Război întru Cuvânt

Ii praznuim astazi pe cei Trei Mari Dascali si Ierarhi ai Bisericii, Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Ioan Gura de Aur, care prin descoperire cereasca au aratat crestinilor ce se galceveau pentru a dovedi intaietatea vreunuia dintre ei, legatura invesnicita a dragostei lor intru Domnul.

Prietenia duhovniceasca – despre care toti acesti 3 luminatori ai lumii cu “razele dumnezeiestilor invataturi” ne-au lasat cuvantari “de miere curgatoare” - se imputineaza astazi din ce in ce, pe masura racirii dragostei multora, iar slabiciunea legaturilor dintre noi ne face pe fiecare in parte, si pe toti la un loc, mult mai vulnerabili in fata atacurilor inversunate ale celui care se asemana cu un “leu racnind” care cauta sa ne inghita…

In vremuri de restriste, cand ar fi mai mare nevoie decat oricand in istoria Bisericii “sa strangem randurile” in duhul dragostei fratesti si sa implinim Taina Unimii (Unitatii) in Hristos si in Biserica la care am fost chemati, tocmai acum si patimile noastre, stimulate de asaltul dracesc dezlantuit asupra lumii, ne tradeaza mai abitir si il dezleaga pe Satana – Calomniatorul sufletelor noastre, Marele Diversionist si cel-care-desparte (dia-bolos)- sa realizeze cu noi, probabil intr-o masura fara precedent in istorie, “taina dezbinarii” intre prieteni, intre frati. Cel mai adesea din motive de nimic. Taina dezbinarii face parte integranta din procesul “tainei faradelegii” care se lucreaza tot mai precipitat, sub ochii nostri – “larg inchisi” – in lume, pana la venirea Fiului Pierzarii. Iar Duhul Sfant ne-a aratat de mult ca… dusmania si ura de frati sunt semnul sfarsitului si ca… “daca nu biruim vrajba si tulburarea se va intampla o nenorocire”

Nu ne mai suferim si nu ne mai rabdam unii pe altii, nu mai avem ochi sa ne vedem si omenie sa ne mai raspundem unii altora. Ne izolam in turnuri de fildes ca sa ne protejam de “taina aproapelui” devenit lepros, ciumat, strain cazut intre talhari, nevrednic de privirea preotului si a levitului… Ne gasim in permanenta noua insine indreptatiri sofisticate, stim sa scoatem rapid de sub maneca ratiunii celei cu nume mincinos o multime de teorii ultra-para-meta… duhovnicesti ca sa ne justificam refuzul de a iubi, refuzul de a rabda, refuzul de a asculta, refuzul de a vedea dincolo de aparente, refuzul de… a ne lucra duhovniceste unii prin altii.

La prima ispita, la prima banuiala, la prima barfa, la prima cearta, la prima “tulburare”, crestinul de astazi este invatat sa dea bir cu fugitii, iar nu s-o infrunte barbateste, ci sa se refugieze narcisist in patutul cald al auto-compatimirii si al clevetirii. Acolo unde, desigur, el va avea intotdeauna dreptate si fratele sau niciodata…

Candva, crestinii stiau sa certe iubindu-se. Se certau si iarasi se impacau. Se contraziceau ori se tachinau – fara sa se raneasca sau sa se raceasca – poate si pana la moarte, dar isi vorbeau, tot pana la moarte, cu aceeasi iubire, pretuindu-se unul pe celalalt ca pe un mare dar. COMUNICAU. SE MUSTRAU SPRE INDREPTARE. Nu taceau pasiv-agresiv, precum noi, lasand a se cultiva, intre timp, in ambele sensuri, resentimente, suspiciuni, ganduri potrivnice devenite certitudini. Continuare»

17 Comentarii »

“Sa uram rautatile, barfa, judecarea si osandirea. Toate sunt lucruri care fac foarte mult rau! Ne despart de Hristos, si-i despart si pe altii de Hristos din pricina noastra. Prin judecare, osandire si barfa ne facem impingatori catre Iad ai fratilor...

Am incercat sa vorbesc in asa fel incat omul sa se simta chemat spre pocainta, spre indreptare, spre mantuire. Trebuie sa incercam sa facem acest lucru, sa lasam deoparte judecata si osandirea aproapelui”.

*

Fragment EXCEPTIONAL, de o mare sensibilitate, duiosie si luciditate duhovniceasca, din omilia la Duminica orbului din Ierihon a PARINTELUI MIHAI-ANDREI ALDEA (Biserica Sfantul Cuvios Daniil Sihastrul, Bucuresti) – 23 ianuarie 2011

ASCULTATI ONLINE SI DESCARCATI:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Parintele MIHAI ALDEA – “Am vazut multi care se cred marturisitori pentru ca urasc”

Nadajduim ca nu vom aduce ispita asupra parintelui, daca vom recomanda acest cuvant (a doua parte a predicii de Duminica trecuta) ca fiind cea mai inspirata, mai vie, mai luminoasa si mai ziditoare omilie auzita sau citita in ultimele luni… Nu stim cum o vor primi altii, dar noi trebuie sa-i multumim pentru un cuvant cu adevarat coplesitor. Domnul sa-l intareasca si sa-l pazeasca de ispitele tot mai numeroase care ataca preotimea ortodoxa in aceste zile tulburi!

“Orbul din Ierihon vedea mai bine decat cei mai multi dintre noi, pentru ca inca inainte sa se deschida ochii trupului lui, el intelesese cine este Hristos si-L iubea. Cred ca prima pricina pentru care acest orb a vrut sa poata vedea, a fost sa-L poata vedea pe Hristos. Ca dovada ca, dupa ce a vazut, nu se mai satura privindu-L pe Hristos, si a mers dupa El, slavind intruna pe Dumnezeu. Cel mai frumos lucru pe care l-a vazut orbul cand a deschis ochii a fost Iisus Hristos. Ce bine ar fi sa intelegem lucrul acesta!

De ce ne este frica de greutati, de ce ne temem de greu? De ce Apostolii se bucurau de greutati si nu se temeau? Pentru ca noi nu, iar ei da, noi nu Il iubim pe Dumnezeu, iar ei Il iubeau pe Dumnezeu! Daca si noi am izbuti sa trezim aceasta dragoste pentru Hristos, toate lucrurile s-ar vindeca si s-ar aseza foarte bine…

Continuare»

80 Comentarii »

Ce să facem pentru a ne învrednici de har sau cu ce poate fi asemuită Impărăţia lui Dumnezeu?

Vă voi aminti o istorisire evanghelică aducătoare de mângâiere. Domnul Se apropie de Ierihon. Acolo, lângă drum, şedea un orb. Auzind ca Domnul este aproape, el a început să strige: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! (Lc. 18, 38). Ceilalţi voiau să îl oprească, însă el, de neoprit datorită credinţei sale puternice, striga: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! Domnul a luat aminte la strigarea lui şi l-a vindecat.

Bine să-L cuvântăm pe Domnul, Care a luat aminte la strigarea orbului, dar să-l fericim şi pe orb, care n-a încetat să strige către El după ajutor. Şi iată, fraţilor, o pildă de mântuire pentru noi, o pildă a felului în care sufletul se izbăveşte de orbirea duhovnicească, de întunericul păcatului şi de toate lanţurile iubirii de lume şi iubi­rii de patimi care îl leagă. Sufletul caută şi striga, dar până ce nu-i vine Domnul în ajutor nu i se deschid ochii şi lanţurile lui nu cad. Fără Mine, zice Domnul, nimic nu veţi putea face (In 15, 5). Creştinul poate totul, însă numai în Domnul, Care îl întăreşte (Filip. 4,13), pentru că harul venind, lucrează în el şi a voi, şi a săvârşi, dupa a lui bunăvoinţă (Filip. 2,13).

Să nu vă speriaţi când auziţi că recăpatarea vederii duhovniceşti şi eliberarea de lanţurile lumii şi păcatului sau, totuna, întoarcerea deplina a inimii către Domnul, este lucrul harului, în ideea că asta ar fi departe de noi… Dimpotrivă, bucuraţi-vă de asta, pentru că este de la Domnul, este aproape, precum şi Domnul însuşi e Dumnezeu apropiat de toţi, iar nu depărtat. De la Domnul totul ne este pururea pregătit – trebuie doar sa adăugăm ceea ce ţine de noi. Continuare»

17 Comentarii »

• Vezi si: PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: “Doamne, sa vad!”
• OARE NOI SUNTEM ORBI? Orbirea sufleteasca – minciuna din noi
  
• Predica IPS Bartolomeu Anania (mp3)

***

Fragmente selectate din cartea “Scoala rugaciunii” de Mitrop. Antonie Bloom (de Suroj) despre pilda de rugaciune a lui Bartimeu, orbul din Ierihon pomenit in Evanghelia din aceasta Duminica:

“…. Stim din Evanghelii ca Bartimeu se afla pe marginea drumului, complet orb, pierzand orice incredere, orice speranta in ajutorul omenesc, constrans sa cerseasca pentru a trai, sa se sprijine nu pe adevarata caritate (etimologic, “care iubeste“), ci pe acel fel de caritate care consta din faptul de a arunca cativa gologani cuiva pe care nici macar nu-l privesti.

Si iata ca intr-o buna zi, acest om care a renuntat la orice speranta si se afla stand, orb, in praful drumului, aude vorbindu-se de cineva, de un nou profet, care face minuni pe tot cuprinsul pamantului sfant. Daca ar mai fi avut inca ochi, desigur ca Bartimeu ar fi sarit imediat, ar fi strabatut indata toata tara, sa-L gaseasca pe Acest profet! Dar el este orb, nu se poate tine dupa acest facator de minuni calator. Asa ca ramane unde se afla si faptul ca stie ca Cineva l-ar putea vindeca ii sporeste desigur disperarea, o face sa fie mai apasatoare. Intr-o zi aude trecand pe langa el o multime de oameni, o multime care nu freamata la fel cu celelalte: desigur, asemenea tuturor orbilor, el are auzul si sensibilitatea mult mai ascutite decat ale noastre, caci intreaba: “Dar cine trece pe drum?” Si i se raspunde: “Iisus din Nazaret“.

Atunci se ridica, din culmea disperarii si a sperantei: o speranta nebuna caci Hristos e pe punctul de a trece si, in acelasi timp, disperarea sta gata sa tasneasca din penumbra constiintei. Doar cativa pasi si Hristos va fi in dreptul sau; inca vreo cativa pasi si El va fi trecut, ca sa nu se mai intoarca niciodata. Acesta este momentul in care, impins de aceasta speranta disperata, incepe sa strige, sa urle: “Iisuse, fiule al lui David, fie-Ti mila de mine!“. Strigatul sau este ca o profesiune de credinta desavarsita; disperarea sa este, in aceasta clipa, de o asemenea intensitate, incat Bartimeu poate gasi in el insusi suficienta speranta nebuna pentru a indrazni sa ceara sa fie vindecat, salvat, regenerat. Si Hristos il aude.

Exista un grad al disperarii care coincide cu o speranta absoluta, desavarsita. Este tocmai punctul la care, ajunsi inlauntrul nostru insine, ne va fi posibil sa ne rugam. In acest moment, strigatul “Doamne, fie-Ti mila!” va fi de ajuns. Nu mai e nevoie sa-i tinem lui Dumnezeu discursurile complicate pe care le gasim in cartile de rugaciuni. E pur si simplu suficient sa strigam la ajutorul lui Dumnezeu din adancul disperarii noastre: vom fi auziti.

Foarte adeseori rugaciunea noastra nu are intensitatea, convingerea, adancimea de credinta suficienta, fiindca disperarea noastra nu e suficient de adanca. Il voiam pe Dumnezeu pe deasupra celorlalte lucruri pe care posedam deja, ii dorim ajutorul, dar in acelasi timp incercam sa gasim ajutorul pretutindeni aiurea, pastrandu-L pe Dumnezeu in rezerva pentru asaltul final (…) Daca disperarea noastra tasneste dintr-o adancime destul de mare, daca ceea ce cerem si imploram este asa de esential incat rezuma tot ceea ce este necesar vietii noastre, atunci vom sti sa gasim cuvintele rugaciunii, vom putea ajunge pana la inima cea mai launtrica a rugaciunii, la intalnirea cu Dumnezeu.

(…) Continuare»

20 Comentarii »

Vezi si:

• Duminica vindecarii celor zece leprosi. LEPRA NEMULTUMIRII SI A OBRAZNICIEI. “Nerecunoscatorul este mai prejos si decat animalele”
• DUMINICA VINDECARII CELOR ZECE LEPROSI – Intre marinimia fara margini a Domnului si micimea noastra de suflet (Sf. Nicolae Velimirovici)

*

“… Pe de altă parte, întocmai ca domnul Perrichon (poartă pică celui care l-a scos din prăpastie, îl adoră pe cel pe care, cică, l-a scos el din prăpastie), îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră”.

(Parintele N. Steinhardt: TREPTELE IERTARII, din: “Jurnalul fericirii”)

“Recunostinta este o fapta buna rara la oameni. Din nefericire, se tot aude intre noi, insotit de un hohot triumfator, urmatorul strigat de biruinta: “Am smuls cutare lucru de la cutare!” Printr-un asemenea strigat se da in vileag un suflet infricosator de stricat. Ce sa insemne acest strigat? Continuare»

6 Comentarii »

• MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA: “Hristoase, iartă-ne! Curăţeşte-ne de lepra nemulţumirii. Dă-ne o inimă care să Te iubească şi să-Ţi fie veşnic recunoscătoare”

“…Aşadar, zece de astfel leproşi, care trăiau izolaţi şi deznădăjduiţi, când L-au văzut de departe pe Hristos trecând pe drumul public şi mergând într-un sat, imediat, toţi împreună au început să strige şi să-I ceară ajutor. Strigau: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luca 17, 13). Strigau aceste cuvinte cu credinţă. Credeau că Hristos, aşa cum a vindecat mii de bolnavi, care pătimeau de diferite boli, doar El ar putea să-i facă şi pe ei bine. Şi Hristos i-a făcut bine doar prin cuvântul Său cel atotputernic. Într-o secundă, trupul lor s-a curăţat. N-a rămas asupra lor niciun semn al groaznicei boli. O, Hristoase, cât de mare este puterea Ta!

Preoţii, care în acea vreme se îngrijeau şi de supravegherea medicală a leproşilor, au certificat că cei zece leproşi erau de-acum sănătoşi şi puteau să comunice liberi cu restul lumii. Şi iată-i. Plini de bucurie aleargă la casele lor, ca să-i vadă pe ai lor. Dar, în braţele femeilor şi copiilor lor, Hristos a fost uitat. Doar unul singur, pe care-l dispreţuiau, pentru că nu-l considerau iudeu autentic, ci fals, un samarinean, acesta, înainte de a se duce acasă, a considerat de datoria lui să meargă mai întâi la Hristos şi să-I mulţumească. A venit, deci, la Hristos, a căzut la picioarele Lui şi cu lacrimi în ochi I-a mulţumit Binefăcătorului său. Şi atunci Hristos a spus: „Nu s-au curăţit de lepră toţi zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Doar unul a venit să-I mulţumească şi să-L slăvească pe Dumnezeu? Şi acesta nu este iudeu, ci samarinean”.

***

Ce nemulţumitori s-au arătat aceşti nouă iudei! Hristos să le facă un atât de mare bine, un bine pe care nimeni altul n-ar fi putut să li-l facă, iar aceştia să nu vină să-I spună un „Mulţumesc!”. Da, nemulţumitori au fost aceşti nouă leproşi, pe care i-a vindecat Hristos. Continuare»

15 Comentarii »

AVEM ACELASI DUMNEZEU CU NECRESTINII?

TOATE RELIGIILE SUNT EGALE SI DUC CATRE ACELASI SCOP?

sursa: Foaie nationala

Predica Pr. Mihai-Andrei Aldea la DUMINICA DUPA BOTEZUL DOMNULUI (9 ianuarie 2011):

“Poporul care statea in intuneric a vazut lumina mare…”

“Iubiţi credincioşi, iată, după duhovniceasca şi sfânta bucurie a praznicelor care au fost până acum, ne pregătim de astăzi să ne aşezăm bine în sufletele noastre lucrarea şi înţelesul lucrării săvârşite de Hristos de când a ieşit la propovăduire şi până cand S-a răstignit, a inviat şi S-a înalţat la ceruri, şi Evangheliile care s-au citit astăzi de la Marcu şi de la Matei despre aceasta vorbesc, despre începutul propovaduirii lui Hristos.

Pentru mine, mai ales, aceasta Evanghelie de la Matei care s-a citit astăzi înseamna foarte mult, pentru că în vremea când abia veneam către Dumnezeu, abia înţelesesem că scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu, citind aceste cuvinte m-am regasit în ele pe deplin, şi cred că ne pot fi de mare folos. Dacă ne gândim la ele asa cum se cuvine şi le asezăm asa cum se cuvine în sufletul nostru. Deci spune evanghelia: Continuare»

29 Comentarii »

“După cum o rădăcinuţă de iederă, crescând, acoperă un copac întreg şi câteodată îl înăbuşă, asa si păcatul, rămânând în noi prin vreo latura a sa, umple cu duhul său toată viaţa noastră si spurcă toate faptele noastre, făcându-le netrebnice in ochii lui Dumnezeu. Atunci înseşi faptele savarsite, chipurile, pentru a face placul Domnului devin armă a patimii pe care o răsfăţăm in noi, adica evlavia devine arma a pacatului si a lumii, iar formele slujirii lui Dumnezeu – acoperire a faptelor nedumnezeieşti. Şi reiese că noi suntem un fruct frumos la înfăţişare, cu putreziciune sau viermi înăuntrul său. Multe persoane care iubesc lumea au conştiinţa împăcată. Frica pierzării veşnice le împinge să facă unele fapte potrivit poruncilor evanghelice, însă autocompătimirea le ţine în slujba lumii şi a păcatului”.

***

Legaturi tematice:

SFANTUL TEOFAN ZAVORATUL: Este, oare, desăvârşită întoarcerea noastră?

“In Evanghelie se vorbeşte despre un tânăr bo­gat, care căuta mântuirea şi nu era în stare să o găsească (Mt. 19,16-22). Tânărul acela voia să se mântuiască şi făcea ceva pentru mântuire, însă avea anumite împătimiri, care, după cum îi spu­nea conştiinţa, erau incompatibile cu lucrarea mântuirii. Auzind de Mântuitorul, tânărul cău­ta să stea de vorbă cu El, poate că în nădejdea de a găsi în învăţătura Lui vreo îndreptăţire pen­tru dispoziţiile strâmbe din taina sufletului său. „Poate că, gândea el, pentru mântuire sunt de ajuns doar faptele pe care le fac eu, şi Dumnezeu nu mă va osândi pentru strâmbătăţile din ini­ma mea”. După cum ştiţi, el se înşela în aşteptarea sa. Mântuitorul i-a spus asemenea cuvin­te, că tânărul a plecat de la El mâhnit (Mt. 19, 22). Domnul a pretins de la el ca jertfă tocmai ceea ce el dorea să păstreze pentru sine. Avea multe avuţii (Mt. 19, 22), se desfăta de ele şi de tot ce ţi­nea de asta: îndestulare, poziţie de vază între oa­meni, onoruri, o anumită treaptă de autoritate şi putinţa de a face prin alţii şi în mijlocul altora tot ce voia. El făcea şi fapte bune, însă acestea nu-l costau nimic; împlinirea lor nu cerea de la el nici un fel de jertfe. Domnul a văzut de la prima privire aruncată asupra tânărului boala de care era molipsit sufletul lui. Apoi, după ce a atins uşor ceea ce făcea el, a apăsat cu toată greutatea hotararii Sale dumnezeieşti pe ceea ce el ascundea în sine – pe împătimirea lui de agoniseli...

„Ai implinit, zice, toate poruncile… acum, dacă voieşti sa fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în ceruri; lasă totul, vino şi urmează Mie!” (Mt. 19,21)

A avea comoară în ceruri: ce poate fi mai de preţ decât acest lucru? Şi totuşi, tânărul a plecat mâhnit… negreşit, pentru că ceea ce avea pe pământ era pentru el mai de preţ decât ceea ce îi fu­sese făgăduit în ceruri. Şi totuşi, nu putem spune că nu se îngrijea de mântuire. Toată problema lui consta în aceea că nu avea întoarcere desăvârşită spre Dumnezeu. El voia să-şi mântuiască sufle­tul, dar nici de iubirea lucrurilor lumeşti nu voia să se lase, iar lucrurile acestea două sunt incom­patibile între ele…Unde e Domnul, acolo nu e nimic lumesc. Şi unde e ceva lumesc, acolo nu-i nimic de-al Domnului. Continuare»

12 Comentarii »

“Opriti-va! Dezmeticiti-va din vraja lumii, care va tine fara contenire in robie! Plecati-va urechea la ceea ce graieste Mantuitorul, luati aminte cum se cuvine la cuvintele Lui!”

“Lepadati de la voi nu doar pacatele invederate - omorul, furtul, desfranarea, clevetirea, minciuna -, ci si distractiile cele pierzatoare, ci si inchipuirile nelegiuite, ci si gandurile cele fara de lege – tot, tot ce este oprit de Evanghelie”.

***

Va recomandam si:

*

Continuare»

12 Comentarii »

“…Iată că bărbăţia nu înseamnă să fii mare cu trupul şi tare la războiul lumesc, ci se arată o formă nouă de bărbăţie şi un nou război: bărbăţia sufletească, care este o virtute, şi războiul cu patimile”. (Parintele Ioan Buliga)

Sfantul Ioan Botezatorul, cununa prorocilor. Are duhul mustrarii lui Israil, asa cum au toti prorocii. Are duhul strasnic, rascolitor al lui Ilie, duh de trambita apocaliptica. Si are duhul lui Isaia, al smereniei profetice, al tainicii cunoasteri a lui Mesia Rastignit, a unui Mesia venit sa ia asupra-Si pacatele noastre. Sumă a prorocilor si incununare a proorociilor, Sfantul Ioan Botezatorul este cel care vede Intrupat pe Cel asteptat, ravnit, vazut pana atunci ca prin ghicitura, de toate slugile trimise de Imparat la ingrijitorii viei, slugi ucise si alungate de acestia, asa cum ii vor face si Sfantului Ioan insusi.

Nimeni nu poate avea un simt mai acut al venirii Imparatiei Cerurilor decat Inaintemergatorul. Dar apropierea Imparatiei Cerurilor inseamna, negresit, sfarsitul imparatiei de aici. Acum doua mii de ani a fost infipt in pamant semnul ceresc al sfarsitului acestei lumi si al inceputului Ierusalimului Ceresc: Crucea. Prin ea imparatia de aici, aflata in totalitate sub stapanirea diavolului, a cazut, si a inceput Imparatia Cerurilor. Dar numai in facere, caci imparatia diavolului inca mai este, dar nu va mai fi, iar Imparatia Cerurilor este deja prefigurata – in Biserica. Continuare»

12 Comentarii »