Război întru Cuvânt

Continuam cu partea a doua a extraselor din proorociile lui Iezechiel, prăznuit astazi (21 iulie). De aceasta data prezentam intreg capitolul 34, in care Domnul mustra atat pe păstorii lui Israel, cat si pe oile turmei Sale.

Si nu vedem oare, noi, ca mustrarile rostite de Duhul Sfant prin gura lui Iezechiel privesc, iarasi, in duh, insasi Biserica noastra si pe noi insine?

Nu este dureros sa vedem ca multi dintre păstorii de astazi nu mai ingrijesc turma, ca „se pastoresc pe ei insisi“, ca ranile noastre nu mai sunt legate si ca cei slabi, de prea multe ori, nu mai gasesc nicaieri oameni disponibili sa-i ajute, nu mai afla, poate, nici macar la “duhovnic” intelegere, vindecare, ajutor si intarire… exact ca in vremea lui Iezechiel? (vezi si aici si aici). De ce? Fie pentru ca nu mai este timp, fie pentru ca nu mai este rabdare, fie ca nu mai este dragoste… Sau, in alte situatii, cand pot sa existe aceastea, lipsesc, uneori, discernamantul, intelepciunea si credinta dreapta care sa carmuiasca sufletele in directia sanatoasa, sa le fereasca de ratacirile pierzatoare ale lumii sau ale inselarilor “de-a dreapta”, sa nu le lase sa ajunga “mancarea tuturor fiarelor campului”.

Astfel, cati nu cunoastem cazuri de suflete culese de Dumnezeu din bezna lumii, adunate cu greu “dintre talhari”, ridicate “aproape moarte” si aduse in “staulul’ Sau, la ‘hanul” Sau si acolo smintite sau “ajutate” sa cada de catre păstori nevrednici sau, cel putin, neatenti? Ce tragedie mai mare este decat sa te pierzi tocmai in locul harazit mantuirii? Sau, cum spunea cineva, ce anti-minune mai groaznica, mai antihristica este – cum se intampla, din pacate, tot mai frecvent – sa ajungi sa transformi, tocmai in biserica, un suflet bun intr-unul rau, sa strici inimi inocente si sa pervertesti constiinte curate, invatandu-le prin ne-pilda ta sau legitimandu-le, prin cuvantul tau sucit, chiar pacatul, minciuna, erezia, rautatea deghizate in “vituti” sau in normalitate “ingaduita”?!

Apoi, nu a devenit deja “moneda curenta” in Biserica “stapanirea cu asprime si cruzime” de catre pastori naimiti care, in numele abuziv al “ascultarii“, isi permit sa-i faca pe cei mai mici “o prada de sfasiat”, adica niste sclavi ai intereselor sau capriciilor proprii, sa-i prigoneasca si sa-i hartuiasca FARA MILA, sa dispuna de ei ca de niste unelte fara suflet si chip, subordonandu-i nu voii lui Dumnezeu, ci voii lor patimase si chiar voii celui-rau?

Destui dintre păstorii noului Israel au uitat porunca Domnului si au uitat de turma sa, au uitat de mostenirea pe care Domnul o iubeste, au uitat de cel cazut intre talhari, lasat spre vindecare in han. Iar cei care nu uita, sunt si ei trasi in jos de starea generala de raceala a dragostei, de seceta cumplita a cuvantului, de neincetatul potop al ispitelor de tot felul, tot mai demonice.

Si inca tot mai putem spune ca totusi mai avem păstori! Dar din ce in ce mai putini, din ce in ce mai imputinati… Dar pentru cata vreme? Sa pretuim pe păstorii care traiesc inca printre noi, si sa ne cutremuram, rugandu-ne Domnului sa ne trimita „ajutor la vreme potrivita“. Continuare»

5 Comentarii »

Atunci s-a apropiat Ilie de tot poporul si a zis: “Pana cand veti schiopata de amandoua picioarele? Daca Domnul este Dumnezeu, urmati Lui! Si daca este Baal, urmati aceluia”. Poporul insa n-a raspuns nimic (III Regi 18, 21).

Calea Sf. Prooroc Ilie, asadar, este cea a ravnei pentru Singurul Stapan, pentru Adevar. Pana cand sa schiopatam in credinta noastra, amestecand-o cu robia fata de lume? Pana cand vom crede ca putem merge cu Mamona si cu Dumnezeu? Nimic nu este mai strain pentru Sf. Ilie decat (i)logica lui „nici asa, nici altminteri”, decat falsa nadejde ca putem avea mila Domnului fara sa jerftim nimic pentru El. Avem de ales, noi, crestinii din veacul de pe urma, un veac insetat de duhul lui Ilie, care il asteapta pe acesta sa se opuna apostazierii generalizate, sa raspundem sau… nu acestei intrebari puse noua.

Cititi mai jos un fragment din predica – zguduitoare si trezitoare ca un dus rece – la sarbatoarea Sf. Prooroc Ilie a parintelui Nicolae Steinhardt, el insusi un dusman neimpacat al perfidiei ascunse sub vorbe mieroase, al duplicitatii si al rautatii imbracate in haina mincinoasa a procedurilor “corecte”. Este de o izbitoare actualitate pentru vremurile noastre religioase caracterizate mai presus de orice de fatarnicie si limbaj dublu, inselator… Continuare»

1 Comentariu »

Astazi, 16 mai, se pomeneste Cuviosul Teodor cel Sfintit, ucenicul Sfantului Pahomie cel Mare, despre care am scris ieri aici. Din viata sa mi-a atras atentia un episod tulburator, o dovada de dragoste frateasca si a modului in care lucreaza Duhul Sfant prin persoana unui adevarat indrumator duhovnicesc:

“… Un alt frate după duh, leneş la viaţă, fiind sfătuit şi învăţat adeseori de Cuviosul Pahomie, voia să fugă din mănăstire. Fericitul Teodor, înţelegând aceea, s-a prefăcut că are mâhnire asupra părintelui şi, ca şi cum ar voi şi el să fugă, a zis către fratele acela: “Ştii, frate, că cuvintele acestui stareţ sunt aspre şi mai presus de măsură şi nu ştiu de voi putea să rabd mai mult aici”.

Fratele acela, auzind de la Teodor nişte cuvinte ca acestea, s-a bucurat şi i-a zis: “Oare şi tu pătimeşti rău de la dânsul ca mine?” Grăit-a Teodor: “Pătimesc rău, dar, de vrei să fim împreună, să ne mângâiem unul pe altul, până ce îl vom ispiti încă odată şi, dacă de acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău şi mânios asupra noastră, apoi vom ieşi împreună din mănăstire”. Ascultând fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, aşteptând până ce vor ieşi amândoi împreună. Deci, Teodor s-a dus şi a vestit aceasta deosebit Cuviosului Pahomie şi a lăudat stareţul înţelegerea lui Teodor. Apoi, chemându-i pe amândoi, părintele şi-a plecat spre dânşii capul şi a zis: “Iertaţi-mă, fraţilor, că v-am greşit, dar şi voi sunteţi datori ca nişte fii adevăraţi, să răbdaţi şi să suferiţi neputinţa părintelui vostru”. Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de scopul lui cel nefolositor şi de atunci s-a îndreptat”. Continuare»

16 Comentarii »

Capitol din cartea de referinta a SF. IGNATIE BRIANICIANINOV – “Faramiturile ospatului”:

“Ceea ce am spus referitor la pustnicie şi la recluziune trebuie să spunem şi referitor la ascultarea faţă de un bătrân, aşa cum se făcea în monahismul de odinioară: o asemenea ascultare nu este dată şi vremii noastre. Continuare»

17 Comentarii »

Continuarea ideilor referitoare la “ascultare” din capitolul precedent in cartea Sf. Ignatie Briancianinov, „Faramiturile ospatului”:

“Prin “fărâmituri” noi am înţeles în capitolul anterior viaţa duhovnicească aşa cum ea este îngăduită de Providenţa divină în vremea noastră. Ea este întemeiată pe principiile primite, în lucrarea de mântuire, din Sfânta Scriptură şi din scrierile Sfinţilor Părinţi; aceste principii trebuie să fie însoţite de sfaturi şi poveţe primite de la părinţii şi fraţii contemporani. De bună seamă este vorba de ascultarea călugărilor de altădată, dar sub o formă diferită, adaptată slăbiciunii noastre, care mai întâi de toate este de natură spirituală. Continuare»

17 Comentarii »

Un fel de meditatie la Evanghelia lucratorilor celor rai, aplicata la realitatile de astazi:

“- Dacă am o problemă, spuneţi-mi, vă rog, la cine să merg, la un preot sau la un psiholog?

- Părintele Rafail Noica: Eu aş zice: bineînţeles că ar trebui la un preot. Dar observ cu multă, multă durere un lucru în lumea noastră: se întâmplă din ce în ce mai des că noi, preoţii nu găsim felul ortodox de a primi pe om, de a-l asculta, de a-l înţelege, de a-l învia. Acum vă zic ca unul care vine din Apus, unde Biserica de 1000 de ani n-a mai fost şi unde spiritualitatea apuseană a falimentat total – veacul al XX-lea i-a manifestat falimentul care era în ea demult. Si-acum cei luminaţi ai Apusului caută din ce în ce mai mult către ortodoxie, acea ortodoxie care e prost înţeleasă pe aceste meleaguri de baştină ale ortodoxiei şi riscăm să fim acum în poziţia evreilor care ei înşişi au pierdut tradiţia dată neamului lor. V-o spun tocmai ca să nu se întâmple lucrul ăsta, ca să cer Domnului ca nu numai apusenii să găsească adevărul, dar ca şi voi să vă îmbogăţiţi în bogăţia care este moştenirea noastră. Continuare»

20 Comentarii »

Sfânta Tradiţie a Bisericii ne-a transmis nouă, prin jertfa sfinţilor, nestematele duhovniceşti ale invataturilor si pildelor unor oameni care, lepădându-se de sine, au luat Calea cea strâmtă a Crucii Mântuitorului. Aceste nestemate duhovniceşti sunt întrupări, prin împlinirea poruncilor Mântuitorului, ale harului dumnezeiesc. Ele sunt însă supuse unui groaznic proces de falsificare, de izgonire a tot ceea ce este duhovnicesc şi autentic în ele, sunt, pe scurt, aruncate porcilor, adică sunt puse în slujba patimilor din noi. Astfel, “smerenia” şi “ascultarea” devin arme de putere, strategii disciplinare, modalităţi de a falsifica Adevărul, de a pune lumina sub obroc, de a răstălmăci Evanghelia, canoanele, învăţăturile sfinţilor, cu singurul scop de a obţine acel simulacru de creştinism, îmbinare unică de relativism şi disciplină cazonă, al cărei semn distinctiv va fi lipsa libertăţii harului. Este acel gen de “creştinism” care îl va aplauda vânjos pe Antihrist si i se va pleca lui. “Creştinismul” este definit in modul cel mai absurd si mai fals drept o “disciplină“, al carei scop este doar mentinerea “ordinii” si impiedicarea anarhiei, in timp ce viata Bisericii este redusa la o Lege mai drastica si mai impilatoare decat Legea mozaica, din care ne-a liberat Hristos. Autoritatea sacramentala a episcopilor este inteleasa ca o “putere” absoluta si suprema, care ne garanteaza mantuirea prin simpla obedienta de tip militar fata de ea. Continuare»

10 Comentarii »