa citesc astfel de carti, spunea. Voi citi cele simple, Patericul, Scara“. Dupa aceea a venit un monah tanar – care n-a ramas in Sfantul Munte – si-i spune: “Ce aduni aici, gunoaie?” A luat calupurile sa le arunce, sa le arda. Plangea sarmanul batranel: “Acestea sunt de la mosul meu, spunea, ce te deranjeaza? Avem atatea camere; lasa-le intr-un coltisor“. Din evlavia ce-o avea, tinea nu numai cartile, obiectele, culioanele, dar chiar si acele calupuri! Atunci cand exista respect fata de lucrurile mici, exista mult respect si fata de cele mari. Si cand nu exista respect fata de cele mici, nu exista nici fata de cele mari. In felul acesta au pastrat traditia Sfintii Parinti”.

(Fragment din cap. “Traditia Ortodoxa” din cartea Cuv. Paisie Aghioritul, Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Legaturi:

• “In monahism sa tinem cele probate”
• “Sa nu facem un crestinism dupa masura noastra!”

“Diavolul vine „foarte evlavios” cu aceste daruri la noi, şi noi, prinzându-ne, nu mai avem timp pentru rugăciune sau pentru mântuirea sufletului, şi, în loc să ne lepădăm de cele lumeşti pentru a urma lui Hristos, ne încâlcim în cele lumeşti, ba chiar plini de recunoştinţă pentru cei ce aduc aceste daruri îi trecem la ctitori. (…) El poate să dea toate bogăţiile pământului, un singur lucru însă nu vrea să-l facă, şi acesta este cel mai important: să se pocăiască. Noi ne bucurăm când păcătoşii aduc daruri la biserică, şi-i trecem la ctitori, şi uităm să le spunem că dacă nu se pocăiesc se vor duce în fundul iadului. Chiar o biserică întreagă de ar ridica, căci biserica nu înseamnă nimic fără credinţă, iar biserica a dăinuit până astăzi prin sângele mucenicilor, nu prin bani”.

“Trecând prin descrierea vieţii mucenicilor, putem trage o concluzie: toţi mucenicii înainte de a primi mucenicia au mărturisit. Nici Hristos nu a fost răstignit până ce nu a terminat mărturisirea Sa pe pământ. Cei doi martori din Apocalipsă au fost ucişi doar după ce au isprăvit cu mărturisirea (Apoc. 11, 3-7), la fel toţi mucenicii, iar această mărturisire era Adevărul, care lovea în slugile diavolului, care este tatăl minciunii, era lumina care lovea în slugile întunericului. Mărturisire poate fi viaţa fiecărui om căci aceasta poate fi adevăr sau lumină.

Din istoria omenirii s-a văzut că trei sunt ispitele prin care diavolul încearcă să corupă mărturisirea unei vieţi curate în adevăr, adică în ascultare faţă de Dumnezeu. Prin aceste trei ispite diavolul a ispitit şi pe Eva în rai, şi pe Hristos pe muntele Carantania, când a postit patruzeci de zile, şi pe mucenici, cărora, înainte de a fi ucişi, stăpânitorii le făgăduiau că dacă vor jertfi idolilor vor primi şi daruri, şi desfătare, şi stăpânire, şi prin aceste ispite suntem şi noi ispitiţi astăzi.

Prima ispită este cea a mâncării: porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 3), a zis ispititorul Mântuitorului, iar femeia în rai a gustat din fructul oprit socotind că este bun de mâncat (Facere 3, 6). Neînfrânarea la mâncare este cea care ne îndepărtează de rugăciune, ne aprinde spre desfrânare şi mânie, ne provoacă moleşeală şi dezgust faţă de toate. Multa mâncare oboseşte foarte mult organismul, pentru că organismul trebuie să lucreze ceea ce mâncăm, lucrare în care organismul se foloseşte de nişte elemente ce sunt esenţiale pentru om şi pe care le iroseşte. Astfel ne înşelăm şi în loc ca multa mâncare să ducă la întărirea trupului, ea îl slăbeşte treptat şi îndată se vor instala în el tot felul de boli care îl netrebnicesc pe om. Oamenii vor să-şi arate fantezia în tot felul de invenţii culinare, unele dintre ele fiind pentru organism o adevărată ciumă, bombe cu efect întârziat pe care omul le bagă singur în el.

Din această fantezie nu lipsesc „marile descoperiri ale oamenilor” care au făcut din chimicale tot felul de înlocuitori alimentari foarte gustoşi. Ei sunt cancerigeni, foarte dăunători organismului, dar nimeni nu spune nimic şi îi consumăm zilnic, pentru că nu lipsesc din aproape nici un produs care se cumpără din magazin. Slăbirea provocată organismului de aceste produse şi de lăcomie, în general, este foarte convenabilă instalării răului în om. Omul se simte moleşit, indispus de a ieşi la lupta cu viaţa, nepăsător la nedreptăţile din jur. Această slăbire este intensificată şi de desfrânarea care se instalează în trup tot datorită excesului de mâncare. Sfinţii Părinţi ne spun că cugetele spurcate se nasc mai ales din multa mâncare. De la desfătare până la desfrânare nu este decât un pas, şi de multe ori nici atât, căci cei cărora le place să trăiască în desfătări nu mai au nimic în comun cu acea viaţă curată care este foc al râvnei pentru Dumnezeu.

A doua ispită este fascinaţia, uimirea ochilor, senzaţionalul, este plăcutul la vedere combinat cu dorinţa de senzaţii tari. Astăzi acestea se revarsă mai ales prin televizor, dar nu înseamnă că până la apariţia televizorului nu a existat. Ispita ochilor a existat de la început. Eva, socotind că rodul pomului este plăcut la vedere, a luat din el. Niciodată nu putem da vina pe ispititor sau că nu ne-am putea feri de aceste lucruri care astăzi se află peste tot în jurul nostru. Vedem că spune socotind, deci ispita trece prin raţionalul nostru, altfel nu ar fi nimic pentru noi, ar fi ceva străin de noi şi noi nu am avea nici o vină. Gândul se judecă, la fel şi faptul că noi ne învoim cu aceste lucruri.

Astăzi televizoarele sunt nelipsite din casa creştinului şi ne întrebăm ce legătură mai au cu creştinismul cei care stau toată ziua şi îi admiră pe actori, care, după cum spun canoanele bisericii, nici nu trebuie primiţi în biserică? Desfrâul, violenţa, imagini şi cuvinte care întinează mintea, dorinţa de teribilism, toate acestea se revarsă din aceste cutii demonice şi îi demonizează pe oameni. Copiii, care sunt cei mai sensibili, devin de nerecunoscut şi nimeni nu spune nimic pentru că toate se ascund sub o mască a binelui. Mulţi văzând scenele din filme ajung la o dorinţă de teribilism, de manifestări violente, şi nu le pasă nici de viaţa lor, nici de a altora. Acesta este punctul urmărit de forţele răului: ca omul să ajungă la deznădejde când va vedea că această dorinţă de a fi mare este o înşelare şi n-a făcut decât să-şi distrugă viaţa, sau să-şi termine viaţa în manifestările acestea nebuneşti, şi una şi alta fiind un atentat la viaţa omului. Până la urmă, rodul din pomul oprit nu a fost nici bun şi nici plăcut, ci doar Eva a socotit că ar fi, dar nu a fost, şi nu este decât o înşelare care duce la cădere. Cineva învinuia pe Eva că datorită ei a ajuns omul în cădere, dar el încă nu şi-a dat seama că fiecare dintre noi suntem ispitiţi în felurile în care a fost ispitită Eva şi că zi de zi cădem.

Diavolul ne îndeamnă să ne înălţăm, să ne aruncăm nebuneşte în viaţă, urmărindu-ne la fiecare pas pierzania. Ispititorul l-a dus pe Hristos pe aripa Templului şi i-a zis:

de eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău” (Matei 4, 6).

Este ca şi cum ne-ar şopti nouă la ureche: eşti cineva, eşti tare, arată şi altora. Pe Hristos a îndrăznit să încerce să-L facă să Se mândrească că este Fiul lui Dumnezeu. Şi Cel ce nu putea să păcătuiască, pentru că era şi Dumnezeu, nu a uitat nicicum că El a venit aici ca să împlinească legea, şi S-a pus în chipul omului smerit, cu toate că era Dumnezeu, şi a răspuns ca un om de sub lege că nu trebuie să ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău. El fiind Dumnezeu S-a comportat în ispita Sa ca un om, iar oamenii în ispitele lor, oameni fiind, sunt ispitiţi să se încreadă în ei, că ar fi mari, că ar fi tari, că au putere, adică că ei ar fi un fel de Dumnezeu. În vechime, împăraţii spuneau: de voieşti ca poporul să fie fericit, să-i dai pâine şi circ. Poporului, pâine şi circ, iar noi să stăpânim. Aici este vorba tocmai despre cele trei ispite ale înşelătorului: pâinea, circul şi dorinţa de a stăpâni. S-a observat în popor, apropos de primele două ispite, că poporul preferă circul mai mult decât pâinea: omul îşi dă ultimul ban pe care îl are pe ziare şi, chiar dacă nu are ce mânca, trebuie să aibă televizor în casă.

A treia ispită este dorinţa de a stăpâni. Diavolul i-a spus Evei:

„Nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.

De aceea femeia, socotind că rodul pomului este (…) vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat (Facerea 3, 4-6). De aceea se spune că primul om “savant” a fost Eva, şi ea şi-a dat seama până la urmă de înşelăciunea în care a căzut, dar savanţii de astăzi încă nu-şi dau seama de rodul stricat pe care îl mănâncă, şi-l răspândesc pe tot pământul. Deschideţi-vă bine ochii, precum li s-au deschis şi lui Adam şi Evei oarecând, şi daţi-vă seama că mâncăm din rodul stricăciunii. Se vede din ce în ce mai bine unde duc descoperirile oamenilor: spre pieire şi necredinţă. Înţelepciunea care nu este de la Dumnezeu este pieire. Sfinţii au avut descoperiri, dar nu de genul acesta, lucrarea lor era pentru mântuirea sufletului, pe când descoperirile omului de astăzi vor să îl facă pe om să uite de suflet. Orice om cu o vedere clară îşi dă seama că aceasta este lucrarea pierzaniei. Omul creator este modelatorul unei creaţii stricăcioase, care nu poate dăinui. Dumnezeu, adevăratul Creator, a creat raiul. Omul e creatorul deghizat, înşelat de o ştiinţă pervertită – un rău care se arată în chipul binelui -, încearcă să improvizeze un alt rai, printr-o minte omenească.

Frumosul se arată pervertit într-un kitsch plăcut la vedere, ceva strălucitor care înşală minţile oamenilor.

Odihna se arată pervertită într-o comoditate prost înţeleasă, la care n-o să se poată ajunge niciodată, pentru că nu se poate vorbi de odihnă trăind în păcat.

Armonia se arată pervertită într-o încercare de a face pace cu forţa urmărindu-se interese ascunse, drept pentru care niciodată n-o să se ajungă la ea.

Cât despre nemurire, ce să mai vorbim? Se zbate omul de ştiinţă, dar descoperirile lui sunt din ce în ce mai hidoase, ceea ce ne facem să credem că timpul este scurt. Ceea ce părea bun, plăcut şi plin de ştiinţă se va dovedi a fi o iluzie deşartă, şi în loc de a fi mai bine va fi din ce în ce mai rău, noul nostru creator deghizat, în loc de prosperitate, în loc de rai, va aduce iadul pe pământ. La Sfinţii Părinţi s-a proorocit că la sfârşitul vremurilor oamenii pe pământ vor fi ca diavolii.

Răul dă omului o senzaţie că totul ar fi bine. Vrea ca omul să nu-şi dea seama de toată această înscenare. Şi la aceasta contribuie din plin duhovnicii de astăzi care gustă din plin din rodul stricăcios al ştiinţei omeneşti, depărtându-se tot mai mult de ştiinţa ştiinţelor: mântuirea sufletelor. Omul se arată foarte ocupat, foarte prins de munca pe care i-o dă diavolul de a construi lucruri stricăcioase care la arătare se arată strălucitoare. Zboară sau fac tot feluri de alte lucruri de care omul se minunează, şi diavolul îşi face frumos treaba până la capăt. Treaba pe care a făcut-o şi cu Eva, şi pe care vrea s-o facă şi cu toţi oamenii, este de a da fiinţei create de Dumnezeu să mănânce dintr-un rod al înşelăciunii, de a o îndemna să devină ea însăşi creator, dându-i iluzia că ar putea face ceva bun. Scopul omului pe pământ este mântuirea sufletului, însă descoperirile omeneşti nu vorbesc nimic despre asta, ba chiar încearcă să-l facă pe om să uite de suflet şi de mântuire. Omul îşi dedică viaţa chiar acestor lucruri şi nu se gândeşte că nici unul dintre acestea nu le poate lua cu el sau să-l ajute în viaţa viitoare într-o moarte care ni se poate întâmpla la orice pas. În faţă, el are doar dorinţa unei vieţi mai bune pe pământ, părăsind grija sufletului.

Diavolul L-a dus pe Hristos pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie (Matei 4, 8-9).

Închinarea la diavol nu este pur şi simplu să te închini în faţa chipului lui, ci chipul lui se împarte în fel de fel de chipuri ale răutăţii, manifestări răutăcioase pe care noi urmându-le în purtările noastre ne închinăm diavolului. Acesta este târgul pe care ni-l propune diavolul: fă voia mea şi-ţi voi da bogăţii şi slavă pământească, toţi oamenii aflându-se de fapt în acest pas greşit în care caută bunăstarea unei vieţi scurte pe acest pământ în detrimentul vieţi viitoare şi a sufletului.

Diavolul vine „foarte evlavios” cu aceste daruri la noi, şi noi, prinzându-ne, nu mai avem timp pentru rugăciune sau pentru mântuirea sufletului, şi, în loc să ne lepădăm de cele lumeşti pentru a urma lui Hristos, ne încâlcim în cele lumeşti, ba chiar plini de recunoştinţă pentru cei ce aduc aceste daruri îi trecem la ctitori. Diavolul nu se sfieşte să dăruiască. Acestea toate Ţi le voi da Ţie – a spus el lui Hristos. Noi ce facem, îl trecem la ctitori? El poate să dea toate bogăţiile pământului, un singur lucru însă nu vrea să-l facă, şi acesta este cel mai important: să se pocăiască. Noi ne bucurăm când păcătoşii aduc daruri la biserică, şi-i trecem la ctitori, şi uităm să le spunem că dacă nu se pocăiesc se vor duce în fundul iadului. Chiar o biserică întreagă de ar ridica, căci biserica nu înseamnă nimic fără credinţă, iar biserica a dăinuit până astăzi prin sângele mucenicilor, nu prin bani.

Acest târg îl face cu noi U.E., care, în schimbul unei bunăstări făgăduite, distruge încet-încet şi puţina credinţă care a mai rămas. Ce înseamnă legalizarea avorturilor, a anticoncepţionalelor, a prostituţiei, a homosexualităţi, toate aceste lucruri fiind strigătoare la cer, lucruri peste care va veni neîntârziat mânia lui Dumnezeu? Muntele Athos a fost un loc care a dat atâţia oameni sfinţi, de acolo au ieşit luminători în toată lumea. Toţi aceştia au mărturisit într-un glas despre descoperirile Maicii Domnului, care şi-a arătat dorinţa ei şi a lui Dumnezeu ca în acest munte să nu intre femei. Oare nu vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai Maicii Domnului sunt cei care vor să introducă femeile în Sfântul Munte? Şi câte alte legi diabolice au, pentru care aşteaptă momentul potrivit spre a le aplica. Sfânta Melania Romana (31 Decembrie), aflându-se odată într-o biserică, l-a auzit pe preot pomenind numele unei femei despre care se presupunea că este eretică. Melania l-a certat pe preot cu glas tare, în auzul tuturor, spunând:

„Dacă mai pomeneşti numele acestei femei, eu nu mă mai împărtăşesc din jertfa ta”.

La vreme de mărturisire, se pare că femeile ne vor întrece. La răstignirea lui Iisus, ucenicii L-au părăsit, femeile însă au fost cele care L-au urmat până la cruce şi tot ele nu s-au înfricoşat de paza pusă la mormânt şi s-au dus să-I ungă trupul cu miresme. La certarea Melaniei, preotul s-a ruşinat de poporul din jur, pentru că Melania trăia cucernic, ducând o viaţă aleasă, fiind cinstită de tot poporul. Ea se lepădase de lume şi de bogăţiile pe care le avea, urmând lui Hristos, noi însă se pare că ne temem să nu pierdem ceva mărturisind, şi nici măcar nu mai avem o viaţă cucernică, ci ne ascundem în slugăreală, grijulii în a nu ne pierde poziţiile pe care le avem. Întrebarea este: Dacă cu adevărat cred că nu sunt vrednic, de ce mi-e frică să nu pierd această poziţie în care mă aflu: de preot, stareţ, duhovnic, ierarh sau altceva? Şi de ce nu mă gândesc la mulţimea de oameni care intră în acest joc? Răul îşi pune scaunul printre noi şi noi nu spunem nimic, mergem după o poziţie majoritară, uitând că în cea mai mare parte mărturisitorii au fost minoritari. Nu aceasta am învăţat de la Sfinţii Părinţi: Moise, Sfântul Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi de fapt toţi sfinţii au mustrat aspru pe stăpânitorii din zilele lor care trăiau ca păgânii sau care greşeau.

În viaţa Sfântului Ambrozie (7 Decembrie) găsim că atunci când împăratul Bizanţului din vremea sa a făcut o greşeală, ucigându-se într-o cetate mai mulţi oameni nevinovaţi, venind împăratul la biserică, Episcopul Ambrozie i-a ieşit în faţă şi l-a oprit să intre în biserică.

„Am greşit, a spus împăratul, dar şi regele David a păcătuit”.

„Dacă ai urmat lui David în greşeală, să-i urmezi şi în pocăinţă, şi precum David a făcut pocăinţă, aşa să faci şi tu, împărate” – i-a răspuns episcopul.

Rânduiala bisericilor din acea vreme era ca cei ce greşeau să nu intre în biserică, ci în timpul slujbei să stea întinşi la pământ, afară, la intrarea în biserică, şi de acolo, prosternaţi la pământ, să ceară iertarea păcatelor. Câtă umilinţă era! Şi iată, împăratul a trecut în rândul celor simpli şi, întins la pământ, şi-a făcut canonul în perioada rânduită de episcop. Câţi însă [ar face aceasta] dintre mai marii noştri, care, deşi trăiesc fără Dumnezeu, vin la biserică din interese electorale şi o întinează, ei de fapt trăind ca păgânii şi fiind părtaşi la genocidul de avorturi legalizat, fiind părtaşi şi slugarnici la organizaţii internaţionale ce urmăresc interese camuflate şi meschine.

Toţi mucenicii, înainte de a primi mucenicia, i-au mustrat pe nedrepţii stăpânitori. Şi au fost milioane de mucenici. Astăzi însă se pare că încercarea de corupere a muceniciei prin aceste trei ispite reuşeşte din plin, oamenii alegând ceea ce la prima vedere pare „bun”, „plăcut” şi „vrednic de dorit” în detrimentul mântuirii sufletului, în detrimentul mărturisirii care ne aduce mântuirea”.

(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc)

Legaturi:

• Cuviosul Paisie Aghioritul: Pentru cel credincios mucenicia este sarbatoare
• BOALA DUHULUI LUMESC
• Duhul lumesc in monahism
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “Luxul ii mirenizeaza pe monahi”
• Cuviosul Paisie despre “drepturile” monahilor

• Trei cuvinte importante despre lepadarea lumescului si a iubirii de sine

• CUM E POSIBILA MANTUIREA NOASTRA IN “VEACUL ACESTA LAUDAROS”?

“Nu toţi putem face fapte mari, de anvergură, nu toţi putem zidi oraşe şi sate, nu toţi putem face azile, cantine sociale - e uşor să le faci cu bani murdari, cu bani furaţi de la unii şi daţi la o Biserică sau la alta, lucrul ăsta e uşor şi la îndemâna oricui.…

• Sfantul Serafim de Sarov:

Despre donatiile facute Bisericii/manastirilor: “Tine minte o data pentru totdeauna … ca nu orice suma de bani este placuta Domnului si Sfintei Sale Maici - nu tot ce vrea lumea sa-mi dea, va intra in manastire. Exista unii care nu pretind decat sa li se dea, ei primesc totul. Insa Imparateasa Cerului nu primeste tot ce i se ofera. Exista bani si bani. Adesea ei sunt fructul violentei, al lacrimilor [produse altora - n.n.] si al sangelui. Noi nu avem ce face cu acesti bani. Nu trebuie sa-i primim“.

• Ierom. Grigorie Sandu: DESPRE FORME MAI RECENTE DE INSELARE. DE LA PERSOANA LA SISTEM

1 MARTIE 1949 - MARTIRIUL EPISCOPULUI ORTODOX GRIGORIE LEU, APARATORUL BISERICII OTRAVIT DE COMUNISTI

“Descendent al mai multor generatii de preoti si oameni de seama, episcopul-carturar al Husilor, Grigorie Leu, a avut o viata si activitate pilduitoare pentru intreaga ierarhie ortodoxa. A stat neclintit, pana la ultima suflare, in fata opresiunii bolsevice, luptand toata viata cu armele crestinului: sabia Duhului si puterea cuvantului, neplecandu-si capul in fata amenintarilor si opresiunilor la care l-a supus aparatul comunist”.

“Păstorul trebuie să stea în mijlocul turmei. El doarme în staulul oilor”

“Sacrificiul meu nu trebuie plans, ci doar urmat”.

Documentar “Semne” de Rafael Udriste (2009)

***

Paul LEU despre GRIGORIE LEU, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (extrase din lucrarea: “Martiri ai Bisericii Neamului”)

“Episcopul Grigorie Leu s-a născut la 2 mai 1881, în comuna Ţuţcani, judeţul Galaţi, într-o familie numeroasă, fiind botezat, de tatăl său, cu numele de Gheorghe. (…)

Invazia sovietică şi urmările ei

În timpul invaziei sovietice, episcopul cărturar, Grigorie Leu dându-şi seama că se apropie ceasul încercărilor satanice, că România se află într-un impas greu de trecut, nu s-a refugiat odată cu celelalte autorităţi, ci a rămas printre enoriaşii săi ca să-l înfrunte pe Antihristul cominternist şi să-i apere de agresiunea euro-asiatică.

Vlădica Grigorie era convins că întunecatul taifun, ce venea de la răsărit, va trece şi forţele luminii vor triumfa.

Era în august 1944, ofensiva rusească, de pe linia Iaşi – Chişinău, rupsese frontul.

Nemţii îşi retrăsese unităţile de blindate, ce-şi aveau comandamentul în Şcoala Normală Vasile Lupu din Iaşi, ducându-le pe frontul de vest.

Linia de apărare susţinută de armata română rămăsese descoperită pe flancuri, rezistenţa de la Iaşi – Castelul Roznovanu – căzuse, retragerea se desfăşura organizat, soldaţii erau furioşi că nu sunt lăsaţi să deschidă focul asupra inamicului.

“Comandamentul militar a făcut apel la retragere generală, punând un tren la dispoziţia administraţiilor judeţene şi a instituţiilor importante pentru a se replia în spatele frontului.

Episcopia Huşilor a primit şi ea un loc, dar Episcopul Grigorie a trimis doar odoarele, refuzând compartimentul care i se rezervase…

Păstorul avea datoria să rămână cu turma sa, iar el era păstorul întregii populaţii.

Atunci, ţăranii din zeci de sate moldovene, porniţi în bejenie cu carele lor, s-au strâns în jurul lui şi au făcut o mare tabără pe dealurile Bârladului, în care preoţii deveneau popi de tabără ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, iar Episcopul lua rostul strămoşului nostru, Mihai Leu Blagocinul, povestea un membru al familiei.

Când pe dealurile dinspre Prut au apărut avangărzile Armatei Roşii, Episcopul a strâns în jurul său întregul sobor de preoţi, a aşezat cântăreţii în şiruri pentru a duce cuvântul printre mulţimea de oameni şi, când au ieşit la iveală tancurile a început o slujbă solemnă de încredinţare a zecilor de mii de suflete, strânse pe dealurile din jururi, în grija Domnului.

Mulţimea ocupa un spaţiu imens, părând duşmanului o întregă armată, dar nevăzându-se armament.

Au fost trimişi cercetaşi să constate despre ce era vorba.

Iar cercetaşii, oricât de educaţi la Comsomol, când au văzut imensa slujbă la care se rugau preoţii şi oamenii de rând, au îngenunchiat şi s-au trezit în ei simţurile pravoslavnice.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu batalioanele şi regimentele venite ulterior. Au îngenunchiat cu toţii şi au ascultat slujba.

De-o parte a altarului, de sub cerul liber, erau mii de ţărani moldoveni, de partea cealaltă miile de ocupanţi din armata anticristului, împăcaţi, pentru o clipă, sub slujirea divină.

Reveniţi la sufletele lor curate, soldaţii ruşi alungau diavolul leninist, îngenunchind şi făcându-şi semnul crucii.

Înaintarea sovietică s-a oprit, o clipă, pe dealurile Bârladului”.

Politrucii n-au îndrăznit, atunci, să-l suprime pe conducătorul spiritual al românilor în văzul tuturor, dar au făcut-o, cu ajutorul unor cozi de topor autohtone, ceva mai târziu, tâlhăreşte, cum numai ei ştiau să o facă.

Armata Roşie, înainta spre aliniamentul de cazemate dintre Focşani – Nămoloasa – Galaţi fără a întâmpina nici o rezistenţă.

Văzând că nu au primit ordin să deschidă un front în spatele liniei fortificate, soldţii au început să-şi acuze generalii, ce-i comandau, de trădare.

Era o atmosferă de aşteptare apăsătoare, furie neputincioasă, desnăndejde şi încleştare.

Moldova căzuse în întregime pe mâna cotropitorilor.

În spatele frontului “eliberatorii”, cum li s-au spus mai târziu, soldaţii sovietici mişunau în bande armate şi jefuiau, siluiau femeile, îţi luau paltonul, te lăsau desculţ, sau numai în lenjeria intimă şi, mai ales, când erau beţi, făceau blăstămăţii inimagina-bile, împuşcau pe oricine le ieşea în cale.

Pe socrul meu, Constantin Cazacu, pe când era refugiat la Adămuş, judeţul Mureş, puţin a lipsit ca doi soldaţi sovietici, beţi, să nu-l lichideze, deoarece îşi ascunsese soţia într-o ladă, din podul casei, iar pe fiica sa, Maria-Cornelia, de cinsprezece ani, o adăpostise sub patul unei camere izolate, pentru a nu fi violată.

Traumele psihice, produse asupra minorei, au avut urmări grave în întreaga ei viaţă.

La Pufeşti, judeţul Vrancea, am văzut vreo 5-6 “eliberatori” umflaţi, plutind înecaţi în vinul care cursese din uriaşele budane ale cramei lui Haină Roşie, ciuruite de ei cu calaşnicovurile din dotare.

Într-un sat vecin, trei soldaţi, ce aveau ochii oblici, au luat, sub ameninţarea armelor, câteva oi din curtea unui ţăran, le-au jupit, le-au pârjolit, în grabă, la un foc mare de lemne şi le-au mâncat, până ce au crăpat.

Nouă ne-a luat vaca. Mama şi cu soră-mea au scăpat nevătămate, deoarece, în timpul invaziei, erau ascunse, împreună cu alte femei şi copii, în beciul betonat al lui Mihalache Cazan, din Cârja, mai ferit de drumul mare decât al nostru, unde după o încăierare cu o patrulă sovietică, căţiva soldaţi germani au încercat să se adăpostească în el, se vedea aceasta după urmele de sânge lăsate pe uşa încuiată a pivniţei, după o parte din echipamentul individual abandonat şi după spărtura din gardul însângerat în care sta atârnată o plasă împotriva ţânţarilor, o cască şi o cartuşieră germană.

Relaţiile dintre soldaţii “eliberatori”, şi cele unsprezece ţări europene “eliberate de glorioasa Armată Sovietică” despre care vorbea Vladimir Putin, în discursul său, ţinut cu ocazia împlinirii a şaizeci de ani de la înfrângerea Germaniei fasciste, erau şi sunt percepute de toţi românii, cu excepţia cominterniştilor aduşi de la Hotelul Lux din Moscova, ca fiind o ocupaţie sălbatică, asiatică, ce a generat teroare şi a produs enorme daune materiale, suferinţe fizice şi perturbări psihice iremediabile majorităţii românilor. (…)

Adevăr ascuns cu grijă de cele trei dictaturi comuniste [dejistă, ceauşistă şi iliesciană], ce s-au succedat între 1944-2004, şi anume că oprimarea cominternistă a fost, pentru istoria României şi a bisericilor creştine, mult mai sângeroasă şi mai crudă decât persecuţiile romane şi mai păgubitoare decât cea iniţiată de dictatura fascistă.

Comportarea Armatei Roşii pe teritoriul României şi a altor ţări cotropite se deosebeşte radical de cea a soldaţilor pravoslavnici, din Armata Ţaristă, în tipul primului război mondial.

(…)

Dacă comportamentul plin de demnitate civică şi respect faţă de aproapele soldatului Rusiei Pravoslavnice era determinat de morala creştină, de credinţa în Dumnezeu şi frica de pedeapsa Divină, cel al Armatei Roşii, educat în spiritul ateismului şi luptei de clasă, a transformat pe cei cu stea în frunte în asupritori primitivi, feroci, imorali şi iraţionali, care, pentru a-şi depista “inamicul” se uita la palmele prizonerilor. Pe cei cu mâinile bătătorite îi considera proletari, iar pe ceilalţi îi declara burjui sau culaci, ce trebuie exterminaţi.

Situaţia se agrava când cei vizaţi purtau pălărie, cravată sau erau mai rotofei.

Aceasta este adevărata faţă a “gloriosului ostaş sovietic eliberator” şi nu cea care a fost imortalizată pe peliculă, în statui monumentale sau în cărţile epocii, după aşa-zisa metodă de creaţie artistică a “realismului socialist”.

Deliberat, la comada partidelor comuniste de pretutindeni, se falsifica realitatea pentru a duce în eroare pe neavizati şi, eventual, pentru a minţi posteritatea.

După ce frontul s-a îndepărtat de graniţele ţării, în sate a apărut primul sol al puterii de ocupaţie, teroarea Dubei Negre a Securităţii, ce sosea, la miez de noapte, pentru a aresta, fără discernământ, pe opozanţi şi pe oamenii fără nici o opinie, şi tot acum, s-a organizat adevăratul jaf al bogăţiilor ţării, în numele aşa zisului Armistiţiu, care, s-a continuat, multă vreme, prin Sovromuri, CAER (…).

O altă modalitate de a aplica “lupta de clasă”, care a dezorganizat viaţa satului, a fost politica cotelor obligatorii şi, aşa zisa, deschiaburire, ce viza pe fruntaşii satelor sau grupări etince, alcătuite din oameni harnici, chibzuiţi, modele de urmat, pe care i-a trimis în locuri pustii din Bărăgan sau chiar în Rusia, cum a fost cazul românilor de origină etnică germană, iar pe alţii, peste 300.000, i-au omorât pentru că s-au opus colectivizării şi expansiunii sovietice.

Acestora, echipele de comunişti le luau tot, tot, casa, vitele, acareturile, pământul, agoniseala de o viaţă, până şi ceaunul de făcut mămăligă, găleata, străchinile, farfuriile, lingurile etc., după cum rezultă din procesele verbale întocmite de jefuitori cu ocazia aşa zisei “deschiaburiri”.

(…)

Cotele obligatorii erau o altă forma de distrugere a ceea ce se numea odată Talpa Ţării, sau Grânarul Europei şi urmărea eliminarea unei clase productive, care a hrănit şi apărat ţara sute de ani. Ei au fost înlocuiţi cu ceapişti, ce nu produceau nici măcar alimentele strict necesare românilor pentru a avea o nutriţie decentă, apelându-se, adesea, la importul de alimente.

Odată cu ocuparea României de către Armata Roşie a început lupta dintre populaţia românilor majoritari şi o minoritate politică violentă, de import.

Forţele cominterniste ale Cremlinului şi-au plasat, trecând peste cadavre, “revoluţionarii de profesie” şi consilierii sovietici, în funcţiile cardinale ale vieţii economice, politice, eclesiastice etc., deşi unii din nepoftiţi nu ştiau nici măcar româneşte.

(…)

Vlădica Grigorie, apărător al binelui comun al ţării, al poporului, călcat în picioare de cominternişti cu ajutorul Armatei Roşii, în 1947, a protestat, ferm, în sprijinul celor mulţi şi obidiţi.

La un an după marea secetă din Moldova, care a înfometat satele şi peste 80.000 de oameni, cu precădere bătrâni şi copii, au murit de inaniţie [după cum relatează Anuarul Statistic], episcopul ţăranilor, ca senator de drept, s-a ridicat împotriva cotelor de produse agricole şi animaliere, impuse de comunişti şi a cerut guvernanţilor să renunţe a o aplica în regiunile înfometate, proclamând că:

“- Este un păcat pedepsit de Biserică faptul că satele Moldovei, care suferă de foame de pe urma marii secete să mai fie supuse la cote!”

Înfometarea controlată este un procedeu politic, sigur, de subordonare, experimentat de I. V. Stalin în Ucraina, din care cauză au murit de inaniţie, în 1932-1933, cinci milioane de oameni. (…)

5. Confruntarea cu Antihristul cominternist

Nereuşind să-l ademenească prin funcţii şi onoruri, s-a trecut la intimidări şi represalii.

După alungarea regelui şi înfăptuirea marelui jaf prin aşa zisa naţionalizare, episcopul Grigorie Leu a fost pus sub urmărirea poliţiei şi atacat în public.

Întâi stătătorul Episcopiei Huşilor devenise principalul opozant făţiş al actului de subordonare a Bisericii Române puterii comuniste, transformată, în noile condiţii istorice, în Sovrompatriarhie, cum avea să o numeasă înaltul prelat, într-o convorbire cu Petru Groza, primul ministru al guvernului instaurat de Moscova.

El a fost pus sub supraveghere strictă a poliţiei politice, organizată de consilieri sovietici, i-au fost arestaţi o serie de călugări şi preoţi basarabeni ce se adăpostiseră la Episcopia Huşilor, i-au infiltrat în preajmă cârtiţe, agenţi informatori mascaţi etc. etc.

Datorită refuzului de a colabora cu invadatorii, a faptului că s-a ridicat, din amvon, împotriva cedării Basarabiei, împotriva pensionării forţate a clerului, pentru că a ocrotit pe călugării şi preoţii fugiţi din faţa invaziei sovietice şi pentru că a sprijinit, în 1940, cu pastorale şi preoţi, ce treceau clandestin de la Huşi peste Prut, spre a oficia slujbele creştineşti, comunistul Al. Popescu-Ciorani, în Adunarea Deputaţilor, din 13 august 1947, cerea “demascarea”, şi judecarea episcopului Grigorie al Huşilor pentru “crima” de a-şi iubi ţara, numindu-l “naţionalist” şi “antisovietic”, deoarece se opunea campaniei de sovietizare a României şi reprezenta interesele tuturor românilor şi nu a celor câţiva străini de neam şi lege, importaţi de la Moscova.

Pentru a facilita transpunera în fapte a ordinelor primite de la Moscova, Justinian Marina, la indicaţiilor consilierilor sovietici controlaţi şi teleghidaţi de Emil Botnăraş, a iniţiat o nouă strategie: a desfiinţat Episcopia Huşilor, l-a trecut forţat la pensie şi i-a pregătit locul de izolare într-o casă conspirativă din Bucureşti, pentru a-l putea supraveghea mai uşor.

În consecinţă, cu mai multe luni înainte de a se decreta oficial scoaterea lui de la Episcopia Huşilor, patriarhul, de comun acord cu Securitatea, stabilise ca Grigorie Leu să fie mutat “paroh la Bucureşti, strada Doamna Oltea, nr. 2”, după cum rezultă dintr-o adresă confidenţială, emisă de Direcţia Generală a Securităţii Poporului, la 21 decembrie 1948.

Ordinul însă a fost clasat la dosar, deoarece, între timp, consilierii sovietici, în urma ordinului primit de la Emil Botnăraş, ce avea în subordine Serviciul Special de Informaţii supraveghiat de Vania Didenco, au hotărât un alt deznodământ cazului pus în discuţie, pe care l-au aplicat patriarhului Nicodim Munteanu şi altor înalţi prelaţi ortodocşi anticomunişti convinşi.

Pentru a contracara aservirea României intereselor sovietice, Grigorie Leu s-a dus la Constanţa ca să se sfătuiască cu Chesarie al Tomisului şi Grupul de Rezistenţă al Episcopilor Anticomunişti, întruniţi la Mănăstirea din Techirghiol.

(…)

După 350 de ani de existenţă, prin Decretul privind aprobarea statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, promulgat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, nr. 233, din 23 februarie 1949, a fost desfiinţată Episcopia Huşilor, întrerupându-se, astfel, şirul celor patruzeci de episcopi, între care s-au numărat marile personalităţi ale culturii române: Dosoftei, Veniamin Costache, Iorest sfântul, Melchisedec şi Grigorie Leu, ce au condus această instituţie importantă şi, au marcat, prin ea, cultura naţională.

La 25 februare 1949, întâistătătorul episcopiei Huşilor, principalul reprezentant al curetului ce se opunea modificării statutului BOR, a fost invitat la guvern pentru a discuta pe marginea a ceea ce incriminau demersurile sale.

În discuţia avută cu preşedintele consiliului de miniştri, episcopul Grigorie a atacat, punct cu punct, toate hotărârile statutare ale noului decret de funcţionare a Bisericii Ortodoxe, evidenţiind daunele ce le aduc intereselor majore ale tuturor românilor, însă Petru Groza a avut o poziţie ambiguă faţă de logica irefutabilă a argumentelor înaltului prelat.

Episcopul Grigorie, a protestat oficial împotriva decretului, împotriva subordonării Bisericii diasporei române Patriarhiei moscovite, împotriva trecerii pretimpurii a clerului la pensie, împotriva anexării Basarabiei la Imperiul Sovietic, împotriva cotelor, a jafului şi terorii instaurate în ţară etc.

În încheiere, întâistătăturul Episcopiei Huşilor, i-a spus:

- Îndepărtaţi-mă pe mine, dar lăsaţi Episcopia!

(…)

Pentru că înaltul prelat român nu putea fi adus în faţa plutonului de execuţie, sateliţii de la Bucureşti, în urma sfaturilor date şi a sprijinului tehnic şi material acordat de consilierii sovietici, au aplicat episcopului Grigorie, acelaşi tratament pe care l-a folosit KGB-eul în cazul lui Maxim Gorki, otrava, una din armele secrete ale terorismului de stat sovietic.

La început neprietenii invadatori, au încercat să-l ademenească, oferindu-i înalte demnităţi şi favoruri.

Văzând ca nu se lasă ispitit, cum au făcut-o mulţi alţii, l-au ameninţat, au desfiinţat Episcopia Huşilor, l-au marginalizat şi apoi l-au asasinat.

În împrejurările dramatice în care se zbătea România, la mijlocul secolului al XX-lea, el s-a numărat printre puţinii păstori buni, care şi-au dat viaţa pentru oile sale, făra a face concesii, Antihristului cominternist în ofensivă.

Având o evidenţă clară a preoţilor, călugărilor şi prelaţilor diasporei româneşti, KGB-ul, sprijinit de Sovrompatriarhie, şi-a continuat ofensiva de subordonare a lumii.

6. Martirizat de asasini KGB

Îndată după masa protocolară oferită de primul ministru Petru Groza, episcopul Grigorie Leu s-a simţit rău şi şi-a dat seama că a fost otrăvit.

Înaltul prelat român era conştient că, în scurt timp, va muri, chiar din momentul coborârii sale din tren, la Crasna, când a cerut şefului gării să telefoneze la Medgidia pentru a veni, imediat, un medic al familiei.

Sosind, la chemarea de urgenţă, cumnata sa, dr. Valentina Leu, a constatat că “din sputa recoltată rezultă, la observaţie, urme de arsenic” după cum apare consemnat într-o scrisoare trimisă dr. Găitulescu, directorul spitalului din Huşi.

În scurtul timp, cât i-a mai rămas de trăit, Vlădica, cu pacienţă şi luciditate, în pofida suferinţelor groaznice provocate de arsenic, şi-a adus la zi testamentul spiritual şi pe cel material, iar fiului său i-a lăsat insemnele ierarhice şi odăjdiile scumpe pentru a-i continua lupta împotriva antihristului în ofensivă.

De îndată ce s-a răspândit vestea nefastă, medicul huşan care se ocupa de sănătatea episcopului Grigorie Leu, s-a făcut nevăzut, laboratorul unde se executau analizele criminalistice a fost închis şi, din această cauză, probele recoltate pentru investigaţia oficială, nu au fost făcute.

Procurorul Parchetului Tribunalului Huşi, care urma să primească o sesizare făcută de familie, în legătură cu crima comisă, era de negăsit.

Stranii coincidenţe!

În mai puţin de treizeci şi şase de ore de la îngurgitarea otrăvii la masa protocolară, prezidată de Petru Groza, episcopul Grigorie a închis ochii în zorii zilei de 1 martie 1949, ”în mijlocul rudelor şi a tuturor slujitorilor episcopiei, vorbindu-le şi îmbărbătându-i el pe dânşii, subliniindu-le mereu speranţa că omenirea creştină nu se va lăsa prea multă vreme pe mâna anticristului şi că sacrificiul său nu trebuie plâns, ci doar urmat”, rememora un membru al familiei ce se afla de faţă.

Vlădica Grigorie, zbătându-se pe patul morţii fiind, a transformat suferinţa atroce într-un mesaj de îmbărbătare, din care rezulta, cu certitudine, că Răul ce-a îndoliat o bună parte din Europa Răsăriteană nu va avea sorţi de izbândă.

Moralul ridicat de pe patul morţii şi fermitatea încrederii în izbânda adevărurilor pentru care se jertfea, erau alimentate şi de schimbul de scrisori dintre vlădica Grigorie şi fiul său trimis de Grupul de Rezistenţă al Episcopilor Anticomunişti.

(…)

Slujba de despărţire a episcopului Grigorie de enoriaşii săi a fost oficiată de prietenul şi confidentul său, Chesarie al Tomisului, de episcopul Antim Nica, de arhimandritul Teoctist Arăpaşu şi de preotul Constantin Nonea.

Mulţi au fost opriţi sau intimidaţi de Securitate să vină şi, fiind slabi de înger, nu au mai participat la despărţirea solemnă. Episcopul Buzăului a fost întors din drum.

Ca şi în cazul lui Maxim Gorki, căruia, după otrăvire, i s-au făcut funerarii naţionale şi de data aceasta guvernul lui Petru Groza şi Ministerul Cultelor au trimis câte un delegat care să exprime părerea de rău după pierderea suferită de familie şi ţară.

La puţin timp după încheierea funerariilor oficiale, însă, a început arestarea, încarcerarea, torturarea şi condamnarea, la ani grei de puşcărie, a membrilor familiei Leu şi a susţinătorilor ei, avându-i în vedere, mai ales, pe acei care au semnat plângerea către procuratură.

Asasinii KGB-eului, pentru a fi siguri că s-a executat sentinţa comandată de la Moscova şi pentru a-şi completa dosarul întocmit în situaţii de acest fel, au trimis, împotriva voinţei lui, pe un fotograf evreu, din Huşi, spre a fotografia, pe Martirul Credinţei în Hristos întins pe catafalc, după cum rezultă din dovezile aduse şi mărturiile acestuia, făcute, după mai mulţi ani, în faţa avocatului Ion C. Leu.

Că a fost o crimă politică ce l-a martirizat pe episcopul Grigorie, o confirmă nu numai ferparul difuzat de BBC sau unele anunţuri făcute în presa Occidentală, ci şi următoarele mărturii ale Părintelui Galeriu, un bun cunoscător al situaţiei socio-politice din acel moment de răscruce a României şi a ortodoxiei mondiale:

“În urma acestei vizite făcută la invitaţia lui Petru Groza, deoarece, în sarcina şi calitatea pe care o avea în Sf. Sinod, de a conduce secţia misionară cuprinzând şi parohiile Ortodoxe ale românilor din emigraţia ce sporea mereu, i s-a cerut, atunci, de guvernul comunist aservit Uniunii Sovietice, să consimtă la intrarea acestor parohii sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovite, pentru a se trimite de acolo “misionari”.

Episcopul Grigorie a apărat, deopotrivă, o dreaptă cauză, şi bisericească şi naţională, şi n-a acceptat să semneze un asemenea act.

Această hotărâre, pe lângă întreaga lui ţinută jertfelnică, i-a oferit cununa martiriului.

În numai câteva zile se mistuia sub asasine acţiuni “tainice”, trecând pe celălalt tărâm al existenţei, din întuneric la lumină, în împărăţia Domnului vieţii”.

(…)

În ţară, la Huşi, Cernica, Argeş, Sfântu Spiridon, din Iaşi şi în alte locuri, pe unde se aflau cei ce l-au cunoscut, s-au oficiat slujbe de taină pentru pomenirea martirului întru Hristos, iar Chezarie al Tomisului i-a scris şi un epitapf pentru a fi încrustat pe piatra de mormânt.

Eliminarea brutală a Vlădicăi Grigorie, martirizat de asasini comunişti, coordonaţi de Emil Botnăraş, nu a fost singulară, ci ea s-a desfăşurat în lanţ, după cum rezultă şi din informaţiile existente în dosarele întocmite de Securitate, deoarece era coordonată direct de la Moscova.

O întreagă generaţie de intelectuali autentici a fost strivită, atunci, de tăvălugul roşu.

Stalin le ordonase cominterniştilor să-i strivească, ca pe păduchi [mimânt gestul strivirii insectelor parazite cu unghiile mâinilor], pe acei ce stau în calea expansionismului sovietic.

Patriarhul Nicodim, nu se sfia să-şi arate, adesea, în public, ostilitatea faţă de intenţiile Patriarhiei de la Moscova.

În timpul slujbei din 1 iunie 1947, oficiată în catedrala patriarhală din Bucureşti, Alexei, întronizat de I. V. Stalin, “şi-a exprimat bucuria de a fi în România, sfârşind cu invitaţia ca, în toamnă, patriarhul Nicodim să meargă la Moscova pentru ca, împreună cu şefii celorlalte Biserici Ortodoxe, să rezolve problemele bisericeşti ecumenice.

Patriarhul Nicodim ridicând mâna repede şi, arătând cu degetul spre Alexei, zise în limba română:

- Dar de ce la Moscova?

Patriarhul Alexei va fi înţeles, cu toate că nu i s-au tradus aceste cuvinte”, se preciza într-o notă a Serviciului Special de Informaţii, subordonat nu primului ministru Petru Groza, cum ar fi fost normal, ci lui Emil Botnăraş.

Enervat de replica patriarhului român, supraveghetorul KGB-ist Botnăraş, care era printre asistenţi, şi-a desconspirat, involuntar, intenţiile de profesionist al crimei în faţa unor clerici, ameninţând:

- “Lasă, Înalt Prea Sfinţite, nu te teme, căci nu mai ajungi să participi la acest sinod, indiferent unde s-ar ţine el!”, după cum stă consemnat în documentul SSI, pomenit mai sus.

După numai opt luni, “la 28 februarie 1948, patriarhul Nicodim a murit într-un mod total misterios ca şi alţi doi demnitari ortodocşi, dispăruţi ca urmare a actelor de teroare comunistă: fostul mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu şi episcopul Grigorie Leu al Huşior”, remarca un cercetător, după aproape patruzeci de ani de la funestele evenimente.

Ne aflăm în plin Război Rece declanşat între capitalismul democratic şi comunismul totalitar.

Prin comunicatul BBC-ului, Lumea Liberă era avertizată că Uniunea Sovietică, în ofensiva ei declanşată pentru înfăptuirea obiectivelor globale, este necruţătoare, iar jertfa deliberată a episcopului Grigorie dovedeşte că în faţa uraganelor, stejarii se frâng trosnind, dar nu se înclină.

O soartă asemănătoare cu cea a prelaţilor ortodocşi au avut-o toate feţele bisericeşti, de diverse confesiuni, oameni politici, intelectuali cinstiţi, ţărani, muncitori, circa trei milioane de persoane au fost arestate, indiferent de clasa sau categoria socială căreia aparţineau, chiar şi cei săraci lipiţi pământului, ca Toader Vultur, din comuna Cârja, satul Bârsana, care la o nuntă fiind, în horă a strigat:

“Uite, aşa cum mă vedeţi,

Eu am dezbrăcat pe nemţi,

Şi acuşi, acuşi, acuşi,

Am să dezbrac şi pe ruşi”.

În ultimele decenii, Vlădica Grigorie intrase în conflict deschis şi cu regele Carol al II-lea şi cu legionarii, dar aceştia nu au procedat ca asasinii teleghidaţi de “Marele prieten de la răsărit”.

Toţi, de la Vlădică până la Opincă, care s-au opus politicii hegemoniste şi expansionismului Uniunii Sovietice, exercitate, în România, prin intermediul aşa zisul P. C. R., ramură a Cominternului, importată de la Moscova, au fost privaţi de libertate, terorizaţi sau exterminaţi, într-un fel sau altul, cum sunt şi cazurile ce le analizăm.

În discursul de recepţie, din 4 februarie 1925, ţinut cu ocazia primirii sale în Sfântul Sinod a Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, distinsul ierarh se întreba retoric:

“Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei?…

Căci de o încoronare cu spini şi de întinsul mâinilor pe cruce… e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!…”.

Atunci, episcopul Grigorie Leu nici nu-şi putea imagina că timpurile prigoanei păgâne, a catacombelor, de acum 2000 de ani, se vor mai întoarce cu şi mai multă vigoare…”

]]> http://www.razbointrucuvant.ro/2010/03/01/un-mucenic-vandut-o-moarte-uitata-episcopul-husilor-grigorie-leu/feed/ 8 http://www.razbointrucuvant.ro/2010/02/28/arhimandrit-ioil-konstantaros-lectura-apostolica-sa-nu-creada-cineva-ca-este-de-neclintit/ http://www.razbointrucuvant.ro/2010/02/28/arhimandrit-ioil-konstantaros-lectura-apostolica-sa-nu-creada-cineva-ca-este-de-neclintit/#comments Sun, 28 Feb 2010 16:14:33 +0000 admin http://www.razbointrucuvant.ro/?p=13033

Arhimandrit Ioil Konstantaros

Lectură apostolică la Duminica a II – a din Postul Mare

(Evrei 1, 10 – 2, 3)

Mari adevăruri dogmatice ne descoperă Sfântul Duh prin Apostolul Pavel, iar în acelaşi timp ne atrage atenţia necesară pentru a nu ne abate din drumul nostru drept şi în consecinţă să primim „dreapta răsplătire”. Primul adevăr de bază este măreţia incomparabilă a Domnului nostru Iisus Hristos faţă de îngeri. Hristos este „Cel prin Care toate s-au făcut” – aşa cum atât de semnificativ mărturisim şi în Sfântul Simbol al Credinţei noastre. Este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, „Cel deofiinţă cu Tatăl”, Care a creat toate din nimic; atât cele văzute (cele pe care le privim şi continuu le descoperim), cât şi cele nevăzute pe care le „sesizăm” şi le trăim prin Dreapta noastră Credinţă, cum este de pildă întreaga lume a oştirilor îngereşti.

Desigur că, practic, aceasta însemnă că noi credincioşii nu trebuie să ne temem de absolut nimic în viaţa noastră, ci să luăm curaj şi putere din dumnezeiasca putere a Domnului nostru şi să ne continuăm calea noastră de nevoinţă. Şi, aşa cum este firesc, noi ştim că toate făpturile se vor învechi odată şi se vor schimba, Domnul însă va rămâne totdeauna viu în veci, iar împărăţia Lui nu va cunoaşte niciodată sfârşitul.

„Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.

De asemenea, un alt mare adevăr dogmatic la care medităm în lectura noastră apostolică este despre cum sfinţii îngeri, care sunt făpturi ale lui Dumnezeu, sunt „duhuri slujitoare”; adică unelte slujitoare ale Sfatului lui Dumnezeu, care sunt trimise de El ca să ne slujească, aşa încât noi să moştenim mântuirea. Şi ce teamă, fraţii mei, ar trebui să simtă fiecare credincios, atunci când conştientizează că din binecuvântata clipă a dumnezeiescului Botez a primit ca străjer-ocrotitor pe viaţă pe Îngerul lui păzitor! Atât de mult s-ar cuveni să ne preocupe acest gând, încât să ne facă să ne străduim mult în lupta cea sfântă a virtuţii şi a sfinţeniei! Şi doar această realitate a îngerului păzitor este suficientă să ne inunde sufletul de bucurii cereşti şi să ne umple întreaga existenţă cu un sfânt entuziasm.

Aşadar, dacă aşa stau lucrurile, ar trebui să luăm aminte. Şi chiar lucrul acesta ni-l subliniază foarte clar în continuare acelaşi mare apostol. Se cuvine, zice, să fim atenţi din ce în ce mai mult la dumnezeieştile cuvinte, deoarece există pericolul să fim târâţi şi înşelaţi şi – vai! – să naufragiem duhovniceşte. Şi să nu creadă cineva că este chipurile puternic sau de neclintit. Iubiţii mei, este atât de uşor să ne abatem de la drumul nostru drept, încât nu vă imaginaţi! Este suficient ca doar o privire să aruncăm în realitatea persoanelor şi a faptelor, şi cu amărăciune ne vom încredinţa de mulţimea nenumărată a naufragiilor morale şi dogmatice, tocmai pentru faptul că mulţi inşi şi-au început viaţa creştină fără atenţia necesară şi fără resursele necesare. Iar una dintre primele resurse duhovniceşti este, fără îndoială, sfânta şi mântuitoarea frică de Dumnezeu.

Această necesară atenţie priveghelnică ne va mântui la propriu de valurile şi curentele al căror scop este să ne abată din drumul nostru duhovnicesc. Să amintim atât de anticreştinele idei sau modul de viaţă nestatornic şi cu două feţe – care e consfinţit de acum, aproape fără proteste chiar de către oamenii Bisericii – şi care îl îndobitoceşte pe om?

Să amintim de atât de multele predici eretice, care se propagă şi se retransmit sistematic de către mass-media sau să plângem pentru predicile ecumeniste ale „capilor”, care cu siguranţă provoacă cea mai mare stricăciune în sufletele credincioşilor şi ale necredincioşilor? Se pare că şi cuvântul Domnului nostru: „De va fi cu putinţă să înşele şi pe cei aleşi”, comparativ cu trecutul, se împlineşte îndeosebi în zilele noastre. Aşadar, trebuie atenţie. Atenţie pentru a asculta nu orice sau pe oricine, ci predica dreaptă şi autentică a Sfintei Evanghelii, aşa cum este ea exprimată de către Sfinţii noştri şi luare aminte şi ataşament faţă de Sfânta Lui Lege, ca în cele din urmă să nu ne pierdem sufletul nostru nemuritor; să dobândim veşnica Împărăţie care ne aşteaptă de la întemeierea lumii. Atenţie priveghelnică pentru că, în cele din urmă, orice încălcare şi neascultare a Legii Dumnezeieşti are ca urmare dreapta răsplătire a pedepsei.

Zică lumea ce vrea. Propovăduiască falşii teologi înşelaţi că, chipurile, iubirea lui Dumnezeu nu va lăsa pe nimeni să se piardă şi să se chinuiască în iad. Fraţii mei, aceasta este o predică demonică, al cărei scop este ca sufletele noastre nemuritoare să se chinuie veşnic în iad. Iubirea lui Dumnezeu cuprinde în acelaşi timp în ea şi dreptatea lui Dumnezeu, pe care cei neatenţi şi nepocăiţi o vor primi ca pe o dreaptă mânie. Şi tocmai pentru că suntem neputincioşi şi lesne schimbători şi tributari păcatului strămoşesc, ar trebui ca prin harul lui Dumnezeu să ne revenim imediat şi să ne pocăim, atunci când simţim că ceva nu merge bine în drumul nostru duhovnicesc.

Dea Sfântul Dumnezeu să înţelegem aceste adevăruri şi cu smerenie, dar şi prin luptă aspră, să rămânem pe binecuvântatul nostru drum al prea sfintei voinţe, care este îndrumată de către Însuşi Începătorul Credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

• Vezi si: Parintele Policarp de la Crasna – DESPRE FRICA DE DUMNEZEU SI BUCURIA IN DOMNUL si trimiterile de aici
  

• Continuare de la: ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (I)

“… Referindu-ne la păstorii vremii noastre, numiţi de el „fraţi mincinoşi” şi „duşmani ascunşi” care „predică Ortodoxia schimbată şi prefăcută după placul lumii”, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul avertizează:

„Aceştia sunt ispita cea mare a neamului celui de pe urmă. Despre ei a proorocit Domnul că vor fi în veacul cel de apoi Mulţi vor veni în numele Meu şi pe mulţi vor înşela (Mt. 24,5). […] Cât e de greu pentru creştinii cei curaţi şi simpli să înţeleagă pe cine au înaintea lor. Cât e de uşor să fie atraşi la ideile filosofiei lor şi să creadă, (pentru că-s întemeiate pe iubirea creştinului de sine însuşi. Idei precum: progres, bunăstare, fericire, integrare, pace, toleranţă etc.,n.n.). dacă răscoleşte cineva adânc în sufletele acestor oameni, nu va afla dragostea de Dumnezeu, ci închinarea la un idol care se numeşte om” (Hrană duhovnicească, Lumină din lumină, 2000).

Nu e greu de ghicit că cei care corespund întru totul acestui tipar sunt, în primul rând, păstorii ecumenişti.

Însă înşelători ai norodului creştin pot fi la fel de uşor şi păstorii neecumenişti, chiar antiecumenişti, care pentru a obţine adeziunea, închinarea „idolului-om”- ucenicul, întrebuinţează armele clasice ale recuzitei creştine. Dovadă că acestea pot fi golite de înţelesul propriu, slujind unor scopuri meschine, stă mărturia aceluiaşi Sfânt care spune că păstorii „cei mincinoşi” amăgesc pe creştini vorbind de „preadulcea Ortodoxie, de dragoste, de curăţie, pentru fapta cea bună, de smerenie şi virtute şi ajută obştei creştineşti” (op. cit). Nimic mai uşor. Cum se transpune în practică şi care sunt urmările aflăm:

„Un părinte spiritual care vrea să facă totul el însuşi, să controleze totul, să monopolizeze orice iniţiativă, nu poate decât să întrerupă şi să întârzie acţiunile responsabile ale acelor pe care îi conduce, condamnându-i adesea la un infantilism care nici nu ştie de roada harului, nici nu ajunge la încoronarea unei ascultări cu adevărat evanghelice. Adesea nu e vorba decât de o pasivitate care a ajuns să impună o adevărată tiranie sau letargie care duce la un totalitarism dominator. [În asemenea situaţii] cei supuşi totuşi nu sunt oameni virtuoşi. Când ascultarea e pur şi simplu conformism, fără sens duhovnicesc, atunci e înjosire. Când porunca e fără sens duhovnicesc, izvorând din dorinţa pătimaşă a celui ce porunceşte, atunci e tiranie. Atunci cel care porunceşte o face în virtutea vreunui drept care ar izvorî din persoana sa” (Prea Sfinţitul Antonie Plămădeală, în Tradiţie şi libertate…).

Sfântul Iustin Popovici atenţionează:

„Nicăieri iubirea de stăpânire nu-i un păcat atât de înfricoşător ca în Biserică. Căci se strecoară în inima omului, stârpeşte iubirea din ea, dimpreună cu iubirea de adevăr – şi în locul lor toată puterea o ia răutatea. Dar în Biserică puterea este iubirea şi adevărul; cel mai mare în iubire slujeşte celui mai mic; cel care e cel mai bătrân, acela e slujitorul tuturor – totdeauna urmându-se pilda Mântuitorului, Care n-a venit în lumea aceasta pământească ca să I se slujească, ci ca să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi, (Matei 20, 26-28). Aceasta deosebeşte Biserica de orice instituţie a lumii acesteia”.

Cuviosul Părinte Serafim Rose observa pe bună dreptate că puţini sunt părinţii înduhovniciţi, chiar cei cu faimă de sfinţenie, care să nu amestece interesul personal în lucrarea duhovnicească.

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, care se lăsase povăţuit de astfel de stareţi, amintindu-şi cât de mult se păgubise ascultându-i, mai târziu va mărturisi:

„Aproapele meu – şi în iubirea către el trebuie doar să-mi caut mântuirea – mi se face cursă care mă vânează spre pierzania mea, atunci când mintea lui este prinsă în cursele învăţăturii şi cugetării mincinoase şi amăgitoare” (op. cit., p. 140).

Prin aceleaşi amare experienţe trecuse cu mult mai înainte Sfântul Paisie Velicikovski, obligat ca, de-a lungul vieţii, să schimbe şaizeci de povăţuitori.

Ca şi în vieţuirea profană, în viaţa duhovnicească ascultarea poate fi întemeiată pe minciună şi înşelare. Ucenicul mânat de intenţii ascunse, căutând dobândirea unor privilegii, nu va ezita să se prosterneze în faţa celui pe care îl laudă, viclenia mergând până acolo încât abandonând orice demnitate, se va umili în chip josnic, urmărindu-şi gândul cel tainic. Amăgit de iubirea de sine, de mândrie şi slavă deşartă, povăţuitorul va socoti făţărnicia smerenie, cerând celorlalţi să urmeze exemplul „supunerii absolute”.

Pentru aceea Sfântul Ignatie Briancianinov zice:

„Fii cu luare aminte, bagă de seamă: cel ce ţi se închină o face din cinstire faţă de om, din dragoste şi din smerenie? Sau închinarea lui îţi gâdilă trufia, pentru a scoate un oarecare folos vremelnic? Tu, care te numeri printre mai marii pământului!, ia seama: înaintea ta se târăşte slava deşartă, linguşirea, josnicia! Acestea, după ce îşi vor fi atins ţelul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintâi prilej. Niciodată nu-ţi revărsa dărnicia asupra celui stăpânit de slava deşartă. Acesta, pe cât este de umil în faţa celor mari, pe atât este de obraznic, semeţ, lipsit de smerenie cu cei mai mici. Pe cel stăpânit de slavă deşartă îl vei cunoaşte după deosebita înclinare pe care o are către linguşire, către slugărnicie, către minciună, către orice lucru ticălos şi josnic” (op. cit., p. 108-109).

Iar despre smerenia care, pentru că nu se pleacă în înaintea omului este luată drept trufie, neascultare, răzvrătire etc., Sfântul Ignatie adaugă:

„Pilat s-a supărat pe tăcerea lui Hristos, care i s-a părut trufaşă. Mie, a zis el, nu-mi răspunzi? Sau nu ştii că am putere să-Ţi dau drumul şi putere am să te răstignesc? (Ioan 19, 10). Domnul şi-a lămurit tăcerea punând în lumină voia lui Dumnezeu… Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinţă să priceapă că înaintea lui stătea smerenia atotdesăvârşită: Dumnezeu Cel înomenit”.

În Biserică abaterile de la canoanele şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi se înmulţesc pe timp ce trece, iar cei ce le încalcă, prevalându-se de treaptă, nu ezită să ceară tuturor ascultare, târându-i într-o direcţie greşită. Sub imboldul orientării ecumeniste au loc rugăciuni în comun cu neortodocşii şi chiar slujiri şi coliturghisiri cu cei de altă credinţă (Vezi slujirea împreună cu ereticii copţi în Biserica Sfânta Ecaterina din Bucureşti, slujba Agheasmei mari săvârşită de PS Sofronie Drincec, episcopul Oradei, împreună cu omologul său greco-catolic, Virgil Bercea, în ziua de 6 ianuarie 2008, împărtăşirea mitropolitului Nicolae Corneanu în biserica greco-catolică „Sfânta Maria Regina Păcii” din Timişoara, pe 5 mai 2008 ş. a. m. d.)

Ca atare, mulţi clerici, monahi şi credincioşi, fideli tradiţiei, nu poruncilor omeneşti, delimitându-se de falsa şi otrăvitoarea ascultare, au început să ia atitudine împotriva acestor practici. Apar din ce în ce mai des analize, comentarii, dezbateri în mass-media pe aceste teme, având loc o oarecare destindere, contrară crispării autorităţilor BOR, încorsetate în principii ale corectitudinii politice, străine dialogului liber, cald şi firesc cu credincioşii. Mai mult poporul – păstori şi păstoriţi – îşi exprimă deschis dezacordul faţă de iniţiativele ecumeniste prin proteste oficiale la adresa misionarilor ecumenişti, învinuindu-i de neascultare faţă de învăţăturile şi rânduielile de demult ale Bisericii…

(…) Semne că poporul se dezmeticeşte, înţelegând că vieţuirea ortodoxă nu înseamnă a face ascultare oricum, supunându-te oricui, în orice condiţii, doar pentru că are grad şi e „ mai mare”, ci presupune mai mult decât atât. Aceasta ar fi totuna cu papismul care, în catolicism, pune ascultarea de şeful Vaticanului mai presus de Hristos, Evanghelie şi Biserică.

Într-un articol, un preot militar spunea că

„niciodată un ierarh cu adevărat ortodox, nici un preot cu duh ortodox, nici un creştin dreptmăritor cu adevărat, de oriunde ar fi, de pe orice continent, nu ar accepta să asculte de papalitatea ce se substituie cu obrăznicie Mântuitorului Iisus Hristos”.

La fel şi în Biserică, nici un creştin întreg la minte nu ar asculta de vreun preot sau episcop care, inconştient, se pune pe sine (cuvântul său, poruncile lui) în locul lui Hristos sau al Sfinţilor Părinţi.

Unul din cei ce au pătimit în temniţele comuniste, Părintele Liviu Brînzaş (1930 – 1998), referindu-se la acea perioadă, spune că

„au fost clerici (dintre care unii tronează încă pe scaune înalte) care erau dispuşi la orice compromis (uneori supralicitând numai să promoveze sau să se menţină acolo unde au fost înălţaţi. Ştim că în Biserică sunt şi nechemaţi şi impostori, oameni lipsiţi de vocaţie şi spirit de sacrificiu şi chiar lupi deghizaţi care au fost infiltraţi special în staulul Bisericii. […] Apostaţi şi eretici au existat în toate veacurile, dar nu ei au constituit Biserica eternă”.

Desigur, în virtutea funcţiei ce o aveau, aceştia (şi urmaşii lor spirituali de astăzi), lipsiţi de faptele duhului, cereau supuşilor ascultare, potrivit corectitudinii politice de moment, iar nu după poruncile Scripturii. Dar trebuiau ascultaţi? Bineînţeles că nu! Ascultarea de astfel de clerici presupunea ascultarea de regimul comunist ateu, constituind păcat înaintea lui Dumnezeu, preînchipuind ascultarea antihristică. (…)

Pr. Hristu ARON

Articolul a aparut, in serial, in revista “Credinta ortodoxa”, editata cu mari eforturi de Dl. Ioan Enache, cu binecuvantarea PS Galaction, una dintre putinele reviste care tine sus steagul marturisirii credintei curate care mai subista inca la noi si la care va recomandam calduros, cei care aveti posibilitatea si aveti dragoste de adevar, sa va abonati, pentru a sustine inca aparitia ei:

Abonamentele la revista „Credinţa ortodoxă” pentru anul 2010 se fac la preţul de 2 lei pe lună. Pentru abonaţii din Europa şi pentru cei din alte continente preţul este de un euro pe lună. Pentru a susţine apariţia revistei, aflată continuu în dificultăţi financiare, faceţi cât mai multe abonamente. Trimiteţi mandatul pe adresa: Enache Ioan, Calea Mărăşeşti, nr. 185, bl. E6, et. 2, ap. 7, Bacău – 600073, judeţul Bacău. Scrieţi limpede adresa dvs. şi menţionaţi perioada abonamentului.

Adevărata şi falsa supunere în Biserică

de Pr. Hristu Aron

“Orice creştin ortodox drept slăvitor trebuie să-şi pună această întrebare: Oare poate fi un ierarh mai mare decât Sfinţii Părinţi? Aşa au făcut în trecut adevăraţii creştini când unii întâistătători (episcopi, preoţi, diaconi, monahi) primejduiau întregimea Bisericii, datorită inovaţiilor teologice, aşa se cuvine să procedăm şi noi, creştinii de astăzi, trăitori ai proorociilor cu privire la vremurile de apoi. Personal, nu cred că mi-aş fi pus la modul stringent această întrebare, al cărei răspuns îl ştiam, dacă anumite evenimente nu m-ar fi determinat. Unul dintre acestea a fost prilejuit de adunarea ecumenistă de la Sibiu, din septembrie 2007. Atunci nişte slujitori ai altarului, sub pretextul ascultării, necondiţionate, cu ajutorul autorităţilor poliţieneşti, au sechestrat câteva persoane care distribuiau material apologetic antiecumenist. Când persoanele agresate şi-au justificat atitudinea, precizând că materialele (broşuri, CD-uri) conţin învăţături ale Sfinţilor Părinţi, preoţii – bodyguarzi au replicat: „Ce, sunt mai mari Sfinţii Părinţi decât mitropolitul nostru?”

Viaţa duhovnicească nu se desfăşoară concurenţial, după criterii stabilite la „olimpiada religiilor” sau la „cupa parohiilor” („discipline” incluse deja în programul de secularizare a Bisericii), ci tocmai invers: „Cine pierde, acela câştigă”. În Sfânta Scriptură, Mântuitorul spune: „Cel ce vrea să fie mai mare, să fie sluga tuturor”. Când Petru îl îndeamnă pe Hristos să scape de răstignire, cu alte cuvinte, să fie „isteţ”, să fenteze, El îi răspunde: „Înapoia Mea, satană, că nu cugeţi cele ale Dumnezeu, ci ale oamenilor”. Hristos-Dumnezeu nu a fost niciodată de partea „şmecherilor”, a celor ce se orientează, ci, pentru că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, neaparţinând celor tari, mari şi puternici, a arătat că singura cale nemincinoasă este a celor slabi, mici, căzuţi, răpuşi. Undeva Sfântul Apostol Pavel spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Cu alte cuvinte, când sunt în dezavantaj, când merg în pierdere, când nu reuşesc, nu izbutesc, nu mă descurc, abia atunci câştig, sunt în avantaj, reuşesc, izbutesc, mă descurc, abia atunci sunt mai mare!

Oare acesta e raţionamentul după care preoţii de la Sibiu afirmau că ierarhul e „mai mare decât Sfinţii Părinţi”? Ne îndoim. Dacă aşa ar sta lucrurile, adunarea de la Sibiu (şi altele de felul aceleia) nu s-ar mai fi ţinut, căci nimeni nu ar fi acceptat să participe la o mişcare având ideal principiul „când sunt slab, atunci sunt tare”. Ori noi ştim că toate adunările inter-religioase îşi propun să fie „tari”, fără a fi „slabe”. Deci cu nădejdea la avantaj, realizări, reuşite etc. faţă de necâştig, pierdere, dezavantaj, teamă şi disconfort. Nu întâmplător Sfinţii Părinţi contemporani înţeleg ecumenismul drept o mişcare antihristică, fiindcă nu îndeamnă la pierdere/dezavantaj civic, social, politic, ci la câştig/profit, culminând cu pierderi pe plan duhovnicesc. O inversare a valorilor în care ceea ce e nesemnificativ, secundar, mic, devine mare şi important, iar ceea ce este prioritar apare drept cantitate neglijabilă.

Astfel nu e de mirare că Antihristul va fi întronizat „cu participarea patriarhilor şi arhiereilor Bisericii” (Sfântul Lavrentie al Cernigovului) sau că în acea vreme „mulţi din episcopi vor trăda credinţa arătând (justificându-se) spre starea înfloritoare a Bisericii”, deoarece „El (Antihristul) va îngădui ca Biserica să existe permiţând să-şi ţină slujbele”, în schimb cerând îndeplinirea unei simple formalităţi: să fie recunoscut şi venerat drept „Fiinţă Supremă” (Sfântul Ierarh Ioan Maximovici). Însă aceste lucruri nu se vor întâmpla decât după ce „credinţa pravoslavnică va fi batjocorită (de către) arhiereii Bisericii lui Dumnezeu şi (de) alte feţe bisericeşti”, pe care „Dumnezeu îi va pedepsi greu” (Descoperire duhovnicească arătată Sfântului Serafim de Sarov).

Sfântul Ierarh Teofan de Poltava (+1940) care preciza (ca şi Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Sfântul Ioan Maximovici, Cuviosul Averkie Tauşev, Cuviosul Paisie Aghioritul etc.) că timpul care ne desparte de venirea Antihristului „se numără cu anii, fiind de cel mult câteva decenii”, arăta că între semnele caracteristice dinaintea acelor vremuri se vădeşte „decăderea morală şi religioasă a episcopilor”. Pentru aceea, spune ierarhul, „căderea episcopilor este înfiorătoare îndeosebi atunci când se îndepărtează de învăţăturile de credinţă”.

În virtutea celor de mai sus IPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului şi Feleacului, în pastorala Naşterii Domnului (2007) semnala:

„În saivanele Bisericii au intrat lupi. Cei mai mulţi sunt îmbrăcaţi în piele de oaie – atunci când nu pătrund într-o catedrală să jure îngenuncheaţi sub sabia lui Irod – iar datoria fiecărui păstor este să strige” (în Catedrala din Timişoara au intrat în chipul cavalerilor cruciaţi, în data de 16 iunie 2007, săvârşind ritualuri masonice, sub sabia nu a lui Irod, ci a lui Lucifer, desigur cu binecuvântarea ierarhului locului).

Acelaşi semnal îl trăgea cu o mie cinci sute de ani înainte Sfântul Ierarh Gură de Aur, prigonit de patriarhul Teofil al Alexandriei şi de alţi ierarhi, persecuţie în urma căreia a şi murit. Între sfinţii ierarhi, purtători de sfinţenie, prigoniţi de ierarhi însufleţiţi de duhul hulirii vieţuirii în Hristos amintim pe Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai şi San Francisco, Sfântul Arhiepiscop Teofan de Poltava, Arhiepiscopul Serafim Sobolev, Arhiepiscopul Averkie Tauşev, Arhiepiscopul Nectarie Konţevici ş.a.m.d. Între ierarhii români, chinuiţi de confraţi, amintim pe Gherasim Safirin, Gurie Grosu, Tit Simedrea. Poţi fi sfânt fără să fii episcop, mitropolit, patriarh, precum poţi fi sfânt având oricare din aceste grade ierarhice. Însă la fel de bine poţi fi ierarh fără să fii sfânt.

Părintele Dionisie Ignat din Sfântul Munte Athos spunea:

„Ce se zice astăzi (de către mai marii Bisericii, n. n.)? Arhierei erau şi ei (unii sfinţi , n.n.), arhierei suntem şi noi. Ei au făcut Sinoadele Ecumenice sub îndrumarea Sfântului Duh, astăzi putem şi noi schimba (din învăţăturile Bisericii n.n.), că tot arhierei suntem! Dar nu este aşa. Ei aveau sfinţenie şi simplitate duhovnicească. Avem noi aşa ceva astăzi? Mai greu!” (în Paraclisul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Colciu – Sfântul Munte Athos, 2004).

Un ierarh poate să aibă ca model vieţuirea lui Hristos şi a celor bine plăcuţi Lui, dar poate, totodată, conştient ori nu, să nu-i aibă pe ei model de viaţă, ci pe alţii: genii, savanţi, filozofi etc. Un astfel de ierarh poate avea multe însuşiri lăudabile, poate fi un om al vremii, înălţându-se cu mult deasupra mediocrităţii, însă nu poate fi sfânt. În cel mai rău caz poate fi slujbaş, lefegiu, birocrat supus comandamentelor vremii, credincios autorităţii de stat, dar nu sfânt. În particular, convingerile lui pot fi altele decât cele ale Părinţilor purtători de Hristos, osebindu-se chiar şi de creştinii de rând, de cei bine credincioşi. Acesta, în forul intim, poate fi necredincios, rău credincios, eretic, ateu, mason, politeist etc. (în chip inconştient) fără a impieta în vreun fel (văzut, sesizabil) asupra vieţuirii celor din jur. Dacă laolaltă cu cele enumerate ierarhul dovedeşte aptitudini manageriale, având o conduită morală ireproşabilă (nu e beţiv, hoţ, curvar etc.) mai mult, fiind iertător şi milostiv, păcatele de credinţă nu-i vor fi observate, iar dacă s-ar petrece un asemenea fapt societatea ar trece cu vederea, socotindu-le „mici” şi „neînsemnate”, în comparaţie cu meritele sociale. Un astfel de ierarh poate lua decizii necanonice, poate schimba rânduielile Bisericii, ignorând învăţăturile Sfinţilor Părinţi, poate preface mânăstirile în colhozuri, închinându-le scopurilor trecătoare, implementând în vieţuirea duhovnicească a eparhiei un duh sindicalist, fără a i se putea reproşa că păcătuieşte. În acţiunile acestui episcop poporul secularizat nu poate vedea niciodată un „păcătos”, cu atât mai puţin oamenii legii.

Lipsiţi de perspectiva sfinţeniei, încetând a mai tânji după cele veşnice ale „împărăţiei lui Dumnezeu care nu-i din lumea aceasta”, creştinii nu vor ezita să condamne pe cei care nu se supun „corectitudinii administrative”, instituite de ierarh, etichetându-i neascultători, răzvrătiţi, fanatici, indisciplinaţi etc. Pentru oameni, gradul, funcţia, poziţia socială sunt deasupra adevărului din care decurge sfinţenia. Pentru ei proiectele sociale, marile realizări, la îndemâna nu doar a sfinţilor ci şi a celor necredincioşi, pătimaşi şi făţarnici înseamnă mai mult decât vieţuirea întru adevăr şi sfinţenie.

Pentru Dumnezeu şi pentru de Dumnezeu purtătorii Părinţi toate cele ale lumii, oricât ar fi de „drepte” şi „corecte”, de plăcute, confortabile şi eficiente, chiar „poleite” cu creştinism, nu pot sta mai presus de adevăr, de virtuţi şi sfinţenie. Atât în societatea civilă (adică atee), cât şi în Biserică, în viaţa creştină „gradul” nu e mai important decât adevărul. Ca atare, ierarhul, stareţul, duhovnicul nu pot cere supunere/ascultare împotriva adevărului, căci nu are nici poruncă, nici îngăduinţă canonică pentru aceasta. Lor şi tuturor creştinilor Scriptura le spune: „Iubiţi adevărul, căci adevărul vă va face liberi”. Iar Adevărul este Hristos. Aşadar, ierarhul să ceară ascultare doar pentru Hristos, după Hristos, în Hristos.

*

Cuviosul Părinte Amfilohie din insula Patmos arată:

„Ascultarea, când o lipseşti de lucrarea cea ascunsă care e rugăciunea adresată Domnului nostru Iisus Hristos, nu are valoare. Şi comunismul impune ascultare faţă de ideologia lui şi ce valoare are?”

Părintele Arsenie Papacioc susţine acelaşi punct de vedere:

„Misiunea părintelui duhovnicesc este una singură, fără abatere, să-i ducă pe oameni la Hristos. […] Nu i s-a dat păstorului de suflete, preotului (nici ierarhului n.n.) puterea pentru deşarta mărire personală, ci ca să poarte cu inimă de părinte slăbiciunile fiilor duhovniceşti în chip egal, să sufere pentru ei în momente de căderi şi rătăciri de tot felul şi să ştie că „sufletele din mâna lui se vor cere la Judecată”, zice Sfânta Scriptură care nu se poate desfiinţa. Conducătorul de suflete să gândească smerit despre el, (despre) toiagul şi haina pe care o poartă, că cei care îl ascultă, îl ascultă pentru Hristos. Deci, ei tot ce fac, fac ca eroi ai lui Hristos, căci este o mare şi gravă rătăcire, ca şi cum ar zice că el este Cel ce este (adică Dumnezeu, n. n.)”

(în Nuanţe şi false nuanţe, Sophia, Bucureşti, 2007, p. 80, autor ierom. Benedict Stancu).

Cuviosul Gheron Iosif din Sfântul Munte Athos atrage atenţia asupra faptului că mai marii Bisericii în vremea noastră au schimbat menirea supunerii celei întru Hristos:

„Astăzi însă fiecare crede că îşi ia ucenic pentru ca să-l iniţieze în administraţie, cum să scoată bani sau să sape grădina sau să devină negustor sau să facă menaj în chilie. Noi însă spunem că astfel de lucruri nu este nevoie să se întâmple şi că singurul scop cu care merge ucenicul la părintele său şi face ascultare este următorul: pe de o parte, părintele, arzând de dragostea lui Hristos, să transmită talantul bogăţiei virtuţilor sale, iar ucenicul, dacă are lepădare de sine desăvârşită şi tăiere a voii, făcând ascultare deplină şi bucurându-se de har din partea părintelui său, atunci îşi va îndeplini (şi) toate treburile necesare din administraţie”

(op. cit., p. 82).

Părintele John Chryssavgis sesizează cu acurateţe contrafacerea ascultării:

„Există mentori duhovniceşti care le pretind fiilor şi fiicelor lor duhovniceşti o deplină şi necondiţionată ascultare. Absenţa smereniei îi determină să dorească să-i stăpânească pe alţii. Încercând să distragă atenţia de la faptul că urmăresc doar să-şi impună autoritatea, ei îşi justifică atitudinea necreştină făcând apel la spiritualitatea crucii („Rabdă, uite Hristos a fost nedreptăţit”, „Uite, vezi că nu eşti smerit”, „ia vezi că gândeşti prea mult şi intri în subtilitatea lucrurilor”, n. n.); în acest fel, o relaţie disfuncţională ajunge să fie explicată „logic” prin prisma „răstignirii voii proprii”, argumentul principal fiind că voinţa unui fiu duhovnicesc se cere biruită pentru ca acesta să se smerească, deoarece numai prin smerenie va putea evolua spiritual. S-ar putea replica: „Într-o asemenea situaţie cum s-ar putea verifica dacă mentorul duhovnicesc îşi menţine smerenia, lepădându-se de propria voie?” Tradiţia patristică identifică această încălcare a legilor duhovniciei, această constrângere a ucenicilor, de a-l asculta pe părintele duhovnic în condiţiile în care ascultarea devine o satisfacere a ambiţiilor personale ale acestuia, cu păcatul desfrânării. Sfântul Marcu Ascetul afirmă acest lucru fără echivoc: „Cel care amestecă în ascuns în poruncă voia sa este un desfrânat”. Dincolo de faptul că întrebuinţarea improprie a autorităţii duhovniceşti e o formă de desfrânare spirituală, ea este şi o formă de autism spiritual, oamenii şi lucrurile ajungând să fie percepute în funcţie de utilitatea pe care o au pentru aşa zisul mentor”

(op. cit., p. 82-84).

Cuviosul Paisie Aghioritul povestea despre un tânăr care a vrut să se aşeze într-o mănăstire, dar nu s-a odihnit acolo, deoarece multe lucruri nu erau potrivit rânduielilor Sfinţilor Părinţi. Când stareţul a vrut să-l oprească, zicând că „lucrurile se vor schimba” , tânărul i-a spus:

„Părinte, cum se vor schimba lucrurile? Ucenicul Bătrânului cutare este exact ca Bătrânul lui. Ucenicul cutăruia este exact ca acela. Atunci cum se vor schimba lucrurile?”

Şi adaugă Părintele Paisie:

„Când într-o mănăstire sau într-o obşte există un rău vechi şi ucenicii nu au neliniştea cea buna, se înveşniceşte o stare rea. În timp ce dacă există neliniştea cea bună la ucenici, atunci starea rea se poate schimba şi să se facă bună, în felul acesta se pot înveşnici şi binele şi răul”.

Cuviosul Părinte Cleopa precizează clar limitele ascultării:

„Ascultarea merge până la un punct, adică până la călcarea poruncilor lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Vasile cel Mare, fiindcă şi animalele ni se supun nouă fără cârtire, dar şi fără raţiune, însă omului i s-a dat minte pentru a se supune la cele ce i se cuvin spre mântuire şi nu la cele fărădelege”.

Precum observăm, în Biserică, supunerea, ascultarea nu se întemeiază pe relaţia juridică şef-subaltern. O astfel de supunere nu urmăreşte proslăvirea adevărului, ci orgoliul, capriciile, ignorând libertatea lăuntrică, duhovnicească a persoanei, transformând-o într-o sursă de exploatare şi profit. Din punct de vedere duhovnicesc, această supunere este păguboasă, chiar dacă administrativ se dovedeşte rentabilă, însă o astfel de ascultare nu sfinţeşte şi nu mântuieşte, fiindcă nu e după Dumnezeu.

Stareţul Efrem Katunakiotul face distincţie între ascultarea oarbă, neînţeleaptă, a începătorului şi ascultarea cu discernământ, întemeiată pe dreapta socoteală a monahului sporit:

„Ai văzut ce spune Sfântul Ioan Scărarul? A mers Stareţul la un începător şi i-a spus: – Cântă un cântec lumesc! – Să fie binecuvântat, a spus acela şi a cântat. Apoi a mers la altul care era de zece-cincisprezece ani călugăr şi i-a spus şi aceluia: – Cântă un cântec lumesc! Însă acela a spus: – Iertaţi, şi nu a cântat”.

Înţelegerea juridică, secularizată a supunerii în viaţa creştină adesea poate fi observată chiar la bunii creştini, la cei care îşi iau în serios vieţuirea duhovnicească. Aceştia, mânaţi de o evlavie „absolutistă” faţă de duhovnic, cu atât mai mult dacă este bătrân şi sporit ori dacă are vreo funcţie însemnată (fiind stareţ, exarh, episcop) nu se sfiesc să înfiereze atitudinile nu întotdeauna juste ale unor monahi prin remarci de felul: „Acela este un răzvrătit, se împotriveşte, nu face ascultare, tulbură obştea” etc., trecând foarte uşor peste faptul că nu stăpânesc toate datele problemei şi că eşecurile ori biruinţele în viaţa duhovnicească cel mai adesea nu intră sfera analizei logice, matematice. În ochii acestora monahul „neascultător”, pentru că a refuzat, a rămâne în continuare pe calea unică, general acceptată drept singura cale corectă, e căzut, pierdut, irecuperabil, un fel de al doilea Iuda, bun de pus în rând cu răufăcătorii, ori cu marii eretici ai istoriei. Chiar dacă nu a trecut la catolici sau la sectari (faţă de care creştinii sunt mult mai îngăduitori), chiar dacă a rămas monah ortodox având duhovnic ortodox, putându-se număra între mădularele Bisericii lui Hristos, „păcatul” său nu poate fi trecut cu vederea. Grav e că această mentalitate integrist-congregaţionistă este susţinută de păstori care, frustraţi prin sfidarea atotputerniciei lor, înfruntă astfel de situaţii nu întotdeauna într-o manieră duhovnicească, ci potrivit psihologiei şefului ultragiat.

În Biserică, manifestările sindicaliste au existat dintotdeauna. Şi din partea „şefilor” şi din partea „subalternilor”. Cum bine observa Dostoievski, omul a căutat dintotdeauna un idol, un model în faţa căruia să se supună, să-şi plece genunchii. Din model a făcut normă, lege inviolabilă, raportând faptele celor din jur la acela chiar dacă modelul nu întruchipa neapărat şi întotdeauna voia lui Dumnezeu, sfinţenia. Aşa au apărut obştile eretice, numite mai apoi culte, confesiuni ori „biserici” creştine.

Evanghelia povesteşte că la un moment dat între fiii lui Zevedeu se iscase o dispută cu privire la locul care se cuvenea fiecăruia în împărăţia cerurilor. Cu alte cuvinte, se străduiau în mod elitist să statueze clar, oficial, „importanţa” lor în împărăţia lui Dumnezeu, după tiparul împărţirii funcţiilor într-un partid. De aici se putea luneca extrem de uşor în atitudini de felul: „noi şi ceilalţi”, „ai lor” şi „ai noştri”. Sfânta Scriptură relatează un caz similar. Când Sfinţii Apostoli au ajuns cu propovăduirea lui Hristos între păgâni, aceia au început să-i preamărească pe dânşii, nu pe Hristos, ierarhizându-i statistic, potrivit cu înclinaţiile sufleteşti ale firii căzute: unii îl numeau „mai mare” pe Pavel, alţii pe ucenicul său Apolo, însă Apostolii i-au mustrat, precizând că Hristos, Acelaşi peste şi pentru toţi, „nu s-a împărţit”. Aceasta ar fi trebuit să fie lecţie pentru creştinii de mai târziu, care însă nu s-au înţelepţit. Ca atare, citim în vieţile Sfinţilor Trei Ierarhi că, după adormirea lor, peste ani, între creştinii din Constantinopol au apărut dispute cu privire la întâietatea ierarhilor înaintea lui Dumnezeu. În baza simpatiilor ori antipatiilor personale, judecând după criterii omeneşti, subiective, conform cu aşezarea duhovnicească lăuntrică, temeluită pe păreri şi închipuiri, creştinii au început a înălţa pe unii şi a coborî pe alţii, stabilind ierarhii valorice. Atunci Sfinţii Trei Ierarhi s-au arătat Sfântului Ioan, episcopul Evhaitelor, mărturisind că înaintea lui Dumnezeu s-au învrednicit de aceeaşi cinste şi, ca atare, poporul să nu pregete a-i prăznui deopotrivă.

În vieţile sfinţilor de la Mânăstirea Optina întâlnim un caz oarecum asemănător, astfel, Sfinţii Antonie şi Moise obişnuiau să-şi dea reciproc întâietate, încât deseori îşi trimiteau ucenicii de la unul la altul, fiecare socotind despre celălalt că e mult mai sporit duhovniceşte decât el însuşi. Aceeaşi frăţietate duhovnicească exista şi între Părintele Cleopa şi Părintele Paisie Olaru: nici unul nu se considera mai presus decât celălalt şi, ca atare, nici ucenicii nu se împărţeau pe „bisericuţe”, potrivit măsurii: „e de-al nostru”, „e în regulă”, „nu-i de-al nostru”, „vai de el!”

Din nefericire, creştinii de astăzi, constituiţi în grupări supercorecte, preferă un anumit separatism bisericesc, lipsindu-se de libertatea de odinioară. Dacă nu mergi la mânăstirea la care merge el, dacă nu te spovedeşti la duhovnicul la care se spovedeşte el, creştinul te socoteşte primejdios, chiar înşelat. Duhul corectitudinii legaliste te vrea pironit într-o matriţă anume, o matriţă duhovnicească pe gustul său, care pe tine te strâmtorează, te limitează duhovniceşte, nu te odihneşte, nu e pe sufletul tău cu nici un chip. Pe acest creştin nu-l interesează sufletul tău, nu vrea să ştie dacă duhovniceşte te vei bucura, dacă te vei simţi liber sau chinuit urmând îndemnurile lui, parcurgând traseul său duhovnicesc. Nu-l interesează nici neputinţele tale, lipsurile, nevoile şi păcatele tale, chiar complexele nelipsite firii umane: tot ce-şi doreşte este să intri cât mai repede în gruparea lui care, cu siguranţă, e cea mai bună, cea mai creştină, cea mai aproape de Hristos, mai mult decât oricare alta (vezi pilda „Vameşului şi a fariseului” din Sfânta Scriptură). Pe aceşti creştini nu-i va interesa vreodată ce gânduri porţi în inimă faţă de povăţuitorul duhovnicesc spre care te-ai îndreptat; dacă i te supui în silă ori de drag, dacă inima îţi înfloreşte când faci ascultare ori dacă, dimpotrivă, tânjeşte, nefiind întru supunere de fiu, ci de rob. Oameni ai faptelor exterioare, a căror împlinire juridică, legalistă pare suficientă a închipui părutul om duhovnicesc.

Împotriva acestui creştinism din afară au propovăduit mari părinţi duhovniceşti ai vremurilor noastre, între care Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Teofan de Poltava, Averchie Tauşev, Paisie Aghioritul, Serafim Rose etc. Relaţia părinte-ucenic nu este una instituţională şi, ca atare, nu poate fi circumscrisă creştinismului de grup, nu poate fi promovată…pe linie de partid, potrivit cu aspiraţiile creştinilor sindicalişti.

Părintele Nicolae Steinhardt spune:

„Proust zicea că prietenia este cel mai misterios lucru din lume. Relaţia avă-ucenic este şi ea un mister, aidoma prieteniei. Este, de altfel, un caz de prietenie. Între avă şi ucenic există, trebuie neapărat să existe, pentru ca să fie justificată întrebuinţarea cuvintelor avă şi ucenic, simţăminte de absolută încredere, fidelitate şi afecţiune. Asemenea simţăminte au existat în Evul Mediu şi între scutier şi cavaler, între vasal şi senior. Jurământul de fidelitate medieval apare în relaţiile avă-ucenic ca implicit, el nu e dobândit formal. […] Relaţia avă-ucenic este aceasta: nici tu teamă, nici tu bănuială, nici tu tulburare, nici groază, nici istovire, nici coşmar, ci numai încredere, seninătate, siguranţă şi dragoste. Ava trăieşte pentru ucenic şi ucenicul pentru ava. Bucuria unuia e fericirea celuilalt. Relaţiile dintre ei sunt chip îngeresc în sensul depărtării tuturor urâciunilor care întunecă viaţa oamenilor şi întreţin între ei uriaşele forţe defecte: invidia, neîncrederea, frica. Ei, acesta-i idealul! Desigur că în practică ava şi ucenicul sunt oameni şi uneori lucrurile şchioapătă. Dar ca în tot ce e omenesc, nu atât concreteţea cotidiană a trăirii e definitorie, cât modelul ideal”.

Dacă relaţia dintre duhovnic şi ucenic este nefirească, forţată, lipsită de sinceritate şi mai ales de dragoste, atunci aceasta trebuie să înceteze, părintele duhovnicesc blagoslovind ucenicul să-şi caute alt povăţuitor. Aşa e cinstit, aşa e creştineşte, indiferent de părerile celor din jur care, afectaţi, nu vor ezita să arunce anateme asupra celui ce a părăsit „partidul”.

Altminteri, ascultarea ucenicului va fi vicleană, făţarnică, politeţea lumească luând locul dragostei şi evlaviei. Formal, canonic o astfel de legătură înşelătoare nu are nici un cusur, este în regulă, mulţumind întru totul corectitudinea creştinilor legalişti. Însă adevăraţii creştini vor observa că ceea ce e mai important lipseşte: duhul, duhul lui Hristos, adevărul care sfinţeşte, fără de care fapta, litera, tiparul sunt moarte.

Despre adevărata şi falsa ascultare Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov spune:

„Este o închinăciune sfântă care vine din smerenie şi din cinstire faţă de aproapele, faţă de chipul lui Dumnezeu, faţă de Hristos, în aproapele; şi este o închinăciune stricată, interesată, care caută să placă oamenilor şi totodată urăşte oamenii, împotrivitoare lui Dumnezeu şi urâtă înaintea Lui; pe aceasta a cerut-o Satana de la Dumnezeul-Om, îmbiindu-L, în schimbul ei, cu toate împărăţiile pământului şi slava lor. Câţi oare sunt acum care se închină pentru a primi foloase pământeşti! Cei înaintea cărora se închină aceştia le laudă smerenia”

(Despre înşelare, Schitul Românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, p. 108).

Într-adevăr, oare smerenia, evlavia, ascultarea noastră faţă de anumiţi păstori sunt întrutotul duhovniceşti? Oare dacă nu vom trage nici un folos trupesc ori duhovnicesc, am rămâne la fel de prozelitişti pentru grupare (parohia, mânăstirea) „cea mai”? Mai mult, dacă acel părinte minunat, faimos, nemaipomenit ne-ar vorbi pe faţă, precum Sfântul Ioan Botezătorul iudeilor, spunându-ne adevărul despre noi înşine şi despre măsura creştinismului nostru, i-am rămâne la fel de credincioşi, lăudându-l în cele patru zări?

Se cuvine să ne întrebăm cu luciditate şi despre bunăvoinţa păstorului faţă de noi. Dând la o parte iubirea de sine care ne împiedică să vedem adevărul în ceea ce ne priveşte, ne întrebăm nu cumva suntem iubiţi interesat, „electoral”? Nu cumva cel ce te rabdă, îţi intră în voie, o face pentru a te stăpâni, transformându-te în clonă ideologică? Am văzut creştini care, din supunere fără discernământ, uitând că povăţuitorul oricât ar fi de „sfânt”, nu este lipsit cu totul de slăbiciuni omeneşti, se identifică orbeşte nu doar cu atitudinea duhovnicească a păstorului, ci şi cu opţiunile particulare, cu simpatiile şi antipatiile lui personale, subiective. Astfel, fără să se întrebe dacă ceea ce laudă ori detestă este just, dacă reflectă adevărul, fără să se întrebe dacă ceea ce îi place ori nu-i place e întru Hristos, ucenicii, inconştient, îşi însuşesc puncte de vedere străine temperamentului ori caracterului lor, doar pentru că sunt ale părintelui lor. De exemplu, este cu putinţă ca povăţuitorul să vadă anumite virtuţi la o persoană şi totuşi să nu fie aşa. Sau la o alta să nu vadă aproape nimic bun şi iarăşi să greşească. Ucenicul-clonă nu va ezita să se ralieze opţiunilor povăţuitorului, considerând că aşa îşi arată devotamentul, jertfelnicia faţă de duhovnic, refuzând să analizeze pentru a „nu judeca”. În viziunea neofitului, aceasta se numeşte „supunere absolută”, „ascultare desăvârşită”, „ca la Pateric”. Dacă acest ucenic ar lua aminte acum la câteva detalii, ar evita izbucnirea conflictelor ireversibile în viitor. Judecând obiectiv în anumite situaţii prezente, ar evita judecarea duhovnicului mai târziu.

Am cunoscut câţiva părinţi cu nume mari, care, deşi aveau dubii asupra alegerilor de moment, socotindu-le bune, credibile, ba chiar „semne de la Dumnezeu”, mai târziu retractau, observând că s-au înşelat. Se pune întrebarea: dacă ei, descoperind adevărul, s-au corectat, nu cumva ucenicii care au luat de bune erorile lor au rămas cu vechile convingeri? Nu cumva păstorul, intenţionat, a omis să-şi trezească ucenicii din beţia ascultării cu „pătura-n cap”? Gândul îmi spune că adesea lucrurile rămân confuze, în coadă de peşte, generând o oarecare stare concupiscentă, convenabilă amândorura, promiscuitate duhovnicească, exprimată de Hristos în cuvintele: „Se vor înşela unii pe alţii şi vor trăi”. Nu întâmplător Mântuitorul îi învinuia pe cărturari şi pe farisei că „înconjoară marea şi pământul pentru a afla prozelit iar când îl dobândesc, fac din el fiu îndoit al gheenei”.

Undeva, în învăţăturile Sfântului Nil Athonitul, există o relatare cu privire la un ucenic căruia bătrânul său îi îngăduia totul, numindu-l purtător de virtuţi, având către el o adâncă preţuire, dându-l drept pildă de aleasă vieţuire fraţilor din mănăstire. Dar, iată, că într-o zi, în vremea mesei de obşte, fratele cel ascultător, care murise cu câţiva ani înainte, apare înaintea tuturor cerând socoteală stareţului pentru sufletul său, după care, deschizându-se pământul, îl trase cu sine, pentru a vedea unde s-a sălăşluit în urma poveţelor sale. Iată ascultarea şi totodată povăţuirea sentimentală care prinde în mrejele ei păstori şi păstoriţi”.

Pr. Hristu ARON

(va urma)

• Articolul a aparut, in serial, in revista “Credinta ortodoxa”, editata cu mari eforturi de Dl. Ioan Enache, cu binecuvantarea PS Galaction, una dintre putinele reviste care tine sus steagul marturisirii credintei curate care mai subzista inca la noi si la care va recomandam calduros, cei care aveti posibilitatea si aveti dragoste de adevar, sa va abonati, pentru a sustine inca aparitia ei:

Abonamentele la revista „Credinţa ortodoxă” pentru anul 2010 se fac la preţul de 2 lei pe lună. Pentru abonaţii din Europa şi pentru cei din alte continente preţul este de un euro pe lună. Pentru a susţine apariţia revistei, aflată continuu în dificultăţi financiare, faceţi cât mai multe abonamente. Trimiteţi mandatul pe adresa: Enache Ioan, Calea Mărăşeşti, nr. 185, bl. E6, et. 2, ap. 7, Bacău – 600073, judeţul Bacău. Scrieţi limpede adresa dvs. şi menţionaţi perioada abonamentului.

Legaturi:

• Ascultarea, pretextele si abuzurile ei – parintele Savatie pune punctul pe I

• Sf. Ignatie Briancianinov: O VIAŢĂ DE ASCULTARE PE LÂNGĂ UN BĂTRÂN
• VIAŢA DUSA URMĂRIND SFATURILE DUHOVNICEŞTI

• ATITUDINEA FATA DE EPISCOPI SI CANOANE sau Despre falsificarea sensului ascultarii duhovnicesti

• Sfântul Maxim Mărturisitorul, nor călăuzitor în întunericul generalizat al apostaziei prin tăcere

• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE DESPRE RAPORTAREA LA DUHOVNICI SI LA AUTORITATILE DUHOVNICESTI SI DESPRE CALAUZIRE

• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate

• DE CARE PĂSTORI SA ASCULTAM? – Predica Arhim. IOIL Konstantaros la Pericopa apostolica a sarbatorii Sfantului Nicolae

• ARHIM.IUSTIN PÂRVU: TĂCERE ŞI MĂRTURISIRE

• Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste

• PS Siluan despre faptul ca ascultarea de duhovnic nu inseamna sclavie
• IPS AVERCHIE TAUSEV: TREI NIVELURI ALE APOSTAZIEI

• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului

• Ce este si ce nu este Biserica?
• CE SE INTELEGE PRIN ANTIHRIST?

• Supunerea noastra trebuie sa dovedeasca discernamant
• Sfantul Ioan Casian – o pilda despre dreapta socoteala in alegerea sfatuitorilor, despre deznadejde si despre compatimirea cu cei raniti de ispite si de patimi

Fii credincios până la moarte şi vei avea cununa vieţii… – gand al IPS Teofan la Duminica Ortodoxiei

Sursa: Cidade de Deus

În toată clipa şi în tot locul, creştinul dreptslăvitor este chemat să conştientizeze apartenenţa sa la Biserica lui Hristos. Duminica Ortodoxiei este ziua în care această conştiinţă trebuie manifestată într-un mod mai evident.

Împărtăşindu-se de harul Sfântului Duh prin Taina Sfântului Botez, creştinul a mărturisit, personal sau prin intermediul naşilor, unirea cu Hristos şi lepădarea de puterile întunericului. Duminica Ortodoxiei este ziua în care această mărturisire trebuie actualizată, înnoită, întărită. Acest lucru este necesar datorită ispitirilor la care creştinul este supus în permanenţă, ispitiri ce vin de la lume, de la trup şi de la diavol.

În prima duminică a Postului Mare, creştinii ortodocşi sunt chemaţi să înţeleagă că Biserica din care fac parte este corabia mânturii, bântuită de multe valuri şi furtuni. Puterile întunericului, manifestate în foarte multe feluri, nu îngăduie nici o clipă de răgaz, nici un moment de cer totalmente senin.

În orice zi a anului, dar mai ales în Duminica Ortodoxiei, Biserica îşi sensibilizează fiii şi fiicele pentru o participa la strădania apărării credinţei. În general, această luptă este lăsată în sarcina clerului, ierarhi sau preoţi. Aceştia nu pot să-şi împlinească în mod adecvat datoria decât înconjuraţi, aşa cum se cuvine, de membrii preoţiei universale, creştinii mireni, bărbaţi şi femei.

În Duminica Ortodoxiei, creştinii sunt chemaţi, aşadar, să înţeleagă, mai bine zis să participe la lumea harului prezentă în Biserica lui Hristos, dreptslăvitoare. Taina icoanei, sfinţenia moaştelor, prezenţa sfinţilor, îndumnezeirea prin Liturghie, jertfa rugăciunii, iubirea de vrăjmaşi, mărturisirea fără teamă a adevărului sunt tot atâtea căi de participare la lumea harului din Biserică.

Cunoaşterea adevărului de credinţă, trăirea lui cu intensitate permanent înnoită şi mărturisirea lui către lume constituie o altă componentă a chemării Bisericii în Duminica Ortodoxiei. Este, îndeobşte, ştiut că nu toţi cei botezaţi în Biserica Ortodoxă au o cunoaştere adecvată a învăţăturii de credinţă. Dintre aceştia, puţini sunt cei care trăiesc plenar credinţa şi sunt şi mai puţini cei care o propovăduiesc.

Duminica Ortodoxiei este ziua în care datoria de a cunoaşte elementele esenţiale ale învăţăturii de credinţă se impune cu necesitate pentru tot creştinul ortodox. Este ziua în care trebuie subliniată necesitatea transformării vieţii personale şi comunitare cu adevărul de credinţă. Este ziua în care creştinul ortodox este chemat să înţeleagă că adevărul de credinţă, odată cunoscut şi trăit, trebuie mărturisit celor de aproape şi celor din depărtări. Apartenenţa la Biserica Ortodoxă este, aşadar, o mare cinste, un privilegiu, o binecuvântare. Această şansă include şi o mare răspundere. Este răspunsul pe care fiecare creştin ortodox îl va da la înfricoşătoarea judecată. Acest răspuns implică credincioşie fără compromis faţă de taina Bisericii dreptslăvitoare. Implică, de asemenea, înţelegere, deschidere şi, mai ales, dragoste faţă de cel care nu este, sau nu este încă, părtaş al aceleiaşi credinţe. Credincioşia totală faţă de Adevărul Bisericii drepslăvitoare şi capacitatea de a iubi fără limite pe fiecare fiinţă umană constituie crucea creştinului ortodox care are drept răsplată cununa vieţii. Este un lucru greu, imposibil pentru plăpânda fiinţă numită creştin ortodox. Însă, să nu uităm, după cuvântul Apostolului, pot totul în Hristos Cel care mă întăreşte (Flp. 4, 13).

Legaturi:

• “Am ajuns din nou in timpurile cand Credinta noastra scumpa ne va costa!”
• CUVINTE ACTUALE PENTRU DUMINICA ORTODOXIEI

• Pastorala de Nasterea Domnului a IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei: HRISTOS – SINGURA NADEJDE SI SINGURUL SENS. URMA-VOM SI NOI STEAUA LUI?
• IPS TEOFAN IMPLINESTE ASTAZI 50 DE ANI. Ii suntem alaturi cu inimile si ii dorim Vladicai ca Domnul sa-i adauge la smerenie si evlavie si ceva mai mult curaj!
• Doar IPS Teofan mai are “o mana calda” pentru parintele Mina Dobzeu
• IPS Teofan vorbind despre unitate, pasapoarte biometrice, coduri si Basarabia la Petru Voda
• Î.P.S. Teofan despre hotărârea sinodală din 9 iulie 2008
• Denia din Joia Mare, IPS Teofan
• IPS Teofan – Mitropolitul Moldovei si Bucovinei: “Iata sunt gata să te slujesc, obste sfanta…”