“Nu trebuie sa pieri si tu daca pier eu, dascalul tau! (…) Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le încânta urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se graieste ceva folositor sufletului? Toti se îndeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat de învataturile cele drepte; este ales raul mai mult decât binele. Aceasta este deci „lepadarea de credinta“. Trebuie asteptat dusmanul, în parte a si început de pe acum sa trimita pe înaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vânatoare. Ai grija de tine, omule, si întareste-ti sufletul!“

“Intareste-te pe tine insuti, omule! Ti-am dat semnele lui Antihrist. Intipareste-ti-le nu numai in memorie, ci raspandeste-le tuturor fara invidie. Daca ai copil dupa trup, invata-l de pe acum; iar daca ai nascut un fiu prin cateheza, intareste-l si pe acesta mai dinainte, ca sa nu ia ca adevarat Hristos pe cel fals. Caci “taina faradelegii lucreaza de pe acum” (II Tes. 2, 7). Ma inspaimanta razboaiele dintre popoare, ma inspaimanta schismele din Biserici, ma inspaimanta ura dintre frati. Sa fie spuse acestea! Sa dea Dumnezeu sa nu se intample venirea lui Antihrist in vremea noastra. Cu toate acestea, noi sa ne intarim!”

“(…) Trec deci cele ce se vad si vin cele asteptate, cele ce sunt mai bune decât cele ce se vad; totusi nimeni sa nu caute sa afle timpul când se vor petrece acestea: „Nu este în puterea voastra sa stiti, spune Domnul, anii si timpurile pe care Tatal le-a pus în stapânirea Sa” (Fapte l, 7). Sa nu îndraznesti sa hotarasti timpul când se vor petrece acestea; dar, iarasi, nici sa dormi cu nepasare: „Privegheati, spune Domnul, ca în ceasul în care nu va asteptati va veni Fiul Omului” (Matei 24, 44).

Dar fiindca trebuia ca noi sa cunoastem semnele sfârsitului lumii si fiindca asteptam pe Hristos, pentru ca sa nu murim înselati si sa fim rataciti de falsul Antihrist, apostolii, mânati prin vointa dumnezeiasca, potrivit iconomiei dumnezeiesti, se apropie de adevaratul învatator si spun:

- „Spune-ne când vor fi acestea si care este semnul venirii Tale si al sfârsitului veacului?“(Matei 24, 3). Asteptam sa vii din nou, dar Satana se preface în înger de lumina (II Corinteni ll, 14), întareste-ne, ca sa nu ne închinam altuia în locul Tau.

Iar Domnul, deschizându-si dumnezeiasca si fericita Lui gura spune:

- „Vedeti sa nu va amageasca cineva!” (Matei 24, 4).

Si voi, ascultatorilor, care va uitati acum la Domnul cu ochii mintii, ascultati ca va spune si voua aceleasi cuvinte: „Vedeti sa nu va amageasca cineva!“. Aceste cuvinte va îndeamna pe toti sa luati aminte la cele ce vor fi spuse. Ele nu înfatiseaza istoria trecutului, ci sunt o profetie a celor viitoare, care negresit vor veni. Nu suntem noi cei care facem profetiile acestea, caci suntem nevrednici; noi va înfatisam cele scrise si aratam numai semnele. Tu ia aminte la cele care s-au întâmplat pâna acum si vezi care mai lipsesc înca si întareste-te pe tine însuti. „Vedeti sa nu va amageasca cineva, caci vor veni multi în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, si vor amagi pe multi” (Matei 24, 4-5). Cuvintele acestea în parte s-au împlinit. Asa au spus pâna acum Simon Magul, Menandru si alti eretici atei. Asa vor spune si altii si în vremea de acum, si mai târziu.

Al doilea semn: „Veti auzi de razboaie si de vesti de razboaie” (Matei 24, 6). Este sau nu este acum razboi între romani si persi pentru Mesopotamia? Se scoala sau nu se scoala neam peste neam si împaratie peste împaratie? „Si va fi foamete si ciuma si cutremure pe alocurea“ (Matei 24, 7). Acestea s-au întâmplat. Si iarasi: „Vor fi semne înfricosatoare din cer si furtuni mari” (Luca 21, 11). Prin urmare, „privegheati, zice Domnul, ca nu stiti în care zi vine Domnul vostru” (Matei 24,42).

Totusi noi cautam un semn al venirii Domnului, propriu noua. Noi, care facem parte din Biserica, cautam un semn bisericesc. Mântuitorul spune: „Atunci multi se vor sminti se vor vinde unii pe altii si se vor urî unii pe altii“ (Matei 24, 10). Sa nu te tulburi daca vei auzi ca merg pâna la varsarea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici împotriva clericilor si popoare împotriva popoarelor. Lucrul acesta a fost scris mai dinainte. Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise! Nu trebuie sa pieri si tu daca pier eu, dascalul tau! Se poate ca ucenicul sa fie mai bun decât dascalul si sa fie întâiul cel ce vine cel din urma (Matei 20, 16), pentru ca Domnul îi primeste si pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 6-9). Daca între apostoli a fost vânzare, te mai miri daca între episcopi este ura de frati? Semnul acesta nu priveste numai pe conducatori, ci si popoarele, într-adevar. Domnul zice: „Din pricina înmultirii faradelegii dragostea multora se va raci“ (Matei 24, 12). Se va lauda oare cineva din cei de fata ca are prietenie nefatarnica fata de aproapele? Oare nu adeseori buzele saruta, fata surâde, ochii sunt aparent voiosi, iar inima mestesugeste viclesug si faureste rele în timp ce vorbeste cu pace (Psalmul 27, 4)?

(…)

Si ce se va întâmpla dupa aceasta? Domnul zice mai departe: „Deci când veti vedea urâciunea pustiirii, ce s-a spus de profetul Daniel, stând în locul cel sfânt; cel ce citeste sa înteleaga“ (Matei 24, 15). Si iarasi: „Atunci, daca va va zice cineva: Iata Hristos este aici, sau: Iata este acolo, sa nu credeti” (Matei 24, 23).

Prin urmare, ura de frati face loc lui Antihrist. Diavolul pregateste mai dinainte dezbinarile dintre popoare, ca sa fie bine primit cel care vine. Sa dea Dumnezeu ca nici unul dintre cei de aici si nici vreun alt rob al lui Hristos din alta parte sa nu alerge la dusman.

Apostolul Pavel scriind despre Antihrist, a dat un semn lamurit prin cuvintele: „Ca va veni întâi lepadarea de credinta si se va arata omul faradelegii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau sfânt, asa încât sa sada în templul lui Dumnezeu, aratându-se pe sine ca este dumnezeu. Nu va aduceti aminte ca va spuneam acestea înca pe când eram la voi? Si acum stiti ce-l opreste de a se arata la vremea sa. Caci taina faradelegii lucreaza de pe acum; trebuie numai ca acela care o opreste acum sa fie luat din mijloc. Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul îl va nimici cu duhul gurii Lui si-l va pierde cu aratarea venirii Sale. Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însotita de tot felul de puteri, de semne si de minuni mincinoase si de toata amagirea nedreptatii pentru cei ce pier” (II Tesaloniceni 2, 3, 10).

Acestea le spune Pavel. Lepadarea de credinta se petrece în timpul nostru; oamenii au lepadat dreapta credinta: unii marturisesc filiopaternitatea, altii îndraznesc sa spuna ca Hristos a fost adus de la neexistenta la existenta. Mai înainte ereticii îsi marturiseau ratacirea lor pe fata; acum însa este plina Biserica de eretici ascunsi. Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le încânta urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se graieste ceva folositor sufletului? Toti se îndeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat de învataturile cele drepte; este ales raul mai mult decât binele. Aceasta este deci „lepadarea de credinta“. Trebuie asteptat dusmanul, în parte a si început de pe acum sa trimita pe înaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vânatoare. Ai grija de tine, omule, si întareste-ti sufletul! Biserica îti arata acum, înaintea Dumnezeului celui viu (I Timotei 6, 13), si te învata mai dinainte cele cu privire la Antihrist, înainte de venirea lui. Nu stim daca vine în timpul vietii tale si nici nu stim daca vine dupa trecerea ta din aceasta viata. Este bine însa ca tu sa cunosti semnele venirii lui si sa te întaresti mai dinainte.

Hristos cel adevarat, Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu, nu vine de pe pamânt. Daca va veni cineva din pustie, înselând prin false minuni, sa nu iesi (Matei 24, 26). Daca vor spune: „Iata, aici este Hristos, iata, acolo, sa nu crezi” (Marcu 13, 21). Nu te uita deci în jos si pe pamânt, caci Stapânul Se pogoara din ceruri (Fapte 1, 11). Nu Se va mai pogorî ca la întâia venire, singur, ci înconjurat de zeci de mii de îngeri. Nu va veni în ascuns, ca „ploaia pe lâna” (Psalmul 71, 6), ci Se va arata stralucitor ca fulgerul. El însusi a spus: „Caci dupa cum soarele iese de la rasarit si se arata pâna la apus, tot asa va fi si venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). Si iarasi: „Si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu multa putere si slava, si va trimite pe îngerii Lui cu sunet de trâmbita” (Matei 24, 30-31), si celelalte. Dar dupa cum la prima Lui venire, când avea sa Se întrupeze si se astepta ca Dumnezeu sa Se nasca din Fecioara, diavolul a cautat sa batjocoreasca acest fapt prin aceea ca a nascocit mai dinainte cu viclenie în idolatrie zei falsi care se nasc si care au fost nascuti din femei, cu intentia, dupa cum socotea el, de a nu se mai da crezare adevarului, o data ce a pus minciuna înainte, tot astfel, când are sa vina adevaratul Hristos la a doua Sa venire, potrivnicul, luând ca pricina asteptarea celor fara de rautate, si mai cu seama a celor din taierea împrejur, va aduce un vrajitor foarte iscusit în înselatoarea si reaua arta a fermecatoriei si vrajitoriei; acesta va rapi stapânirea împaratiei romanilor si se va numi în chip mincinos pe sine însusi Hristos; iar prin aceasta numire de Hristos va însela pe iudeii care asteapta pe Mesia, iar pe neamuri le va amagi prin nalucirile sale vrajitoresti.

Acest Antihrist prezis va veni când se vor plini vremurile împaratiei romanilor si se va apropia deci sfârsitul lumii. Se vor scula deodata zece împarati ai romanilor, poate în diferite locuri, si vor domni în acelasi timp. Al unsprezecelea împarat dupa acestia este Antihrist, care va rapi stapânirea romana prin vrajitoriile sale (Daniel 7, 24). Pe trei dintre împaratii care vor domni înaintea lui „îi va umili” (Daniel 7, 24), iar pe ceilalti sapte îi va avea sub stapânirea sa. La începutul domniei lui va lua masca blândetii, a castitatii si a iubirii de oameni, aratându-se om învatat si întelept. Dându-se drept Hristos cel asteptat, va însela pe iudei prin semne, prin minuni si prin minciunile savârsite cu ajutorul înselaciunii vrajitoresti, în urma însa, va înscrie pentru domnia lui tot felul de rautati ale neomeniei, încât va întrece pe toti nedreptii si nelegiuitii care au fost înaintea lui (Daniel 7, 24). Va fi fata de toti ucigas, foarte crud, nemilos, dar se va îndrepta mai ales împotriva noastra, a crestinilor. Numai trei ani si sase luni va îndrazni sa faca aceste nelegiuiri, caci va fi nimicit prin a doua venire slavita din cer a Celui Unuia-Nascut, Fiul lui Dumnezeu, a Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a lui Hristos cel adevarat. El va nimici pe Antihrist cu duhul gurii Lui (II Tesaloniceni 2, 8 ) si-l va da în focul gheenei…”

Continuarea AICI

Legaturi:

• IPS BARTOLOMEU – 89 DE ANI! SI UN CUVANT AL SAU MAI ACTUAL CA ORICAND: “Iuda de azi umbla printre noi, e un ecumenist convins si un excelent teolog, e un maestru al crimei perfecte”
• Fiecare dintre noi poate fi un Iuda. Cum?!
• Sa ne temem de fatarnicie!
• ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (I) Care este criteriul?
• Sfantul Ioan Iacob Hozevitul despre ispita neamului de pe urma si fratii cei mincinosi
• SFANTUL IOAN IACOB HOZEVITUL – GRAIURI PROFETICE
• SFANTUL IOAN IACOB: “Pe cei slabi sa-i intarim, iar pe cei vicleni sa-i ocolim”
• Parintele Proclu: MANTUIREA SAU SFARSITUL LUMII STAU (SI) IN VOINTA NOASTRA!
• PARINTELE ARSENIE IN “ATITUDINI”: “Una-i ortodox sa mori, alta-i ecumenist vandut!”
• “Ereticii vor pune mana pe Biserica, isi vor numi peste tot slugile si-i vor prigoni pe pastori si monahi”

“Astfel ca si noi, avand imprejuru-ne atata nor de martori, sa lepadam tot ceea ce ingreuiaza si tot pacatul ce cu usurinta ne-mpresoara, si cu staruinta sa alergam la intrecerea ce ne sta inainte, cu ochii tinta la Cel ce incepe credinta si o desavarseste, la Iisus, cel ce-n locul bucuriei care-I statea inainte a indurat crucea, in dispretul rusinii, si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei, 12: 1-2)

“… noi, cei ce-am cautat scaparea la liman, sa avem puternica imbarbatare de a prinde-n mana nadejdea ce ne sta inainte, pe care noi o avem ca o ancora a sufletului sigura si tare…“ (Evrei, 6, 18-19)

*

Pr. John Mack, “Cale catre cer. O talcuire pentru cei din lume a “Scarii” Sfantului Ioan Scararul” (Ed. Teognost, Cluj-Napcoa, 2002):

“… Mai intotdeauna Sfantul Ioan sta la baza unei scari, indrumand oamenii in sus pe scara. Iisus este reprezentat la capatul scarii, cu bratele intinse, gata sa-i primeasca pe cei care urca. Demonii ii ataca pe cei care se catara pe scara, incercand sa-i traga in jos, in iad. Mesajul este clar: pentru a putea urca spre cer este necesar sa ne atintim privirea spre Iisus, sursa si implinirea credintei noastre. Nu vom reusi niciodata sa ajungem la Dumnezeu daca ne atintim privirea la metoda, la treptele scarii. Aceasta nu ne va duce decat la deznadejde si/sau la un legalism rigid care ne va rapi toata bucuria. Trebuie sa privim spre Iisus! Trebuie sa ne atintim privirea spre imparatie si sa privim toate stradaniile noastre prin prisma Luminii ei nepieritoare.

Ca si crestini, noi nu suntem masochisti. Toata stradania noastra spirituala are ca tinta bucuria si sarbatorirea in adevar a legaturii cu Hristos. (…) Am fost luminati prin darul lui Dumnezeu si astfel am ajuns sa intelegem ca bucuriile acestei lumi sunt trecatoare si de scurta durata. Tocmai de aceea ne infranam trupul si ii reorientam “directia”, de aceea postim si ne rugam. De aceea facem si milostenie. Ratiunea tuturor stradaniilor noastre ascetice este aceasta: sa reaminteasca trupului ca lumea aceasta e trectoare, sa ne reaminteasca noua ca fericirea adevarata se gaseste numai in imparatia vesnica a Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos”.

***

ARHIM. IOIL KONSTANTAROS: Lectura apostolica din Duminica a IV–a din Post (Evrei 6, 13– 20)

Cu cât studiază cineva mai mult cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult se încredinţează că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului şi binecuvântare şi fericire.

Dimpotrivă, atunci când omul nu cunoaşte voia lui Dumnezeu, sfârşeşte nefericit, deoarece nu are printre altele, pe ce să-şi întemeieze viaţa.

Dacă cel credincios se sprijină pe Dumnezeu şi pe Evanghelie şi pe făgăduinţele Lui, cel necredincios se chinuie în golurile sale existenţiale şi în greutăţile de zi cu zi.

Tocmai aceste adevăruri, adică al sprijinirii, al întemeierii şi al nadejdii omului credincios, ni le subliniază şi apostolul în lectura din Duminica a IV – a din Post.

Dacă studiem textul, vom vedea că dumnezeiescul apostol vorbeşte despre patriarhul Avraam şi spune că acestuia Dumnezeu i-a făgăduit că va avea o mulţime de urmaşi. Fireşte, lucrul acesta depăşea hotarele firii, de vreme ce Avraam era bătrân, iar soţia lui Sarra nu era doar stearpă, ci şi la o vârstă înaintată. Când însă Dumnezeu promite ceva, nu se poate ca acel lucru să nu se realizeze totalmente, „căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”. Aşadar, tot aşa, şi în acest caz pe care-l analizăm, Avraam a primit ceea ce credea şi aştepta neclintit de la Dumnezeu. A dobândit adică pe fiul său Isaac şi în consecinţă urmaşii lui trupeşti au fost foarte numeroşi, generaţii întregi. Dar urmaşii trupeşti din Isaac, adică cei care vor moşteni şi credinţa strămoşului Avraam, au fost nenumăraţi ca şi stelele cerului. Şi aceştia sunt toţi credincioşii şi sfinţii care constituie „norul sfinţilor şi al celor mântuiţi”, dar şi nenumăraţii membri ai Bisericii noastre luptătoare, de la începutul până la sfârşitul veacurilor.

Am spus la început, iubiţii mei, că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului binecuvântare şi fericire. De ce oare? Pentru că creştinul credincios are importante puncte de sprijin pe care îşi întemeiază viaţa în mod autentic. Şi precum Avraam a avut făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa şi fiecare om, care se încredinţează pe el însuşi iubirii lui Dumnezeu, primeşte dumnezeieştile făgăduinţe, atât în prezent, cât şi în viitor.

Această dispoziţie, adică încredinţarea în atotputernicia lui Dumnezeu şi lupta conştientă pentru împlinirea dumnezeieştilor porunci, dăruieşte omului preţioasa binecuvântare cu toate manifestările ei cereşti.

Tocmai această stare îl face pe om să nu se împiedice de greutăţile pe care, fără îndoială, însăşi viaţa i le aduce, ci îl ajută să-şi îndrepte privirea către însuşi Domnul şi să contemple urmările încercărilor, pregustând fericirea de care se va desfăta în întregime la sfârşitul luptei.

Dar poate că va întreba acum cineva: Care sunt aceste făgăduinţe şi promisiuni pe care ni le-a făcut Dumnezeu şi pe care credinţa noastră le poate traduce în viaţă? Sunt două feluri de promisiuni: cele care se referă la viaţa de aici şi cele care au a face cu viitorul nostru; cu veşnicul, binecuvântatul şi fericitul nostru viitor. Şi în ceea ce priveşte această viaţă vremelnică, avem de pildă făgăduinţa chiar din partea Domnului Iisus, că El ne va dărui întotdeauna tot ce ne este necesar şi în consecinţă nu va trebui să ne îngrijim şi să ne neliniştim cum fac cei necredincioşi; în general, toţi aceia care nu trăiesc conştient viaţa harului. Iar în ceea ce priveşte acum viitorul nostru, nu ar trebui să uităm niciodată că El însuşi, Domnul, va veni iarăşi întru slavă „să judece viii şi morţii” şi „împărăţiei Lui nu este sfârşit”.

Fraţii mei, multe şi mişcătoare sunt făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Însă tema nu este atât promisiunile şi dumnezeieştile făgăduinţe care cu siguranţă se vor împlini. Ceea ce ar trebui să înţelegem este faptul că tema suntem noi înşine. Adică, dacă credem cu desăvârşire şi dacă încercăm să trăim preasfânta şi mântuitoare voie a Dumnezeului nostru. De asemenea, un alt element de bază în capitolul vieţii duhovniceşti este să dispunem de răbdare şi să nu ne neliniştim. Adică să învăţăm să aşteptăm fără să ne clătinăm. Să rămânem netulburaţi şi paşnici când vedem că toate lângă noi îşi pierd echilibrul şi se prăbuşesc.

Iar în mod deosebit în epoca cu două feţe în care trăim, când vedem „că sunt înşelaţi chiar şi cei aleşi”, noi să rămânem desigur prin harul lui Dumnezeu – tari şi neclintiţi în Dogma Dreaptă şi în morala evanghelică. Din nefericire, mediul nostru este de rea credinţă şi superficial din punct de vedere moral şi dezorientat dogmatic. Aşadar, este nevoie de credinţa noastră. Credinţa noastră Ortodoxă să fie continuă, răbdătoare şi fierbinte, ca prin binecuvântarea lui Dumnezeu să simţim în fiinţa noastră pace, iubire, putere şi rezistenţă.

Dacă se va întâmpla asta, atunci şi „cealaltă vreme a vieţii noastre” o vom străbate „în pace şi întru pocăinţă”, dar şi atunci când va veni binecuvântatul nostru ceas, însuşi Începătorul credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos, ne va dărui veşnica Sa împărăţie, adică desfătarea slavei celei cereşti. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

Legaturi:

• “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!” – parintele Nicolae Steinhardt:
• INCREDEREA IN HRISTOS
• Cuviosul Paisie Aghioritul despre sensul cel mai adanc al vietii
• Cuviosul Paisie despre purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de om
• DOAMNE, SPORESTE-NE CREDINTA! – Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata
• TOATA NADEJDEA LA HRISTOS!
• TINE-TE DE DUMNEZEU si LUPTA!
• HRISTOS ESTE TOTUL

Cuvantul XXII

Despre mandria cea fara de minte (fara stapanire)

1. Mandria este tagaduirea lui Dumnezeu[1], nascocirea dracilor, dispretuirea oamenilor, maica osandirii, nepoata a laudelor, semnul nerodniciei, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, inainte-mergetoarea iesirii din minti, pricinuitoarea caderilor, pricina luarii in stapanire (de draci), izvor al maniei, usa fatarniciei, cauza nemilostivirii, pazitoarea pacatelor, contabila amarnica, judecatoarea oamenilor, potrivnica lui Dumnezeu, radacina hulei.

2. Inceputul mandriei e sfarsitul slavei desarte. Mijlocul ei este dispretuirea aproapelui, vestirea nerusinata a ostenelilor proprii, lauda de sine in inima, ura mustrarii. Iar sfarsitul ei este tagaduirea ajutorului lui Dumnezeu, falire cu ravna sa, narav dracesc.

3. Sa ascultam toti cei ce voim sa scapam de groapa aceasta. Patimii acesteia ii place de multe ori sa-si ia hrana chiar din multumirea adusa lui Dumnezeu. Caci la inceput nu se gandeste sa tagaduiasca cu nerusinare pe Dumnezeu.

4. Am vazut un om multumind lui Dumnezeu cu gura si falindu-se cu cugetul. Marturiseste despre aceasta fariseul acela, care a spus in chip fatarnic: “Iti multumesc, Dumnezeule” (Luca XVIII, 11)

5. Unde s-a intamplat o cadere, acolo s-a salasluit mai inainte mandria. Al doilea lucru e vestitor al celei dintai.

6. Am auzit pe careva din cei cinstiti de mine: “Gandeste ca douasprezece sunt patimile de necinste. De vei iubi cu voia pe una din ele, adica inchipuirea de sine, ea va umple locul celor unsprezece“.[2]

7. Calugarul ce se inalta cu cugetul se impotriveste cu cuvantul. Dar cel smerit cu cugetul nu stie sa se impotriveasca nici macar cu privirea. Chiparosul nu-si pleaca ramurile ca sa se intinda pe pamant. Nici monahul cu inima mandra, ca sa faca ascultare.

8. Barbatul cu inima mandra doreste sa stapaneasca.[3] Astfel, nu poate sa nu se piarda pana la capat, precum se intampla de obicei; mai bine zis, nici nu voieste.

9. “Celor mandri Domnul le sta impotriva” (Prov. XVI, 5; I Petru V, 5). Si cine poate sa-i miluiasca pe ei? “Necurat este la domnul tot cel mandru cu inima” (Prov. XVI, 5). Si cine va putea sa-l curateasca pe unul ca acesta?

10. Pedeapsa celor mandri e caderea, iar imbolditor, dracul. Pedepsirea lor este iesirea din minti. De cele dintai au fost tamaduiti adeseori oamenii de catre oameni. Dar cea din urma nu poate fi vindecata de oameni.

11. Cel ce respinge mustrarea isi intipareste patima. Iar cel ce o primeste s-a dezlegat de legatura ei.

12. Daca un oarecare a cazut din ceruri numai prin aceasta patima, fara alta, trebuie vazut daca nu cumva se intampla ca cineva sa se suie la cer numai prin smerenie, fara virtute.

13. Mandria este pierderea bogatiei (duhovnicesti) si a sudorilor. “Strigat-a si nu era cine sa-l mantuiasca” (Ps. XVI, 4, 5), fara indoiala pentru ca a strigat cu mandrie “catre Domnul, si nu l-a auzit pe el”; fara indoiala pentru ca pricinile impotriva carora se ruga nu le curma.

14. Un batran foarte cunoscator il sfatuia duhovniceste pe un tanar ce se trufea. Iar acesta, orb find, zise: “Iarta-ma, parinte, nu sunt mandru”. Iar prea inteleptul batran zise catre el: “Si ce alta dovada mai vadita a patimei acesteia ne poti da, fiule, decat cuvantul pe care l-ai spus: nu sunt mandru“[4] Mult le ajuta unora ca acestia supunerea, vietuirea mai ingreuiata si mai supusa necinstirilor si citirea nevointelor mai presus de fire ale parintilor. Poate macar asa vor avea o mica nadejde de mantuire cei ce bolesc de patima aceasta.

15. E rusine sa se mandreasca cineva cu podoaba straina[5], dar e nebunia cea mai de pe urma sa se faleasca, prin inchipuirea de sine, cu darurile lui Dumnezeu. Faleste-te numai cu infaptuirile tale dinainte de nastere.[6] Caci cele de dupa nastere Dumnezeu ti le-a daruit, ca si nasterea insasi.

16. Numai virtutile ce le-ai faptuit fara minte sunt ale tale. Caci mintea ti-a daruit-o Dumnezeu. Arata nevointele purtate fara trup, numai din sarguinta ta. Caci trupul nu e al tau, ci al lui Dumnezeu.

17. Nu te increde pana ce nu vei primi hotararea, vazand pe acela care, chiar dupa intrarea in camara de nunta, a fost legat de maini si de picioare si aruncat in intunericul cel mai din afara (Matei XXIII, 13).[7]

18. Nu-ti inalta grumazul odata ce esti pamantesc. Caci multi au cazut din ceruri macar ca erau sfinti si nematerialnici.

19. Cand dracul se salasluieste in lucratorii lui, atunci, aratandu-se in somn sau si in stare de veghe, ia chipul, zice-se, al unui sfant inger sau mucenic, ii impartaseste vreo descoperire de taina sau vreun dar (harisma), ca amagindu-se, nenorocitii sa-si iasa cu totul din minti.[8]

20. Chiar daca am suferit zeci de mii de morti pentru Hristos, tot n-am implini ceea ce sutem datori, caci altul e sangele lui Dumnezeu si altul sangele robilor; negresit, dupa vrednicie, si nu dupa fiinta.[9]

21. Sa nu incetam de a cerceta impreuna si de a patrunde pe luminatorii parinti dinainte de noi; si atunci ne vom afla pe noi neumbland in chip amanuntit pe urmele vietuirii lor, nici pazind in chip cuvios fagaduinta, ci petrecand inca in starea lumeasca.

22. Calugarul adevarat este cel care ochiul neimprastiat al sufletului si simtirea nemiscata a trupului.[10] Calugarul adevarat este cel ce cheama pe vrajmasi ca pe niste fiare, si-i biciuieste ca sa fuga de la el. Calugar este cel ce petrece intr-o iesire neantrerupta din sine.[11] Calugarul este asa de preschimbat prin virtuti, cum e altul prin placeri.[12] Calugarul (calugaria) este o lumina fara de sfarsit in ochiul inimii.[13] Calugarul este un adanc fara fund (un abis) al smereniei, in care s-a afundat si s-a inecat intreg duhul sau.

23. Trufia pricinuieste uitarea greselilor. Caci aducerea-aminte de acelea e pricinuitoarea smeritei cugetari.[14]

24. Mandria este saracia cea mai de pe urma a sufeltului ce-si naluceste bogatia si socoteste intunericul lumina.[15] Nu numai ca nu ingaduie, necurata, o inaintare, ci si arunca de la inaltime pe cel stapanit de ea.[16]

25. Mandria este marul putred pe dinauntru, dar pe dinafara stralucitor de frumusete. Calugarul mandru nu va avea nevoie de drac. Caci el insusi isi este drac si vrajmas ce se razboieste cu sine.

26. Pe cat este intunericul de strain de lumina, pe atat este cel mandru de strain de virtute. In inimile celor mandri se vor naste cuvinte de hula; in sufletele celor smeriti, vederi ceresti. Furul uraste soarele, iar trufasul dispretuieste pe cei blanzi.[17]

27. Nu stiu cum, dar multi din cei mandri nu se cunosc pe ei si, socotind ca sunt nepatimasi, si-au vazut saracia (de virtute) in ceasul iesirii din viata. Cel stapanit de ea va avea nevoie de Domnul. Caci fara folos ii va fi ajutorul de la oameni.

28. Am prins odata pe aceasta amagitoare fara minte umbland in inima mea, purtata pe umerii maicii ei. Si legandu-le pe amandoua cu legatura ascultarii, le-am biciuit cu biciul smereniei si le-am silit sa-mi spuna cum au intrat in mine. Iar ele, biciuite, mi-au spus: “Noi nu avem inceput, nici nastere, caci suntem incepatoare si nascatoare ale tuturor patimilor. Nu putin ne razboieste zdrobirea inimii, nascuta din ascultare. Insa nu rabdam sa fim stapanite de nimeni. De aceea, voind sa ne facem stapane peste cele din ceruri, am fost departate de acolo. [18] Noi ne-am facut nascatoare, ca sa spunem pe scurt, ale tuturor celor ce lucreaza impotriva smeritei cugetari. Caci toate cele ce-o ajuta pe ea ni se impotrivesc noua. Dar noi am izbutit si in cer. Deci unde veti scapa de la fata noastra? [19] Noi ne-am obisnuit sa ne impotrivim ocararii, ascultarii, nemanierii, netinerii de minte a raului si slujirii. [20] Nepoatele noastre sunt caderile duhovnicesti: mania, clevetirea, amaraciunea, strigarea, hula, fatarnicia, ura, pizma, viata dupa o regula proprie, impotrivirea in cuvant, neascultarea. Un singur vrajmas avem, asupra caruia nu avem puterea. Ti-l spunem, ca suntem biciuite de el. El consta in a te defaima pe tine insuti in chip sincer inaintea Domnului. Atunci sa ne socotesti ca pe un paianjen. Deci, precum vezi, slava desarta e calul pe care calaresc eu, mandria.”

Dar cuvioasa smerenie si ocararea de sine vor rade de calul si de calaretul lui, cantand cu sarguinta cantarea de biruinta: “Sa cantam Domnului, caci cu slava S-a preamarit. Cal si calaret au fost aruncati in mare” si in adancul smereniei.

A fost treapta a doua zeci si doua. Cel ce s-a suit pe ea a biruit, daca s-a putut sui.

Scolii si notele Parintelui Dumitru Staniloae:

[1] “Caci cel ce socoteste ca infaptuieste ceva din sine, si nu cu ajutorul lui Dumnezeu, tagaduieste pe Dumnezeu si ajutorul Lui in toate. De aceea si cade, parasit fiind, din harul lui Dumnezeu, pe care l-a nesocotit.”

[2] “Un filozof oarecare a spus ca inchipuirea de sine este boala sacra”. Alta: “Am vazut o boala cumplita; de ea sufera cel ce pazeste la sine o bogatie spre raul lui”. Domnul a spus: “Vai, cei ce va imbogatiti, ca veti flamanzi; ca veti lua plata voastra” (Luca VI, 25). Inchipuirea de sine este o boala, pentru ca cel ce sufera de ea nu traieste in realitate. Bogatia pe care o pazeste e fum. Dar fum care nu va pieri numai lasandu-l gol, ci il va si face nemilos si urat de Dumnezeu si de oameni, fum care il intoxica. El iese din legatura cu Dumnezeu si cu oamenii, care sunt singura realitate ca-l tine si pe el de realitate.

[3] “Sa nu te grabesti sa te asezi in capul fratimii, ca sa nu iei sarcinile pacatelor straine pe umerii tai.”

[4] Scararul surprinde si aci aceeasi impletire a patimii cu nazuinta protivnica ei, ca si in alte locuri de mai inainte. Seva patimii urca in om din firea lui patata odata cu seva virtutii, ca in fructele unui om stricaciunea. E foarte greu de a inlatura pe ultima si a cruta pe primele. Cel ce se socoteste smerit nu e smerit. Mereu trebuie inlaturata de langa virtutea insasi umbra constiintei de a avea o virtute. Constiinta trebuie sa aiba de continut numai pe Dumnezeu si sinea proprie trebuie vazuta hranindu-se numai din Dumnezeu. Toate virtutile sunt puteri ale lui Dumnezeu in noi. Ridicarea spre aceasta constiinta e un efort continuu de distilare, de subtiere a firii, pentru a-L face pe Dumnezeu total transparent prin inlaturarea oricarei grosimi a ei, a vizibilitatii ei.

[5] “Se arata ca nu trebuie sa se laude cineva si sa se faleasca pentru nimic din ceea ce a infaptuit prin cugetarea sau puterea sa, fara ajutorul lui Dumnezeu”. Alta: “Cel ce se infraneaza, se retine de la lacomia pantecelui; neagonisitorul, de la lacomie; cel ce se linisteste, de la vorbarie; cel curat, de la iubirea de placeri; cel rusinos, de la curvie; cel ce se multumeste cu ale sale, de la iubirea de arginti; cel bland, de la tulburare; ascultatorul ,de la sfada; cel primitor de mustrare, de la fatarnicie; cel ce se roaga, de la deznadejde; saracul, de la bogatie; marturisitorul, de la tagaduire; mucenicul, de la inchinarea la idoli. Vezi ca toata virtutea savarsita pana la moarte nu e nimic altceva decat infranarea de la pacat. Iar infranarea de la pacat e un lucru al firii, nu e un pret platit pentru Imparatia lui Dumnezeu”.  Ce departe suntem de teoria meritelor si suprameritelor din teologia catolica! La o nota urmatoare vom vedea ca Imparatia lui Dumnezeu e darul Duhului Sfant.

[6] O spune aceasta in ironie, ca si cele urmatoare.

[7] A lui Ioan Carpatiul: “Haina de nunta de care vorbesc cuvintele lui Hristos socoteste-o harul Duhului Sfant; caci cel ce nu s-a facut vrednic sa-l imbrace, nu se va face partas nuntii ceresti si cinei celei duhovnicesti”.

[8] Nici tainele descoperite nu sunt taine adevarate, nici harismele daruite de cel rau nu sunt harisme adevarate, ci contrafaceri aparente; sunt “taine” sau “harisme” de suprafata, si chiar minciuni nedate inca pe fata.

[9] Sangele lui Hristos varsat pentru noi este dupa fiinta sange omenesc, ca si al nostru, dar dupa vrednicie este nesfarsit mai de pret, pentru ca este sangele primit de Fiul lui Dumnezeu ca sange propriu si dat de El insusi pentru noi. Deci prin el ni se impartaseste iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. De aceea, chiar daca de mii de ori am da prin moarte sangele nostru pentru El, nu I-am rasplati cu ceva egal si deci nu ne-am achita de datoria pe care o avem fata de El. Caci cand ti-a dat cineva ceva, te achiti de datorie numai cand ii intorci un lucru de pret egal. Dar si atat cat putem noi da lui Hristos e din puterea impartasita noua de El prin sangele Lui. Il iubim si noi putin luand putere din iubirea Lui nesfarsita. Unde este atunci temeiul mandriei noastre? Ba cel mandru nu-L iubeste pe Hristos nici macar asa putin, cat poate un om, in temeiul iubirii Lui.

[10] “Cand despartim mintea de Dumnezeu fie prin palavrageala, fie prin glume, fie prin altceva si o imprastiem, nu suntem calugari“.

[11] Intr-o iesire neintrerupta a mintii in Dumnezeu sau intr-un extaz neincetat.

[12] Firea lui si-a schimbat calitatea prin virtuti. El nu are virtutile, ci este ceea ce sunt virtutile.

[13] Pentru ca fiind neincetat atent la firea sa, vede prin ea neintrerupt lumina nesfarsita a lui Dumnezeu prin transparenta inimii, ca printr-un ochi in care se vede lumina lui Dumnezeu.

[14] Dar si invers: “Uitarea greselilor pricinuieste uneori inchipuirea de sine, alteori nesimtirea”. Sunt doua feluri de uitari: uitarea de sine din mandrie, care da aparenta unei cunoasteri de sine; si uitarea de sine (rapirea, extazul) din smerenie, care e o adevarata cunoastere de sine. Caci sinea cunoscuta prin mandrie e o sine de suprafata, suprapusa, si care sta pe nisip ca un gol, pe cand sinea cunoscuta de smerenie e sinea afudata pentru veci in temeiul neclintit si adevarat care e Dumnezeu. Cel mandru, nestiind de pacatele sale, nu se deosebeste de Dumnezeu in inchipuirea sa si deci nu-si vede fundamentul sau. Cel smerit, stiind de greselile sale sau de micimea sa, isi vede fundamentul sau care-l sustine totusi pentru veci, iertandu-l.

[15] Rupta de realitate, mandria o contraface prin inchipuire. Traieste intr-o fantasmagorie, intr-o nalucire prelungita. Golit de toate, cel mandru isi naluceste ca e bogat; intunecat, isi inchipuie ca se afla in lumina; dar bogatia lui insasi e saraca si in lumina ei el nu vede nimic real, nimic consistent. De aceea si hrana lui spirituala a saraca, e inconsistenta.

[16] “Cel ce se mandreste e lasat sa cada in hula. Cel ce se faleste pentru virtutea cu fapta e lasat sa cada in curvie, iar cel ce se inalta intru intelepciunea lui e lasat sa cada in cursele intunecate ale nestiintei.“

[17] “Mare si cinstit lucru socotesc ca este a birui slava desarta si a inainta in cunostinta lui Dumnezeu. Caci cel ce cade in uratenia acestei patimi viclene a slavei desarte se instraineaza de pace si-si inaspreste inima fata de sfinti. Si la capatul relelor lui cade in mandria cea vicleana si in grija de a minti“. Cel mandru nu cunoaste nici pe Dumnezeu si nu traieste in pace nici cu oamenii. El se impietreste cu inima chiar fata de oamenii blanzi si-i dispretuieste. Mai ales fata de acestia se poarta cu asprime, caci de cei tari se teme, si cand are nevoie de ei, ii linguseste.

[18] S-au facut stapanitoare peste unele fiinte ingeresti din ceruri si de aceea le-au coborat de acolo. Caci nu voiau ca acelea sa mai fie stapanite de altcineva decat de ele (de slava desarta si de mandrie). Mandria, nevrand sa aiba niciun stapan, nu cunoaste niciun cap, e doar cap. Omul mandru nu admite nicio capetenie, el e anarhic.

[19] Adica: daca am izbutit sa infrangem unele fiinte chiar in cer, unde si cum crezi tu, omule, ca vei scapa de noi?

[20] Caci adeseori calugarul se satura de ocarari, de ascultare, de nemaniere, si atunci se preda mandriei.

(“FILOCALIA”, vol IX, traducere si note de parintele Dumitru Staniloae)

Legaturi:

“Diavolul vine „foarte evlavios” cu aceste daruri la noi, şi noi, prinzându-ne, nu mai avem timp pentru rugăciune sau pentru mântuirea sufletului, şi, în loc să ne lepădăm de cele lumeşti pentru a urma lui Hristos, ne încâlcim în cele lumeşti, ba chiar plini de recunoştinţă pentru cei ce aduc aceste daruri îi trecem la ctitori. (…) El poate să dea toate bogăţiile pământului, un singur lucru însă nu vrea să-l facă, şi acesta este cel mai important: să se pocăiască. Noi ne bucurăm când păcătoşii aduc daruri la biserică, şi-i trecem la ctitori, şi uităm să le spunem că dacă nu se pocăiesc se vor duce în fundul iadului. Chiar o biserică întreagă de ar ridica, căci biserica nu înseamnă nimic fără credinţă, iar biserica a dăinuit până astăzi prin sângele mucenicilor, nu prin bani”.

“Trecând prin descrierea vieţii mucenicilor, putem trage o concluzie: toţi mucenicii înainte de a primi mucenicia au mărturisit. Nici Hristos nu a fost răstignit până ce nu a terminat mărturisirea Sa pe pământ. Cei doi martori din Apocalipsă au fost ucişi doar după ce au isprăvit cu mărturisirea (Apoc. 11, 3-7), la fel toţi mucenicii, iar această mărturisire era Adevărul, care lovea în slugile diavolului, care este tatăl minciunii, era lumina care lovea în slugile întunericului. Mărturisire poate fi viaţa fiecărui om căci aceasta poate fi adevăr sau lumină.

Din istoria omenirii s-a văzut că trei sunt ispitele prin care diavolul încearcă să corupă mărturisirea unei vieţi curate în adevăr, adică în ascultare faţă de Dumnezeu. Prin aceste trei ispite diavolul a ispitit şi pe Eva în rai, şi pe Hristos pe muntele Carantania, când a postit patruzeci de zile, şi pe mucenici, cărora, înainte de a fi ucişi, stăpânitorii le făgăduiau că dacă vor jertfi idolilor vor primi şi daruri, şi desfătare, şi stăpânire, şi prin aceste ispite suntem şi noi ispitiţi astăzi.

Prima ispită este cea a mâncării: porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 3), a zis ispititorul Mântuitorului, iar femeia în rai a gustat din fructul oprit socotind că este bun de mâncat (Facere 3, 6). Neînfrânarea la mâncare este cea care ne îndepărtează de rugăciune, ne aprinde spre desfrânare şi mânie, ne provoacă moleşeală şi dezgust faţă de toate. Multa mâncare oboseşte foarte mult organismul, pentru că organismul trebuie să lucreze ceea ce mâncăm, lucrare în care organismul se foloseşte de nişte elemente ce sunt esenţiale pentru om şi pe care le iroseşte. Astfel ne înşelăm şi în loc ca multa mâncare să ducă la întărirea trupului, ea îl slăbeşte treptat şi îndată se vor instala în el tot felul de boli care îl netrebnicesc pe om. Oamenii vor să-şi arate fantezia în tot felul de invenţii culinare, unele dintre ele fiind pentru organism o adevărată ciumă, bombe cu efect întârziat pe care omul le bagă singur în el.

Din această fantezie nu lipsesc „marile descoperiri ale oamenilor” care au făcut din chimicale tot felul de înlocuitori alimentari foarte gustoşi. Ei sunt cancerigeni, foarte dăunători organismului, dar nimeni nu spune nimic şi îi consumăm zilnic, pentru că nu lipsesc din aproape nici un produs care se cumpără din magazin. Slăbirea provocată organismului de aceste produse şi de lăcomie, în general, este foarte convenabilă instalării răului în om. Omul se simte moleşit, indispus de a ieşi la lupta cu viaţa, nepăsător la nedreptăţile din jur. Această slăbire este intensificată şi de desfrânarea care se instalează în trup tot datorită excesului de mâncare. Sfinţii Părinţi ne spun că cugetele spurcate se nasc mai ales din multa mâncare. De la desfătare până la desfrânare nu este decât un pas, şi de multe ori nici atât, căci cei cărora le place să trăiască în desfătări nu mai au nimic în comun cu acea viaţă curată care este foc al râvnei pentru Dumnezeu.

A doua ispită este fascinaţia, uimirea ochilor, senzaţionalul, este plăcutul la vedere combinat cu dorinţa de senzaţii tari. Astăzi acestea se revarsă mai ales prin televizor, dar nu înseamnă că până la apariţia televizorului nu a existat. Ispita ochilor a existat de la început. Eva, socotind că rodul pomului este plăcut la vedere, a luat din el. Niciodată nu putem da vina pe ispititor sau că nu ne-am putea feri de aceste lucruri care astăzi se află peste tot în jurul nostru. Vedem că spune socotind, deci ispita trece prin raţionalul nostru, altfel nu ar fi nimic pentru noi, ar fi ceva străin de noi şi noi nu am avea nici o vină. Gândul se judecă, la fel şi faptul că noi ne învoim cu aceste lucruri.

Astăzi televizoarele sunt nelipsite din casa creştinului şi ne întrebăm ce legătură mai au cu creştinismul cei care stau toată ziua şi îi admiră pe actori, care, după cum spun canoanele bisericii, nici nu trebuie primiţi în biserică? Desfrâul, violenţa, imagini şi cuvinte care întinează mintea, dorinţa de teribilism, toate acestea se revarsă din aceste cutii demonice şi îi demonizează pe oameni. Copiii, care sunt cei mai sensibili, devin de nerecunoscut şi nimeni nu spune nimic pentru că toate se ascund sub o mască a binelui. Mulţi văzând scenele din filme ajung la o dorinţă de teribilism, de manifestări violente, şi nu le pasă nici de viaţa lor, nici de a altora. Acesta este punctul urmărit de forţele răului: ca omul să ajungă la deznădejde când va vedea că această dorinţă de a fi mare este o înşelare şi n-a făcut decât să-şi distrugă viaţa, sau să-şi termine viaţa în manifestările acestea nebuneşti, şi una şi alta fiind un atentat la viaţa omului. Până la urmă, rodul din pomul oprit nu a fost nici bun şi nici plăcut, ci doar Eva a socotit că ar fi, dar nu a fost, şi nu este decât o înşelare care duce la cădere. Cineva învinuia pe Eva că datorită ei a ajuns omul în cădere, dar el încă nu şi-a dat seama că fiecare dintre noi suntem ispitiţi în felurile în care a fost ispitită Eva şi că zi de zi cădem.

Diavolul ne îndeamnă să ne înălţăm, să ne aruncăm nebuneşte în viaţă, urmărindu-ne la fiecare pas pierzania. Ispititorul l-a dus pe Hristos pe aripa Templului şi i-a zis:

de eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău” (Matei 4, 6).

Este ca şi cum ne-ar şopti nouă la ureche: eşti cineva, eşti tare, arată şi altora. Pe Hristos a îndrăznit să încerce să-L facă să Se mândrească că este Fiul lui Dumnezeu. Şi Cel ce nu putea să păcătuiască, pentru că era şi Dumnezeu, nu a uitat nicicum că El a venit aici ca să împlinească legea, şi S-a pus în chipul omului smerit, cu toate că era Dumnezeu, şi a răspuns ca un om de sub lege că nu trebuie să ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău. El fiind Dumnezeu S-a comportat în ispita Sa ca un om, iar oamenii în ispitele lor, oameni fiind, sunt ispitiţi să se încreadă în ei, că ar fi mari, că ar fi tari, că au putere, adică că ei ar fi un fel de Dumnezeu. În vechime, împăraţii spuneau: de voieşti ca poporul să fie fericit, să-i dai pâine şi circ. Poporului, pâine şi circ, iar noi să stăpânim. Aici este vorba tocmai despre cele trei ispite ale înşelătorului: pâinea, circul şi dorinţa de a stăpâni. S-a observat în popor, apropos de primele două ispite, că poporul preferă circul mai mult decât pâinea: omul îşi dă ultimul ban pe care îl are pe ziare şi, chiar dacă nu are ce mânca, trebuie să aibă televizor în casă.

A treia ispită este dorinţa de a stăpâni. Diavolul i-a spus Evei:

„Nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.

De aceea femeia, socotind că rodul pomului este (…) vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat (Facerea 3, 4-6). De aceea se spune că primul om “savant” a fost Eva, şi ea şi-a dat seama până la urmă de înşelăciunea în care a căzut, dar savanţii de astăzi încă nu-şi dau seama de rodul stricat pe care îl mănâncă, şi-l răspândesc pe tot pământul. Deschideţi-vă bine ochii, precum li s-au deschis şi lui Adam şi Evei oarecând, şi daţi-vă seama că mâncăm din rodul stricăciunii. Se vede din ce în ce mai bine unde duc descoperirile oamenilor: spre pieire şi necredinţă. Înţelepciunea care nu este de la Dumnezeu este pieire. Sfinţii au avut descoperiri, dar nu de genul acesta, lucrarea lor era pentru mântuirea sufletului, pe când descoperirile omului de astăzi vor să îl facă pe om să uite de suflet. Orice om cu o vedere clară îşi dă seama că aceasta este lucrarea pierzaniei. Omul creator este modelatorul unei creaţii stricăcioase, care nu poate dăinui. Dumnezeu, adevăratul Creator, a creat raiul. Omul e creatorul deghizat, înşelat de o ştiinţă pervertită – un rău care se arată în chipul binelui -, încearcă să improvizeze un alt rai, printr-o minte omenească.

Frumosul se arată pervertit într-un kitsch plăcut la vedere, ceva strălucitor care înşală minţile oamenilor.

Odihna se arată pervertită într-o comoditate prost înţeleasă, la care n-o să se poată ajunge niciodată, pentru că nu se poate vorbi de odihnă trăind în păcat.

Armonia se arată pervertită într-o încercare de a face pace cu forţa urmărindu-se interese ascunse, drept pentru care niciodată n-o să se ajungă la ea.

Cât despre nemurire, ce să mai vorbim? Se zbate omul de ştiinţă, dar descoperirile lui sunt din ce în ce mai hidoase, ceea ce ne facem să credem că timpul este scurt. Ceea ce părea bun, plăcut şi plin de ştiinţă se va dovedi a fi o iluzie deşartă, şi în loc de a fi mai bine va fi din ce în ce mai rău, noul nostru creator deghizat, în loc de prosperitate, în loc de rai, va aduce iadul pe pământ. La Sfinţii Părinţi s-a proorocit că la sfârşitul vremurilor oamenii pe pământ vor fi ca diavolii.

Răul dă omului o senzaţie că totul ar fi bine. Vrea ca omul să nu-şi dea seama de toată această înscenare. Şi la aceasta contribuie din plin duhovnicii de astăzi care gustă din plin din rodul stricăcios al ştiinţei omeneşti, depărtându-se tot mai mult de ştiinţa ştiinţelor: mântuirea sufletelor. Omul se arată foarte ocupat, foarte prins de munca pe care i-o dă diavolul de a construi lucruri stricăcioase care la arătare se arată strălucitoare. Zboară sau fac tot feluri de alte lucruri de care omul se minunează, şi diavolul îşi face frumos treaba până la capăt. Treaba pe care a făcut-o şi cu Eva, şi pe care vrea s-o facă şi cu toţi oamenii, este de a da fiinţei create de Dumnezeu să mănânce dintr-un rod al înşelăciunii, de a o îndemna să devină ea însăşi creator, dându-i iluzia că ar putea face ceva bun. Scopul omului pe pământ este mântuirea sufletului, însă descoperirile omeneşti nu vorbesc nimic despre asta, ba chiar încearcă să-l facă pe om să uite de suflet şi de mântuire. Omul îşi dedică viaţa chiar acestor lucruri şi nu se gândeşte că nici unul dintre acestea nu le poate lua cu el sau să-l ajute în viaţa viitoare într-o moarte care ni se poate întâmpla la orice pas. În faţă, el are doar dorinţa unei vieţi mai bune pe pământ, părăsind grija sufletului.

Diavolul L-a dus pe Hristos pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie (Matei 4, 8-9).

Închinarea la diavol nu este pur şi simplu să te închini în faţa chipului lui, ci chipul lui se împarte în fel de fel de chipuri ale răutăţii, manifestări răutăcioase pe care noi urmându-le în purtările noastre ne închinăm diavolului. Acesta este târgul pe care ni-l propune diavolul: fă voia mea şi-ţi voi da bogăţii şi slavă pământească, toţi oamenii aflându-se de fapt în acest pas greşit în care caută bunăstarea unei vieţi scurte pe acest pământ în detrimentul vieţi viitoare şi a sufletului.

Diavolul vine „foarte evlavios” cu aceste daruri la noi, şi noi, prinzându-ne, nu mai avem timp pentru rugăciune sau pentru mântuirea sufletului, şi, în loc să ne lepădăm de cele lumeşti pentru a urma lui Hristos, ne încâlcim în cele lumeşti, ba chiar plini de recunoştinţă pentru cei ce aduc aceste daruri îi trecem la ctitori. Diavolul nu se sfieşte să dăruiască. Acestea toate Ţi le voi da Ţie – a spus el lui Hristos. Noi ce facem, îl trecem la ctitori? El poate să dea toate bogăţiile pământului, un singur lucru însă nu vrea să-l facă, şi acesta este cel mai important: să se pocăiască. Noi ne bucurăm când păcătoşii aduc daruri la biserică, şi-i trecem la ctitori, şi uităm să le spunem că dacă nu se pocăiesc se vor duce în fundul iadului. Chiar o biserică întreagă de ar ridica, căci biserica nu înseamnă nimic fără credinţă, iar biserica a dăinuit până astăzi prin sângele mucenicilor, nu prin bani.

Acest târg îl face cu noi U.E., care, în schimbul unei bunăstări făgăduite, distruge încet-încet şi puţina credinţă care a mai rămas. Ce înseamnă legalizarea avorturilor, a anticoncepţionalelor, a prostituţiei, a homosexualităţi, toate aceste lucruri fiind strigătoare la cer, lucruri peste care va veni neîntârziat mânia lui Dumnezeu? Muntele Athos a fost un loc care a dat atâţia oameni sfinţi, de acolo au ieşit luminători în toată lumea. Toţi aceştia au mărturisit într-un glas despre descoperirile Maicii Domnului, care şi-a arătat dorinţa ei şi a lui Dumnezeu ca în acest munte să nu intre femei. Oare nu vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai Maicii Domnului sunt cei care vor să introducă femeile în Sfântul Munte? Şi câte alte legi diabolice au, pentru care aşteaptă momentul potrivit spre a le aplica. Sfânta Melania Romana (31 Decembrie), aflându-se odată într-o biserică, l-a auzit pe preot pomenind numele unei femei despre care se presupunea că este eretică. Melania l-a certat pe preot cu glas tare, în auzul tuturor, spunând:

„Dacă mai pomeneşti numele acestei femei, eu nu mă mai împărtăşesc din jertfa ta”.

La vreme de mărturisire, se pare că femeile ne vor întrece. La răstignirea lui Iisus, ucenicii L-au părăsit, femeile însă au fost cele care L-au urmat până la cruce şi tot ele nu s-au înfricoşat de paza pusă la mormânt şi s-au dus să-I ungă trupul cu miresme. La certarea Melaniei, preotul s-a ruşinat de poporul din jur, pentru că Melania trăia cucernic, ducând o viaţă aleasă, fiind cinstită de tot poporul. Ea se lepădase de lume şi de bogăţiile pe care le avea, urmând lui Hristos, noi însă se pare că ne temem să nu pierdem ceva mărturisind, şi nici măcar nu mai avem o viaţă cucernică, ci ne ascundem în slugăreală, grijulii în a nu ne pierde poziţiile pe care le avem. Întrebarea este: Dacă cu adevărat cred că nu sunt vrednic, de ce mi-e frică să nu pierd această poziţie în care mă aflu: de preot, stareţ, duhovnic, ierarh sau altceva? Şi de ce nu mă gândesc la mulţimea de oameni care intră în acest joc? Răul îşi pune scaunul printre noi şi noi nu spunem nimic, mergem după o poziţie majoritară, uitând că în cea mai mare parte mărturisitorii au fost minoritari. Nu aceasta am învăţat de la Sfinţii Părinţi: Moise, Sfântul Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi de fapt toţi sfinţii au mustrat aspru pe stăpânitorii din zilele lor care trăiau ca păgânii sau care greşeau.

În viaţa Sfântului Ambrozie (7 Decembrie) găsim că atunci când împăratul Bizanţului din vremea sa a făcut o greşeală, ucigându-se într-o cetate mai mulţi oameni nevinovaţi, venind împăratul la biserică, Episcopul Ambrozie i-a ieşit în faţă şi l-a oprit să intre în biserică.

„Am greşit, a spus împăratul, dar şi regele David a păcătuit”.

„Dacă ai urmat lui David în greşeală, să-i urmezi şi în pocăinţă, şi precum David a făcut pocăinţă, aşa să faci şi tu, împărate” – i-a răspuns episcopul.

Rânduiala bisericilor din acea vreme era ca cei ce greşeau să nu intre în biserică, ci în timpul slujbei să stea întinşi la pământ, afară, la intrarea în biserică, şi de acolo, prosternaţi la pământ, să ceară iertarea păcatelor. Câtă umilinţă era! Şi iată, împăratul a trecut în rândul celor simpli şi, întins la pământ, şi-a făcut canonul în perioada rânduită de episcop. Câţi însă [ar face aceasta] dintre mai marii noştri, care, deşi trăiesc fără Dumnezeu, vin la biserică din interese electorale şi o întinează, ei de fapt trăind ca păgânii şi fiind părtaşi la genocidul de avorturi legalizat, fiind părtaşi şi slugarnici la organizaţii internaţionale ce urmăresc interese camuflate şi meschine.

Toţi mucenicii, înainte de a primi mucenicia, i-au mustrat pe nedrepţii stăpânitori. Şi au fost milioane de mucenici. Astăzi însă se pare că încercarea de corupere a muceniciei prin aceste trei ispite reuşeşte din plin, oamenii alegând ceea ce la prima vedere pare „bun”, „plăcut” şi „vrednic de dorit” în detrimentul mântuirii sufletului, în detrimentul mărturisirii care ne aduce mântuirea”.

(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc)

Legaturi:

• Cuviosul Paisie Aghioritul: Pentru cel credincios mucenicia este sarbatoare
• BOALA DUHULUI LUMESC
• Duhul lumesc in monahism
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “Luxul ii mirenizeaza pe monahi”
• Cuviosul Paisie despre “drepturile” monahilor

• Trei cuvinte importante despre lepadarea lumescului si a iubirii de sine

• CUM E POSIBILA MANTUIREA NOASTRA IN “VEACUL ACESTA LAUDAROS”?

“Nu toţi putem face fapte mari, de anvergură, nu toţi putem zidi oraşe şi sate, nu toţi putem face azile, cantine sociale - e uşor să le faci cu bani murdari, cu bani furaţi de la unii şi daţi la o Biserică sau la alta, lucrul ăsta e uşor şi la îndemâna oricui.…

• Sfantul Serafim de Sarov:

Despre donatiile facute Bisericii/manastirilor: “Tine minte o data pentru totdeauna … ca nu orice suma de bani este placuta Domnului si Sfintei Sale Maici - nu tot ce vrea lumea sa-mi dea, va intra in manastire. Exista unii care nu pretind decat sa li se dea, ei primesc totul. Insa Imparateasa Cerului nu primeste tot ce i se ofera. Exista bani si bani. Adesea ei sunt fructul violentei, al lacrimilor [produse altora - n.n.] si al sangelui. Noi nu avem ce face cu acesti bani. Nu trebuie sa-i primim“.

• Ierom. Grigorie Sandu: DESPRE FORME MAI RECENTE DE INSELARE. DE LA PERSOANA LA SISTEM

Cei 40 de sfinti mucenici praznuiti pe 9 martie au format o comunitate de marturisitori ce au marturisit pe Hristos, fiind aruncati intr-un lac inghetat, unde s-au incalzit prin dragostea cu care se sprijineau, se imbarbatau si se indemnau unul pe altul. Oare nu cu atat mai mult ne aduc ei aminte si de sfintii inchisorilor? Ne aducem aminte, de pilda, de un martir ca Mircea Vulcanescu, ce reusea sa imbarbateze atat de mult sufletele celor impreuna-inchisi cu el, incat, din aceasta cauza, a fost trimis in beciul infect si plin de apa al inchisorii, acolo facandu-se pe sine pat si patura pentru a salva viata unui frate mai tanar, jertfindu-si-o pe a sa.

Induiosatoarea scrisoare-testament a Sfintilor cei 40 de mucenici nu poate sa nu ne duca cu gandul la indemnul rostit de Sf. Marturisitor Valeriu - Acum este timpul pentru pocainta! Iata ca “mesajul”, indemnul mucenicesc este acelasi in toate timpurile si locurile de prigoana. Si poate fi la fel de smintitor pentru cei care nu inteleg ca pocainta, departe de a fi “cedare” sau “defetism”, inseamna adevarata intelepciune si cea mai puternica arma in razboiul nevazut si vazut. De altfel, curatia sufleteasca a unor Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu, Costantin Oprisan, Virgil Maxim si multi altii – curatie care era sinceritatea dragostei fata de Dumnezeu si respingerea hotarata a gandurilor rautatii – este o alta trasatura dumnezeiasca ce ne aduce aminte, in aceasta zi de praznuire, si de Sfintii mucenici si marturisitori ai inchisorilor.

Sfintii 40 de mucenici din lacul Sevastia ne sunt, astfel, cu adevarat dreptar de viata duhovniceasca si de impreuna-lucrare. Din pacate, ne sunt si mustrare… Deoarece vedem aici ca impreuna-patimirea, unitatea de nezdruncinat a comunitatii fratesti intemeiate pe iubire, jertfa, slujire si pocainta sunt exact cele care ne lipsesc noua, in aceste vremuri.

Si daca in ceata celor 40 de mucenici tot a fost unul care a slabit in credinta si a apostaziat, in ciuda tuturor incurajarilor celorlalti, in cazul nostru – in care vrajba, rautatea si suspiciunea intre frati sunt la cote maxime, cand singuratatea si izolarea ne coplesesc, cand dragostea frateasca nu numai ca se raceste, dar chiar este inlocuita de ura – oare cum va fi pentru noi in ceasul incercarilor celor mari? Infricosatoare intrebare si perspectiva… Sa ne rugam Sfintilor cei 40 de mucenici si sfintilor inchisorilor sa ne lumineze si sa ne povatuiasca in caile in care vom merge!

Continuarea la:

Sfintii 40 de Mucenici: Timpul s-a scurtat! Acum este prilejul de pocainta! (Testamentul Sfintilor 40 de mucenici)

***

Din no. 2/februarie 2009 al revistei “Presa Ortodoxa”:

Fermentul muceniciei

„Nu cu răzvrătire, nu cu nemulţumire, nu revoltaţi mergeau martirii în faţa prigonitorilor, ci ca nişte miei spre junghiere…”

(Arhimandritul Iustin Pârvu)

“De ce a îngăduit Domnul nostru, Iubitorul de oameni, asemenea dezlănţuiri ale diavolului şi slugilor sale împotriva făpturii sale? Deoarece aceşti fraţi ai lui Hristos au devenit, prin mucenicia lor, jertfa cea sângeroasă adusă pe altar pentru păcatele noastre ale tuturor. Ei sunt mieii jertfiţi de preoţii Vechiului Legământ pentru iertarea păcatelor poporului. Ei sunt răscumpărarea noastră. Datorită lor noi trăim, avem (încă) libertate, avem Biserica, datorită lor, prin Hristos, porţile Iadului nu au biruit-o şi nici nu o vor birui. Ei sunt cei ce stau cel mai aproape de Hristos, deoarece au făcut, până la capăt, ceea ce a făcut şi Hristos pentru noi: şi-au pus trupul şi sufletul şi-au jertfit întreaga viaţă, pentru noi. Şi „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca viaţa lui să şi-o pună pentru prietenii săi” (Ioan 15:13).

Dragostea, aşadar, este fermentul muceniciei. Dragostea pentru Hristos şi pentru aproapele, o dragoste care nu este omenească, nu cunoaşte exaltarea, nu este nici măcar eroism sau onoare. Este dragoste dumnezeiască, de la Duhul Sfânt, ce provine din cunoaşterea lui Dumnezeu prin împlinirea poruncilor Sale. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind fericirile din predica de pe munte a Mântuitorului, arată că suferirea prigoanelor, a ocărilor şi a necazurilor urmează împlinirii primelor porunci: ale smereniei, pocăinţei, milostivirii şi căutării păcii cu Dumnezeu. De aceea, mucenicul nu este un fanatic, nici un simplu erou cum se găsesc, destui, în istoria lumii. Însuşi Apostolul Pavel, martirizat şi el de împăratul Nero, a scris: „De aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte” (1 Cor. 13:3).

Prin urmare, nu oricare dintre noi va putea merge până la mărturisirea lui Hristos, dacă în mărturisire se va amesteca ceva omenesc, meschin, pătimaş, un rest de necredinţă şi de interes. Jertfa nu poate fi decât rodul lepădării totale de sine sau cel puţin al unei dispoziţii sincere a sufletului de a-L urma cu toată fiinţa pe Hristos”.

(Ioan Bucur)

Cititi si:

• “Toţi ne gîndim numai la noi înşine. De aceea ne înecăm cu toţii”
• Sa ne reamintim duhul adevaratei marturisiri si care trebuie sa ne fie cautarea primordiala
• Cuviosul Paisie Aghioritul: Pentru cel credincios mucenicia este sarbatoare
• CE INSEAMNA SI CUM E POSIBILA MUCENICIA?
• NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA?”
• Cuviosul Paisie despre folosul ce se dobandeste dintr-o prietenie duhovniceasca si despre vatamarea mediilor si tovarasiilor lumesti
• E VREMEA DE A STRANGE RANDURILE
• DUREREA CEA MAI MARE A PARINTILOR NOSTRI: DEZBINAREA DINTRE FRATI!
• “Vor veni vremuri cand ortodocsii vor fi invrajbiti intre ei…”
• “Daca între apostoli a fost vânzare, te mai miri daca între episcopi este ura de frati?”
• Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?

“De ce se cauta si se asteapta numai bomboane din mana lui Dumnezeu? Pentru ca oamenii nu simt cat de primejdioasa este boala pacatului lor si cred ca se pot vindeca numai cu bomboane” (Sf. Nicolae Velimirovici)

• DUMINICA SFINTEI CRUCI – DUMINICA MANGAIERII (Sfantul Luca al Crimeei)
• Ierom. Ioan Buliga: CRUCEA – SEMNUL IUBIRII LUI DUMNEZEU PENTRU LUME
• CRUCEA CARE ODIHNESTE - pr. Dumitru Staniloae
• Parintele Cleopa: Crucea inseamna iubire!
• LUAREA CRUCII CA DEVENIRE INTRU HRISTOS – Omilie la Duminica Sfintei Cruci (1967) a Cuviosului Justin Popovici
• Sfantul Isaac Sirul: “Calea lui Dumnezeu e Crucea de fiecare zi, căci ni­menea nu s-a suit la cer cu răsfăţul”
• Crestinul neaparat trebuie sa fie un nevoitor. “De pe Cruce nu te pogori, altii te iau”
• Parintele Arsenie Boca despre razboiul “LUMII” si despre fericirea CRUCII
• AUDIO: Predica a Sfantului Teofan Zavoratul (1)
• AUDIO: Alta predica Sfantului Teofan Zavoratul la Duminica Sfintei Cruci (2)

*

• Crucea lui Hristos impotriva neo-crestinilor iubitori ai lumii de aici (IPS Averchie)
  
• “Nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti!” (p. Seraphim Rose)
• Virgil Maxim despre binecuvantarea suferintei
• IMNURI VII PENTRU CRUCEA PURTATA

• “ORICINE E INDURERAT SI PLANGE, HRISTOS PLANGE CU EL“ (pr. Gh. Calciu)
• Sfantul Ioan Gura de Aur despre lepadarea de sine, luarea Crucii si urmarea lui Hristos

*

• CEL CARE ISI IUBESTE VIATA SA O VA PIERDE…

• Ce facem cu Crucea lui Hristos?
• Crucea cea usoara
• Intre Crucea realitatii si bucuriile straine ale inchipuirii
• Corina Negreanu: Sfînta Cruce
  

***

Pasaje din “Jurnalul fericirii” de N. Steinhardt:

“- Devoţiunea mea particulară e Crucea.

Crucea este esenţa misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pămînt.

La Cruce se referă Domnul ori de cîte ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie să se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile şi vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei. Crucea pentru creştin (şi să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creştin): simbolul interferenţei cerului cu pămîntul, al spiritului cu materia.

Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înţelegem taina lumii şi a vieţii, e singura cheie de care dispunem.

Ferindu-se de semnul crucii, protestanţii pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (şi nu întâmplător chinul constă în ţintuirea verticalităţii făpturii, în pedepsirea Omului prin însăşi poziţia sa specifică – luată-n derîdere, vertical, dar lipsit de libertate, vertical, dar cu mădularele în ptoză, vertical, dar expus spre ocară), ci şi repetarea conştientă a integrării noastre în semnificaţiile ultime. Mai mult decît orice alt simbol, Crucea este desăvîrşită şi completa imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul. (…)

Prieteni dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria şi mai bună meseria – brăţară de aur -, bune-s tehnica dentară şi sudura, bune sunt limbile străine şi biblioteconomia, dar după cum cea mai rapidă cale pentru a înţelege ce se întîmplă astăzi este a studia sfîrşitul imperiului roman -Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovţev - tot aşa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei. Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata şcoală profesională a meseriei de om în lume“. (…)

Orice teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mântuitorului: batjocura şi răstignirea. Trebuie să se ştie că în ochii multora pare de un ridicol irezistibil şi mai trebuie să ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic frate de cruce“. (…)

- Noi vorbim de blîndeţea lui Iisus – arătînd că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia cînd e tunsă – şi enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o altă însuşire a Sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim. Insuşirea aceea este curajul. (…) Singura cale de a învinge pămîntul e curajul fizic. Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituţional, e şi dovada asumării condiţiei de om.

Chesterton e de părere că respectarea cuvantului dat îl specifică pe acesta, după cum pasărea e specificată de ciocul ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e plină de farmec, dar nu mi se pare mai puţin hotărîtoare alta. Există alta, mai particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai inimitabil, cu amprentă mai identificabilă. Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în întregime; prin care şi-a putut dovedi buna-credinţă.

Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi sta la îndemînă. Bătaia, sîngele, moartea, astea sunt dovezile care nu înşeală, care nu pot fi măsluite. Urîte? Grosolane? Mitocăneşti? Simpliste? Poate, dar categorice. Şi avînd ceva din brutala vulgaritate şi măreaţa sfruntare a faptului împlinit care-i rupe gura pînă şi Satanei”.

Extras din Predica la Duminica a III-a din Post – a Sfintei Cruci a Sf. Nicolae Velimirovici

“Mare este puterea adevarului si nimic in lume nu poate sa-i ia puterea.

Mare este puterea tamaduitoare a adevarului si nu exista nici o suferinta ori slabiciune in lume pe care adevarul sa nu o poata vindeca.

(…)

De ce refuza oamenii leacul cel amar, numai atunci cand il ofera mana lui Dumnezeu? De ce se cauta si se asteapta numai bomboane din mana lui Dumnezeu? Pentru ca oamenii nu simt cat de primejdioasa este boala pacatului lor si cred ca se pot vindeca numai cu bomboane.

O, daca oamenii s-ar intreba de ce toate doctoriile pentru bolile trupesti sunt atat de amare! Duhul Sfant le-ar raspunde: pentru a se gandi la amaraciunea leacurilor duhovnicesti. Caci, asa cum boala trupeasca da o inchipuire asupra bolii duhovnicesti, tot la fel leacurile pentru bolile trupesti au aceeasi lucrare, prin asemanare cu boala duhovniceasca.

Nu sunt bolile sufletului, aceste boli principale si pricinuitoare de urmari, cu mult mai grele decat bolile trupului? Atunci, cum sa nu fie leacurile duhovnicesti cu mult mai amare decat acelea pentru trup?

Oamenii au mare grija de trupurile lor; si atunci cand trupurile lor se imbolnavesc, nu se dau in laturi de la nici un fel de osteneala, timp sau bani pentru a-si restabili sanatatea. In acest caz, nici un doctor nu este prea scump, nici o statiune balneo-climaterica nu este prea departe, nici o doctorie nu este prea amara, mai ales cand ei sunt constienti ca se apropie moartea trupeasca. O, de-ar fi oamenii la fel de preocupati pentru sufletele lor! O, de-ar fi ei la fel de staruitori, cautand vindecarea si un vindecator pentru sufletele lor!

Este greu de mers cu picioarele goale printre spini, dar daca omul care este descult moare de sete si exista un izvor de apa dincolo de spini, nu se va hotari mai degraba sa mearga prin spini si sa-si raneasca picioarele in drum spre apa, decat sa ramana pe iarba moale, de partea aceasta a spinilor, si sa moara de sete?

“Nu putem lua o doctorie atat de amara“, spun multi dintre cei slabanogiti de pacat. Tot la fel si Doctorul, care iubeste oamenii, a luat El mai intai doctoria, cea mai amara doctorie, chiar daca El era sanatos, doar pentru a arata celor bolnavi ca nu este cu neputinta. O, este cu mult mai greu pentru cel sanatos sa ia si sa inghita doctoria omului bolnav decat este pentru cel bolnav! Dar El a luat-o, astfel incat si oamenii cei muritori sa fie incurajati si ei sa o ia.

“Nu putem trece prin campul cu spini cu picioarele goale, oricat de sete ne-ar fi si oricat de multa si de proaspata ar fi apa de dincolo de spini“, spun cei vlaguiti de pacat. Si asa Domnul, care iubeste oamenii, El Insusi a trecut campul cu spini cu picioarele goale si acum, din partea cealalta, cheama insetatii la izvorul cu apa vie. “Se poate” – ne striga El - “Eu am trecut prin spinii cei mai ascutiti si, calcand peste ei, i-am batatorit. Atunci, haideti!”

“Daca Crucea este leacul, noi nu-l putem lua; si daca Crucea este Calea, noi nu putem porni pe aceasta cale”, spun cei pe care pacatul i-a imbolnavit. Si asa Domnul, care iubeste oamenii, a luat Crucea cea mai grea asupra Sa, ca sa arate ca se poate.

In pericopa Evanghelica de astazi, Domnul da Crucea, acest mijloc amar de vindecare, tuturor celor care doresc sa fie mantuiti de la moarte.

Domnul spune:

“Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”.

Domnul nu-i impinge pe oameni spre Cruce, inaintea Lui, ci ii cheama sa-L urmeze pe El – fiindca El a purtat Crucea. Inainte de a da glas acestei chemari, El a proorocit suferintele Sale:

“Fiul Omului trebuie sa patimeasca multe … si sa fie omorat, iar dupa trei zile sa invieze” (Marcu 8:31).

De aceea El este Calea. El a fost Cel dintai intru suferinta si Cel dintai intru slava; El a venit sa arate ca tot ceea ce oamenii cred ca este cu neputinta, este cu putinta, si pentru ca sa faca acest lucru cu putinta.

El nu-i sileste pe oameni, nici nu aduce stramtorare asupra lor, ci propune si ofera.

“Oricine voieste…”!

Oamenii au cazut in boala pacatului prin propria lor vointa, si numai prin vointa lor libera, oamenii trebuie sa se vindece de pacat. El nu ascunde faptul ca leacul este amar, foarte amar, dar El l-a facut pentru oameni mai usor de luat, luandu-l El Insusi mai intai, chiar daca El era sanatos, si ne-a aratat lucrarea lui minunata. (….)”

• cititi integral pe Crestinortodox.ro

***

• De la Sf. Ioan Iacob Hozevitul:
  

SEMNUL SFINTEI CRUCI - Se cuvine să facem cum trebuie semnul Sfintei Cruci, fără grabă sau ruşine

Crucea vieţii omeneşti – Dumnezeu ne dă doar Crucea pe care putem s-o purtăm (o altă variantă aici: CRUCEA VIEŢI OMENEŞTI)

CURAJUL CREDINŢEI – În Rusia bolşevică, pe vremea când purtarea crucii era pedepsită cu moartea, o femeie care călătoreşte cu trenul şi căreia i se fură crucea de aur pe care o purta la gât, opreşte trenul pentru a se găsi hoţul.

DESPRE SFÂNTA CRUCE – Puterea semnului Sfintei Cruci. Iulian Apostatul nu s-a putut lepăda de Hristos – din obişnuinţă îşi făcea semnul Crucii la vederea demonilor – până ce nu a ucis un prunc botezat şi i-a scos inima.

DIN VIAŢA SFÂNTULUI CONSTANTIN, CARE A FOST DIN NEAMUL EVREIESC – Puterea semnului Sfintei Cruci 

FULGERE DIN CER - Pe când Iulian Apostatul a încercat să reconstruiască templul lui Solomon, s-a pornit cutremur şi au coborât fulgere din cer, iar cei care lucrau au fost însemnaţi cu semnul Sfintei Cruci pe haine şi pe trupuri. “Pecetea crucii de pe ei era la început luminoasă, iar la urmă a rămas neagră. Dar era întipărită aşa de tare încât nu se mai putea şterge cu nici un chip.”

SFÂNTA CRUCE ÎN PERSIA - Când perşii au cucerit Palestina, au distrus biserici şi mânăstiri, au luat robi mulţime de creştini, precum şi obiecte de cult şi Sfânta Cruce. În Persia Sfânta Cruce a făcut nenumărate minuni, mulţi perşi trecând la creştinism datorită acestui lucru.

ALTĂ MINUNE CU SEMNUL SFINTEI CRUCI - Altă minune a Sfintei Cruci săvârşită de Sfântul Patriarh Ioachim al Alexandriei în faţa sultanului Melec Mina.

Adevărata şi falsa supunere în Biserică

de Pr. Hristu Aron

“Orice creştin ortodox drept slăvitor trebuie să-şi pună această întrebare: Oare poate fi un ierarh mai mare decât Sfinţii Părinţi? Aşa au făcut în trecut adevăraţii creştini când unii întâistătători (episcopi, preoţi, diaconi, monahi) primejduiau întregimea Bisericii, datorită inovaţiilor teologice, aşa se cuvine să procedăm şi noi, creştinii de astăzi, trăitori ai proorociilor cu privire la vremurile de apoi. Personal, nu cred că mi-aş fi pus la modul stringent această întrebare, al cărei răspuns îl ştiam, dacă anumite evenimente nu m-ar fi determinat. Unul dintre acestea a fost prilejuit de adunarea ecumenistă de la Sibiu, din septembrie 2007. Atunci nişte slujitori ai altarului, sub pretextul ascultării, necondiţionate, cu ajutorul autorităţilor poliţieneşti, au sechestrat câteva persoane care distribuiau material apologetic antiecumenist. Când persoanele agresate şi-au justificat atitudinea, precizând că materialele (broşuri, CD-uri) conţin învăţături ale Sfinţilor Părinţi, preoţii – bodyguarzi au replicat: „Ce, sunt mai mari Sfinţii Părinţi decât mitropolitul nostru?”

Viaţa duhovnicească nu se desfăşoară concurenţial, după criterii stabilite la „olimpiada religiilor” sau la „cupa parohiilor” („discipline” incluse deja în programul de secularizare a Bisericii), ci tocmai invers: „Cine pierde, acela câştigă”. În Sfânta Scriptură, Mântuitorul spune: „Cel ce vrea să fie mai mare, să fie sluga tuturor”. Când Petru îl îndeamnă pe Hristos să scape de răstignire, cu alte cuvinte, să fie „isteţ”, să fenteze, El îi răspunde: „Înapoia Mea, satană, că nu cugeţi cele ale Dumnezeu, ci ale oamenilor”. Hristos-Dumnezeu nu a fost niciodată de partea „şmecherilor”, a celor ce se orientează, ci, pentru că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, neaparţinând celor tari, mari şi puternici, a arătat că singura cale nemincinoasă este a celor slabi, mici, căzuţi, răpuşi. Undeva Sfântul Apostol Pavel spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Cu alte cuvinte, când sunt în dezavantaj, când merg în pierdere, când nu reuşesc, nu izbutesc, nu mă descurc, abia atunci câştig, sunt în avantaj, reuşesc, izbutesc, mă descurc, abia atunci sunt mai mare!

Oare acesta e raţionamentul după care preoţii de la Sibiu afirmau că ierarhul e „mai mare decât Sfinţii Părinţi”? Ne îndoim. Dacă aşa ar sta lucrurile, adunarea de la Sibiu (şi altele de felul aceleia) nu s-ar mai fi ţinut, căci nimeni nu ar fi acceptat să participe la o mişcare având ideal principiul „când sunt slab, atunci sunt tare”. Ori noi ştim că toate adunările inter-religioase îşi propun să fie „tari”, fără a fi „slabe”. Deci cu nădejdea la avantaj, realizări, reuşite etc. faţă de necâştig, pierdere, dezavantaj, teamă şi disconfort. Nu întâmplător Sfinţii Părinţi contemporani înţeleg ecumenismul drept o mişcare antihristică, fiindcă nu îndeamnă la pierdere/dezavantaj civic, social, politic, ci la câştig/profit, culminând cu pierderi pe plan duhovnicesc. O inversare a valorilor în care ceea ce e nesemnificativ, secundar, mic, devine mare şi important, iar ceea ce este prioritar apare drept cantitate neglijabilă.

Astfel nu e de mirare că Antihristul va fi întronizat „cu participarea patriarhilor şi arhiereilor Bisericii” (Sfântul Lavrentie al Cernigovului) sau că în acea vreme „mulţi din episcopi vor trăda credinţa arătând (justificându-se) spre starea înfloritoare a Bisericii”, deoarece „El (Antihristul) va îngădui ca Biserica să existe permiţând să-şi ţină slujbele”, în schimb cerând îndeplinirea unei simple formalităţi: să fie recunoscut şi venerat drept „Fiinţă Supremă” (Sfântul Ierarh Ioan Maximovici). Însă aceste lucruri nu se vor întâmpla decât după ce „credinţa pravoslavnică va fi batjocorită (de către) arhiereii Bisericii lui Dumnezeu şi (de) alte feţe bisericeşti”, pe care „Dumnezeu îi va pedepsi greu” (Descoperire duhovnicească arătată Sfântului Serafim de Sarov).

Sfântul Ierarh Teofan de Poltava (+1940) care preciza (ca şi Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Sfântul Ioan Maximovici, Cuviosul Averkie Tauşev, Cuviosul Paisie Aghioritul etc.) că timpul care ne desparte de venirea Antihristului „se numără cu anii, fiind de cel mult câteva decenii”, arăta că între semnele caracteristice dinaintea acelor vremuri se vădeşte „decăderea morală şi religioasă a episcopilor”. Pentru aceea, spune ierarhul, „căderea episcopilor este înfiorătoare îndeosebi atunci când se îndepărtează de învăţăturile de credinţă”.

În virtutea celor de mai sus IPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului şi Feleacului, în pastorala Naşterii Domnului (2007) semnala:

„În saivanele Bisericii au intrat lupi. Cei mai mulţi sunt îmbrăcaţi în piele de oaie – atunci când nu pătrund într-o catedrală să jure îngenuncheaţi sub sabia lui Irod – iar datoria fiecărui păstor este să strige” (în Catedrala din Timişoara au intrat în chipul cavalerilor cruciaţi, în data de 16 iunie 2007, săvârşind ritualuri masonice, sub sabia nu a lui Irod, ci a lui Lucifer, desigur cu binecuvântarea ierarhului locului).

Acelaşi semnal îl trăgea cu o mie cinci sute de ani înainte Sfântul Ierarh Gură de Aur, prigonit de patriarhul Teofil al Alexandriei şi de alţi ierarhi, persecuţie în urma căreia a şi murit. Între sfinţii ierarhi, purtători de sfinţenie, prigoniţi de ierarhi însufleţiţi de duhul hulirii vieţuirii în Hristos amintim pe Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai şi San Francisco, Sfântul Arhiepiscop Teofan de Poltava, Arhiepiscopul Serafim Sobolev, Arhiepiscopul Averkie Tauşev, Arhiepiscopul Nectarie Konţevici ş.a.m.d. Între ierarhii români, chinuiţi de confraţi, amintim pe Gherasim Safirin, Gurie Grosu, Tit Simedrea. Poţi fi sfânt fără să fii episcop, mitropolit, patriarh, precum poţi fi sfânt având oricare din aceste grade ierarhice. Însă la fel de bine poţi fi ierarh fără să fii sfânt.

Părintele Dionisie Ignat din Sfântul Munte Athos spunea:

„Ce se zice astăzi (de către mai marii Bisericii, n. n.)? Arhierei erau şi ei (unii sfinţi , n.n.), arhierei suntem şi noi. Ei au făcut Sinoadele Ecumenice sub îndrumarea Sfântului Duh, astăzi putem şi noi schimba (din învăţăturile Bisericii n.n.), că tot arhierei suntem! Dar nu este aşa. Ei aveau sfinţenie şi simplitate duhovnicească. Avem noi aşa ceva astăzi? Mai greu!” (în Paraclisul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Colciu – Sfântul Munte Athos, 2004).

Un ierarh poate să aibă ca model vieţuirea lui Hristos şi a celor bine plăcuţi Lui, dar poate, totodată, conştient ori nu, să nu-i aibă pe ei model de viaţă, ci pe alţii: genii, savanţi, filozofi etc. Un astfel de ierarh poate avea multe însuşiri lăudabile, poate fi un om al vremii, înălţându-se cu mult deasupra mediocrităţii, însă nu poate fi sfânt. În cel mai rău caz poate fi slujbaş, lefegiu, birocrat supus comandamentelor vremii, credincios autorităţii de stat, dar nu sfânt. În particular, convingerile lui pot fi altele decât cele ale Părinţilor purtători de Hristos, osebindu-se chiar şi de creştinii de rând, de cei bine credincioşi. Acesta, în forul intim, poate fi necredincios, rău credincios, eretic, ateu, mason, politeist etc. (în chip inconştient) fără a impieta în vreun fel (văzut, sesizabil) asupra vieţuirii celor din jur. Dacă laolaltă cu cele enumerate ierarhul dovedeşte aptitudini manageriale, având o conduită morală ireproşabilă (nu e beţiv, hoţ, curvar etc.) mai mult, fiind iertător şi milostiv, păcatele de credinţă nu-i vor fi observate, iar dacă s-ar petrece un asemenea fapt societatea ar trece cu vederea, socotindu-le „mici” şi „neînsemnate”, în comparaţie cu meritele sociale. Un astfel de ierarh poate lua decizii necanonice, poate schimba rânduielile Bisericii, ignorând învăţăturile Sfinţilor Părinţi, poate preface mânăstirile în colhozuri, închinându-le scopurilor trecătoare, implementând în vieţuirea duhovnicească a eparhiei un duh sindicalist, fără a i se putea reproşa că păcătuieşte. În acţiunile acestui episcop poporul secularizat nu poate vedea niciodată un „păcătos”, cu atât mai puţin oamenii legii.

Lipsiţi de perspectiva sfinţeniei, încetând a mai tânji după cele veşnice ale „împărăţiei lui Dumnezeu care nu-i din lumea aceasta”, creştinii nu vor ezita să condamne pe cei care nu se supun „corectitudinii administrative”, instituite de ierarh, etichetându-i neascultători, răzvrătiţi, fanatici, indisciplinaţi etc. Pentru oameni, gradul, funcţia, poziţia socială sunt deasupra adevărului din care decurge sfinţenia. Pentru ei proiectele sociale, marile realizări, la îndemâna nu doar a sfinţilor ci şi a celor necredincioşi, pătimaşi şi făţarnici înseamnă mai mult decât vieţuirea întru adevăr şi sfinţenie.

Pentru Dumnezeu şi pentru de Dumnezeu purtătorii Părinţi toate cele ale lumii, oricât ar fi de „drepte” şi „corecte”, de plăcute, confortabile şi eficiente, chiar „poleite” cu creştinism, nu pot sta mai presus de adevăr, de virtuţi şi sfinţenie. Atât în societatea civilă (adică atee), cât şi în Biserică, în viaţa creştină „gradul” nu e mai important decât adevărul. Ca atare, ierarhul, stareţul, duhovnicul nu pot cere supunere/ascultare împotriva adevărului, căci nu are nici poruncă, nici îngăduinţă canonică pentru aceasta. Lor şi tuturor creştinilor Scriptura le spune: „Iubiţi adevărul, căci adevărul vă va face liberi”. Iar Adevărul este Hristos. Aşadar, ierarhul să ceară ascultare doar pentru Hristos, după Hristos, în Hristos.

*

Cuviosul Părinte Amfilohie din insula Patmos arată:

„Ascultarea, când o lipseşti de lucrarea cea ascunsă care e rugăciunea adresată Domnului nostru Iisus Hristos, nu are valoare. Şi comunismul impune ascultare faţă de ideologia lui şi ce valoare are?”

Părintele Arsenie Papacioc susţine acelaşi punct de vedere:

„Misiunea părintelui duhovnicesc este una singură, fără abatere, să-i ducă pe oameni la Hristos. […] Nu i s-a dat păstorului de suflete, preotului (nici ierarhului n.n.) puterea pentru deşarta mărire personală, ci ca să poarte cu inimă de părinte slăbiciunile fiilor duhovniceşti în chip egal, să sufere pentru ei în momente de căderi şi rătăciri de tot felul şi să ştie că „sufletele din mâna lui se vor cere la Judecată”, zice Sfânta Scriptură care nu se poate desfiinţa. Conducătorul de suflete să gândească smerit despre el, (despre) toiagul şi haina pe care o poartă, că cei care îl ascultă, îl ascultă pentru Hristos. Deci, ei tot ce fac, fac ca eroi ai lui Hristos, căci este o mare şi gravă rătăcire, ca şi cum ar zice că el este Cel ce este (adică Dumnezeu, n. n.)”

(în Nuanţe şi false nuanţe, Sophia, Bucureşti, 2007, p. 80, autor ierom. Benedict Stancu).

Cuviosul Gheron Iosif din Sfântul Munte Athos atrage atenţia asupra faptului că mai marii Bisericii în vremea noastră au schimbat menirea supunerii celei întru Hristos:

„Astăzi însă fiecare crede că îşi ia ucenic pentru ca să-l iniţieze în administraţie, cum să scoată bani sau să sape grădina sau să devină negustor sau să facă menaj în chilie. Noi însă spunem că astfel de lucruri nu este nevoie să se întâmple şi că singurul scop cu care merge ucenicul la părintele său şi face ascultare este următorul: pe de o parte, părintele, arzând de dragostea lui Hristos, să transmită talantul bogăţiei virtuţilor sale, iar ucenicul, dacă are lepădare de sine desăvârşită şi tăiere a voii, făcând ascultare deplină şi bucurându-se de har din partea părintelui său, atunci îşi va îndeplini (şi) toate treburile necesare din administraţie”

(op. cit., p. 82).

Părintele John Chryssavgis sesizează cu acurateţe contrafacerea ascultării:

„Există mentori duhovniceşti care le pretind fiilor şi fiicelor lor duhovniceşti o deplină şi necondiţionată ascultare. Absenţa smereniei îi determină să dorească să-i stăpânească pe alţii. Încercând să distragă atenţia de la faptul că urmăresc doar să-şi impună autoritatea, ei îşi justifică atitudinea necreştină făcând apel la spiritualitatea crucii („Rabdă, uite Hristos a fost nedreptăţit”, „Uite, vezi că nu eşti smerit”, „ia vezi că gândeşti prea mult şi intri în subtilitatea lucrurilor”, n. n.); în acest fel, o relaţie disfuncţională ajunge să fie explicată „logic” prin prisma „răstignirii voii proprii”, argumentul principal fiind că voinţa unui fiu duhovnicesc se cere biruită pentru ca acesta să se smerească, deoarece numai prin smerenie va putea evolua spiritual. S-ar putea replica: „Într-o asemenea situaţie cum s-ar putea verifica dacă mentorul duhovnicesc îşi menţine smerenia, lepădându-se de propria voie?” Tradiţia patristică identifică această încălcare a legilor duhovniciei, această constrângere a ucenicilor, de a-l asculta pe părintele duhovnic în condiţiile în care ascultarea devine o satisfacere a ambiţiilor personale ale acestuia, cu păcatul desfrânării. Sfântul Marcu Ascetul afirmă acest lucru fără echivoc: „Cel care amestecă în ascuns în poruncă voia sa este un desfrânat”. Dincolo de faptul că întrebuinţarea improprie a autorităţii duhovniceşti e o formă de desfrânare spirituală, ea este şi o formă de autism spiritual, oamenii şi lucrurile ajungând să fie percepute în funcţie de utilitatea pe care o au pentru aşa zisul mentor”

(op. cit., p. 82-84).

Cuviosul Paisie Aghioritul povestea despre un tânăr care a vrut să se aşeze într-o mănăstire, dar nu s-a odihnit acolo, deoarece multe lucruri nu erau potrivit rânduielilor Sfinţilor Părinţi. Când stareţul a vrut să-l oprească, zicând că „lucrurile se vor schimba” , tânărul i-a spus:

„Părinte, cum se vor schimba lucrurile? Ucenicul Bătrânului cutare este exact ca Bătrânul lui. Ucenicul cutăruia este exact ca acela. Atunci cum se vor schimba lucrurile?”

Şi adaugă Părintele Paisie:

„Când într-o mănăstire sau într-o obşte există un rău vechi şi ucenicii nu au neliniştea cea buna, se înveşniceşte o stare rea. În timp ce dacă există neliniştea cea bună la ucenici, atunci starea rea se poate schimba şi să se facă bună, în felul acesta se pot înveşnici şi binele şi răul”.

Cuviosul Părinte Cleopa precizează clar limitele ascultării:

„Ascultarea merge până la un punct, adică până la călcarea poruncilor lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Vasile cel Mare, fiindcă şi animalele ni se supun nouă fără cârtire, dar şi fără raţiune, însă omului i s-a dat minte pentru a se supune la cele ce i se cuvin spre mântuire şi nu la cele fărădelege”.

Precum observăm, în Biserică, supunerea, ascultarea nu se întemeiază pe relaţia juridică şef-subaltern. O astfel de supunere nu urmăreşte proslăvirea adevărului, ci orgoliul, capriciile, ignorând libertatea lăuntrică, duhovnicească a persoanei, transformând-o într-o sursă de exploatare şi profit. Din punct de vedere duhovnicesc, această supunere este păguboasă, chiar dacă administrativ se dovedeşte rentabilă, însă o astfel de ascultare nu sfinţeşte şi nu mântuieşte, fiindcă nu e după Dumnezeu.

Stareţul Efrem Katunakiotul face distincţie între ascultarea oarbă, neînţeleaptă, a începătorului şi ascultarea cu discernământ, întemeiată pe dreapta socoteală a monahului sporit:

„Ai văzut ce spune Sfântul Ioan Scărarul? A mers Stareţul la un începător şi i-a spus: – Cântă un cântec lumesc! – Să fie binecuvântat, a spus acela şi a cântat. Apoi a mers la altul care era de zece-cincisprezece ani călugăr şi i-a spus şi aceluia: – Cântă un cântec lumesc! Însă acela a spus: – Iertaţi, şi nu a cântat”.

Înţelegerea juridică, secularizată a supunerii în viaţa creştină adesea poate fi observată chiar la bunii creştini, la cei care îşi iau în serios vieţuirea duhovnicească. Aceştia, mânaţi de o evlavie „absolutistă” faţă de duhovnic, cu atât mai mult dacă este bătrân şi sporit ori dacă are vreo funcţie însemnată (fiind stareţ, exarh, episcop) nu se sfiesc să înfiereze atitudinile nu întotdeauna juste ale unor monahi prin remarci de felul: „Acela este un răzvrătit, se împotriveşte, nu face ascultare, tulbură obştea” etc., trecând foarte uşor peste faptul că nu stăpânesc toate datele problemei şi că eşecurile ori biruinţele în viaţa duhovnicească cel mai adesea nu intră sfera analizei logice, matematice. În ochii acestora monahul „neascultător”, pentru că a refuzat, a rămâne în continuare pe calea unică, general acceptată drept singura cale corectă, e căzut, pierdut, irecuperabil, un fel de al doilea Iuda, bun de pus în rând cu răufăcătorii, ori cu marii eretici ai istoriei. Chiar dacă nu a trecut la catolici sau la sectari (faţă de care creştinii sunt mult mai îngăduitori), chiar dacă a rămas monah ortodox având duhovnic ortodox, putându-se număra între mădularele Bisericii lui Hristos, „păcatul” său nu poate fi trecut cu vederea. Grav e că această mentalitate integrist-congregaţionistă este susţinută de păstori care, frustraţi prin sfidarea atotputerniciei lor, înfruntă astfel de situaţii nu întotdeauna într-o manieră duhovnicească, ci potrivit psihologiei şefului ultragiat.

În Biserică, manifestările sindicaliste au existat dintotdeauna. Şi din partea „şefilor” şi din partea „subalternilor”. Cum bine observa Dostoievski, omul a căutat dintotdeauna un idol, un model în faţa căruia să se supună, să-şi plece genunchii. Din model a făcut normă, lege inviolabilă, raportând faptele celor din jur la acela chiar dacă modelul nu întruchipa neapărat şi întotdeauna voia lui Dumnezeu, sfinţenia. Aşa au apărut obştile eretice, numite mai apoi culte, confesiuni ori „biserici” creştine.

Evanghelia povesteşte că la un moment dat între fiii lui Zevedeu se iscase o dispută cu privire la locul care se cuvenea fiecăruia în împărăţia cerurilor. Cu alte cuvinte, se străduiau în mod elitist să statueze clar, oficial, „importanţa” lor în împărăţia lui Dumnezeu, după tiparul împărţirii funcţiilor într-un partid. De aici se putea luneca extrem de uşor în atitudini de felul: „noi şi ceilalţi”, „ai lor” şi „ai noştri”. Sfânta Scriptură relatează un caz similar. Când Sfinţii Apostoli au ajuns cu propovăduirea lui Hristos între păgâni, aceia au început să-i preamărească pe dânşii, nu pe Hristos, ierarhizându-i statistic, potrivit cu înclinaţiile sufleteşti ale firii căzute: unii îl numeau „mai mare” pe Pavel, alţii pe ucenicul său Apolo, însă Apostolii i-au mustrat, precizând că Hristos, Acelaşi peste şi pentru toţi, „nu s-a împărţit”. Aceasta ar fi trebuit să fie lecţie pentru creştinii de mai târziu, care însă nu s-au înţelepţit. Ca atare, citim în vieţile Sfinţilor Trei Ierarhi că, după adormirea lor, peste ani, între creştinii din Constantinopol au apărut dispute cu privire la întâietatea ierarhilor înaintea lui Dumnezeu. În baza simpatiilor ori antipatiilor personale, judecând după criterii omeneşti, subiective, conform cu aşezarea duhovnicească lăuntrică, temeluită pe păreri şi închipuiri, creştinii au început a înălţa pe unii şi a coborî pe alţii, stabilind ierarhii valorice. Atunci Sfinţii Trei Ierarhi s-au arătat Sfântului Ioan, episcopul Evhaitelor, mărturisind că înaintea lui Dumnezeu s-au învrednicit de aceeaşi cinste şi, ca atare, poporul să nu pregete a-i prăznui deopotrivă.

În vieţile sfinţilor de la Mânăstirea Optina întâlnim un caz oarecum asemănător, astfel, Sfinţii Antonie şi Moise obişnuiau să-şi dea reciproc întâietate, încât deseori îşi trimiteau ucenicii de la unul la altul, fiecare socotind despre celălalt că e mult mai sporit duhovniceşte decât el însuşi. Aceeaşi frăţietate duhovnicească exista şi între Părintele Cleopa şi Părintele Paisie Olaru: nici unul nu se considera mai presus decât celălalt şi, ca atare, nici ucenicii nu se împărţeau pe „bisericuţe”, potrivit măsurii: „e de-al nostru”, „e în regulă”, „nu-i de-al nostru”, „vai de el!”

Din nefericire, creştinii de astăzi, constituiţi în grupări supercorecte, preferă un anumit separatism bisericesc, lipsindu-se de libertatea de odinioară. Dacă nu mergi la mânăstirea la care merge el, dacă nu te spovedeşti la duhovnicul la care se spovedeşte el, creştinul te socoteşte primejdios, chiar înşelat. Duhul corectitudinii legaliste te vrea pironit într-o matriţă anume, o matriţă duhovnicească pe gustul său, care pe tine te strâmtorează, te limitează duhovniceşte, nu te odihneşte, nu e pe sufletul tău cu nici un chip. Pe acest creştin nu-l interesează sufletul tău, nu vrea să ştie dacă duhovniceşte te vei bucura, dacă te vei simţi liber sau chinuit urmând îndemnurile lui, parcurgând traseul său duhovnicesc. Nu-l interesează nici neputinţele tale, lipsurile, nevoile şi păcatele tale, chiar complexele nelipsite firii umane: tot ce-şi doreşte este să intri cât mai repede în gruparea lui care, cu siguranţă, e cea mai bună, cea mai creştină, cea mai aproape de Hristos, mai mult decât oricare alta (vezi pilda „Vameşului şi a fariseului” din Sfânta Scriptură). Pe aceşti creştini nu-i va interesa vreodată ce gânduri porţi în inimă faţă de povăţuitorul duhovnicesc spre care te-ai îndreptat; dacă i te supui în silă ori de drag, dacă inima îţi înfloreşte când faci ascultare ori dacă, dimpotrivă, tânjeşte, nefiind întru supunere de fiu, ci de rob. Oameni ai faptelor exterioare, a căror împlinire juridică, legalistă pare suficientă a închipui părutul om duhovnicesc.

Împotriva acestui creştinism din afară au propovăduit mari părinţi duhovniceşti ai vremurilor noastre, între care Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Teofan de Poltava, Averchie Tauşev, Paisie Aghioritul, Serafim Rose etc. Relaţia părinte-ucenic nu este una instituţională şi, ca atare, nu poate fi circumscrisă creştinismului de grup, nu poate fi promovată…pe linie de partid, potrivit cu aspiraţiile creştinilor sindicalişti.

Părintele Nicolae Steinhardt spune:

„Proust zicea că prietenia este cel mai misterios lucru din lume. Relaţia avă-ucenic este şi ea un mister, aidoma prieteniei. Este, de altfel, un caz de prietenie. Între avă şi ucenic există, trebuie neapărat să existe, pentru ca să fie justificată întrebuinţarea cuvintelor avă şi ucenic, simţăminte de absolută încredere, fidelitate şi afecţiune. Asemenea simţăminte au existat în Evul Mediu şi între scutier şi cavaler, între vasal şi senior. Jurământul de fidelitate medieval apare în relaţiile avă-ucenic ca implicit, el nu e dobândit formal. […] Relaţia avă-ucenic este aceasta: nici tu teamă, nici tu bănuială, nici tu tulburare, nici groază, nici istovire, nici coşmar, ci numai încredere, seninătate, siguranţă şi dragoste. Ava trăieşte pentru ucenic şi ucenicul pentru ava. Bucuria unuia e fericirea celuilalt. Relaţiile dintre ei sunt chip îngeresc în sensul depărtării tuturor urâciunilor care întunecă viaţa oamenilor şi întreţin între ei uriaşele forţe defecte: invidia, neîncrederea, frica. Ei, acesta-i idealul! Desigur că în practică ava şi ucenicul sunt oameni şi uneori lucrurile şchioapătă. Dar ca în tot ce e omenesc, nu atât concreteţea cotidiană a trăirii e definitorie, cât modelul ideal”.

Dacă relaţia dintre duhovnic şi ucenic este nefirească, forţată, lipsită de sinceritate şi mai ales de dragoste, atunci aceasta trebuie să înceteze, părintele duhovnicesc blagoslovind ucenicul să-şi caute alt povăţuitor. Aşa e cinstit, aşa e creştineşte, indiferent de părerile celor din jur care, afectaţi, nu vor ezita să arunce anateme asupra celui ce a părăsit „partidul”.

Altminteri, ascultarea ucenicului va fi vicleană, făţarnică, politeţea lumească luând locul dragostei şi evlaviei. Formal, canonic o astfel de legătură înşelătoare nu are nici un cusur, este în regulă, mulţumind întru totul corectitudinea creştinilor legalişti. Însă adevăraţii creştini vor observa că ceea ce e mai important lipseşte: duhul, duhul lui Hristos, adevărul care sfinţeşte, fără de care fapta, litera, tiparul sunt moarte.

Despre adevărata şi falsa ascultare Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov spune:

„Este o închinăciune sfântă care vine din smerenie şi din cinstire faţă de aproapele, faţă de chipul lui Dumnezeu, faţă de Hristos, în aproapele; şi este o închinăciune stricată, interesată, care caută să placă oamenilor şi totodată urăşte oamenii, împotrivitoare lui Dumnezeu şi urâtă înaintea Lui; pe aceasta a cerut-o Satana de la Dumnezeul-Om, îmbiindu-L, în schimbul ei, cu toate împărăţiile pământului şi slava lor. Câţi oare sunt acum care se închină pentru a primi foloase pământeşti! Cei înaintea cărora se închină aceştia le laudă smerenia”

(Despre înşelare, Schitul Românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, p. 108).

Într-adevăr, oare smerenia, evlavia, ascultarea noastră faţă de anumiţi păstori sunt întrutotul duhovniceşti? Oare dacă nu vom trage nici un folos trupesc ori duhovnicesc, am rămâne la fel de prozelitişti pentru grupare (parohia, mânăstirea) „cea mai”? Mai mult, dacă acel părinte minunat, faimos, nemaipomenit ne-ar vorbi pe faţă, precum Sfântul Ioan Botezătorul iudeilor, spunându-ne adevărul despre noi înşine şi despre măsura creştinismului nostru, i-am rămâne la fel de credincioşi, lăudându-l în cele patru zări?

Se cuvine să ne întrebăm cu luciditate şi despre bunăvoinţa păstorului faţă de noi. Dând la o parte iubirea de sine care ne împiedică să vedem adevărul în ceea ce ne priveşte, ne întrebăm nu cumva suntem iubiţi interesat, „electoral”? Nu cumva cel ce te rabdă, îţi intră în voie, o face pentru a te stăpâni, transformându-te în clonă ideologică? Am văzut creştini care, din supunere fără discernământ, uitând că povăţuitorul oricât ar fi de „sfânt”, nu este lipsit cu totul de slăbiciuni omeneşti, se identifică orbeşte nu doar cu atitudinea duhovnicească a păstorului, ci şi cu opţiunile particulare, cu simpatiile şi antipatiile lui personale, subiective. Astfel, fără să se întrebe dacă ceea ce laudă ori detestă este just, dacă reflectă adevărul, fără să se întrebe dacă ceea ce îi place ori nu-i place e întru Hristos, ucenicii, inconştient, îşi însuşesc puncte de vedere străine temperamentului ori caracterului lor, doar pentru că sunt ale părintelui lor. De exemplu, este cu putinţă ca povăţuitorul să vadă anumite virtuţi la o persoană şi totuşi să nu fie aşa. Sau la o alta să nu vadă aproape nimic bun şi iarăşi să greşească. Ucenicul-clonă nu va ezita să se ralieze opţiunilor povăţuitorului, considerând că aşa îşi arată devotamentul, jertfelnicia faţă de duhovnic, refuzând să analizeze pentru a „nu judeca”. În viziunea neofitului, aceasta se numeşte „supunere absolută”, „ascultare desăvârşită”, „ca la Pateric”. Dacă acest ucenic ar lua aminte acum la câteva detalii, ar evita izbucnirea conflictelor ireversibile în viitor. Judecând obiectiv în anumite situaţii prezente, ar evita judecarea duhovnicului mai târziu.

Am cunoscut câţiva părinţi cu nume mari, care, deşi aveau dubii asupra alegerilor de moment, socotindu-le bune, credibile, ba chiar „semne de la Dumnezeu”, mai târziu retractau, observând că s-au înşelat. Se pune întrebarea: dacă ei, descoperind adevărul, s-au corectat, nu cumva ucenicii care au luat de bune erorile lor au rămas cu vechile convingeri? Nu cumva păstorul, intenţionat, a omis să-şi trezească ucenicii din beţia ascultării cu „pătura-n cap”? Gândul îmi spune că adesea lucrurile rămân confuze, în coadă de peşte, generând o oarecare stare concupiscentă, convenabilă amândorura, promiscuitate duhovnicească, exprimată de Hristos în cuvintele: „Se vor înşela unii pe alţii şi vor trăi”. Nu întâmplător Mântuitorul îi învinuia pe cărturari şi pe farisei că „înconjoară marea şi pământul pentru a afla prozelit iar când îl dobândesc, fac din el fiu îndoit al gheenei”.

Undeva, în învăţăturile Sfântului Nil Athonitul, există o relatare cu privire la un ucenic căruia bătrânul său îi îngăduia totul, numindu-l purtător de virtuţi, având către el o adâncă preţuire, dându-l drept pildă de aleasă vieţuire fraţilor din mănăstire. Dar, iată, că într-o zi, în vremea mesei de obşte, fratele cel ascultător, care murise cu câţiva ani înainte, apare înaintea tuturor cerând socoteală stareţului pentru sufletul său, după care, deschizându-se pământul, îl trase cu sine, pentru a vedea unde s-a sălăşluit în urma poveţelor sale. Iată ascultarea şi totodată povăţuirea sentimentală care prinde în mrejele ei păstori şi păstoriţi”.

Pr. Hristu ARON

(va urma)

• Articolul a aparut, in serial, in revista “Credinta ortodoxa”, editata cu mari eforturi de Dl. Ioan Enache, cu binecuvantarea PS Galaction, una dintre putinele reviste care tine sus steagul marturisirii credintei curate care mai subzista inca la noi si la care va recomandam calduros, cei care aveti posibilitatea si aveti dragoste de adevar, sa va abonati, pentru a sustine inca aparitia ei:

Abonamentele la revista „Credinţa ortodoxă” pentru anul 2010 se fac la preţul de 2 lei pe lună. Pentru abonaţii din Europa şi pentru cei din alte continente preţul este de un euro pe lună. Pentru a susţine apariţia revistei, aflată continuu în dificultăţi financiare, faceţi cât mai multe abonamente. Trimiteţi mandatul pe adresa: Enache Ioan, Calea Mărăşeşti, nr. 185, bl. E6, et. 2, ap. 7, Bacău – 600073, judeţul Bacău. Scrieţi limpede adresa dvs. şi menţionaţi perioada abonamentului.

Legaturi:

• Ascultarea, pretextele si abuzurile ei – parintele Savatie pune punctul pe I

• Sf. Ignatie Briancianinov: O VIAŢĂ DE ASCULTARE PE LÂNGĂ UN BĂTRÂN
• VIAŢA DUSA URMĂRIND SFATURILE DUHOVNICEŞTI

• ATITUDINEA FATA DE EPISCOPI SI CANOANE sau Despre falsificarea sensului ascultarii duhovnicesti

• Sfântul Maxim Mărturisitorul, nor călăuzitor în întunericul generalizat al apostaziei prin tăcere

• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE DESPRE RAPORTAREA LA DUHOVNICI SI LA AUTORITATILE DUHOVNICESTI SI DESPRE CALAUZIRE

• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate

• DE CARE PĂSTORI SA ASCULTAM? – Predica Arhim. IOIL Konstantaros la Pericopa apostolica a sarbatorii Sfantului Nicolae

• ARHIM.IUSTIN PÂRVU: TĂCERE ŞI MĂRTURISIRE

• Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste

• PS Siluan despre faptul ca ascultarea de duhovnic nu inseamna sclavie
• IPS AVERCHIE TAUSEV: TREI NIVELURI ALE APOSTAZIEI

• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului

• Ce este si ce nu este Biserica?
• CE SE INTELEGE PRIN ANTIHRIST?

• Supunerea noastra trebuie sa dovedeasca discernamant
• Sfantul Ioan Casian – o pilda despre dreapta socoteala in alegerea sfatuitorilor, despre deznadejde si despre compatimirea cu cei raniti de ispite si de patimi

“Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii”.

Naşterea din nou

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.

Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale, căci în rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.

Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinţei specifice condiţiei de izolare, dar adevărul este cu totul altul. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite, îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.

Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti.

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.

Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multă frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.

Valeriu Gafencu

Intre studenţii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul: înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Il chema Valeriu Gafencu.

Se născuse în Basarabia, în Ajun de Crăciun, la 24 ianuarie 1921. Tatăl lui, Vasile Gafencu, era intelectual şi luptase, ca deputat în Sfatul Ţării, pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară. Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie cu iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Insă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata Roşie. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

- Ce facem, tată? l-a întrebat.

- Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

- Tată!…

- Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Aşa se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi pentru soarta României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune.

Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Comunismul ameninţa lumea.

In aceste condiţii, Valeriu a aderat la organizaţia „Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare, nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german.

El avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual.

In cele mai intime fibre ale sufletului Valeriu năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea să stăruie în educarea tinerilor.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibrau însă înlăuntrul lui necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale.

Il înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Infrigurat deci, apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare.

In 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie.

In ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

In temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, însă curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică in latura sa duhovnicească.

Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. (…) Lectura lui se concentra mai ales asupra Sfintei Scripturi. In acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei.

Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăitor; fusese animat de creştinismul tradiţionalist, iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

Tânărul visător se întorcea cu grijă şi râvnă în sine însuşi. Descoperea lumea lăuntrică, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme, pentru a se putea dedica lucrării duhovniceşti. Abia acum înţelegea ce este naşterea din nou.

Tot căutând, într-o zi a căzut cu faţa la pământ, izbucnind în lacrimi şi spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieţii sale duhovniceşti. De aici înainte va trăi pentru a se curaţi lăuntric şi a se desăvârşi prin unire cu Hristos.

Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii.

(…)

Isihastul

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfatuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată”.

(din: Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006)

Legaturi:

• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU GAFENCU sau EVANGHELIA SCRISA IN DUH SI IN CARNE PANA LA ULTIMA SLOVA
• AVERTISMENTUL PROFETIC AL SFANTULUI INCHISORILOR, VALERIU GAFENCU: “Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”

• Picaturi sfinte din potirul lacrimilor Mult-patimitorului Valeriu, cununa noilor mucenici

• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU – OMUL IN CARE VIA HRISTOS

• Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu, in urma cu un sfert de veac

• Fericitul Valeriu in dialog cu prietenul sau, Ioan, despre pace, actualitatea crestinismului si criza lumii

• “OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI

• “Va veni o zi cand inima ta va canta rugaciunea” - MARTURII TUBURATOARE DESPRE HARISMA INAINTE-VEDERII SI DESPRE MINUNILE SAVARSITE DE FERICITUL VALERIU GAFENCU, MARTURISITORUL

• “Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu

• Ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu

• Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat

• Sfantul Valeriu Gafencu: FERICIREA CEA MAI MARE
• SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui… SI CATRE NOI TOTI!
• Sfantul Valeriu despre gandurile desarte privind casatoria
• Noi fragmente din scrisorile Cuviosului Valeriu Gafencu

• Filocalicul intemnitat – CUV. VALERIU DESPRE CURATIREA LAUNTRICA
• Valeriu Gafencu, de la abstractul idealismului la plinătatea sfinţeniei

• Sfinte lumini in intuneric
• Canonul si Acatistul Marturisitorilor Romani din inchisori - Corul de maici al Man. Diaconesti (de la OrtodoxMedia)
• VIDEO: Valeriu Gafencu – Sfantul închisorilor (documentarul “Noaptea patimirilor”)
• Sf. Mc. Valeriu Gafencu – la Radio Romania Actualitati la emisiunea “Semnaturi celebre” din 10.12.2009 (marturiile surorilor sale, Valentina si Eleonora, a pr. Mihai Lungeanu si a lui Ioan/Jenica Popescu):

“Va rog mult sa-L urmati, sa-L slaviti si sa-L slujiti. Sunt fericit sa mor pentru Hristos. Lui ii datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveti de purtat o cruce grea si o misiune sfanta. In masura in care mi se va ingadui, de acolo de unde ma voi afla ma voi ruga pentru voi si voi fi alaturi de voi. Veti avea multe necazuri. Fiti tari in credinta, caci Hristos ii va birui pe toti vrajmasii. Indrazniti si rugati-va! Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul. Nebunia credintei este putere dumnezeiasca, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrata, lucida si profund umana. Sa-i iubiti si sa-i slujiti pe oameni. Au nevoie de ajutor, caci dusmani pradalnici cauta sa-i insele. Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”

• Despre profilul duhovnicesc al Marturisitorului Valeriu, cititi, va rugam: Valeriu Gafencu: O LUMINA!

• Acatistul Sf. Mucenic Valeriu Gafencu (audio) – descarcati

• ACATISTUL NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, SFÂNTUL ÎNCHISORILOR (text)
• Rugaciuni catre Sfantul Valeriu si pentru proslavirea noilor mucenici
• Canonul si Acatistul Marturisitorilor Romani din inchisori - Corul de maici al Man. Diaconesti (de la OrtodoxMedia)

Minunea Maicii Domnului

La Craciun era destul de inviorat. In noaptea cantarilor ingeresti a compus un minunat colind al detinutilor din Targu-Ocna. In patul de alaturi isi dadea sufletul arhimandritul G. [parintele martir Gherasim Iscu, n.n] Venise in stare grava de la Canal, unde fusese unul dintre stalpii rezistentei. In seara aceea a Nasterii Pruncului Iisus el a fost luat la cer. A plecat neclintit in credinta. Neavand cu ce-l imbraca, caci rufele sale erau ude de transpiratie, Valeriu i-a oferit hainele lui si a pastrat pentru sine pe ale parintelui.

- Acestea sunt hainele mele monahale! A zis el emotionat. Cu ele sa ma inmormantati!

Noaptea aceea de Craciun nu o voi putea uita pana la sfarsit. Umblam necontenit de la un bolnav la altul, luandu-le pulsul si ingrijindu-i. Din cand in cand imi mai aruncam privirea si spre Valeriu. Era vesel, fericit inlauntrul sau, cu pleoapele lasate, cu capul plecat in piept. Nici el nu se putea odihni. Dupa ce mi-am terminat treaba, am simtit ca ma cheama din priviri, ca ma roaga sa ma duc la el. M-a privit cu o patrundere cum inca nu simtisem pana atunci. Si-a facut semnul crucii, apoi mi-a luat mana. Un fior adanc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobisnuit la el, caci in starea lui duhovniceasca putea ramane destins pana si in cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat sa trecem. Simteam ca are ceva sa-mi impartaseasca.

- Ioane, tu imi esti cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca sa-ti cer sfat, sa ma supun tie. Vrei sa ma asculti?

- Te ascult, am raspuns eu, dar nu stiu daca voi fi vrednic de increderea ce-mi arati.

Valeriu a plecat ochii si mi-a spus linistit:

- In noaptea asta am privegheat. Asteptam sa vina cantecul colindei mele. Doream sa fie foarte frumos. Il cantam in mine. Il desluseam din cerurile inalte din care cobora. Cam greu pentru mine, caci nu cunosc notele muzicale si trebuie sa o fac dupa ureche. Eram deci treaz, lucid si senin, cand deodata am vazut ca am in mana fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de intamplare, am ridicat privirea si la capul patului meu am vazut-o pe Maica Domnului, imbracata in alb, in picioare, vie, reala. Era fara Prunc. Prezenta ei mi se parea materiala. Maica Domnului era aievea langa mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul parea nesfarsit. Atunci Ea mi-a spus:

“Eu sunt dragostea ta. Sa nu te temi. Sa nu te indoiesti. Biruinta va fi a Fiului meu. El a sfintit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile intunericului cresc si inca vor mai inspaimanta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu asteapta pe oameni sa se intoarca la credinta. Azi sunt mai cutezatori fiii intunericului decat fiii luminii. Chiar de vi se va parea ca nu mai e credinta pe pamant, sa stiti ca totusi izbavirea va veni, dar ca prin foc si prin parjol. Lumea mai are de suferit. Aici insa e multa credinta si am venit sa va imbarbatez. Indrazniti, lumea e a lui Hristos!“

Apoi Maica Domnului a disparut si am ramas coplesit de fericire. M-am uitat in mana, dar nu mai aveam nici o fotografie.

Valeriu vorbea simplu, deschis, fara urma de parere de sine. Sufletul lui parea un potir din cel mai pur cristal, care se invrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit si pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea ca nu fusese o inselare. Ma simteam cumva si eu sfintit, innoit, participand la minune. Cu intensitatea cu care tasnesc intr-o astfel de imprejurare luminile launtrice, cu sfiala dar si cu convingere i-am spus simplu:

- Dumnezeu ne cerceteaza. Daca noi vom cadea, El va birui. Ne trebuie credinta, si acum putem avea mai multa. Sa ne rugam!

Am facut impreuna o scurta rugaciune. Si in tacerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au facut pentru o clipa scara catre cer.

(…)

Legamantul

Cu fiecare zi care trecea Valeriu se apropia de moarte. In ultimele luni de viata a fost vioi, bucuros, a scris poezii si ne-a vorbit cu insufletire.

In ziua de praznuire a Intampinarii Domnului din 1952 ne-a chemat, pe mine si pe Gheorghe [Jimboiu], si ne-a spus:

- Doresc mult sa slujim Domnului intru totul si intru toate. Suntem fiii Bisericii si nu ne vom desparti de ea. Se deschide o era noua in lume, care trebuie umpluta de duh, idei si activitati crestine. Crestinismul reinvie, dar sarcinile crestinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. De pe Golgota ne spune Domnul ca oamenii sunt liberi si sunt chemati la adevar prin jertfa. Dar pana la jertfa avem credinta, pocainta, lupta, indrazneala, infruntarea dusmanilor, insufletirea oamenilor, vestirea Evangheliei la cei saraci si oropsiti, propovaduirea Fericirilor si a Imparatiei lui Dumnezeu – toate aceste si altele sunt virtuti si metode pe care le descoperim in viata si invatatura Domnului. Imparatia lui Dumnezeu, daca nu incepe acum, nu va exista nici eshatologic; de fapt ea a inceput cu Hristos si se continua prin lucrarea Duhului Sfant. Exista o unitate si continuitate in lume si in viata, deci sa nu parasim nici un plan al existentei noastre, ci prin toate, in toate sa fim crestini. Dusmanii sunt multi, din afara si dinlauntru, dar sa nu uitam ca lupta noastra este cu incepatoriile si stapaniile intunericului. Lumea secolului nostru nu are nicaieri o infatisare crestina. Structura sufleteasca a omului “civilizat” este lipsita de Dumnezeu. Biserica [in sens strict institutional, nota noastra] nu are putere. Sunt deci de infruntat forte uriase, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reincrestina lumea. Insesi formele civilizatiei trebuie revazute, caci oamenii au pierdut si masura si tinta. Aici noi am redescoperit pe Hristos, Biserica si crestinatatea.

Cred ca e necesar sa ne legam a fi slujitorii lui Hristos si ai oamenilor. Nu putem sa ne multumim cu putin, trebuie sa nazuim totul in Hristos si El va implini toate prin cei ce-I slujesc. Purtam in noi o experienta atat de amarnica, incat am fost umpluti cu lumina. M-am rugat indelung inainte de a va vorbi si cred ca Dumnezeu m-a indemnat si m-a luminat…Va rog deci sa-mi spuneti daca vreti sa ne legam sa-L slujim pe Hristos in forma care aici ni s-a descoperit. Modul de organizare va veni in timp. E loc si pentru celibi si pentru casatoriti. Nu avem de la cine lua binecuvantare, dar o cerem de Sus. Sa ne rugam impreuna in aceasta zi, ca o fagaduinta facuta Domnului.

Valeriu rostea aceste cuvinte limpede si linistit, incat lasa impresia ca nu din el, ci de la Hristos veneau indrazneala si puterea cu care vorbea. Prevazatori datorita conjuncturii din temnita, am facut impreuna o foarte scurta rugaciune, prin care am pecetluit pe Hristos in sufletele noastre si peste viata noastra toata.

Am fost trei! Dintre ei am ramas in viata numai eu, caci Valeriu si Gheorghe s-au mutat la ceruri. Port aceasta uriasa si sfanta povara. Cred ca am trait numai pentru ca Dumnezeu are un rost cu mine ca slujitor al Lui. Sunt constient si responsabil pentru ceea ce scriu aici. Sunt in deplina pace sufleteasca, lucid mintal, lipsit de patimi si orgolii, smuls din teroare si panica, incat pot marturisi fara nici o umbra de modificare a realitatii.

Ma rog fierbinte lui Dumnezeu sa-mi ajute si rog pe oameni sa se opreasca o clipa din iuresul ametitor al vietii si sa cugete mai adanc la rostul lor.

“Se termina alergarea!”

Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainica bucurie launtrica. Chinul devenise mai bland. Inflorea pe fata lui un zambet aducator de lumina. Raspandea in jur un duh de pace adanca. Mergeam la el cu incredere si nadejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui si primeau putere si intarire.

In noaptea dinspre 18 februarie am fost intr-o stare de trezie, fara framantari, fara nelinisti, ci priveghind fara sa-mi fi propus acest lucru. Dimineata, cand temnicerul a deschis usa, eram deja imbracat. Am plecat linistit, chemat tainic de Valeriu. Simteam inlauntru ca ceva se petrece. Pe scari m-a intampinat un medic detinut, care mi-a zis:

- Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi se va sfarsi!

Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simtit nici durere si nici spaima, mi se parea ca totul e firesc si am raspuns:

- Stiu!

Cand am ajuns la usa camerei 4, Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat in piept, cu pleoapele lasate si zambea fericit, desi unde de durere inca ii mai brazdau fruntea. M-a simtit si a deschis ochii:

- Bine ai venit, a spus el. Azi sa stai langa mine. Se termina alergarea!

- Bine, Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.

- Sa ai grija sa se plineasca toate dupa cuviinta. In starea in care ma gasesc, eu pot uita ceva.

De fapt, el n-a uitat nimic, ci m-a purtat si pe mine pe cararile lui. Pe la ora noua a chemat preotul, s-a spovedit si s-a cuminecat, stralucind de bucurie.

Despartiri

S-a dus vestea printre detinuti ca va muri. In camera era atmosfera de reculegere. W., [pastorul Richard Wurmbrandt] care de obicei era in verva, acum se asezase mot in pat si, cu ochii plini de uimire, asista ca la o minune.

Prietenii au venit rand pe rand sa-si ia ramas-bun. Pana si “reeducatii” se imblanzisera si, impresionati, cautau si ei sa-l vada. Iar temnicerul, care exalta prin rautate, in ziua aceea s-a facut nevazut, incat nimic nu a tulburat atmosfera de pace si taina.

Valeriu isi pierdea puterile din ceas in ceas, dar sufletul ii era tot mai viu si mai tare. De cateva ori a cerut apa, de cateva ori m-a rugat sa-l masez pe spatele inconvoiat. A vorbit de mai multe ori si de tot atatea ori s-a odihnit cu capul plecat in piept. Cativa prieteni i-au cantat din melodiile sale. A ascultat si parca intruchipa el insusi cantecul. Apoi a multumit cu recunostinta baietilor.

- Sa dati slava lui Dumnezeu toata viata! Le-a spus el.

Unui tanar de o rara curatie i-a spus:

- Tu esti o floare! Daruieste tot parfumul sufletului tau Celui ce ti-a dat daruri atat de frumoase!

Altuia i-a spus:

- Nu te teme sa te incredintezi lui Hristos, caci toate nelamuririle tale vor primi raspuns si vei intelege viata si lumea in Duhul Sfant.

A venit si un poet si Valeriu l-a privit cu dragoste:

- Tu ai talent, inchina-l lui Hristos! E nevoie de o cultura crestina. Poetii au mari daruri si mari raspunderi. Slaviti-L pe Dumnezeu si toate lucrurile Lui!

Poetul a fost atat de emotionat incat n-a retinut ce-i spusese. Uimit, a iesit afara si m-a chemat, rugandu-ma sa-i repet cuvintele lui.

A venit si un medicinist protestant, care-l ingrijise in ultima vreme:

- Domnule doctor, va sunt recunoscator pentru dragostea cu care m-ati ajutat, l-a intampinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntari teologice. Sfarsitul vietii mele este o ultima marturisire ortodoxa. M-as bucura mult sa reveniti la Biserica cea adevarata.

De fiecare data cand incepea sa vorbeasca, Valeriu raspandea din el putere si asta ma misca. Harul era in el, iar eu ma impartaseam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu si fara intentie, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

A venit si W.[Wurmbrandt], plin de fior si evlavie, cum nu era el de obicei:

- Slava Domnului ca am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mantuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Iti multumesc pentru tot ce ai facut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor ramane fara rod, nici adevarul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iarta-ma pentru necazurile pricinuite. Roaga-te pentru mine, caci am nevoie de aceasta rugaciune. Doresc ca in Imparatia lui Dumnezeu sa intram pe aceeasi poarta!

Valeriu i-a raspuns:

- Ma bucur ca ne-am intalnit. Va inteleg framantarea, dar va rog sa veniti la Hristos ca Pavel, fara sovaiala, fara ocolisuri, fara rezerve. Sa-L rugam impreuna pentru pocainta si increstinarea poporului evreu. Nici un neam din lume si in primul rand ei nu au mantuire decat in Hristos. Harul Domnului sa va aduca la Adevar!

W. era adanc miscat. S-a inapoiat in patul lui si a continuat sa-l priveasca pe Valeriu.

Pe la ora zece a sosit vizita medicala. Era o doctorita cu suflet bun, pe care insa nu avea voie sa si-l deschida fata de noi. L-a privit pe Valeriu si a inteles ca sosise ultima zi. Era vadit impresionata. Valeriu i-a spus:

- Va multumim pentru tot ce faceti pentru noi. Poate ca maine va lipsi inca unul din camera 4. In masura in care puteti, va rugam sa obtineti aprobarea ca in aceasta camera sa existe o lumina pe timpul noptii.

- Lasa tu lumina! S-a rastit un sanitar politruc.

Valeriu i-a zis si lui:

- Nu va suparati, dar aceasta rugaminte v-o adresam si dumneavoastra, caci si dumneavoastra va obositi ingrijindu-va de soarta noastra. Va multumesc!

“Sa duceti duhul mai departe!”

Era tot mai epuizat. Gatul nu putea sa mai sustina capul, deci l-am sprijinit eu cu mana. Am trait atunci sentimentul ca se dezvaluie tainele creatiei, ca talpile picioarelor aveau sub ele un fel de panza care ma sustinea, iar sufletul a avut sentimentul plinitatii. Am fost atat de fericit in orele acelea, incat niciodata nu le voi uita. Si in vesnicie nu-mi doresc o stare mai inalta decat aceea, caci atunci eram plin, deplin fericit. Cred ca Hristos era prezent in Valeriu. Numai asa pot explica starea lui de har, cat si uimirea mea si a prietenilor care au participat la acel moment.

Cu ultimele puteri, Valeriu mi-a spus:

- In primul rand gandul si sufletul meu se inchina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Va rog mult sa-L urmati, sa-L slaviti si sa-L slujiti. Sunt fericit sa mor pentru Hristos. Lui ii datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveti de purtat o cruce grea si o misiune sfanta. In masura in care mi se va ingadui, de acolo de unde ma voi afla ma voi ruga pentru voi si voi fi alaturi de voi. Veti avea multe necazuri. Fiti tari in credinta, caci Hristos ii va birui pe toti vrajmasii. Indrazniti si rugati-va! Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul. Nebunia credintei este putere dumnezeiasca, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrata, lucida si profund umana. Sa-i iubiti si sa-i slujiti pe oameni. Au nevoie de ajutor, caci dusmani pradalnici cauta sa-i insele. Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!

Din cand in cand se oprea pentru a-si reface puterile.

- Va multumesc din suflet pentru tot ce ati facut pentru mine. Rog sa ma iertati… Sa ma ierte orice om fata de care am gresit cu ceva… gandesc cu multa dragoste la mama si surioarele mele. Doresc sa mearga pe calea Domnului. Va rog sa aveti grija de ele… Testamentul meu este cuvantul de azi. Crestinatatea trebuie sa puna un inceput nou, mai curat, mai aproape de adevar… Rog oamenii politici crestini sa ia seama la Hristos si sa urmeze invataturile Sale. Ei sunt incarcati cu foarte mari raspunderi…

Trecuse de ora doisprezece. Afara ningea cu fulgi mari, catifelati, care se zbenguiau in vazduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via si se stingea in acelasi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund miscat.

- Ioane, a zis el, sa duceti duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauza indelungata. S-a congestionat putin la fata si apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut sa mai rosteasca:

- S-a sfarsit!

A ridicat ochii albastri la cer si am vazut cum se descopereau in ei minuni tot mai adanci, tot mai uimitoare. Totul era facut din lumina nepamanteasca, dar real, un fel de realitate desavarsita, a carei vedere te face fericit. Plangeam in hohote.

Si-a dat sufletul catre orele 13, in ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins a vesteasca. Lacrimile mele au incetat.

Fara cruce, fara nume….

Valeriu era frumos, mai frumos ca oricand. Am stins lumanarea mica ce fusese aprinsa in ultimele lui minute de viata, (Am uitat sa spun ca in ziua aceea, pe la orele noua, l-a chemat pe preot si s-a cuminecat stralucind de bucurie). L-am imbracat. In gura i-am pus o cruce mica de argint, pe care reusise sa o salveze din toate perchezitiile.

- Sa mi-o puneti in gura, pentru a fi recunoscut! Spusese el.

A sosit targa. Toti detinutii se aflau in curte, in asteptare. Cand am trecut cu el catre poarta, ne-am oprit, iar ei s-au descoperit si s-au inchinat. L-au luat in primire doi detinuti de drept comun, care aveau misiunea inmormantarilor.

Doua zile a fost tinut in curtea mare, sub zapada si a fost ingropat noaptea. O parte din lucrusoarele lui le-a luat temnicerul, dar multe au fost pastrate de prieteni ca amintire.

La mormantul lui nu a fost pusa nici o cruce si nici nu i s-a scris numele nicaieri.

El a ramas viu si prezent intre noi. Multi l-au visat in zilele urmatoare. Vestea despre viata lui a strabatut toate temnitele si multi il pomenesc cu evlavie. Amin!

*

Ne-a iubit prea mult

ca sa moara.

El doar a plecat.

(F. Strejnicu, Valeriu Gafencu – Comemorare III)

(Ioan Ianolide, “Intoarcerea la Hristos“, Editura Christiana, Bucuresti, 2006)

Va invitam sa cititi si:

• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU – OMUL IN CARE VIA HRISTOS

• Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat

• Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu, in urma cu un sfert de veac

• Fericitul Valeriu in dialog cu prietenul sau, Ioan, despre pace, actualitatea crestinismului si criza lumii

• “Va veni o zi cand inima ta va canta rugaciunea” - MARTURII TUBURATOARE DESPRE HARISMA INAINTE-VEDERII SI DESPRE MINUNILE SAVARSITE DE FERICITUL VALERIU GAFENCU, MARTURISITORUL

• “Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu

• Ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu

• Sfantul Valeriu Gafencu: FERICIREA CEA MAI MARE
• SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui… SI CATRE NOI TOTI!
• Sfantul Valeriu despre gandurile desarte privind casatoria
• Noi fragmente din scrisorile Fericitului Valeriu Gafencu
• Filocalicul intemnitat – CUV. VALERIU DESPRE CURATIREA LAUNTRICA
• Evanghelia vie din inchisorile comuniste
• “OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI
• Valeriu Gafencu, de la abstractul idealismului la plinătatea sfinţeniei

• Sfinte lumini in intuneric
• Marturii ale fostilor camarazi de suferinta
• Valeriu Gafencu – scrisori catre cei dragi
• Poezii de Valeriu Gafencu
• VIDEO: Valeriu Gafencu – Sfantul închisorilor (documentarul “Noaptea patimirilor”)
• Sf. Mc. Valeriu Gafencu – la Radio Romania Actualitati la emisiunea “Semnaturi celebre” din 10.12.2009 (marturiile surorilor sale, Valentina si Eleonora, a pr. Mihai Lungeanu si a lui Ioan/Jenica Popescu):

***

• A aparut cartea cuprinzand Acatistul Marturisitorului Valeriu Gafencu
• Ascultati Traiesc flămând (Dor) pe versurile lui Valeriu Gafencu cantat de maicile de la man. Diaconesti
• Ascultati predica parintelui Gheorghe Anitulesei despre Valeriu Gafencu
• Documentar video produs de TVR international despre Valeriu Gafencu
• Cartea coordonata de parintele Moise Iorgovan:

• IMPORTANT: “Cand ma necajesc, degrab ma auzi…”

(…) Postul Pastelui incepe, de fapt, de la vecernia din aceasta Duminica. Aceasta slujba unica, atat de adanca si frumoasa, lipseste din atat de multe biserici ale noastre. Totusi nimic nu destainuie mai bine “tonalitatea” Postului Mare in Biserica Ortodoxa; nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda catre om.

Slujba incepe cu o vecernie solemna, cu slujitori imbracati in vesminte luminoase. Stihurile care urmeaza Psalmului “Doamne strigat-am catre Tine…” anunta venirea Pastelui si, dincolo de Post, apropierea Pastelui! (…)”

• Prochimenul cel Mare din Vecernia Iertarii, “Sa nu intorci fata ta…” (mp3)

• Cu noi este Dumnezeu!
• Doamne al Puterilor, fii cu noi!
• Suflete al meu, pentru ce dormi?

• Canonul Sf. Andrei Criteanul cantat de Parintii si corul psaltic de la Manastirea Radu-Voda, Bucuresti;

• Canonul Sf. Andrei Criteanul cu fragmente din Pavecernita Mare in versiunea Man. Stavropoleos, Bucuresti

• Roman Melodul – Liturghia Darurilor mai inainte sfintite

• Manastirea Parva – Din Postul Mare si alte cantari frumoase
• Psalt Sebastian Heltianu – Miluieste-ma, Dumnezeule
• Usile pocaintei – Corul Anghelos

“Piotr, inima mea dulce,

Cat de mult s-a bucurat bunelul tău de scrisorica ce mi-ai trimis-o… Fiecare scrisorica în care ii spui bunelului ca eşti bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, în care se vede ca ai harul în inimioara ta şi ca acolo se aude o cantare de slăvire lui Dumnezeu, acea scrisorica este o bomboana pe care tu o dăruieşti bunelului, aşa să ştii. Si ştii ca buneilor le plac dulciurile cu ciocolata…

Piotr, dragul bunelului drag, am ajuns la porţile Postului Mare, cum tu spui. Fericitul vlădică sfânt Luca al Crimeei avea chiar o carte de predici cu acest nume; s-a tipărit la noi în Rusia, acum vreo doi ani în urma.

Postul cel Mare… Ce pot eu să mai spun, inima mea dulce, decât ca este o multdorită vreme de curăţire, o multiubită petrecere în înfrânare nu numai de la mâncăruri dar mai cu seama de la tot ceea ce este lumesc şi nepotrivit lucrării noastre duhovniceşti.

In aceasta vreme, dragul bunelului drag, se cere mai multa seriozitate, mai multa privire înlăuntrul nostru şi mai îndelung a gândi la moarte.

Postul cel Mare este un drum spre Golgota, copile drag. Si tu, dragul bunelului drag, şi eu şi îngeraşii mei dragi, cu toţii ne reamintim acum ce cruce am luat. Cu toţii ne vedem acum, în Post, ca fiind în drum spre Golgota, cu toţii ne vedem aşa cum ar trebui să ajungem în viaţă noastră, la un moment dat: răstigniţi! Da, răstigniţi! Nu ne place acest lucru, şi vrem a ne face viaţă plina de drăgălaşenii, mai cu seama lumenii… Dar nu e aşa; drăgălaşeniile ce le căutăm, vedem ca se prefac în cele din urma în amăreli din cele mai amare. Căci sunt lucruri de mana şi de minte omeneasca! Numai ceea ce vine de la Dumnezeu, ca binecuvântare, aceea nu se preface intr-o amăreală, ci intr-o tot mai dulce iubire, intr-o tot mai scumpa dragoste.

Nu ne place să ne răstignim, cu Domnul? Nici nu vom învia, atunci, dimpreună cu El!

Nu ne place să ne luam crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Vom suferi şi vom plânge, negăsindu-ne drumul în viaţă.

Dar care este crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Si care este drumul nostru în viaţă? Oh, copile drag, Piotr, lucrurile sunt atât de simple, atât de simple… Drumul nostru în viaţă îl vom vedea clar, limpede, desluşit, abia atunci când ne vom încredinţa deplin Domnului, din tot cugetul, cu toata fiinţa noastră.

“Fiule, da-mi inima ta” şi toate vor începe atunci să se lămurească. Dar nu deodată, ci tot cu răbdare.

Dar lumea nu înţelege aceasta. Duhul lumii de azi este potrivnic lui Dumnezeu.

Şi spun aceasta, copile, cu lacrimi, pentru lumea aceasta care s-a îndepărtat atât de Dumnezeu…

Copile, am sa-ţi spun nu o taina, ci un lucru adânc pe care as vrea sa-l pui la inima ta, insa să nu-l comentezi cu mulţi: Domnul ar vrea ca toţi să fie monahi! Atât de mare este dorirea Domnului ca noi să I ne dăruim în totalitate, ca Domnul cearcă prin toate mijloacele, în toata viaţă noastră, să mişte cumva inima noastră, să o înmoaie, să ne arate cumva cat de plăcută este rânduiala monahiceasca. Domnul, El, Făcătorul cerului şi al pământului însetează după petrecerea noastră împreună cu El. Si nu poţi petrece cu El şi prins de grijile lumii şi de toate risipirile veacului. Da, El însetează ca toţi să fie monahi, pentru ca El tot este Iubire şi un monah are înscris în inima să cu litere de foc:

Vreau să fiu tot numai iubire, pentru Tine, Doamne!

Oamenii, insa, nu înţeleg toţi aceasta, dar Domnul tot ii iubeşte. Oriunde s-ar afla omul, bietul om, pe orice treapta de cădere s-ar afla el, Domnul tot îl cheamă spre o vieţuire fără de păcat în Biserica Sa.

In inima ta dulce, Piotr, copile, bunelul a citit acestea dintru începutul corespondentei noastre:

Vreau să fiu tot numai iubire pentru Tine, Doamne!

Acestea sunt litere ale Duhului, litere pe care numai Domnul le sapa în inima omului, aşa cum oarecând le-a săpat lui Moisi pe tablele de piatră, în Sinai. Aşa cum degetul lui Dumnezeu s-a atins de acele table de piatra, săpând poruncile, aşa degetul lui Dumnezeu se atinge de inima noastră acoperita de păcate şi o curăţeşte, o limpezeşte, o străluceşte ca pe o oglinda şi ii înscrie în adâncul ei: “Iubire”. Aceasta se întâmpla cu toţi cei ce vin la monahiceasca viaţă, “răniţi ” de aceasta desăvârşită Iubire…

Tu acum înţelegi, Piotr, cat de dulce e vieţuirea în contemplarea lui Dumnezeu. Cat de cereşti, cat de nebănuit de dulci sunt lacrimile cele ce vin din mângâierea lui Dumnezeu. Mai cu seama lacrimile cele ce vin când undele smereniei ne cearcă ţărmurile sufletului nostru, ne uda pământul însetoşat vremelnic din pricina neplecării noastre sub mana lui Dumnezeu, a învârtoşării inimii noastre. Lacrimile şi harul ce-l aduc ele, sunt copile, înfăţişate ca-ntr-o ghicitură, de mana cea cereasca ce le-a dat-o Domnul să mănânce în pustie, evreilor.

Postul, dragul bunelului, vremea morţii şi neapărat a Învierii.

In aceasta vreme a Postului şi tu îţi vei lua o cruce. Si tu vei pleca pe un drum, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu răbdare, cu gânduri line, fără teama, fără temeri, căci doar te duci în casa Domnului, cu EL să petreci şi astfel, cu mila Domnului, să mântuieşti şi pe alţii. Chiar daca ei, dintr-o data, nu vor înţelege ca prin tine se pot mântui şi ei, şi cu toţi, prin Hristos, Domnul.

Piotr, ai să vezi, ispitele de care te temi mai mult, se vor dovedi fum şi pulbere în vânt. Doar vrăjmaşul ne mai înspăimânta cu ele şi ni le vantura prin fata ochilor.[...]

Iar a vorbit bunelul cam mult.

Se vede ca ceaiul de azi a fost mai “tare” decât cel de ieri. Poate îngeraşii mei dragi “au scăpat” în el mai multa dragoste, da, da, dragii bunelului dragi.

Piotr, cu inima uşoară să intri în acest Post!

Va îmbrăţişez cu dragoste, dorind de a voastră mântuire…

+Selafiil

P.S. Piotr, dragul bunelului drag, mergi la Canonul Sfântului Andrei Criteanul, daca programul iti îngăduie. Daca nu îngăduie, fa orice ca să iti îngăduie acest program, să faci un lucru de care numai în Postul cel Mare te îndulceşti – participarea la Canonul Sfântului Andrei…”

Cititi si:

• Cuvant al Sfantului Luca, Arhiepiscopul Simferopolului si al Crimeei, la Duminica Iertarii (AUDIO) – despre post, iertare si trezire
• Cuvant foarte puternic si trezitor al Sfantului Teofan Zavoratul la Duminica iertarii (AUDIO)

• Alt cuvant de trezire si de imbarbatare al Sfantului Teofan Zavoratul la DUMINICA IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI SI LA INCEPUTUL POSTULUI MARE
• DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA? – parintele Rafail Noica
  
• La ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?

• CUVANT VIU SI LAMURITOR DESPRE SENSUL, FOLOSUL SI MASURA POSTULUI de Ieromonahul Ioan Buliga
• Sfantul Simeon Noul Teolog: POSTUL SI BINEFACERILE LUI
• Cum sa luam Postul in serios in lumea noastra?
• “…. NUMAI CU POST SI CU RUGACIUNE”
• “STILUL DE VIATA” AL POSTULUI
• Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul si intrarea in duhul Postului Mare
• Liturghia Darurilor mai inainte sfintite

• Intrarea in Postul cel Mare. Chemare spre pocainta

• “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
• Pregatirea pentru Taina Spovedaniei

***

• SCRISORI INEDITE SI PROOROCESTI (catre Parintele Selafiil!) ALE SFANTULUI IERARH LUCA AL CRIMEEI:“Cand Biserica nu va mai fi prigonita se vor pregati toate pentru imparatia antihristului”
• Nasterea unui sfant in imparatia vesnica: Fericitul Batran Selafiil din Siberia. “SUNT VREMURI DE MARTURISIRE. SA NU PRIMITI SA FITI AI ALTCUIVA!”
• Epistola unui sfant contemporan: “PREGATITI-VA, DRAGII BUNELULUI, PREGATITI-VA…”

• Din scrisorile Staretului Selafiil din Tomsk (Siberia): “CUM NE VOM MANTUI NOI?”

• “O, CATA BUCURIE ATUNCI CAND NE BATE HRISTOS LA POARTA INIMILOR!”- Din scrisorile Cuviosului Selafiil (siberianul)