Vezi si:

“La patruzeci de zile de la Nasterea Sa dupa trup, Hristos a fost dus la templu, asa cum cerea legea acelei vremi. Pentru ca acolo, la templu, El a fost intampinat de oameni miscati de Duhul Sfant, dar mai ales pentru ca Simeon L-a primit pe El in bratele sale, venirea lui Hristos la templu s-a numit “Intampinare“. Cuvantul “ipapandi” (intampinare) provine de la verbul “ipandao“, care inseamna a veni in intampinarea cuiva.

Biserica a stabilit ca aceasta mare sarbatoare a lui Hristos si a Maicii Domnului sa fie praznuita pe 2 februarie, pentru ca atunci se implinesc patruzeci de zile de la 25 decembrie, cand se sarbatoreste Nasterea lui Hristos dupa trup. Prin aceasta repartizare a praznicelor imparatesti, timpul anului este impartit si binecuvantat de etapele iconomiei duhovnicesti. In paralel, aceasta impartire ofera omului posibilitatea de a se initia in marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

Episodul ducerii lui Hristos la templu, in cea de-a patruzecea zi de la Nasterea Sa, este descris numai de catre Sfantul Evanghelist Luca (Luca 2, 22-39).

1. (Porunca de curatire in cea de-a 40-a zi)

Porunca curatirii in cea de-a patruzecea zi a fost data lui Moise de Insusi Ziditorul, adica de Dumnezeu Cuvantul neintrupat. Ea a fost randuita pentru toti israelitenii, fiind descoperita lui Moise inca dinainte de fuga iudeilor din Egipt, adica inainte ca ei sa treaca prin Marea Rosie.

Porunca era urmatoarea:

“In vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise si i-a zis: Sa-Mi sfintesti pe tot intaiul nascut, pe tot cel ce se naste intai la fiii lui Israel, de la om pana la dobitoc, ca este al meu!” (Iesirea 13, 1-2).

Aceasta legiuire se referea si la primii nascuti de partea barbateasca din randul animalelor, care trebuiau sa fie deosebiti si oferiti lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu era clara:

“sa osebesti Domnului pe tot cel de partea barbateasca de la oameni, care se naste intai; si pe tot cel de parte barbateasca, care se naste intai din turmele sau de la vitele ce vei avea, sa-l inchini Domnului” (Iesirea 13, 12).

Aceasta inchinare era semn al recunoasterii binefacerilor lui Dumnezeu si dovada a apartenentei la poporul ales. Este cunoscut faptul ca porunca inchinarii intaiului nascut de parte barbateasca a fost data iudeilor prin Moise, imediat dupa pedepsirea intailor nascuti ai egiptenilor, dupa care Faraon a ingaduit iesirea si, desigur inainte de trecerea Marii Rosii. Motivatia acestei practici era semnificativa: “caci cu mana tare te-a scos Domnul Dumnezeu din Egipt” (Iesirea 13, 9).

Intr-o alta carte a Vechiului Testament, si anume in Levitic, vedem ca Dumnezeu da amanunte despre cum anume sa se desfasoare ceremonia inchinarii si a recunostintei. Femeia care va naste copil de partea barbateasca il va taia imprejur in cea de-a opta zi, iar in cea de-a patruzecea zi il va inchina in templu. Impreuna cu inchinarea noului nascut, “sa aduca preotului la usa cortului un miel de un an ardere de tot si un pui de porumbel sau de turturica” (Leviticul 12, 6).

De vreme ce Insusi Dumnezeu Cuvantul a dat legea aceasta lui Moise, a trebuit ca si el sa o respecte atunci cand a luat trup omenesc, pentru ca sa nu fie calcator de lege. Sfantul Chiril al Alexandrei spune ca nimeni nu trebuie sa fie indignat la vederea faptului ca Hristos a tinut aceasta lege si nimeni sa nu-L socoteasca rob pe Cel care este liber, ci sa priveasca “in adancul iconomiei dumnezeiesti“. Respectarea legii inchinarii la templu face parte din taina sfintei smeriri a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.

La randul sau, Sfantul Grigorie Palama spune ca, desi Hristos nu avea nevoie de curatire, luand in consideratie faptul ca ceremonia respectiva a fost lasata in Vechiul Testament pentru curatirea parintilor si a celor nou-nascuti, El a tinut randuiala pentru a Se supune legii pe care El Insusi a dat-o. Hristos nu avea nevoie de curatire, pentru ca S-a zamislit fara samanta si S-a nascut fara stricaciune. “Nu era nevoie de curatire, ci lucrarea s-a facut din ascultare“. Desigur ascultarea are sensul de supunere in fata legii lui Dumnezeu, dar si acela de ascultare a noului Adam, spre deosebire de neascultarea vechiului Adam. Daca neascultarea primului Adam a avut drept urmare caderea si stricaciunea, ascultarea noului Adam, adica a lui Hristos, a readus firea omeneasca razvratita la Dumnezeu si l-a izbavit pe om de raspunderea pentru neascultare.

2. (De ce Hristos si Maica Domnului au venit la templu pentru sarbatoarea curatirii)

Aducerea copiilor la templu, in cea de-a patruzecea zi de la nastere, era o sarbatoare a curatirii. Mama si copilul trebuia sa fie curatati de urmarile nasterii.

Desigur, nasterea copiilor este o binecuvantare a lui Dumnezeu, dar in acelasi timp, nu trebuie trecut cu vederea faptul ca modul in care omul se naste este rodul si rezultatul caderii si ca fiecare prunc poarta hainele de piele pe care Adam le-a luat dupa pierderea harului lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor Psalmului: “Caci iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea” (Ps. 50, 6). In cele din urma, prin bunavointa Sa, Dumnezeu a binecuvantat modul acesta de nastere, dar el a ramas in continuare rodul caderii si prin urmare, atat parintii, cat si copiii trebuiau sa isi aminteasca de aceasta realitate, fapt care explica si justifica ceremonialul curatirii.

Gandindu-ne la aceste adevaruri teologice, putem sa ne dam seama ca Hristos si Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu aveau nevoie de curatire, pentru ca zamislirea fara samanta si nasterea fara stricaciune nu au legatura cu necuratia.

Porunca lui Dumnezeu, care a fost data lui Moise, spunea: “Daca femeia va zamisli si va naste prunc de parte barbateasca, necurata va fi sapte zile” (Leviticul 12, 2) [In Septuaginta: "Daca femeia va primi samanta si va naste prunc de parte barbateasca, necurata va fi sapte zile". Am redat traducerea exacta a textului grecesc, deoarece argumentatia care urmeaza se bazeaza pe aceasta varianta. n.t.]. Indirect, acest fragment arata curatia Preasfintei Fecioare Maria, pentru ca necurata era femeia care zamislea prin samanta barbateasca. Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu a zamislit prin samanta, ci de la Sfantul Duh si de aceea, era curata. Aceasta inseamna ca nu avea nevoie de ceremonialul curatirii, insa a mers la templu pentru a se supune legii.

3. (Hristos – Unul-Nascut)

Porunca lui Dumnezeu era clara: “Sa-Mi sfintesti pe tot intaiul nascut, pe tot cel ce se naste intai” (Iesirea 13, 2). Aceasta porunca era, in acelasi timp, si o proorocie, care se referea la intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul si care nu avea aplicare exacta pentru intaii nou-nascuti de parte barbateasca.

Acest fragment nu se poate aplica exact in cazul intailor nou-nascuti (in afara de Hristos) pentru ca nici un copil, nici macar intaiul nascut, nu deschide pantecele mamei sale. Intr-o predica referitoare la acest subiect, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca nu pruncii sunt cei care deschid pantecele mamei lor, “ci barbatul, prin unire cu femeia“. Pantecele se deschide la unirea barbatului cu femeia sau la zamislirea copilului. Numai Hristos a deschis pantecele mamei Sale, desigur, fara sa-i strice fecioria, lasand-o asadar inchisa. “Pruncul a deschis pantecele fara sa faca nici o stricaciune“.

Sfantul Nicodim Aghioritul, dupa ce spune ca ceea e se petrecea in Vechiul Testament era preinchipuirea Nasterii lui Hristos, adauga in continuare ca numai Hristos a deschis pantece de fecioara, “ca un Dumnezeu si fara luare in stapanire; i-a deschis pantecele pentru nastere, dar a lasat-o inchisa, asa cum era inaite de zamislire si de nastere“.

Hristos a fost intai nascut, asa cum este El numit in Sfanta Scriptura. Desigur, aceasta nu inseamna ca a mai existat si un al doilea sau un al treilea nascut, ci ca S-a nascut primul, indiferent de existenta unui al doilea sau al treilea. Intai nascut trebuie corelat cu Unul-Nascut, asa cum mai este numit Hristos in Evanghelie.

Intai nascut se refera la amandoua nasterile lui Hristos, adica la nasterea de mai inainte de veac, din Tatal Preacurat, fara de mama, si la cea din veac, din Maica Fecioara, fara de tata (Sfantul Grigore Palama).

Exista trei motive pentru care Hristos este numit intai nascut. Mai intai, pentru ca S-a nascut mai inainte de veac, din Tatal. Sfantul Apostol Pavel spune: “acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevazut, mai intai nascut decat toata faptura” (Col. 1, 15). Iar dupa cum am vazut mai devreme, intai nascut se identifica cu Unul-Nascut.  (Luca 2, 7). In al treilea rand, El a fost numit “intai nascut din morti“, pentru ca a inviat primul, deschizand posibilitatea ca fiecare om sa invieze la vremea sa. Asadar, termenul de nastere se foloseste si cu sensul de inviere, pentru ca invierea este socotita o nastere. Sfantul Apostol Pavel spune: “El este inceputul, intaiul nascut din morti” (Col. 1, 18). Asadar, primul sens al lui intai nascut se leaga se nasterea dupa fire a Fiului lui Dumnezeu, expresia referindu-se la teologie, iar celelalte doua sensuri sunt legate de intruparea Cuvantului si se refera la iconomie.

Potrivit spuselor Sfantului Grigorie, Episcopul Nisei, pentru ca sa dea viata firii noastre omenesti Hristos S-a facut intai nascut in trei feluri. Desigur, prin aceasta, el nu se refera si la nasterea de dinainte de veac, din Tatal. Asa cum propria noastra fire vine la viata prin trei nasteri, adica din mama noastra, din Botez si din morti, care nadajduim ca se va petrece in viitor, si Hristos S-a facut intai nascut in trei feluri, pentru ca sa da viata si sa indumnezeiasca firea noastra omeneasca. Asadar, dupa nasterea trupeasca, trebuie neaparat sa urmeze si cea duhovniceaca.

4. (Hristos Prunc)

Scena in care Hristos Se ofera pe Sine in templu ca prunc si ca nou-nascut este emotionanta. Dumnezeul de dinainte de veac, Care, Fiul Celui Preainalt fiind, era unit in permanenta cu Tatal si cu Duhul Sfant, Cel care cuprindea lumea si intreaga creatie, vine acum in templu, ca prunc, purtat pe bratele mamei Sale.

Chiar daca era prunc, Hristos era in acelasi timp si “Dumnezeu de dinainte de veac” si de aceea, era mai intelept decat oricine altcineva. Stim ca, prin unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca in ipostasul Cuvantului, in pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, firea omeneasca s-a indumnezeit si de aceea, sufletul lui Hristos era inbogatit cu plinatatea intelepciunii si cunoasterii. Numai ca aceasta intelepciune se manifesta in functie de varsta Sa, caci daca ar fi fost altfel, El ar fi parut un monstru (Sfantul Ioan Damaschin). Cu toate acestea, chiar de era prunc, era si Dumnezeu, avand in trup plinatatea Dumnezeirii si toata intelepciunea si cunoasterea umana, datorita unirii ipostatice a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca.

Prin starea Sa de prunc, Hristos a vindecat “constiinta de prunc” a lui Adam. Atunci cand Dumnezeu l-a creat pe Adam in Rai, acesta era prunc in privinta harului si a sfintirii. Avea, desigur, iluminarea mintii, dar pentru ca sa ajunga la indumnezeire, trebuia sa fie incercat. Deoarece, din punct de vedere duhovnicesc, Adam era prunc neincercat si avea constiinta de prunc, a fost usor ca el sa fie inselat de demonul viclean, care era vechi in pacat si in viclenie. De aceea, prin varsta trupeasca de prunc, Hristos a tamaduit nu numai constiinta lui Adam, dar si intreaga fire omeneasca, si a savarsit ceea ce nu a reusit sa faca primul Adam. Astfel, prin intruparea Fiului Sau, Dumnezeu Tatal a facut mai sigura si mai eficienta [eficace, lucratoare, n.n.] calea indumnezeirii omului, pentru ca diavolul nu mai putea acum sa insele firea omeneasca a lui Hristos, asa cum a facut-o, cu indemanare, in cazul primului Adam.

Dupa cum se observa si din episodul aducerii lui Hristos la templu ca prunc, smerirea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul depaseste si intelegerea ingerilor, pentru ca si acestia s-au inchinat in fata nesfarsitei bunavoiri a lui Dumnezeu. Profetul Avacum a vorbit despre intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, spunand:

“Dumnezeu vine din Teman, si Cel sfant din muntele Paran! Sela (oprire) – Slava Lui acopera cerurile si tot pamantul este plin de slava Lui” (Avacum 3, 3).

Prin cuvantul slava, se intelege intruparea si sfanta chenoza a lui Dumnezeu Cuvantul, iar acopera cerurile arata ca intruparea a acoperit si a depasit pana si inaltimea ingerilor, de vreme ce si ingerii s-au inchinat vazand nesfarsita si nespusa aplecare a lui Dumnezeu Cuvantul.

5. (Turturelele si porumbeii)

Dumnezeu a stabilit ca aducerea pruncului de parte barbateasca sa fie insotita de oferirea unui miel neprihanit, a unei perechi de turturele sau a doi pui de porumbel. In Levitic sta scris:

“sa aduca preotului la usa cortului un miel de un an ardere de tot si un pui de porumbel sau de turturica” (Leviticul 12, 6).

Sfantul Evanghelist Luca spune ca parintii L-au dus pe Hristos la templu pentru ca

“sa dea jertfa, precum s-a zis in Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel” (Luca 2, 24).

Parintii lui Hristos nu au adus un miel, asa cum se dadea posibilitatea in Lege, pentru ca erau saraci. Cei din clasele bogate ofereau un miel neprihanit de un an, in vreme ce paturile sarace aduceau o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Procopie). Cu adevarat, Hristos S-a nascut intr-o familie saraca si a crescut in saracie. Totusi, saracia lui Hristos nu a venit din faptul ca S-a nascut si a trait sarac, ci din aceea ca S-a intrupat si a luat fire omeneasca. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Teologul, chiar daca era bogat, Fiul lui Dumnezeu a saracit, pentru ca sa ne imbogateasca pe noi cu Dumnezeirea Sa.

Legea cerea sa se ofere o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, pentru ca in primul caz (perechea de turturele), era simbolizata intreaga-intelepciune a parintilor, care inseamna unirea lor prin casatorie, in vreme ce in al doilea caz (doi porumbei), se facea referire la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si la Hristos, pentru ca Hristos S-a nascut din Fecioarea si a ramas El Insusi Curat pana la sfarsit. Asadar, in vreme ce turturelele simbolizau cinstita si binecuvantata casatorie, porumbeii preinchipuiau fecioria Preasfintei Nascatoare si a lui Hristos (Sfantul Grigorie Palama).

Jertfa ceruta de legea Domnului era preinchipuirea lui Hristos. Dupa cum noteaza Sfantul Chiril al Alexandrei, “turtureaua canta cu glas frumos, precum vrabia, pe cand porumbita este blanda si cuminte“. Turtureaua si porumbita Il simbolizau pe Hristos, pentru ca Hristos a fost ca o turturea care ciripeste pe tot pamantul si umple via Sa, adica pe noi, cei care credem in El, cu voce frumoasa, si a avut blandetea desavarsita a porumbelului. Asadar, in mod cert, aceasta jertfa se referea la intruparea milostivului Dumnezeu.

6. (Dreptul Simeon)

Unul dintre personajele principale ale Intampinarii Domnului, in afara, desigur, de Hristos si de Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, a fost si Simeon “cel drept si temator de Dumnezeu“, care s-a invrednicit sa Il intampine pe Hristos, sa-L ia in brate si sa-L recunoasca, prin puterea si prin harul Duhului Sfant. Fara indoiala, el este o mare personalitate, lucru care reiese atat din faptul ca L-a recunoscut pe Hristos, cat si din cuvintele pe care le-a rostit in acel ceas.

Numele Simeon corespunde vietii si asteptarii purtatorului acestui nume, dar si revelatiei lui Dumnezeu catre el, pentru ca in limba ebraica, Simeon inseamna ascultare (Cuviosul Nichita) sau acesta L-a ascultat pe Dumnezeu (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Sfantul Evanghelist Luca spune despre el ca locuia in Ierusalim si era drept, temator de Dumnezeu si astepta mangaierea lui Israel. In acelasi timp, se spune ca avea Duhul Sfant asupra lui, Care ii daduse de veste ca nu o sa moara inainte de a-L vedea pe Hristosul Domnului (Luca 2, 25-26). Toate aceste caracterizari sunt trasaturi ale unui om induhovnicit. Drept urmare, Sfanta Scriptura nu se intereseaza de originea lui omeneasca si de alte aspecte ale vietii sale sociale, pentru ca el ducea in acelasi timp o viata mult mai importanta, care este viata duhovniceasca.

Sfantul Nicodim Aghioritul a strans laolalta mai multe puncte de vedere ale interpretilor in legatura cu cine anume era Simeon. El a facut acest lucru deoarece in Evanghelie nu se spune categoric daca era preot sau nu, el fiind numit doar om. Astfel, Cuviosul Iosif, scriitorul de cantari, il numeste “preot sfintit“, Sfantul Mucenic Metodie il numeste “preot induhovnicit“, Cuviosul Fotie si Cuviosul Teofilact spun ca nu era preot, dar era mai presus de preoti, iar altii spun ca era unul dintre cei saptezeci de traducatori ai Vechiului Testament, care nu a crezut atunci cand a tradus proorocia lui Isaia: “iata, Fecioara va lua in pantece” si, in acel moment, i s-a dat vestea ca va trai pana cand Il va primi in mainile sale pe Hristos. Unii cred ca era fiu al lui Hiliel, Patriarhul evreilor, si tata al invatatorului de lege Gamaliel, iar altii, ca era conducatorul Sinedriului evreilor. De asemenea, se spune ca era de peste doua sute saptezeci (270) de ani. Cu referire la toate aceste, Sfantul Nicodim Aghioritul afirma ca cei care vor sa urmeze certitudinea Evangheliei, spune ca Primitorul de Dumnezeu Simeon era un “barbat inspirat de Duhul Sfant”.

Cu adevarat, Sfantul Simeon Primitorul de Dumnezeu a venit la templu prin puterea si prin harul Duhului Sfant. El a avut Duhul Sfant asupra lui, in Duhul Sfant a primit vestea ca Il va vedea pe Hristos inainte sa moara si a venit la templu prin iluminarea Duhului Sfant (Luca 2, 25-27). De aici intelegem faptul ca omul trebuie sa aiba Duh Sfant pentru a fi invatat de Acesta. Cu alte cuvinte, Sfantul Duh nu descopera tainele Sale oamenilor necurati in care nu Si-a aflat de dinainte salas.

Isaia prooroceste: “Intariti-va voi, maini slabe, si prindeti putere genunchi slabanogi … intariti-va si nu va temeti” (Isaia 35, 3-4). Acest lucru s-a petrecut mai ales cu Sfantul Simeon Primitorul de Dumnezeu, caci dupa cum spune Evanghelistul Luca, “din indemnul Duhului Sfant a venit la templu“. Si nu numai ca era indrumat de Duhul Sfant, dar era si intarit de Acesta. Nimeni nu poate sa Il vada pe Dumnezeu daca nu are puteri duhovnicesti, adica daca nu se intareste prin puterea si prin harul Preasfantului Duh. Asadar, Duhul Sfant ii intarea picioarele, ca sa mearga spre templu, si mainile, ca sa Il tina pe Hristos. Sfantul Gheorghe al Nicomidiei spune ca Simeon nu a mers cu propriile sale picioare ca sa purceada spre slujirea tainei, ci Duhul Sfant S-a facut pentru el car purtator.

O data ajuns la templu, Dreptul Simeon L-a recunoscut prin puterea Duhului Sfant pe Fiul lui Dumnezeu intrupat. Cu alte cuvinte, el s-a invrednicit sa vada cu ochii sai intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, pe care au vazut-o toti prorocii prin vedenii profetice. Dupa cum spune Sfantul Vasile cel Mare, Simeon si Ana au vazut sfanta putere care se afla in Hristos, adica “vederea lor a trecut prin trupul omenesc, asa cum trece lumina prin sticla“. Asa cum vedem lumina dintr-o casa prin ferestre sau cum vedem lumina prin becurile de sticla, la fel si cei curati cu inima vad prin Trupul lui Hristos lumina Dumnezeirii, ceea ce pentru altii este necunoscut si nevazut.

Sfantul Vasile cel Mare a alcatuit lauda Sfantului Simeon Primitorul de Dumnezeu, care a fost purtat de Duhul Sfant si s-a invrednicit de o mare cinste. Sfantul Vasile spune ca, desi dupa cele vazute, Simeon era om, dupa cele duhovnicesti, el era supraom; prin substanta era ca noi toti, dar prin virtute era deasupra, mult mai sus decat semenii lui; dupa fire era om, dar prin virtute era inger; avea drept locuinta Ierusalimul fizic, dar ca mitropolie avea Ierusalimul de sus. Si nu numai ca era mai presus de oameni, dar “Simeon ii intrecea si pe ingeri“.

7. (Proorocita Ana)

In afara de Simeon Primitorul de Dumnezeu, in templu se afla si Proorocita Ana, care s-a invrednicit si ea sa Il vada pe Dumenzeu si sa spuna ca Acesta este Mantuitorul ei. Ea avea optzeci si patru de ani si era vaduva, dupa ce traiese cu barbatul sau timp de sapte ani (Luca 2, 36-38).

Ana statea zi si noapte in templu si nu se indeparta de el. Asadar in timp ce Simeon a fost indrumat la templu de Duhul Sfant, ea se afla acolo si L-a recunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant.

Evanghelistul Luca o numeste proroocita, pentru ca avea Duh Sfant. Cuviosul Cosma Melodul spune ca Ana “era ipofeta care lauda pe Dumnezeu cu lauda sfanta“. Dupa ce afirma Sfantul Nicodim Aghioritul, intre preot si ipofet exista o diferenta. Profetul anunta cele ce urmeaza sa aiba loc dupa destul timp, in vreme ce ipofetul explica faptele prezente si trecute, sau chiar pe acelea care urmeaza sa se petreaca la un interval scurt de timp. Asadar, Sfantul Evanghelist Luca, a folosit cuvantul prooroc cu sensul de ipofet, pentru ca Proorocita Ana a recunoscut sosirea lui Dumnezeu Cuvantul prin Duhul Sfant.

De altfel, in Noul Testament, profetia are si sensul de explicare in Duh Sfant a intelesului celui mai adanc al Legii si, in general, al Sfintei Scripturi. In limbajul biblic, profetii sunt teologi care deosebesc duhurile.

Marturisirea Anei a reprezentat o multumire si o doxologie adusa pentru vestea izbavirii lui Israel. Fapta ei a fost o imbinare intre multumire si proorocie, pentru ca, “vorbea despre Prunc“.

8. (Turturelele cugetatoare)

Prezenta Dreptului Simeon si a Prorocitei Ana ne mai dezvaluie o realitate. Practic, ei doi au fost perechea de turturele cugetatoare care L-au intampinat pe Hristos atunci cand Acesta a urcat la templu. Asadar, pe langa perechea de turturele necuvantatoare, Duhul Sfant a trimis si o pereche de turturele duhovnicesti si purtatoare de duh, adica pe Simeon si pe Ana.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, din toate acestea intelegem cine sunt cei care urmeaza sa Il primeasca pe Hristos si cum trebuie sa fie acestia. Unirea cu Hristos presupune o viata corespunzatoare. Simeon era numit drept si nu se mentioneaza daca a fost sau nu casatorit, in vreme ce Ana, dupa moartea sotului sau, a trait in binecuvantarea vaduviei, in neprihanire si curatie.

Viata in Hristos inseamna fecioria dupa Hristos sau casatoria binecuvantata de Dumnezeu, asa cum afirma Sfantul Grigorie Palama. De asemenea, intr-o predica rostita la sarbatoarea Intampinarii Domnului, Sfantul Grigorie vorbeste in detaliu despre raul pe care il provoaca desfranarea si spune ca omul nu poate sa aiba legatura cu Hristos daca este desfranat, deoarece o asemenea legatura cere rastignirea carnii si a dorintelor ei.

Mantuirea omului nu depinde de felul de viata ales, adica feciorie sau casatorie, ci de felul in care omul traieste, adica de legatura pe care acesta o are cu Hristos. Si intr-un caz si in celalalt, se cer feciorie si cumintenie. Spre aceste lucruri tinteste viata ascetica, traita in Tainele Bisericii; acesta este modul de viata spre care Dumnezeu-Om Hristos il indruma pe om.

9. (Dreptul Simeon primeste pe carbunele Hristos)

Atunci cand Dreptul Simeon a intalnit-o pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, care Il tinea in brate pe Hristos, L-a luat pe Pruncul sfant cu mainile sale. El “L-a primit in bratele sale si a binecuvantat pe Dumnezeu” (Luca 2, 28). Scena aceasta este infricosatoare. Cu adevarat, un asemenea lucru nu ar fi fost cu putinta daca bratele lui Simeon nu erau intarite de Duhul Sfant.

Aceasta imagine ne aduce aminte de vedenia Profetului Isaia care dupa ce L-a vazut pe “Domnul stand pe un scaun inalt si maret” si pe Serafimii care se aflau in jurul Lui, si dupa ce si-a marturisit necuratia buzelor sale, s-a aflat dintr-o data in fata urmatoarelor fapte uimitoare:

“Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, avand in mana sa un carbune, pe care il luase cu clestele de pe jertfelnic. Si l-a apropiat de gura mea si a zis: Iata s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale, si faradelegile tale le va curati” (Isaia 6, 6-7).

Vedenia aceasta se refera la intruparea lui Dumnezeu Cuvantul. Profetul Isaia a fost ales sa vesteasca poporului lui Israel venirea Celui fagaduit, adica a Lui Hristos, si de aceea, el este considerat o mare voce intre profeti si chiar al cincilea Evanghelist. El a descris cu mare claritate si acuratete multe dintre scenele sfintei intrupari.

Faptul ca aceasta vedenie se refera la intrupare reiese si din Traditia erminiei bisericesti. Intr-unul din troparele praznicului se spune:

“Clestele cel tainic ce a luat in pantece pe carbunele Hristos, tu esti, Marie“.

Toate revelatiile din Vechiul Testament sunt legate de Cuvantul neintrupat, iar cele mai multe dintre ele se refera la intrupare, adica la venirea Cuvantului in trup. In cazul de fata, carbunele este Hristos, iar clestele tainic care tine carbunele este Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, care L-a zamislit pe Hristos in pantecele ei si care a dat acest carbune Dreptului Simeon. Jertfelnicul ceresc este cerul plin de slava lui Dumnezeu. De aceea cantam: “Pogorandu-Se din cer Stapanul tuturor, L-a primit pe El Simeon preotul“.

Asa cum Proorocul Isaia a primit carbunele si nu s-a ars, ci s-a curatit si a devenit profet, la fel si Dreptul Simeon L-a primit pe carbunele Hristos de la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu si nu s-a ars, ci s-a curatit dupa cuvantul: “Iata, s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale si faradelegile tale le va curati“.

Aceasta ultima fraza dovedeste ca vedenia Profetului Isaia se refera la intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, lucrul care reiese si din faptul ca Biserica a stabilit ca aceasta fraza sa fie rostita de preotul slujitor dupa Sfanta impartasanie cu Trupul si cu Sangele lui Hristos. Imaginea profetica prezentata mai sus, care il pune pe Dreptul Simeon in stransa legatura cu Sfanta Impartasanie, arata ca omul trebuie sa aiba Duh Sfant, asa cum avea si Dreptul Simeon, ca sa nu fie ars sa Trupul si de Sangele lui Hristos.

Prin urmare, carbunele aprins este Hristos intrupat, jertfelnicul este pantecele Preacuratei Fecioare, Serafimii sunt insasi Nascatoarea de Dumnezeu, iar mainile ei tin clestele prin care da carbunele Dreptului Simeon.

10. (“Acum slobozeste pe robul Tau...”)

Imediat ce Dreptul Simeon L-a luat pe Hristos in bratele sale, a exclamat:

“Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel” (Luca 2, 29-31).

Aceasta este o fraza plina de maretie, pe care Biserica a preluat-o si a asezat-o la sfarsitul slujbei Vecerniei, dar si in alte slujbe, ca de exemplu, in cuvantul de multumire de dupa impartasirea cu Cinstitele Taine. In continuare vom incerca o scurta analiza interpretativa a acestui fragment evanghelic.

Dreptul Simeon a fost instiintat de Sfantul Duh ca inainte sa moara Il va vedea cu siguranta pe Dumnezeu Cuvantul intrupat, iar acest lucru s-a implinit pentru ca era “invrednicit cu har de prooroc” (Sfantul Chiril al Alexandriei). Dupa ce L-a vazut pe Hristos, a cerut slobozirea sufletului din trup pentru a se vadi faptul ca sfintii “se considera numai legati de trup” (Cuviosul Teofilact) si de acea nu se tem de moarte.

Dupa cuvantul Tau, in pace arata ca Simeon a cerut iesirea sufletului din trup “dupa cum i s-a fagaduit”, el considerand acest lucru ca fiind odihna, pentru ca “in pace” inseamna “spre odihna“ (Cuviosul Teofilact). Odihna are legatura cu linistea gandurilor, pentru ca, o data cu trecerea timpului, Dreptul Simeon o asteapta “fara incetare sa vina“ (Sensul este acela ca, inaintand in varsta, Simeon a dobandit linistea gandurilor, iar acum asteapta odihna care urmeaza in mod firesc dupa linistirea gandurilor) (Cuviosul Teofilact), iar mantuirea lui Dumnezeu era intruparea pe care Domnul a pregatit-o mai inainte de timp. Cu adevarat, taina lui Hristos a fost pregatita “inainte de facerea lumii” (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul a fost lumina spre descoperirea neamurilor, pentru ca neamurile, adica idolatrii, se aflau in inselare si in intuneric si cazusera in mainile demonilor (Sfantul Chiril al Alexandriei), dar si slava lui Israel, pentru ca Hristos a rasarit si a venit dintre israeliteni. Aceasta slava este simtita de cei care sunt recunoscatori lui Dumnezeu (Cuviosul Teofilact).

Cuvintele Sfantului Simeon reprezinta un imn de biruinta inaltat ca urmare a vederii de catre el a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul intrupat. Profetii din Vechiul Testament vedeau spatele lui Dumnezeu, adica venirea Sa care avea sa fie in viitor, insa Simeon I-a vazut fata, Hristos este lumina lumii, dar nu lumina fizica, lumina morala sau o lumina simbolica, ci lumina adevarata, care alunga intunericul gandului si al necunostintei si care este slava nu numai a israelitenilor, ci si a intregii firi omenesti. Fara Hristos si in afara Lui, firea omeneasca este fara slava, fara forma, nedefinita si anonima. Prin Hristos, ea dobandeste “identitate si continut” (Sfantul Nicolae Cabasila).

Faptul ca, imediat dupa ce L-a vazut pe Fiul lui Dumnezeu intrupat, Simeon a cerut slobozirea, adica moartea, se explica prin marea sa bucurie pentru cele ce aveau sa fie savarsite in continuare. Voia sa mearga in Iad ca sa duca vestea cea buna dreptilor Vechiului Testament care se gaseau acolo, adica sa le spuna ca a venit Mesia, Care este Mantuitorul lumii. In plus, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, Simeon se grabea sa mearga in Iad pentru ca sa nu apuce sa duca vestea cea buna copiii care urmau sa fie taiati de Irod. El a cerut aceasta deoarece pruncii sunt mai vioi, se misca mai repede, pe cand el era “batran si greoi si se misca incet“. Hristos ii implineste cererea si, dupa spusele Sfantului Atanasie cel Mare, se pare ca a fost ca si cum Hristos i-ar fi zis lui Simeon sa se arata cu veselie catre Adam, care traia cu mahnire in Iad, si sa vesteasca bucuria Evei, care se afla in chinuri, zicand:

“Vine mantuirea; vine Izbavitorul; vine iertarea; vine Slobozitorul. Nu mai plange, fie omeneasca, vine ajutorul nostru, vine si nu intarzie“.

Prin urmare, Dreptul Simeon este primul care a vestit celor intemnitati in intuneric – tuturor dreptilor Vechiului Testament aflati in Iad, deoarece moartea nu fusese ontologic desfiintata – ca a sosit Hristos cel indelung asteptat, Care va veni grabnic si in Iad ca sa-i elibereze.

11. (“Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora…”)

Dreptul Simeon i-a binecuvantat pe Fecioare Maria si pe Iosif, care urmareau cu mirare si cu surprindere cele ce se petreceau, dupa care s-a intors spre Nascatoarea de Dumnezeu si i-a spus doua profetii minunate.

Prima se referea la Persoana Dumnezeului-Om intrupat:

“Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si ca un semn care va starni impotriviri” (Luca 21, 34),

proorocie care s-a implinit in timpul vietii lui Hristos, dar care a continuat sa se implineasca de-a lungul istoriei, ca si in viata personala a fiecarui om.

Dumnezeul-Om Hristos este caderea celor necredinciosi, adica a celor care nu cred in El, si ridicarea celor care cred. Un exemplu este ceea ce s-a petrecut pe Golgota. Un talhar a crezut si s-a mantuit, iar celalalt s-a indoit si s-a osandit. Acest lucru se petrece si in viata noastra interioara, pentru ca Hristos este spre cadere in noi, atunci cand noi, cei botezati, cadem in desfranare, si ne este spre ridicare – prin cumintenia noastra. De asemenea, prin aceasta proorocie se mai poate intelege ca Hristos trebuia sa patimeasca si sa cada in moarte, pentru ca multi sa se ridice prin caderea si prin moartea Sa (cuviosul Teofilact).

Hristos este si “semn care va starni impotriviri”. Cuvantul semn se poate interpreta in multe feluri si poate avea mai multe intelesuri. Mai intai, semn este intruparea lui Hristos, adica intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. In timpul intruparii, s-au petrecut multe lucruri greu de inchipuit si nemaivazute, pentru ca Dumnezeu S-a facut om, iar Fecioara s-a facut mama. Tocmai acest semn este contrazis si pus la indoiala de multi oameni. Unii spun ca a luat trup adevarat, iar altii ca a luat un trup imaginar, adica trupul Sau era inchipuit si toate au fost savarsite inchipuit. Unii considera ca trupul era facut din pamant, iar altii ca era ceresc. Unii spun ca Hristos, ca Dumnezeu, are existenta de dinainte de veac, iar altii cred ca inceputul existentei Sale a fost din Preacurata Fecioara Maria (Sfantul Chiril al Alexandriei).

Analizand talcuirea Cuviosului Teofilact despre faptul ca semnul care va starni impotriviri este intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca ereticul care vede lucrarea lui Hristos – Care are doua lucrari, adica dumnezeiesti si omenesti; si ca om, Ii era foame si sete, a primit mucenicia, S-a rastignit, a patimit etc., iar ca Dumnezeu a facut minuni, a scos demoni, a readus la viata etc. – sta la indoiala daca Hristos este om sau Dumnezeu. Insa crestinul nu are asemenea indoieli, pentru ca stie din experienta sfintilor indumnezeiti ca, desi Hristos are doua firi, una dumnezeiasca si una omeneasca, El este unul atat in ipostas, cat si in persoana si astfel, acest Unul Hristos lucreaza cand ca Dumnezeu, cand ca om. Desigur, atunci cand lucreaza ambele firi, acest lucru se face in comuniune.

Apoi, dupa spusele Sfantului Chiril al Alexandriei, semn care va starni impotriviri este si Crucea lui Hristos. Unii primesc Crucea si Rastignirea lui Hristos, socotind ca acestea inseamna izbavire si ca pe Cruce s-au biruit taria si puterea intunericului, in vreme ce altii nu primesc Crucea. Acestia din urma nu pot sa inteleaga ca Hristos S-a rastignit. De aceea, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, Crucea este sminteala pentru iudei, iar pentru neamuri nebunie. Insa pentru noi, cei care credem, Crucea este “puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 23-24).

12. (Si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi“)

Cea de-a doua proorocie a Sfantului Simeon, care are legatura cu Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, este urmatoarea:

“Si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi” (Luca 2, 35).

In mod cert, profetia aceasta se refera la durerea si la mahnirea Nascatoarei de Dumnezeu atunci cand L-a vazut pe Fiul Sau – Care era in acelasi timp si Fiul lui Dumnezeu – rastignit pe Cruce, in suferinte si in chinuri. Preasfanta Nascatore nu a suferit si nici nu a simtit durere la Nasterea lui Hristos, tocmai pentru ca L-a zamislit fara samanta si L-a nascut fara stricaciune. Trebuia deci sa sufere mult in vremea iesirii din trup a Fiului sau.

Tocmai aceasta sabie, care a trecut prin sufletul Nascatoarei de Dumnezeu in timpul mortii pe cruce a lui Hristos, a facut sa fie descoperite gandurile ascunse in inimile multor oameni. Unii s-ar putea indoi de faptul ca ea a fost mama cu adevarat, dar datorita durerii simtite atunci de Fecioara Preasfanta, indoiala lor se risipeste.

Aceasta ne aminteste de intamplarea a doua femei din Vechiul Testament, care isi revendicau amandoua un prunc, fapt pentru care s-au infatisat inaintea lui Solomon, ca sa le fie dezlegata pricina. Solomon a cerut un cutit pentru ca sa taie pruncul si sa dea cate o bucata la fiecare femeie. Atunci, una dinte ele a cerut sa nu fie taiat copilul, ci sa fie dat intreg celeilalte. A doua a cerut sa fie taiat, pentru ca sa nu-l ia niciuna dintre ele. Regele a dat copilul aceleia care a preferat sa il lase sa traiasca, chiar de-ar fi fost sa-l ia cealalta femeie. Aceasta a fost semnul ca ea era mama naturala (III Regi 3, 16-28).

In acelasi fel, durerea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu a aratat ca ea era mama adevarata si ca Domnul a luat trup de la ea, caci daca Nascatorea de Dumnezeu a fost mama adevarata, inseamna ca si Hristos a avut trup adevarat si nu a fost un om inchipuit.

Sfantul Atanasie cel Mare spune ca exprimarea “ca sa se descopere gandurile din multe inimi” inseamna ca, prin Crucea lui Hristos si prin Patimile Sale, se vor descoperi toate pornirile interioare ale oamenilor, de vreme ce Petru, care Il urmase zelos pe Hristos, va ajunge sa se lepede de El, uncenicii Il vor parasi, Pilat se va cai prin spalarea mainilor, femeia acestuia va crede in urma unui vis de noapte, sutasul va da marturie dupa semnele ce s-au aratat, Iosif si Nicodim se vor ocupa de cele trebuincioase inmormantarii, Iuda se va spanzura, iar iudeii vor da arginti paznicilor ca sa ascunda Invierea. Cu adevarat, Crucea lui Hristos “este lupta si intarirea gandurilor si intoarcerea lor impotriva“.

Aceasta profetie nu se refera numai la intrupare si la Rastignire, ci si la viata Bisericii, care este adevaratul Trup al lui Hristos. Unii isi gasesc mantuirea prin ramanerea in interiorul Bisericii, iar altii se osandesc prin respingerea lucrarii ei mantuitoare. De asemenea, prin Botez, am primit in inima noastra harul lui Dumnezeu, care nu ne paraseste niciodata, dar se acopera de patimi si tocmai de aceea cadem atunci cand pacatuim, si reinviem atunci cand ne pocaim.

Hristos va fi “spre caderea si spre ridicarea multora” si in cealalta viata, pentru ca toti Il vor vedea pe Hristos, dar pentru unii El va fi Rai, iar pentru altii, Iad.

13. (Sarbatoare a omului traitor in Hristos)

Aceste ultime consideratii arata faptul ca Intampinarea Domnului nu se refera numai la Imparatul Hristos, prin infatisarea uneia dinte etapele sfintei iconomii, ci este in acelasi timp si o sarbatoare a omului traitor in Hristos.

Din praznicul imparatesc al implinirii de catre Hristos a varstei de patruzeci de zile, Biserica a facut o ceremonie, adica o slujba care se savarseste pentru fiecare copil la implinirea a patruzeci de zile de la nastere. Pruncul este adus in biserica de catre mama sa in cea de-a patruzecea zi de la venirea pe lume. Aceasta aducere are un dublu inteles. In primul rand, mama este binecuvantata la sfarsitul perioadei de curatire de dupa lauzie. La fel cum Biserica se roaga pentru orice boala, ea se roaga si pentru femeia care a nascut si care, fireste, simte slabiciune trupeasca dupa efortul nasterii. In plus, se face rugaciune pentru curatire, fiindca modalitatea de nastere a omului este cea care a urmat caderii. In al doilea rand, aceasta este o slujba de multumire pentru nasterea unui copil. Deoarece zamislirea si nasterea unui copil nu sunt numai lucruri dupa fire, ci si rezultat al interventiei lui Dumnezeu, simtim ca pruncul apartine ziditorului. Prin urmare, acesta este oferit lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ni-l da inapoi prin intermediul preotului pentru ca noi sa il crestem. Dar in realitate, el apartine lui Dumnezeu.

Dupa cum spune Sfantul Grigorie, Episcopul Nisei, la jertfelnicul cel de sus, in loc de perechea de turturele, trebuie sa aducem curatia sufletului si a trupului, iar in loc de doi pui de porumbel, sa fim cu luare-aminte nu numai inaintea lui Dumnezeu, ci si a oamenilor. Si asa cum, dupa savarsirea celor dupa lege, Hristos S-a intors in patria Sa, implinindu-Se si crescand in intelepciune, si noi trebuie sa ne intoarcem in adevarata noastra patrie, care este Ierusalimul ceresc, traind duhovniceste, dupa legea sfanta, crescand in intelepciune si in har si ajungand la varsta implinirii lui Hristos, desavarsiti cu sufletul si vase adevarate ale Duhului Sfant.

Este datoria noastra, dupa cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, sa ne asemanam cu Dreptul Simeon si cu Proorocita Ana. Trebuie si noi sa Il intampinam pe Hristos imbracati in nevinovatie, in pocainta, in cumintenie, in curatie si, in general, in dragoste de Dumnezeu si de oameni. Nimeni nu poate sa Il intalneasca intr-un alt fel pe Hristos, Care este adevarata viata.

***

Praznicul Intampinarii Domnului arata ca Hristos este viata si lumina oamenilor si ca omul trebuie sa tinteasca spre dobandirea acestei lumini enipostatice si a enipostaticei vieti. Biserica inalta rugaciunea: “Lumineaza-mi sufletul si cu lumina simtita sa vad limpede si sa Te vestesc pe Tine Dumnezeu“. Pentru ca omul sa Il propovaduiasca pe Dumnezeu, trebuie mai intai sa Il vada cu limpezime. Numai cei care il vad pe Dumnezeu sau macar primesc experienta celor ce vad, se pot face indrumator. Dar pentru ca omul sa-L vada pe Dumnezeu, trebuie mai intai sa primeasca iluminarea sufletului si a simturilor trupului. In acest fel, praznicul Intampinarii Domnului se face praznic al intampinarii fiecarui credincios”.

Septembrie 1994

(Din: Mitropolit Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

Din aceeasi carte:

Arhimandritul SIMEON KRAIOPOULOS:

,,Fie binecuvântat! Oricâte as pătimi, sunt puține…”

În anii prigoanelor, pentru martiri lucrurile erau așa cum le știm, iar în veacurile care au urmat pentru anahoreți deasemenea. În vremurile noastre viața este cum ne-o facem, așadar tu alegi locul și cum vei trăi, fie că vei merge să viețuiești în pustiu, la mânăstire, sau îți vei întemeia o familie. Oriunde ne-am afla, însă, toți vom trece prin lucruri asemănătoare cu cele de care am pomenit [patimiri, suferinte, n.n.] și tot parcursul nostru va fi între limite. Toate acestea sunt inevitabile, cu voia sau fără voia noastră ele vor veni. Adică, nu vom pătimi doar câteva necazuri, acum că suntem pe calea lui Dumnezeu, ci El va îngădui să ni se întâmple mai multe. Este un adevăr mărturisit și în această însemnare.

Am spus și altă dată, referindu-ne la femeia cananeancă, că Hristos nu S-ar fi purtat cu altă femeie, așa cum S-a purtat cu cananeanca, pentru că știa că n-ar fi îndurat. Pe cananeancă aproape a călcat-o în picioare. A numit-o neam de câine, și ea a primit mărturisind, confesându-se Domnului: ,,Da, sunt o cățea, dar și câinii mănâncă din fărimiturile care cad de la masa stăpânilor lor!” Și Domnul i-a zis: ,,o, femeie, mare este credința ta, fie ție după cum voiești!”

Multi sunt cei care n-ar rezista acestor cuvinte. Deseori realizez că ar fi multe de spus unui suflet sau altuia: ,,De ce faci asta? De ce spui așa? De ce iei lucrurile în felul acesta?”

Câte n-ar fi de spus cuiva? Dar nu pot fi grăite pentru că omul nu le poate duce.

El vrea să-l iei cu binișorul să nu cumva să-l necăjești, să-l silești, dar cum se va folosi astfel?

Așa stând lucrurile, se pare că toți creștinii își plâng soarta. Mai rar să găsești câte unul care să spună:

,,Binecuvântat fii, Doamne, oricâte am pătimi, sunt puține. Și altele ni se cuvin, dar Dumnezeu are milă de oameni și nu lasă să vină mai multe pe noi!”

Acum îi auzi, tot mai mult, pe creștini zicând: ,,Avem necazuri, strâmtori, ne confruntăm cu această problemă, o avem pe cealaltă! Ah, ce mai pătimesc!”

Ce să facă Dumnezeu cu noi, creștinii de astăzi, care nu îmbrățișăm deloc duhul creștinesc, adevărul acesta, să ne lăsăm, să ne predăm lui Hristos? S-o facem, fraților!

Desigur, aceasta nu înseamnă că în ceasul în care te predai, te pui pe leneveală. Oare te vor lăsa toate aceste griji prin care treci, ca să stai de-o parte? Ele vin una după alta și te zoresc, de aceea trebuie să crezi, să te rogi mai mult, ca să reziști, dar să n-o faci patetic, ci pentru că dorești să te lași în mâinile lui Dumnezeu.

Cei care doresc, chipurile, să inventeze singuri condițiile martiriului fac o mare greșeală și, totodată, un păcat. Asemenea provocări nu sunt acceptate. De aceea, Biserica a interzis să meargă cineva de bunăvoie, cu de la sine putere, la martiriu. Când ești chemat să dai mărturie, să primești cu mulțumire, dar să nu mergi tu de unul singur. Acest lucru ar fi o exagerare. Și nu numai atât, ci și un pericol de a se mândri cineva și, în cele din urmă, în exaltarea și în mândria lui, de a lăsa martiriul și toate celelalte, adică să-L trădeze și să se lepede de Domnul.

„Minunat este că Dumnezeu,

acolo unde nu te-ai așteptat și n-ai înțeles,

Și-a vădit iconomia, pogorământul Său,

și nu ți-a arătat milă, ci te-a lăsat să suferi și să pătimești mai rău decât durere,

tocmai pentru ca să te miluiască”.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinței, Editura Bizantină 2007)

(sursa online a transcrierii: Catehetica – Fara cartire sa le primim pe toate ca din mana lui Dumnezeu)

***

Legaturi:

FEMEIA CANANEIANCA – CREDINTA, STARUINTA SI INTELEPCIUNE

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi ne relateaza ca intr-o zi Mantuitorul Iisus Hristos a venit sa propovaduiasca in partile Tirului si ale Sidonului, iar aici a intalnit o femeie cananeianca ce I-a strigat cu durere: „Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon”. Avea o fiica demonizata. Domnul insa, ca si cum nu ar fi auzit-o, nu i-a raspuns niciun cuvant, asa incat ucenicii au simtit nevoia sa intervina, mijlocind la invatatorul lor: „Miluieste-o, Doamne, ca striga in urma noastra!”

Ei bine, spre uimirea ucenicilor si a noastra, Hristos a dat atunci un raspuns cat se poate de surprinzator: „Nu sunt trimis decat numai pentru oile cele pierdute ale Casei lui Israel!…” Adica…, a fost trimis doar pentru evrei!…

Sa fie oare chiar asa? Nu, ci Iisus Hristos a venit in lume pentru intreg neamul omenesc, nu numai pentru evrei, greci, rusi, sau mai stiu eu care altii se pretind alesi in chip special de Dumnezeu. El S-a intrupat pentru toti oamenii deopotriva, indiferent de neam ori rasa: deci si pentru romani, si pentru tigani, si pentru africani, si pentru australieni, pentru toti. De ce, atunci, a raspuns asa?! Ei bine, raspunzand astfel, Hristos nu a facut decat sa evidentieze mentalitatea iudeilor din vremea aceea, care se asteptau ca Mesia sa vina numai pentru ei, in timp ce pe ceilalti ii considerau „spurcati” si deci nedemni de chemarea sfanta la mantuire. Dupa ce a adus in discutie aceasta conceptie egoista insa, Domnul a demontat-o intr-un mod care nu a mai lasat loc la niciun comentariu in mintea celor ce au fost martori minunii de astazi. Vom vedea mai jos!

Auzind femeia afirmatia aceasta, care de altfel ii era cunoscuta, si intuind universalitatea misiunii lui Hristos, a insistat si, apropiindu-se, L-a rugat: „Doamne, ajuta-ma”. Si atunci Domnul ne mai uimeste o data… Dupa ce „a ignorat-o”, prefacandu-Se ca nu o ia in seama, preluand aceeasi mentalitate a iudeilor o numeste „caine”: „nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor”. Si aceasta nu pentru ca asa o considera El, ci pentru a sublinia acelasi dispret al „celor alesi” fata de neiudei, mentalitate pe care, de asemenea o va respinge prin ceea ce a urmat.

De retinut ca Domnul nu a vorbit de la Sine; nu Si-a exprimat propriul crez, ci a dat glas acelei mentalitati potrivit careia toti cei care nu faceau parte din poporul ales erau considerati spurcati si, pentru aceasta, erau numiti „caini“.

Iubiti credinciosi,

Toate aceste afirmatii si cuvinte, aparent scandaloase si jignitoare, nu vor decat sa evidentieze o mentalitate egoista, dispretuitoare si, pentru aceasta, nedreapta, care insa va face sa straluceasca si mai mult credinta si staruinta acestei femei, ce nu se lasa impresionata de conceptia condamnabila a iudeilor, potrivit careia cananeienii nu puteau spera nicio clipa la Mesia. Ea nu se lasa intimidata, ci staruie si da Mantuitorului un raspuns care arata ca nu era numai credincioasa, ci si inteleapta: „Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor”.

Vedeti ce inteleapta a fost femeia? Ea nu s-a lasat cuprinsa de orgoliul ranit al omului jignit; stia foarte bine care era crezul iudeilor despre cananeieni. Nu s-a simtit izgonita si respinsa. A simtit ce?… Sa staruiasca; sa insiste, rugandu-L iar: „Doamne, ajuta-ma”, in ciuda dispretului iudeilor aflati de fata. „Ajuta-ma!”… cu disperarea si cu dragostea pe care numai o mama o poate simti fata de propriul copil.

Ei bine, atat de impresionat a fost Hristos de credinta, staruinta si intelepciunea acestei femei, precum si de faptul ca nu s-a suparat si ca nu s-a simtit jignita, incat i-a spus: „O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie dupa cum voiesti!“ Si mai adauga evanghelia ca „s-a tamaduit fiica ei in chiar ceasul acela”.

Aceasta este pericopa evanghelica de astazi si cred ca invatamintele ce se impun sunt usor de desprins de fiecare dintre noi. Si noi putem fi uneori femeia aceasta care a alergat dupa Iisus. Cati nu avem de cerut de la El: fie indreptarea unui copil care nu ne mai asculta, fie reintoarcerea cu dragoste a sotului sau a sotiei in familie, fie inteleptirea unui vecin care ne muta hoteste hotarul, fie imblanzirea dusmanului care ne ponegreste ori ne barfeste, sau mai stiu eu ce alte situatii ne pot aduce in viata in postura femeii cananeience.

Ce oare L-a determinat pe Hristos s-o laude in cele din urma pe aceasta: „0, femeie, mare este credinta ta” si ce anume ar trebui sa invatam noi de la ea? Ei bine, trei lucruri cred ca ar trebui sa ravnim la aceasta pagana, socotita prea usor de „poporul ales” caine: credinta ei, desi mentalitatea vremii ii era potrivnica, staruinta, in pofida „ignorarii” si „jignirii” cu care a fost tratata aparent pana si de Hristos, si intelepciunea, cu care pana la urma ne-a cucerit pe toti. Ea isi va fi zis, in simplitatea ei, dar cu intuitia omului care se agata plin de speranta de orice simte ca i-ar putea aduce implinirea rugaciunii: „Nu-i adevarat, acest Mesia pe care eu L-am vazut ca invata atat de intelept si de puternic trebuie sa fi fost trimis si pentru mine si pentru poporul meu. Daca este Dumnezeu, trebuie sa fie si al nostru, al tuturor, pentru ca nu putem avea fiecare Dumnezeul sau.”

Staruinta!... Sunt intre noi oameni credinciosi care, daca nu li s-a implinit astazi rugaciunea, maine nu se mai roaga… Pai, daca nu s-a implinit?… A venit cineva cu pomelnic la altar si a platit rugaciuni. Si, daca a vazut ca nu i s-a implinit „rugaciunea”, dupa aceea a venit si i-a cerut banii inapoi, pentru ca nu i-a fost ascultata cererea, ca si cum ar fi fost vorba de nelivrarea unui simplu „produs” achitat. Ei bine, femeia de astazi nu a facut asa! A insistat. A staruit. Si o sa va mai spun ceva: cred ca Hristos a acceptat sa intre pentru cateva momente in jocul mentalitatii evreilor si pentru a-i incerca staruinta si credinta acestei femei. Sa vada, isi iubeste indeajuns de mult fiica, ori se va supara si va pune mai presus de dragostea ei de mama orgoliul ranit de „jignirea” cu care, de altfel, ar fi trebuit sa fi fost deja familiarizata?

Sunt intre noi oameni care ar dori sa „negocieze” cu Dumnezeu, eventual de pe pozitii egale! Oameni care, daca au avut intr-o zi ghinion si s-a intamplat sa nu fie serviti cum se cuvine de doamna de la lumanari, ori parintele a fost prea ocupat sau insuficient de dispus sa-i asculte si nu le-a citit rugaciunea cand au vrut ei, au facut stanga imprejur, le-au intors spatele, au plecat si pe la biserica nu au mai dat.

Ce face femeia de astazi? Ea staruie. Nici gand sa se simta jignita! Ea nu stie ce este acela orgoliu, caci iubirea jertfelnica alunga mandria. Ea o tine una si buna: „Doamne, Te rog sa ma ajuti! Stiu ca poti, pentru ca esti Mesia, Te rog sa ma ajuti!” Si insistenta si staruinta ei L-au determinat pe Hristos sa-i implineasca rugaciunea in fata tuturor, chiar daca nu era din neamul ales al lui Israel.

Intelepciunea!… A stiut sa raspunda intelept, nu obraznic, cum facem noi adeseori: suntem jigniti, jignim si noi; m-ai facut „caine”, ma voi razbuna pentru asta! Femeia raspunde cu o intelepciune care-L „cucereste” si pe Mantuitorul Hristos, dar si pe noi. Era inteleapta: „Da, Doamne, asa este, cum zici Tu, dar si cainii mananca din faramiturile ce cad de la masa stapanilor lor, si pentru aceasta Te rog, da-mi si mie o faramitura pentru copilul meu”...

Iata, dragii mei, cate lucruri putem invata de la o pagana care, potrivit mentalitatii vremii, nici nu avea ce cauta in fata lui Iisus, caci acesta era crezul iudeilor despre cananeieni. Un „caine“! Un „gunoi”! Si totusi, aceasta femeie vine si ne indeamna pe noi astazi la credinta, staruinta si intelepciune, iar nu sa ne suparam atunci cand nu suntem ascultati de Dumnezeu, in prima faza nici ea n-a fost ascultata. Hristos parea ca n-o aude, pentru ca apoi, la atentionarea ucenicilor, sa spuna poporului ratacit in egoism si nationalism: “Nu, nu sunt trimis decat catre oile cele pierdute ale lui Israel; n-am nici o treaba cu cananeienii”, iar in cele din urma sa dea glas conceptiei absolut intolerabile a iudeilor despre pagani. Aceasta era mentalitatea, iar Hristos a reactionat astfel ca sa le arate iudeilor ca si El este din neamul lor si ca vine pe filiera Legii lor, pentru ca apoi sa poata aduce „deschiderea” necesara Legii, spre intelegerea si imbratisarea si a cananeienilor, si a samarinenilor, si a paganilor de tot felul, adica a intregului neam omenesc.

Invatam, asadar, din evanghelia de astazi, cum sa ne comportam fata de Dumnezeu. Intelegem ca nu avem voie sa ne suparam pe El atunci cand nu ne asculta sau intarzie sa ne implineasca cererea, ci doar sa insistam. Nu avem voie sa ne simtim jigniti de faptul ca El pare a nu ne auzi. Noi doar sa staruim! Nu m-a ascultat astazi? Nu ma duc sa-i cer banii parintelui inapoi, ci voi inteti rugaciunea si ma voi ruga si maine si poimaine s.a.m.d., pentru ca s-ar putea ca Dumnezeu sa doreasca sa-mi incerce credinta, asa cum a incercat-o si pe a cananeiencii astazi. S-a prefacut ca nu o aude: „Ia sa vedem, staruie in credinta, sau pleaca si nu vrea sa Ma mai vada in veci!” Aceeasi atitudine sa o avem si noi fata de Dumnezeu, pentru ca El uneori ne incearca, dorind sa vada daca avem credinta, iar apoi daca aceasta este dublata si de rabdare si staruinta, ori este incununata si de intelepciune… Stim sa staruim? Sau doar sa cerem, ba inca ne lipseste si rabdarea de a astepta sa ni se implineasca rugaciunea? Suntem intelepti, sau ne suparam precum copiii si nu mai venim la biserica pentru ca nu m-a multumit atitudinea parintelui intr-o zi sau alta?…

Sa-L rugam pe Dumnezeu, deci, sa ne dea si noua aceste virtuti ale femeii cananeience de astazi: credinta puternica, staruinta in rugaciune, dar si intelepciunea si puterea de a nu ne supara vreodata pe Dumnezeu sau pe oamenii din jurul nostru, ci sa le gasim totdeauna acestora scuze. Este o mare virtute sa le gasesti oamenilor scuze atunci cand ei nu si le cer. Sa te gandesti asa: „Poate ca a fost indispus vecinul si de aceea mi-a vorbit asa de glacial astazi. Poate ca a fost ocupat si de aceea nu a avut vreme si pentru mine prietenul meu. Poate ca m-a confundat, si de aceea mi-a vorbit asa de urat persoana aceea“. Scuze de tot felul, care pot mentine si sustine relatiile dintre noi, asa incat sa nu ne suparam neintelepteste unii pe altii. Sa ne scuzam si sa ne iertam unii pe altii, ca sa ramanem in comuniune si sa ne laude si pe noi Dumnezeu asa cum a laudat-o pe femeia cananeianca astazi: „Omule, sau femeie, mare este credinta ta. Fie tie dupa cum voiesti”, Amin!

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Vezi si:

Vindecarea celor zece leprosi:

Iar pe cand Iisus mergea spre Ierusalim si trecea prin mijlocul Samariei si al Galileii, intrand intr-un sat, l-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam? Si i-a zis: Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit.

(Luca 1,11-19. Duminica a 29-a dupa Rusalii).

R. Radulescu: Zece leprosi se vindeca dupa ce Il intalnesc pe Mantuitorul Hristos. Vindecarea nu este imediat evidenta. Mantuitorul Hristos ii trimite la preoti, pe cei zece leprosi, iar Evanghelia ne spune ca, pe drum se afla curatati, se vindeca. Parinte profesor Constantin Coman, de ce ii trimite Mantuitorul Hristos la preoti? De ce nu face o vindecare pe loc, dintr-o data, de ce nu-i curata de lepra urata, care-i alungase din mijlocul comunitatii lor? De ce ii trimite pe leprosi spre preoti, spre liderii religiosi ai comunitatii?

Pr. Coman: Pur si simplu pentru ca aceasta era practica randuita de legea vechi-testamentara. In cartea Levitic, in capitolele 13-14, unde sunt consemnate reglementarile privind lepra, se spune ca daca un bolnav de lepra constata ca s-a insanatosit, trebuie sa mearga sa se arate preotilor, pentru ca acestia sa confirme vindecarea, iar in urma confirmarii sa fie reprimiti in societate. Prin urmare, Mantuitorul Hristos Se supune prevederilor legii si ii trimite pe leprosi sa se arate preotilor, ca si cum ar fi fost vindecati. Surprinzator este modul in care se desfasoara acest lucru. Mantuitorul nu le spune ca s-au vindecat de lepra, nici ca se vor vindeca, ci ii trimite doar sa se arate preotilor. Sare peste niste etape. Nici leprosii nu intreaba nimic, ci se pornesc fara ezitare sa se arate preotilor, semn ca s-au increzut in cuvantul Domnului prin care-i trimitea! Au aratat, asadar, credinta.

R. Radulescu: Aflam ca unul dintre ei nu era iudeu, deci n-ar fi trebuit sa se supuna legii iudaice. Era samarinean. Era tocmai acela care se intoarce la Hristos. Si pe el il trimite la preoti, dar se intoarce pentru ca el nu cunostea legea sau este manat inapoi de recunostinta, despre care este vorba in Evanghelia de astazi.

Pr. Coman: Inainte de a va raspunde la intrebare, dati-mi voie sa constat ca, leprosi fiind, samarinenii si iudeii stateau impreuna, se intelegeau. Sanatosi fiind, nu reuseau sa se inteleaga, se dusmaneau. Lucrul acesta este semnificativ si ni se intampla, deseori, si noua, celor de astazi. Suferinta, necazul si boala ne unesc, in timp ce starea de bine si de sanatate ne desparte.

Nu putem in nici un fel sa acceptam o astfel de erminie, din moment ce, Sfantul Evanghelist Luca si Mantuitorul Insusi puncteaza clar motivul pentru care s-a intors leprosul samarinean. Aici este motivatia si cheia evenimentului: ca, din zece leprosi care s-au vindecat in chip minunat, numai unul s- a intors sa dea slava lui Dumnezeu si sa-I multumeasca. Ceilalti noua, deloc intamplator de acelasi neam cu Iisus, nu s-au intors sa-I multumeasca.

R. Radulescu: Ce-i impiedica pe ceilalti noua leprosi sa faca acelasi lucru? Din zece leprosi vindecati, unul singur este recunoscator!

Pr. Coman: Proportia este semnificativa pentru cat de rara este recunostinta! Putem da si noi marturie astazi, dupa cum putem gasi marturii in toate timpurile, referitoare la lipsa de recunostinta. Cazul leprosilor vindecati nu este o exceptie. Tocmai de aceea este citat, pentru ca este exprimata aici o atitudine cu mare raspandire printre oameni. Recunostinta este foarte rara. Nu numai iudeilor le era greu sa fie recunoscatori. Oricarui om ii este greu sa fie recunoscator. Putem investiga atitudinea celor zece leprosi pentru a avansa eventuale explicatii ale acestei atitudini, in general. De ce sunt nerecunoscatori iudeii? Tema aceasta o intalnim cu mai multe prilejuri. Mantuitorul Hristos o pune in discutie deseori.

Iudeii beneficiasera, de-a lungul istoriei lor, de foarte multe daruri, chiar de privilegii din partea lui Dumnezeu. Si profetii vechi-testamentari, ca si Mantuitorul, reproseaza iudeilor lipsa de recunostinta pentru pozitia speciala de care s-a bucurat acest popor, in raport cu celelalte neamuri in fata lui Dumnezeu. Ingratitudinea poporului ales – aceasta nu inseamna ca daca alt popor era ales ar fi fost in mod necesar mai recunoscator - este in atentia Mantuitorului Hristos si pentru faptul ca aceasta era un indicator al calitatii raportarii lui la Dumnezeu.

Cred ca un prim posibil raspuns ar fi tocmai starea de indreptatire, pe care o extrag iudeii din familiaritatea lor cu Dumnezeu. In cazul concret al celor noua leprosi familiaritatea lor cu Tamaduitorul, intemeiata pe faptul ca erau de acelasi neam. O binefacere venita din partea cuiva familiar este indreptatita: „Daca tata nu-mi face un bine, atunci cine sa mi-l faca?! Iar daca-l face, il face pentru ca trebuie sa-l faca! Este tata, prin urmare, nu mai este nevoie sa-i multumesc! O face in virtutea relatiei noastre de apropiere sau chiar a datoriei lui de tata“. In acelasi sens, strainul putea gandi: „Daca un strain, care nu are nici o obligatie fata de mine, ba mai mult, chiar face parte dintr-un neam care dusmaneste neamul meu, imi face un bine, atunci simt nevoia sa-i multumesc!“.

Oricum, indreptatirea este obstacolul principal in calea recunostintei. Cand omul gaseste motiv sa se indreptateasca pe sine, alunga disponibilitatea de a fi recunoscator. Aici se pune in discutie o stare care ar trebui sa-i defineasca pe oameni, nu numai atunci cand se fac bine in chip minunat de boli incurabile, ci si atunci cand sunt sanatosi. Este vorba despre atitudinea de permanenta recunostinta a omului fata de Dumnezeu, Creatorul lui si al lumii in care traieste, dar si Cel ce sustine continuu totul in existenta si il ridica pe om ori de cate ori cade.

R Radulescu: In cazul de fata avem de-a face cu o evidenta. S-au vindecat de lepra, o boala de care nu se vindeca decat foarte rar un om. Samarineanul se intoarce nu numai sa multumeasca Binefacatorului, pe care-L are in fata, ci-L slaveste pe Dumnezeu, multumeste si pe verticala, sa spunem. Problema recunoasterii pe verticala este dificila din perspectiva omului de astazi, a omului modern, pentru ca binele care i se intampla in viata poate fi rezultatul actiunilor personale. Atunci cand cineva ma ajuta, este limpede ca trebuie sa-i multumesc, sa-i fiu recunoscator. Dar lui Dumnezeu de ce sa-I fiu recunoscator, de vreme ce eu sunt stapan pe propriile mele actiuni si gandesc ca binele este rezultatul actiunilor mele?!

Pr. Coman: Domnule Remus, evaluata din perspectiva Evangheliei Bisericii noastre, aceasta atitudine, pe care tocmai ati descris-o dumneavoastra, este amagitoare, este falsa, chiar daca multi, intr-o oarecare complicitate, o considera a fi legitima. Noi marturisim contrariul si trebuie sa spunem lucrul acesta cu tarie! Chiar daca acest contrariu nu se bucura de evidenta exterioara de care vorbeati. Facem aceasta afirmatie, incriminand, in egala masura, orbirea si ingrosarea simtirii si a intelegerii celor care sunt exponentii celeilalte opinii si perspective. Cine nu-L vede pe Dumnezeu, in aceasta lume si in aceasta creatie, ca origine, cauza, inceput, principiu, sens si sustinere, in opinia teologiei Bisericii si a Evangheliei Mantuitorului, se amageste cumplit, se insala! Imi dati prilejul sa spun o constatare pe care am facut-o de-a lungul experientei mele de preot. Omul fuge de Dumnezeu. Fuge de Dumnezeu pentru ca are ispita existentei autonome, vrea sa-si fie siesi stapan. Intre altele si pentru ca nu poate duce starea de recunostinta. Neputinta se datoreaza starii lui de cadere, pacatului in care se afla.

R Radulescu: Parinte profesor, acceptam ca si credinciosi aceasta viziune. Dumnezeu este bun, ne ajuta, ne sustine. Trebuie sa-I fim recunoscatori? Are Dumnezeu nevoie de recunostinta noastra?

Pr. Coman: Nu are nevoie, dar se bucura.

R Radulescu: Dar este afectat de nerecunostinta noastra?

Pr. Coman: Nu este afectat in sensul in care ar suferi vreo micsorare, cum spun Parintii Bisericii. Dar este afectat in sensul in care in loc sa Se bucure, Se intristeaza. Noi marturisim credinta ca intre Dumnezeu si oameni exista o relatie interpersonala vie, dinamica, reala. Dumnezeu nu este un principiu, o idee, o entitate imuabila, ci este o comunitate de Persoane iubitoare. In Sfintele Evanghelii avem nenumarate situatii in care este ilustrata bucuria lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste, de exemplu. Sa ne amintim pilda Fiului risipitor. Bucuria este motivata nu de faptul ca cineva isi arata recunostinta fiindca era dator, dupa cum nici intristarea nu este provocata de faptul ca cineva nu-si implineste aceasta datorie, ci bucuria este motivata de faptul ca, printr-un astfel de pretext se activeaza relatia dintre cei doi, se da continut pozitiv acestei relatii. Este sensibil acest aspect, dar este esential.

Recunostinta – sau orice alt sentiment la adresa cuiva – inainte de a fi exprimata, este o stare launtrica a respectivului. In mine se naste un gand bun la adresa cuiva. Ma cuprinde o stare buna care-l are drept cauza pe cel care m-a ajutat in vreun fel. Starea aceasta se constituie intr-un continut bun al relatiei dintre noi. In starea de recunostinta, ce poate cuprinde sufletul meu pana la a-l coplesi, il cuprind pe cel care mi-a facut bine, il aduc, il actualizez inlauntrul meu. Ma unesc cu el. Inchipuiti-va ca, in felul acesta L-am aduce pe Dumnezeu in sufletul nostru, nutrind profunda si nemasurata recunostinta fata de El pentru tot. Dumnezeu acest lucru il urmareste, nu achitarea de o datorie, prevazuta in vreun cod de legi sau in vreo morala conventionala. Si, bineinteles, ca exprimarea acestei stari de recunostinta, care ne-a umplut sufletul de El, Il bucura pe Dumnezeu. Daca eu va fac un bine dumneavoastra, va ajut intr-o situatie, iar dumneavoastra va intoarceti la mine si-mi spuneti: „Parinte Constantin, va sunt recunoscator, va sunt multumitor, dar nu numai ca-mi exprim multumirea si recunostinta, dar va port in suflet pentru ca m-ati ajutat!“, in urma gestului meu, intre mine si dumneavoastra s-a activat o relatie frumoasa, cu un continut real, frumos, imbucurator. Eu, la randul meu, spun in sinea mea: „Omul acesta sensibil si recunoscator pentru gestul minor pe care eu l-am facut pentru el, se gandeste la mine si gandul acesta il umple de bucurie si de recunostinta!“. Iata cum si in mine se naste un gand bun si o stare imbucuratoare care va are ca subiect pe dumneavoastra. Si eu va port, macar un timp, in sufletul meu, cu imaginea imbucuratoare pentru mine a unui om recunoscator, sensibil, etc. Daca la gestul meu de ajutorare, dumneavoastra nu raspundeati cu recunostinta, nu raspundeati in nici un fel, se pierdea mai intai de toate intalnirea noastra sufleteasca reciproca: in dumneavoastra, prin starea de recunostinta pe care o nutreati in suflet, si in mine prin starea de bucurie generata de exprimarea recunostintei. Ca sa nu mai spun ca, in situatia in care eu observam ca ati fost nerecunoscator, se consemna un minus in relatia dintre noi: gandul ca sunteti nerecunoscator si neatent si starea de intristare sau amaraciune, consecventa acestui gand.

Nu ni-L putem inchipui pe Hristos Iisus asteptand si receptand recunostinta sau lipsa recunostintei, ca pe un gest de buna crestere sau de replica la schimb: ti-am facut un bine esti dator sa-mi dai ceva in schimb, macar un „multumesc”. Daca gestul Lui este, in ultima analiza, un gest de dragoste atunci recunostinta este un raspuns la acest gest de dragoste, iar lipsa recunostintei, absenta acestui raspuns.

Lucrurile acestea sunt esentiale din perspectiva Evangheliei, din perspectiva duhovniceasca. Nu fizicul si materialul, gesturile fizice, faptele in ele insele, ci receptarea lor in plan sufletesc, lucrarea lor in spatiul relatiei interpersonale. Noi, in majoritate, traim, din pacate, intr-o alta stare, intr-o stare de suspiciune, de indreptatire, de meschinarie, de rautate, de barfa, de judecata nesfarsita a tuturor; toate ingemanate, revendicate de o stare de decadere a omului, pe care eu o numesc indreptatire de sine. Indreptatirea de sine este starea cea mai de jos a omului. Este starea omului incapabil de iubire si insensibil la provocarea iubirii. Este starea omului anerast, incapabil de iubire.

R. Radulescu: Recunostinta este leacul?

Pr. Coman: Recunostinta este varful existentei! A fi recunoscator, inseamna a exista la varf! Cine vrea sa existe la baza, sa se indreptateasca pe sine. Cine vrea sa existe la varf, sa vaneze recunostinta si multumirea. Fiecare dintre noi avem pentru ce si catre cine sa ne exprimam permanent multumirea si recunostinta. Cine este recunoscator iese din sine spre celalalt, iar cel care se indreptateste pe sine, se inchide in sine, asfixiant si sinucigas sufleteste.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Legaturi:

Despre pocainta ca stare continua

Inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Precum este scris in proorocie (la Maleahi) si Isaia: “Iata Eu trimit ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta. Glasul celui ce striga in pustie: Gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui”. Ioan boteza in pustie, propovaduind botezul pocaintei intru iertarea pacatelor. Si ieseau la el tot tinutul Iudeii si toti cei din Ierusalim si se botezau de catre el, in raul Iordan, marturisindu-si pacatele. Si Ioan era imbracat in haina de par de camila, avea cingatoare de piele imprejurul mijlocului si manca lacuste si miere salbatica. Si propovaduia, zicand: Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apa, EI insa va va boteza cu Duh Sfant.

(Marcu 1, 1-8. Duminica dinaintea Botezului Domnului)

R. Radulescu: La inceput de an civil, totdeauna vine sarbatoarea mare a Botezului Domnului, a Bobotezei, sarbatoare precedata de o duminica si urmata de o alta duminica inchinate Botezului Domnului. Praznicele mari sunt anticipate si urmate de duminici care le incadreaza. Duminica dinaintea Botezului Domnului vine cu un mesaj, mi se pare, parinte profesor Constantin Coman, putin nelalocul lui, in atmosfera de petrecere, de veselie, de bucurie a Anului Nou. Duminica dinaintea Botezului, vine cu un mesaj care ne invita la pocainta. Pocainta suna putin trist, in contrast cu bucuria inceputului de an. De ce a randuit Biserica mesajul despre pocainta, tocmai in atmosfera de bucurie a noului an?

Parintele Coman: Paradoxal, pocainta oamenilor, care suna „trist” cum spuneti pentru oameni, este cel mai mare prilej de bucurie pentru Dumnezeu. Va reamintesc un cuvant al Mantuitorului, pe care cred ca l-am citat de multe ori pe parcursul dialogurilor noastre:

„Zic voua: … in cer va fi mai multa bucurie pentru un pacatos care se pocaieste, decat pentru nouazeci si noua de drepti, care n-au nevoie de pocainta!” (Luca 15,7).

Tema pusa in discutie de Evanghelia de astazi este legata de marele eveniment al Botezului Domnului. Dupa Botez urmeaza inceputul activitatii publice a Mantuitorului Hristos. Din aceste ratiuni, sunt legate Evanghelia de astazi si evenimentul Botezului.

Asa cum puneti problema dumneavoastra, insa, ea ne trimite la o problematica de fond, pe care, daca am fi atenti, am observa-o cu totii. Omul este chemat sa se relaxeze, sa petreaca, asa cum ati supus dumneavoastra, dar foarte repede isi da seama ca petrecerea sau relaxarea sunt si trebuie sa fie, in mod firesc, limitate. Nu mai vorbesc despre faptul ca cei mai multi dintre noi, dupa un pic de petrecere, a doua zi simtim oarecare tristete, oarecare amaraciune, care este importanta si isi are locul ei. O lucida perspectiva asupra lucrurilor si un pic de meditatie, care la unii functioneaza automat, la altii functioneaza provocat, ne aduc din nou cu picioarele pe pamant si ne redeschid perspectiva reala asupra starii in care ne aflam noi si cei dimprejurul nostru. Sigur, suntem obligati, prin natura lucrurilor, sa constatam ca lucrurile nu sunt prea frumoase, nu sunt prea bune, nici cu noi insine, nici cu cei din jurul nostru. Si atunci, aceasta stare, conjugata cu starea de veselie, arunca un pic de aer de nelegitimitate asupra faptului ca am petrecut. Omul petrece si se relaxeaza atunci cand este implinit, cand duce lucrurile bine la capat. Aceasta este ratiunea petrecerii si a sarbatorii. Cand nu este implinit, cand nu si-a rostuit totul, sarbatoarea este umbrita. Trebuie sa recunoastem ca niciodata nu suntem suficient de legitimati in petrecerea noastra. Chiar daca existenta mea de pana acum ar fi foarte bine randuita, chiar daca eu sunt cuminte, cumpatat, asezat, mi-am rascumparat eventualele datorii inspre oameni si inspre Dumnezeu, totusi eu traiesc intr-o inlantuire existentiala cu semenii mei. Daca in jurul meu nu stau lucrurile la fel de bine cu parintii mei, cu copiii mei, cu prietenii sau cu colegii, adica, implinirea si impacarea lor nu sunt aceleasi cu ale mele, petrecerea mea nu va putea fi legitimata deplin, relaxarea mea nu va putea fi suficienta, pentru ca suferinta copiilor mei, a parintilor mei, a prietenilor sau a colegilor mei ma afecteaza si pe mine, este si a mea.

Or, pocainta, despre care vorbeati dumneavoastra, este tocmai acest apel sau recurs la considerarea cu luciditate a starii in care ne aflam cu totii. Ne aflam intr-o stare de normalitate, intr-o stare de sanatate existentiala optimala? Sigur ca omul poate fi sanatos trupeste, dar stim foarte bine ca nu acolo este problema cea mare, ci este la nivelul sufletului, al mintii, al inimii, al gandului. „Omul cel dinlauntru“, cum spune Sfantul Apostol Pavel (Rom. 7,12; 2 Cor. 4,16; Efes. 3,16) sau „omul cel tainic al inimii“, dupa expresia Sfantului Petru (1 Petru 3,4). Acolo trebuie sa se simta omul linistit, implinit, multumit. Stim ca inlauntrul nostru nu stau lucrurile asa.

Este extrem de important de retinut faptul ca predica Sfantului Ioan Botezatorul, si cea a Mantuitorului Hristos, nu numai ca incepe, dar este si rezumata intr-o singura fraza:

„Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor!“ (Matei 3,2; 4,17).

Omul este chemat sa constientizeze, dincolo de micile pauze pe care le face prin petrecerile sale, starea de cadere de la sanatatea optimala, starea de cadere de la normalitate. Cine vrea sa nu ia seama la lucrurile acestea, nu face decat sa se amageasca pe sine. Bolnav fiind, se amageste ca este sanatos. Este foarte grav, pentru ca el va actiona, in continuare, ca si cum ar fi sanatos. Se amageste pe sine, ii amageste pe ceilalti, creeaza iluzii, creeaza o imagine si o lume falsa in relatiile sale.

De altfel, marea problema este aceea ca omul nesincer isi pune o masca pentru sine, dar si pentru semenul sau. Imaginati-va ce relatii se realizeaza intre doi oameni care-si ascund adevarata fata, ce lume falsa se genereaza! Este o suferinta generala, dar cel mai grav este ca pierdem contactul cu noi insine. In loc sa existam noi, cei adevarati, murim la propriu si functioneaza o masca, o imagine, pe care ne luptam sa o intretinem cu minciuni, cu iluzii, cu falsuri. Pocainta exact acest lucru ni-l aminteste: „Recuperati chipul adevarat, real, oricat de dureros ar fi! Nu va mai amagiti! Este singura sansa de insanatosire!“

Apelul acesta este facut de catre Sfantul Ioan Botezatorul, in perspectiva iminentei veniri a Mantuitorului Hristos, iar de catre Mantuitorul Hristos, in perspectiva pogorarii Duhului lui Dumnezeu in lume. Momentul echivaleaza cu sansa „intalnirii” sau comuniunii omului cu Dumnezeu, situatie pe care omul, mintindu-se in continuare pe sine, o poate pierde.

R Radulescu: Acest moment de luciditate este doar un moment? Ca asa, in starea de nesanatate, de boala spirituala suntem mai tot timpul. Semnele Imparatiei lui Dumnezeu le percep din mesajul Evangheliei doar cei care se pocaiesc? Este o stare continua? Cum este pocainta, ce este ea de fapt? Cum actioneaza in viata omului?

Pr. Coman: Atata timp cat omul este sub presiunea unei inertii negative, cum spuneam, stradania lui de intoarcere, macar la nivelul mintii, adica de recunoastere ca este pe drumul gresit si de stradanie de a se intoarce, este un lucru permanent. Din experienta oamenilor care fac exercitiul pocaintei si din putina experienta a celor care se straduiesc, cat de cat, sa raspunda provocarii sau chemarii la pocainta, aflam ca pocainta este si trebuie sa fie o stare permanenta. Sunt anumite accente mai puternice de pocainta in jurul anumitor sarbatori, cand este o actualizare mai evidenta a relatiei noastre cu Dumnezeu. Cand se intristeaza oamenii singuri, cel mai mult? In zile de sarbatoare, pentru ca atunci simt cu adevarat singuratatea. Dupa aceea se iau cu treaba si uita ca sunt singuri. Zilele de praznic, cum sunt acestea ale Craciunului, ale Anului Nou, ale Bobotezei, si cele care urmeaza, sunt provocari puternice la starea de pocainta. Si desigur, „decat deloc”, cum spunea un parinte, este bine ca macar cu aceste prilejuri, omul avand oarecare trezire la realitate, sa constientizeze, sa analizeze ce se intampla cu el, sa se intrebe daca este asezat pe traiectoria sanatoasa a existentei sale! Face ceea ce ar trebui sa faca? Nu este vorba despre morala mic burgheza, cum ii spun eu, adica sa faca anumite lucruri ca sa fie impacat ca a facut. Ci, daca prin raportare la sensul existentei sale, la rostul pentru care exista, este multumit, daca ceea ce se intampla cu sine si cu cei din jurul sau, il multumeste. Va constata, bineinteles, ca nu este multumit, pentru ca omul este chemat sa traiasca la un nivel foarte ridicat, acela de a-si iubi semenii ca pe sine insusi, de exemplu. Cati dintre noi reusesc lucrul acesta? Omul este chemat sa-L iubeasca pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toata inima sa. Cati dintre noi reusesc lucrul acesta? Raportandu-se la aceste chemari, este nevoit sa recunoasca ca nu a facut mare lucru sau nimic, sau chiar ca merge in sens invers! Starea aceasta este o stare de pocainta, care reclama o intoarcere, macar la nivelul mintii, adica o constientizare a traiectoriei gresite. Lucrul acesta este esential. Caderea fara intoarcere este atunci cand omul confunda, si la nivelul crezului si la nivelul mintii, traiectoria gresita cu cea sanatoasa, starea de boala cu starea de sanatate. Atunci, sigur, omul nu mai are intoarcere!

Mai sunt cei „drepti”, care nu au nevoie de pocainta, despre care Mantuitorul spune ca „nouazeci si noua” de astfel de oameni nu fac bucurie in cer cat face un pacatos care se pocaieste. Pe scurt, acestia sunt cei care isi linistesc constiinta cu standarde amagitoare si care nu sunt drepti, ci „se cred drepti”. Sunt cei puternici, sau intelepti, sau de neam bun, care, in virtutea influentei lor in comunitatea umana au generat conventii morale prin raportare, la care se indreptatesc ei insisi. Despre acestia am mai vorbit in dialogurile noastre.

R. Radulescu: Parinte profesor, vreau sa mai vorbim putin despre personajul care sta in centrul fragmentului evanghelic de astazi, Sfantul Ioan Botezatorul. El este numit ingerul care gateste calea Domnului. El vine cu botezul pocaintei. Stim ca Sfantul Ioan Botezatorul si-a facut multi ucenici, era foarte admirat de oamenii dornici de mai multa spiritualitate, intr-o lume seculara si aceea ca si a noastra. El avea o pozitie de invatator, de lider spiritual. Fragmentul Evangheliei se incheie cu marturisirea Sfantului loan, ca cedeaza locul Mantuitorului Hristos. Ce-i trebuie unui om, ca sa nu se imbete de pozitia lui inalta de lider? Pentru ca Ioan Botezatorul era un invatator. Cedeaza acest loc Mantuitorului Hristos. Cum trebuie sa fie un om ca sa poata sa faca lucrul acesta?

Pr. Coman: Pentru a caracteriza personalitatea Sfantului Ioan Botezatorul am sa citez cuvintele Mantuitorului:

„Adevarat zic voua: Nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul; totusi cel mai mic in Imparatia Cerurilor este mai mare decat el“ (Matei 11,11).

Atitudinea Sfantului Ioan de a se retrage si a face loc Mantuitorului este o lectie absolut extraordinara, care nu se intalneste frecvent intre oameni. S-a intamplat cu Sfantul Ioan Botezatorul, pentru ca nu ispita sau tentatia de a fi lider il trimisese pe el in pustie sa manance radacini, miere salbatica, sa se imbrace cu blanuri de animale…

R. Radulescu: O viata foarte austera.

Pr. Coman: Altfel, lumea ipocrita in care traia nu ar fi fost atrasa de exemplul sau. Semnul cel mai convingator al constiintei misiunii sale este cel pe care l-ati amintit si dumneavoastra, retragerea pentru a lasa loc adevaratului lider. Si in lumea de astazi orbita, amagita, prinsa in capcane nenumarate, daca ar aparea un exemplu atat de autentic, ca cel al Sfantului Ioan Botezatorul, toata lumea si-ar intoarce privirile spre el. Dar nu la nivelul discursului numai, ci mai ales la nivelul vietuirii si al faptuirii. Acest lucru a avut foarte mare impact in cazul Sfantul Ioan Botezatorul: consecventa dintre discurs si viata proprie.

Neconcordanta dintre vorba si fapta face ca lucrarea noastra preoteasca sa ramana deseori fara nici un rezultat. Un om care renunta la tot confortul vietii, care se leapada de toate, care nu mai are nici un fel de aspiratie lumeasca, poate sa spuna: „Lepadati-va de cele lumesti!“, cu sansa de a fi credibil. Un om care se bucura de toate ofrandele acestei lumi nu poate sa spuna: „Lepadati-va de ofrandele acestei lumi!“. Cand este pusa in fata comparatiei, nu are incotro si recunoaste. Sigur ca exista termeni de comparatie in trecut: Sfantul Ioan Botezatorul, Mantuitorul Hristos insusi, Sfintii Bisericii si Parintii, calugarii de astazi! Dar lumea poate ca ar vrea sa fie cineva mai in mijlocul lor. Aceasta este o provocare directa adresata mai curand slujitorilor Bisericii din lume, preotilor si credinciosilor. Daca noi propovaduim Evanghelia lepadarii de lume si asumarii crucii, dar traim foarte lumeste, sigur ca nu vom fi credibili. Unul din motivele pentru care merge lumea la manastire este tocmai o mai evidenta consecventa dintre cuvant si fapta, pe care o intalnesc la calugari.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Legaturi:

“In cea de-a opta zi de la Nasterea Sa, Hristos a primit taierea imprejur, asa cum era prevazut in Legea Vechiului Testament. Pentru ca S-a nascut si a trait intr-un anumit mediu, El a respectat toate randuielile si obiceiurile de atunci. Taierea imprejur trebuie sa fie interpretata neaparat in cadrul teologiei chenozei pe care Hristos si-a asumat-o pentru mantuirea neamului omenesc.

De vreme ce Sfintii Parinti au stabilit ca Nasterea Domnului sa fie sarbatorita pe 25 decembrie, firesc a fost ca Taierea imprejur, care a avut loc dupa opt zile, sa fie praznuita pe 1 ianuarie, adica la exact opt zile de la Nastere. Troparele din ziua acestei sarbatori redau insemnatatea teologica a taierii imprejur. Unul dintre acestea, care este destul de cunoscut, spune:

“Mantuitorul pogorandu-Se la neamul omenesc, primit-a infasare in scutece… si nu S-a rusinat de trupeasca taiere imprejur“.

Asa cum, din mila si din dragoste de oameni, Hristos a primit infasarea in scutece, la fel a primit si taierea imprejur dupa trup. Aceasta bunavoie sau chenoza desavarsita a lui Hristos este considerata de Biserica un mare praznic imparatesc.

1

(Taierea imprejur – porunca data lui Avraam)

Taierea imprejur este taierea “circulara a partii superioare a madularului barbatesc“. Ea avea loc in cazul fiecarui copil de parte barbateasca, pentru ca fusese stabilita inca de la inceputuri, printr-o porunca data de Dumnezeu lui Avraam. Fragmentul corespunzator din Vechiul Testament este urmatorul:

“toti cei de parte barbateasca ai vostri sa se taie imprejur. Sa va taiati imprejur si acesta va fi semnul legamantului dintre Mine si voi. In neamul vostru, tot pruncul de parte barbateasca… sa se taie imprejur in ziua a opta” (Facerea 17, 10-12).

Aceeasi porunca a fost repetata si lui Moise:

“Iar in ziua a opta se va taia pruncul imprejur” (Leviticul 12, 3).

Vorbindu-le odata iudeilor, Hristos le-a adus aminte ca taierea imprejur a fost data lui Moise, dar a existat si inainte de el:

“Moise v-a dat taierea imprejur, nu ca este de la Moise, ci de la parinti, si sambata taiati imprejur om” (Ioan 7, 22).

Taierea imprejur era legata de cucernicia fata de Dumnezeu si de tinerea Legii, fiind semnul unui israelitean curat, in vreme ce omul spurcat si necinstitor era denumit prin cuvantul preput, care era semnul celui netaiat imprejur. Asadar, taierea imprejur si netaierea imprejur erau doua notiuni si doua practici opuse, care ii desemnau pe iudei, respectiv pe idolatri.

Ceremonia taierii imprejur era o practica dureroasa, mai ales atunci cand se facea cu mijloacele acelei vremi. Instrumentele taierii imprejur erau cutitul, briciul si piatra ascutita. Astfel, pentru ca sa-si taie imprejur copilul, Sefora a folosit o piatra taioasa. “Sefora, luand un cutit de piatra, a taiat imprejur pe fiul sau” (Iesirea 4, 25). De asemenea, este cunoscut faptul ca Iosua Navi a facut “cutite ascutite de cremene si a taiat imprejur pe fiii lui Israel” (Iosua Navi 5, 3).

Dupa cum ne dam seama, taierea imprejur era o practica dureroasa, care provoca hemoragie. Si, daca ne gandim ca ea avea loc asupra unui prunc care abia se nascuse, intelegem atat durerea lui, cat si cea a parintilor care faceau taierea imprejur si vedeau zbaterea copilului lor.

2

(Semn al legamantului si cu continut teologic)

Taierea imprejur nu avea numai un scop igienic, ci si un profund continut teologic si o importanta fundamentala. Tocmai sub acest aspect, ea era diferita de taierea imprejur care se facea la alte popoare, ca de exemplu la egipteni sau la arabi si mahomedani. Unii dintre ei, precum mahomedanii, au preluat circumcizia din Vechiul Testament si din poruncile lui Moise, insa aceasta taiere imprejur a lor nu avea un continut anume. Sfantul Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului, spune ca multe popoare, cum ar fi idolatrii, si preotii egiptenilor, saracinii, ismaelitii (mahomedanii), samaritenii, iudeii si omiritii, aveau taierea imprejur, dar cei mai multi dintre ei nu o faceau pentru legea lui Dumnezeu, ci “dintr-un anumit obicei“.

Cuvantul lui Dumnezeu catre Avraam, prin care s-a consfintit taierea imprejur, arata motivul principal al acestei practici. Dumnezeu a spus:

“si aceasta va fi semnul legamantului dintre Mine si voi” (Facerea 17, 11).

Asadar, este vorba despre un legamant al lui Dumnezeu cu oamenii Lui sau despre testament. Un asemenea legamant trebuia sa fie intarit prin sange, lucru intalnit si in Noul Testament, pentru ca noul legamant al lui Dumnezeu cu oamenii se pecetluieste cu sangele lui Hristos.

Taierea imprejur era semnul recunoasterii cuiva ca apartinea poporului lui Dumnezeu, “incat poporul ales este insemnat“. Potrivit exegetilor, taierea imprejur nu era prin ea insasi un testament, ci numai semnul testamentului si al legamantului.

Aceasta practica functiona ca o reamintire a faptului ca israelitenii trebuiau sa ramana in cucernicia fata de Dumnezeu pe care o avusesera parintii lor si in neamestecare trupeasca cu idolatrii si cu alte popoare. In acest fel, se impiedica amestecarea neamului dar mai ales, se evita consecinta acestui lucru, care era denaturarea credintei revelate. Sfantul Epifanie spune ca taierea imprejur era ca o pecete pe trup, ca o reamintire si ca un legamant ca vor ramane “in cucernicia parintilor lor“. Asadar, israelitenii primitori ai taierii imprejur trebuiau sa ramana in neamul lor si in credinta in adevaratul Dumnezeu.

In plus, taierea imprejur era o preinchipuire a Botezului care avea sa fie introdus la timpul potrivit prin intruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, pentru ca, in realitate, Botezul este taierea imprejur a inimii, dupa cum vom vedea in continuare.

3

(Taierea imprejur legata de punerea numelui)

Hristos a primit aceasta practica dureroasa imediat dupa Nasterea Sa. Descrierea ceremoniei taierii imprejur a lui Hristos se pastreaza in cuvinte putine, in Evanghelia dupa Luca. Sfantul Evanghelist scrie:

“Si cand s-au implinit opt zile, ca sa-L taie imprejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de inger, mai inainte de a Se zamisli in pantece” (Luca 2, 21).

Din aceasta prezentare saraca in informatii vedem ca ceremonia taierii imprejur era strans legata de punerea numelui, pentru ca atunci I s-a dat numele Iisus, care inseamna mantuitor.

[...]

Taierea imprejur, care a avut loc in cea de-a opta zi si era legata si de punerea numelui, a trecut in crestinism sub forma slujbei “pentru pecetluirea copilului si punerea numelui in cea de-a opta zi de la nastere“. Miezul slujbei este o rugaciune minunata pe care preotul o citeste pruncului in fata usilor bisericii. Desigur, pruncul este adus de moasa sau de o ruda, nu de catre mama, care va intra in biserica abia in cea de-a patruzecea zi de la nastere.

Cert este faptul ca, fiind om, prin taierea imprejur, Hristos a suferit o mare durere. Aceasta arata toatala aplecare a lui Dumnezeu spre neamul omenesc. Unul dintre troparele sarbatorii spune:

“Legea plinind, Facatorul Legii, cu trupul, astazi, de bunavoie, Se taie imprejur, taiere facand iernii pacatului“.

4

(Cauzele pentru care Hristos a primit Taierea imprejur)

Dupa ce am vazut valoarea teologica a taierii imprejur, pe care Dumnezeu a lasat-o in Vechiul Testament, si faptul ca Insusi Hristos a primit taierea imprejur, trebuie sa ne referim si la cauzele pentru care Hristos S-a taiat imprejur.

Mai intai, prin primirea taierii imprejur, Hristos a aratat ca El Insusi a dat Legea Vechiului Testament si de aceea, trebuia si El sa o respecte. Hristos nu a venit ca sa desfiinteze legea, ci sa o respecte si, desigur, sa o implineasca. Asadar, Hristos a implinit Legea fara sa o incalce. In acest mod, El ne-a aratat ca si noi trebuie sa tinem legea lui Dumnezeu, care are ca scop mantuirea noastra.

In al doilea rand, dupa cum am subliniat, taierea imprejur a arata in mod concret ce a insemnat de fapt chenoza Fiului lui Dumnezeu Cuvantul. Desigur, chenoza are legatura mai ales cu intruparea, prin faptul ca Dumnezeul cel nezidit a luat fire omeneasca zidita. Dar golirea si desavarsita smerire a lui Dumnezeu se pot vedea si din taierea imprejur, de vreme ce Hristos a binevoit sa primeasca aceasta incercare grea.

In plus, Hristos a primit taierea imprejur ca sa arate ca a luat fire omeneasca adevarata. Acest lucru este deosebit de important, pentru ca in vechea Biserica aparuse  o erezie care se numea dochetism si care sustinea ca Hristos nu a luat fire omeneasca adevarata, adica trup omenesc adevarat, ci un trup presupus sau inchipuit. Aceasta idee a dus la concluzia ca Hristos nu S-a rastignit pe Cruce, de vreme ce nu avea trup adevarat, ci numai i-a pacalit pe iudei. Numai ca o asemenea viziune nu ii mantuieste pe oameni. Cum poate omul sa se mantuiasca daca Hristos nu a luat fire omeneasca adevarata? De aceea, dupa cum spune Sfantul Epifanie, Hristos a fost taiat imprejur ca sa arate ca “intr-adevar, a luat trup”.

De asemenea, taierea imprejur a lui Hristos a aratat ca trupul pe care Il avea nu era de o fiinta cu Dumnezeu. In Hristos, ziditul s-a unit cu neziditul. Firea omeneasca este zidita, in vreme ce firea dumnezeiasca este nezidita. Pentru ca s-a indumnezeit prin Dumnezeirea Cuvantului, trupul s-a unit cu Dumnezeu, dar nu a fost de aceeasi fiinta cu Dumnezeu. Aceasta inseamna ca trupul lui Hristos este izvor al harului necreat al lui Dumnezeu, dar nu are aceeasi fiinta cu Dumnezeirea.

Mai mult decat atat, Hristos S-a taiat imprejur pentru a-i invata pe oameni ca taierea imprejur, pe care El Insusi a dat-o iudeilor, a fost in slujba neamului omenesc si  a pregatit terenul pentru venirea Sa (Sfantul Epifanie). Asadar, taierea imprejur nu era o ceremonie inutila, fiindca prin ea israelitii au ramas credinciosi legii lui Dumnezeu si L-au asteptat pe Mesia.

Hristos a primit taierea imprejur pentru ca ea a fost modelul si preinchipuirea taierii imprejur nefacuta de mana omeneasca adica a sfantului Botez. Potrivit spuselor Sfantului Ioan Damaschin, taierea imprejur a fost chipul Botezului. Daca prin taierea imprejur se indeparta o parte nefolositoare a trupului, prin sfantul Botez indepartam pacatul, care nu este o stare fireasca, ci o murdarie. Atunci cand Sfantul Ioan Damaschin vorbeste despre pacatul care se indeparteaza, el se refera la dorinta, dar desigur, nu la dorinta necesara, indispensabila, fara de care omul nu poate sa traiasca, ci la dorinta nefolositoare si la cea trupeasca. Botezul este taierea imprejur nefacuta de mana omeneasca, care nu il scoate pe om din mijlocul neamului sau, ci il deosebeste in interiorul neamului pe credincios de necredincios.

5

(La Sinodul Apostolic se hotaraste sa nu se mai taie imprejur)

In Biserica primara de dupa Cinecizecime s-a discutat despre masura in care prozelitii credintei crestine trebuiau sa primeasca si ei circumcizia. Primii crestini gandeau ca, de vreme ce Vechiul Testament era inaintea Noului Testament, si idolatrii care veneau la credinta crestina trebuiau sa tine Legea veche, inclusiv in privinta taierii imprejur. Pentru a se clarifica aceasta problema, s-a intrunit Primul Sinod al Bisericii, care s-a numit Apostolic, in cadrul caruia s-au luat hotarari corespunzatoare, asa cum se mentioneaza in capitolul 15 din Faptele Apostolilor.

Problema a aparut atunci cand iudeii crestin “invatau fratii ca: Daca nu va taiati imprejur dupa randuiala lui Moise, nu puteti sa va mantuiti” (Fapte 15, 1). Acest lucru a iscat razvratiri si discutii indelungate si, asa cum se spune, unii dintre cei proveniti din clasele fariseilor cereau ca prozelitii sa se taie imprejur si sa tina legea lui Moise (Fapte 15, 5).

La acest Sinod Apostolic au vorbit Apostolii Petru, Varnava si Pavel, alaturi de Iacov, fratele Domnului. Hotararea Sinodului a fost ca cei dintre neamuri care vin la credinta crestina sa nu se taie imprejur, ci sa se pastreze pe ei curati si sa se fereasca de jertfele idolilor, de sange, de animale sugrumate si de desfrau. Hotararea care s-a facut cunoscuta crestinilor prin scrisoare spunea:

“Parutu-s-a Duhului Sfant si noua sa nu vi se puna nici o greutate in plus in afara de cele ce sunt necesare: sa va feriti de cele jertfite idolilor si de sange si de (animale) sugrumate si de desfrau, de care pazindu-va, bine faceti” (Fapte 15, 28-29).

Logica acestei hotarari consta in faptul ca, de vreme ce taierea imprejur a fost modelul si preinchipuirea sfantului Botez si a pregatit poporul pentru venirea lui Hristos, in noile conditii nu mai era nevoie ca ea sa existe. Poruncile Legii Vechiului Testament care sunt legate de stradania pentru curatirea trupului si a sufletului de pacat si care presupun libertatea personala a omului trebuie sa fie pastrate, insa taierea imprejur, care nu are legatura cu indepartarea pacatului si cu lupta de curatire a sufletului, poate sa fie desfiintata, pentru ca a fost inlocuita, plinita si desavarsita prin Botez.

6

(Apostolul Pavel se lauda cu primirea Crucii lui Hristos)

Intre aceste coordonate se incadra invatatura Sfantului Apostol Pavel, care si-a asumat responsabilitatea de a infatisa catre neamuri hotararea Sinodului Apostolic si teologia acestei hotarari. In continuare, vom prezenta cateva repere din invatatura Apostolului legata de aceasta problema.

Abordand chestiunea legat de faptul ca iudeii crestinati ii obligau pe crestini proveniti dintre neamuri sa primeasca taierea imprejur, Sfantul Apostol Pavel spune ca ei fac acest lucru pentru ca sa fie laudati de ceilalti iudei si sa nu fie prigoniti pentru Crucea lui Hristos, adica pentru credinta in Hristos Care S-a intrupat si a inviat (Gal. 6, 12-13). Sfantul Apostol spune categoric ca el se lauda cu Crucea lui Hristos, prin care se plamadeste o noua zidire.

“Ca in Hristos Iisus nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura cea noua” (Gal. 6, 15).

Prin intruparea Sa, Hristos a creat o noua ordine si a adus o viata noua.

De altfel, taierea imprejur nu are valoare prin ea insasi daca nu este legata de credinta in Dumnezeu. Cu o abilitate interpretativa uimitoare, Apostolul Pavel a subliniat ca taierea imprejur nu e de nici un folos daca nu este insotita de respectarea legii. In mod corespunzator, daca cel netaiat imprejur pazeste indreptarile legii se va socoti ca si cum ar fi fost taiat imprejur (Rom. 2, 25-26). De asemenea, Sfantul Apostol se refera si la oamenii care provin dintre circumcisi, dar care au multe patimi. Despre acestia, el spune:

“multi sunt razvratiti, graitori in desert si inselatori, mai ales cei din taierea imprejur“ (Tit. 1, 10).

Spre deosebire de cei care se laudau cu primirea taierii imprejur, Apostolul Pavel se lauda cu primirea Crucii lui Hristos si, desigur, cu semnele lui Hristos pe care le poarta pe trup.

“Eu port in trupul meu semnele Domnului Iisus” (Gal. 6, 17).

7

(Faptele legii nu il indumnezeiesc pe om)

In capitolul doi al Epistolei catre Galateni a Sfantului Apostol Pavel se gaseste un fragment foarte important, in care este analizata lucrarea harului lui Dumnezeu prin faptele Legii, intre care taierea imprejur are un loc principal. Vom expune pe larg acest fragment, pentru a intelege gandirea Sfantului Apostol in legatura cu tema taierii imprejur.

Sfantul Apostol Pavel face o analiza teologica a taierii imprejur, dupa un incident pe care l-a avut cu Apostolul Petru, care a fost inteles gresit pentru ca incerca sa se poarte cu discretie, spre a nu-i scandaliza nici pe cei circumcisi, nici pe cei dintre neamuri.

Inca de la inceput, Apostolul Pavel spune ca Dumnezeu l-a ales pe el sa propovaduiasca Evanghelia intre neamuri, dupa cum Insusi Dumnezeu l-a trimis si pe Apostolul Petru ca sa raspnandeasca cuvantul Evangheliei printre cei taiati imprejur:

“vazand ca mie mi-a fost incredintata Evanghelia pentru cei netaiati imprejur, dupa cum lui Petru, Evanghelia pentru cei taiati imprejur, caci Cel ce a lucrat prin Petru in apostolia taierii imprejur a lucrat si in mine la neamuri” (Gal. 2, 7-8).

Dupa ce prezinta incidentul pe care l-a avut cu Apostolul Petru in Antiohia, concluzioneaza:

“Noi suntem din fire iudei, iar nu pacatosi dintre neamuri. Stiind insa ca omul nu se indrepteaza prin faptele Legii, ci prin credinta in Hristos Iisus, am crezut si noi in Hristos Iisus, ca sa ne indreptam din credinta in Hristos, iar nu din faptele Legii, caci din faptele Legii nimeni nu se va indrepta” (Gal. 2, 15-16).

La indreptarea omului nu contribuie Legea si faptele acesteia. In intreaga gandire a Sfantului Apsotol Pavel, ca si in viata Bisericii, indreptarea este legata de renasterea omului, de limpezirea gandului, de iluminare si de indumnezeire. Asadar, nu este vorba despre o indreptare omeneasca emotionala, ci despre unirea cu Dumnezeu. Prin urmare, Sfantul Apostol foloseste termenul  de indreptare cu sensul de indumnezeire. Faptul ca aceasta este ceea ce a vrut el sa spuna, rezulta, din cuvantul pe care il rosteste in continuare:

“M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine” (Gal. 2, 20).

Legea si faptele Legii, ca de exemplu taierea imprejur, nu-l indumnezeiesc pe om, pentru ca indumnezeirea se poate savarsi numai in Hristos. Mantuirea si indumnezeirea omului s-au dus la indeplinire prin intruparea Cuvantului. De altfel, toate legiuirile si toate faptele Legii din Vechiul Testament au fost date doar ca o consecinta a caderii lui Adam, cu scopul de a-i pregati pe oameni pentru intruparea lui Dumnezeu Cuvantul si de aceea intruparea a fost voia anterioara a lui Dumnezeu, nu voia posterioara. Indumnezeirea nu se obtine prin respectarea exterioara a Legii, ci prin comuniunea cu Persoana Dumnezeului-Om Hristos. Daca era posibil ca Legea sa mantuiasca, nu ar mai fi fost nevoie de intrupare.

Prin cele spuse, nu anulam Legea lui Dumnezeu si nici nu suntem antinomici, dar trebuie sa subliniem faptul ca scopul Legii si al lucrarilor ei, intre care se afla si taierea imprejur, a fost pregatirea poporului pentru intruparea lui Hristos, prin faptul ca legea s-a facut medicament tamaduitor pentru curatirea de patimi a inimii omului. Asadar, legea curata, dar pentru ca omul sa ajunga la iluminare si la slava este nevoie de credinta in Iisus Hristos, adica de comuniune cu Dumnezeu-Om Hristos. De aceea, Sfantul Apostol Pavel intreaba:

“din faptele Legii primit-ati voi Duhul, sau din ascultarea credintei?” (Gal. 3, 2).

In concluzie, faptele Legii nu indrepteaza, adica nu il indumnezeiesc pe om, ci il curata si il pregatesc pentru primirea credintei in Hristos, adica pentru unirea cu Hristos si pentru dobandirea darurilor Sale. Asadar, indumnezeirea omului are loc prin legatura vie cu Hristos. Acela care  a fost curatit si iluminat si care l-a primit pe Hristos, facandu-se madular al Trupului Sau prin harul Duhului Sfant, nu are nevoie sa tina legea taierii imprejur.

De altfel, crestinii au primit o taiere imprejur nefacuta de mana omeneasca, asa cum spune Sfantul Apostol Pavel:

“In El ati si fost taiati imprejur, cu taiere imprejur nefacuta de mana, prin dezbracarea de trupul carnii, intru taierea imprejur a lui Hristos. Ingropati fiind impreuna cu El prin botez, cu El ati si inviat prin credinta in lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a inviat pe El din morti” (Col. 2, 11-12).

Cu o alta ocazie, Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre “taierea imprejur a inimii in duh” (Rom. 2, 29).

8

(Taierea imprejur a Noului Testament in cuvintele Sfintilor Parinti)

Talcuind fragmentele din Sfanta Scriptura care vorbesc despre taierea imprejur cea adevarata si duhovniceasca, adica despre Botezul crestin, Sfintii Parinti ai Bisericii infatiseaza adevaruri teologice minunate.

Sfantul Epifanie invata ca taierea imprejur dupa trup l-a pregatit pe om si i-a slujit pana la Botez, care este taierea cea mare imprejur, caci prin el ne izbavim de pacate si ne pecetluim cu numele lui Dumnezeu. Punerea pecetii cu numele lui Hristos este recunoasterea ca Ii apartinem.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca, daca taierea imprejur dupa trup ii despartea pe israeliteni de neamuri, cu atat mai mult aceasta despartire are loc prin sfantul Botez, care ii deosebeste pe credinciosi de necredinciosi. Asadar, se numesc credinciosi cei care s-au botezat si care isi reinnoiesc harul primit la Botez.

Dupa cum invata Sfantul Chiril al Alexandriei, taierea imprejur din Vechiul Testament nu desfiinta moartea, lucru care se schimba prin taierea imprejur a Noului Testament. Cu adevarat, omul intrat in Biserica prin sfantul Botez se face madular al Trupului inviat al lui Hristos si in acest fel, moartea duhovniceasca este desfiintata si exista certitudinea invierii mortilor. Dupa Botez, moartea trupeasca ramane, insa numai pentru ca pacatul sa fie omorat.

Sfantul Ioan Damaschin spune ca taierea imprejur este lasarea la o parte a placerii trupesti si a dorintelor nefolositoare si zadarnice. Prin urmare, Botezul este strans legat de viata ascetica, prin care omul se elibereaza de sub stapanirea patimilor. In acest caz, nu mai este vorba despre taierea imprejur dupa trup sau despre indepartarea unei parti a trupului, ci despre taierea imprejur si schimbarea la fata a dorintelor sufletului.

Din invatatura Sfantului Maxim, intelegem ca si retezarea legaturilor irascibile dintre suflet si trup este tot o taiere imprejur. Sufletul este legat si unit cu trupul, dar nu aceasta legatura trebuie taiata, ci legatura irascibila, adica legatura care se face intre suflet si trup prin intermediul pacatelor.

Cuvintele Sfintilor Parinti arata ca taierea imprejur a Noului Testament este interioara si duhovniceasca, pentru ca inseamna comuniunea omului cu Dumnezeu si incercarea de a mentine aceasta comuniune.

Dumnezeu a dat Legea Vechiului Testament pentru a pregati poporul pentru venirea lui Hristos. La inceputul Evangheliei sale, Sfantul Evanghelist Ioan spune:

“Legea prin Moise s-a dat, iar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17).

Asadar, Dumnezeu Cuvantul neintrupat a dat Legea prin Moise, pentru ca poporul sa fie vindecat si sa poata primi adevarul si harul care au venit in lume prin Dumnezeu Cuvantul intrupat, adica prin Hristos. Si Legea mozaica, din care facea parte taierea imprejur, a avut har, dar a fost vorba despre harul curatitor al lui Dumnezeu, nu despre cel iluminator si indumnezeitor.

Prin Hristos, dobandim nasterea duhovniceasca si adevarata infiere. Evanghelistul Ioan a subliniat:

“celor cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat puterea ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu, care nu din sange, nici din pofta trupeasca, nici din pofta barbateasca, ci de la Dumnezeu s-au nascut” (Ioan 1, 12-13).

Prin taierea imprejur, oamenii deveneau buni israeliteni, adica poporul ales al lui Dumnezeu. Insa prin Botez si prin viata in Hristos, oamenii devin copii ai lui Dumnezeu, dobandesc infierea dupa har si biruiesc moartea.

***

Asadar, taierea imprejur a lui Hristos a deschis calea spre taierea imprejur a inimii noastre. O viata ascetica, petrecuta aproape de sfintele Taine, ne face madulare ale Trupului lui Hristos. Prin urmare, smerirea lui Hristos devine pricina a ridicarii noastre”.

Septembrie 1994

(Din: Mitrop. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

Evanghelia Duminicii dupa Nasterea Domnului

Fuga in Egipt: Dupa plecarea magilor, iata ingerul Domnului se arata in vis lui Iosif, zicand: Scoala-te, ia Pruncul si pe mama Lui si fugi in Egipt si stai acolo pana ce-ti voi spune, fiindca Irod are sa caute Pruncul ca sa-L ucida. Si sculandu-se, a luat, noaptea, Pruncul si pe mama Lui si a plecat in Egipt. Si au stat acolo pana la moartea lui Irod, ca sa se implineasca cuvantul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”.

Iar cand Irod a vazut ca a fost amagit de magi, s-a maniat foarte si, trimitand a ucis pe toti pruncii care erau in Betleem si in toate hotarele lui, de doi ani si mai jos, dupa timpul pe care il aflase de la magi. Atunci s-a implinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: “Glas in Rama s-a auzit, plangere si tanguire multa; Rahela isi plange copiii si nu voieste sa fie mangaiata pentru ca nu sunt”.

Dupa moartea lui Irod, iata ca ingerul Domnului s-a aratat in vis lui Iosif in Egipt, Si i-a zis: Scoala-te, ia Pruncul si pe mama Lui si mergi in pamantul lui Israel, caci au murit cei ce cautau sa ia sufletul Pruncului.

Iosif, sculandu-se, a luat Pruncul si pe mama Lui si a venit in pamantul lui Israel. Si auzind ca domneste Arhelau in Iudeea, in locul lui Irod, tatal sau, s-a temut sa mearga acolo si, luand porunca, in vis, s-a dus in partile Galileii. Si venind a locuit in orasul numit Nazaret, ca sa se implineasca ceea ce s-a spus prin prooroci, ca Nazarinean Se va chema. (Matei 2, 13-23)

R. Radulescu: De cum a intrat in lumea noastra, a oamenilor, la nasterea Mantuitorului Hristos, Dumnezeu S-a lovit de ostilitatea lumii in care a intrat. Desigur, Dumnezeu Isi cunoaste creatia, cunoaste lumea creata de Sine. Il vedem pe Mantuitorul Hristos, ca pe un pribeag, nevoit sa plece cu familia in Egipt, pentru a se feri de furia lui Irod, care-si vedea amenintata pozitia lui de rege. Ostilitatea lumii nu s-a manifestat numai atunci, ea este de cand Dumnezeu a creat lumea. De unde, parinte profesor Constantin Coman, samanta de dusmanie fata de Dumnezeu, Cel care a creat, de fapt, lumea? Omul nu-L mai percepe pe Dumnezeu ca pe un ocrotitor, ci I se impotriveste. De unde samanta potrivniciei, de unde gandul acesta de adversitate fata de Dumnezeu?

Pr. Coman: Omul are in sine aspiratia spre absolut si citeste dependenta de oricine, inclusiv de Dumnezeu, ca pe o limitare. Aceasta pentru ca nu mai are o intelegere clara a ceea ce este Dumnezeu. Ati spus foarte bine. In firea omeneasca exista o adversitate la adresa lui Dumnezeu. Exista o fuga a omului de Dumnezeu, manifestata in diverse forme, de la cele mai grosolane la cele mai rafinate! Este o tendinta a omului, aproape permanenta si universala, de emancipare de sub tutela lui Dumnezeu. Aceste tendinte ne confirma starea noastra de cadere. Sa ne amintim reactia protoparintilor Adam si Eva, dupa cadere: au fugit, s-au ascuns de la fata lui Dumnezeu!

In mod firesc, daca noi credem si marturisim ca Dumnezeu este Creatorul si Atoatetiitorul si sensul ultim al creatiei si al existetei noastre, ar trebui sa avem, dimpotriva, o atitudine prieteneasca, recunoscatoare si supusa fata de El. Lucrurile nu se intampla, insa, asa. Omul fuge de Dumnezeu, se ascunde intr-un fel de El, asemenea copilului necuminte care se ascunde de parinti dupa ce face boroboate. Iar mai tarziu vrea sa se desprinda de parinti pentru a fi liber si autonom. Nu ma refer la tendinta fireasca de desprindere a copiilor de parinti sau a ucenicilor de maestri. In astfel de situatii, desprinderea nu este absoluta, copilul sau ucenicul raman cu recunostinta, cu cinstire, cu respect, cu atentie si cu dragoste fata de parinti sau de invatatori.

In om este sadita informatia implinirii sale, informatia standardelor la care trebuie sa ajunga, informatie echivalenta cu aspiratia omului dupa absolut, cum spuneam. Dar el traieste in niste limite. Lumea in care se misca el, resursele lui, actiunile lui, gesturile lui sunt atinse de limite, nu sunt absolute. In orice om, insa, exista simtul aspiratiei spre absolut. Ea este foarte sanatoasa pentru ca omul a fost zidit de Dumnezeu ca sa ajunga la masura absoluta. Numai ca implinirea acestei aspiratii nu este imanenta lumii si creatiei si nici firii omenesti. Implinirea acestei aspiratii se realizeaza tocmai prin impartasirea de Dumnezeu, singura existenta absoluta, fara limite, fara stricaciune, care are existenta prin Sine insusi. Omul „imprumuta” existenta deplina de la Dumnezeu. Fuga de Dumnezeu se datoreaza perceptiei gresite ca Dumnezeu ar insemna dependenta si, prin urmare limitare. Lucrurile sunt foarte complexe, dar este important ca omul sa se cerceteze si sa cunoasca de unde vine tendinta de a fugi de Dumnezeu.

O a treia cauza tine de starea de pacat sau de cadere a omului. Am sa va dau un exemplu elocvent din experienta mea preoteasca. Constat de peste 25 de ani, ca pruncii, copiii vin fara nici o rezerva spre biserica, spre preot, spre orice semn care trimite la Dumnezeu; vin cu o oarecare bucurie, cu oarecare entuziasm, chiar si cei care nu au o educatie religioasa. De indata ce cresc si sunt atinsi de caderi, de murdarii, de ganduri meschine, se retrag si au rezerva fata de tot ceea ce trimite la Dumnezeu. Oamenii adulti cu atat mai mult. Cand intalnesc un preot pe strada, nu stiu pe unde sa-l ocoleasca, tocmai pentru ca preotul este un semn care-l trimite imediat cu gandul la Dumnezeu. Starea de pacat, constiinta pacatului, a faptului ca face lucruri potrivnice propriei sale firi, il face sa se rusineze si sa-l mustre constiinta.

S-ar simti mai bine daca nu ar exista pentru el un for absolut de judecata, care se activeaza acum, se activeaza mai tarziu sau la sfarsitul vietii. Atitudinea potrivnica si de adversitate la adresa lui Dumnezeu este generata de pacat, iar cel mai grav este atunci cand omul tinde, asa cum se intampla in Evanghelia de astazi, sa ia el locul lui Dumnezeu, sa devina el centru absolut de putere, de autoritate pentru sine, si daca se poate si pentru semenii sai. In aceasta situatie, desigur, Dumnezeu este un concurent redutabil, si de ce n-ar incerca, amagindu-se ideologic pe sine sau pe ceilalti, sa atace conceptul, ideea sau realitatea care se numeste Dumnezeu.

R. Radulescu: Irod, pentru ca nu gaseste Pruncul, care avea sa devine rege, dupa cum stia de la magi, purcede la un gest oribil: omoara toti pruncii care ar fi fost de varsta Mantuitorului Hristos, ca sa inlature amenintarea de care se temea. Are loc un masacru al pruncilor nevinovati, episod care ne reaminteste durerea parintilor acelor copii, durerea lumii de atunci. Ne punem intrebarea: de ce a ingaduit Dumnezeu acel masacru oribil, desi putea sa randuiasca altfel lucrurile? Desigur, Irod este cel care ordona masacrul, dar Dumnezeu putea sa-1 impiedice pe Irod. De ce nu o face?

Pr. Coman: Pentru ca sa se implineasca Scripturile, dupa cum interpreteaza Sfantul Evanghelist Matei. Este greu sa patrundem gandurile lui Dumnezeu! Sigur ca ar fi putut sa intervina, cum o face probabil de multe ori, limitand dimensiunile raului provocat de oameni. Iata, de data aceasta, nu intervine! Probabil, tocmai pentru a pune in evidenta de ce este in stare omul pentru a-si pastra puterea. Pruncii ucisi de Irod sunt pretul platit pentru conservarea puterii lumesti. Irod se temea foarte mult ca nu cumva sa se fi inascut un pretendent la puterea sa regala. Profetii, pe care iudeii ii interpretau in acest sens, spuneau ca se va naste un mare conducator, care ii va ajuta sa se elibereze de sub presiunea Imperiului Roman si a tuturor captivitatilor prin care trecusera. Momentul acesta era identificat cu o implinire a fagaduintelor vechi-testamentare. Atunci Irod se teme ca va atenta cineva la puterea sa lumeasca si, iata, ce pret fantastic se plateste!

Setea de putere orbeste. Pentru a pune mana pe putere sau pentru a o pastra, oamenii sunt in stare de grozavii. Zilele acestea, comemoram evenimentele triste din 1989. In memoria multora dintre noi exista temerea ca, atunci, noua putere a facut multe victime tocmai pentru a se instala si pentru a se legitima. Victimele au fost tineri. Un pret scump in Ajunul Craciunului. Nimeni si nimic nu ramane nejudecat de Dumnezeu. Din pacate, pentru cei care, luptandu-se sa puna mana pe putere omeneasca, au facut asemenea faradelegi, vor plati mai devreme sau mai tarziu. Ar fi mai bine sa plateasca in moneda acestei lumi, nu in moneda vesniciei, dramatica si mult mai chinuitoare!

Revenind la intrebarea dumneavoastra, ar mai trebui sa vorbim despre libertate, ca trasatura esentiala a existentei omului. Dumnezeu nu este un dictator. Dumnezeu este El insusi expresia libertatii, pentru ca numai in existenta libera, exista responsabilitate. Numai intrucat omul este liber, poate fi partener de dialog lui Dumnezeu. Tot raul care se intampla in lumea asta – si este foarte mult rau, foarte multa faradelege – nu se intampla pentru ca Dumnezeu [voieste], ci pentru ca omul se manifesta ca persoana libera. Daca Dumnezeu ar interveni, ar nimici libertatea de exprimare a omului, iar omul nu ar mai avea posibilitatea exprimarii in rau, dar nici posibilitatea exprimarii in bine, adica, nu s-ar mai dezvolta ca persoana libera.

R. Radulescu: Ramanand la adversitatea fata de tot ceea ce vine de dincolo, de la Dumnezeu, dintr-un transcendent neclar uneori, astazi si Biserica se confrunta cu ostilitati. Societatea in care isi desfasoara activitatea, misiunea, Biserica, dumneavoastra ca preot, dar si crestinii mireni, sunt intr-o situatie ostila. Mesajul sau vorbele lor nu cad bine unora. Exista tendinta de a incasa si oamenii Bisericii aceasta ostilitate, aceasta agresivitate cu care este tratata Biserica de lume. Care este atitudinea potrivita in fata acestei raceli a lumii de astazi, pentru mesajul lui Dumnezeu, pe care il transmite Biserica?

Pr. Coman: Adversitatea cumulata a lumii fata de Dumnezeu se manifesta evident fata de toti cei care isi asuma postura de propovaduitori si slujitori ai lui Dumnezeu. Sa ne amintim ca Mantuitorul Hristos vorbind ucenicilor Sai de misiunea lor viitoare, ii avertizeaza constant in legatura cu ostilitatea lumii fata de Evanghelie, ostilitatea care l-a vizat intai pe El si, bineinteles nu avea sa ocoleasca pe ucenicii Lui. „Iata Eu va trimit pe voi ca pe niste oi in mijlocul lupilor!“ (Matei 10,16). Intai de toate Biserica, slujitorii Bisericii si credinciosii Bisericii, cei care isi asuma Evanghelia si mesajul Mantuitorului Hristos, trebuie sa recunoasca faptul ca acest simptom de adversitate este un simptom firesc, este o atitudine fireasca.

Nefiresc ar fi ca lumea sa nu fie potrivnica Bisericii! Nu o spun eu primul. Profetii din timpurile vechi testamentare, sfintii si Parintii Bisericii, dar si teologi contemporani au spus ca, numai atunci cand Biserica este intr-o tensiune evidenta cu duhul lumii acesteia, cu traiectoria acestei lumi, care tinde spre autonomie, spre suficienta de sine, numai atunci este semn ca Biserica merge pe drumul cel bun. Daca este liniste, atmosfera calma, acestea sunt semne ca Biserica sau reprezentantii Bisericii au facut un fel de pact cu aceasta lume si au introdus duhul lumesc in Biserica, fenomen care se cheama secularizare. Potrivnicia lumii este semnul acuratetei atitudinii Bisericii si a slujitorilor ei. Prin lume intelegem pe aceia care traiesc in duhul lumesc, care considera lumea si creatia suficienta siesi si autonoma. Acesta este duhul lumesc cu care Biserica trebuie sa fie in permanenta tensiune. Este foarte important ce reactie au cei care sunt in Biserica, mai aproape de altar, mai aproape de Hristos. Cred ca nu trebuie, de nici un fel, sa adoptam instrumentarul lumii acestea. Nu trebuie sa raspundem cu instrumentele cu care oamenii se lupta intre ei, instrumentele competitiei lumesti. Exista competitii pe plan politic, exista competitii pe plan financiar, exista competitii pe plan cultural. Biserica si duhul Bisericii sunt altceva. In numele Bisericii si al Evangheliei Mantuitorului Hristos, slujitorii Bisericii si ai Evangheliei trebuie sa faca evidenta asezarea, atitudinea, raportarea Mantuitorului Hristos fata de toate, care este una smerita, care nu intra in competitie in termeni lumesti.

Biserica nu este puternica in termeni lumesti: economic, politic, diplomatic, structural, institutional, etc. Puterea Evangheliei sta in lepadarea de toate aceste instrumente. Mantuitorul Hristos Se naste in saracie si Se lasa sub presiunea tuturor factorilor. Dumnezeu statea la discutii cu Irod? Nu! A fugit din calea lui? S-a smerit pana intr-atata! Aceste atitudini ne pot deveni model. Nu inseamna ca neintrand in competitiile lumesti, abandonam lupta. Nu, ci participam la lupta cu instrumentele Evangheliei si ale Mantuitorului Hristos, care inseamna lepadarea de sine, renuntarea la orice recunoastere din partea lumii, renuntarea la imagine. Lumea trebuie sa fie surprinsa ca in Biserica lucrurile merg altfel, ca se gandeste altfel, ca se traieste altfel.

Dar, trebuie sa recunoastem ca exista foarte multa slabiciune si printre noi, printre preoti si printre credinciosi. De cele mai multe ori exista confuzie si ne lasam si noi prinsi de ofertele, de instrumentele luptei lumesti. Dar slava Domnului, ca Dumnezeu are foarte multa grija ca in Biserica sa nu fie prea multi oameni de neam bun, nici prea multi oameni cu multa cultura, nici prea multi oameni puternici in sensul lumesc, ci dimpotriva, cum spune Sfantul Apostol Pavel: „priviti in mijlocul vostru, nu sunt prea multi de neam bun“, adica socialmente foarte bine plasati, nici prea multi intelepti, adica cu multa stiinta de carte, nici prea multi puternici, adica oameni cu acces la fraiele puterii lumesti. De ce? Pentru ca acolo unde este neputinta omeneasca, lucreaza Dumnezeu. Acolo unde oamenii sunt puternici, indiferent despre ce fel de putere ar fi vorba, Dumnezeu ii lasa la puterile lor“.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Legaturi:

FIUL OMULUI, CEL VECHI DE ZILE [Daniel 7]

Am privit până când au fost aşezate scaune, şi S-a aşezat Cel vechi de zile; îm­brăcămintea Lui era albă ca zăpada, iar părul capului Său curat ca lâna; tronul Sau, flăcări de foc; roţile lui, foc arzător. Un râu de foc se vărsa şi ieşea din el; mii de mii îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui! Judecătorul S-a aşezat si cărţile au fost deschise [Daniel 7:9-10].

Cu ocazia prăznuirii Sfinţilor Strămoşi, înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, cântăm:

„Daniel cel drept şi minunat între proroci, arătând luminat dumnezeiască a Doua Venire a Ta, văzut-am, a strigat, până ce scaunele s-au pus, zice; şi Judecătorul a şezut şi râul cel de foc a curs. De carele sa ne ferim, Stăpâne Hristoase, cu rugăciunile lor.

Din slujbele dedicate dreptului Proroc Daniel, înţelegem că acesta a văzut

”pre Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, a Căruia dumnezeiască venire, luminat mai înainte o a vestit…”

Şi încă:

„Pre Cel ce sade pe scaun şi de îngeri era înconjurat ai văzut, Daniele, vrednicule de minune; pre Cel necuprins, Carele este Judecător drept, proroace minunate; şi spăimântându-te de acea înfricoşată şi groaznică vedenie, ai însemnat tuturor cele ce erau să fie după aceea, scriind a Doua Venire a Dumnezeului nostru, Celui ce S-a întrupat”

La randul său, Sfântul Teofan identifică referinţa la Judecata de Apoi, în această viziune a lui Daniel, şi cântă:

„Prin gând s-a învăţat Daniel, iubitorule de oameni, tainele Tale, că pre nor ca pre un Fiu Omenesc venind şi ca pre un Judecător si Impărat al tuturor neamurilor, pre Tine Te-a văzut, cu curăţia minţii.”

Sfântul Hipolit scrie:

„[...] Cineva ca Fiul Omului [...] a înaintat până la Cel vechi de zile [Daniel 7:13]. Prin expresia Cel vechi de zile nu se referă la nimeni altul decât la Domnul Dumnezeul şi Stăpânul a toate, la Domnul Hristos Insuşi, Cel care a învechit zilele fară însă ca El să Se fi învechit sau să fi suferit vreo schimbare de pe urma trecerii timpului.”

Fericitul Ieronim întreabă:

„Ce înseamnă anume că scaunele s-au aşezat si cărţile s-au deschis? Domnul Dumnezeu Se va aşeza pe scaunul de judecată si va judeca faptele fiecăruia. Cărţile, care până atunci erau închise, se vor deschide. Şi fiecare dintre noi va da socoteală de toate cele ce a făcut, de fiecare cuvânt pe care l-a rostit, de fiecare gând, chiar şi de cuvintele rostite fară un sens anume [cf. Matei 12:36]; toate sunt trecute acolo, în cărţile Domnului. Sunt unii care cred că acolo, în cer, s-ar găsi cărţi în care au fost consemnate în scris păcatele noastre. Eu cred că aceste cărţi sunt de fapt conştiinţa fiecăruia dintre noi in parte, care în Ziua de Apoi va ieşi la iveală şi fiecare vom putea să vedem ce am făcut şi ce semnificaţie au avut şi au faptele noastre.”

La care adaugă:

„Domnul Dumnezeu şade pe scaunul de judecată. Şi chiar dacă cel supus judecăţii este cuprins de tristeţe, cel pentru care se face judecata va fi fericit.”

Intr-o epistolă de-a sa, Sfântul Vasile cel Mare îndeamnă:

„Inchipuie-ţi în cugetul tău icoana ultimului deznodământ al vieţii universale, când Fiul lui Dumnezeu va veni întru mărire cu sfinţii Săi îngeri [...]. Adu-ţi aminte de vedenia dumnezeiască a lui Daniel, cum ne înfăţişează el judecata: am privit, zice el, până când au fost aşezate scaune şi S-a aşezat Cel vechi de zile [Daniel 7:9]

Ducand mult departe discuţia aceasta, Sfântul Ioan Gura de Aur citeaza mai multe viziuni dumnezeieşti subliniind importanţa celor doua ipostaze: sezand si stand în picioare:

„Spune Daniel Prorocul: Am privit până când au fostt aşezate scaune, si S-a aşezat Cel vechi de zile… [Daniel 7:9]. Isaia, de aseme­nea, spune: [...] am văzut pe Domnul stând pe un scaun inalt si măreţ si poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stăteau înaintea Lui… [Isaia 6:1-2]. Iar Miheia: Am văzut pe Domnul stând pe tronul Său, si toată ostirea cerească sta langa El la dreapta si la stânga Lui [III Regi 22:19]. Vezi că în toate locurile acestea se spune că puterile cele cereşti stau înaintea Domnului sau de-a stanga si de-a dreapta Lui şi aşteaptă ca El să Se aşeze? Vezi şi cum se face distincţie intre cete, când se spune: Cel ce face pe îngerii Săi duhuri si pe slujitorii Săi para de foc [Evrei 1:7; Psalm 103:5]» iar despre Fiul: Tronul Tau, Dumnezeule, in veacul veacului ; si toiagul ImparatieiTale [Evrei 1:8]? Prin tron se arată puterea împărătească a Fiului.”

Sfantul Ambrozie este şi el de acord că

„Atunci când judecă, Domnul şade pe tron, după cum şi Daniel arată: Am privit până când au fost aşezate scaune, S-a aşezat Cel vechi de zile [...]. Judecătorul S-a aşezat fi cărţile au fost deschise [Daniel 7:9-10]“

Sfântul Ioan Gură de Aur ne atrage atenţia asupra râului de foc, spunând:

Este cu neputinţă pentru cel ce odată a fost lăsat pradă râului de foc, să socoteasca intr-un fel sau într-altul că pedeapsa lui va avea un sfârşit. [...] Chiar de nu ar fi nici un fel de râu de foc şerpuitor, nici îngeri înfricoşători stând de parte şi de alta a tronului, ci doar oameni, dintre care unii ar fi doar chemaţi, alţii spre laudă şi spre a fi daţi drept pildă altora, alţii spre a fi izgoniţi şi vaditi de ruşine, spre a nu avea parte de vederea slavei lui Dumnezeu — iar daca aceasta ar fi singura pedeapsă, oare pierderea acestor negrăite binecuvântări nu ar fi un imbold pentru sufletele celor astfel lipsiţi? [...] Căci răul acesta atat este de mare, încât nu poate fi exprimat în cuvinte; dar atunci vom vedea acestea lămurit, în deplina lor realitate.

Acum însă, rogu-te, fa bine şi adaugă la scena aceasta şi pedepsele. Imagineaza-ţi ca oamenii nu au parte doar de ruşinare, că pe lângă feţele cernite şi capetele plecate ei mai sunt traşi prin râul acela de foc, sunt împinşi către instrumentele de tortură si sunt daţi pe mâinile chinuitorilor, care le provoacă suferinţă, tocmai in vremea cand aceia care s-au nevoit cu lucrarea binelui şi au săvârşit fapte vrednice pentru viaţa cea veşnică sunt încununaţi şi cinstiţi ca nişte biruitori si se infatiseaza inaintea tronului Imparatesc.

Toate acestea se vor întampla în acea zi dar cele ce vor urma dupa acestea, ce limba ar putea sa le zugraveasca? Ce cuvinte ar putea descrie mai potrivit si mai deplin bucuria, castigul, placerea de a fi impreuna cu Iisus Hristos Domnul? Caci cand sufletul revine la starea lui cea nobila si fireasca si, ca atare, este capabil de a-si cunoaste Stapanul, este cu neputinta a grai ce placere urmeaza din aceasta si ce castig, iar aceasta nu atat din lucrurile care sunt atunci imediat la îndemână, cat din convingerea că lucrurile acestea nu vor mai cunoaşte sfârşit. Bucuria şi mulţumirea care însoţesc accmcu nu se pot descrie în cuvinte şi nici nu pot fi cuprinse cu înţelegerea.”

Am privit in vedenia de noapte, si iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului si El a înaintat până la Cel vechi de zile, si a fost dus in faţa Lui. Si Lui I s-au dat stăpânirea, slava si împărăţia, si toate popoarele, neamurile si limbile Ii slujeau Lui. Stăpânirea Lui este veşnică, stăpânire care nu va trece, iar împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată [Daniel 7:13-14].

Sfântul Iustin Martirul (cca 100 – cca 165) Il identifică aici pe Fiul Omului cu Iisus Hristos, spunând:

„Oare atunci când Daniel zice că Cel ce primeşte împărăţia cea veşnică este ca un Fiu al Omului [Daniel 7:13] nu face aluzie tot la acest lucru ? Căci a zice: Ca un Fiu al Omului înseamnă că Acesta S-a arătat şi a fost om, dar, cu toate acestea nu înseamnă că El a fost din sămanţa ome­nească. Şi, atunci când zice că El este piatră tăiată fără mâini omenesti [Daniel 2:34], strigă acelaşi lucru, în taină. Căci, zicând că piatra aceasta a fost taiata fara mâini omeneşti, arată că El nu este o lucrare omenească, ci o lucrare a vo­inţei Părintelui tuturor, Dumnezeu, care L-a dat la iveală.”

Sfinţii Părinţii şi imnografii Bisericii identifică pe Cel vechi de zile cu Fiul Omului. Sfântul Atanasie cel Mare scrie:

„Cel vechi de zile S-a facut aseme­nea unui copil.”

Iar Sfântul Chiril al Ierusalimului (cca 315-386), la prazni­cul întâmpinării Domnului, exclamă:

„Tot pământul să aducă slavă, toata limba să cânte, să cinstim toţi cu bucurie şi evlavie pe Pruncul cel de 42 de zile, Prunc vechi de zile şi Dumnezeu de mai înainte de veşnicie, Prunc mic şi vechi de zile, sugar şi Creator al veacurilor toate.”

Sfântul Metodiu de Olimp (cca 311), cu ocazia aceluiaşi praznic, arată:

„Dreptul Simeon a primit în batranele sale braţe pe Cel vechi de zile în chip de Prunc şi a adus slavă lui Dumnezeu spunând: Acum slobozestepe robul Tău, după cuvântul Tău, in pace [Luca 2:29].

Iar cu ocazia Naşterii Domnului, Sfântul Ioan Gură de Aur îşi exprima bucuria în cuvinte precum acestea:

„Ce-aş putea spune şi ce aş putea să grăiesc? Minunea aceasta mă lasă fară de glas! Cel vechi de zile Se face Prunc. El, Cel dintru cele înalte, de pe tronul slavei vine într-o iesle.”

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează folosirea cuvântului vechi, spunând:

„Aici, cuvântul vechi este folosit în sensul său pozitiv, ca sugerând înălţime şi slavă.”

Imnografii Bisericii vorbesc despre inefabilul întrupării în cântări precum acestea:

„Scăpând de legile fireşti, Fecioară, ai născut curată mai presus de fi­re, Prunc tânăr pe pământ, pe Cel ce este dătător de lege şi vechi de zile [cf. Daniel 7:9], cerule înţelegător al Făcătorului tuturor. Pentru aceasta, cu cre­dinţă şi cu dragoste pe tine te fericim.”

Iar la praznicul întâmpinării Dom­nului, cântăm:

„Cel vechi de zile, Care a dat de demult Legea lui Moise în Sinai, astăzi Prunc este văzut şi, după Lege, ca un făcător al Legii, Legea pli­nind, în biserică este adus şi este dat bătrânului. Iar dreptul Simeon, primindu-L şi văzând săvârşită plinirea rânduielilor dumnezeieşti, cu bucurie a stri­gat: văzut-au ochii mei taina cea din veac ascunsă, care în zilele acestea de apoi s-a arătat; lumină care risipeşte întunericul neamurilor celor necredincioase şi slavă noului ales Israel. Drept aceea slobozeşte pe robul Tău din legăturile acestui trup, la viaţa cea neîmbătrânitoare, minunată şi fară de sfârşit, Cel ce dai lumii mare milă.”

Sfântul Efrem Sirul se roagă pentru a sa turmă, spunând:

„Primeşte la­crimile celor mai mici ai mei, căci sunt curaţi cu toţii. El, Cel fraged de zile, a fost să-L împace pe Domnul, pe Cel vechi de zile.”

Şi încă:

„O, Fecioară, Pruncul tău e înaintat în vârstă şi vechi de zile şi înălţat mai presus de toate (…) şi în El toate s-au făcut noi.”

Sfântul Teofan cânta:

„Cel vechi de zile S-a pogorât în pântecele tău cel sfinţit, ca ploaia pe lână, Preacurată, şi nou Adam S-a arătat, Iubitorul de oameni.”

Sfântul Iosif imnograful confirmă la rândul său:

„Fecioară Preacu­rată, pre Cel vechi de zile prunc nou pentru noi ai născut.”

Puţini sunt aceia care socotesc că Cel vechi de zile ar fi Dumnezeu Tatal, pierzând din vedere faptul că Iisus Domnul Insuşi spune că nimeni nu L-a vazut pe Tatăl [Ioan 6:46] — nici chiar înţeleptul Proroc Daniel – drept pentru care putem spune că, în majoritate covârşitoare, Sfinţii Părinţi sunt de acord că aici este vorba despre Iisus Hristos, Fiul Omului, Care S-a pogorat la El spre a-şi împlini lucrarea şi a fost adus şi conferit Celui vechi de zile, adica S-a întrupat. Sfântul Iustin Martirul ne spune că este vorba despre Fiul Omului, singurul Care Se arată ca persoană, cu chip de om, Prorocilor Vechiului Testament. Cuvântul care este trimis

„[...] de către Altul, Care rămâne de-a pururea în cer şi Care nu S-a arătat şi nu a vorbit prin El singur nimănui, niciodata si pe care-L înţelegem ca Creator al tuturor şi Tată”.

Viziunea Profetului Daniel preînchipuie sau prefigurează Intruparea Lui Hristos, care Şi-a asumat firea omenească şi astfel S-a descoperit ochilor nostri. Sfântul Ioan Damaschin scrie:

„Daniel nu a văzut firea lui Dumnezeu ci tipul sau icoana Celui ce avea să vină. Căci Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu la acea vreme era nevăzut şi era pe cale să devină Om întru adintru adevar, spre a Se uni cu firea noastră.”

Sfântul Amona mărturiseşte şi el că atunci cand Daniel a văzut pe cineva ca Fiul Omului,

„el a prorocit întruparea Unuia-Nascutului, numindu-L Fiu al Omului pe Cel ce urma să fie Fiu al Preasfintei Maria şi prin aceasta urma să devină Om”.

Prin urmare, aici se vorbeşte despre Cuvantul care primeşte firea omenească şi este numit de către prorocul „cineva ca Fiul Omului”, în unirea ipostatică Dumnezeu-Om.

In plus faţă de aceasta, Sfântul Irineu observă faptul că descrierea vechi de zile se potriveşte cu înfăţişarea Fiului Omului, Iisus Hristos, Alfa si Omega, anticipându-l pe Sfântul Ioan Teologul:

Şi m-am intors sa vad al cui este glasul care vorbea cu mine si, întorcându-mă, am văzut sapte sfesnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, imbracat in vesmant lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui si părul Lui erau albe ca lâna alba şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului [Apocalipsa 1:12-14].

Prin urmare Cel vechi de zile din viziunea lui Daniel îşi asu­mă firea omenească. El prefigurează pe Alfa şi Omega pe care l-a văzut Sfântul Ioan Teologul, în Apocalipsă.

Sfântul Ilarie îndeamnă:

„Priveşte de-a lungul timpului şi cercetează în ce chip i S-a arătat [...] lui Daniel, care mărturiseşte despre Fiul Omului în îm­părăţia cea veşnică.”

(Din: Vietile Sfintilor Proroci. Prorocii mari si prorocii mici ai Vechiului Testament, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi care erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El (Luca 13, 10-17).

Parintele Sofian despre fatarnicie

“Frati crestini,

Aproape toata viata pamanteasca, dar mai ales in perioada celor trei ani si jumatate cat a predicat in lume cuvantul Evangheliei Sale, Mantuitorul Hristos a avut doua feluri de ascultatori: o mare multime, sincera, care ii sorbea cuvintele cu uimire, cu bucurie, cu multa dragoste, si o alta ceata, cu mult mai mica, facuta din carturari si farisei care Il pandeau pretutindeni si ii puneau fel de fel de intrebari, intinzandu-I felurite curse, ca sa-L poata prinde in cuvant. In ura lor asupra blandului Mantuitor, L-ar fi ucis cu mult mai devreme, daca nu s-ar fi temut de poporul care-L urma si-L iubea. La rautatea si vicleniile lor, Iisus le raspundea adeseori cu bunatate si cu o logica mai mult decat fireasca, iar uneori ii mustra cu mare asprime, reducandu-i pe toti la tacere – dar aceasta tacere acoperita cu rusine era incarcata cu o ura si mai apriga impotriva Lui. O astfel de situatie ne este infatisata si in pericopa Evangheliei care ni s-a citit astazi.

Frati crestini, iata cat de mult s-a bucurat biata femeie, ca dupa 18 ani de suferinta, fiind ea incovoiata ca un belciug spre pamant, acum, fara sa se astepte, este chemata din mijlocul multimii de catre Iisus si vindecata deplin prin cuvintele: „Femeie, esti dezlegata de neputinta ta”. Cat de mult s-a bucurat poporul de aceasta vindecare rapida si deplina, savarsita sub ochii lui!

Dar, in acelasi timp, cata rautate clocotea in inima sefului sinagogii care,

„maniindu-se ca Iisus a vindecat-o sambata, s-a intors catre multime si a zis: «Sase zile sunt in care se cuvine a lucra. Venind deci in aceste zile, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei»”.

Din cuvintele lui ne putem da seama ca nu ravna pentru Lege si pentru pazirea sambetei il umplea de manie pe acest sef al sinagogii, ci invidia si ura pe care le avea fata de Iisus care prin cuvintele si faptele Sale uimitoare atragea asupra Sa pretuirea si admiratia multimilor. Iisus care stia si vedea toata rautatea din inima mai-marelui sinagogii, il mustra cu un cuvant foarte greu zicandu-i: ,,fatarnice!” Si il lamureste de ce este fatarnic, spunandu-i ca

„daca voi, in zi de sambata, dezlegati boul sau asinul de la iesle si-l duceti sa-l adapati, si nu socotiti ca prin aceasta incalcati sambata, cu atat mai mult se cuvenea sa fie dezlegata aceasta femeie care de 18 ani fusese legata de satan si care este si ea o fiica a lui Avraam, adica o femeie credincioasa, din neamul vostru”.

Deci daca in mod firesc faceti bine unui animal in zi de sambata, si nu socotiti o incalcare a Legii, cu atat mai mult se cuvine sa faceti bine unei fiinte omenesti in grea suferinta, cum era acea biata femeie. Iisus, insa, stia ca aparenta ravna pentru respectarea sambetei era numai un pretext. Indirect, mai-marele sinagogii isi manifesta, intr-o forma acoperita, ura pe care o avea impotriva Celui ce savarsise minunea. Fatarnicia lui consta in faptul ca una spunea si alta gandea: in vorba arata ravna si in inima purta ura.

Frati crestini, aceasta confruntare intre adevar si minciuna, intre sinceritate si fatarnicie s-a intamplat acum aproape doua mii de ani, undeva, intr-o zi de sambata, intr-o sinagoga din Nazaret sau din Capernaum – precum si in multe ocazii din vremea aceea. Dar fatarnicia care este o patima si deci o boala a sufletului omenesc, este mai veche decat Noul Testament. Ea a fost si este prezenta in toata istoria neamului omenesc. In cele ce urmeaza, vreau sa va spun cateva cuvinte despte fatarnicie si despre roadele ei, daunatoare asupra sufletului omenesc si asupra familiei crestinesti.

Fatarnicia sau ipocrizia, frati crestini, este o lupta piezisa impotriva adevarului si a sinceritatii. Patima sau pacatul fatarniciei, practicat din nefericire si de catre foarte multi dintre noi, este numita si „iscusinta fireasca”. Dar aceasta iscusinta are ca radacina viclesugul, iar ca roade minciuna, inselaciunea, siretenia, necinstea, tinerea de minte a raului, clevetirea plina de ura, ascunsa si tainuita, care suge si seaca sangele iubirii de aproapele, cum spune sfantul Ioan Scararul. Cel care inspira si intretine aceasta stare de rautate launtrica, este insusi duhul cel rau si viclean, despre care Mantuitorul ne-a spus ca

„diavolul, de la inceput a fost ucigas de oameni, si dusman al adevarului. Cand graieste minciuna, graieste din ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii“.

Dumnezeu, in iubirea Sa de oameni, voieste ca purtarile oamenilor sa fie cinstite, mintea lor curata, sufletul lor sfant. De aceea ne porunceste, zicand: „Cuvantul vostru sa fie da ce este da, si nu ceea ce este nu” si adauga: „Ceea ce este mai mult decat aceasta, de la cel viclean este”. Iar daca una zici si alta faci, atunci cazi in pacatul fatarniciei, devenind mincinos, viclean, inselator si vatamator.

Invatatorul cel dintai al fatarniciei, asa cum ne spune sfanta Scriptura, este diavolul. Ei s-a prefacut cel dintai, luand chipul sarpelui, precum se preface fatarnicul in chip de binevoitor si de prieten, iar apoi mintind si amagind. Cand esti de fata, te priveste cu zambet placut, lingusitor, iti spune vorbe dulci, iti lauda calitati pe care poate nici nu le ai. Iar cand ai plecat de langa dansul, fatarnicul, care este si un iscusit barfitor, se intoarce catre ceilalti, scoate din visteria inimii sale cele rele, si incepe sa te picteze in cele mai posomorate culori. Peste acest portret al batjocurii mai adauga si cateva injuraturi si te da, cu placere, duhului celui necurat. Astfel de clevetiri si de barfeli au loc foarte adesea, peste tot unde se aduna oamenii, barbati si femei, ca prin munca lor cinstita sa-si castige painea cea de toate zilele. Astfel de preocupari, paralele cu munca, nu ne sunt de folos si nu ne ajuta la nimic bun, in schimb ne incarcam de pacate straine, ne amaram propria noastra viata si se stinge in noi avantul pentru cele bune, seaca izvorul dragostei si al respectului pentru aproapele nostru care este orice fiinta omeneasca. Mantuitorul ne spune undeva ca „unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor”.

Fatarnicia stinge, asadar, dragostea dintre oameni si aprinde neincrederea si ura. Astfel, prietenii se indoiesc de prietenia aratata de prietenii lor; fratele nu se mai increde in fratele sau; tatal are banuieli asupra fiului sau, iar fiul asupra tatalui sau. Barbatul se teme de cinstea pe care i-o fagaduieste femeia, iar femeia se indoieste de curatia barbatului sau si unde stapaneste banuiala, teama si neincrederea, de acolo fuge dragostea si apropierea sufleteasca dintre oameni si dispare buna intelegere din familii si dintre prieteni.

Dar pe langa aceste forme ale fatarniciei care seamana neincrederea intre oameni, mai sunt si alte forme ale fatarniciei. Asa este o fatarnicie a faptei bune si anume, cand faci o milostenie catre un necajit, dar n-o faci din toata inima si pe cat se poate de discret, ci o faci mai ales ca sa fii vazut de altii si laudat de ei. Cand te rogi, cand postesti, de asemenea se poate amesteca si fatarnicia; daca aceste fapte bune, crestinesti, le faci numai de ochii lumii, ele isi pierd valoarea lor duhovniceasca. Mantuitorul a mustrat cu multa amaraciune acest pacat al fatarniciei, mai ales in acele cumplite „vaiuri” adresate carturarilor si fariseilor din vremea sa si dintotdeauna, zicandu-le

„Vai voua, carturari si farisei fatarnici, ca voi curatiti partea cea din afara a paharului si a blidului, iar inlauntru sunt pline de rapire si de lacomie”.

Si le insira, pe rand, toate abaterile lor de la faptele cele cu adevarat bune, cinste, mila, dreptate si credinta curata.

„Fariseu orb”, continua Domnul, „curata mai intai partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea din afara.

Dar dintre toti fatarnicii lumii, Iuda Iscarioteanul a atins cea mai inalta culme. Pentru ca in mintea lui cugeta si pregatea vanzarea Domnului cu cei treizeci de arginti, iar cu vorbele se arata prietenos. Inima lui dorea argintul, iar limba lui graia despre iubirea de saraci. Dupa infatisare se arata prieten al lui Hristos, pentru ca nu s-a sfiit sa-L sarute, iar dupa fapte era un tradator. Dupa chipul cel din afara, era ucenic al lui Iisus Hristos, iar dupa cel dinlauntru, era iubitor de arginti, tradator si fur, plin de tot viclesugul, de toata fatarnicia si de toata rautatea. Din nefericire, multi dintre semenii nostri urmeaza, in diferite chipuri, pilda lui Iuda, urata si de Dumnezeu, si de oamenii cei cu inimi curate, de oameni dornici de pace si de buna convietuire in lumea aceasta.

Frati crestini, am amintit de fatarnicie ca de o boala grava a sufletelor noastre, cu gandul si cu dorinta de a ne pazi cu totii de otrava ei. Ca incheiere la cele spuse pana acum, adaug sfatul sfantului apostol Petru, din prima lui scrisoare soborniceasca, in care ne indeamna zicand asa:

„Lepadand, deci, fratilor, toata rautatea si tot viclesugul si fatarniciile si pizmele si toate clevetirile, ca niste prunci de curand nascuti, sa dorim laptele cel duhovnicesc si neprefacut, ca prin el sa crestem: spre mantuire (…). Dati tuturor cinste, iubiti fratia, temeti-va de Dumnezeu” si slujiti-I cu dragoste, prin toata fapta cea buna. Si „daca chemati Tata pe cel ce judeca cu nepartinire, dupa lucrul fiecaruia, petreceti in buna cuviinta toate zilele vremelniciei voastre”.

Amin”.

(in: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

***

Parintele Constantin Coman:

DE CE PENTRU NOI INSINE GASIM MEREU JUSTIFICARI SI INDULGENTE, IAR PENTRU CEILALTI NU?

“Intransigenta contemporanilor Mantuitorului Hristos – ca si a oamenilor din toate timpurile – se arata in aspecte ale legii pe care ei le implinesc, nu numai pentru a arata cu degetul pe cei care incalca legea, ci, mai ales, pentru a se scoate in evidenta pe ei ca implinitori ai legii. Dramatic este ca acest proces de promovare a sinelui, a imaginii proprii, nu este constientizat uneori, nici de cei ce-l pun in act.

Este un mod de viata foarte egocentric. Omul – si atunci ca si acum – este exigent cu celalalt si foarte indulgent cu sine. Cand se intampla ca celalalt sa cada, nu-i cauta nici un fel de circumstante atenuante. Cand cade el, insa, va gasi rapid o mie si una de explicatii, si pentru constiinta lui si pentru perceptia celorlalti. De aceea, indreptatirea de sine este stiinta cea mai avansata si cea mai raspandita intre oameni. Ea este divulgata de Evanghelie ca fiind sora geamana a ipocriziei.

Omul gaseste pentru sine in orice situatie o justificare, dar cand este vorba de celalalt nu o gaseste. Si nu o gaseste pentru ca nu o cauta. Este o foarte mare ipocrizie, nascuta si crescuta pe egoism. Ipocrizia creste cand esti foarte concentrat pe tine insuti. Cand totul in viata ta se invarte in functie de tine, atunci toate sunt stramb intelese. Pentru ca existenta noastra – asa ne-a facut pe noi Dumnezeu – nu este facuta sa se invarta in jurul nostru, ci sa se realizeze in relatie cu celalalt. Daca mai marele sinagogii s-ar fi gandit la femeia garbova si s-ar fi bucurat pentru vindecarea ei, ar fi gandit el o justificare pentru faptul ca aceasta s-a intamplat in zi de sambata. Dar nu-i pasa de femeia bolnava. Pe de alta parte era potrivnicia la adresa Mantuitorului Hristos, Caruia Ii cautau motive cu orice prilej. Apoi, culmea egoismului este sa nu te bucure indreptarea cuiva, vindecarea cuiva, pentru ca dispare o marturie a faptului ca tu esti sanatos, esti bine”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Pilda samarineanului milostiv

Si iata, un invatator de lege s-a ridicat, ispitindu-L si zicand: Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?

Iar Iisus a zis catre el Ce este scris in Lege? Cum citesti?

Iar el, raspunzand, a zis: Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti.

Iar El i-a zis: Drept ai raspuns, fa aceasta si vei trai [vei fi viu].

Dar el, voind sa se indrepteze [sa se indreptateasca] pe sine, a zis catre Iisus: Si cine este aproapele meu?

Iar Iisus, raspunzand, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, si a cazut intre talhari, care, dupa ce l-au dezbracat si l-au ranit, au plecat, lasandu-l aproape mort.

Din intamplare, un preot cobora pe calea aceea si, vazandu-l, a trecut pe alaturi.

De asemenea si un levit, ajungand in acel loc si vazand, a trecut pe alaturi.

Iar un samarinean, mergand pe cale, a venit la el si, vazandu-l, i s-a facut mila.

Si, apropiindu-se, i-a legat ranile, turnand pe ele untdelemn si vin, si punandu-l pe dobitocul sau, l-a dus la o casa de oaspeti si a purtat grija de el.

Iar a doua zi, scotand doi dinari i-a dat gazdei si i-a zis: Ai grija de el; si ce vei mai cheltui, eu, cand ma voi intoarce, iti voi da.

Care din acestia trei ti se pare ca a fast aproapele celui cazut intre talhari?

Iar el a zis: Cel care a facut mila cu el. Si Iisus i-a zis: Mergi si fa si tu asemenea.

(Luca 10, 25-37. Duminica a 25-a dupa Rusalii).

***

Pr. Constantin Coman:

IUBIREA TEORETICA SI IUBIREA “DEPARTELUI” - PLACUTA AMAGIRE (INCHIPUIRE DE SINE) A “BUNULUI SAMARITEAN”

“CAUTATI PE ADEVARATII NEVOIASI!” CUM II RECUNOASTEM?

R. Radulescu: Parinte profesor, cine este aproapele meu? Este o intrebare la care Mantuitorul Hristos raspunde printr-o pilda, redand o intamplare ipotetica sau poate chiar reala. Concluzia acestei intamplari o trage chiar intrebatorul. Astazi, in jurul nostru este multa suferinta. Vedem si luam contact cu suferinta si noi, in mod real, langa noi, dar si prin mass-media. Mijloacele de comunicare ne dau tot felul de situatii in care oamenii sufera din diferite motive, iar cea mai la indemana reactie a noastra este compasiunea. Este suficient acest tip de reactie, pentru noi cei de astazi?

Pr. Coman: Am sa citez un calugar atonit, care evalua cele spuse de noi cu expresia: „decat nimic…!” Asadar, decat nimic este buna si compasiunea! Comunicarea aceasta aproape simultana a informatiei despre un eveniment neplacut, petrecut undeva departe de noi, s-ar parea ca ne aduce aproape de evenimentul respectiv, ca ne transforma in aproapele celui cazut intre talhari. Dar nu este chiar asa. Distanta se pastreaza, tocmai pentru ca noi suntem in imposibilitatea de a face ceva practic. Este o provocare foarte mare intr-adevar, pentra ca, tot asezandu-ne in postura de compatimitori sau solidari de la distanta, este foarte posibil sa ne tocim sensibilitatea fata de astfel de situatii si de eroii lor. Intervine o anumita inertie, o rutina.

Apoi, mai exista un risc, acela al linistirii constiintei. Ne tot spunem in sinea noastra, ca daca am fi fost la fata locului am fi facut ceva, n-am fi stat cu mainile incrucisate. Nu trebuie sa fim chiar atat de siguri. Se poate instala chiar o usoara ipocrizie. Tot avand noi compasiune pentru cei de departe, ne convingem ca suntem sensibili, buni la suflet, milosi, iubitori si tragem concluzia inevitabila ca, in situatia in care nu ne manifestam ca atare, fata de cei din jurul nostru, atunci respectivii sunt de vina. Daca am fi un pic onesti cu noi insine, am putea observa ca iubim mai mult pe cei de departe decat pe cei de aproape. In situatia aceasta ar trebui sa recunoastem ca dragostea noastra este mai curand una teoretica, decat una aplicata. Sau, chiar ipocrita!

Putem face ceva si de la distanta pentru cei in necazuri si in nevoi… Din perspectiva noastra crestineasca, cel care este martor, chiar si prin intermediul televizorului, al unor astfel de evenimente poate sa se roage lui Dumnezeu. Rugaciunea este mult mai mult decat o compasiune pasiva. Sa se aseze in genunchi, sa-si aprinda candela, sa-si aprinda lumanarea si sa spuna lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu pot sa ajung acolo, dar Tu poti sa ajungi, Te rog pe Tine, prin sfintii Tai, prin ingerii Tai si prin Maica Domnului, fa ceva!” Cred ca gestul acesta, crestineste vorbind, ar fi o iesire din inertia nefaptuirii, a compasiuni si a solidaritatii pasive, ar fi o iesire mult folositoare.

R.Radulescu: De ce v-am pus aceasta intrebare? M-am gandit ca, in Evanghelii si in limba romana, cel caruia poti sa-i vii in ajutor, se cheama aproapele nostru. Ii mai spunem si semenul nostru, dar parca aproapele este mai „aproape”. M-am gandit chiar si la distanta fizica dintre cel care are nevoie de ajutorul meu si mine. Va intreb: care este, in limba greaca, termenul pe care il foloseste Evanghelia pentru aproapele, pentru cel cu care eu vin in contact si chiar pot sa fac ceva pentru el?

Pr. Coman: Atat textul original cat si versiunea romaneasca vorbesc despre aproapele cu sensul propriu, adica cel de langa tine. In limba greaca termenul este plision. Si nu este deloc intamplator. Evangheliile nu folosesc termenul semenul nostru, pentru ca este mult mai general si mai abstract. Discursul Mantuitorului este extrem de aplicat. Se adreseaza direct ascultatorului sau cititorului si-l invita la lucruri foarte concrete. As dori sa retinem acest lucru. Mantuitorul vorbeste cu tot dinadinsul despre cel de langa noi si ne cere pe acesta sa-l avem in vedere inainte de orice. De cele mai multe ori, pe cel de langa noi, cu nevoile sau necazurile lui, poate mai mici decat cele pe care le vedem la televizor, nu ne este la indemana a-l ajuta. Spre el ne cheama, de fapt, Mantuitorul Hristos sa luam aminte, spre cel de langa noi, nu spre cel de la distanta, pe care nu-l putem ajuta.

Cel de langa noi reprezinta provocarea imediata a relatiei, a mediului in care suntem chemati sa ne producem, a spatiului in care suntem chemati sa implinim poruncile lui Dumnezeu. Paradoxal, in zona relatiei cu aproapele, gasim foarte multe justificari de a nu fi solidari, de a nu arata prea multa compasiune, de a nu arata prea multa dragoste si ajutor. De ce? Pentru ca cel de langa noi, de foarte multe ori ne irita, ne deranjeaza, are chiar revendicari la adresa noastra, are si nedreptatiri. In fapt, omul cand este aproape de noi, ne si deranjeaza. El ne este foarte drag cand este departe, pentru ca nu ne cere mare lucru sau daca ne cere, neputand noi sa-l ajutam, compasiunea, cu care am inceput discutia, pare a fi suficienta.

De aceea Mantuitorul Hristos se lupta, in primul rand, in Evanghelia Sa cu ipocrizia. Este foarte clar in porunca Sa: „Sa iubesti pe aproapele tau…!” Esti chemat sa-i iubesti pe cei de langa tine, incepand cu sotul, cu sotia, cu copiii, cu tata, cu mama, cu vecinii, cu colegii si dupa aceea pe cei de la distanta, daca iti mai ramane suficienta forta.

R. Radulescu: Putem spune ca cel cazut intre talhari i-a dat peste cap planurile samarineanului, care s-a gandit ca trebuie sa intervina sa-l ajute pe respectivul om si, probabil, a renuntat la treburile pe care le avea in ziua aceea. Nu s-a intamplat lucrul acesta in cazul celorlalti doi, care au trecut indiferenti pe langa cel cazut. Este posibil ca amandoi sa fi avut in plan niste treburi, sa-si implineasca niste sarcini in ziua aceea. Samarineanul si-a lasat treburile sale deoparte si a intervenit, nu doar aruncand ceva, sau spunandu-i o vorba, ci l-a luat pe omul acela si s-a ocupat de el aproape o zi intreaga. De aici putem intelege ca in a face bine este nevoie nu de un simplu gest reactiv, ci de putina creativitate, sa te gandesti de ce are nevoie omul, in primul rand, si cum sa faci binele, pentru ca a face binele nu este chiar asa usor, se pare.

Pr. Coman: Este in discutie aici si o scara axiologica, a ierarhiei valorilor. Mantuitorul Hristos vorbeste despre prima porunca si despre cea de-a doua: „Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau si pe aproapele tau, ca pe tine insuti!” Aceasta ar fi prioritar pentru toata lumea. Tot ceea ce alcatuieste viata noastra de fiecare zi, grijile noastre, profesiunea noastra, proiectele noastre materiale, se subsumeaza acestei porunci, acestor doua porunci in care se recapituleaza toate celelalte.

Asa cum spuneati, binele nu se poate face fara jertfa. Jertfa ce inseamna? Inseamna sa renunti la interesul tau imediat pentru a te preocupa de celalalt. Adica intri in sfera interesului altcuiva. Intr-o situatie ca aceea din parabola noastra, tu nu ai un interes personal, dar aproapele tau are nevoie vitala de ajutorul cuiva. Atunci, tu renunti la interesul tau si te indrepti spre celalalt. Daca se face acest gest, desigur in libertate, el se cheama jertfa, sacrificiu, iar sacrificiul este temelia filozofiei noastre de a trai, a crestinilor, filozofie care este recapitulata in Sfanta Cruce. Crucea inseamna sacrificiu de sine, inseamna jertfa. La jertfa ne cheama Mantuitorul Hristos, iar binele, intr-adevar, cere intotdeauna sacrificiu. Nu putem face un bine cuiva fara sacrificiu.

R. Radulescu: Vreau sa va supun atentiei o problema pusa in Evanghelia Samarineanului milostiv. Asistam acum la o Campanie anti-cersit, in societatea noastra romaneasca, si am observat ca se exploateaza oarecum o frustrare pe care am putea-o avea noi cei care luam contact cu anumiti cersetori pe strada, afland ca ei ar castiga foarte mult intr-o zi, mult mai mult decat niste oameni care muncesc. De aici concluzia ca nu s-ar cadea sa mai raspundem sau sa mai fim milostivi fata de o mana intinsa la o intersectie sau in alta parte. Cum sa reactionam sau ce atitudine sa avem din punct de vedere crestinesc, din punctul de vedere al autenticului vietii crestine, in fata acestor provocari pe care le fac unii cersetori pe strada sau oriunde?

Pr. Coman: In traditia noastra bisericeasca, exista indemnul ca sa asude banul in mana ta pana cand il dai, adica se invoca un discernamant foarte serios atunci cand faci actul de milostenie. Putem spune, in principiu, ca este binevenita Campania de eliminare a unui rau social, ca cel al institutionalizarii cersitului. Sigur ca ea presupune riscuri. Ii afecteaza si pe cersetorii neinstitutionalizati sau neexploatati. Dar, personal, consider ca sacrificiul este sufìcient de mic, pentru a extirpa un rau atat de mare. Faptul ca unii semeni ai nostri cu neputinte, cu handicap, sunt exploatati de catre si in interesul unor semeni ai lor, pentru castig personal, este un lucru reprobabil. De aceea, spuneam, personal sunt de acord cu aceasta Campanie. Nu stiu daca si Sfanta noastra Biserica este de acord. Paralel cu acest lucru, eu recomand credinciosilor mei la biserica, celor care se spovedesc la mine, tinerilor cu care ma intalnesc pentru a ne sfatui, sa-si sporeasca atentia pentru a depista pe cei cu adevarat nevoiasi din jurul lor:

„Luati aminte, le spun, ca oamenii care au nevoie de voi, de ajutorul vostru, sunt de cele mai multe ori in jurul vostru, trimisi de Dumnezeu. Vi-i scoate Dumnezeu in cale. Fiti sufìcient de viglienti ca la acestia sa reactionati. Cei cu adevarat nevoiasi sunt de obicei foarte rusinosi, sunt bine crescuti, au un bun simt exagerat, si sufera fantastic de mult. Sa luam aminte la vecinii nostri, la oamenii cu multi copii pe care ii putem descoperi. Sunt langa noi aceia care au nevoie de ajutorul nostru. Se ingrijeste Dumnezeu sa-i trimita, acolo unde este suflet generos gata sa ajute”.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

***

PS Sebastian Pascanu, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

SAMARINEANUL MILOSTIV, SAU DESPRE IUBIREA APROAPELUI:

“Sa ne pese de celalalt, sa ne doara durerea lui!”

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia care s-a citit astazi la Sfanta Liturghie arata ca intr-o zi a venit la Iisus un invatator de lege care, cu gand viclean „ispitindu-L”, L-a intrebat:

“Invatatorule, ce sa fac sa mostenesc viata de veci?“.

De cate ori nu ne punem si noi aceasta intrebare? Ce ar trebui, oare, sa facem, ca sa fim fericiti atat pe pamant, dar mai ales in vecii vecilor? Iata o intrebare cat se poate de buna, pusa insa cu gand rau!… De aceea Hristos nu i-a dat niciun raspuns, ci l-a pus sa-si raspunda singur. Doar era invatator de lege!… Lua cuvantul in sinagoga si ii invata pe conationalii sai tainele si poruncile lui Dumnezeu… Cum adica, tocmai el sa nu stie? Tocmai el sa aiba semne de intrebare cu privire la mijloacele ori calea de a mosteni viata de veci? De aceea l-a si intrebat la randu-I: Ce este scris in Lege? Cum citesti? Si acela a trebuit sa spuna, fiind nevoit sa recunoasca faptul ca stia foarte bine raspunsul:

„Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti… Drept ai raspuns; fa aceasta si vei fi viu!“,

i-a replicat Iisus.

Totusi, invatatorul de lege s-a simtit nemultumit, daca nu umilit de faptul ca Domnul nu i-a acordat destula atentie si „l-a expediat” atat de usor. El a avut un gand anume, probabil acela de a-L prinde pe Iisus in cuvant, iar Iisus se arata atat de „expeditiv”, va fi gandit rabinul? De aceea, zice, „voind sa se indrepteze pe sine“, adica sa se indreptateasca, aratand ca totusi merita mai multa atentie, a mai pus si urmatoarea intrebare: „Dar cine este aproapele meu?” Ar fi trebuit sa-i raspunda Hristos: Cum, nu stii!? Tu esti invatator de lege si nu sti cine este aproapele tau? Tu care iei cuvantul in public si inveti pe oameni, Ma intrebi pe Mine cine este aproapele tau? Hristos insa nu i-a reprosat acestea, ci a folosit prilejul de a largi notiunea de «aproapele» care la evrei ajunsese sa fie limitata strict la conationalii lor. Astfel, a rostit minunata parabola a Samarineanului milostiv, pilda ce poate fi interpretata diacronic, dar mai ales trebuie asumata de fiecare dintre noi sincronic.

Diacronic, cel care cobora de la Ierusalim la Ierihon este omul in general, alungat din paradis pentru neascultare pe pamant, cazut si ranit de pacate. Caci, cine altcineva credeti ca sunt talharii, daca nu vrajmasii nostri, vazuti si nevazuti, care prin rautatile si ispitirile lor ne aduc de atatea ori in starea celui „abia viu”? Au trecut insa, pe rand, pe langa omul cazut, preotul si levitul, adica Legea si proorocii Vechiului Testament, si cu totii s-au aratat neputinciosi sa-l ridice pe om din pacat! De aceea a trebuit sa vina „Samarineanul milostiv”, adica Mesia Hristos, Care S-a aplecat cu deosebire asupra celui ranit, i-a ingrijit ranile cu untdelemn si vin – simbol al Sfintelor Taine ce folosesc drept materie untdelemnul si vinul -, l-a pus pe asinul Sau si l-a dus la o casa de oaspeti. Ei bine, spun Sfintii Parinti ca asezarea pe asinul Sau inseamna luarea asupra Sa a pacatelor lumii; asumarea in trupul Sau a „boldului pacatului”, iar casa de oaspeti este „biserica”, unde Insusi l-a ingrijit. Plecand de pe pamant, a incredintat doi dinari, adica Vechiul si Noul Testament gazdei, care nu este altcineva decat „noul preot”, ce se bucura de aceasta data de increderea Sa ca poate purta grija de cel ranit pana la cea de-a doua venire a Sa. Aceasta este interpretarea istorica sau, cum am spus, diacronica.

Revenind la zilele noastre si la noi insa, trebuie sa incercam si o actualizare sau o intelegere sincronica a celor spuse, pentru ca asa si-a si incheiat Hristos pilda de astazi: “Du-te si fa si tu asemenea!” Asemenea cui? Asemenea „Aproapelui” celui cazut intre talhari; asemenea lui Hristos!

Dragii mei,

Indemnul acesta ne obliga pe noi toti sa-L urmam pe Domnul in ceea ce priveste atitudinea fata de cei din jurul nostru, de la compasiune si sprijin concret, pana la jertfa. El a patimit pentru noi ocari, batai si moarte. De aceea, datori suntem si noi, daca nu este nevoie sa patimim aceleasi, oricum sa „ne dam viata pentru El” intr-altfel, punandu-ne-o in slujba Lui; facand din viata noastra o viata bineplacuta Lui, chiar daca lumea de astazi si tentatiile ei ne indeamna mai degraba spre moduri de a ne cheltui viata in distractii in timp ce Biserica ne cheama la infranare si chiar asceza; ne indeamna la destrabalare, in vreme ce Biserica ne cere curatie trupeasca si sufleteasca; ne indeamna la mancare si bautura peste masura, in timp ce Biserica ne vorbeste de post si cumpatare! Iata cum trebuie sa ne dam viata pentru Hristos!

„Du-te si fa si tu asemenea!” inseamna sa dovedim si noi mila si intelegere fata de aproapele nostru: fata de cel cazut intre „talharii” vietii acesteia, fata de vaduva cazuta prada singuratatii, fata de orfanul urgisit de soarta, fata de bolnavul cazut prada suferintei, fata de cel intemnitat cazut prada faradelegii - catre toti acestia ne trimite Sfanta Evanghelie: „Du-te si fa si tu asemenea!” Apleaca-ti genunchiul tau langa cel care sufera sau patimeste, fie de boala, fie de singuratate, fie de lipsa unui sfat ori a unui cuvant bun! Daca esti sarac si nu poti ajuta material pe aproapele tau, da-i macar cuvantul tau bun! Arata-i cat a patimit Hristos! Imbarbateaza-l in singuratatea ori suferinta lui si vei fi si tu „samarineanul milostiv”.

„Du-te si fa si tu asemenea!” inseamna sa ne pese de celalalt; sa ne doara de durerea lui, pentru ca se intampla, de multe ori, sa traim fara sa ne gandim ca, poate, langa noi, vecinul sau strainul sufera de foame! De aceea, in ceea ce ne priveste, am cerut preotilor in mod expres sa monitorizeze atent cazurile sociale din parohii, caci nu ne este ingaduit sa sufere cineva langa necunoasterea ori nepasarea noastra. Nu ii este ingaduit niciunui crestin ca, stiind ca alaturi isi duce cu greu zilele un batran ori un bolnav singur, sa nu caute zilnic prilej potrivit sa-i slujeasca. Iata la ce ne indeamna evanghelia de azi: „Du-te si fa si tu asemenea!” si nu te preface, cum s-a prefacut invatatorul de lege de astazi ca nu cunoaste cine este aproapele lui si ca nu stie ce trebuie sa faca pentru a mosteni viata de veci! Predica in fiecare sambata in sinagoga si se prefacea ca nu stie acestea. Oare nu ne prefacem si noi uneori ca nu cunoastem acestea, sau ca nu stim ca langa noi patimesc adeseori tot felul de oameni „talhariti” intr-un fel sau altul de nedreptatile vietii? De cate ori nu vedem in jurul nostru oameni cara se mai prefac si astazi ca nu stiu prea multe despre Dumnezeu ori ca nu stiu cine este aproapele lor sau ce datorie morala si crestineasca au fata de acesta?

Fac unii milostenie pentru cei adormiti ai lor, dand de pomana rudelor, prietenilor si cam atat!… Aceasta insa nu este milostenie, ci schimb de bunuri! Cautati cand faceti milostenie pentru cei adormiti sa aduceti bucurie vaduvei, saracului si orfanului! La aceia sa ajunga blidul dumneavoastra de mancare, caci aceea este pomana! Faceti mila cu cei care merita mila! Iata, voi spune si aceasta: nu va lasati exploatati de cei care va cer ajutorul fara sa-l merite; care pot munci, dar se complac in cersetorie! Nici aceea nu este pomana, ci incurajare a lipsei de dorinta de a-si castiga in mod cinstit hrana.

Iata cate putem invata din evanghelia de astazi! Pe de o parte ca, pentru a mosteni viata de veci trebuie sa-L iubiti pe Dumnezeu din toata inima, din tot sufletul, din toata puterea si din tot cugetul – o impatrita iubire, asadar – iar pe de alta, caci nu ajunge doar aceasta, sa-l iubim si pe aproapele ca pe noi insine. Asa cum te iubesti pe tine insuti si iti pasa de tine! Pui deoparte banuti pentru zile negre; te hranesti cand iti este foame si iti potolesti setea pe arsita; iti imbraci si iti ingrijesti trupul ca sa fie sanatos si curat si celelalte lucruri trebuincioase firii – la fel trebuie ne preocupe si soarta aproapelui nostru!

Asadar, ce indemn mai practic vreti decat: „du-te si fa si tu asemenea!“

Macar de am lua cu totii in serios indemnul Evangheliei si ne-am stradui la o asa atitudine, iubind atat pe Dumnezeu din toata fiinta noastra, dar si iubindu-ne aproapele cu masura cu care ne iubim pe noi insine, Amin!”

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Pentru aceasta Duminica, mai puteti citi: