Război întru Cuvânt

Mult ne straduim noi, oamenii, mult ne zbatem, dar prea deseori, nimic dobandim, nimic folosim, nimic adunam. Pentru ca nu adunam dimpreuna cu Hristos si in Duhul Lui, pentru ca lucram numai omeneste, mult prea-omeneste si nu stim sau am uitat fiii carui Duh suntem. Pentru ca ne bizuim doar pe ceea ce stim si pe ceea ce putem noi, pe vointa, ambitia si puterea noastra, pe faptele mainilor noastre, luam drept reper doar ceea ce corespunde masurii noastre meschine si pitice, confundand pe Duhul cel Sfant cu sangele nostru infierbantat, credinta in Hristos cu credinta in noi insine, ravna de Sus cu ravna cea trupeasca, cu zelul aprins al inimii cazute, nerabdator sa arunce plasa inainte sa fi invatat sa pescuiasca si inainte de a-i intreba pe mai-marii sai unde este locul propice de pescuit. Continuare»

14 Comentarii »

MITROPOLITUL AUGUSTIN AL FLORINEI:

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Marcu 8, 34 – 9, 1)

„SĂ SE LEPEDE DE SINE”

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine…”

Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos:

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este:

Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii.

Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti? Continuare»

11 Comentarii »

*****

“Cu cat suntem mai putin traitori ai Crucii, cu atat mai mult ajungem consumatori de indoieli, amagiri, banuieli. Fara a trai Crucea lui Hristos, ne indoim si indoim pe altii, amagim si ne lasam amagiti, banuim si ne lasam banuiti”.

Nasterea Crucii sau certitudinea Invierii

(14 septembrie)

“Dupa Nasterea Mamei, urmeaza Nasterea Crucii, dupa trecerea Nasterii Maicii Domnului, iata, Inaltarea Sfintei Cruci a sosit. De cele mai multe ori calendarul face, parca, un salt peste tot si peste toate, ducandu-ne la esential. Cand spunem Sfanta Cruce, personalizam intreaga existenta, parca am spune Sfanta Maria, sau Sfanta Ana, sau Sfanta Paraschiva, sau Sfanta Vineri, sau Sfanta Elena, sau, sau, sau…

La 14 septembrie, praznuim Inaltarea Sfintei Cruci. Un an intreg facem ce facem si pierdem Crucea si rascrucea vietuirii, adica sensul si consensul existentei; vine acum o Sfanta Elena, mama de Constantin, Imparat crestin si ne regaseste Sfanta Cruce si o inalta si noi, in loc sa strigam Doamne miluieste-ne, iarasi o pierdem. Pana cand?

Pana cand ne dam seama ca Sfanta Cruce este izvorul sarbatorilor, taina tainelor. In fiecare sarbatoare exista Sfanta Cruce. Fara Cruce n-ar fi existat Inviere, fara Inviere, zadarnica ar fi credinta. In taina mantuirii fiecaruia dintre noi si a lumii intregi, partea cea mai adanca este Sfanta Cruce.

Prin Cruce, desi nascuti pe pamant, suntem inradacinati in cer; prin Cruce, lumea devine o Hora a laudelor pe care Sfantul Apostol Pavel o tine inainte, dand chiot: Sa nu-mi fie a ma lauda decat in Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume (Galateni 6, 14). Extraordinar strigat pe care nu-l mai auzim, sau daca-l auzim din an in an, nu-l mai intelegem: Lumea sa fie rastignita pentru tine si tu pentru lume!

Uitand sa reasezam Crucea in inima creatiei, nu mai suntem creatori, devenim niste puncte – puncte care alearga pe o coala alba de hartie catre ultimul punct al disperarii. Or, crucea este cea care ne ajuta, ea inseamna Inaltare, ea este rezumatul mantuirii, forma concisa a vietii. Continuare»

6 Comentarii »

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA APOSTOLUL DIN DUMINICA DINAINTEA ÎNĂLŢĂRII SFINTEI CRUCI

(Galateni 6, 11-18)

CRUCEA ÎNVINGE LUMEA

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14)

“Dacă, iubiţii mei, dacă există ceva pentru care un creştin trebuie să se bucure, să se veselească şi să se laude chiar, acest lucru este crucea; crucea, pe care peste câteva zile Biserica ne va chema să o sărbătorim.

Dar când zicem cruce nu înţelegem doar lemnul din care este confecţionată. Îl înţelegem pe cel Răstignit, pe Domnul nostru Iisus Hristos, care a suferit înfricoşata mucenicie a răstignirii, şi prin această jertfă, pe care a oferit-o pe lemnul crucii, a izbăvit neamul omenesc de păcat. Fiecare picătură a sângelui care s-a vărsat din rănile celui Răstignit, din mâinile, picioarele şi coasta Lui găurite, fiecare picătură a sângelui lui Hristos s-a făcut un râu – ce zic? -, s-a făcut o mare, un ocean, în care se spală şi se curăţesc milioanele de oameni păcătoşi. Continuare»

8 Comentarii »

• Cititi pentru aceasta Duminica si: PORUNCILE LUI DUMNEZEU – CUM SA LE INTELEGEM? CE SA FACEM CA SA MOSTENIM VIATA DE VECI?

***

“În vremea aceea s-a apropiat un învăţător de lege şi, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat…”

“(…) Exista o categorie de oameni invatati, care, luand-o inainte, il ispitesc pe Dumnezeu. Oricine o ia inainte si nu ramane in invatatura lui Hristos, nu are Dumnezeu; Cel ce ramane in invatatura lui Hristos, acela are si pe Tatal, si pe Fiul. Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa (II Ioan 1, 10). Continuare»

34 Comentarii »

Duminica a XV-a după Rusalii (Porunca cea mai mare din lege) Matei 22, 35-46

În vremea aceea s-a apropiat un învăţător de lege şi, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în lege? Iar Iisus i-a răspuns: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii.

Şi, fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus zicând: ce vi se pare vouă despre Hristos? Al cui fiu este? Şi ei I-au răspuns: al lui David. El i-a întrebat iarăşi, cum atunci David, cu duhul, Îl numeşte pe El Domn, când zice: zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Deci, dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al Lui?

Dar nimeni nu putea să-I răspundă o vorbă şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe pe El ceva.

“Cand invatatorul de lege, care stia bine legea, Il intreaba, ispitind pe Domnul, care este cea dintai porunca, Domnul a zis: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…” si S-a grabit sa dea si a doua porunca – nu a fost intrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – “sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine”. Si a adaugat: “de aceste doua porunci atarna toata Legea si Proorocii”. Prin asta putem sa vedem ca orisice vrem sa intelegem in gandirea noastra duhovniceasca, in intelegerea noastra teologica, daca nu stim sa raportam la aceste doua porunci, inseamna ca… inca nu am inteles.

Intotdeauna trebuie sa ne nevoim – asta pentru noi este o nevointa – sa ne amintim de dragostea de Dumnezeu si de dragostea de aproapele. Si pentru ce?

Porunca lui Dumnezeu nu este atat porunca ce trebuie sa facem, cat o descoperire cine este Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ne da ca porunca chipul Lui, ca intr-acel chip sa ne asemanam. Noi din fire purtam chip dumnezeiesc, ca zice ca “a facut pe om chipul si asemanarea lui Dumnezeu“, dar asemanarea a ramas in libertatea noastra, printr-un continuu dialog cu Facatorul nostru, sa o insusim. Chipul il avem, dar asemanarea ramane in libertatea noastra, sa ne-o insusim. Libertatea noastra ca alegere, nu ca putere, ca numai Dumnezeu ne poate da puterea sa devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie sa fie a noastra si pentru alegerea noastra trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinta omului, adica… sa devenim ca Dumnezeu. Continuare»

8 Comentarii »

Pentru marele si durerosul praznic de astazi am ales spre citire Omilia Sf. Ioan Gura de Aur la Taierea cinstitului Cap al Sf. Ioan Botezatorul. Predica sa este o analiza a dezlantuirii unui lant de patimi care a condus la aceasta crima oribila – o ucidere multipla in plan duhovnicesc, precum se va vedea – urmata de un alt sacrilegiu nemaiauzit (capul Sfantului a fost aruncat intr-un loc de rusine).

Sfantul Ioan Gura de Aur arata cum impatimirea data de desfranare, de lux, de iubirea de dansuri si de petreceri, dar si de slabiciunea in fata raului, pe de o parte si cum rautatea oarba, pe de alta parte sunt “ingredientele” unui amestec letal pentru suflet, ce devine orb si capabil de cele mai mari faradelegi.

Irod, desi tiran si calcator de lege si prin inchiderea Sf. Ioan Botezatorul, avea un oarecare respect fata de acesta (asemanator cu teama amestecata cu respect pe care o avea Ahab pentru Sf. Ilie). Slabiciunea lui Irod, ca si a lui Ahab, fata de femeia sa, precum si nebunia dezmatului petrecerii, au dus insa la transformarea lui Irod din tiran calcator de lege in ucigas de prooroc.

Rautatea si veninul Irodiadei precum altadata rautatea si veninul Izabelei (sotia lui Ahab), pregatesc sfarsitul Sfantului, caci, dupa cum spune Sf. Ioan Gura de Aur (care a fost prigonit tot datorita rautatii unei femei, si ea tot imparateasa, Eudoxia!), femeia desfranata este “mai indrazneata si mai cruda decat orice om”. Si nu se refera aici la femeia care este muncita de ispitele trupesti si care se lupta cu ele, ci la cea care, prin hainele si gatelile mestesugite si prin miscarile sale provocatoare si lascive isi gaseste o delectare perversa in a atata si a provoca, cea care isi foloseste farmecul femeiesc si isi cultiva senzualitatea pentru a-si atinge scopurile, starnind pofte, stricand suflete si dand nastere la alte si alte pacate si faradalegi… Continuare»

6 Comentarii »

“Via a fost luată de sub stăpânirea lor şi dată altor lucrători, altui popor, poporului creştin. Acest popor a constituit Biserica şi a devenit via lui Dumnezeu. De la această nouă vie Domnul aşteaptă acum roadele alese ale viei. Şi vai!, dacă nu le va da. Vai, dacă şi noii lucrători nu lucrează cum se cuvine via, pe care cu lacrimi şi cu Sângele Său a adăpat-o Domnul, Dumnezeul-Om”.

VIA LUI DUMNEZEU

„Un om oarecare stăpân al casei sale a sădit vie…” (Matei 21, 33)

Veniţi, iubiţilor, veniţi să vă arăt o vie aleasă. N-a fost aşa dintru început. A fost un loc necultivat. A fost un ogor înţelenit. Era plin de pietre, de ierburi sălbatice, de spini şi de şerpi. Nimeni nu avusese grijă de el. Nimeni nu luase aminte la el. Dar cineva a luat aminte la el. Ştia că sub pietre şi spini se ascunde un pământ ales şi că atunci când acesta avea să fie eliberat de acestea, va putea să devină o vie aleasă. A cumpărat deci acest loc înţelenit şi a început să-l lucreze. A aprins un foc, a ars spinii, a scos pietrele, l-a curăţat de ierburile sălbatice, l-a săpat adânc, a adus viţă de vie şi a sădit-o. L-a îngrădit cu gard din toate părţile, ca să nu poată intra hoţii şi animalele. A săpat un teasc. A construit un turn, unde să stea străjerii, şi de-acolo, ca dintr-un post de observaţie, să urmărească ce se întâmplă în toată via şi dincolo de ea. Omul acesta îşi iubea via şi se îngrijea de toate ale ei. Voia să fie o vie unică. O vie exemplară. A încredinţat-o lucrătorilor, iar el a plecat şi s-a dus departe.

Dar lucrătorii nu erau oameni buni. Nu le-a păsat de vie. Nu au îngrijit-o cum se cuvenea. Credeau că sunt necontrolaţi şi că proprietarul nu se va mai întoarce niciodată, ca s-o vadă şi să ceară socoteală. Dar proprietarul nu şi-a uitat terenul. Şi-a trimis slujitorii, ca să ia roadele. Însă lucrătorii cei răi nu le-au dat acestora niciun ciorchine de struguri. Pe unii dintre slujitori i-au ucis, pe alţii i-au bătut, iar pe alţii i-au ucis cu pietre. Proprietarul trimite alţi slujitori. Dar şi acestora le-au făcut la fel. La sfârşit, îşi trimite copilul. Însă nici pe acesta nu l-au cinstit. L-au luat, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.

Aşadar, ce trebuie să facă proprietarul cu aceşti lucrători răi? – a întrebat Domnul pe iudei. Şi aceştia au răspuns că Continuare»

3 Comentarii »

“In cele ale credintei, cine mai doreste astazi sa se ocupe de curatirea launtrica, sa-si planga pacatele, sa doabandeasca smerenia si sa-si taie voia pentru Dumnezeu? Cine sa mai jinduiasca astazi dupa viata duhovniceasca, cine sa se mai dea ceasul mortii, chinuit si “disperat” dupa implinirea poruncilor evanghelice, dupa urmarea caii celei inguste si grele? Cine?, cand, iata, este atat de tentant si de usor sa iesi in afara, sa predici altora, sa dai lectii, sa faci misiune si marturisire inainte de a fi apucat sa te formezi si sa te schimbi cum trebuie pe tine…”.

Multi dintre noi suntem sau putem sa fim ca tanarul bogat din Evanghelia de astazi. Am venit sau dorim sa venim catre Dumnezeu, cu buna intentie si cu oarecare ravna, cerand, pe o cale sau alta, sa aflam care este voia Sa pentru noi, adica… “ce bine sa facem ca sa avem viata vesnica?”

Cine nu doreste sa se mantuiasca si cine nu vrea sa stie ce trebuie sa faca pentru a ajunge la acest scop al tuturor scopurilor? Si totusi… cat de mult sau cat de adevarat ne dorim aceasta? Daca pare ceva atat de firesc si de subinteles, de ce atunci ne spun cu durere Parintii: “O, fratilor, fiecare din noi stie cum sa se mantuiasca, dar nu vrem sa ne mantuim“.

Paradoxul se poate deslusi daca ne cercetam minutios si sincer sufletele si daca ne dam seama de cate ori am cerut (fie constient, fie ca un strigat tainic al inimii) sa primim de la Dumnezeu un semn sa cunoastem “calea in care vom merge”, de cate ori am tanjit sa ni se dea un cuvant, un sfat, o vestire a ceea ce trebuie sa facem intr-o situatie sau alta a vietii noastre, sa primim un raspuns despre cum sa intelegem o anumita problema sau sa ni se spuna ce decizie ar fi bine sa luam la ceas de rascruce. Si sa ne gandim apoi de cate ori am primit raspunsurile cerute, pe o cale sau alta – de foarte multe ori altele, sau pe alte cai decat cele la care ne gandeam noi -, de cate ori Dumnezeu ne-a vorbit tainic, ne-a dat semne clare ale voii Sale cu rasunet in constiinta noastra, iar noi… am refuzat sa le vedem/auzim/intelegem sau… le-am inteles prea bine, dar nu ne-a convenit ce am auzit si am primit si… am refuzat sa le urmam, ne-am revoltat si am cautat in afara noastra indreptatiri si tapi ispasitori, am cautat o alta cale, unde sa ne simtim satisfacuti si importanti.

De aici tragem concluzia ca nici nu suntem atat de sinceri (cu noi insine si cu Dumnezeu) pe cat ne place sa credem, dar si ca, intre noi si voia lui Dumnezeu sta zidul “avutiei” fiecaruia, la care nu poate renunta. Avutia asta poate insemna “parere de sine” sau chiar trufie orbitoare, mai inseamna multimea de prejudecati, de idei proprii, de vise, dorinte, planuri, inchipuiri, ambitii, incapatanari, “iubiri” sau ‘indragostiri” irationale pentru cate ceva sau cineva… “Bogatia” inseamna toata minciuna si tot iadul voii proprii care ne stapaneste ca un demon launtric, este tot ceea ce ni se pare ca “avem”, ca “suntem”, ca “stim”… Si din cauza acestei “pareri” riscam sa nu ajungem niciodata sa avem, sa fim, sa stim cu adevarat.

Bogatia noastra pierzatoare este acel “eu stiu mai bine”, “iti spun eu cum stau lucrurile”, “va spun eu ce sa faceti”, “trebuie sa ma ascultati pe mine”. Multi dintre noi nu avem avutii, dar avem cerbicia de a nu ne increde decat in mintea noastra si a nu face niciodata ascultare nefatarnica, a ne crede, poate, invatatorii celorlalti, in afara oricarei chemari, a oricarei binecuvantari, a oricarei sfatuiri, dispretuind ideea de a ne pleca genunchii si mintea - cu staruinta si golindu-ne de alegerile si de preconceptiile noastre - atat in fata lui Dumnezeu, la rugaciune, cat si preotului duhovnic, pentru a deslusi – in taina, acolo unde nu ajung luminile rampei si reflectoarele agresive ale tehnologiei - “adierea subtire” a cugetului lui Dumnezeu, a voii Sale.

Inca mult mai rau decat tanarul din Evanghelie, tanarul razvratit si trufas al zilelor noastre, plin de amagirea propriei corectitudini formale sau rationaliste, este cel care cuteaza cu obraznicie sa se transforme el insusi din ucenic in invatator, din oaie in păstor, sa dea el lectii si sa ia la palme ierarhii si duhovnicii care nu-i sunt pe plac, sa rapeasca tronul imparatesc al lui Hristos si sa dea nonstop decrete, sentinte si verdicte definitive si general valabile sau sentinte de osandire particulare, sa scoata sabia si sa taie capete in stanga si-n dreapta, “talibanizand Biserica”; ori, in partea cealalta, altul, cu un morman de cunostinte de “teologie” occidentala in cap, cauta sa rastoarne invatatura Bisericii, pretinzand cu aroganta ca aceasta “sa se adapteze la societate” dupa placul lui si dupa “cerintele mileniului trei”...

Departe de a se mai cobori a cere sfat si a intreba ce sa faca si cum sa se mantuiasca, tanarul nostru “crestin” nihilist isi construieste singur propria “Evanghelie” - interpretand Scriptura, precum protestantii, dupa mintea si dupa interesele sale – ori dupa propria ideologie sau propriul sistem inchizitorial, uneori impartind cu “generozitate” anateme, tunand si fulgerand impotriva păstorilor “apostati” si “tradatori” sau impotriva celor “medievali” si “obscurantisti”, etc. Asta chiar daca el insusi, in unele cazuri, nici macar nu a trecut de abecedarul vietii duhovnicesti si nici cu degetul nu vrea sa se apropie de taina pocaintei. Este un adevarat fenomen, simptomatic pentru “vremurile haosului” in care am inceput sa traim, ca multi dintre cei care ascund, din punct de vedere duhovnicesc, grave “cadavre din dabara“, cei care sunt, de pilda, cei mai certati cu Biserica si/sau cu morala, care traiesc in pacate grave cu anii fara prea multe mustrari de constiinta, ori au situatii personale/familiale extrem de bizare nerezolvate si smintitoare, sa fie si dintre cei care dovedesc cel mai mare aplomb a se ocupa de pacatele altora sau de problemele Bisericii si ale lumii. Nu au pocainta vamesului, insa au din plin atat pacatele lui, cat si suficienta si agresivitatea fariseului. Zeciuiesc pe altii la izma si la marar, in vreme ce lor insile isi ingaduie toate pogoramintele.

Aceeasi inselare se intampla si atunci cand cautam a sari mai multe trepte deodata sau cand dorim sa evadam inspre lucrari duhovnicesti/ecleziale inalte si grele, pentru a uita de faptele marunte, banale si elementare de zi cu zi, unde inca avem mari probleme… Multi se amagesc ca se pot arunca, direct din viata lumeasca cea mai impatimita, fara nicio nevointa duhovniceasca, fara sfatuire si fara cercare, fie in piscurile rugaciunii inimii, ale impartasaniei foarte dese, fie in ale preotiei si ale teologiei, fie isi imagineaza ca isi pot rascumpara patimile si faradelegile facand acte de bravada, visandu-se eroi si martiri peste noapte, facand gesturi lipsite de socotinta, in raspar cu orice fel de ascultare. Ca si cum Hristos ne poate dispensa pe vreunul de poruncile evanghelice si bisericesti, sau ca si cum la “doctoratul” existentei poti ajunge sarind peste clasele primare ale uceniciei duhovnicesti celei vii, acolo unde se deprind tainele caii imparatesti si se deosebeste adevarul de inselare. Continuare»

72 Comentarii »

• Cititi si: Duminica datornicului nemilostiv – lupta si osteneala iertarii

Evanghelia de la Matei 18, 23-35:

“De aceea, asemanatu-s-a imparatia cerurilor unui imparat care a voit sa se socoteasca cu slugile sale. Si, incepand sa se socoteasca cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanti. Dar neavand el cu ce sa plateasca, stapanul sau a poruncit sa fie vandut el, si femeia, si copiii, si pe toate cate le are, ca sa se plateasca. Deci, cazandu-i in genunchi, sluga aceea i se inchina, zicand: Doamne, ingaduieste-ma si-ti voi plati tie tot. Iar stapanul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul si i-a iertat si datoria. Dar, iesind, sluga aceea a gasit pe unul dintre cei ce slujeau cu el si care-i datora o suta de dinari. Si punand mana pe el, il sugruma zicand: Plateste-mi ce esti dator. Deci, cazand cel ce era sluga ca si el, il ruga zicand: Ingaduieste-ma si iti voi plati. Iar el nu voia, ci, mergand, l-a aruncat in inchisoare, pana ce va plati datoria. Atunci, chemandu-l stapanul sau ii zise: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine? Si maniindu-se stapanul lui, l-a dat pe mana chinuitorilor, pana ce-i va plati toata datoria. Tot asa si Tatal Meu cel ceresc va va face voua, daca nu veti ierta – fiecare fratelui sau – din inimile voastre“.

Predica Mitropolitului Augustin de Florina (fragmente)

Iubiţii mei, viaţa este o călătorie. Şi drumul cel drept pe care trebuie să-l urmăm toţi, ca să ajungem la capăt, în cer, este unul: Drumul pe care l-a trasat Hristos cu Sângele Său; l-a păşit El însuşi şi milioane de martiri şi mărturisitori ai credinţei noastre. Însuşi Hristos a spus: “Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6).

Este adevărat că acest drum al virtuţii este greu, suitor, o Golgota. “Strâmtă este uşa şi îngustă este calea care duce la viaţă…” (Matei 7, 14). Dimpotrivă, drumul răutăţii, al stricăciunii, al necredinţei este uşor, în pantă. “Largă este uşa şi întinsă este calea care duce la pierzare…” (Ioan 7, 13), la distrugere, la catastrofă. Un drum este a lui Hristos, celălalt al satanei; unul este al raiului, celălalt al iadului. Alegeţi! Omul este liber să meargă pe care drum vrea.

Virtuţile sunt un lucru greu. Şi dacă întrebaţi, care este cea mai grea din toate virtuţile, iubitorul de arginţi va spune milostenia, robul pântecelui va spune postul, sarkolatrul (cel ce-şi adoră trupul) va spune fecioria, cel ce iubeşte viaţa va spune mucenicia pentru Hristos. Dar eu consider că cea mai grea din toate este – care? – cea despre care zice astăzi Evanghelia: iertarea reciprocă. Este un pietriş, pe care Hristos cere să-l ridicăm, dar diavolul îl face munte de neridicat. Şi că aceasta este virtutea cea mai grea vă voi demonstra prin trei, patru exemple. Vă rog să fiţi atenţi.

***

Un exemplu este din Vieţile Sfinţilor. Dacă veţi deschide sinaxarele, veţi vedea că pe 9 februarie este sărbătorit sun sfânt care se numeşte Nichifor. Ascultaţi cum a primit mucenicia. În vremea aceea, Nichifor se supărase cu un preot care se numea Saprichie. Erau certaţi. Şi Saprichie era de vină, nu Nichifor. A venit prigoana, şi primul pe care l-au prins a fost preotul, Saprichie. L-au judecat şi a ieşit sentinţă de decapitare. L-au luat soldaţii dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, şi-l duceau în afara cetăţii, ca să-l execute. Când a aflat Nichifor că Saprichie peste puţin timp nu va mai fi în viaţă, l-a cuprins plânsul. Aleargă în drum, ajunge cortegiul, şi-i cade la picioare:

– Frate Saprichie, iartă-mă.

Acela însă nimic.

– Nu te iert!

Până în ultima clipă a muceniciei, Nichifor a căzut şi l-a rugat pe Saprichie să-l ierte. Cu neputinţă. Atunci ce s-a întămplat? În momentul în care soldatul a ridicat sabia să-i taie capul, Saprichie zice:

- De ce mă omorâţi?

– Pentru că eşti creştin.

– Deci pentru asta? Atunci eu mă lepăd de Hristos…

Şi în timp ce îngerii îi pregăteau cunună, Saprichie, care nu l-a iertat pe Nichifor, a fost considerat nevrednic de mucenicie. L-a părăsit Harul lui Dumnezeu şi s-a lepădat de Hristos. În locul lui a murit martir – cine? – Nichifor, care avea o inimă bună şi dragoste. A mărturisit că este creştin şi a fost martirizat. Astfel, pe 9 februarie, în loc de mucenicul Saprichie, cinstim pomenirea mucenicului Nichifor. Înfricoşător acest exemplu! Arată că mai presus chiar decât mucenicia este să ierţi, să dai iertare din inimă. Dar este uşor? (…)

Aşa este lumea. Din nefericire, există familii, care au între ele pică, ţinerea de minte a răului, şi nu se iartă de ani de zile. Încearcă preotul şi mitropolia, dar ura se înveşniceşte de la părinţi la copii şi la nepoţi. Omul care nu iartă nu este creştin. Este animal, fiară. Spun oamenii că dacă vreun copil îi face vreun rău cămilei, aceasta nu-l iartă. Pot să treacă ani şi, dacă-l va întâlni în cale, îl va lovi. Nu iartă. De aceea zicem: “Acest om e ca o cămilă, nu iartă; ţine adânc în el răzbunarea”. Dimpotrivă cel care iartă din inimă, seamănă – Cu cine? – Cu Dumnezeu. Cu Dumnezeu? Desigur. (…)

Asta ne-o spune Evanghelia de astăzi. Pentru că Dumnezeu ce face? Iartă, iartă continuu. Este îndelung-răbdător, mult-milostiv şi mult-îndurat. Ce facem noi? În ceea ce ne priveşte e de vină celălalt, vecinul nostru, pentru că ne-a ispitit, pentru că animalul lui a intrat pe ogorul nostru…, pentru lucruri mici şi lipsite de importanţă. Dar cele pentru care noi suntem vinovaţi faţă de Dumnezeu sunt foarte mari. Suntem vinovaţi, păcătuim continuu. Păcătuim cu ochii noştri, cu urechile noastre, cu mâinile noastre, cu trupul nostru. Păcătuim ziua noaptea, la cafenea, pe drum, pe ogoare, păcătuim chiar şi în biserică. Cine poate să numere păcatele omului? Abis, “zece mii de talanţi”, despre care zice Evanghelia de astăzi (Matei 18, 24), nenumărate sunt păcatele noastre. Un număr astronomic. “Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?” (Troparul Cassianei Monahia, Slava… Laudelor din Sfânta şi Marea Miercuri).

Şi ce face Dumnezeu? Se ia după noi. Că dacă nu s-ar fi luat după noi, dacă pentru fiecare păcat pe care îl facem, pentru fiecare înjurătură auzită, ar fi căzut un trăsnet şi am fi fost arşi cu toţii. Ne iartă, ne iartă continuu păcatele noastre. De aceea şi noi să fin iertători. Asta cere de la noi. Aşa cum El ne iartă păcatele noastre, cele mari şi nenumărate, aşa şi noi să-i iertăm pe ceilalţi. Nurorile pe soacre, soacrele pe nurori, bărbatul pe femeie, tatăl pe copil, sătenii pe consătenii lor. Daţi-mi, daţi-mi un sat unde există iertare, milă, iubire. Rai este. Daţi-mi un alt sat unde nu există iertare şi milă. Iad este. Iad este pământul pentru că şters cuvintele Hristosului nostru, necuprinsele şi veşnicile cuvinte: ”Să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13, 34).

***

Iubiţii mei, Dumnezeu să dezrădăcineze din inima noastră spinul care se numeşte pomenirea răului, şi să sădească floarea cea cerească, iubirea Hristosului nostru. În felul acesta vom fi următori ai Aceluia, Care pe Cruce i-a iertat pe răstignitorii Săi. În felul acesta, vom putea să ne rugăm şi să zicem acel cuvânt groaznic: ”Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Matei 6, 12). Altfel, suntem nişte mincinoşi şi ne batem joc de Dumnezeu cu toţii, şi cler şi popor.

Această făgăduinţă este condiţia iertării. Ierţi? Vei fi iertat. Nu ierţi? Mii de preoţi să-ţi facă pomeniri sau parastase, mii de episcopi şi patriarhi să se ducă la mormântul tău, nu vei fi iertat. Iartă deci, ca să fii iertat.

Integral – AICI

Talcuirea Sfantului Teofan Zavoratul: Continuare»

3 Comentarii »