In postul Craciunului, cei 400 de copii si batrani, ingrijiti de parintele Tanase la Valea Screzii, in Prahova, trec printr-o grea incercare. Un incendiu devastator i-a inspaimintat pe toti, in zori.

Flacarile au izbucnit in apropierea dormitoarelor pentru cei mici si au mistuit in cateva ore depozitul cu alimente, cantina, clubul si o cladire in care se aflau acte, carti si calculatoare. Alaturi de pompieri, au sarit in foc si oamenii din sat.

Incendiul a izbucnit la 4 dimineata, se pare de la un calculator.

In cateva minute prima cladire, construita acum 10 de ani de Parintele Tanase, era in flacari. Ingrijitorii din tabara, fosti copii crescuti aici, au alergat sa-i scoata pe cei mici din dormitoare.

Satenii din jur au vazut flacarile si au sarit cu totii, in ajutor. Dar parca si vremea s-a impotrivit: a fost ceata deasa, iar pompierii n-au putut goni cu masinile pe sosea, cand s-a dat alarma. Patru echipaje au ajuns cand flacarile erau imense, iar mansardele – cenusa…

Militarii au recuperat doar cateva conserve cu fasole si bulion.

Copiii insa trebuie hraniti: bucatareasa taberei din Valea Screzii s-a apucat sa le faca de mancare, la pirostrii, pe malul raului.

Insa familia cea mare, poate cea mai mare din Romania, trebuie sa-si reia viata mai departe.

“Copiii au mers la scoala, isi fac temele, speram sa depasim momentul cu sange rece”, spune ionut Mavrichi, ginerele preotului Nicolae Tanase.

Pagubele trec de 800.000 de lei si din pacate nicio cladire nu era asigurata.

• Gandul: NOAPTEA ÎN CARE AU ARS PODOABELE DE CRĂCIUN. Reportaj din tabăra unde părintele Tănase îngrijeşte sute de copii necăjiţi. VIDEO

Luni seară, cei peste 100 de copii adăpostiţi de părintele Tănase, în aşezământul de la Valea Screzii, au luat cina, şi-au băut compotul de pere, şi-au spus rugăciunea de seară, care să îi apere de relele de peste noapte. În clubul de joacă de deasupra bucătăriei au rămas la uscat decoraţiuni din gips făcute de mâini mici de copii, pe care voiau să le vândă duminică, la Bucureşti. Patru ore mai târziu aveau să se trezească speriaţi. Clădirea în care se aflau bucătăria, sala de mese şi clubul de joacă era în flăcări. Cu decoraţiuni de Crăciun, cu jucării, cu cărţi, cu farfurii cu tot. Era 4 dimineaţa.

“Toţi copiii afară!”, a fost strigătul care s-a auzit în vale. Erau vocile înspăimântate ale femeilor care au grijă, în ture, de copii şi cărora aceştia le spun “mama” sau “doamnă”.  În câteva minute, cele două case de lângă clădirea în flăcări s-au golit. Copiii au fost duşi la loc sigur, într-o casă departe de incediu. Alexandra, o fetiţă tunsă scurt, ca un băiat, a luat-o în braţe pe o alta, de doar un an şi zece luni. Iar gestul copilei de 11 ani avea să se multiplice, la o altă scară.

Pompierii au venit după o oră. “Parcă arunci benzină, nu apă”

180 de persoane locuiesc în tabăra de la Valea Screzii, aflată în administrarea preotului ortodox Nicolae Tănase. Majoritatea “locatarilor” sunt copii fără părinţi, copii daţi în plasament sau copii care locuiesc cu mamele lor aflate în dificultate. Mai nou, la Valea Screzii au început să fie găzduiţi şi bătrâni cărora nu le-a mai rămas nimic. Părintele Tănase mai are grijă de circa 200 de persoane în tabăra de la Valea Plopului, aflată într-o localitate învecinată.

“Am auzit că sunt copii şi mi-a sărit inima. Nici nu ştiu când am intrat în pantaloni şi din pantaloni în bocanci. Şi m-am dus acolo“, povesteşte pentru gândul Florin Ceapă, un muncitor care dormea într-o rulotă din tabăra Valea Screzii. Spre norocul tuturor, înăuntru nu erau copii. Însă erau butelii. Împreună cu mai mulţi, a încercat să spargă una dintre uşi. Nu au putut, aşa că bărbatul a spart un geam şi s-a tăiat la mână. Era geamul de la cămară. Un lanţ uman s-a format cu repeziciune. “Prima dată am scos toate produsele inflamabile, inclusiv detergenţii”, spune pentru gândul Ionuţ Mavrichi, ginerele preotului Tănase. El este unul dintre adulţii care la 4 dimineaţa dădeau din mână în mână bax-uri cu apă, scutece pentru copii, cutii cu alimente, sucuri, haine, jucării şi covoare.

Unii mai vânjoşi au intrat în casa care ardea şi au scos frigiderul şi o ladă frigorifică. “Unde sunt, mă, pompierii, că i-am sunat de o oră”, se întrebau oamenii simţind că pierd lupta cu flăcările. Unii aruncau găleţi cu apă dintr-un pârâu aproape secat ce trecea prin spatele casei, de parcă încercau să stingă un vulcan cu un pistol cu apă: “Parcă arunci benzină, nu apă”, spuneau cu năduf. Între timp au venit şi pompierii. Cu greu, întârziaţi de drumul prost şi de ceaţa deasă. Cu toate eforturile lor, au putut ajunge doar la o parte din bunurile vitale pentru supravieţuirea celor peste 180 de copii, lăuze, mame aflate în dificultate şi bătrâni găzduiţi în tabăra pe care părintele Nicolae Tănase a ridicat-o în satele Valea Plopului şi Valea Screzii. Aici a construit pentru nevoiaşi 17 case. Cea care ardea a fost chiar prima dintre ele. Adăpostea birourile administrative, clubul copiilor, cămara, bucătăria şi sala de mese.

“Etajul îl contruisem anul ăsta, iar sala de mese avea doar un an”, spune cu tristeţe Ionuţ Mavrichi. “Am simţit disperare când am văzut cum ard toate“. Privind resturile de cărămidă şi fier carbonizat, măsoară pagubele: în jur de 800-900.000 de lei, la o primă apreciere, echivalentul a 200.000 de euro. Focul s-a aprins de la supraîncărcarea instalaţiei electrice, dacă e să-l asculţi pe căpitanul Mihai Divoiu, de la ISU Prahova. “Instalaţia electrică s-a supraîncălzit şi a luat foc. Focul s-a propagat cu rapiditate şi a existat pericolul ca acesta să ajungă la casele învecinate, unde locuiau copiii”, a declarat Divoiu, pentru gândul.

Marţi dimineaţă, copiii au plecat la şcoală

În Valea Screzii, focul a ars până dimineaţa târziu. Cum mult înainte ca pompierii să fi terminat de stins pe deplin incendiul, copiii şi-au pus ghiozdanele în spate şi au luat-o încet spre şcoală, ca într-o zi obişnuită. “Când i-am văzut uitându-se lung înspre ceea ce a fost odată bucătăria şi clubul de joacă, mi s-a frânt inima”, a spus Mavrichi. La amiază, când pompierii şi oamenii din vale încă aruncau resturile carbonizate ale casei, una dintre fiicele preotului, Gabriela, îi îndemna pe cei care lucrau: “Părintele vrea să curăţăm locul până diseară!”.

Ca să înceapă reconstrucţia.

Pentru cei care vor sa-i ajute pe copiii de la Valea Plopului si Valea Screzii:
Contact: Preot Nicolae Tanase – Parohia Valea Plopului, Com. Posesti, Jud. Prahova cod postal: 107440.

traseu: Ploiesti – Valenii de Munte – Valea Plopului

CONTURILE CORECTE SI COMPLETE UNDE SE POT FACE DONATII PENTRU ASEZAMANTUL PARINTELUI TANASE:

RON
Titular cont Parohia Valea Plopului, judetul Prahova cod fiscal 7250 870
Nr .cont bancar 2511.A01.0.1184771.0211.ROL.1
BCR Sucursala Vălenii de Munte
Cod IBAN RO94 RNCB 0211 0118 4771 0001
Codul băncii 53940
Codul Swift RNCBROBU
Numele băncii Banca Comercială Română
Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

EUR
Titular cont Parohia Valea Plopului, judetul Prahova cod fiscal 7250 870
Nr .cont bancar 2511.A01.0.1184771.0211.EUR.3
BCR Sucursala Vălenii de Munte
Cod IBAN RO40 RNCB 0211 0118 4771 0003
Codul băncii 53940
Codul Swift RNCBROBU
Numele băncii Banca Comercială Română
Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

USD
Titular cont Parohia Valea Plopului, judetul Prahova cod fiscal 7250 870
Nr .cont bancar 2511.A01.0.1184771.0211.USD.2
BCR Sucursala Vălenii de Munte
Cod IBAN RO67 RNCB 0211 0118 4771 0002
Codul băncii 53940
Codul Swift RNCBROBU
Numele băncii Banca Comercială Română
Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

CAD
Titular cont Parohia Valea Plopului, judetul Prahova cod fiscal 7250 870
Nr .cont bancar 2511.A01.0.1184771.0211.CAD.8
BCR Sucursala Vălenii de Munte
Cod IBAN RO02 RNCB 0211 0118 4771 0008
Codul băncii 53940
Codul Swift RNCBROBU
Numele băncii Banca Comercială Română
Adresa băncii Str. Berevoieşti nr. 6 – Vălenii de Munte, Prahova

Se poate face mentiunea: suma este destinata copiilor Centrului Social „Pro Vita pentru născuţi şi nenăscuţi” al Parohiei Valea Plopului

Legaturi:

Din cartea “Scoala evlaviei”, despre Sfantul Patriarh Ioan cel Milostiv:

Odata, la Sfantul Ioan, Patriarhul Alexandriei, a venit un dregator bogat, si a reusit sa vada patul sfantului, care era acoperit cu o patura proasta. Dupa ce s-a intors acasa, dregatorul i-a trimis patriarhului o patura care costa treizeci si sase de monezi din aur, rugandu-l sa se inveleasca cu ea. Nevrand sa-l jigneasca pe dregator, patriarhul a luat, la rugamintile lui staruitoare, patura si s-a invelit cu ea – o singura noapte, zicandu-si:

“Vai, tie, ticaloase Ioane, ca te invelesti cu patura de mult pret, pe cand fratii lui Hristos – saracii – ingheata de ger! Cati oameni nu innopteaza fara adapost impotriva vantului si a frigului, neavand decat o amarata de rogojina sau niste zdrente? Cati oameni dezbracati nu se tavalesc prin gramezile de balegar si tremura de frig, suferind atat de foame, cat si de frig, neputand dormi toata noaptea, vrand sa puna ceva in gura si murind de frig? Vai mie!

Cati vor fi fiind saracii, care asemenea lui Lazar vor sa se sature din faramiturile care cad de la masa mea? Vai mie! Cati straini si pribegi vor fi fiind in acest oras, care n-au unde sa-si plece capul, care, petrecand noaptea pe strazi, multumesc Stapanului Hristos pentru toate? Iar tu, Ioane, vrand sa primesti vesnica odihna, petreci aici in rasfat si odihna si ai tot ce-ti pofteste inima: traiesti in preafrumoase odai, porti vesminte moi, bei vin, mananci peste pe alese. Si pe langa toate acestea , te-ai mai invelit si cu patura de mult pret. Si atunci, ce poti sa mai astepti in veacul ce va sa fie? Nu, ticaloase Ioane, ducand asemenea viata nu vei primi Imparatia cea vesnica, ci vei auzi la fel ca bogatul din Evanghelie: “tu ai primit cele bune ale tale in viata ta, pe cand saracii – cele rele” (Lc.16, 25). Dumnezeu este martor ca smeritul Ioan nu se va inveli inca o noapte cu aceasta patura, ci cu banii primiti din vanzarea ei, ii va inveli pe cei saraci si sarmani”.

Indata ce s-a facut ziua, sfantul a trimis patura spre vanzare la targ, ca din pretul ei sa cumpere haine pentru saraci. Pe cand se vindea insa patura, s-a intamplat sa treaca pe acolo dregatorul care i-o daruise fericitului Ioan. Vazand ca e pusa in vanzare, a cumparat-o si i-a trimis-o lui Ioan iarasi, rugandu-l sa se acopere cu ea chiar el. Luand patura, sfantul a trimis-o iarasi la targ sa fie vanduta. Dregatorul, vazand ca patura este pusa in vanzare din nou, a cumparat-o a doua oara si i-a trimis-o lui Ioan cu rugamintea sa se inveleasca chiar el cu ea. Ioan a trimis patura la vanzare si a treia oara, dar dregatorul, cumparand-o iar, a trimis-o la Ioan. Dupa aceasta, Ioan a poruncit sa i se spuna dregatorului: “Sa vedem care dintre noi va obosi cel dintai: eu s-o vand sau tu s-o cumperi si sa mi-o dai din nou?”. Astfel Sfantul Ioan a dobandit de la dregatorul acela mult aur, pe care l-a si impartit saracilor.

(in: “Ortodoxia si problema banilor”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Cititi si:

• Viaţa celui dintre Sfinţi Părintele nostru Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei (12 noiembrie)

***

“O traditie bisericeasca spune cum intr-o zi Domnul Iisus Hristos trecea impreuna cu sfintii Sai Apostoli pe un drum si au vazut un olog, care nu avea picioare inca din pantecele mamei lui. „De ce nu poate sa mearga?”, au intrebat Apostolii. „Daca s-ar fi nascut cu picioare, el ar fi trecut prin foc si sabie intreg pamantul”, le-a raspuns Mantuitorul. Se vede ca lui Dumnezeu i s-a facut mila de oameni si, prevazand ca micutul va deveni un tiran, l-a lipsit pentru totdeauna de aceasta posibilitate.

Dumnezeu Atotstiutorul cunoaste dinainte viitorul:

„Lui Dumnezeu ii sunt cunoscute din veac lucrurile Lui” (Fapt. 15, 18).

Pentru a usura intelegerea acestei probleme teologice, ne vom folosi de doua analogii.

Asa cum un maestru de sah cunoaste toate variantele posibile de atac si de aparare, asa si Dumnezeu cunoaste, dar nu predetermina viata omului. Chiar si sensul cuvantului „soarta” inseamna (ìn ruseste — n.r.) „judecata lui Dum­nezeu”si nu sentinta definitiva, care nu poate fi anulata. A doua analogie este cu diagnosticul stabilit de medie. Noi nu ne miram cand presupunerile medicului despre boala uneori se adeveresc. Un medic cu experienta va sti intotdeauna sa indice cu aproximatie cand starea pacientului se va imbunatati sau se va inrautati, care va fi efectul tratamentului si care va fi finalul bolii. Capacitatea de a prognoza si de a-i comunica cu tact bolnavului de ce sufera, caracterizeaza gandirea clinica si arata cultura duhovniceasca a medicului, capacitatea lui de a actiona in diferite situatii si de a analiza si cele mai mici detalii. De obicei, oamenii ii sunt recunoscatori acelei persoane care ii previne din timp de un pericol. Daca prognoza negativa s-a implinit, nimeni nu-l va invinui pe medic ca el „a cobit” sau a provocat in mod intentionat o nenorocire. Ar fi o nebunie sa se afirme ca pacientul a murit pentru ca medicul a prevazut aceasta.

De fapt, dupa acelasi principiu (dar cu o precizie absoluta) se conduce si Dumnezeu. Stiind totul dinainte, El nu impune sa se faca voia Lui si nu ne ia libertatea de a alege raul sau binele, de a ne gasi locul in aceasta viata. Desi boala pune pe om un fel de ham, nu-l impiedica sa-si realizeze visurile marete. N. V. Gogol spunea ca Dumnezeu „il ispiteste pe om cu toate nenorocirile, insa nu-l paraseste pana la sfarsitul vietii”. (…)

Fiul duhovnicesc al Cuviosului Siluan Athonitul, arhimandritul Sofronie (Saharov), mentioneaza ca pocainta si credinta noastra depind intr-o anumita masura de libertatea noastra si constituie darul harului dumnezeiesc. Din nemarginita Sa iubire, Dumnezeu il cauta pe om pentru a-i da viata vesnica, ba chiar mai mult, un fel de prisosinta a vietii (vezi Ioan 10, 10). Insa aceasta viata nu ni se da fara acordul nostru. De libertatea alegerii si de efortul vointei omului depinde masura darurilor dumnezeiesti.

„Cand Dumnezeu cunoaste ca omul va primi darul Lui asa cum trebuie, acest dar se revarsa din belsug… “.

Asa s-a intamplat, de exemplu, cu Rebeca. Ea a zamislit de la sotul sau, patriarhul Isaac, doi gemeni. Apostolul Pavel spune:

„Si nefiind ei inca nascuti si nefacand ei ceva bun sau rau, ca sa ramana voia lui Dumnezeu, cea dupa alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheama, i s-a zis ei ca «cel mai mare va sluji celui mai mic», precum este scris: «pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urat»… Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate?” (Rom. 9, 11-14).

Nicidecum! Dumnezeu a prevazut ca Isav va vinde dreptul sau de intai nascut fratelui sau Iacov pentru o fiertura de linte (Fac. 25, 30-34). Aceasta fapta marturiseste despre degradarea idealurilor inalte ale unei persoane, despre caderea intr-o stare duhovniceasca primitiva, asemanatoare cu cea a animalelor. De aceea, inca inainte de nasterea lor Dumnezeu facuse deja alegerea Sa.

Nu intamplatoare este si afirmatia Mantuitorului de­spre vanzatorul Sau: „… Vai, insa acelui om prin care Fiul Omului se vinde! Bine era de omul acela daca nu se nastea” (Mt. 26, 24). La acestea vom adauga ca Hristos nu a dat niciodata vreun motiv de suparare lui Iuda Iscarioteanul. Iuda s-a impartasit de aceleasi daruri binecuvantate ca si ceilalti. Mai mult de atat, el a fost ales in randul celor mai apropiati ucenici ai Mantuitorului. El a fost chemat sa fie apostol, insa a ales sa fie tradator…

Pentru un om care este departe de crestinism, discutiile despre prestiinta dumnezeiasca si despre menirea duhovniceasca a bolilor din nastere pot parea crude. Nu putem nega ca uneori boala este mai folositoare pentru mantuirea sufletului decat sanatatea. Deseori, ea ne face sa ne abtinem, sa ne limitam dorintele si cererile, sa fim grijulii si precauti. „Eu nu fumez”, vor spune cei care sufera de astm si care nici nu suporta mirosul de fum de tigara. „Eu nu intrebuintez bauturi alcoolice”, va raspunde cel care sufera de gastrita. Vederea slaba nu pemite folosirea excesiva a jocurilor de pe calculator si a televizorului. In aceste situatii, boala este o profilaxie a pacatului.

O boala psihica care intuneca mintea si vointa il elibereaza intr-o anumita masura pe om de raspunderea de pa­cate. Pe cei care sufera de sindromul Dawn, de oligofrenie, de autism, de schizofrenie si de alte boli ereditare, Dumne­zeu nu-i judeca [la fel] ca pe oamenii care au un psihic sanatos. Ce li se va ierta celor care fac parte din prima categorie nu se va ierta celor care fac parte din a doua. De aceea, una din caile mantuirii pe care o alege Pronia lui Dumnezeu pentru oameni este patologia innascuta a creierului, care il ingradeste sau chiar il lipseste de facultatea de a actiona.

Despre aceasta, staretul Paisie Aghioritul spune ca pruncii nedezvoltati psihic sunt mantuiti:

„Ei ajung in rai fara greutate... Daca parintii se vor gandi la aceasta din punct de vedere duhovnicesc, vor avea mare folos si vor primi rasplata in cer”.

Intr-una din scrisorile Sfantului Teofan Zavoratul, gasim o fraza care se refera la oamenii debili mintali:

„Idioti! Da, pentru noi ei sunt idioti, dar nu si pentru ei si pentru Dumnezeu. Duhul lor creste pe alta cale. Se poate intampla ca noi, cei intelepti, sa fìm mai rai decat idiotii. Copiii sunt toti ingerii lui Dumnezeu”.

Desigur ca nu toti au o credinta puternica. Sa ne rugam ca si Apostolii lui Dumnezeu ca s-o inmulteasca (vezi Lc. 17, 5). Sa ne rugam cu lacrimi ca si tatal copilului lunatic: „Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele!” (Mc. 9, 24).

Din mila lui Dumnezeu, o mutilare trupeasca sau sufleteasca devine o cruce cu ajutorul careia omul intra in imparatia Cerurilor.

„Mutilarea trupului poate intelepti sufletul, spune staretul Paisie Aghioritul. Cei care s-au nascut ologi sau care au devenit ologi din vina altcuiva sau din propria neatentie, daca nu cartesc, ci il slavesc cu smerenie pe Dumnezeu si traiesc in Hristos, vor fi numarati de Dumnezeu in randul marturisitorilor.”

Suferinta in sine nu este lipsita de sens. Ea determina o incordare duhovniceasca, chiar radicala. Aceasta este opi­nia psihologului austriac Victor Frankl, care a petrecut cativa ani intr-un lagar de concentrare fascist. Suferinta trupeasca (care este cel mai greu de suportat) nimiceste in primul rand imaginile denaturate despre viata si moarte, despre cei apropiati si cei straini. O boala grava, apropierea mortii constituie un examen moral. Ea poate sa ne impuna sa vedem altfel viata, sa ne dam seama de limitarea noastra, de tragismul existentei si sa se termine cu o schimbare morala.

„Mai inainte de fi smerit, am gresit; pentru aceasta cuvantul Tau am pazit” (Ps. 118, 67).

In acest sens, ortodoxia invata ca orice boala este un motiv de autocontrolare, de rugaciune intensa, de patrundere in sine, cand sufletul intra intr-o noua stare duhovniceasca.

Boala caleste sufletul unui crestin, il curata, precum focul curata aurul. De exemplu, Cuviosul Pimen Multinduratorul s-a mantuit prin faptul ca a suportat bolile fara sa carteasca si pentru ca multumea pentru ele. El se conducea dupa cuvintele Mantuitorului:

„Dar cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui” (Mt. 24, 13).

Prin suportarea smerita a bolilor grave, placutii lui Dumnezeu s-au invrednicit de mari daruri: facerea de minuni, vindecari, inainte-vederea etc. Astfel se implineau cuvintele apostolice:

„… noi cei vii suntem dati spre moarte pentru Iisus, ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru cel muritor”

si

„de aceea ma bucur in slabiciuni, …in stramtorari pentru Hristos, caci, atunci cand sunt neputincios, atunci sunt puternic” (2 Cor. 4, 11 si 12, 10).

N. V. Gogol scria:

„Ah! Cat de mult avem noi nevoie de boli! Din multimea foloaselor pe care le-am putut trage, voi mentiona doar unul singur: azi sunt asa cum sunt, insa totusi m-am schimbat in mai bine. Daca nu ar fi existat aceste suferinte, as fi crezut ca am devenit asa cum trebuia sa fiu… Sanatatea, care il impinge mereu pe rus la tot felul de salturi si dorinte de a-si evidentia calitatile in fata tuturor, m-ar fi obligat sa savarsesc o multime de prostii. Daca nu ar fi existat suferintele provocate de boli, nici nu vreau sa-mi inchipui ce as fi devenit eu! Ce om insemnat mi-as fi inchipuit ca sunt!”.

Scriitorul ne impartaseste cateva momente din bogata sa experienta de viata:

„…Ma smeresc in fiecare clipa si nu gasesc cuvinte pentru a-i multumi Proniatorului Ceresc pentru boala mea. Sa primiti si voi cu supunere orice boala, avand ferma incredere ca este spre folosul vostru. Rugati-va lui Dumnezeu ca sa va descopere insemnatatea ei minunata si adancul sensului ei”.

Iar Sfantul Teofan Zavoratul spune:

„Pe patul de boala are loc treierisul: cu cat se va lovi mai mult, cu atat vor fi mai multe graunte si va fi mai mare cantitatea de cereale treierate. Dupa aceea grauntele trebuie macinate la o piatra de moara, iar din faina obtinuta se va face aluat. Aluatul va fi lasat sa dospeasca si, mai tarziu, va fi bagat in cuptor in forma de paine. Iar la urma, painea va fi pusa la masa lui Dumnezeu”.

Boala este o scoala a smereniei, la sfarsitul careia vezi „ca tu esti cel ticalos si vrednic de plans, si sarac, si orb, si gol!” (Apoc. 3, 17). Ea ne elibereaza de amagirea duhovniceasca si de multumirea de sine, ne invata sa cunoastem puterea lui Dumnezeu, care se desavarseste in slabiciunea omeneasca (vezi II Cor. 12, 9). Uneori aceasta scoala incepe chiar din frageda copilarie. Copilul nu intelege sensul suferintei, insa cu timpul cantitatea acestei suferinte poate trece in calitate. Cateodata apare o situatie paradoxala: daca judecam omeneste, nu ne este clar cum poate un copil sa ajunga la mantuire cu ajutorul unei boli cronice. Aceasta nu inseamna insa ca el a suferit in zadar. Nu! Oricat de dureros ar fi, boala este trimisa ca prin ea copilul sa creasca sanatos din punct de vedere duhovnicesc si cu o personalitate puternica. Intr-adevar,

„omul se naste pentru a suferi; dupa cum scanteile se nasc pentru a merge in sus” (Iov 5, 7).

Analizand viata in lumina poruncilor evanghelice, crestinul il binecuvanteaza pe Ziditorul sau pentru crucea care i-a fost data si care, desi grea, este in schimb, mantuitoare. Uneori radacinile suferintei isi au inceputul in co­pilarie, iar roadele ei apar abia pe patul de moarte. Sa ne amintim de A. P. Cehov: daca in primul act arma ramane sa atarne in cui fara nici un scop, trebuie sa fim siguri ca ea va impusca in ultimul act. Aceste cuvinte sunt rostite de clasicul literaturii ruse in alt context. In orice caz, ele explica multe.

In cazuri exceptionale, Pronia dumnezeiasca il ia pe copil din aceasta lume inainte ca el sa fi avut timp sa savarseasca pacate grave. Daca omul nu va putea suporta greutatile vietii, nu se va cai si „va ceda” moral, moartea lui, desi tragica, este totusi unica solutie de a rezolva aceasta problema. Bineinteles ca Dumnezeu ia in consi­derare toate imprejurarile: trasaturile de caracter dobandite, conditia educatiei, rugaciunile celor apropiati. Conform pedagogiei dumnezeiesti, este mai bine ca sufletul sa ajunga inca din copilarie in rai, decat odata cu trecerea anilor sa ajunga in iad din cauza pacatelor.

„Caci necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce noua, mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare, spune Apostolul Pavel, ...fìindca cele ce se vad sunt trecatoare, iar cele ce nu se vad sunt vesnice” (II Cor. 4, 17-18).

Iata doar doua exemple. Un pustnic il ruga fierbinte pe Dumnezeu ca sa-i descopere judecatile dumnezeiesti si a luat ca nevointa post aspru. Dar Dumnezeu nu-i descoperea ceea ce dorea el sa afle. Calugarul nu inceta sa se roage si, in sfarsit, Dumnezeu s-a milostivit de el. Intr-o zi, pustnicul a pornit la drum dorind sa ajunga la un calugar batran care locuia departe. Atunci i-a aparut in cale un inger in chip de calugar, care s-a oferit sa-i fie insotitor. Pustnicul s-a bucurat mult si astfel amandoi au purces la drum.

A doua zi, calatorii s-au oprit pentru un popas in casa unui crestin. El i-a primit cu multa bucurie si cu mare cinste, le-a spalat picioarele, le-a dat ceva sa manance si le-a pregatit patul pentru odihna. Dimineata, cand oaspetii sa pregateau sa purceada din nou la drum, stapanul casei i-a rugat sa-i binecuvanteze copilul. Insa ingerul, atingandu-l pe copil, i-a luat sufletul. De durere, tatal nu a putut rosti nici un cuvant, iar pustnicul, ingrozit, a iesit din casa. Dupa el a iesit si ingerul calugar.

Peste putin timp, pustnicul a intrebat:

„Cine esti? Diavol sau inger? De ce ai luat sufletul copilului?”

insotitorul i-a raspuns:

„Daca acest copil ar fi ramas in viata, ar fi devenit un om foarte rau. Dar tatal lui este un barbat drept si placut lui Dumnezeu, pentru ca face mult bine celor din jurul lui. De aceea am luat sufletul copilului, ca acesta sa se mantuiasca impreuna cu tatal sau. Iata ce-ti spun, batrane! Intoarce-te in chilia ta si nu-ti mai framanta mintea, caci caile Domnului sunt necunoscute, de aceea sa nu ceri ca sa le afli. Nu-ti va folosi la nimic”.

Ingerul s-a facut nevazut. Mirat, calugarul s-a cait de cererile sale nechibzuite si a povestit cele intamplate si altor frati, ca sa le fie spre invatatura. Nadajduim ca toate cele spuse de pustnic vor fi ajuns pana la urechile tatalui copilului mort si-i vor fi mangaiat inima indurerata.

In mod indirect, se confirma si povestirea mamei decembristului Kondratii Raleev. Dumnezeu i-a descoperit in vis viitorul fìului ei. Povestirea a fost publicata in „Istoriceskii Vestnik” din ianuarie 1894.

Mama lui Raleev a povestit cunoscutilor ei urmatoarele: cand a implinit varsta de trei ani, baiatul ei s-a imbolnavit grav. Probabil ca avea anghina difterica. Medicii ca­re erau chemati la patul bolnavului dadeau neputinciosi din cap si spuneau: „Pana dimineata copilul va muri”. Sufocandu-se, copilul se zvarcolea in pat, strangand manutele subtiri si palide si nu-si mai recunostea mama.

„Bucuria mea, fericirea mea, comoara mea, oare chiar ma vei parasi?… Nu, nu se poate!…Nu voi putea suporta aceasta!” soptea mama, scaldand cu lacrimi manutele copilului. “Oare nu exista nici o sansa?”

„In disperare mare, a continuat ea, am ingenuncheat in fata icoanei Mantuitorului si a icoanei Maicii Domnului, luminate de candele si m-am rugat fierbinte pentru insanatosirea micutului meu. M-am rugat cum nu m-am mai rugat niciodata dupa aceea. Sufletul meu l-am pus in cuvinte si ma adresam lui Dumnezeu...

Nu stiu cat a durat acest extaz, dar tin minte doar ca toata fiinta mea s-a umplut de o bucurie neinteleasa, lu­minata de un sentiment de liniste… De parca cineva ma legana, imbiindu-ma la somn. Pleoapele mi s-au facut grele. M-am ridicat cu greu in picioare, m-am asezat langa patutul bolnavului si sprijinindu-ma de el am adormit imediat. Nici acum nu pot pricepe daca a fost un vis sau daca am auzit cu adevarat… Oh! Cat de clar am auzit o voce necunoscuta, dar placuta, dulce, care mi-a spus:

- Revino-ti! Nu-L ruga pe Dumnezeu pentru insanatosirea fìului tau… El, Care este atotstiutor, stie de ce copilul trebuie sa moara acum… Din bunatatea si mila Sa, El vrea sa va fereasca de suferintele viitoare …Ce ar fi daca ti le voi arata?… Oare chiar si atunci vei cere insanatosirea lui?…

- Da…, da…, voi cere…, voi da tot, voi accepta toate suferintele numai ca el, bucuria vietii mele, sa ramana in viata!…, spuneam adresandu-ma acelei voci si incercand in van sa deslusesc cui ii putea apartine.

- Atunci urmeaza-ma!

Si eu m-am supus acelei voci minunate, urmand-o, fara sa stiu in ce directie s-o iau. In fata mea vedeam doar un sir lung de camere. Prima era la fel cu cea unde se afla acum copilul meu, care era la un pas de moarte. Dar, in acel moment, el nu murea. Nu i se mai auzea respiratia grea ca inainte de agonie. Nu! El dormea linistit, obrajii ii erau usor imbujorati si zambea in somn. Micutul meu era complet sanatos. Am vrut sa ma apropii de patul lui, dar vocea ma chema sa intru in alta camera.

Acolo era un baietel voinic si vioi. Invata. Pe biroul lui erau insirate carti si caiete.

Dupa aceea l-am vazut adolescent si mai tarziu om matur. Era militar.

Dar iata si ultima camera. In ea se aflau multe persoane necunoscute mie. Toate vorbeau cu inflacarare, iar fiul meu, agitat, incerca sa le explice ceva. Din nou am auzit acea voce, insa de data aceasta in inflexiunile ei intrezaream note amenintatoare, dure:

- Priveste! Poate te razgandesti, nebuno! Cand vei vedea ce se ascunde dupa perdeaua care desparte aceasta camera de celelalte, va fi prea tarziu! Mai bine supune-te si nu mai cere nimic pentru copil, care este un inger si nu cunoaste inca rautatea.

Dar eu am strigat : «Nu, nu, vreau ca el sa traiasca!» si m-am grabit sa ajung la acea perdea. Ea s-a dat incet la o parte si am vazut… o spanzuratoare”.

In acel moment, mama a strigat si s-a trezit. Ea s-a aplecat deasupra copilului. O, minune! Acesta dormea linistit si fara griji. Suieratul din gat s-a preschimbat in respiratie li­nistita, iar obrajorii i s-au imbujorat. Peste putin timp copilul s-a trezit si a intins manutele spre mama. Ea nu putea pricepe: ce a fost asta? Vis sau realitatea mult dorita? S-a intamplat exact asa cum i s-a aratat in prima camera!

Nevenindu-i inca sa creada, mama a chemat-o si pe dadaca si impreuna s-au incredintat de vindecarea minunata a copilului care fusese la un pas de moarte. Mama ii cersise viata!

„Timpul trecea, a continuat doamna Raleeva, iar visul meu se implinea cu exactitate, chiar si in cele mai mici detalii: tineretea lui si, in sfarsit, adunarile clandestine… Cand fiul imi prezenta pe unul din prietenii lui, eu recunosteam in el pe una din persoanele din ultima camera.

Mai departe nu pot sa mai continui. Vreau sa ma intelegeti… moartea lui… spanzuratoarea… o, Doamne!…”

Vocea doamnei Raleeva tremura, lacrimile o inabuseau.

„Jur…, jur pe amintirea fiului meu ca nu este o aiureala a imaginatiei mele, ci adevarul pur!”, a spus ea dupa o clipa de tacere.

Cu adevarat, o mama care isi plange fiul mort nu va indrazni, mai ales in cele mai grele momente, sa spuna vreun neadevar! Iar cei care o cunosteau pe doamna Raleeva o stiau ca pe o femeie cinstita si corecta.

Desigur, la inceputul secolului al XXI-lea este usor, dar totodata foarte greu sa judecam ceea ce s-a petrecut la sfarsitul secolului al XVIII-lea (Raleev s-a nascut in anul 1795). Durerea parintilor la moartea copilului este nemarginita. A cunoaste si a masura aceasta nemarginire este doar in puterea lui Dumnezeu:

„Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (In. 3, 16).

„Caci pe El, Care n-a cunoscut pacatul, L-a facut pentru noi pacat, ca sa dobandim, intru El, dreptatea lui Dumnezeu” (II Cor. 5,21).

Nu avem dreptul sa judecam pe cineva. Cu toate acestea, cei care, dintr-o durere prea mare pentru copiii dece­dati, ajung pana la descurajare, deznadejde, disperare si chiar la blasfemie, pacatuiesc. Sa intelegem si sa explicam aceste gesturi din punct de vedere psihologic este posibil. Dar oare sunt ele indreptatite din punct de vedere crestin? Drept raspuns serveste povestirea de mai sus. Dupa cum observam, in soarta omului nu exista o predeterminare. Intr-un cuvant, Dumnezeu inlatura ceea ce vechii greci numeau inevitabilitate, soarta vitrega, fatalitate si de care se fereau.

Sa analizam aceasta situatie din perspectiva istorica. Conform Sfintei Evanghelii, „dupa roade se cunosc”. Scanteile aprinse de decembristi (precum si de Raleev) s-au transformat treptat, cu ingaduinta lui Dumnezeu, in focul „revolutiei mondiale”. Acest foc distrugator a nimicit si a ars milioane de vieti omenesti. Mersul crud al isto­riei a aratat ca la baza regimului totalitar sovietic, fara ca ei insisi sa stie sau sa doreasca, stau… decembristii.

Bineinteles, nu vom spune ca orice copil care s-a imbolnavit sau a murit ar fi devenit neaparat un om rau sau un criminal. Aceasta nu e obligatoriu. Suferintele copiilor au si un alt sens duhovnicesc.

Apostolul Ioan povesteste cum Hristos, iesind din Templul de la Ierusalim,

„a vazut un om orb din nastere. Si ucenicii Lui L-au intrebat, zicand: invatatorule, cine a pacatuit, acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb? Iisus a raspuns: Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu” (In. 9, 1-3).

Barbatul vindecat L-a slavit pe Dumnezeu, L-a recunoscut pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si L-a urmat.

In chip minunat, s-a implinit promisiunea lui Dumnezeu prin fericita maica Matrona din Moscova. Ea s-a nascut oarba. Insa in locul vederii trupesti, Dumnezeu i-a deschis ochii duhovnicesti. Ea contempla viitorul ca pe ceva prezent si a intors pe multi oameni la Dumnezeu. Darul inainte-vederii i-a permis sa implineasca o misiune aparte, iar neajunsul fizic i-a slujit pentru a-L slavi pe Dumnezeu.

Dupa parerea fericitului Nifon, episcopul Constantianei Ciprului, prin bolile grave ale copiilor, Dumnezeu vrea sa-i intelepteasca si sa-i intoarca pe calea cea dreapta pe parintii lor. Copiii care sufera pentru indreptarea parintilor lor vor primi viata vesnica si vor fi izbaviti de iad.

„Pruncii fara de vina sufera pentru ca prin moartea lor zadarnica (nevinovata – K.Z.) sa primeasca viata nestricacioasa, iar parintii sa se invredniceasca de pocainta adevarata”.

Din pacate, omul este nerecunoscator. De obicei, numele lui Dumnezeu este chemat numai atunci cand este nevoie de El. Si este pomenit mai ales la inmormantari decat la nunti. Este indreptatita zicala: „Pana nu va lovi tunetul, omul nu isi va face cruce”. Multi, care inainte priveau cu dusmanie sau erau indiferenti fata de Biserica, incep sa se roage cu inflacarare cand vad nenorocirile care se abat asupra copiilor lor. De aceea, Dumnezeu ia aceste atitudini dure, cand vede ca nu poate sa-i trezeasca din somnul duhovnicesc.

Staretul Paisie Aghioritul marturiseste:

„Daca vei implini in aceasta lume ceea ce trebuie, te vei mantui. Daca vei adauga ceva mai mult, vei primi si mai mult. Daca cineva va primi lovituri pe nedrept, va primi o rasplata si mai mare. Oamenii care duc o viata cuvioasa sunt supusi deseori unor incercari grele si patimesc mult. Altii care vad aceasta se intreaba de ce Dumnezeu a permis sa se intample asa ceva. Voi aduce un exemplu. O familie model. Si barbatul e bun, si sotia, si copiii. Toti merg la Biserica, se impartasesc etc. Dar intr-o zi a venit la ei un betiv sau un nebun, l-a batut pe barbat si l-a omorat, fara sa aiba vreun motiv. Oamenii, departe de Dumnezeu, si-au zis: «Ia priviti-l! Si-a dus crucea si a suferit din aceasta cauza». Trebuie sa stim ca Dumnezeu permite sa moara si oamenii nevinovati, pentru ca sa le dea posibilitatea sa spuna ca si talharul de pe cruce cand se adresa celuilalt talhar: «Nu te temi tu de Dumnezeu, ca esti in aceeasi osanda? Si noi pe drept, caci noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre; Acesta insa nu a fàcut nici un rau» (Lc. 23, 40-41)”.

Copiii primesc asupra lor nevointa muceniciei pentru ca Dumnezeu sa miluiasca intreaga lume. Ei poarta o cru­ce de insemnatate universala. Dumnezeu nu se bucura de suferintele lor, dar datorita lor adultii au timp sa se pocaiasca. Cu parere de rau, din cauza nepocaintei si a inteleptirii de sine, din obisnuinta de a nu se gandi la propriile pacate, oamenii nu simt aceasta. Chiar si suferinta unui copil nevinovat nu reuseste intotdeauna sa mahneasca si sa smereasca o inima egoista si impietrita.

Exista copiii trimisi. Ni se pare ca ei nu sunt din aceasta lume, ci sunt insemnati de sus. Prin viata lor scurta si moar­tea lor, ei il marturisesc pe Dumnezeu. Prezenta lor ne invata rabdarea si credinta, ne apropie de Dumnezeu. Pe alesii Sai El ii inzestreaza cu darnicie, cu har. Cand privim pozele acestor copii, vedem in privirea lor si in intreg chipul lor, o lumina launtrica si o pace sufleteasca. Despre acesti copii, in popor se spune: „Are o fata ca de inger. Nu va trai mult”.

Pe langa cazurile de imbolnavire a copiilor, luand in considerare misiunea lor, crestinismul afirma si altceva: Uneori, moartea este trimisa copilului pentru ca el si-a implinit pana la capat menirea sa pe pamant si este vrednic sa intre in imparatia Cerurilor.

In intelepciunea lui Solomon se spune:

„Cel drept, chiar cand apuca sa moara mai devreme, da de odihna. Batranetile cinstite nu sunt cele aduse de o viata lunga, nici nu le masori dupa numarul anilor. Intelepciunea este la om adevarata caruntete si varsta batranetilor inseamna o viata neintinata. Placut fiind lui Dumnezeu, Domnul i-a iubit si, fiindca traia intre pacatosi, l-a mutat de pe pamant. A fost rapit, ca rautatea sa nu-i schimbe mintea sa, inselaciunea sa nu-i amageasca sufletul… Ajungand curand la desavarsire, dreptul a apucat ani indelungati. Su­fletul lui era placut lui Dumnezeu, pentru aceasta s-a grabit sa-l scoata din mijlocul rautatii. Neamurile vad, dar nu pricep nimic si nu-si bat capul cu asa ceva, ca adica harul lui Dumnezeu si mila Lui sunt cu alesii Sai si ca poarta grija de sfintii Sai” (ìntelepciunea lui Solomon 4, 7-15).

Asa, necredinciosul rege Irod a poruncit sa fie omorati 14000 mii de „prunci care erau in Betleem si in toate hotarele lui, de doi ani si mai in jos…” (Mt 2, 16). Ei sunt mucenicii lui Hristos si Biserica ii numara in randul sfintilor. Iar pruncul Ioan Botezatorul, dupa o descoperire dumnezeiasca, a fost ascuns de mama lui, dreapta Elisabeta. EI „crestea si se intarea cu duhul. Si a fost in pustie pana in ziua aratarii lui catre Israel” (Lc. 1, 80). El a murit ca mucenic treizeci de ani mai tarziu, cand prin predicile sale a pregatit inimile oamenilor, ca sa-L primeasca pe Iisus Hristos.

Iata inca un exemplu, extras din viata fericitei Cleopa­tra. Aceasta vaduva credincioasa locuia in Palestina si il cinstea in mod deosebit pe mucenicul Uar. Ea i-a inmormantat trupul pe mosia ei, iar mai tarziu a ridicat o biseri­ca in cinstea lui, unde a pregatit loc pentru sfintele moaste. In ziua stramutarii lor, ea s-a rugat mult mucenicului ca sa-l primeasca sub ocrotirea lui pe unicul ei fiu Ioan, care avea varsta de 12 ani. Copilul trebuia trimis in arma­ta, ca sa-l slujeasca pe imparat. Rugaciunea mamei a fost auzita si mucenicul a devenit cu adevarat ocrotitorul fiului ei, insa… nu in cariera militara.

S-a intamplat ca tot in aceeasi zi, copilul sa se imbolnaveasca pe neasteptate, iar noaptea sa moara. Nedorind sa accepte voia lui Dumnezeu, Cleopatra a cazut in deznadejde atat de mare, incat a ajuns sa-l invinovateasca pe mucenic de moartea fiului si sa-i reproseze. Viata ei ne-o reda dialogul dintre Cleopatra si mucenic, in vers alb:

Mama, indurerata a intrat in biserica si cazand, cu lacrimi, a strigat:

„Iata-ti multumirea, sfìnte,

pentru truda mea

Oare asta-ti este ajutorul?Eu

Ce pentru tine am lasat si sot si

Cu nadejde mare la tine am alergat!

Insa tu mi-ai luat fiul, mi-ai luat nadejdea!

Vai, cine imi va da paine

Cine ma va plange cand voi fi-n mormant?

Ah, mai bine ma stingeam si eu decat sa-l prìvesc

Ca pe o floare vestejita!

Si acum iti cer – da-mi-l inapoi

Sau ma ia pe mine! Ca in tristetea aceasta mare

Nu pot sa traiesc”

Mult se tanguia inima indurerata a mamei. Groaza cauzata de moartea prematura a fiului ei ii intuneca mintea, invinuindu-l pe mucenicul care nu i-a indreptatit sperantele. Obosita si apasata de suferinta, Cleopatra a adormit chiar in mijlocul bisericii. In vis i s-a aratat mucenicul, care il tinea in brate pe fiul ei. Ambii straluceau ca soarele, capetele lor erau impodobite cu cununi minunate, iar hainele lor erau mai albe ca zapada. Cleopatra s-a aruncat la picioarele lor, iar Sfantul Uar i-a spus:

“De ce esti suparata?

Credeai ca pot sa-ti uit eu osteneala

Pe care ai indurat-o in Egipt?

Si crezi ca am uitat eu grija ta

Atunci cand trupu-mi schingiuit

L-ai scos din mijlocul hoiturilor de vite,

Apoi in camara tu l-ai ascuns?…

Cum ai crezut ca nu te-am auzit?

Cum pot sa nu ma rog eu pentru tine?

Intai L-am implorat pe Dumnezeu

Sa ierte pacatele stramosilor tai

Pe langa care tu m-ai asezat; *

Iar dupa aceea l-am chemat pe fiul tau

In slujba Imparatului Ceresc…

Adu-ti aminte, oare nu-mi cereai

Sa primesti ce este placut lui Dumnezeu

Si ce ti-e de folos?

Eu am cerut si Domnul a binecuvantat

Ca fìul tau sa fie ostas ceresc.

Acum el stie unul din cei ce stau

In fata Tronului Dumnezeiesc.

Dar, daca vrei, ti-l dau sa fìe in slujba altui imparat

De vreme ce nu vrei sa fie in slujba

Vesnicului Dumnezeu”.

Iar tanarul din bratele lui Uar

A cuvantat: „Nu, nu, sa n-o asculti

Nu ma intoarce pe pamantul plin de faradelegi

De unde m-ai luat chiar tu.

Nu ma lipsi de langa tine “.

Iar mamei sale el a spus:

„De ce te intristezi si plangi, o, mama?

Eu sunt in slujba imparatului Hristos.

In fata lui eu stau alaturi de ingeri

Iar tu din inaltimi ma chemi in jos! “.

* Pe baza acestei relatari, Bìserica Ortodoxa il cinsteste pe Sf. Mc. Uar ca pe un mare rugator pentru copiii care au murit nebotezati.

Auzind acestea si vazandu-si fiul incununat cu slava cereasca, mama a strigat:

„Daca e asa atunci ia-ma si pe mine!”

„Ai rabdare, i-a raspuns mucenicul. Mosia ta sa o inchini slavei lui Dumnezeu si numai dupa aceea vei veni si tu in locasurile ceresti.”

Vedenia s-a terminat, iar odata cu ea a disparut si dis­perarea Cleopatrei. Dupa inmormantarea copilului, ea a impartit averea saracilor si s-a invrednicit ca in fìecare duminica sa-si vada fiul imbracat in haina ingereasca alaturi de mucenicul Uar. Sapte ani mai tarziu, in 327, sfanta a adormit intru Domnul. Mucenicul Uar, fericita Cleopa­tra si fiul ei, Ioan, sunt pomeniti in ziua de 19 octombrie (stil vechi)/1 noiembrie (stil nou).

In romanul lui F. M. Dostoievski „Fratii Karamazov” intalnim un fragment asemanator. La staretul Zosima, al carui prototip este Cuviosul Ambrozie de la Optina, a venit o femeie. Inima ii era indurerata de moartea fiului ei de trei ani.

„Uite ce e, maicuta, rosti staretul. A fost oda­ta, in vechime, un mare sfant, si sfantul asta a vazut intr-o zi in biserica o femeie ce-si jelea ca si tine pruncul – avusese si ea un singur odor si Dumnezeu, tot asa, il chemase la Dansul. «Au nu stii tu, oare, a dojenit-o sfantul, cat de cutezatori sunt pruncii care se infatiseaza la scaunul Atotputernicului? Nimeni in toata imparatia Cerurilor nu se incumeta ca ei: Tu, Doamne, graiesc ei, ne-ai daruit viata si nici n-am apucat bine sa deschidem ochii, ca ne-ai si luat-o inapoi. Si atata se roaga si cuteaza sa ceara fara sfiala, ca Dumnezeu le da numaidecat harul ingeresc. Asa ca, zice sfantul, bucura-te, femeie, nu mai plange in zadar, caci fatul tau se afla acum in gradina lui Dumnezeu, printre ingerii din cer».”

Dupa parerea staretului Paisie Aghioritul, copiii mici sunt asemenea sfintilor ingeri. Daca mor, ei ajung direct in rai si se roaga pentru rude si apropiati.

„Parintii primesc o rasplata duhovniceasca pentru acesti ingerasi si, invers, daca, dupa ce creste copilul alege o cale gresita, atunci si parintii patimesc.”

De chinurile de dupa moarte sunt scutiti si copiii nebotezati, morti intrauterin sau in frageda copilarie. Apostolul Pavel spune ca femeia (barbatul) necredincioasa se sfinteste prin barbatul (femeia) credincios. Copiii lor nu sunt considerati „necurati”, ci sfinti (vezi I Cor. 7, 14), adica ei nu sunt nelegitimi sau, in limbaj popular, copii din flori, bastarzi.

Sa lasam pe seama teologilor sa stabileasca corelatia dintre invatatura apostolica si cea despre pacatul stramosesc. Hristos spune: „in casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (In. 14, 2). Unde anume va gasi alinare sufletul pruncului nebotezat nu putem sti.

Printre cauzele duhovnicesti ale bolii si mortii copilului vom mentiona inca trei.

Uneori, Cel de Sus cheama copilul la El ca sa mosteneasca Imparatia Cereasca si sa simta evlavia parintilor. O astfel de incercare se da numai oamenilor care s-au maturizat duhovniceste.

Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam sa-l aduca pe singurul sau fiu, pe Isaac, ca ardere de tot. In ultima clipa, vazand credinta nestramutata si hotararea tatalui de a implini voia lui Dumnezeu, ingerul Domnului i-a spus:

„Sa nu-ti ridici mana asupra copilului, nici sa-i faci vreun rau, caci acum cunosc ca te temi de Dumnezeu si pentru Mine nu ai crutat nici pe singurul tau fiu” (Fac. 22, 12).

Dupa aceea, EI l-a strigat a doua oara pe Avraam si a facut un legamant:

„… Te voi binecuvanta cu binecuvantarea Mea si voi inmulti foarte neamul tau, ca sa fie ca stelele cerului si ca nisipul de pe tarmul marii si va stapani neamul tau cetatile dusmanilor sai. Si se vor binecuvanta prin neamul tau toate popoarele pamantului, pentru ca ai ascultat glasul Meu” (Fac. 22, 17- 18).

Dupa cum vedem, Biblia relateaza nu despre cruzimea si despotismul lui Dumnezeu, ci despre un examen duhovnicesc. EI a fost trimis de sus numai dupa ce Pronia a lucrat mult la sufletul lui. Rezistand incercarii, Avraam a primit fagaduinta ca va deveni tatal tuturor celor ce cred Intr-Unul Dumnezeu si ca din urmasii lui se va naste Mantuitorul lumii, Hristos.

Pentru a incerca rabdarea dreptului Iov si ca sa-l invredniceasca de cununa muceniceasca, Dumnezeu a ingaduit satanei ca sa-i omoare toti copiii (vezi Iov 1, 19). Nu este cu neputinta ca printre ei sa se aflat prunci si ado­lescenti. Vom mentiona ca Iov s-a rugat pentru copiii lui inca din timpul vietii lor (vezi lov 1, 4-5). Nu exista nici o indoiala ca sufletele lor se odihnesc in locasurile ceresti. La sfarsitul incercarii,

„Dumnezeu a binecuvantat sfarsitul vietii lui Iov mai bogat decat inceputul ei”. Dupa multe suferinte, sfantul a trait in bogatie pana la 140 de ani si a avut sapte fii si trei fiice. El i-a vazut pe fiii fiilor lui pana la al patrulea neam si a murit „batran si incarcat de zile” (Iov 42, 12-17).

De multe ori, moartea prematura a copilului se explica prin dorinta parintilor de a-l stapani intru totul. Acesti copii sunt conceputi si crescuti doar pentru niste scopuri interesate, din motive egoiste, ceea ce mai mult dauneaza copilului decat ii aduce folos.

Din pacate, astazi sunt foarte raspandite crima, traficul de copii pentru propria imbogatire, pentru donarea organelor sau pentru distractiile pedofililor etc. Astfel, apare ispita de a transforma darul lui Dumnezeu (capacitatea de a naste copii) intr-o profesie aducatoare de venit bun. Se denatureaza insasi esenta instinctului matern. Trupul si sufletul omului nu sunt o marfa. Insa, din pacate, devin asa, dupa cum s-a si prezis in Apocalipsa (Apoc. 18, 11-13). Si atunci, Dumnezeu prevazand gandurile adultilor, ii lipseste din timp de posibilitatea de a-si duce pana la capat planurile perfide. Copiii nevinovati mor de timpuriu pentru ca parintii lor nu sunt vrednici de ei. Masura acestei nevrednicii o determina Judecatorul Ceresc, Care cunoaste tainele inimii.

Nu demult a avut loc o intamplare despre care s-a vorbit mult in presa, dar, mai ales, in cadrul emisiunii stirilor de dimineata „Radio Rusia”, din 9 octombrie 2001. O femeie din Marea Britanie (numele ei nu era mentionat) a nascut un copil bolnav de leucemie. Pen­tru a-l vindeca, exista o singura solutie, si anume, transplantul unor anumite tesuturi. In plus, trebuia ales un donator biologic compatibil. In caz contrar, se intampla respingerea tesuturilor transplantate si pacientul moare.

Nefericita mama a plecat in Chicago si cu ajutorul insamantarii artificiale a ramas insarcinata cu al doilea co­pil, fratele mai mic al fiului ei. Medicii au folosit tesuturile embrionului in calitate de „piese de schimb” pentru bolnavul de leucemie. In Marea Britanie acest tratament este interzis. Rezultatul operatiei nu a fost mentionat.

Motivele mamei sunt de inteles. Daca ar fi fost posibil, fara sa mai stea mult pe ganduri, ar fi donat chiar ea pro­pria maduva a oaselor, numai pentru a-si salva copilul. Este o jertfire nobila. Mama a dorit sa faca bine, dar oare intr-adevar a facut bine? Este crestineste sa cumperi sanatatea copilului cu pretul vietii altui copil, sa-l transformi pe om, impotriva voii lui, in material de constructie pen­tru un alt organism?

Deseori, copiii se trezesc prizonieri ai faradelegilor adultilor. Toti suntem legati prin relatiile social-economice si suntem membri ai unui singur trup social. Imbolnavirea unui organ provoaca boala, iar uneori chiar si moartea intregului organism. Regele Solomon ne invata:

„Prin binecuvantarea oamenilor drepti cetatea merge inainte, iar prin gura celor nelegiuiti ajunge rui­na” (Pilde 11, 11).

Din cauza pacatului desfranarii Dumnezeu a nimicit pe toti locuitorii Sodomei si Gomorei, afara de familia dreptului Lot (vezi Fac. 19, 1-30). Tot din aceasta cauza, ar fi nimicit 120 000 de locuitori ai orasului Ninive, daca ei nu se caiau dupa ce prorocul Iona a predicat (Iona 1-4). Pentru ca faraonul se incapatana si refuza sa-i elibereze pe iudei din robie, au murit toti „intaii-nascuti ai Egiptului, de la om pana la dobitoc” (Ies. 12, 29-30; Ps. 134, 8).

Povatuindu-i pe oamenii care sufereau de foame si de sete in Cezareea Capadociei, Sfantul Vasile cel Mare spunea:

„Din cauza unor oameni sufera intreg poporul, si din rautatea unuia gusta din rodul lui multi”.

Iar Sfantul Ciprian al Moscovei era de parere ca toate consecintele faptelor oamenilor se rasfrang asupra imparatului si a tarii, iar pacatele acestuia, asupra supusilor sai. Sa luam drept exemplu dialogul dintre doi frati Karamazov, Ivan si Alexei:

„- Cum iti spuneam, pe atunci, la inceput de veac, era un general, om cu relatii inalte si mare latifundiar, unul dintre aceia (ce-i drept, chiar la vremea aceea destul de putin numerosi) care, retragandu-se din activitate dupa o cariera indelungata, erau convinsi ca dobandisera cumva dreptul de viata si de moarte asupra celor aflati la cheremul lor. Trebuie sa stii ca asemenea oameni au existat in realitate. Asadar, generalul nostru se retrage la tara, statornicindu-se la el, la conac, pe o mosie dotata cu doua mii de suflete si, plin de ifose, de nu-si mai incape in piele, se uita de sus la vecinii sai mai modesti, tratandu-i ca pe niste lingai sau mascarici din suita lui. Printre altele, generalul intretine o rasa de caini de vanatoare, o haita intreaga de cateva sute de copoi, cu ingrijitorii respectivi, si ei aproape o suta la numar, toti in uniforma, si toti calari. Intr-o buna zi, un copil din curte, un baietas de vreo opt ani, azvarlind cu o piatra in joaca, nimereste in ogarul preferat al generalului, si nu stiu cum se face ca-l ologeste. «Ce are cainele, de ce schiopateaza, dragul de el?», intreaba zbirul. I se raporteaza ca baiatul aruncase in el cu o piatra si il lovise. «Tu ai facut asta?», il ia la refec genera­lul. «Ia sa mi-l insfacati!», porunceste dumnealui. Slujitorii pun mana pe el, smulgandu-l din bratele maica-sii, si-l inchid in beci, unde ramane toata noaptea. A doua zi dimineata, in zori, generalul se pregateste de plecare cu tot alaiul la vanat; se salta in sa, inconjurat de oamenii lui de casa, de droaia de caini, de haitasi si de insotitori, toti ca­lari. Toata slugarimea de la conac sta stransa buluc afara in curte, in frunte cu mama vinovatului, ca sa-i fie invatatura de minte. Intemnitatul e scos din beci. Era o zi posomorata, cetoasa si rece, de toamna, cum nu se poate mai potrivita pentru vanatoare. Generalul porunceste ca baietasul sa fie dezbracat in pielea goala; ii smulg hainele de pe el, lasandu-l despuiat, in timp ce bietul copil, pierit de groaza, tremura ca varga, fara a indrazni macar sa cracneasca… «Goniti-l!», ordona generalul. «Fugi! Fugi!», se pornesc haitasii sa strige, si baiatul o rupe la fuga… «So pe el!», urla generalul, asmutind asupra lui droaia de copoi. In cele din urma, dulaii il incoltesc si-l rup in bucati sub ochii maica-sii. Pare-mi-se ca dupa asta generalul a fost pus sub tutela. Ei, ia spune…, ce crezi ca ar merita sa-i faca? Sa-l puna la zid? Sa-l impuste pentru ca morala sa fie satisfacuta? Zi, Aliosa!

- Da, sa-l impuste! murmura Aliosa cu un suras stins, crispat, ridicand ochii spre Ivan.

- Bravo! striga Ivan incantat. Daca pana si tu spui asta, inseamna ca… Halal calugar! Va sa zica, si in sufletul tau e cuibarit un pui de drac, Aliosa Karamazov!

- Poate ca-i absurd ce-am spus, dar…

- Ei, uite asta e, vezi: exista un «dar» la mijloc! exclama Ivan. Afla de la mine, calugarasule, ca asemenea absurditati sunt mai mult decat necesare pe lume. Universul se sprijina pe absurditati, si fara ele ma intreb daca s-ar mai putea intampla ceva pe fata pamantului. Stim noi ce stim!”

Astazi, F. M. Dostoievski se citeste de parca ar fi unul din contemporanii nostri si avem impresia ca a scris anume despre timpurile in care traim noi. Ca un talentat artist al cuvantului, el ridica o problema acuta. In zilele noastre, nebunia, egoismul, interesele celor puternici ai acestei lumi ii condamna pe oameni la boli si la nimicire in masa. Si ne amintim de jertfele fascismului, ale rasismului, ale Genocidului, ale terorismului etc.

Asadar, oricare ar fi caile lui Dumnezeu, dreptatea suprema a lui Dumnezeu depaseste cu mult mintea si intelegerea noastra despre dreptate. Iar psalmistul David spune ca “judecatile Domnului sunt adevarate, indreptatite toate”(Ps. 18,10). Sa ne inchipuim un tablou mare si frumos, plin de ar­monie si de lumina. El este minunat, culorile sunt vii, ale­se desavarsit. Sa ne imaginam ca nici un pictor nu ar fi in stare sa picteze mai bine sau sa-i gaseasca vreo imperfectiune. Dar iata ca, dintr-odata, campul nostru vizual se ingusteaza si ochiul incepe sa perceapa doar ce este nesemnificativ, o pata oarecare, intunecata si urata. Nimic altceva nu se vede. Dintr-odata incepem sa nu mai intelegem de ce este nevoie, in genere, de pata. Ea strica tot. Iar acum sa ne gandim daca poate un mic fragment nesemnificativ sa ofere o imagine deplina si obiectiva despre intreg. Raspunsul este evident. Asa se intampla si in cazul nostru, cand privim suferinta ca fìind separata de planul lui Dumnezeu, atribuindu-I Creatorului un colorit sumbru, lipsa de talent si chiar despotism.

Nu intamplator prorocul vechi-testamentar spune in numele lui Dumnezeu:

„Caci gandurile Mele nu sunt ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre… Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt caile Mele de caile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre” (Isaia 55, 8-9).

Noi nu suntem in putere de a cunoaste ceea ce nu a putut intelege nici chiar marele rege David (Ps. 138, 17-18), cu toate ca Dumnezeu ii descoperea adevarurile si tainele cele mai ascunse. Numai la Infricosatoarea Judecata vom primi raspunsuri obiective la toate intrebarile care se refera la viata si la moarte. Apostolul Pavel marturiseste:

„Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu”(l Cor. 13,12).

Dreptul Iov a suferit fara sa aiba vreo vina. El se ruga lui Dumnezeu ca sa inteleaga de ce au venit pe capul lui atatea nenorociri. Dar, cand L-a vazut pe Dumnezeu cu proprii lui ochi, a recunoscut ca nu intelege nimic din judecatile Lui.

„… ma urgisesc eu pe mine insumi si ma pocaiesc in praf si in cenusa” (Iov 42, 6).

Ecoul intelepciunii biblice il auzim si in replicile unei eroine a renumitului fìlosof si scriitor englez Clave S. Le­wis:

„Acum stiu, Doamne, de ce nu-mi raspunzi. Pentru ca Tu esti raspunsul. In fata Ta mor toate intrebarile”.

Vom incheia cele spuse cu un fragment dintr-o scrisoare a Cuviosului Ambrozie de la Optina. Ea este adresata unei femei care suferea mult din cauza bolii fiicei ei. Pentru ca toate cuvintele sfantului sunt de o mare impor­tanta, vom cita scrisoarea in intregime:

„Am auzit ca va intristati foarte mult vazand suferinta fiicei dvs. Intr-adevar, o mama nu poate sa nu sufere cand isi vede fetita in necazuri mari. Cu toate acestea, sa nu uitati ca sunteti o crestina care crede in viata vesnica si in rasplata viitoare nu doar pentru nevointe, ci si pentru suferintele facute cu voie sau fara de voie. De aceea nu trebuie sa va descurajati si sa va intristati asemenea paganilor sau oamenilor necredinciosi, care nu recunosc nici fericirea vesnica, nici chinurile vesnice. Cat de mari ar fi suferintele micutei S., ele nu se pot compara cu suferintele acceptate de buna-voie ale mucenicilor. Daca ele se aseamana, atunci ea va primi aceeasi stare de fericire in locasurile raiului ca si ei. De fapt, nu trebuie sa uitati si timpurile in care traim, in care si copiii sunt atinsi de stricaciune de la ceea ce vad si aud. De aceea e nevoie de curatire, care nu se face decat prin suferinta. In cea mai mare parte, curatirea sufletului se face prin suferinte trupesti. Sa presupunem ca nu exista nici o vatamare sufleteasca. Insa trebuie sa stim ca nimeni nu dobandeste fericirea raiului fara ca mai intai sa sufere.Oare si pruncii trec fara boli si suferinte in cealalta lume? Va scriu acestea nu pentru ca as dori moartea micutei S., ci pentru ca sa va mangai si sa va conving sa nu va tangu­iti. Oricat de mult v-ati iubi copila, sa stiti ca Dumnezeul nostru Multmilostiv o iubeste mai mult. El se ingrijeste in orice clipa de mantuirea noastra. Din iubire pentru fiecare credincios, el marturiseste: «Chiar si femeia de va uita de copiii ei, Eu nu te voi uita». Siliti-va sa va micsorati durerea, lasand-o pe seama lui Dumnezeu: «Cum va vrea si va binevoi, asa va face cu noi dupa mila Sa».“

(Din: K.V. Zorin, De ce sufera copiii, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)

• Copiii din Glodeanu:

Site-ul dedicat acestei situatii

21 de copii din satul Cârligu Mare, comuna Glodeanu Siliştea, judeţul Buzău suferă de foame în fiecare zi. Lor li se adaugă încă 11 suflete, tot copii, din satele vecine pentru care masa dintr-o zi poate să însemne doar o bucată de mămăligă sau de pâine. Nu exagerez cu nimic. Cel mai mic dintre copii are câteva luni. Cel mai mare are în jur de 13 ani. Toţi provin din familii foarte sărace şi trăiesc în condiţii greu de imaginat. Există două familii în care copiii sunt îngrijiţi în ambele cazuri, de mame care sunt bolnave psihic. Într-una dintre situaţii, din nefericire, acest aspect a influenţat şi dezvoltarea copiilor.

Preotul din sat, Marian Tudor s-a înscris în iarnă, pe un forum pe internet, pentru a putea aduna haine şi mâncare pentru aceste suflete. Maria Coman a aflat de povestea copiilor. De la ea, informaţia a ajuns la mine. Și împreună cu mai mulți colegi, prieteni sau doar cunoscuți, de Crăciun am reușit să le facem o mică bucurie copiilor.

Părintele își dorește din tot sufletul să dezvolte pe viitor în sat o cantină socială care ar rezolva cu adevărat problema acestor copii. În acest scop a identificat în sat o clădire în paragină (vechea primărie) care ar putea fi renovată şi transformată într-o astfel de cantină. Primarul îl susţine. Deocamdată aşteaptăm şedinţa de consiliu local în care cererea lui va fi supusă la vot.

Până atunci ne-am propus să le întindem o mână de ajutor acestor copii. Dorim să le ducem pachete cu mâncare (…) dar şi să identificăm firme care ar putea să-i sprijine, din când în când cu mici sponsorizări constând în mâncare (hrană neperisabilă, pâine, carne, dulciuri) în funcţie de domeniul lor de activitate.
După ce preotul va primi dreptul de renova primăria veche ar fi de mare folos să găsim firme care ar putea să-l ajute cu materiale de construcţii dar şi fundaţii, asociaţii dornice să se implice în acest proiect.

Pentru detalii suplimentare poate fi sunat direct părintele Marian Tudor 0720281634.

Puteţi să-i scrieţi părintelui pe mail la adresa preotmariantudor@gmail.com sau puteţi să-mi daţi mie un semn pe nicoletatintea@gmail.com

Voi administra acest blog împreună cu părintele. Îl vom actualiza pe măsură ce primim semne de viaţă de la voi. Pe măsură ce avem veşti. Cât mai bune sper. Puteţi să-i sprijiniţi pe copii cum simțiți voi. Puteţi să daţi mai departe povestea lor, pe mail, pe blog, pe facebook sau pe alte reţele de socializare. Puteţi să puneţi mână de la mână cu prietenii, pentru a face câteva pachete şi puteţi să le faceţi singuri o vizită, într-un weekend. Sau puteţi să ne aduceți nouă pachetele pentru că le vom duce la Glodeanu înainte de sărbători. Puteţi vorbi cu reprezentanții unor firme pe care îi cunoașteți, ca să-i sponsorizeze. Puteţi să ajutaţi un singur copil, pe termen lung sau o singură familie. Ca şi cum aţi avea un frăţior mai mic, ce s-a născut cu şanse mai puţine ca voi. Unii dintre copii sunt bolnavi. Sunt bolnavi în adevăratul sens al cuvântului. Epilepsie, strabism sunt doar câteva dintre bolile de care suferă unii dintre ei. Iar părinţii copiilor nu-şi permit să le cumpere tratamentul de care au nevoie. Dacă cunoaşteţi oameni cu suflet mare care şi-ar dori să sprijine înfiinţarea unei cantine sociale care îi va ajuta pe aceşti copii să pornească mai bine în viaţă ne va fi de mare de folos.

(…)

Vă mulţumesc din inimă, tuturor!

Părintele Marian Tudor a deschis şi un cont în bancă pentru cei care vor să facă donaţii în vederea înfiinţării cantinei sociale.

RO35CECEBZ0130RON0786067, DESCHIS LA CEC, SUCURSALA BUZĂU, COD SWIFT CECEROBU, TITULAR CONT: PAROHIA GLODEANU CÎRLIG

Nicoleta Ţintea

Surprize şi veşti bune pentru copiii din Glodeanu

Un fel de bilanţ (I)

Un fel de bilanț (II)

Un altfel de bilanţ

Impresii după o vizită la Glodeanu

Japonia de acasă

• Cuvant ortodox: Alerta umanitara: copiii din Glodeanu

Pentru donatii:

CONT RO35CECEBZ0130RON0786067, deschis la CEC, Sucursala Buzau, Cod Swift CECEROBU, titular cont: Parohia Glodeanu Cirlig.

Banii vor fi folositi pentru ridicarea unei cantine sociale.

Adresa unde ne puteti trimite ceva prin posta:

Preot Tudor Marian, Sat Carligu Mare, Comuna Glodeanu Silistea, Judetul Buzau, Cod 127260

Pentru alte detalii:
Parintele Marian Tudor, telefon 0720.281.634

Puteti sa ne scrieti aici:
nicoletatintea@gmail.com
preotmariantudor@gmail.com

Puteti redirectiona 2% din impozitul pe venit catre parohia din Glodeanu:
CUI-ul parohiei Glodeanu Cirlig este 13192269

Gasiti declaratia 230 completata cu datele parohiei aici.

Mai multe detalii gasiti pe site-ul dedicat acestei situatii.

Va multumim tuturor!

Legaturi:

*

• INTRE CINISM SI RAZVRATIRE
• SA NU RAMANEM DE PIATRA CI SA PLANGEM CU SEMENII NOSTRI CARE PLANG!
• FACTURA LA INCALZIRE POATE CRESTE CU 60%: ce a mai convenit guvernul cu Fondul Monetar International. VALUL DE SCUMPIRI CE VA URMA
• CAND MOARTEA DEVINE TOT MAI RENTABILA
• Articolele saptamanii: SA-I DEZBRACAM PE CEI GOI
• “SA MURITI BINE!”. Cancerul spitalelor romanesti si INCEPUTUL PLANULUI SISTEMATIC DE EXTERMINARE LENTA A SARACILOR ROMANIEI
• Presedintele nimicirii Romaniei ne “promite” referitor la “reforma” desfiintarii spitalelor “E doar inceputul!”…
• UN OM MOARE SINGUR CHIAR ACUM IN ROMANIA

***

“E foarte optimista, si ea ne da curaj si noua… Ea a acceptat ca e un copil mai deosebit ca ceilalti: Daca asa sunt eu… Si-ti da curaj. E o luptatoare!”

- Ia spune, ce spui tu la copiii bolnaviori?

- Sa se lupte, sa nu se dea batuti si sa fie curajosi.

(Georgiana Haineala, 12 ani, bolnava de epidermoliza buloasa, a carei piele, mai subtire decat a aripii de fluture, se sfasie la cea mai mica atingere)

***

… Eduard, in schimb, se bucura pentru orice. Pentru fiecare zi in care mai poate iesi putin din casa. Pentru fiecare clipa in care crede ca e un om normal…

“Imi zice si el de multe ori: Mami, trebuie sa te gandesti ca sunt oameni sanatosi, care n-au avut nimic niciodata, si se intampla un accident, si de multe ori raman marcati pe toata viata. Macar eu asa am crescut, asta e situatia! Si vreau sa va spun ca daca ar fi un copil sa se streseze, sa planga, sa se necajeasca, sa-si planga de mila, n-as rezista, credeti-ma! Stiti cat de mult ma intareste el pe mine prin felul lui de a fi!”

(Elena, mama lui Eduard Gabor, 21 de ani, bolnav de hemofilie, ramas fara ambele picioare, din cauza bolii, de la 13 ani)

***

“Mamico, ne iubeste Dumnezeu”

Lectia minunata a unui copil bolnav de distrofie musculara din Grecia, MARIOS NASIOS

(din revista “Familia ortodoxa”)

Marios s-a nascut de Intampinarea Domnului (2 februarie) 1987. La varsta de 5 ani incepu sa prezinte dificultati la mers, instabilitate, obosea repede, intampina greutate in a urca scarile sau a se scula de jos. La 7 ani i s-a pus diagnosticul: distrofie musculara de tip Duchenne.

Distrofia musculara este o boala rara ereditara ce apare la baieti si se agraveaza in timp, treptat, pana cand bolnavii in cele din urma raman imobilizati complet si din cauza atrofierii muschilor aparatului respirator, se ajunge la insuficienta respiratorie.

Marios a trecut prin toate aceste stadii, dar era un copil talentat. Elev stralucit pana la liceu, unde a apucat sa intre (a murit la 17 ani). De la 8 ani era in caruciorul cu rotile pentru invalizi.

Cu acest carucior participa la parade de defilare ca stegar, purtand drapelul cu fala in fruntea defilarii. Avea un suras vesel, intelepciune dupa Dumnezeu, simtul recunostintei si era cu un “multumesc” pe buze catre oricine: catre mama lui care-l ingrijea, catre colegii lui de scoala, profesori si catre duhovnicul lui, parintele Ghevasie.

Obisnuia sa spuna:

“Sunt foarte bine. Nu-mi lipseste nimic. Simt ca iubesc pe toata lumea. Ca Dumnezeu sa nu ma faca bine, ceva stie, poate ca asa e mai bine. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat minte si pot comunica cu oamenii; ca pot citi; ca pot intelege toate. De n-as fi avut minte, ce as fi facut cu mainile? Cel paralizat, care are minte si face rabdare este cel mai istet om din lume… Mama, Dumnezeu ne iubeste. Este spre binele sufletelor noastre si, daca nu ne da sanatate, totusi ne dezleaga celelalte probleme“.

Datorita faptului ca evolutia bolii a afectat muschii cardiaci, Marios incepu sa dea semne de puls accelerat. Cu un puls de 128 era nevoit sa mearga in fiecare zi la scoala. Aflandu-se aceasta suferinta spunea:

“Alti copii, suferinzi ca si mine, sunt nevoiti sa intrerupa scoala, caci nu mai pot continua din pricina bolii. Iar eu cate daruri am!“.

Colegii sai de scoala, profesorii isi amintesc mereu de chipul sau ce stralucea de bucurie. Avea dreapta socoteala si dragoste si spunea adesea mamei sale:

“Iarta-ma, mama, ca te obosesc relele mele. Suntem doi oameni si avem doar doua picioare. Ale tale si acestea operate. La pranz eu imi fac lectiile, iar tu ai grija de mine seara, astfel si eu am grija de tine la amiaza“.

In fiecare Duminica se impartasea cu dor si nerabdare.

Cand in 1995, Marios se infatisa Comisiei de Medicina in vederea obtinerii de ajutor social pentru cei cu probleme de locomotie si afectiuni musculare, si Casa de Asigurari nu i-a acordat niciun ajutor, mama sa s-a mahnit, dar el i-a zis:

“Mama, nu merita sa te mahnesti pentru viata aceasta. Noi pentru cealalta viata trebuie sa ne intristam. Nu vreau sa fii trista si sa plangi. Asa cum Dumnezeu hraneste pasarile, astfel ne va hrani si pe noi si ne va purta de grija. Da, intr-adevar“.

“Nu pot pricepe cum de nu merg oamenii la biserica”

Marios inteleptit de Dumnezeu spunea:

• Eu nu sunt nimic. De altfel, oamenii nu trebuie sa se bucure mult, dar nici sa se intristeze mult. Sa avem buna-cuviinta…

• Cu Dumnezeu ne punem noi? Daca El vrea sa ploua, sa ploua. Ca doar nu suntem de zahar!

• Mamico, ne iubeste Dumnezeu! Se ingrijeste de noi. Ne da, desigur, greutati, dar ne si ajuta, ne da si putere sa le trecem. Nu vezi cat de mult se ingrijeste de noi? Se ingrijeste si de pasarele si nu se va ingriji de noi? Uite! Multi oameni, necunoscuti noua inainte, acum ne inconjoara cu dragoste.

• Soarele dragostei daca ar lumina lumea, ea ar fi foarte frumoasa si mai buna, pentru ca soarele dragostei este Insusi Hristos (Aceasta propozitie a fost scrisa de Marios intr-o teza cand era elev in clasa a IV-a).

• Ce pacat! Rudele nu trebuie sa caute razbunarea. Dimpotriva, sa se roage pentru odihna sufletului rudeniei lor, dar si pentru sufletul ucigasului. Dumnezeu este singurul in drept sa judece.

• Nu pot pricepe cum de nu merg oamenii la biserica…

Pe 5 august 2003, Marios a facut edem la plamani. A fost internat la terapie intensiva, unde felul sau de a fi, in ciuda starii critice in care se afla inima sa, cu 145 de pulsari, a impresionat profund pe tot personalul medical al spitalului. Trei luni mai tarziu facu primul atac de cord. Pe 25 noiembire 2003 a adormit intru Domnul.

In ziua inmormantarii, desi fusese aranjat ca sicriul sa fie transportat cu masina speciala, aceasta s-a oprit brusc! Nu era cu putinta sa mai porneasca, cu toate ca nu prezenta vreo defectiune. Lucru inexplicabil! Ce se intamplase? Colegii lui de scoala au vrut sa transporte sicriul ei insisi, pe umerii lor, si rugaciunea le-a fost ascultata. Intamplarea cu oprirea masini au socotit-o un semn, si astfel a avut loc impresionanta procesiune funerara, cu sicriul, purtat pe umerii colegilor lui de scoala. La cimitir, in timpul slujbei de inmormantare, s-a cantat “Hristos a Inviat!”.

Absolventii de liceu din acel an, au scris pe diploma de absolvire, cu litere mari, numele Marios, cu urmatoarea inscriptie comemorativa:

“Mare cinste si bucurie ca te-am cunoscut aici pe pamant, Marios. Mai mare cinste si fericire sa ne intalnim in cealalta viata, cea vesnica“.

Meditatii despre rugaciune

• Rugaciunea este singurul mijloc de comuniune a oamenilor cu Dumnezeu.

• Ca sa ne rugam fara raspandire, ne ajuta lasarea spatiului pamantesc si urcarea in inalturi, la cer, unde exista Imparatia Cereasca a lui Dumnezeu.

• Dumnezeu asculta toate rugaciunile ce facem, chiar daca nu raspunde intotdeauna la cererile noastre.

• Nu trebuie sa ne suparam, deoarece are si El planurile Sale pentru mantuirea oamenilor. Stie cum, unde si cand va raspunde rugaciunilor noastre, astfel incat sa iasa bine. De ne asculta de indata, poate ca iesea rau, si de aceea nu ne raspunde.

• Rugaciunea trebuie sa iasa din inima, iar nu din minte. Sa se faca cu caldura si simtire, iar nu cu raceala, cum facem de obicei.

• Bine ar fi fost ca toti oamenii din lume se se roage, astazi cand lumea noastra a pierdut orice contact cu Dumnezeu, si nu doar sa cerem, ci si sa-I multumim si sa-L slavim.

Marios Nasios, 3 februarie 2000.

(Traducere din cartea “Se fac si astazi minuni?” de Monah Gherontie Nica)

Din revista Familia ortodoxa, nr. 3/2011

***

Post Scriptum:

• Observator de Bacau: O fetita din Palanca sufera de “boala fluturelui”
  

  

Condamnata de sistemul sanitar al lui Atil la…Cseke

Georgiana Haineala, de 12 ani, din comuna Palanca, sufera de una dintre bolile rare ale acestui secol, “epidermoliza buloasa”. Boala mai poarta si denumirea de boala fluturelui. Pe lista bolilor rare editata de MTS, epidermoliza buloasa nu figureaza. Fetita este considerata o persoana cu un handicap oarecare.

Definitia simplista a bolilor “rare” este boala care afecteaza mai putin de unu din 2 .000 de indivizi, dar nu trebuie sa mascheze importanta impactului pe care acest tip de boli il realizeaza la nivelul sanatatii publice. Pana in acest moment, au fost repertorizate si incadrate ca boli rare peste 6.000 de afectiuni (6000 – 8000), daca se considera pentru fiecare o frecventa medie de 1 la 10. 000 de locuitori. Romania are din fiecare categorie cel putin 2.000 de bolnavi. Cele mai multe dintre aceste boli, majoritatea de cauza genetica, sunt nediagnosticate in tara noastra si nu exista niciun fel de date epidemiologice privind prevalenta lor, in conditiile in care in lume se vorbeste tot mai mult de genetica si analize genetice in timpul sarcinii. Din acest motiv se considera ca numarul lor este mult mai mare in parte si datorita diagnosticarii gresite. Aceste boli afecteaza 6 – 7 la suta din populatia Romaniei, 80 la suta fiind cauze genetice, cele mai multe sunt grave si duc la invaliditate.

Ce este “epidermoliza buloasa”

Epidermoliza buloasa(EB) reprezinta un grup de boli ereditare caracterizate prin eruptii veziculare pe piele si mucoase, boala mai este numita si “boala fluturelui”. Acestea pot apare in orice parte a corpului, dar cel mai adesea la locurile de frictiune si traumatizate minor, cum ar fi mainile si picioarele. Veziculele pot sa apara si pe organele interne, esofag, stomac si tract respirator. In imagini se pot vedea aceste rani formate pe corpul unei fetite de 12 ani, Georgiana Haineala.

“Epidermoliza buloasa” mostenita trebuie diferentiata de epidermoliza buloasa castigata, care nu este ereditara si debuteaza in perioada adulta, fiind autoimuna. In functie de tipul clinic de epidermoliza buloasa, evolutia poate fi dominata de eruptii usoare sau poate fi fatala.

“Fluturasul” din Ciughes

Cu aceasta boala a fost diagnosticata, din nastere, si Georgiana Haineala, din satul Ciughes, comuna Palanca. Parintii Georgianei, Mihai si Marinela, se lupta cu aceasta boala de 12 ani singuri, fara a fi sprijiniti in vreun fel de Ministerul Sanatatii, care, mai nou, considera ca unguentele atat de necesare zilnic pentru copilul lor sunt considerate produse cosmetice, de aceea parintii sunt nevoiti sa cumpere pansamente si unguentul necesar zilnic ficei lor de la firme specializate , iar costurile tratamentului ajung la 2.000 lei pe luna, pentru ca nu se elibereaza in regim compensat. “Nu ne-a sfatuit nimeni, niciun medic nu ne-a spus cum trebuie sa procedam. Cand am descoperit boala, acum 12 ani, am facut si noi cum ne-a trecut prin cap. I-am pansat degetele de maini, am uns-o. De unde sa stim ca pielea se poate cicatriza gresit si degetele i se vor lipi? Pana la trei ani degetele de la maini ii erau normale. Acum sunt lipite. La cea mai mica atingere, pielea i se rupe, ca la fluture, de aceeea se numeste si boala fluturelui”, spune Marinela Haineala, mama micutei Georgiana. Toate tipurile majore de epidermoliza buloasa sunt ereditare, astfel un istoric medical familial pozitiv este un factor de risc. Forma mostenita poate fi recesiva sau dominanta, cea dominanta inseamna ca doar un parinte poate purta gena, iar cea recesiva ,este nevoie de prezenta genei la ambii parinti. Formele recesive de epidermoliza buloasa tind sa fie mai severe. Caracteristica acestor afectiuni este formarea de bule mari cu fluid, ca raspuns la traume minore ale pielii. Hainele, scarpinatul sau chiar temperatura ridicata, pot declansa aparitia bulelor. In formele severe, scarpinatul dupa formarea bulelor determina deformari, fuziuni ale degetelor si contracturi deformante. Daca este implicat esofagul sau cavitatea bucala, bulele duc la disfagie si alimentatie dificila. Si la Georgiana ranile multiple de-a lungul timpului au dus la unirea degetelor atat la maini cat si la picioare.

Ignorata total de Ministertul Sanatatii

Aceasta boala nu are un tratament, deci nu exista nicio sansa de a fi vindecata, ci, doar se pot vindeca ranile prin aplicarea de creme si pansamente atraumatice. In medicina viitorului e posibila gasirea unor noi modalitati de vindecare, cum ar fi celulele stem, dar viitorul este destul de departe. Cel putin pentru acest copil uitat intr-un colt de tara, intr-o Romanie ca vai de era. La nivel international exista organizatia “Debra” care se ocupa cu acest tip de boli, in Romania exista organizatia non – guvernamentala “Mini Debra”, si, bineinteles ca exista numeroase fundatii care se ocupa cu ajutarea acestor bolnavi. Scopul insa este peste tot acelasi, adoptarea unei strategii nationale de abordare a bolilor rare, organizarea unor activitati de lobby pentru transformarea acestei strategii intr-un Plan National de Boli Rare agreat de Ministerul Sanatatii, dezvoltarea unui program de instruire national in baza Planului National de Boli Rare.

Boala nu figureaza pe lista MTS

Venitul parintilor consta dintr-un salariu de 620 lei pe luna, al tatalui, si indemnizatia de asistent personal a mamei, de 510 lei. In conditiile in care Ministerul Sanatatii nu a trecut pe lista bolilor rare si pe cea de care sufera Georgiana, nu exista nicio posibilitate sa se primeasca medicamente compensate. Se pare ca, in nestiinta ce-i caracterizeaza, reprezentantii MTS considera ca tratamentul pe care il urmeaza Georgiana este cu produse… cosmetice, asa ca fetita nici nu este bagata in seama! Un kilogram de unguent, preparat in Bucuresti, costa 11.000 lei si rareori ajunge pe-o luna. La toate aceste cheltuieli, trebuie adaugate pe cele necesare procurarii pansamentelor, care sunt speciale, pe baza de buret, si ele se dezlipesc doar cand fetita este bagata in cadita. Din cauza bolii, i-a fost afectat si auzul, iar pentru acest lucru a fost nevoie de cumpararea a doua aparate auditive, costurile fiind suportate de Consiliul Local Palanca, prin grija primarului Adrian Palistan.

Georgiana merge zilnic la scoala, este eleva in clasa a V-a, invata destul de bine si traieste cu speranta ca se va face bine intr-o zi. Chiar si cu degetele de la maini lipite, scrie si deseneaza. Asa cum spuneam, boala pare a fi nevindecabila. Parintii se multumesc doar ca Georgiana este langa ei, incearca sa-i calmeze suferintele, insa ajutorul dat de Ministerul Sanatatii, care n-a schitat nici macar un gest la mai bine de doua saptamani de cand cazul a fost mediatizat de reporterii Antenei 3. De aceea, baza se afla tot in oamenii de bine care o pot ajuta pe Georgiana sa-si procure lunar, unguentul si pansamentele necesare. Cei care doresc o pot face depunand bani in contul RO71 CECE BC12 08RO N042 8780, deschis la CEC Comanesti, pe numele Haineala Mihail Catalin, pentru acest fluturas sensibil care nu cere nimic decat dreptul la sanatate si viata. Un drept care, se pare, ii este refuzat de un minister al sanatatii pus numai pe distrugeri.

Legaturi:

Vezi si:

• “Fratele meu este viata mea”
• Iubirea este criteriul Judecatii de Apoi. Dar care iubire?
• “Ne laudam ca luptam pentru omenire, dar uitam de omul concret”

***

Ce inseamna sa imparti bucata de paine cu cel flamand in Hristos? Inseamna ca inima ta sa raspunda cu impreuna-patimire la foamea si durerea lui, sa traiesti amarul lui ca pe al tau propriu, sa suferi impreuna cu el ca impreuna cu un frate in Hristos si, in fine, sa imparti cu el ceea ce ti-a trimis Domnul si ai la indemana.

*

I. Despre Judecata cea viitoare a lui Dumnezeu

A mai ramas o singura duminica pana la Postul Mare. In duminica urmatoare, Duminica Iertarii, Sfanta Biserica ne va chema sa ne impacam, sa ne iertam unii altora greselile, amintind ca Dumnezeu ne iarta numai atunci cand ne iertam si noi unii pe altii. Pregatindu-ne pentru nevointa Patruzecimii si pentru aceasta impacare, Sfanta Biserica, prin pericopa evanghelica de astazi, ne zugraveste spre invatatura Judecata care va fi la a Doua Venire a Fiului lui Dumnezeu.

Hristos va veni in toata slava Sa cereasca, si inaintea Lui se vor aduna toate popoarele, toti dreptii si toti pacatosii; nimeni nu se va putea ascunde, nimeni nu va putea ramane deoparte, nu se va putea piti in spatele altcuiva.

Domnul ii va desparti pe drepti de pacatosi: dreptii vor merge de-a dreapta Lui, iar pacatosii de-a stanga. Domnul va spune: “Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia gatita voua de la intemeierea lumii” (Matei 25, 34).

De la zidirea lumii a fost deja prevazuta, a fost deja hotarata aceasta Infricosata Judecata, a fost deja pregatita Imparatia cerurilor.

“Cu ce bunatati se poate asemui aceasta binecuvantare?” – se intreaba Sfantul Ioan Gura de Aur. “Cata cinste, cata fericire este in el! Hristos n-a zis: primiti, ci: mosteniti – ca pe propiul nostru avut, ca pe avutul nostru parintesc, pe care il avem de veacuri”.

Pentru ce virtuti se va pogori asemenea milostivire asupra dreptilor la Judecata lui Dumnezeu? Ni le arata Insusi Judecatorul-Hristos.

“Flamand am fost, va spune El, si M-ati hranit; insetat am fost, si Mi-ati dat sa beau; strain am fost, si M-ati primit; gol am fost, si M-ati imbracat; bolnav am fost, si M-ati cercetat; in temnita am fost, si ati venit la Mine” (Matei 25, 36).

Precum vedem, frati si surori, la Judecata lui Dumnezeu se vor descoperi faptele dragostei si milostivirii, savarsite de catre drepti in viata lor de pe acest pamant.

Totusi dreptii, cu toate virtutile lor, se vor socoti, din prea adanca lor smerenie, niste robi netrebnici (v. Luca 17, 10), nevrednici de mila lui Dumnezeu. Ei nu vor incepe sa aminteasca toate faptele lor bune, dragostea si milostivirea lor. Li se va parea ca n-au facut nici un lucru bun: asa de mare va fi smerenia lor, insusirea prin care stralucesc toti dreptii. Ei nu se vor dezvinovati la aceasta Judecata, ci, dimpotriva, se vor invinui. Vor spune Domnului: “Doamne, cand Te-am vazut noi flamand, insetat, suferind, bolnav, gol, sau in inchisoare si Ti-am aratat mila?” Atunci, Domnul Se va ridica in apararea lor impotriva invinuirilor pe care singuri si le vor aduce. El le va spune: “Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, Mie Mi-ati facut” (Matei 25, 40).

Dupa cum vedem, Domnul ii miluieste si ii indreptateste pe drepti prin viata lor ce dreapta si le daruieste nemasurat mai mult decat s-ar fi putut astepta ei.

Dupa aceea, intorcandu-se catre cei de-a stanga, va spune: “N-ati hranit nici unul dintr-acesti frati ai Mei mai mici, nu le-ati dat de baut, nu le-ati aratat mila: inseamna ca nici pentru Mine nu ati facut nimic, si ca atare meritati chinul vesnic” (v. Matei 25, 46).

De ce aceasta osanda aspra? Pentru ca n-au facut lucrul cel mai important dintre toate: n-au raspuns la nevoia aproapelui in numele lui Hristos.

Ce inseamna sa imparti bucata de paine cu cel flamand in Hristos? Inseamna ca inima ta sa raspunda cu impreuna-patimire la foamea si durerea lui, sa traiesti amarul lui ca pe al tau propriu, sa suferi impreuna cu el ca impreuna cu un frate in Hristos si, in fine, sa imparti cu el ceea ce ti-a trimis Domnul si ai la indemana. Ca vesnica pilda de ajutorare a celui bolnav ni se arata samariteanul milostiv din Evanghelie, care i-a dat celui ranit tot ce avea (v. Marcu 10, 30-37).

Se poate intampla sa nu avem mijloace materiale prisositoare pentru binefaceri, insa in vremea noastra este nevoie nu atat de aceasta bogatie, cat de bogatia inimii, de darurile milostivirii noastre, impreuna-simtirii si rugaciunii noastre launtrice. O, daca ne-am iubi catusi de putin unii pe altii intru Hristos, daca am avea impreuna-simtire unii fata de altii, daca ne-am respecta cu adevarat, atunci s-ar gasi cai si mijloace sa sa ne intrajutoram – si atunci Raiul ar incepe inca de aici, de pe pamant, si nu ne-ar mai fi frica sa murim!

Dar de ce nu ne iubim unii pe altii? Fiindca nu-L iubim pe Dumnezeu. Neiubindu-L pe Dumnezeu, nu il putem iubi nici pe aproapele. Pe Dumnezeu nu-L iubim fiindca avem credinta slaba. De asta nu-L simtim pe Dumnezeu in inima noastra, de asta nu traim in El si nu-L cunoastem, fiindca citim putin Evanghelia si nu intelegem in Duumnezeu toate intamplarile si lucrurile din viata noastra, nu intelegem ca toate ne sunt trimise prin purtarea de grija a lui Dumnezeu.

Trec zile, saptamani, iar de Dumnezeu uneori nici nu ne amintim, nu meditam la viata noastra, nu ne inmuiem inima – iar inima pe care ne-o incalzeste dragostea de Dumnezeu va fi rece si fata de aproapele, si in locul dragostei se va cuibari in ea vrajmasia, in locul milei si al dorintei de a ajuta – ura, bucuria rautacioasa. Atunci ne pregatim singuri osanda viitoare: “Judecata este fara mila pentru cel ce n-a facut mila” (Iacov 2, 13).

Doua porunci de temelie ni s-au dat: prima e dragostea de Dumnezeu, a doua – dragostea de aproapele (v. Marcu 12, 30-31).

Cine este aproapele nostru? Toti cei langa care traim, muncim, cu care ne intalnim, care au nevoie de dragostea nostra, de ajutorul nostru, de rugaciunile noastre. Potrivit credintei noastre crestinesti, suntem cu totii frati si surori, alcatuind o singura familie in Hristos. Nimeni nu ne e strain. In spatele fiecarui semen al nostru sta Hristos Insusi. Daca nu aratam dragoste aproapelui, n-o aratam nici lui Hristos. Domnul Insusi ne-a vorbit despre asta foarte simplu si limpede, in cuvintele pe care le-am ascultat si noi astazi la Liturghie.

Deci sa ne amintim intotdeauna aceste spuse ale Mantuitorului. Sa Il rugam sa dea viata inimilor noastre prin dragostea de oameni. Sa-I cerem sa ne daruiasca “pocainta mai inainte de sfarsit” si “raspuns bun” la cea de-a Doua si Slavita a Lui Venire, ca sa auzim, cuvintele aducatoare de fericire:

“Veniti, binecuvintatii Tatalui Meu, de mosteniti Imparatia care v-a fost gatita voua de la intemeierea lumii!“

Amin.

II. Cel ce face bine saracului da imprumut lui Dumnezeu

Astazi Sfanta Biserica ne aminteste istorisirea evanghelica despre Infricosata Judecata.

Expresia exterioara a acestei Judecati va fi impartirea oamenilor in doua grupe: dreptii vor fi asezati de-a dreapta, iar pacatosii de-a stanga Tronului lui Dumnezeu.

La aceasta Judecata se va da in vileag ce a facut fiecare. Acolo se va dovedi ca fiecare din faptele sale va fi gasit drept sau va fi osandit (v. Matei 12, 37). In lumina Judecatii lui Dumnezeu se va descoperi adevarata fata si starea morala a fiecarui om – si pacatosii, care pe pamant au trait in robia patimilor, nu se vor putea indreptati nicidecum.

Ei chiar si la Judecata lui Dumnezeu vor avea o purtare vrednica de osanda, incercand sa se dezvinovateasca prin aceea ca nu au recunoscut in ceilalti oameni pe “fratii mai mici” ai lui Hristos si de aceea n-au facut faptele milostivirii. Tocmai de asta vor si merita osanda la “chinul vesnic” (Matei 25, 46).

Ce pacatosi sa fie acestia? Sunt cei ce n-au vrut sa gaseasca si sa dea loc in inima lor Domnului, cum a facut Zaheu, care n-au vrut sa-si curete constiinta prin pocainta, cum a facut vamesul care s-a pocait in templu, care n-au vrut sa strabata intreaga cale complicata a intoarcerii sufletului care se pocaieste la Tatal Ceresc, cum a facut fiul risipitor. Sunt oamenii pentru care Dumnezeu e ca si cum nu ar fi Dumnezeu, si omul e ca si cum nu ar fi om, si viata n-ar fi cale a mantuirii, n-ar fi lucrare a dragostei si a milostivirii, ci goana nebuneasca dupa slava desarta, dupa mangaieri si placeri lumesti.

Care dintre noi, fratilor si surorilor, nu este aproape de starea acestor pacatosi, de mangaierile si de placerile lor lumesti? Dar istorisirea evanghelica despre Infricosatoarea Judecata a lui Dumnezeu ce ne invata? Ne invata ca, urmand dreptilor, sa facem lucrurile dragostei si milostivirii, ingrijindu-ne nu numai de noi insine, ci si de ceilalti (v. Filipeni 2, 4).

“Nimic nu-I place atat de mult lui Dumnezeu, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, ca o viata care aduce folos tuturor. Tocmai de aceea ne-a dat si darul cuvantului, si maini, si tarie trupeasca, si minte, si pricepre: ca sa intrebuintam toate acestea spre mantuirea noastra si folosul aproapelui“.

Dar cum sa intrebuintam puterile noastre spre folosul aproapelui? Avand constiinta faptului ca facem binele nu pentru lauda si slava omeneasca, ci pentru ca aproapele nostru este “frate mai mic” al lui Hristos (v. Marcu 9, 41). Iar asta inseamna ca trebuie sa facem toate faptele milostivirii in numele lui Hristos, oricat ar fi ele de mici. De pilda, cand dam un banut aproapelui care il cere in numele lui Hristos, sa ne aminitim ca il dam lui Hristos Insusi si, dupa cum spune Inteleptul, dam imprumut lui Dumnezeu (Pilde 19, 17). Deci, iubitii mei in Hristos, sa facem din toata inima faptele milostivirii, socotind pierduta ziua in care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba buna, fie impartasindu-i din inima necazurile si suferintele, fie mijlocind prin rugaciune pentru el inaintea lui Dumnezeu.

Sa aratam milostivire in numele lui Hristos, intru slava Tatalui Ceresc, Care Milostiv este (v. Luca 6, 36) si le arata mila chiar celor ce dau de pomana doar o cana de apa (v. Marcu 9, 41). Sa ne amintim totdeauna de moartea noastra si de Judecata lui Dumnezeu, ca sa nu pacatuim; curatindu-ne prin pocainta, sa ne unim cu Hristos prin Taina Sfintei Euharistii.

In zilele Postului Mare, Sfanta Biserica ne va chema la aceasta innoire launtrica, la harica unire cu Domnul, la crestineasca dragoste de frati si milostivire.

Nu ne lasa, Doamne, sa ramanem nepasatori la aceasta chemare a Sfintei Biserci! Ajuta-ne, Doamne, sa ne ridicam pe calea pocaintei si a renasterii duhovnicesti! Amin.

III. Sa alegem calea dreptatii si a milostivirii

Ca doua aripi, ne inalta mai presus de toata faptura doua nazuinte, cele mai adanci ale noastre: nazuinta spre nemurire si nazuinta spre dreptate. De cand exista neamul cel ganditor al oamenilor, acestia sunt sfasiati de intebarea chinuitoare: “Ce se savarseste pe pamant? De ce raii o duc bine, iar cei buni, blanzi, linistiti, sunt prigoniti si sufera?” Aceasta intrebare nu si-a primit inca raspunsul, insa il va primi – il va primi cand Domnul si Dumnezeu nostru va face Infricosata si Dreapta Sa Judecata.

De mii de ani se revarsa neicetat lacrimile celor necajiti si impilati, si daca ar fi sa adunam toate aceste lacrimi si sa le varsam in mari, marile n-ar mai incapea intre tarmurile lor si ar ineca intreg uscatul – iar Dumnezeu tine socoteala tuturor lacrimilor celor ce sufera fara vina. Si cate faradelegi nu s-au savarsit in tot timpul acesta, incepand din vechimea cea mai indepartata!

Sfantul Ioan Teologul scrie in “Apocalipsa” ca a vazut langa Tronul lui Dumnezeu sufletele celor omorati pentru Cuvantul Dumnezeiesc si a ascultat cum strigau ei catre Dumnezeu: “Pana cand, Stapane Sfinte si Adevarate, nu vei judeca si nu vei razbuna sangele nostru?“(Apocalipsa 6, 10).

Dar indelunga rabdare a Domnului este uimitoare, si noua ni se pare ciudat, de neinteles, pentru ce El nu face inca razbunare asupra tuturor nelegiuitilor, de ce rabda raul strigator la cer de pe pamant. Sfantul Ioan Teologul a primit de la Dumnezeu urmatorul raspuns la aceasta intrebare:

“Cine e nedrept, sa nedreptateasca inainte. Cine e spurcat, sa spurce inca. Cine este drept, sa faca dreptate mai departe. Cine este sfant, sa se sfinteasca inca. Iata, vin curand si plata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa cum este fapta lui” (Apocalipsa 22, 11-12).

Domnul rabda, asteptand Ziua Infricosata despre care a prezis:

“Fiul Omului, cand va veni, va gasi oare credinta pe pamant?” (Luca 18, 8).

Daca sufletul nostru nu rabda ca raufacatorii sa ramana nepedepsiti, iar dreptii sa fie totdeauna impilati, asta inseamna ca este neaparata nevoie de nemurire atat pentru cei rai, cat si pentru cei drepti, fiindca doar asa pot ei primi rasplata vesnica, pe care n-au primit-o in timpul vietii pamantesti.

Oare nu auziti in fiecare zi la Liturghie poruncile Fericirilor:

“Fericiti cei ce flamanzesc si insetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura. Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este Imaparatia cerurilor. Fericiti veti fi cand ca vor ocari pe voi si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind pentru Mine. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri” (Matei 5, 6, 11-12)?

In cer, in viata vesnica, dreptii vor primi cu mare bucurie rasplata pentru tot ce au suferit in aceasta viata.

Judecata lui Hristos va fi intr-adevar infricosatoare, dar ea va fi si dreapta, fiindca nu este cu putinta sa calci nepedepsit legea dragostei si a dreptatii. Va fi infricosatoare, fiindca la ea se vor aduna nenumarati oameni ce au trait pretutindeni, de-a lungul intregii vremi scurse de la intemeierea lumii. Nici daca ei n-au auzit vreodata vestea cea buna a lui Hristos, dupa cuvantul Apostolului, nu vor avea indreptatire, fiindca natura insasi ni-L arata prin toate ale ei pe Dumnezeu, si din ea ar fi putut sa inteleaga si sa vada limpede Pronia lui Dumnezeu, ce carmuieste toate.

In pericopa evanghelica de astazi ati auzit cum ii va judeca Domnul pe oameni la Infricosata Judecata. El va da rasplata vesnica dreptilor, care au facut totdeauna faptele dragostei si ale milostivirii, si ii va numi blestemati si ii va trimite in focul vesnic pe cei ce niciodata n-au fost milostivi.

De ce-i va judeca Domnul pe oameni numai dupa milostivirea sau nemilostivirea lor? Fiindca este cea mai inalta dovada a dragostei si a impreuna-patimirii fata de oameni. Dar cine este plin de drgoste, cine face faptele milostivirii? Doar cei care au indragit Dragostea Vie – pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care din dragoste de lume, pentru mantuirea ei, Si-a dat de bunavoie viata in chinuri groaznice pe Cruce ca sa rascumpere pacatele noastre, ca se ne arate calea pe care trebuie sa mergem – calea milostivirii, calea iubirii, calea dreptatii.

In viata sunt doua cai: pe de o parte calea binelui si a dreptatii, pe de alta calea raului si a nedreptatii. Si fiecare alege una dintre ele. In lume si in viata omeneasca totul se petrece dupa legea dezvoltarii neintrerupte. Nimic nu ramane neschimbat, totul curge, totul se schimba, dupa cum a spus un intelept din Antichitate. Totul se dezvolta si se perfectioneaza – si daca omul alege calea binelui si a dreptatii si o urmeaza nebanuit, el se perfectioneaza in aceasta directie si devine vrednic sa isi continue dezvoltarea in viata vesnica. Iar daca omul alege calea raului si a nedreptatii, in aceasta viata inima si mintea lui se cufunda tot mai mult in rau si in nedreptate. Prin urmare si in viata vesnica va continua dezvoltarea lui in aceasta directie. Dar unde isi va continua el cufundarea in noianul raului, daca nu in locul cel infricosator, pregatit diavolului si ingerilor lui? Cumplita este soarta pacatosilor nepocaiti!

Deci sa alegem calea dreptati isi s-o urmam! Dar ce inseamna a alege calea dreptatii? Inseamna a implini legea lui Hristos, fiindca toata dreptatea se cuprinde in aceasta sfanta lege dumnezeiasca.

Psalmistul David striga astfel catre Dumnezeu: “Dumnezeul razbunarilor, Dumnezeul razbunarilor cu indrazneala a statut. Inalta-Te, Cela Ce judeci pamantul, rasplateste rasplatirea celor mandri. Pana cand pacatosii, Doamne, pana cand pacatosii se vor fali, vor spune si vor grai nedreptate, vor grai toti cei ce lucreaza fara de lege? Pe poporul Tau, Doamne, au impilat, si mostenirea Ta au apasat-o” (Psalmul 93, 1-5). Insa Domnul, Care intaia data a venit ca Miel la junghiere, propovaduind dragostea, blandetea si milostivirea, Se va scula si va veni a doua oara – va veni ca Judecator Drept, cu nenumarate cete de ingeri, si va face Judecata Sa Infricosatoare. Amin.

(din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

• Alte predici ale Sfantului Ierarh Luca al Crimeei la aceasta Duminica, gasiti la: Roman Ortodox in Franta

Legaturi:

• Canon si rugaciuni de pocainta pentru Duminica Infricosatoarei Judecati

*

• PARINTELE SOFIAN – de 8 ani in Ceruri – ne scoate din placerile si grijile desarte cu un cuvant de foc smuls din focul “Rugului aprins” si cu o intrebare fundamentala: “SUNTEM CU ADEVARAT CONSTIENTI DE ZIUA JUDECATII?”
• Sfantul Ignatie Briancianinov despre A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS si INFRICOSATOAREA JUDECATA
• Sf. Ioan Maximovici – predica la Duminica Infricosatoarei Judecati: “Va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi episcopi vor trada credinta”
• PARINTELE ARSENIE BOCA si CELE SAPTE SURLE (III). Despre sfarsitul lumii, Antihrist si A Doua Venire: “SFANTA LITURGHIE MAI TINE LUMEA”
• IOAN IANOLIDE, DETINUTUL-PROFET, DESPRE JUDECATA SI ANTIHRIST
• Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL”
• Predica Sfantului Nicolae Velimirovici la DUMINICA INFRICOSATOAREI JUDECATI
• MILOSTENIA – INTRE ACTIUNE CONCRETA, RELATIE PERSONALA SI LUCRARE LAUNTRICA: “A-i iubi pe oameni in general inseamna a nu iubi pe nimeni”, “Milostenia nu inseamna doar pomana, inseamna daruire de sine” (LARCHET)

***

Ascultati:

• Cantarea Vai mie, innegritule suflete in mai multe interpretari
• Cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi
• Cuvânt al Sf. Teofan Zăvorâtul despre a doua venire a Domnului
• Omilie a Sfântului Chiril la a doua venire a Domnului

• UNDE ESTE “A PLANGE CU CEI CE PLANG”? (I). Despre inselarea motivelor fals-duhovnicesti ale “ne-tulburarii” pentru a justifica nepasarea si pasivitatea
• “Plangeti cu cei ce plang!” (II) – COLINDELE “OSANDITILOR”

  

• Crăciunul trăit în lagărele sovietice
• Radu Mărculescu: “N-am putut să ne vindem sufletele”

Masa de Craciun: coji de cartofi cu zahar

Oleg Dombrovschi s-a născut în 1919, la Orhei, în Basarabia, în România Mare. Un ziar l-a botezat “Un om cât tot secolul XX”. Şi, uneori, ziarele nu greşesc. Oleg Dombrovschi a făcut tot în nouă decenii: trei ani de război mondial, şapte ani de prizonierat în lagărele sovietice şi încă şase în puşcăriile comuniste din România.

Amintirile lui nu pot fi traduse cu niciun dicţionar. Despre lagărele sovietice s-a scris mult şi insuficient. E simplu şi greu de explicat: atunci când Oleg Dombrovschi începe să descrie periplul anilor de prizonierat, în care a cunoscut 32 de lagăre, ţi se taie răsuflarea.

Aşteptând steaua din Bethleem

Oleg Dombrovschi are poveşti, dar nu are nepoţi. Pe fiul său, singurul său fiu, l-a pierdut când acesta abia împlinise 24 de ani. Locuieşte singur, în aceeaşi casă din 1951. În faţa uşii e spânzurată o iederă prin care razele soarelui nu pot pătrunde. Bătrânul se uită la ceas. Începe istoria.

Amintirile frumoase, ca ale oamenilor comuni, se sfârşesc în jurul anului 1937, atunci când a părăsit casa părintească. „Eram în clasa a şaptea, la liceu, când am plecat la Chişnău. De atunci, regimentul era casa mea. Cu el te mutai, cu el locuiai!”. Acasă… Acasă era altfel, mai simplu şi mai bine.

„În Ajunul Crăciunului, nu intram în casă, stăteam în curte, înfriguraţi şi ne era foame. Dar nu puteam să mâncăm decât după ce apărea primea stea pe cer. Noi aveam curte mare şi ne uitam după fiecare crăpătură dintre nori. Cum apărea o stea începeam toţi copiii să strigăm fericiţi şi imediat veneam în casă. Acolo, găseam mereu masa pusă, cu mâncăruri tradiţionale, cum nu mai sunt acum. Şi atunci erau oameni mai avuţi şi mai puţin avuţi, dar tradiţiile acestea erau la fel pentru toată lumea”.

Strălucirea care nu contează

Trecutul se zbate în inima lui Oleg Dombrovschi, aşa cum se zbat bucuria şi deznădejdea prin vieţile noastre. Întâi fericirea, apoi războiul, lagărul, închisorile politice.

Deocamdată, să zăbovim acolo unde e bine. Citiţi cu atenţie fraza aceasta. S-ar putea să găsiţi aici ceva ce am pierdut noi, cei care dăm şi treizeci de lei pentru o ciorbă:

„Tot în Ajun, întâi de toate, ne izolau în casa bunicilor până ce se orna bradul. În ziua de Crăciun, când era întuneric şi zăpadă de un metru şi jumătate, ieşeam în cămăşi de noapte şi desculţi şi dădeam buzna să ne ducem la pom. Aveam o verişoară care făcea, din resturi de lână, figurine cu care ornam bradul până ce era plin de omuleţi coloraţi diferit, cu fustiţă sau căciuliţă. Nu ne-au interesat niciodată cadourile sau strălucirile. Ne uitam la figurinele din lână mai mult decât la globuri”.

„Colindul Prizonierului”, împăcarea istorică între nemţi şi români

La doar câţiva ani după ce striga când pe cer apărea prima stea, Oleg Dombrovschi răcnea din tranşee. Despre anii ce urmează, bătrânul vorbeşte simplu. Nu de metafore are el nevoie.

„Eram în prag de a intra la Politehnică, în 1939, şi cineva din Siguranţa statului m-a chemat şi ne-a spus că «Miroase a război şi la noi. Feriţi-vă de facultăţi acum, duceţi-vă la armată, pentru că doar aşa scăpaţi de perioda asta nesigură. Toate organele de supraveghere, de Siguranţă, toate stau cu ochii pe studenţi şi la fiecare două săptămâni îi controlează»”.

Oleg a crezut. Au urmat stagii de pregătire, şcoli militare, starea de încordare şi întâlnirea cu frica de moarte.

Războiul a venit repede, iar sfârşitul lui avea să aducă şi mai multă suferinţă.

„Armistiţiul s-a încheiat pe 23 august 1944, dar noi am făcut parte dintr-un detaşament care în dimineaţa zilei de 27 încă trăgea cu tunul. Asta până ce au venit, ne-au călcat în picioare şi ne-au dezarmat”.

Nu le-a spus numele, dar erau cei care aveau să-l plimbe prin toată Uniunea Sovietică, prin lagăre.

O linguriţă de zahăr şi cojile de cartofi

„În iarna dintre ’44 şi ’45 făceam o foame cum nu s-a mai pomenit. Se apropia Crăciunul şi toţi aşteptau să le pice norocul, să se ducă la corvoadă la bucătărie, fiindcă de acolo puteau să fure foi de varză”, povesteşte Oleg Dombrovschi. Proviziile de iarnă capătă alt sens atunci când raţia de mâncare abia te trece de azi pe mâine.

„Când curăţam cartofi, celor neiniţiaţi le ziceam: «Curăţă mai gros, să bagi la buzunar». Mâncam acele coji aşa crude cum erau. Raţia pentru o zi mai avea şi două linguriţe de zahăr. Dintr-o linguriţă şi câteva coji de cartofi ieşea un adevărat deliciu”.

Apropierea sărbătorilor i-a unit pe cei care îşi târau viaţa prin zăpadă, acolo unde se termină lumea şi începe Siberia. Erau colegi de lagăr cu ofiţeri nemţi, elita armatei germane, care acuzau românii că de pe 23 august 1944 i-au lăsat fără benzină. Adică, fără nicio şansă. „Între noi şi nemţi era o ostilitate şi o tensiune grozavă. Noi le explicam că au pierdut războiul pentru că nu aveau cum să îl câştige”, însă orgoliul german nu putea fi stăvilit, fiind dincolo de raţiune.

„Am avut mulţi învăţători, toţi ofiţeri de rezervă, toţi cunoscători ai tradiţiilor. Între aceştia, era un dirijor al corului partriarhiei de la Iaşi. Era şi compozitor şi profesor de muzică. El a zis să facem un cor, să ne mai amintim măcar Craciunul. Am format atunci un grup cu voci puternice, toţi cu o cultură muzicală suficientă şi am început să învăţăm colinde”,

rememorează veteranul. În faţa armelor şi a comportamentului mizerabil al tuturor paznicilor, românii erau mai aproape de casă în fiecare zi de repetiţii.

Şi nemţii plâng câteodată

Au compus chiar un colind al lor, „Colindul Prizonierului”. Şi, nu se ştie de ce, atunci când îl cântau erau mai puternici. Îndurau mai uşor frigul şi moartea. „La fereastra amintirii … că am murit mai târziu în puşcărie” e tot ce-şi mai aminteşte Oleg Dombrovschi din magicul cântec. Şi cine spune că nemţii nu plâng niciodată, nici măcar în lagăr?

Nota:

Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.
Cad nămeţii şi pierim
Fără cruce, fără ţară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“
(Dimirie Bejan – Oranki -Amintiri din captivitate)

„A venit Ajunul şi am hotarât să le facem o surpriză. Când s-a întunecat puţin, ne-am strecurat în clădirea lor. Ştiam că jos, la parter, erau ofiţerii superiori. Ne-am dus acolo, într-un hol mare, şi ne-am înghesuit în jurul dirijorului. Am început să cântăm «Bună Dimineaţa la Moş Ajun» şi, în câteva clipe, pe holul scării, erau toţi nemţii ieşiţi, cap lângă cap. N-am spus «Stille Nacht, heilige Nacht» pentru că nu ştiam versurile. Când am terminat de cântat la parter, am început să urcăm la etaje. Acolo deja toată lumea ne aştepta. Când am plecat, au aplaudat încontinuu, până a ieşit ultimul“, povesteşte veteranul.

Nemţii aplaudau şi unii aveau lacrimi în ochi. A doua zi, o delegaţie de cinci colonei, a venit să mulţumească „din partea întregului corp ofiţeresc german”. A fost prima dată, după război, când militarii, români şi germani, au dat mâna.

Ultimul Crăciun împreună

Epilogul nu este neapărat fericit.

„Până anul următor, ne-am destrămat. Fiecare a fost mutat în alt lagăr. De atunci, de Crăciun, ne rezumam doar la poveşti în camerele în care eram închişi. Mereu spuneam că am cântat colinde nemţilor. De sărbătorit, cu adevărat, n-am mai sărbătorit niciodată Crăciunul în lagăre”.

În lagăre, adică acolo unde pâinea era, de fapt, un terci dezgustător, untul semăna la gust cu ceara de lumânări, iar în loc de carne li se „serveau” oase. Şi totuşi… „Înainte cu câteva zile, mai furam o crenguţă de brad. Să nu uităm “.

Cei şapte ani de prizonierat prin lagăre ruseşti au adus din ce în ce mai multe amintiri negre. Şi, miracol şi mântuire, multe dintre acestea au murit: „Cel mai mare dar pe care l-a dat natura omului este că poate să uite”.

***

„Ateii mor primii”.

Peste câteva zile, profesorul Radu Mărculescu împlineşte 95 de ani. „Cine ar fi crezut?”, se întreabă şi are dreptate să se întrebe. În Interbelic, Radu Mărculescu preda limba română în mari licee bucureştene şi traducea poezii din franceză.

Dintre cei care nu au trădat însemnele Armatei Regale, el este „veteranul veteranilor”.

A stat nouă ani în lagăre şi alţi cinci ani în puşcăriile comunismului românesc. În cuvintele lui, povestea sună aşa: „N-am putut. N-am putut să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viaţa cu noi cadavrul unui suflet mort”.

În 1949, la Odessa, Radu Mărculescu avea deja şapte ierni de când nu mai exista: „În prima noapte de captivitate mi-am visat parastasul. Acasă, ai mei îmi făceau «de patruzeci de zile». M-aş fi înfruptat şi eu din bunătăţile de pe masă, dar eu nu mai eram acolo, eu nu mai eram nicăieri, eu nu mai existam”.

Când venea Crăciunul, prizonierii scriau epigrame, încercau să râdă şi nu puteau. Îşi aminteşte catrenul acesta, dar nu-şi aminteşte cine l-a compus: „Moş Crăciun, dacă la anul/ Te mai prind, iar pe la noi/ Îţi tai barba şi organul/ Şi le dau la ceasovoi (n.r. – paznic de lagăr)”.

În 1949, nimeni n-a mai făcut epigrame. Mulţi nu mai credeau.

„Ne-am săturat şi de Moş Crăciun şi de «O, ce veste minunată»”, a strigat cineva.

Atunci, Radu Mărculescu, un monument de blândeţe, şi-a ieşit din minţi:

„Fraţilor, împotriva cui vreţi voi să faceţi grevă? Împotriva lui Dumnezeu? Împotriva pruncului Iisus, care şi-a permis să se nască acum când suntem noi amrâţi? Fraţilor, dacă noi nu găsim în ceasul acesta sfânt măcar atâta bucurie cât să-l primim cum se cuvine, atunci suntem pierduţi şi învinşi“.

L-au privit ca pe un nebun. Şi l-au înţeles. Radu Mărculescu a găsit în credinţă tot ce nu era de găsit nicăieri pe pământ. Acolo, în lagăr, înţelegi cum şi de ce: „Ateii mor primii”.

Mai multe detalii:

- cu si despre Radu Marculescu, de aceiasi autori, in Evz:

• Primul episod – Românii care nu şi-au vândut sufletele
• Al doilea episod – Când moartea e un rus cu carabină şi un câine pitic | VIDEO

- cu si despre Oleg Dombrovski, de aceiasi autori, in EvZ:

• Primul episod – „Un om cât tot secolul XX”
• Al doilea episod – „Purgatoriul sovietic are 32 de trepte”
• Al treilea episod - “Războaiele nu rezolvă nimic, aduc doar ură şi moarte”

Editoriale:

• Profesorul de onoare
• Trecutul care nu trebuie să moară

***

Pr. Marcel Radut-Seliste: Cu Crăciunul, prin spital…

Am mers prin marea de suferinţă a spitalului. L-am purtat pe Hristos, Lumina gonind întunericul, Speranţa risipind deznădejdea printre cei bolnavi şi cei care îi poartă în grijă. Am păşit prin spital “cu Icoana”, “cu Crăciunul”. Acum o noapte m-am trezit pe la trei dimineaţa. M-au trezit două gânduri: gândul că zece etaje de spital, sute de saloane, sute de bolnavi şi de cadre medicale mă aşteaptă “cu Crăciunul”; gândul că undeva, într-un sicriu, zace trupul Anei, fata de 23 de ani la căpătâiul căreia m-am rugat vreme de mai mult de o săptămână, încercând eu, biet şi nevrednic slujitor, să rup legătura dreptăţii lui Dumnezeu, să implor ca Ana să rămână cu noi. Dumnezeu a hotărât altfel, în mila şi dreptatea Lui de neînţeles pentru noi, cei din întuneric.

Gândurile sunt gânduri. Se nasc din spaimele, din speranţele, din credinţa, din necredinţa noastră. Cum se nasc, aşa trăiesc, aşa şi pier. Dimineaţa am purces cu mari emoţii “cu Crăciunul”, prin spital. M-am agăţat de Icoana Naşterii Mântuitorului cu toată puterea sufletului meu. Îmi era teamă. De mine, de neputinţele mele, de întrebările lor, întrebările celor bolnavi. Am urcat cu liftul până la etajul 10. Am hotărât să încep a colinda de la copiii din secţia de pediatrie-oncologie.

Am lăcrimat. Copii şi mame au sărutat Icoana Naşterii. Mamele cer mila lui Dumnezeu. Nu-şi doresc bogăţie. Doar sănătate şi un an, doi, trei în plus la şirul aproape sfârşit al vieţii copiilor lor. Am privit la aceşti copii gândind că moartea rupe bucăţi din trupul lor, din sufletul lor.(…) Jucăriile pe care le-am lăsat la bradul de Crăciun îmi par puţine, un gest inutil. De fapt, nimic nu poate fi pus în locul sănătăţii. Simt cât sunt de neputincios. Ajută, Doamne, necredinţei mele!

Am colindat o zi întreagă prin spital. Suferinţă, milă, dreptate, speranţă. Bolnavi, cadre medicale, durere, credinţă, necredinţă. După câteva ore, poate peste şase ore, am ajuns ostenit la capela spitalului. Purtam în suflet picături din sufletele celor care sărutaseră Icoana Naşterii Mântuitorului. Sufletul meu, amestec de lacrimi şi speranţă, devenise marea sufletelor celor care aşteaptă mila şi dreptatea lui Dumnezeu pe un pat de spital. Fraţii mei, surorile mele, bolnavii din spital, suflete strigând numele lui Dumnezeu. Iubire…

Undeva, dincolo de zidurile spitalului, cei care se cred sănătoşi fac şi desfac guverne, rostesc discursuri şi predici, se joacă de’a viaţa, uitând de Dumnezeu. Hristos se naşte lăcrimând. O lacrimă a milei. Hristos se naşte, zâmbind. Un zâmbet al speranţei. Omenirea colindă prin întuneric. Undeva, o stea a răsărit. Undeva, se naşte Mântuitorul, mântuirea noastră. Undeva, în sufletul nostru… Lumină din Lumină… Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat… Hristos se naşte!

Vezi si:

• Ce face moartea de Craciun… sau despre cadourile date de pe raft, nu din inima
• A venit si-aici Craciunul, sa ne mangaie surghiunul…
• Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat
• UN CRACIUN LA INCHISOARE… – marturiile Duhului in emisiuni radio

„Adevărul“ (Andrei Crăciun, Laurenţiu Ungureanu) vă spune cum au suportat veteranii români, prizonieri de război, sărbătorile în captivitate, la graniţa cu Siberia şi cu moartea. Oleg Dombrovschi şi Radu Mărculescu au fost în Gulag şi nu şi-au vândut sufletul.  Au preferat carcera şi demnitatea. Despre sărbătorile de atunci, povestesc fără nostalgie.

• Crăciunul trăit în lagărele sovietice
• Radu Mărculescu: “N-am putut să ne vindem sufletele”

Masa de Craciun: coji de cartofi cu zahar

Oleg Dombrovschi s-a născut în 1919, la Orhei, în Basarabia, în România Mare. Un ziar l-a botezat “Un om cât tot secolul XX”. Şi, uneori, ziarele nu greşesc. Oleg Dombrovschi a făcut tot în nouă decenii: trei ani de război mondial, şapte ani de prizonierat în lagărele sovietice şi încă şase în puşcăriile comuniste din România.

Amintirile lui nu pot fi traduse cu niciun dicţionar. Despre lagărele sovietice s-a scris mult şi insuficient. E simplu şi greu de explicat: atunci când Oleg Dombrovschi începe să descrie periplul anilor de prizonierat, în care a cunoscut 32 de lagăre, ţi se taie răsuflarea.

Aşteptând steaua din Bethleem

Oleg Dombrovschi are poveşti, dar nu are nepoţi. Pe fiul său, singurul său fiu, l-a pierdut când acesta abia împlinise 24 de ani. Locuieşte singur, în aceeaşi casă din 1951. În faţa uşii e spânzurată o iederă prin care razele soarelui nu pot pătrunde. Bătrânul se uită la ceas. Începe istoria.

Amintirile frumoase, ca ale oamenilor comuni, se sfârşesc în jurul anului 1937, atunci când a părăsit casa părintească. „Eram în clasa a şaptea, la liceu, când am plecat la Chişnău. De atunci, regimentul era casa mea. Cu el te mutai, cu el locuiai!”. Acasă… Acasă era altfel, mai simplu şi mai bine.

„În Ajunul Crăciunului, nu intram în casă, stăteam în curte, înfriguraţi şi ne era foame. Dar nu puteam să mâncăm decât după ce apărea primea stea pe cer. Noi aveam curte mare şi ne uitam după fiecare crăpătură dintre nori. Cum apărea o stea începeam toţi copiii să strigăm fericiţi şi imediat veneam în casă. Acolo, găseam mereu masa pusă, cu mâncăruri tradiţionale, cum nu mai sunt acum. Şi atunci erau oameni mai avuţi şi mai puţin avuţi, dar tradiţiile acestea erau la fel pentru toată lumea”.

Strălucirea care nu contează

Trecutul se zbate în inima lui Oleg Dombrovschi, aşa cum se zbat bucuria şi deznădejdea prin vieţile noastre. Întâi fericirea, apoi războiul, lagărul, închisorile politice.

Deocamdată, să zăbovim acolo unde e bine. Citiţi cu atenţie fraza aceasta. S-ar putea să găsiţi aici ceva ce am pierdut noi, cei care dăm şi treizeci de lei pentru o ciorbă:

„Tot în Ajun, întâi de toate, ne izolau în casa bunicilor până ce se orna bradul. În ziua de Crăciun, când era întuneric şi zăpadă de un metru şi jumătate, ieşeam în cămăşi de noapte şi desculţi şi dădeam buzna să ne ducem la pom. Aveam o verişoară care făcea, din resturi de lână, figurine cu care ornam bradul până ce era plin de omuleţi coloraţi diferit, cu fustiţă sau căciuliţă. Nu ne-au interesat niciodată cadourile sau strălucirile. Ne uitam la figurinele din lână mai mult decât la globuri”.

„Colindul Prizonierului”, împăcarea istorică între nemţi şi români

La doar câţiva ani după ce striga când pe cer apărea prima stea, Oleg Dombrovschi răcnea din tranşee. Despre anii ce urmează, bătrânul vorbeşte simplu. Nu de metafore are el nevoie.

„Eram în prag de a intra la Politehnică, în 1939, şi cineva din Siguranţa statului m-a chemat şi ne-a spus că «Miroase a război şi la noi. Feriţi-vă de facultăţi acum, duceţi-vă la armată, pentru că doar aşa scăpaţi de perioda asta nesigură. Toate organele de supraveghere, de Siguranţă, toate stau cu ochii pe studenţi şi la fiecare două săptămâni îi controlează»”.

Oleg a crezut. Au urmat stagii de pregătire, şcoli militare, starea de încordare şi întâlnirea cu frica de moarte.

Războiul a venit repede, iar sfârşitul lui avea să aducă şi mai multă suferinţă.

„Armistiţiul s-a încheiat pe 23 august 1944, dar noi am făcut parte dintr-un detaşament care în dimineaţa zilei de 27 încă trăgea cu tunul. Asta până ce au venit, ne-au călcat în picioare şi ne-au dezarmat”.

Nu le-a spus numele, dar erau cei care aveau să-l plimbe prin toată Uniunea Sovietică, prin lagăre.

O linguriţă de zahăr şi cojile de cartofi

„În iarna dintre ’44 şi ’45 făceam o foame cum nu s-a mai pomenit. Se apropia Crăciunul şi toţi aşteptau să le pice norocul, să se ducă la corvoadă la bucătărie, fiindcă de acolo puteau să fure foi de varză”, povesteşte Oleg Dombrovschi. Proviziile de iarnă capătă alt sens atunci când raţia de mâncare abia te trece de azi pe mâine.

„Când curăţam cartofi, celor neiniţiaţi le ziceam: «Curăţă mai gros, să bagi la buzunar». Mâncam acele coji aşa crude cum erau. Raţia pentru o zi mai avea şi două linguriţe de zahăr. Dintr-o linguriţă şi câteva coji de cartofi ieşea un adevărat deliciu”.

Apropierea sărbătorilor i-a unit pe cei care îşi târau viaţa prin zăpadă, acolo unde se termină lumea şi începe Siberia. Erau colegi de lagăr cu ofiţeri nemţi, elita armatei germane, care acuzau românii că de pe 23 august 1944 i-au lăsat fără benzină. Adică, fără nicio şansă. „Între noi şi nemţi era o ostilitate şi o tensiune grozavă. Noi le explicam că au pierdut războiul pentru că nu aveau cum să îl câştige”, însă orgoliul german nu putea fi stăvilit, fiind dincolo de raţiune.

„Am avut mulţi învăţători, toţi ofiţeri de rezervă, toţi cunoscători ai tradiţiilor. Între aceştia, era un dirijor al corului partriarhiei de la Iaşi. Era şi compozitor şi profesor de muzică. El a zis să facem un cor, să ne mai amintim măcar Craciunul. Am format atunci un grup cu voci puternice, toţi cu o cultură muzicală suficientă şi am început să învăţăm colinde”,

rememorează veteranul. În faţa armelor şi a comportamentului mizerabil al tuturor paznicilor, românii erau mai aproape de casă în fiecare zi de repetiţii.

Şi nemţii plâng câteodată

Au compus chiar un colind al lor, „Colindul Prizonierului”. Şi, nu se ştie de ce, atunci când îl cântau erau mai puternici. Îndurau mai uşor frigul şi moartea. „La fereastra amintirii … că am murit mai târziu în puşcărie” e tot ce-şi mai aminteşte Oleg Dombrovschi din magicul cântec. Şi cine spune că nemţii nu plâng niciodată, nici măcar în lagăr?

Nota:

Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm.
Cad nămeţii şi pierim
Fără cruce, fără ţară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece-a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun,
Noi pornim colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
Flor de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!“
(Dimirie Bejan – Oranki -Amintiri din captivitate)

„A venit Ajunul şi am hotarât să le facem o surpriză. Când s-a întunecat puţin, ne-am strecurat în clădirea lor. Ştiam că jos, la parter, erau ofiţerii superiori. Ne-am dus acolo, într-un hol mare, şi ne-am înghesuit în jurul dirijorului. Am început să cântăm «Bună Dimineaţa la Moş Ajun» şi, în câteva clipe, pe holul scării, erau toţi nemţii ieşiţi, cap lângă cap. N-am spus «Stille Nacht, heilige Nacht» pentru că nu ştiam versurile. Când am terminat de cântat la parter, am început să urcăm la etaje. Acolo deja toată lumea ne aştepta. Când am plecat, au aplaudat încontinuu, până a ieşit ultimul“, povesteşte veteranul.

Nemţii aplaudau şi unii aveau lacrimi în ochi. A doua zi, o delegaţie de cinci colonei, a venit să mulţumească „din partea întregului corp ofiţeresc german”. A fost prima dată, după război, când militarii, români şi germani, au dat mâna.

Ultimul Crăciun împreună

Epilogul nu este neapărat fericit.

„Până anul următor, ne-am destrămat. Fiecare a fost mutat în alt lagăr. De atunci, de Crăciun, ne rezumam doar la poveşti în camerele în care eram închişi. Mereu spuneam că am cântat colinde nemţilor. De sărbătorit, cu adevărat, n-am mai sărbătorit niciodată Crăciunul în lagăre”.

În lagăre, adică acolo unde pâinea era, de fapt, un terci dezgustător, untul semăna la gust cu ceara de lumânări, iar în loc de carne li se „serveau” oase. Şi totuşi… „Înainte cu câteva zile, mai furam o crenguţă de brad. Să nu uităm “.

Cei şapte ani de prizonierat prin lagăre ruseşti au adus din ce în ce mai multe amintiri negre. Şi, miracol şi mântuire, multe dintre acestea au murit: „Cel mai mare dar pe care l-a dat natura omului este că poate să uite”.

***

„Ateii mor primii”.

Peste câteva zile, profesorul Radu Mărculescu împlineşte 95 de ani. „Cine ar fi crezut?”, se întreabă şi are dreptate să se întrebe. În Interbelic, Radu Mărculescu preda limba română în mari licee bucureştene şi traducea poezii din franceză.

Dintre cei care nu au trădat însemnele Armatei Regale, el este „veteranul veteranilor”.

A stat nouă ani în lagăre şi alţi cinci ani în puşcăriile comunismului românesc. În cuvintele lui, povestea sună aşa: „N-am putut. N-am putut să ne vindem sufletele. Am fi purtat toată viaţa cu noi cadavrul unui suflet mort”.

În 1949, la Odessa, Radu Mărculescu avea deja şapte ierni de când nu mai exista: „În prima noapte de captivitate mi-am visat parastasul. Acasă, ai mei îmi făceau «de patruzeci de zile». M-aş fi înfruptat şi eu din bunătăţile de pe masă, dar eu nu mai eram acolo, eu nu mai eram nicăieri, eu nu mai existam”.

Când venea Crăciunul, prizonierii scriau epigrame, încercau să râdă şi nu puteau. Îşi aminteşte catrenul acesta, dar nu-şi aminteşte cine l-a compus: „Moş Crăciun, dacă la anul/ Te mai prind, iar pe la noi/ Îţi tai barba şi organul/ Şi le dau la ceasovoi (n.r. – paznic de lagăr)”.

În 1949, nimeni n-a mai făcut epigrame. Mulţi nu mai credeau.

„Ne-am săturat şi de Moş Crăciun şi de «O, ce veste minunată»”, a strigat cineva.

Atunci, Radu Mărculescu, un monument de blândeţe, şi-a ieşit din minţi:

„Fraţilor, împotriva cui vreţi voi să faceţi grevă? Împotriva lui Dumnezeu? Împotriva pruncului Iisus, care şi-a permis să se nască acum când suntem noi amrâţi? Fraţilor, dacă noi nu găsim în ceasul acesta sfânt măcar atâta bucurie cât să-l primim cum se cuvine, atunci suntem pierduţi şi învinşi“.

L-au privit ca pe un nebun. Şi l-au înţeles. Radu Mărculescu a găsit în credinţă tot ce nu era de găsit nicăieri pe pământ. Acolo, în lagăr, înţelegi cum şi de ce: „Ateii mor primii”.

Mai multe detalii:

- cu si despre Radu Marculescu, de aceiasi autori, in Evz:

• Primul episod – Românii care nu şi-au vândut sufletele
• Al doilea episod – Când moartea e un rus cu carabină şi un câine pitic | VIDEO

- cu si despre Oleg Dombrovski, de aceiasi autori, in EvZ:

• Primul episod – „Un om cât tot secolul XX”
• Al doilea episod – „Purgatoriul sovietic are 32 de trepte”
• Al treilea episod - “Războaiele nu rezolvă nimic, aduc doar ură şi moarte”

Editoriale:

• Profesorul de onoare
• Trecutul care nu trebuie să moară

***

Pr. Marcel Radut-Seliste: Cu Crăciunul, prin spital…

Am mers prin marea de suferinţă a spitalului. L-am purtat pe Hristos, Lumina gonind întunericul, Speranţa risipind deznădejdea printre cei bolnavi şi cei care îi poartă în grijă. Am păşit prin spital “cu Icoana”, “cu Crăciunul”. Acum o noapte m-am trezit pe la trei dimineaţa. M-au trezit două gânduri: gândul că zece etaje de spital, sute de saloane, sute de bolnavi şi de cadre medicale mă aşteaptă “cu Crăciunul”; gândul că undeva, într-un sicriu, zace trupul Anei, fata de 23 de ani la căpătâiul căreia m-am rugat vreme de mai mult de o săptămână, încercând eu, biet şi nevrednic slujitor, să  rup legătura dreptăţii lui Dumnezeu, să implor ca Ana să rămână cu noi. Dumnezeu a hotărât altfel, în mila şi dreptatea Lui de neînţeles pentru noi, cei din întuneric.

Gândurile sunt gânduri. Se nasc din spaimele, din speranţele, din credinţa, din necredinţa noastră. Cum se nasc, aşa trăiesc, aşa şi pier. Dimineaţa am purces cu mari emoţii “cu Crăciunul”, prin spital. M-am agăţat de Icoana Naşterii Mântuitorului cu toată puterea sufletului meu. Îmi era teamă. De mine, de neputinţele mele, de întrebările lor, întrebările celor bolnavi. Am urcat cu liftul până la etajul 10. Am hotărât să încep a colinda de la copiii din secţia de pediatrie-oncologie.

Am lăcrimat. Copii şi mame au sărutat Icoana Naşterii. Mamele cer mila lui Dumnezeu. Nu-şi doresc bogăţie. Doar sănătate şi un an, doi, trei în plus la şirul aproape sfârşit al vieţii copiilor lor. Am privit la aceşti copii gândind că moartea rupe bucăţi din trupul lor, din sufletul lor.(…) Jucăriile pe care le-am lăsat la bradul de Crăciun îmi par puţine, un gest inutil. De fapt, nimic nu poate fi pus în locul sănătăţii. Simt cât sunt de neputincios. Ajută, Doamne, necredinţei mele!

Am colindat o zi întreagă prin spital. Suferinţă, milă, dreptate, speranţă. Bolnavi, cadre medicale, durere, credinţă, necredinţă. După câteva ore, poate peste şase ore, am ajuns ostenit la capela spitalului. Purtam în suflet picături din sufletele celor care sărutaseră Icoana Naşterii Mântuitorului. Sufletul meu, amestec de lacrimi şi speranţă, devenise marea sufletelor celor care aşteaptă mila şi dreptatea lui Dumnezeu pe un pat de spital. Fraţii mei, surorile mele, bolnavii din spital, suflete strigând numele lui Dumnezeu. Iubire…

Undeva, dincolo de zidurile spitalului, cei care se cred sănătoşi fac şi desfac guverne, rostesc discursuri şi predici, se joacă de’a viaţa, uitând de Dumnezeu. Hristos se naşte lăcrimând. O lacrimă a milei. Hristos se naşte, zâmbind. Un zâmbet al speranţei. Omenirea colindă prin întuneric. Undeva, o stea a răsărit. Undeva, se naşte Mântuitorul, mântuirea noastră. Undeva, în sufletul nostru… Lumină din Lumină… Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat… Hristos se naşte!

• Vezi si: Ce face moartea de Craciun… sau despre cadourile date de pe raft, nu din inima

Vrem sa va punem la inima unul din cele mai coplesitoare cuvinte pe care le-am citit in ultima vreme, care, daca nu a murit de tot inima in tine, te zgaltaie de-a binelea pe dinauntru, mai tare decat orice mare cutremur anuntat. Va vorbim si noi cu indrazneala, de la inima la inima, direct, ca si cum am vorbi sufletelor noastre: Va rugam in numele lui Hristos, ascultati si intelegeti strigatul parintelui Savatie! Nu fugiti de el si nu-l uitati, nu mai treceti repede peste cuvinte! Si, mai ales, nu-l (mai) lasati fara raspuns in viata voastra! Nu-i mai lepadati de la voi pe cei slabi, pe cei umili, pe cei saraci, pe cei batjocoriti, torturati si omorati; nu mai justificati pe cei puternici si nedrepti, nu mai luati apararea celor slaviti, tari si mandri, care se apara singuri, oricum, cu toata puterea acestei lumi! Nu va mai mintiti ca nu vedeti si nu auziti! Nu mai intoarceti capul! Si, mai ales,  sa fiti cu luare aminte sa nu fiti voi insiva cei care umiliti, batjocoriti, nedreptatiti, tradati, chinuiti pe fratele vostru mai mic, adica pe Hristos! In numele niciunui interes superior sau vreunei pretinse legi! Chiar daca nu puteti iubi, macar nu faceti rau si nu mintiti, nu va folositi de niciun semen al vostru pentru a-l arunca apoi ca pe o masea stricata, cand nu va mai serveste interesele!

De asta, si nu de alte fapte mari sau de vorbe frumoase atarna mantuirea sau pierzarea noastra!

 Parintele Savatie Bastovoi: Hristos este acelaşi. Ce s-a schimbat?

“Este uimitor cum oamenii îşi schimbă valorile de la generaţie la generaţie. Toate cuvintele cheie au fost răstălmăcite. Pace, iubire, curaj. Cuvîntul jertfă a fost scos cu desăvîrşire din uz, pentru că jertfa nu poate fi răstălmăcită. De aceea e mai bine nici să nu vorbeşti despre ea. Totul se cîştigă prin “pace”, prin “toleranţă”. Aşa este. Prin “toleranţa” noastră şi sîngele altora. Sîngele celor pe care nu-i ştim şi nici nu vrem să-i ştim. Pentru că am devenit fii ai acestui veac stăpînit de părintele minciunii şi ucigătorul de oameni diavol. Oamenii mor astăzi ca şi în cărţile de istorie ucişi de tirani, răpuşi de foame şi de boli. Numai că astăzi doar arareori mai auzi un glas care să-i mîngîie în numele lui Hristos. Creştinii au ajuns să se teamă să ia apărarea cuiva, iar asta ne arată că duhul fricii şi nu duhul dragostei ne călăuzeşte paşii.

Cu mai puţin de un secol în urmă în faţa terorii comuniste s-au ridicat 200.000 de clerici doar în Rusia şi au fost ucişi. Astăzi preoţii şi episcopii stau la masă cu tiranii şi-i laudă în adunări pentru un talger de linte. Alţii, mai mititei, mănîncă gunoaiele de sub această masă, dar le vorbesc oamenilor cu versete din Scriptură.

Hristos a spus: „Cercetaţi pe cei din temniţă, cercetaţi pe cei bolnavi”. Iar creştinii de azi nu doar că nu fac asta, ci nici măcar nu suferă să audă de existenţa întemniţaţilor şi a bolnavilor.

Atunci cînd cineva trîmbiţează în biserici că oameni demonizaţi ne otrăvesc şi ne îmbolnăvesc prin medicamente mincinoase, se găsesc creştini, atît dintre cei de jos, cît şi dintre cei de sus, care să înăbuşe glasurile salvatoare. Atunci cînd li se spune că oameni străini îi robesc prin cipurile demonice, mulţi se îndărătnicesc, pentru că se gîndesc doar la pielea lor. În sfîrşit, chiar dacă li se spune că un tiran bate, torturează şi omoară în numele legii şi asta nu e drept, ei nu se grăbesc să le ia apărarea celor ce pătimesc, ci tot pe tiran îl laudă.

Acesta este creştinismul spre care ne îndreptăm. Dar să nu ne amăgim. Hristos ieri şi azi şi în veac este acelaşi”.

Cititi si:

• “Du-te, sa-ti fie dupa cum ai crezut!”
• Sf. Tihon din Zadonsk ne arata IN CATE FELURI NE PUTEM LEPADA DE HRISTOS
• Cea mai grea lovitura – cea de la frati
• CELE NEBAGATE IN SEAMA ALE LUMII
• Ce primeaza: sufletul unui om sau reusita unei activitati omenesti?
• Orbirea sufleteasca = minciuna din noi
• “Fratele meu este viata mea”
• ASTAZI NE LIPSESTE MILA

*

• Nu va rusinati sa iubiti!
• Pentru cine bat clopotele la Tanacu? – Parintele Savatie Bastovoi
• Parintele Savatie: Creştinismul este dragoste izvorâtă din durere
• Parintele Savatie Bastovoi: Tristă cugetare despre dragoste

Mulţi dintre noi, atunci când ne aflăm în faţa unor mari greutăţi, cădem în deznădejde şi gândim că totul este pierdut, că Dumnezeu şi-a întors faţa Sa de la noi. Gabriela – „copilul cu copil”, aşa cum am numit-o – ne dovedeşte că oricât de grele ar fi încercările, dacă avem credinţă şi strigăm către Dumnezeu, primim ajutor. Povestea ei seamănă cu povestea multor tinere din ziua de astăzi. A cunoscut un băiat, s-au îndrăgostit unul de altul şi totul a fost frumos până când ea a rămas însărcinată. Avea atunci numai 21 de ani.

Însă, spre deosebire de alte fete, a ştiut să-şi ducă crucea şi să nu facă crimă. Pentru că avortul este totuna cu crima. Cazul ei este diferit de al altora şi prin faptul că a crescut la Casa de Copii şi a trebuit să lupte şi cu mentalităţile celor din jurul ei, colegi şi prieteni, care în proporţie foarte mare îi repetau acelaşi lucru: să avorteze. Discuţia avută cu ea poate fi o lecţie pentru cei ce, copleşiţi fiind de necazuri şi ispite, caută ajutor în multe locuri, numai la Dumnezeu nu.

- Cum a reacţionat prietenul tău când a aflat că eşti însărcinată?

- A fost un şoc pentru el. Primele zile nu mi-a zis nimic, apoi a spus că nu este pregătit să devină tată. Eram de trei ani şi jumătate împreună. Înainte să rămân însărcinată, îl tot întrebam ce o să facem dacă o să avem un copil, ce o să-i dăm să mănânce? Îmi răspundea totdeauna foarte hotărât că face orice pentru copilul lui. Şi, când a aflat vestea, ne-a întors spatele.

- Iar aceasta nu a fost singura veste proastă.

- Da, stăteam cu chirie, iar proprietarul, când a aflat, m-a dat afară, deşi până atunci mi-am plătit regulat datoriile. În plus, mai toţi prietenii şi colegii îmi spuneau să avortez. Mama lui mă mai suna şi insista pe aceeaşi idee. Îmi tot spunea să mă gândesc unde şi cum am crescut, şi că aşa o să crească şi copilul meu. Recunosc că am avut ispite să renunţ la sarcină.

- Şi ce te-a determinat să mergi mai departe?

- Credinţa în Dumnezeu. L-am tot rugat pe Dumnezeu să-mi trimită pe cineva care să mă ajute - nu cu bani, căci, deşi nu era mare salariul, mă gândeam că nu o să mor de foame (Gabriela era casieră la un supermarket – n.red.) Îmi doream foarte mult pe cineva care să mă încurajeze, care să mă susţină moral. Mai demult am citit o carte despre viaţa Sfântului Iacov Ţalikis. Ştiam că a făcut multe minuni. Şi i-am zis în rugăciune: „Sfinte, tu, care ai făcut atâtea minuni, trimite-mi, te rog, pe cineva care să mă încurajeze!” Şi mi-a trimis persoana potrivită. Am găsit pe masă un număr de telefon, pe care îl credeam pierdut, al unei educatoare de la Casa de Copii unde am crescut. Am sunat-o, ne-am întâlnit şi mi-a zis să stau liniştită, că va fi bine, că Dumnezeu are grijă de mine. De atunci am început să mă apropii de Dumnezeu. Am început să merg la biserică, să mă spovedesc. Participam la Sfânta Liturghie, pentru că ştiam că harul lui Dumnezeu vine şi asupra fetiţei. Îmi amintesc că odată era frig, ploua. Văzând vremea de afară, i-am zis fetiţei: „Maria, azi nu mai mergem la biserică!” Şi m-am aşezat din nou în pat. Însă fetiţa a început să bată cu putere în burtică!

„Ştiu ce vrei!”, i-am răspuns. „Mă îmbrac şi mergem la Biserică”. De asemenea, seara, dacă încercam să adorm fără să îmi fac rugăciunea, ea se zbătea şi nu mă lăsa.

Prin această încercare îmi dau seama că L-am descoperit pe Dumnezeu. În Psalmul 33 se spune: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!” Şi, într-adevăr, aşa este. Trebuie să ne apropiem numai puţin de Dumnezeu şi să vedem ce minunat e totul atunci când Domnul este prezent.

- Acum unde locuieşti?

- La Valea Plopului, acolo unde părintele Nicolae Tănase a înfiinţat un centru pentru mamele care au copii şi nu au unde să stea. Fetiţa are un an şi câteva luni, şi mă bucur să o aud zicându-mi: „Mami, mami”. Acolo, la Valea Plopului, m-au dus naşii fetiţei, nişte oameni minunaţi pe care Dumnezeu mi i-a scos în cale, tot în biserică. Aceştia m-au încurajat foarte mult, m-au ajutat să am mai multă încredere în mine şi, de asemenea, m-au ajutat enorm din punct de vedere material. Vreau să spun că mă simt foarte bine atunci când merg la ei acasă. Simt o altă trăire la ei acasă, decât în casa prietenilor mei necredincioşi.

- Poate vor citi aceste rânduri şi unele fete care au rămas însărcinate şi nu au soţ. Ce vrei să le transmiţi?

- Să nu avorteze, să nu ia anticoncepţionale. Una din colegele mele de la serviciu a făcut avort şi îmi spunea că simte cum o strigă năluca copilului, de ce a făcut acest lucru. La fel, atunci când vede un copil mic, tremură şi plânge.

Aceste fete, care trec prin ce am trecut eu, trebuie să ştie că Dumnezeu nu le lasă. Să se roage cu încredere. Este o minunăţie să vezi cum creşte copilul alături de tine. Sunt convinsă că nu vor regreta nici o clipă că au mers mai departe.

Lupta Gabrielei cu încercările nu a luat sfârşit. Ea ştie că, pentru a se mântui, trebuie să ducă împreună cu fetiţa sa o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Deşi tatăl fetiţei vrea acum o familie, chiar insistă să se căsătorească, ea nu se grăbeşte să facă acest pas. Părintele Iustin Pârvu a sfătuit-o să se mărite doar dacă acesta se va apropia de Dumnezeu. Şi, cum vrea să facă ascultare de bătrânul Stareţ din munţii de la Petru Vodă, stă în continuare la Valea Plopului, o creşte pe Maria cu multă dragoste şi se roagă. Să ne rugăm şi noi pentru ca Dumnezeu să-i dea pe mai departe putere şi înţelepciune să facă voia Sa cea sfântă.

Raluca Tănăseanu, articol aparut in Presa Ortodoxa nr. 4/2009

• Cuviosul Paisie despre purtarea de grija a lui Dumnezeu fata de om
• “ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”
• INCREDEREA IN HRISTOS

]]> http://www.razbointrucuvant.ro/2009/06/05/dumnezeu-are-grija-de-mine-povestea-minunata-a-gabrielei-si-a-pruncului-sau/feed/ 20