„Orice mi-ati spune si orice mi-ati face, eu nu ma las de Dumnezeu!”

- Multi se plang ca elevul ortodox se simte izolat si marginalizat in scoala. Desi lucrurile par ca s-au limpezit demult, totusi el se pomeneste inconjurat de colegi necredinciosi care il tachineaza, il subesti­meaza sau rad de el. Cum poate fi rezolvata aceasta problema?

- Aceasta problema se poate rezolva numai pe ca­lea unirii parintilor ortodocsi si a copiilor lor. Inscrie­rea intr-o scoala sau gimnaziu cu profil ortodox este cea mai potrivita cale spre rezolvarea problemelor cu care se confrunta. Cand insa lipseste beneficiul unui astfel de anturaj, parintii il vor invata pe copilul lor asa-numite-le „tactici de aparare”. Am vorbit despre tanarul diacon din biserica noastra. Cand era elev, il respectau toti in scoala numai pentru ca mergea la biserica si nu tainuia de nimeni credinta sa in Dumnezeu, desi pe atunci era un lucru neobisnuit. Cand parintii isi educa fiii in di­rectia credintei, cand reusesc sa-i deprinda cu virtutile, cand le ofera cunostinte duhovnicesti, intelepte, atunci acestia ii vor depasi cu mult pe semenii lor necredin­ciosi. Desi vor fi jigniti, clevetiti, respinsi, totusi credin­ta in Dumnezeu ii va ajuta sa tina piept problemelor. In acest fel, vor deveni vii marturisitori inaintea celorlalti.

In cartile sale, Arhiepiscopul Ioan Sahovski descrie un moment din viata unei fetite credincioase, marturisit de profesoara acesteia. S-a intamplat in anii ’30, cand religia si credinta erau prigonite. Bolsevicii au organizat cincinalul ateist, la care si-au propus sa desfiinteze totalmente religia. In scoala unde preda aceasta profesoara invata o fetita dintr-o familie credincioasa. Avea 13 ani. Cand profesorii au aflat ca merge la biserica, au hotarat sa o defaimeze in fata intregii scoli. I-au adunat pe toti elevii si profesorii intr-o aula enorma si au exclus-o din organizatia de pionieri. Apoi i-au chemat pe parinti si le-au tinut o „predica” stiintifico-ateista. Parintii fetei insa nu s-au pierdut cu firea si au raspuns: „Da, noi am educat-o pe fiica noastra in credinta ortodoxa, dar ea este destul de matura ca sa-si asume responsabilitatea faptelor si hotararilor sale.” Astfel, o copila a inceput sa marturiseasca Ortodoxia inaintea unei gloate inversunate, indracite. Toti radeau de ea, o batjocoreau, o amenintau, dar ea le spunea cu tarie: „Orice mi-ati spune si orice mi-ati face, eu nu ma las de Dumnezeu. Eu merg si voi merge la biserica, orice ar fi”. Profesoara isi aminteste cum a ramas uluita de indrazneala acestui copil care isi marturisea credinta inaintea unei gloate salbatice. Ea se intreba de unde poate avea o fiinta mica atat de multa tarie. Dupa acest eveniment, ideile ateiste ale profesoarei s-au zdruncinat din temelii. In final, ea insasi a devenit crestin-ortodoxa, dupa care a emigrat. Iata cata putere are credinta si cum lucreaza harul daruit omului de catre Dumnezeu. Menirea parintilor este sa descopere harul in copilul lor, sa-l faca lucrator.

- Pentru a cunoaste crestinismul e nevoie de multa dorinta si stradanie. In plus, omul trebuie sa dispuna de sansa aceasta. Ce l-ar putea determina pe tanar sa descopere frumusetea crestinismului si cum e bine sa actioneze in scopul respectiv?

- Depinde mult de judecatile lui Dumnezeu, de ho­tararile Proniei Sale. Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt caile Mele de caile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre (Isaia 55, 9). Apropierea oricarui om de Dumnezeu este o taina cunoscuta numai de EI. La inceput, de regula, in suflet apare o nemultu­mire pentru traiul superficial, pentru viata bazata doar pe agonisirea bunurilor pe care o substituie dorinta pentru cele curate, luminate, intelepte, duhovnicesti. Omul incepe sa caute. In cele din urma, el intelege ca Dumne­zeu este toata lumina si linistea de care are nevoie.

Omul nu percepe imediat acest lucru. La inceput, cautatorul vrea sa-si vada idealurile materializate in alta persoana. E valabil mai ales in cazul tinerilor pentru care iubirea reprezinta cel mai important aspect al vie­tii. Sfantul Teofan Zavoratul spune ca e un lucru firesc, deoarece omul este o creatie minunata si sublima a lui Dumnezeu. De asemenea, el este o fiinta neputincioa­sa, pentru ca sufletul aflat in cautare nu va fi multumit in totalitate nici de persoane, nici de oricare alt lucru. Probabil, cu ajutorul omului sau gratie lui, sufletul Il va intelege pe Dumnezeu, va descoperi mai usor calea cu­noasterii Sale. Cu toate acestea, pana cand sufletul nu-L va descoperi pe Dumnezeu Insusi, nu-si va gasi linistea. Setea de absolut il determina pe om sa cerceteze, sa descopere. El citeste carti, cauta persoane care ar putea sa-l indrume si sa-i vorbeasca despre Dumnezeu. Astazi, bisericile sunt deschise. E bine sa mearga in biserica, sa se apropie de preot sau de tinerii inteligenti, instruiti, care exista in fiecare lacas, sa discute cu ei, pentru ca tot cel ce cauta gaseste (v. Matei 7, 8). Mai devreme sau mai tarziu, va gasi un om care ii va vorbi despre Dumnezeu. Nu atat cuvintele, cat exemplul si faptele acestuia vor vorbi de la sine.

- Cunosc o situatie concreta de viata, cand pilda unui preot de la tara a influentat atat traiul oame­nilor care comunicau direct cu el, cat si pe cel al pri­etenilor sau cunoscutilor acelora. Eu impreuna cu prietenii mei credeam in Dumnezeu, dar in mintea noastra era o mare harababura. De pilda, cand vor­beam despre credinta, un prieten destul de autoritar si important pentru mine in acea vreme se exprima asa: „Ei si? Ce vrei sa fac acum? Sa-mi agat demon­strativ crucea la gat? Nu e normal”. Fiind student, el a fost trimis impreuna cu colegii la practica, in col­hozul unui satuc infundat. Biserica de acolo era des­chisa. Astfel, a hotarat impreuna cu un alt amic de-al sau sa discute cu preotul paroh. Dialogul ce a urmat i-a impresionat profund.

Apoi, imediat ce ne-am intalnit, a inceput sa-mi is­toriseasca cu elan despre cat de virtuos era preotul din acel sat, despre ochii sai sinceri si limpezi, lucru pe care nu-l vazuse la nimeni vreodata. Cand a vrut sa se impartaseasca, el a mers si s-a spovedit la parin­tele respectiv, desi a parcurs o distanta destul de ma­re pana acolo. Treptat, o parte din studentii grupei noastre au devenit credinciosi, se incurajau reciproc pe calea mantuirii si frecventau din ce in ce mai mult biserica. De asemenea, colegii altor facultati, chiar si unii profesori, ne-au urmat exemplul. Cei doi tineri care vorbisera cu preotul din sat si alti cativa prieteni de-ai lor au fost hirotoniti; o prietena de-a mea este preoteasa si altele doua s-au calugarit. Toate acestea s-au realizat gratie parintelui din satucul departat, care a reusit sa dezvaluie esenta credintei ortodoxe unor persoane cuprinse de duhul vremii.

- Va voi istorisi si eu un caz uimitor de convertire. Odata, la un preot a venit un tanar care i-a spus:

„Parinte, am venit sa va multumesc”.

„Pentru ce sa-mi multumesti?”, s-a mirat preotul.

„Pentru faptul ca mi-ati aratat calea catre Dumnezeu”. „Cum? Eu nu-mi amintesc cine esti. De fapt, nici nu te cunosc”.

„Poate ca nu ma cunoasteti, dar eu va cunosc. Unitatea in care imi efectuam serviciul militar se afla in apropierea localitatii dumneavoastra. Intr-una din duminici, fiind in trecere pe langa biserica, am hotarat sa intru un pic. Pe atunci nu ma interesa nimic din ce tine de Dumnezeu. Inauntru nu era decat un singur om, care canta in strana. La un moment dat, dumneavoastra ati iesit la amvon si ati rostit predica intr-o biserica pustie — pe mine nu m-ati observat, pentru ca stateam in spatele unei coloa­ne. Am fost cutremurat. M-au uimit nu atat cuvintele, cat faptul ca predicati intr-o biserica pustie. Erati senin si foarte incredintat in tot ceea ce rosteati, chiar daca nu va asculta nimeni. Impresionat de ceea ce vedeam, am inteles ca, de vreme ce le predicati, acele invataturi au sens si importanta profunda. De multe ori imi amintesc de gestul dumneavoastra, care m-a determinat sa citesc Sfanta Evanghelie si sa frecventez biserica. De aceea, am venit sa va multumesc”.

(in: Ieromonah Serghie Rabko, “Este posibila mantuirea in secolul al XXI-lea?“, Editura Sophia, 2010)

Legaturi:

Insemnatatea Jertfei de pe Golgota si a Tainei Impartasaniei in lucrarea proniatoare a mantuirii oamenilor (II)

“Doamne, cat de minunat randuiesti Tu mantuirea neamului omenesc, cu cata bunatate, intelepciune, pogoramant, blandete, indelunga rabdare, asteptare – fiindca astepti cu rabdare indreptarea si intoarcerea noastra, luminandu-ne cu lumina harului, silindu-ne, induiosandu-ne, cercand inimile si rarunchii nostri. Iar noi – ce lenesi, ce zabavnici, ce nesimtiti, ce nepasatori, ce iubitori de placeri, ce lacomi, ce nerabdatori suntem! – Misca-ne, Doamne, spre mantuire, in orice chip! Sa se laude cuviosii intru slava, si sa se bucure intru asternuturile lor (Ps. 149,5).

Cum ne atrage la Sine Domnul prin cantarile, stihirile, canoanele slujbelor si prin intreaga alcatuire a slujbelor dumnezeiesti – si pana la sfarsitul veacului va atrage pe credinciosii alesi, care iubesc slujba lui Dumnezeu! Ce bogatie de pocainta arzatoare, de strapungere a inimii este ascunsa in slujbele noastre! - Zi si noapte au stat la rugaciune multi nevoitori, atrasi de dragostea catre Hristos, [aducandu-I] jertfa lui Hristos, Celui Care i-a indragit si a fost indragit de ei, nevointele preamari ale infranarii, rugaciunii si vederii duhovnicesti.

Sa stii, fratele meu, preote, oricine ai fi, ca locul nostru in Sfanta Biserica este nespus de insemnat, inalt si plin de raspunderi: noua ni s-a incredintat neincetata propovaduire a credintei drepte, mantuitoare, savarsirea dumnezeiestilor slujbe si a celor mai presus de fire, marilor, celor mai presus de ceruri si mantuitoarelor Taine, pasterea oilor cuvantatoare si calauzirea lor la viata vesnica; suntem datori ca prin pilda buna, prin vietuire si cuvant sa calauzim poporul la patria cereasca. Opresc luarea-aminte a mea si a ta mai ales asupra savarsirii Dumnezeiestii Liturghii. Dumnezeul meu! Ce adanc al sfinteniei, milostivirii si dreptatii Dumnezeiesti, ce marire de nepatruns cu mintea este ascunsa in ea, ce mantuire, curatire, sfintire, innoire, innemurire, indumnezeire este ascunsa in ea! Ce unire mai presus de fire a fapturii cu Facatorul! Oare eu si cu tine ne ridicam, asa cum se cuvine, inimile noastre sus in vremea savarsirii ei? Oare ardem cu duhul? Oare inaltam inimile credinciosilor la cer prin slujirea noastra plina de evlavie? Dumnezeu, prin liturghie si impartasirea cu Sfintele Taine, uneste cu Sine firea omeneasca si o inalta mai presus de ceruri, o aseaza cu Sine pe tronul slavei, cu ingerii o impreuneaza. Oare pricepem noi aceasta inaltime a slujirii noastre, aceasta nemasurata bunatate, dreptate si intelepciune a lui Dumnezeu; oare o pretuim in chipul cuvenit; oare dam noi multumita Domnului, oare-L iubim fierbinte; oare ne iubim unii pe altii?

Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gand sa marturisim: pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea Cea de o Fiinta si nedespartita.

O, Dumnezeiasca, preasfanta mai presus de ceruri, atotcuprinzatoare, a cerului cu pamantul impreunatoare liturghie ortodoxa si cat esti de minunata, de draga, plina de nesfarsita bunatate intelepciune, dreptate, sfintenie Dumnezeiasca marire neurmata! Chiar partea ta pregatitoare proscomidia, inchipuie pe scurt si in mare Dumne­zeiasca ta marire, putere mantuitoare si frumusete cereasca. Aici, in particele foarte neegale de paine din grau sunt inchipuiti:

1) Insusi Mielul (Agnetul) lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel ce ridica pacatele lumii,

2) Maica Domnului, in cinstea Careia se scoate o partitica triunghiulara diintr-o prescura aparte si se pune de-a stanga Agnetului,

3) Cetele tuturor sfintilor – inainte-Mergatorul, proorocii, apostolii, ierarhii, mucenicii, preacuviosii doctorii fara de arginti, sfintii si dreptii Dumnezeiesti parinti Ioachim si Ana, sfintii zilei si sfantul al carui nume il poarta liturghia. Aceasta e Biserica cereas­ca, triumfatoare, ce are unire cu Biserica pamanteasca,

4) este inchipuita in particele toata Biserica pamanteasca, dimpreuna cu tot episcopatul Bisericii de pe pamant, in Hristos, ca tagma slujitoare in Taine, rugaciuni si invatatura, si

5) in cele din urma, este inchipuita cea de-a treia ramura a Bisericii – a celor mai dedesubt, adica a fiilor Bisericii morti in credinta si pocainta.

Vedeti ce minunata unire Dumnezeiasca atotcuprinzatoare a celor ceresti, pamantesti si mai dedesubt! In chip veselitor, maret, Dumnezeiesc, sta in mijlocul discului Mielul (Agnetul) lui Dumnezeu, junghiat si impuns, adica o particica mare, patrata, de paine, ce urmeaza sa se preschimbe in Trupul lui Hristos; iar alaturi de disc sta sfantul potir, chip al acelui minunat Potir cu vin despre care la cina cea de taina Domnul a glasuit solemn: Beti dintru acesta toti: acesta este Sangele Meu, al legii celei noi (Matei 26,27). Dar ascultati ce citeste preotul, ce rugaciune, la terminarea proscomidiei:

Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cela ce painea cea cereasca, hrana a toata lumea, pe Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis Mantuitor si Izbavitor si Binefacator, Care ne binecuvanteaza si ne sfinteste pe noi, Insuti binecuvanteaza aceasta punere inainte si primeste Jertfa aceasta intru jertfelnicul Tau cel mai presus de ceruri. Pomeneste, Doamne, pe cei ce au adus-o si pe cei pentru care s-a adus, iar pe noi ne pazeste neosanditi intru sfintita lucrare a Dumnezeiestilor Tale Taine!

Ce miscatoare dragoste Dumnezeiasca e zugravita in aceasta rugaciune catre Parintele Ceresc! Ce negraita – nu doar de catre gurile omenesti, ci de catre cele duhovnicesti ale ingerilor – dragoste a lui Dumnezeu fata de lume! Nu o oarecare hrana pamanteasca, nu o oarecare mana din cer, ci Trupul si Sangele Insusi Fiului Sau L-a dat spre mancare si bautura -preastransa impartasire si unire a noastra cu Dumnezeirea si Omenitatea! O, dragoste nepovestita! O, cinste preainalta! O, pogoramant care uimesti toate mintile ingeresti, heruvimice si serafimice! O, intelepciune a lui Dumnezeu! O, dreptate a lui Dumnezeu, mila, frumusete si maretie a nedescrisei taine! Si noi, nevrednicii preoti sau arhierei savarsim aceasta liturghie atat de des, ne impartasim cu sfintele Taine uneori si in fiecare zi! O, triumf al dragostei Dumnezeiesti! O, fericire! O, intarire, indumnezeire a noastra, pe care o primim atat de des! Dar noi cum cinstim liturghia? Oare avem dragoste, recunostinta si frica neincetata, oare ne schimbam intotdeauna cu schimbarea cea buna? Oare ne facem ceresti, Dumnezeiesti, sfinti? Purcezand la savarsirea proscomidiei, preo­tul, insemnand de trei ori cu copia crucis prescura din care se scoate Agnetul, spune: intru pomenirea Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos; si apoi, pregatind partea patrata din prescura ce insemneaza viitorul Agnet, altfel spus viitorul preacurat Trup al lui Hristos, el graieste cu cuvintele prorocului Isaia: ca un miel nevinovat spre junghiere S-a adus si celelalte (Isaia 53, 7) si: ca s-a luat de pe pamant viata Lui, ia partea patrata din mij­locul prescurii si o pune pe disc; si, junghiind-o crucis, spune: junghie-Se Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii, pentru viata si mantuirea lumii; impungand-o intr-o parte, spune: si unul din ostasi cu sulita coasta Lui a impuns, si indata a iesit sange si apa (Ioan 19,34). O, nedescrisa dragoste a lui Dum­nezeu! O, nepovestita minune a minunilor – liturghia! Cazi inaintea ei, omenire, si varsa lacrimi de pocainta: caci pentru pacatele tale se savarseste ea.

In Dumnezeiasca liturghie si in celelalte Taine, Dumnezeu a daruit Bisericii Ortodoxe atat de mult ca nici o minte omeneasca nu poate pretui marimea acestor daruri: darul celei de-a doua nasteri, al infierii, al innoirii, dreptul la viata vesnica, intrarea in cer, impreuna-vietuirea cu inge­rii si cu toti sfintii si vesnica impacare cu Tatal Cel Ceresc si partasia la sfintenia si bunatatea Lui. Oare pretuiti voi, crestini dreptslavitori, acest dar Dumnezeiesc, oare va straduiti sa traiti in chip vrednic de chemarea crestina, in curatie si sfintenie si intru toata virtutea?

Infricosatorul Sange al lui Dumnezeu, adus ca jertfa la liturghie, mijloceste pentru noi in fiecare zi. Si ce minunata impartasire este Liturghia -impartasire cu Dumnezeu, cu Capul Bisericii, cu toti sfintii adormiti si vii! De cata dragoste trebuie sa fie inflacarat savarsitorul tainei – arhiereu sau preot! Cat de dator este sa fie desfacut de toata impatimirea pamanteasca! Doamne, fa-ne in stare, cu puterea Duhului Tau Celui Sfant, a savarsi cu evlavie aceasta Taina.

Impartasirea cu Sfintele Taine la fiecare liturghie ne face sanatosi, impacati, innoiti. Cate daruri din cele mai mari sunt ascunse in liturghie! Sa multumim Domnului, Care ne da viata prin minunatele Sale taine! Crestini dreptslavitori, inchinati-va Liturghiei, Care ne indumnezeieste pe noi prin mila lui Dumnezeu! Preoti si mireni, innoiti-va prin ea in fiecare zi! Slava indurarilor lui Dum­nezeu, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin.

Priveste cate rude, cati apropiati, cati casnici ai in Hristos: Maica Domnului, sfintii ingeri, patriarhii, prorocii, apostolii, ierarhii, preacuviosii, cetele mucenicilor, dreptilor si tuturor sfintilor. Savarseste cu luare-aminte, cu intelegere, din inima, cu evlavie, proscomidia si Liturghia toa­ta, pricepe-o in adancime, strapunge-te si plangi inaintea lui Dumnezeu cu lacrimi de pocainta si de uimire. De cate bunatati a invrednicit Dum­nezeu neamul crestinilor dreptslavitori in savarsirea liturghiei! - Dupa moarte se va descoperi la aratare toata bogatia bunatatilor pregatite de Dumnezeu celor ce Il iubesc – iar acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura (1 Corinteni 13,12).

Biserica e trupul lui Hristos, de care vin toti sfin­tii, incepand cu Maica lui Dumnezeu si terminand  cu cel din urma dintre sfinti, de care tin toti crestinii ortodocsi care fara fatarnicie cred si se straduiesc sa se poarte intotdeauna potrivit cu chemarea lor crestina, toti mirenii duhovnicesti – in fine, toti cei care au adormit in credinta si pocainta. Toti, ca madulare ale unui singur Trup, ajuta unul celuilalt – si mai ales sfintii noua, celor care ne nevoim pe pamant si cu osardie alergam la ei; iar in primul rand ne mantuieste Preabunul si Atotputernicul, Preadreptul Cap al Bisericii – Hristos, Acest Miel al lui Dumnezeu, Care ia asupra Sa pacatele noastre si ale intregii lumi (Ioan 1, 29). Liturghia e slujba atotmijlocitoare, Dumnezeiasca, pentru toti cei vii si adormiti; Sangele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, curata pacatele tuturor credinciosilor care se pocaiesc si cu osardie se roaga si au ravna pentru viata crestineasca. Minunata, atotimpacatoare, atotsfintitoare, atotcuratitoare, atotinnoitoare si atotindumnezeitoare liturghie! Trebuie sa mergem in chip statornic la liturghie, sa luam parte la rugaciunile ei, sa proslavim pe Domnul si sa multumim Lui.

Luati, mancati… Beti dintru acesta toti… (Matei 26, 26-27). Oare toti mananca si beau Trupul si Sangele Domnului, dupa porunca Lui? La noi, in lumea ortodoxa, in unele locuri sa cauti cu lumanarea si nu vezi pe cineva care sa se impartaseasca; [...]… Sa ne vedem de ale noastre. Ce se face la noi! O, Dumnezeiasca noastra credinta! Dum­nezeiasca ortodoxie, ortodoxie care luminezi mai stralucitor decat soarele, cucerita pentru noi prin sangele apostolilor, ierarhilor, mucenicilor, preacuviosilor si tuturor dreptilor, vino la noi! - O, margaritar de mult pret! O, comoara ascunsa in tarina (in inima si in Biserica)! O, innoire! O, nestricaciune! O, lumina! O, sare Dumnezeias­ca! O, soare preastralucitor! O, insasi viata vesnica! O, impacare cu Dumnezeu Cel Drept a oamenilor pacatosi! O, lant de aur ce ne leaga cu cerul! O, scara de aur catre cer!

Dat fiind ca pacatul, in toate chipurile sale, a patruns toata fiinta omului – sufletul si trupul – si s-a amestecat si impreunat cu ea, Domnul, Preainteleptul Facator si Doctor, bine a voit sa si vindece omenirea prin ceea ce este asemanator cu ea: Doctorul insusi S-a impreunat cu cel doftoricit si i-a dat lui sa guste preacuratul Sau Trup si preacuratul Sau sange si a impreunat cu el Dumnezeirea Sa si Omenitatea Sa.

Omenirea este spurcata si stricata cu toate pacatele; sangele este molipsit de toate patimile si omul este necurat in tot sangele, maduva si oasele sale; numai Preasfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare a fost si este cu sange preacurat si feciorelnic, din care S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu. Pentru izbavirea de toata intinaciunea pacatului si pentru innoirea firii omenesti a fost nevoie ca Doctorul Cel Preaintelept, Drept si Atotputernic sa randuiasca Taina botezului si Taina impartasaniei cu Trupul si Sangele Sau, si ele au fost randuite [instituite] de insusi Hristos Mantuitorul.

Pe Fiul Cel Unul-Nascut, Parinte Bunule, curatire L-ai trimis in lume. Este in lume o cumplita necuratie, ce strica sufletul si trupul omului, le spurca, le intuneca, le desparte pe vecie de Dum­nezeu, Izvorul vietii, si nu poate fi curatita prin nimic altceva decat prin Sangele Fiului lui Dumnezeu, cel varsat pentru pacatele lumii. Acest Sange a fost menit dinainte de toti vecii in Sfatul lui Dumnezeu pentru curatirea lumii, adica a oamenilor credinciosi, si a fost preinchipuit in Vechiul Testament prin jertfele sangeroase de tapi si de vitei. Jertfele vechi-testamentare, insa, curateau doar necuratia trupeasca, nu pe cea sufleteasca – in timp ce Sangele Fiului lui Dumne­zeu curata si sufletul si trupul, insa doar ale acelor oameni ce se apropie cu credinta si pocainta de Taina impartasaniei. Asadar, credeti, pocaiti-va, curatiti-va, indreptati-va.

O, fatarnicie a carturarilor si fariseilor! O, ticaloasa nazuinta a lor de a gasi cusur in Dumne­zeu Cel fara de pacat, Care umbla pe pamant in trup dimpreuna cu ucenicii Sai! Ucenicii lui Hristos cei simpli cu inima si smeriti, mergand in urma Mantuitorului pe tarina semanata, au smuls de foame spice, le-au frecat in maini si au mancat in ziua sambetei (Matei 12). Fireste, o astfel de calcare la vedere a poruncii cu privire la sambata si-a aflat vrajmasi in persoana fariseilor plini de rautate, si acestia au inceput sa carteasca asupra calcarii sambetei; insa Domnul, dand in vileag fatarnicia si pizma lor, a aparat dreptatea ucenicilor Sai. Dar iata, te intreb, omule: oare simti tu foamea si setea duhovniceasca de a gus­ta spicul cel de viata facator si mai presus de fire si grauntele indoit, de viata facator prin firea sa – Trupul si Sangele lui Hristos, Datatorul de via­ta, adevarata Paine cereasca, cea care da viata lumii? Daca nu simti aceasta mantuitoare foa­me, inseamna ca esti mort duhovniceste. Omul care incepe sa se insanatoseasca sau care este sanatos simte in chip firesc foame si sete. Dar cati astfel de morti nu sunt in Rusia, in Biserica Ortodoxa, care nu simt aceasta sete mantuitoa­re? – Puhoaie! O multime fara numar de intelectuali nu vin deloc la impartasanie, o multime de oameni vin foarte rar, multi se impartasesc doar o data in an. lar Domnul cheama in fiecare zi: luati, mancati…beti toti…, si nu este cine sa manance si sa bea!

Marire negraita si dar nepovestit este impartasirea cu Preacuratul Trup si Sange al Fiului lui Dumnezeu! Cat de adanca e caderea si stricaciunea pricinuita de pacat, cat de nemaipomenite sunt mijloacele reasezarii celui cazut, ce minunata este innoirea celui stricat, curatirea preamarii spurcaciuni a pacatului, ce prin nimic altceva se putea curati decat prin nepretuitul si preacuratul si atotcuratitorul Sange al Fiului lui Dumne­zeu, Celui mai Sfant decat toti sfintii! Suntem datori a cugeta la aceasta taina a mantuirii ziua si noaptea, a da neincetat multumita si slava lui Dumnezeu pentru ea si a ne stradui sa fim pe masura ei cu toate puterile, dorintele noastre si prin implinirea de catre noi a tuturor mantuitoarelor porunci ale lui Dumnezeu. - Spaimantatu-s-a cerul de aceasta si s-au minunat marginile pamantului, ca Dumnezeu S-a aratat oamenilor in trup. O, ce dragoste! Ce pogoramant! Ce dreptate, ce intelepciune, ce sfintire, indumnezeire, inaltare a firii noastre mai sus de toate cerurile!

Slava, Doamne, Dumnezeiestilor Tale Taine, cu care ma invesmantezi ca si cu o Dumnezeiasca haina si stapanire. Cu adevarat, preamare podoaba Dumnezeiasca sunt pentru cel ce intru adevar se impartaseste, preot sau mirean, Dumnezeiestile Taine. De cata cinste ai invrednicit, Doamne, neamul crestinesc de marturisire dreptslavitoare, incredintandu-i si dandu-i mostenire Sangele Tau Cel Dumnezeiesc, intreaga Dumnezeire si Omenitate, imbogatind si innemurind tot omul. Cu cata dragoste suntem indatorati fata de Tine, Doamne, cu cata recunostinta, ce dragoste suntem datori sa avem intre noi, ce datori suntem sa ne iubim si sa ne cinstim unii pe altii mai mult decat pe sine (Filipeni 2, 3)! Multumesc Tie, Doamne, pentru toate milele Tale cele negraite!

Preotii si diaconii, de la tara si de la oras, oare cu vrednicie se impartasesc la fiecare liturghie? Nu – multi o fac cu nevrednicie. Dumnezeu ve­de ce gandesc si fac ei. Doamne, Tu esti Dreptul Judecator al tuturor: nu ne osandi pe noi, cei nevrednici, care des ne impartasim din potir cu Sfantul Tau Trup. – Iata, noi toti suntem nevrednici de infricosatoarele si cele mai presus de ceruri si de viata facatoarele Tale Taine. Nemasurata Ta milostivire sa acopere pacatele noastre!

Oare pretuiesti tu, preote care in fiecare zi slujesti si savarsesti liturghia, roadele impartasaniei cu Sfintele, de viata facatoarele, infricosatoa­rele si mai presus de ceruri Taine?! Oare simti curatirea de pacate, innoirea, luminarea, renasterea, sfintirea, pacea lui Dumnezeu, care intrece toata mintea, simti ca jugul este bun si sarcina este usoara (Matei 11, 30), simti libertatea duhului, bucuria in Duhul Sfant? Fericit esti tu daca simti toate acestea si multumesti lui Dumnezeu. Aprinde in tine darul lui Dumnezeu, nu fi nepasator, nesimtitor, nemultumitor. Pentru simtamantul recunostintei te vei invrednici de mai mare har; indreapta-te pe tine insuti, in toate sa tinzi catre desavarsirea vietii si a virtutii, ca sa te invrednicesti a auzi glasul Domnului: Sluga buna si credincioasa! In putine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intra intru bucuria Domnului tau (Matei 25,21).

Tu, preot al lui Dumnezeu, slujitor al Facatorului Preainalt, slujeste Liturghia cu frica si cu pregatirea cuvenita, mai ales daca slujesti in fie­care zi; ia seama ce faci din pantecele tau, care in fiecare zi este biserica a lui Dumnezeu prin impartasirea cu sfintele si de viata facatoarele lui Hristos Taine - oare nu-l faci unealta desfatarii pantecelui si lacomiei, unealta a diavolului, care prin pantece a tras in iad neamul omenesc si l-a supus blestemului? Tine cu tarie postul cel poruncit de Mantuitorul, ia aminte la tine insuti si la ceilalti, si mantuieste-te pe tine insuti mantuind totodata poporul.

Sa se cerce pe sine omul ce vrea a se impartasi cu Sfintele Taine, si atunci sa se impartaseasca el cu Painea cea cereasca, cu Trupul lui Hristos, si sa bea din Paharul vietii: ca cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda, isi  mananca si isi bea, nesocotind Trupul Domnului (1 Corinteni 11, 28-29). Deci, cei ce doriti impartasirea, cercetati-va pe voi insiva, constiinta voastra, amintiti-va pacatele voastre – osanditi-va pe voi insiva mai inainte de infricosata Judecata: fiindca daca am socoti, adica ne-am cerceta cu de-amanuntul viata si ne-am indrepta, nu am fi osanditi”.

(din: Sfantul Ioan de Kronstadt, “Spicul viu. Ganduri despre calea mantuitoare”, Editura Sophia, Bucuresti, 2002)

“Este cu neputinta o intoarcere mecanica la primele veacuri crestine. Problema consta in faptul ca in primele vea­curi masura vietii duhovnicesti era alta. E de ajuns sa amintim aici prigoanele. Daca acum incepem sa ne impartasim des, fara sa ne marturisim, vom obtine un rezultat cu totul nou, infricosator. Aceasta NU este o cale de urmat”.

“Oamenii care cauta intr-adevar nevointa vietii duhovnicesti sunt foarte putini. Multi cauta doar viata sufleteasca, confortul sufletesc, legaturile sufletesti, viata pamanteasca, nu pe cea cereasca; nu doresc sa se elibereze de patimi, nu doresc sa se lepede de voia lor, nu doresc sa jertfeasca nimic de la ei”.

***

Crestinii incepatori

“Prin analogie, sa trecem acum la o problema: cea a varstnicilor. Pentru preot este o mare bucurie cand vin la el oa­meni pacatosi care au reusit sa se intoarca la credinta. Aceasta se intampla cel mai adesea in urma vreunei nenorociri, a unui dezastru din viata lor. Astfel de oameni vin de obi­cei la biserica cu pacate foarte grele si plang pentru ele inaintea Altarului. Iar preotul simte ca aceasta este o adevarata pocainta si, din acel moment, penitentii incep o noua viata. Pentru preot o astfel de pocainta este un praznic cu totul deosebit. El simte harul lui Dumnezeu care trece printr-insul ca sa ajunga la omul care se caieste, ca sa-l inno­iasca, ca sa-i regenereze viata. In acest caz, preotul intelege cu adevarat ce este Taina Pocaintei – ca aceasta lucrare este un al doi­lea botez, ca intr-adevar este Taina innoirii si unirii cu Dumnezeu. Astfel de cazuri nu sunt deloc rare, mai cu seama cand oamenii ajung la biserica la varsta maturitatii.

Cu timpul insa omul devine un crestin obisnuit. Incepe sa mearga mai des la biserica, sa se spovedeasca si sa se impartaseas­ca, obisnuindu-se treptat cu aceasta. Poate fi vorba de un tanar crescut intr-o familie cre­dincioasa, devenit intre timp matur. Poate fi vorba de o fata buna si curata, draguta. Insa, cu toate acestea, ea nu duce o viata duhov­niceasca. Nu este in stare sa experimenteze o pocainta sincera, sa se spovedeasca, sa se impartaseasca asa cum trebuie, sa se roage, isi citeste o oarecare pravila, se impartaseste des, dar nu face acest lucru cum se cuvine. Pentru ea nu exista lucrare duhovniceasca.

Desigur, asemenea oameni nu se com­porta precum copiii. Ei nu fug prin biseri­ca, nu palavragesc, nu tipa. Au obiceiul sa ramana pana la sfarsitul slujbei. Daca au fa­cut aceasta din copilarie, acum le este foarte usor. Si pot sa stea astfel intreaga viata in biserica, sa devina in general oameni buni. Sa nu faca nimic rau – sa nu ucida, sa nu fure, sa nu desfraneze. Insa, cu toate acestea, sa nu duca o viata duhovniceasca.

Pot sa mearga la biserica intreaga viata, sa se impartaseasca, sa se spovedeasca si totusi sa nu inteleaga cu adevarat ceea ce fac, sa nu inceapa viata duhovniceasca si „slefu­irea” de sine. Astfel de situatii pot fi intalni­te foarte des. Si, slava Domnului, de multe ori un astfel de „vis” se sparge in necazuri­le care abunda in viata noastra. Unele in­tamplari grele, chiar pacate si caderi mari se arata slobozite proniator in viata omului. Nu in zadar s-a nascut proverbul: „Omul invata din greseli”.

Rezulta de aici ca omul care a fost cres­cut in biserica descopera adeseori cum ar trebui sa fie adevarata pocainta abia atunci cand face greseli mari. Pana in acel moment poate ca de mii de ori a mers la spovedanie, fara sa inteleaga vreodata cu exactitate acest lucru, fara sa simta vreodata ce este aceas­ta. Desigur, aceasta nu inseamna ca este de dorit sa cadem in pacate grele, de moarte. Este de trebuinta insa ca viata noastra imbisericita sa fie mult mai vie. Poate ca este greu, cere lucrare interioara. Sarcina preo­tului tocmai in aceasta consta: in a observa daca omul lucreaza, daca se nevoieste asupra lui insusi; caci el nu trebuie sa realize­ze pur si simplu doar deprinderi schema­tice ale vietii, „vizand” oarece praznice ori slujbe. Credinciosul trebuie sa aiba un scop pe care sa il urmareasca si sa-l atinga. Orice om trebuie sa aiba programul sau de vietuire duhovniceasca.

Acesta este un lucru foarte greu, mai cu seama in zilele noastre, cand preotul, pur si simplu, nu poate sa o duca la bun sfarsit cu atatia oameni care vin la el. Ganditi-va ca, inainte de revolutie^[1], la Moscova erau 600 de biserici si mai mult de 1000 de preoti. Astazi, in acest oras, care s-a marit de 10 ori, exista in jur de 300 de biserici si aproa­pe 400 de preoti^[2], iar locuitorii sunt peste 10 milioane. Desigur, conditiile preotilor sunt total diferite astazi. Nu li se poate ce­re sa faca fata la atata multime de oameni, precum odinioara. Insa exista acum o foar­te mare nevoie de integrare activa in viata Bisericii a fiecarui membru al acesteia. Pen­tru Biserica noastra pare destul de neobis­nuit, lipsit de traditie.

La noi, ca dreptar, lucrurile sunt vazute cu totul altfel: batuska (duhovnicul) sta langa usa Altarului si as­culta. Iar la sfarsit spune: „Ei, nu mai fa una ca asta, nu e bine!” Si urmeaza: „Te iert si te dezleg…” Poate sa mai adauge inca vreo cateva cuvinte, insa in linii generale aceas­ta este totul. Chiar si preotii mai in varsta, cel mai adesea, asculta, tac si apoi, cu oa­recare observatii generale, indreapta si dez­leaga. Cunoscuta pasivitate a duhovnicului a devenit la noi traditie. Este important sa ne amintim ca la adevaratii stareti era vorba de o pasivitate aparenta. Acestia erau oameni care savarseau o mare nevointa duhovniceasca. Cand un om venea inaintea lor, ei incepeau mai intai de toate sa se roage pentru acesta; adica incepeau indata o lucrare du­hovniceasca activa. Si, inevitabil, il asezau pe acest om intr-o cu totul alta dimensiune – intru viata duhovniceasca. Toti cei care ve­neau la staretul Ambrozie de la Optina ori la Sfantul Serafim de Sarov ramaneau cu sim­tamantul unui eveniment grandios petrecut in viata lor. Deci comportarea pasiva exteri­oara a duhovnicului nu era in contradictie cu integrarea omului intr-o noua viata, intal­nirea cu duhovnicul devenind o revelatie.

In zilele noastre, cand duhovnicul sta la spovedanie si la el vin fiii duhovnicesti, sco­pul spovedaniei pare sa-i surprinda; ii uimes­te pur si simplu. Iar aici trebuie sa fie atins un cu totul alt tel. Preotul este dator sa-i in­vete catusi de putin, si astfel sa comunice fiilor sai duhovnicesti ca ei sa vina la spoveda­nie cu oarecare gand al unei experiente de nevointa despre care nu se stie daca va reu­si ori nu. Impreuna-lucrarea cu duhovnicul trebuie sa fie foarte serioasa si profunda:

- Ce ti s-a intamplat pana acum? Pri­mesti oare, ori nu? Data trecuta te-ai cait de asta si de asta, ai putea sa-mi spui acum da­ca ai biruit acea deprindere rea? S-a intam­plat oare aceasta ori nu?…

Preotul trebuie sa se obisnuiasca sa spo­vedeasca in acest fel.

Obisnuinta cu cele sfinte, obisnuinta cu spovedania reprezinta una dintre cele mai mari rele ale vietii noastre bisericesti. Si aceasta se intampla in primul rand pentru ca nu exista posibilitatea ori conditiile unei spovedanii adevarate, iar in al doilea rand deoarece nu avem o intelegere justa despre ceea ce ar trebui sa fie spovedania oameni­lor care duc o viata imbisericita si care se impartasesc des.

Exista si o astfel de pozitie: sa se renun­te la spovedanie, sa se impartaseasca fara spovedanie. in Apus se procedeaza exact in acest mod – in Franta si in America. Oamenii se spovedesc o data pe an ori o data in fiecare post, si apoi se impartasesc des, fara spovedanie. Se incearca o intoarcere catre canoanele din vechime: sa te impartasesti des, dar sa te marturisesti rar. Luate dupa pravila, lucrurile par a fi in regula. Si ar tre­bui sa se obtina rezultate bune. insa nu se intampla una ca asta. Ba chiar pe dos, caci oamenii inceteaza sa se mai spovedeasca. Ei merg la marturisire o data pe an. Preotul in­cearca sa-i intrebe ceva, insa i se raspunde:

- De ce ma intrebati despre asta? Eu nu sunt vinovat cu nimic. Nimic din cele de care ma intrebati nu am facut. De ce ma faceti sa ma simt stanjenit cu asemenea probleme?

Poate nu cu astfel de cuvinte, nu pe un astfel de ton, dar oamenii deja nu mai inte­leg de ce este nevoie sa se spovedeasca. Mar­turisirea pare a se pierde astfel definitiv.

Desigur, este cu neputinta o intoarcere mecanica la primele veacuri crestine. Problema consta in faptul ca in primele vea­curi masura vietii duhovnicesti era alta. E de ajuns sa amintim aici prigoanele. Daca acum incepem sa ne impartasim des, fara sa ne marturisim, vom obtine un rezultat cu totul nou, infricosator. Aceasta nu este o cale de urmat.

Daca nu aflam o iesire, trebuie sa stim totusi ca si ceea ce avem acum, spovedania deasa de astazi, este o inovatie a veacului al XX-lea. O astfel de practica nu a existat nici­odata in istoria Bisericii. in Biserica primelor veacuri oamenii se impartaseau des, insa se spovedeau foarte rar. La inceput, marturisi­rea era un fel de drum in viata, daca omul nu era exclus din Biserica, in urma vreunui pa­cat foarte greu.

In ultimele veacuri, in Rusia s-a impus datoria marturisirii drept canon inainte de fiecare impartasanie. Astfel au inceput cre­dinciosii sa se impartaseasca foarte rar. Sa se impartaseasca o data pe an, in vremea ce­lor doua posturi mari; si aceasta devenea un adevarat eveniment. Trebuia sa ajunezi, du­pa o saptamana de post, dupa multe rugaciuni, multe canoane si acatiste, si abia dupa aceasta sa te apropii de Sfanta Impartasa­nie. Pentru preot era greu, ce e drept, doar in vremea celor doua posturi, dupa care, o lunga perioada, oameni dornici sa se impar­taseasca nu mai erau aproape deloc.

Exista inca preoti care, inspirati din zilele obisnuite de dinaintea spovedaniilor, spun:

- De ce sunteti atat de multi pentru im­partasanie? Doar nu va sarbatoriti cu totii onomastica! Numai cei care au onomastica se impartasesc.

Aceasta traditie este inca vie.

Ne-am hotarat sa ne impartasim des, in­sa nu putem sa ne desprindem de canonul acceptat in Rusia: marturisire inainte de fi­ecare impartasire. Aceasta cere o cu totul al­ta abordare: deasa marturisire. Pe ea nici­cand nu am avut-o. Aceasta conduce la pro­fanarea marturisirii. Omul nu poate sa se marturiseasca des daca duce o viata biseri­ceasca normala. Deasa marturisire nu este pentru el ceea ce numim „al doilea botez”. Nu putem sa ne intoarcem catre Biserica daca omul nu s-a despartit de aceasta. Aici se schimba chiar intelesul Tainei. Apare o neclaritate. Putem sa concepem deasa mar­turisire doar daca o inlocuim cu acea desco­perire a gandurilor care se practica in ma­nastirile de demult. Insa pe atunci o astfel de practica nu era marturisire. Gandurile le asculta staretul, care cel mai adesea nu facea parte din cinul preotesc. Intr-un anume fel, practica nu era legata de impartasanie si nu se numea Taina; era un moment de crestere duhovniceasca. Astazi, ceva asemanator a fost transferat in Tainei Pocaintei, dand cel mai adesea rezultate nesemnificative.

Trebuie sa se afle o cale de iesire. Iar iesirea este limpede. Fara sa avem posibilitatea sa excludem spovedania de dinainte de im­partasanie, trebuie sa mentinem rugaciunea de dezlegare. Sa-i rugam pe oameni sa se pocaiasca de pacatele lor, insa fara sa ames­tecam aceasta cu spovedania minutioasa.

Pe de alta parte, preotul trebuie sa ia aminte la fiii sai duhovnicesti si sa-i marturiseasca in acest mod:

- Cum te descurci in viata duhovniceas­ca? Ce ai nou de spus? Te nevoiesti oare launtric ori nu? Daca nu, atunci nu avem despre ce sa mai vorbim. Iar daca te nevo­iesti, aceasta trebuie sa se vada.

Foarte repede se cern aceia care isi schimba viata duhovniceasca prin marturisire. Raman doar putini care se nevoiesc cu adevarat, care doresc intr-adevar si carora „le prieste” nevointa, care cauta sa duca o viata duhovniceasca.

Marturisirea lor este destul de limpede, neexistand probleme foarte grave. In acest caz preotului ii este usor. Daca omul se nevoieste, daca staruie, el nu va avea pacate grele. Se va cai insa de unele pacate ale sale de zi cu zi; astfel pocainta lui va deveni lu­cratoare. Aceasta va da rezultate. Se va ve­dea ca el se nevoieste, ca harul lui Dumnezeu lucreaza intr-un astfel de om.

Mult mai greu pentru preot este celalalt caz, foarte raspandit, in care omul nu poa­te sa puna inceput vietii duhovnicesti. In­cearca, o cauta, insa nu intelege ce este ace­ea viata duhovniceasca. S-au incetatenit une­le obiceiuri in viata Bisericii care nu sunt pe deplin in concordanta cu dreapta intelegere a Tainelor, cu dreapta intelegere a vietii du­hovnicesti si care, in unele cazuri, sunt de-a dreptul vatamatoare. Insa nu putem sa le in­dreptam pe unele ca acestea foarte repede, caci aici intervine continuitatea practicii „bi­sericesti”. Ne ciocnim de o anume intelege­re a vietuirii in Biserica, devenita parca nor­mativa si pastrata ca autoritate de catre unii ierarhi ori ca practica din trecutul Bisericii. Toate acestea sunt foarte incurcate. Si totusi problemele trebuie rezolvate, caci este ne­voie sa depasim situatia existenta, care este foarte critica. Ea poate sa ne aduca multe de­ceptii si chiar putem ajunge la dezastru, daca nu ne gandim si nu ne straduim in directia cea buna: sporirea duhovniceasca.

Duhovnicul

Duhovnicul are datoria sa fie si pedagog. Intr-o anume masura es­te necesar sa posede arta pedagogiei, sa-si puna probleme pedagogice. Absenta simta­mantului pedagogic, a talantului, a darului, a stiintei, a experientei poate conduce pana acolo incat preotul sa isi piarda fiii duhov­nicesti, ii pierde nu doar pentru sine, ci si pentru Biserica. Ei pot sa mai ramana in­ca multa vreme ori pot fi pentru totdeau­na oameni credinciosi, insa vor fi pierduti pentru Biserica.

Au fost multi asemenea oameni, in se­colul trecut^[3], la granita dintre veacuri. Cel mai adesea a fost vorba de credinciosi care intreaga viata s-au rugat foarte putin. Ca­re, in general, nu au inteles de ce trebuie sa mearga la biserica, de ce este nevoie de Li­turghie, de ce trebuie sa ne impartasim, de ce trebuie sa ne marturisim. Ei aveau un co­dex asemanator cu cel al moralei crestine, o intelegere abstracta despre faptul ca „exista Dumnezeu”, cu alte cuvinte o oarecare ide­ologie religioasa. Le lipsea totusi adevarata traire religioasa, viata bisericeasca. Au pierdut-o, caci ei erau deja infectati din institu­tele superioare de pana in revolutia bolsevica. Oare in cea mai mare parte a gimnaziilor si in toate institutele superioare inchise, de felul Corpusului de Cadeti ori al Scolii de fete de vita nobila, de dinainte de revolu­tie, nu existau paraclise interne? Si cei ca­re erau instruiti in aceste institutii nu erau datori sa participe intotdeauna la Sfanta Li­turghie? Ei cunosteau Legea lui Dumnezeu si trebuiau sa exceleze la toate obiectele legate de aceasta. Cel mai adesea isi incheiau studiile intr-un mod stralucit, isi aduceau aminte pana la batranete multe tropa­re, cunosteau slujbele, stiau texte din Sfanta Scriptura. Insa dupa ce primeau diplomele si paraseau institutul, ei nu mai veneau la biserica, caci viata bisericeasca li se parea a fi foarte pervertita.

Indraznim sa spunem ca insasi revolutia, cu toate tragicele ei urmari pentru poporul rus, este rezultanta, intr-o mare masura, tocmai a acestui mod de a privi lucrurile. Imbisericirea, din pricina pervertirii vietu­irii duhovnicesti, a scazut haric din binecuvantata partasie cu Dumnezeu, pana la treapta savarsirii mecanice a ritualurilor bi­sericesti. Oamenii au incetat sa mai simta ce inseamna „Taina”, au incetat sa mai afle in Taine intalnirea cu Dumnezeu.

Iata, in acest caz rolul duhovnicului, al preotului, este unul cheie. Iar raspunderea lui este imensa. Vai preotului care nu inte­lege acest lucru! Vai aceluia care nu cauta iesire dintr-o asemenea situatie! Acela care ingaduie profanarea cu usurinta a binecuvantatei vietuiri bisericesti in ochii copii­lor si in ochii celor varstnici, supunandu-se cursului desertaciunilor, apasa cu timpul si lumea din jur, isi paraseste pozitia, schim­band pentru bunurile pamantesti flacara inimii sale. El reuseste „sa lege cele doua ca­pete” si astfel ajunge sa renunte la ceea ce este mai important.

Din nefericire, chiar si cei mai buni pas­tori se arata adesea intr-o astfel de postu­ra, cad prizonieri imprejurarilor vietii. Ei nu pot sa depaseasca dificultatile din vre­mea de acum. Este bine sa stim ca un pre­ot, un duhovnic, nu trebuie nicicum sa de­vina prizonier a ceva anume. El trebuie sa fie liber, sa fie rob al lui Dumnezeu si nu al altcuiva. El trebuie sa aiba constiinta libera, trebuie sa spuna intotdeauna ce gandeste si sa faca intocmai ceea ce ii dicteaza constiinta. Nu trebuie sa vicleneasca ori sa fie fatar­nic. De aceea se leaga de el multe inimi de copii si de varstnici. De asemenea, trebuie intotdeauna, cu toata sinceritatea, cu toa­ta inflacararea inimii lui, sa raspunda la in­trebarile care apar, la nevoile duhovnicesti ce-i stau inainte. Trebuie sa auda si sa simta inima tulburata a copilului ori a tanaru­lui si sa afle modul cel mai adecvat de a da un raspuns, de a intinde o mana, de a aju­ta. Iar aceasta niciodata nu trebuie sa fie un act formal.

Desigur, nu doar preotul, ci mai cu sea­ma parintii si invatatorii, si cei care catehizeaza, impreuna trebuie sa se straduiasca sa mentina generatia copiilor in Biserica. In timpurile noastre, aceasta problema s-a do­vedit a fi deosebit de grava. Astazi ne bu­curam ca multi copii vin la biserica. Insa, credeti-ma, ca sa-i pastram pe ei pentru Biserica este destul de greu; aceasta necesita o mare nevointa. Si nu e de mirare daca mai tarziu o mare parte dintre acesti copii vor lasa Biserica datorita faptului ca ceea ce le daruim noi acum este neconvingator pentru ei, nu raspunde trebuintelor sufletelor lor. Nu le deschide usile catre vietuirea duhovniceasca, nu ii conduce cu adevarat la Dumnezeu, ci, dimpotriva, ii impiedica sa mearga spre Cer.

Problemele ridicate de catre cei maturi sunt asemanatoare, insa isi au specificitatea lor. Sa mentionam cateva cazuri caracteris­tice, obisnuite, tipice pentru zilele noastre.

Unii dintre oamenii „copti la minte” sunt oameni veniti de curand la biserica. Ia­ta, vine un om la biserica pentru prima oa­ra. Poate fi un tanar ori o tanara, insa poa­te fi vorba si de un om in varsta. Cel mai adesea, astfel de oameni sunt foarte ignoranti. Cel mai adesea ei sunt infirmi din punct de vedere duhovnicesc ori atei, de gatul lor atarnand o sarcina mare de pacate grele. Poate ca au savarsit desfranare ori hotie; poate ca si-au suparat foarte greu parintii ori au clevetit, ori si-au parasit cre­dinta ori au mintit. Poate ca au cautat si au aflat cai inselatoare ale vietii duhovnicesti, au fost atrasi de magie ori de spiritism. Poa­te ca acesti oameni au calcat Taina Cununiei si i-au tradat pe sotii lor, poate au facut avorturi. Unii dintre ei au coborat pur si simplu pana in adancul pacatului, unii sunt alcoolici, narcomani.

Fireste, prima marturisire este foarte grea pentru preot. Este o adevarata corvoa­da. Situatie tipica: zi de duminica (de obi­cei astfel de oameni vin la spovedanie du­minica). Biserica este plina de credinciosi. Ca intotdeauna, pentru spovedanie rama­ne putina vreme. Ea incepe in timpul Cea­surilor si trebuie sa se incheie cat se poa­te de repede, cu mult inainte de iesirea cu Sfintele Daruri. Deci cel mult o ora si ju­matate. Practic este cu neputinta sa-i spovedesti pe toti. Daca sunt 100 de oameni, chiar si un minut pentru fiecare este destul de mult, aceasta inseamna o ora si patru­zeci de minute. Dar ei pot sa fie nu o suta, ci doua sute. Atunci, o spovedanie norma­la nu poate sa aiba loc. Ce sa faca duhovni­cul?

Astazi, cel mai adesea, duhovnicul face o spovedanie generala foarte scurta, forma­la. I-am auzit cu urechile mele pe unii protoierei vestiti ca spun:

„Toate cate enumar la spovedania de obste nu le mai repetati; daca cineva a savarsit un pacat pe care nu l-am numit, atunci poate sa-l spuna foarte, foarte pe scurt. Iar ceilalti pur si simplu sa vina sa-si plece capul si sa-si primeasca ru­gaciunea de dezlegare”.

In acest fel, preotul reuseste sa-i treaca pe toti pe sub epitrahilul sau si sa-i trimita sa se impartaseasca. Dar, daca printre aces­tia este cineva care a venit pentru prima oa­ra, are mare dreptate sa nu se mai intoarca, intrucat constata ca toti preotii sunt „inse­latori”, ca aici are loc o profanare, ca asta inseamna formalism, ca in practica nimeni, nicicand, nu asculta, ca preotul nu are timp sa vorbeasca cu oamenii ori poate ca nici nu doreste. Atunci unul ca acesta va trece formal pe sub epitrahil si, in acelasi fel, va ajunge si la Potir, fara sa aiba vreun simtamant de sfintenie, apoi va pleca.

Preotul trebuie sa stie ca, procedand ast­fel, savarseste o crima. Dar poate sa se intample si altfel. Poate sa se spuna celor care se spovedesc: „Aceia dintre voi care se impartasesc des, care s-au spovedit de curand, care duc o viata in sa­nul Bisericii si nu au pe constiinta pacate grele, sa iasa in fata si sa se multumeasca cu o scurta spovedanie. Foarte pe scurt. Poate chiar cu rugaciunea de dezlegare [referitor la ultima "posibilitate" avem mari indoieli, n.n.]“

Aceasta se refera mai cu seama la oame­nii care sunt bine cunoscuti de catre preot. Dar aceia care au pacate grele nemarturisite ori mai cu seama daca au venit pentru prima oara la spovedanie in nici un caz nu pot sa se multumeasca cu o spovedanie scurta. Ei tre­buie sa astepte; si cu acestia trebuie sa se stea de vorba amanuntit. Ar fi de preferat ca toti cei care au venit pentru prima oara sau au pe constiinta pacate grele sa ramana pana dupa Liturghie. Fireste, ei nu vor reusi sa ajunga la Potir, Liturghia se va sfarsi, iar preotul va trebui sa mai intarzie ori sa stabileasca cu ei o alta ora, ca sa-i spovedeasca pe indelete.

Deosebit de important este ca preotul sa asculte cu atentie pe fiecare pacatos fara sa-l osandeasca. Sa inteleaga omul ca s-a intalnit cu un duhovnic care se apropie de el cu dragoste evanghelica, care nu il condamna, care ii primeste spovedania cu durere in inima, care se straduieste sa-l ajute si se roaga pentru el.

Foarte important este ca acesta sa inte­leaga ca greseli ca ale lui nu pot sa fie iertate formal, ca se cere de la el, intr-adevar, nu o enumerare formala a pacatelor, ci pocainta. Trebuie sa aiba o parere de rau din inima, sa-si planga cu adevarat starea lui nefericita si sa doreasca sa ceara mila lui Dumnezeu, sa doreasca sa se intoarca la Casa Parintelui si sa aiba o intentie ferma de a incepe o no­ua viata, de a nu se mai intoarce la vechile sale pacate.

Preotul trebuie, cu toata delicatetea po­sibila, sa-l ajute sa-si marturiseasca pacatele, si nu doar sa-lintrebe formal, rece, cu un ton de legiuitor:

- Dar aceasta ai facut-o? Dar aceea ai savarsit-o, oare?…

Omul trebuie sa fie ajutat sa-si deschida sufletul. Nu doar sa fie incarcat cu vreo oa­recare epitimie:

- Daca ai facut avorturi, atunci 10 ori 15 ani nu ai voie sa intri in biserica. Ori trebuie sa faci peste 100 de metanii in fiecare zi.

Astfel de epitimii formale nasc in sufle­tul omenesc, sosit pentru prima oara la biserica, sentimentul ca aici lucreaza niste „fa­natici nebuni”, ca aici nici gand sa gasesti un tamaduitor duhovnicesc.

Epitimiile trebuie sa fie de asa natura, in­cat sa ajute pe om sa se pocaiasca, sa se roage, sa simta si sa inteleaga ca a gresit si ca, daca isi da silinta, va putea sa vina la biserica si sa puna inceput bun caii lui duhovnicesti.

In zilele noastre, asemenea epitimii cel mai adesea nu pot fi socotite ca pedepse. De obicei, spunem ca mai intai trebuie sa se citeasca Evanghelia. Si eu spun adeseori ca trebuie sa se citeasca nu intreg Noul Testa­ment, ci doar cele patru Evanghelii si Fap­tele Apostolilor, cu alte cuvinte, ceea ce este mai usor. Epistolele Sfantului Apostol Pavel sunt mai grele. Ele nu pot fi intelese chiar asa usor, si prin urmare, pentru inceput, nu este necesara citirea acestora. Insa cele patru Evanghelii si Faptele Apostolilor pot fi citite de catre toti.

Alta data se pot da si alte canoane, ca de pilda recomandarea de a citi o carte anu­me ori de a se ruga cu o anumita rugaciu­ne, scurta si pe inteles. Ori sa faca inchina­ciuni. Aceasta atarna de starea acelui suflet, de felul cum isi va insusi el aceasta epitimie.Trebuie ca el sa o primeasca cu bucurie, sa i se ceara sa o implineasca, dar sa nu se simta nici o impotrivire fata de ea. Daca veti reusi sa faceti aceasta, daca omul simte caldura daca simte dragoste, daca simte ca Dumne­zeu are mila pentru el, ca, iata, in Biserica i s-a aratat aceasta mila, omul neaparat se va intoarce, neaparat va implini totul si va in­cepe o noua viata. Cu siguranta. Si, in acest caz, preotul simte, puternic, ce inseamna Taina Pocaintei. Aici se savarseste ceea ce numim „al doilea Botez”. Astfel de cazuri ii dau convingerea preotului ca Taina Pocain­tei nu a disparut din viata Bisericii.

Dupa un timp, un astfel de pacatos (ori pacatoasa) vine la biserica plin de bucurie, incepe sa traiasca cu adevarat intr-un alt chip, citeste cu osebita sete duhovniceasca cartile bisericesti, se roaga la Dumnezeu, se impartaseste cu Sfintele Taine ale lui Hristos, vine la preot cu ochii plini de lumi­na. Sentimentul ca a inceput, intr-adevar, o noua viata il umple de o nespusa fericire. Aceasta este pentru el vremea bucuriei.

Cateodata ni se intampla sa auzim:

- Iata, m-am rugat si ma rog, si atat de multe lucruri simt in sufletul meu, incat rugaciunea mea curge singura. Pare, intr-ade­var, a fi acea rugaciune a mintii despre care am auzit (ori citit); pe aceasta cred ca deja o simt, caci rugaciunea mea curge de la sine in toata vremea.

Aceasta se intampla cel mai adesea nu datorita faptului ca omul a dobandit ruga­ciunea mintii in inima lui, ci datorita faptului ca se afla intr-o stare de incantare, de osebita aprindere a sufletului, cand totul es­te nou si usor, cand e marcat de ceea ce face. Cu usurinta se deschide atunci si primeste in inima sa aceasta inflacarare deosebita. De aceea totul ii pare atat de lesnicios. Urmeaza apoi, inevitabil, vremea (diferita, la fiecare in parte a) unei cai mult mai as­pre, cand incep nevointele cele adevarate.

Aici noi avem de-a face cu oameni care deja cunosc Evanghelia, cunosc ca trebuie sa se impartaseasca des, ca nu trebuie sa sa­varseasca pacate de moarte (si, cu adevarat, ei nu le mai savarsesc). Nu desfraneaza, nu fura, nu fac avorturi, nu beau, nu se lea­pada de credinta, nu merg la diferite rata­ciri „extrasenzoriale” ori la magicieni, nu se mai ocupa cu spiritismul. Poate sa se spuna cu satisfactie ca nivelul moral al acestora a crescut intr-un mod insemnat. Acum ei au ingradiri in afara carora nu pasesc. Astazi sunt membri ai Bisericii si duc o viata in sanul ei. Vietuire in Biserica si in har este insa aceasta?

Cu parere de rau se vadeste in curand ca rugaciunea, care la inceput curgea de la sine in inima lor, ca timpul cand ei se ru­gau cu atata bucurie si atat de fierbinte, vre­mea in care ochii lor se umpleau de lacrimi atunci cand isi aduceau aminte cat au fost de pacatosi si cat i-a miluit si i-a primit pe ei Domnul, cand cautau sa inceapa o noua viata – au trecut. Nici lacrimile nu mai curg, nici rugaciunile lor nu mai izvorasc din inima, cu mare greutate isi citesc ruga­ciunile de dimineata si de seara. Toate au devenit o povara. Evanghelia nu-i mai atra­ge deloc, iar literatura duhovniceasca nu-i mai aprinde atat de mult. Chiar si slujbele Bisericii au devenit, iata, un obicei. Ei merg la acestea, le asculta, caci li se pare ca ele sunt de trebuinta, insa asculta formal, ini­ma lor tacand. Nu se roaga lui Dumnezeu, ci doar asculta.

Multi dintre acesti crestini poate ca au ve­nit la biserica si au incercat sa faca ceva pen­tru ea: unii au devenit oameni de serviciu, altii paznici, altii vand lumanari, ori propovaduiesc Legea lui Dumnezeu, ori canta la strana. Ei poate si-au aflat locul in societate, insa flacara inimii lor s-a stins. Isi aduc aminte de ea si le vine greu, dar cu vremea se obisnuiesc cu faptul ca aceasta le lipseste si li se pare ca asa si trebuia sa fie. Vremea naste­rii duhovnicesti, vremea copilariei, pluteste in amintirea lor ca o povara. Din pacate, nu mai stiu cum sa o reintoarca.

De ce se intampla astfel? De ce atunci cand s-au intors la Dumnezeu din ateismul lor ei si-au jertfit fara crutare patimile, vi­ciile si obisnuintele lor, s-au rupt de viata pacatoasa pe care o duceau, pasind pe calea nevointei, iar acea nevointa a dat indata, fa­ra zabava, rod bogat? Acum viata lor a ince­tat sa mai fie o nevointa. Ea a intrat pe un fagas aparent normal, a devenit un obicei. Dar indata ce nevointa s-a dus din viata lor, au disparut si roadele duhovnicesti. Desi­gur, viata harica intru Dumnezeu este po­sibila doar atunci cand omul se osteneste. Fara nevointe nu exista viata duhovniceas­ca, viata harica. In ce a constat atunci nevo­inta? La inceput, aceasta a fost limpede. Ai gresit mult, trebuia sa te caiesti. Aceasta era nevointa. Acum insa, cand nu mai sunt pa­cate grele, care ar trebui sa fie osteneala?

Duhovnicul trebuie sa stie sa explice ca acum nevointa este alta, ca acum este ne­voie de osteneala rugaciunii, de smerenie, de dragoste, de ascultare, de nevointa ne­contenitei lupte cu patimile: cu mandria, cu iubirea de sine, cu iubirea de stapanire, cu irascibilitatea, cu orice alta patima. Tre­buie sa ai permanenta luare-aminte catre tine insuti, catre viata ta duhovniceasca – o vigilenta deosebita. Trebuie sa-ti observi fiecare pas inselator, sa te caiesti, sa te in­drepti. Fara o asemenea viata duhovniceas­ca, fara osteneala duhovniceasca, nu aflam har dumnezeiesc in inima omului. Si, in cel mai mare grad, este nevoie de smerenie, caci Dumnezeu celor mandri le sta impotri­va, iar celor smeriti le da har. Smerenia este temelia vietii duhovnicesti, iar aceasta se da prin ascultare, prin permanenta rabdare a necazurilor, prin permanenta biruinta a mandriei, a iubirii de sine, a maniei.

La toate acestea duhovnicul trebuie sa-i povatuiasca in fiecare zi, in fiecare ceas, pe fiii sai duhovnicesti. Cu siguranta insa aces­ta este un lucru mai dificil decat sa-l spove­desti pe cel sosit pentru prima oara cu un greu pacat, pe care nu trebuie sa-l povatuiesti, ci doar sa-l asculti cu dragoste. El in­susi se caieste, plange, iar duhovnicul trebuie pur si simplu sa-i acorde dragostea lui, ascultandu-l. Si taina are loc, omul isi deschide sufletul.

Iar celalalt vine si tace, ori pur si simplu isi citeste pacatele, ori iti da un bilet in care scrie: „Am pacatuit prin graire desarta, im­buibarea pantecelui, manie, neinfranare…”, etc. Insa altii doresc sa se spovedeasca mult mai bine, sa povesteasca cu de-amanuntul; ca, iata, au intrat odata intr-un magazin si au privit o oarecare marfa cu multa dorire. Au spus cuvinte rele mamei si asa mai de­parte, intr-un cuvant, incetul cu incetul, se urmaresc pe ei insusi si, foarte meticulosi, anunta totul preotului. Totul e in ordine cu ei. Dar oare chiar au ei pocainta?

Foarte adesea se dovedeste ca nu au po­cainta. Omul a urmarit totul cu atata meticulozitate, a spus totul la spovedanie, a primit iertare de la preot pentru pacate, dar nu poate sa se pocaiasca pentru ele. Iata, acest nivel de viata duhovniceasca constitu­ie norma pentru el, care ramane pe loc: mai mult nu poate sa inainteze. Se dovedeste a fi un om duhovnicesc limitat.

Spunem in asemenea cazuri: „Unuia i-a fost dat sa duca viata duhovniceasca, altuia nu. Oare nu si darurile duhovnicesti sunt diferite? Unul are un dar, altul nu. Omul poate, pur si simplu, sa nu aiba nici unul. Asa cum s-a nascut, asa va si muri”. Nu se intampla tot astfel si cu viata duhovniceas­ca? Si se poate spune ca da, desigur, asa es­te. Exista oameni mai daruiti si oameni mai putin daruiti. Unora viata duhovniceasca li se da mai usor si, se intelege, din belsug, iar pentru altii este mai dificil s-o primeasca, insa invatatura Bisericii spune limpede ca nu exista oameni pentru care viata duhov­niceasca sa nu fie cu putinta. Aceasta poa­te sa fie grea. Insa daca este depasita, chiar greutatea ii daruieste omului viata duhov­niceasca. Tocmai in aceasta silire consta nevointa. Fiecare om poate sa traiasca intru nevointa. De indata ce incepe sa se nevoiasca, incepe si viata duhovniceasca. Nevo­inta poate sa imbrace diferite forme, foarte neasemanatoare intre ele. Tot ceea ce este dificil pentru om, chiar de netrecut cu pu­terile lui, cu capacitatile lui firesti, poate fi numit nevointa. Cand omul nu poate sa fa­ca ceva, insa cu credinta ca Dumnezeu ii va ajuta nazuieste spre osteneala – aceasta se socoteste nevointa. Indata ce omul traieste in aceasta nevointa a credintei, nadajdu­ind sa-si infranga patimile, in el se desteap­ta viata cea duhovniceasca.

Toate acestea preotul trebuie sa le expli­ce, sa le demonstreze. Dar, vai, foarte pu­tini oameni doresc sa-l asculte si sa urmeze invatatura lui! O multime din oamenii ca­re umplu bisericile noastre nu doreste sa ai­ba nici o osteneala. Desigur, ei nu vorbesc despre aceasta deschis. Uneori vorbesc in­sa! Dar, cel mai adesea, pur si simplu nu o doresc. Chiar daca li se explica totul, chiar daca li se repeta de mai multe ori, ei cau­ta totusi sa se insele pe ei insisi, sa-l insele chiar si pe preot, daca s-ar putea. Si astfel, neluand aminte ca la o inselare, au constiinta linistita. Doresc sa treaca prin urechile acului: sa nu aiba nici o nevointa, dar si de viata duhovniceasca sa se bucure. Sa se im­partaseasca, sa se marturiseasca, sa se roage, sa se socoteasca ortodocsi, sa se socoteasca buni, dar in acelasi timp sa nu li se impu­na sa faca vreo osteneala. In viata omului, acest moment ar putea fi comparat cu tre­cerea Rubiconului^[4]. Daca ar intelege si daca ar dori sa treaca mai departe de acest punct, ar pune temelia viitorului lor duhovnicesc, insa cei mai multi se opresc inaintea faimo­sului Rubicon, nedorind sa mearga nicide­cum mai departe.

Nu trebuie sa socotim totusi ca acesti oameni sunt pierduti pentru Dumnezeu si pentru imparatia Lui; ca am putea sa le spunem lor: „Ia duceti-va acasa!” Si gata, nimic mai mult. Nu, bineinteles! Lucrurile stau cu totul altfel. Preotul poate sa-i sfatu­iasca, lamurindu-i:

- Dumneavoastra sunteti aici mii de su­flete, si toti sunteti fiii mei duhovnicesti. Insa aveti in vedere ca la fapte poate doar 10 dintre dumneavoastra sunt adevaratii mei fii duhovnicesti, iar ceilalti 990 sunt doar pretinsi fii ai mei; caci ei nu duc o via­ta duhovniceasca.

Insa poate sa nici nu spuna aceasta, caci este nefolositor, ci, pur si simplu, sa o stie pentru sine. Nimeni nu i-a dat dreptul sa izgoneasca astfel de oameni. Ei nu sunt fi­ii lui duhovnicesti, ei sunt fiii lui Dumnezeu. Ce nu poate sa faca preotul face Dom­nul. Este pe deplin posibil ca un astfel de om sa se afunde in pacat si sa se lepede de nevointa intreaga lui viata, iar intr-un tarziu, chiar la sfarsitul vietii, o boala grea, ca de pilda cancerul, sa-l sileasca sa-si inceapa nevointa duhovniceasca. Si s-ar putea ca in ultima saptamana ori in ultimele trei zile din viata sa se intremeze si sa se pocaiasca, iar Domnul sa-i deschida portile Imparatiei cerurilor. Aceasta poate sa se intample si in ultimele zile, dar si in ultimii ani de viata.

Astazi el se arata intr-atat de lenes, dar maine o oarecare nenorocire il poate cuprinde – un necaz, greutati – si va fi nevoit sa regandeasca totul si sa traiasca cu totul altfel. Aceasta deja nu mai atarna de preot. Preo­tul trebuie pur si simplu sa tina capul aces­tui om deasupra apei. Nu sa-l pandeasca, dar sa-i spuna:

- Tu nu te gandesti sa duci o viata duhov­niceasca? Tu nu ai o viata duhovniceasca…

Aceasta trebuie sa i se arate, insa nu tre­buie ca el sa fie instrainat de Potir daca nu a savarsit pacate de moarte. Trebuie sa i se explice:

- Poate sa se intample si una ca asta, ca tu sa te impartasesti spre osanda. Insa iti asumi raspunderea, caci nu asculti, traiesti dupa mintea ta, dupa constiinta ta proprie, insa daca doresti sa te impartasesti, impartaseste-te.

Desigur, exista multe cazuri patologice. Acestea intotdeauna au fost multe si nu este deloc de mirare. In zilele noastre sunt insa mai multe poate decat oricand. De ce? Pentru ca starea pacatului este una patolo­gica, nu tine de canon. Viata noastra pamanteasca tine cel mai adesea de patologie. Si putini dintre noi reusesc sa depaseasca acest stadiu. Insa si patologia poate fi intr-o mai mare ori mai mica masura infricosatoare. Deseori ea devine amenintatoare. Ade­sea viata bisericeasca a omului capata con­tururile desavarsite ale anomaliilor; atunci si viata preotului devine deosebit de grea, uneori chiar chinuitoare.

Un simplu exemplu: O foarte osardnica femeie dintr-o parohie il duce pe fiul ei din frageda copilarie la biserica. El crede in Dumnezeu, insa atunci cand ajunge la var­sta de 18 ani viata lui bisericeasca incepe sa-l agaseze. Considerandu-se totusi credin­cios, incepe sa bea, cateodata chiar sa fure, sa desfraneze. Mama se plange de el, il sfatu­ieste, il pune de fata cu tatal; fiul insa, dupa vechiul obicei, merge si se pocaieste. „Da, am gresit, am desfranat cu cineva“. Preotul il sfatuieste, ii explica si el da din cap apro­bator: „Da, da, am inteles totul, nu voi mai face aceasta!” I se da un canon, este iertat, i se dezleaga pacatele. Dupa o oarecare vre­me, tanarul se impartaseste. Un timp se sta­paneste, apoi incepe din nou. Daca lipseste o luna, doua, inseamna ca iarasi a apucat-o la vale. Mama lui il va aduce peste putina vreme din nou la duhovnic si va demonstra ca acesta a intrat iarasi in noroi, ca din nou a baut, la fel ca inainte. Si astfel poate sa continue pana la sfarsit. Pacate de moarte, pacate grele, dezastru.

Ce sa facem intr-un asemenea caz? Dupa vechile canoane bisericesti, pacatosul trebu­ie indepartat prima oara pentru 7, apoi pen­tru 15 ani de la impartasanie, sa stea in pridvorul bisericii, sa nu calce pragul acesteia. Astfel Biserica se curata de acei oameni; la Liturghie ei nu mai apar. Astazi, nici un pre­ot, nici chiar cel mai aspru, nu va indrazni sa indeparteze pe cineva de la impartasanie vreme de 10 ani, si bine face. Viata, in zilele noastre, este atat de complexa, ca nu mai pot fi gasite solutii in cazul unor astfel de incalcari ale moralei. Biserica se umple, prin urmare, de cazuri patologice: alcoolici, des­franati, hoti, oameni care sunt scosi perma­nent din noroi si care se impotmolesc din nou. Ei parca se clatina prin balta, pasesc rar, apoi se afunda din nou. Aici ies la su­prafata, aici se afunda, asa ca trebuie perma­nent ridicati. Scosi la liman, ei stau putina vreme, dar la urmatorul pas iarasi cad. Care va fi viitorul lor? Se vor ineca oare in aceas­ta balta ori vor fi salvati in chip minunat de catre Dumnezeu? Nimeni nu stie.

Ce ar putea sa faca preotul? Doar sa se roage, sa aiba compatimire, sa aiba dragoste, sa-i ierte, sa fie ingaduitor, sa-i rabde. Sa dea cele mai eficiente epitimii. In cele mai multe cazuri, pentru acesti oameni to­tul este foarte greu. Se impune ca ei sa fie opriti de la impartasanie pentru unul, une­ori pentru doi ani. Insa adeseori este necesar sa-l lasi pe fiecare in bratele lui Dumnezeu. Aici nu poate fi vorba de o dorinta sincera a vietii duhovnicesti. Acest dezastru, aceasta stare patologica, care mai inainte era o ex­ceptie, a devenit in zilele noastre norma. Ast­fel de oameni sunt destul de multi. Biserica este plina. De aceea uneori este atat de apa­sator in biserica; atmosfera de pacat, de con­stiinta pacatoasa, se intinde si actioneaza si asupra celor din jur. Nu poate fi vorba aici de o veritabila credinta, ci doar de nevointa ori chiar de dorinta dupa o viata mai cu­rata. Patimi dezgolite la chip; patimi, adica demoni. Acestea sunt sufletele aflate in pri­zonieratul demonilor. Se intampla uneori ca demonul sa-l lase in pace putina vreme, du­pa cum pisica ii acorda libertate soricelului, ca sa-l inhate, peste o clipa, din nou, si iarasi sa-l sugrume. Si va putea oare soricelul sa fu­ga de pisica? Nu stiu. Insa trebuie sa-i aju­tam cumva pe acesti oameni. Ei nu trebuie in nici un caz respinsi.

Pentru preot, acesta reprezinta ceva foar­te greu. Caci el trebuie sa actioneze ca si cum ar actiona impotriva propriei lui constiinte. Normal ar fi sa-i opreasca, sa-i inde­parteze, caci vede profanarea. Insa trebuie sa ia aminte si la cuvintele lui Hristos: Mila doresc, iar nu jertfa si, astfel, sa nu arate cumva o nedreapta compatimire catre asemenea pacatosi, ci sa inalte rugaciuni ne­contenit pentru ei, cu credinta ca Domnul va gasi un mod de a mantui aceste suflete nefericite.

[...]

Roadele ostenelilor păstorului

Există o raţiune pentru care ne în­toarcem încă o dată la o proble­mă deosebit de acută si chinuitoare în viaţa fiecărui păstor. La anumiţi preoţi aceasta se manifestă diferit. Insă la temelie ea este una si aceeaşi: „Care este rezultatul ostenelilor păstorului?” Iată, păstorul se nevoieşte mulţi ani. Ce primeşte el ca rezultat final al acestei trude?

Putem să spunem cu îndrăzneală că toa­te ostenelile cele bune vor aduce roade bu­ne, iar neghina pe care preotul o seamănă, supunându-se patimilor sale, fără îndoia­lă va aduce roade rele. Si toate aceste urmări se vor întoarce mai apoi împotriva lui. Chiar dacă nu poate să calculeze formal toa­te acestea, totuşi preotul trebuie să ia aminte si sa vada in ce stare se afla el si pastoritii sai. In multe randuri, nevointele pentru a atinge un anumit scop conduc catre un re­zultat opus. Aceasta lege, pe care o numim „eterogenia scopului”, trebuie intotdeauna s-o avem in vedere. Se intampla in lucrarea preotului sa existe cateva greseli serioase pe care el nu le-a sesizat la timp. Pentru aceas­ta este nevoie ca necontenit sa ia aminte la sine insusi si la roadele muncii sale: a semanat grau, dar ce-a rasarit? Poate ca au rasarit doar maracini. Merita sa te mai ocupi cu o astfel de indeletnicire?

Privind inapoi la lucrarea sa, preotul zilelor noastre vede, cel mai adesea, un tablou intristator… Exista si lucruri bune, ce e drept. Cunosc multi preoti ravnitori; iar roadele lor bogate sunt evidente. Ei au reusit sa adune multi oameni, sa creeze co­munitati puternice; iar in aceste comunitati au venit ori vin multi oameni la credinta. Copiii cresc in biserica, se zidesc noi biserici, parohii, se deschid scoli. Aceste comu­nitati actioneaza cu siguranta asupra vietii si societatii, cat si asupra Bisericii. In afara de rezultatul social, pe care-l vedem acum, care este material si sufletesc, exista si un rezultat duhovnicesc. Ce se intampla insa in Biserica? Vedem ca bisericile in cea mai mare parte se umplu necontenit. Se des­chid noi biserici, se restaureaza cele vechi. Cine sunt cei care vin la biserica? Credinciosii ortodocsi; acestia se impartasesc des, cauta, de asemenea, sa se marturiseasca cat mai des…

Insa ce este mult intristator in viata Bise­ricii noastre este faptul ca poti vedea venind la biserica oameni de un anumit nivel, care insa, la un moment dat, se opresc si nu mai pot sa mearga mai departe. Iar nivelul la care s-au oprit nu este chiar asa de inalt. De obicei, acesta este nivelul oamenilor care nu savarsesc pacate de moarte, nu desfraneaza, nu beau, nu fura, nu practica magia, nu-si bat parintii, nu injura, poate chiar nu fumeaza. Se impartasesc des, insa daca iei aminte la ei, nu vei vedea vreun om care sa sporeasca, ca­re sa mearga din putere in putere, care sa se apropie de Hristos. Au terminat doar inceputul lucrarii, ceva pregatitor…

Intristator este faptul ca adevaratele roade nu se vad. Oare nu toti crestinii, nu toti oamenii sunt chemati catre sfintenie? Altfel spus, toti cei care vin la biserica si incep sa duca o viata bisericeasca trebuie sa devina treptat oameni duhovnicesti – drepti, sfinti. Insa nu se intampla aproape deloc una ca aceasta. De aici rezulta ca viata noastra bisericeasca si lucrarea pastorului nu pot sa treaca peste o stacheta mai inalta. Aceas­ta stacheta se arata de nedepasit pentru cei mai multi dintre noi.

Am putea face urmatoarea comparatie: Un grup de turisti se catara, din ce in ce mai sus, pe un munte. La inceput sunt potecile de munte, minunatele trecatori, flori­le… iar mai departe, daca privesti, poienile alpine; padurea dispare. Inca si mai sus, daca reusesti sa urci, dai de locuri racoroase, in care nu mai creste vegetatie abundenta, ci doar jnepeni de munte, iarba; se vad inaltimile inzapezite ale muntelui acoperit de ghetari. Din acesti ghetari curg paraiase. Ajungi pana in locul unde se poate afla – in mod obisnuit – un refugiu, insa dincolo de el vei pasi pe zapada, va trebui sa te catari pe ghetari. Pentru aceasta iti trebuie un echipament special: bocanci, tarnacop, franghie, iar instructorul se cere sa fie un altul, nu un turist, ci un alpinist. De aceea, in fata Rubiconului, turistii se opresc, nu mai continua drumul. Din acest punct totul devine periculos. Acolo este un alt fel de urcus. Plimbarile turistilor iau sfarsit, de obicei, la acest nivel. Pana la inaltimea de 2500 de metri, sa spunem, pana la 3000 de metri, turistul poate ajunge. Dar la inaltimea de 4000 de metri nu te mai poti cata­ra in acest mod daca nu esti alpinist. Acolo nu iti este permis; iar daca pornesti de unul singur, vei pieri.

Un lucru asemanator vedem si in viata bisericeasca. Omul ajunge pana la o anumita inaltime. Pana acolo, noi aproape ca alergam, ne cataram, ne ostenim, facem ceva, zidim. Totul pana la hotar. Dar dincolo de aceasta? Noi nu stim cum trebuie sa vietu­im mai departe. Si se vadeste ca instructorii ori conducatorii care stiu cum trebuie sa se vietuiasca mai departe au disparut practic. Si chiar daca ii aflam, ii putem numara pe degete; langa ei nu ai putea sa te vatami. Asa sunt binecuvantatii stareti pe care ii mai avem; insa noi nu mai aflam trei asemenea oameni in intreaga Rusie. Parintii destoinici, duhovnicii, au fost pana aici, insa de aici in­colo, nu. La rugaciunea inimii acestia nu pot sa te povatuiasca, caci nici ei nu se roaga; lucreaza ca zidari, invatatori si nu stiu ce altceva, insa nu se roaga, nu au vreme pentru rugaciune. Nu pot sa te povatuiasca sa-ti birui patimile tale cu adevarat pana la capat; nu pot sa te povatuiasca sa traiesti in prezenta lui Dumnezeu, sa vietuiesti dupa voia lui Dumnezeu. Nu pot sa auda aceasta voie.

Si ne facem atunci partasi la un simtamant intristator si amar, de limitare. Omul care a incercat sa duca o viata duhovniceasca cunoaste cu siguranta acest simtamant. Aceasta pregustare a „falimentului”. Rezulta ca nimic nu poti, nu stii, te-ai umflat doar in pene, ai dorit… Insa pe de-antregul nu ai reusit nimic.

Exista oare vreo iesire? Putem oare sa nadajduim in ceva? Rapunsul trebuie sa fìe obiectiv si cinstit: nadejdea nu e prea mare. Trebuie sa recunoastem ca am ajuns in acea epoca a istoriei Bisericii cand multe lucruri au devenit cu neputinta, deosebit de grele, multe nevointe s-au indepartat de noi, au devenit de neconceput astazi. Desigur, va amintiti ce se spune despre vremurile de pe urma: intr-atat va fi nevointa, incat un om doar sa cheme numele Domnului si se va mantui. Nimic altceva nu se cere, doar sa chemi in acel infricosator ceas numele lui Dumnezeu si te vei mantui, tinand seama de stramtorarile vremurilor.

Fiecare timp si-a avut nivelul lui de ne­vointa si realizarile lui duhovnicesti. Domnul poate nu ne va aduce nici o vina ca nu am ajuns pana la acele inaltimi, pana la dreptatea si sfintenia sfìntilor de odinioara. Insa si de la noi, ca si de la acestia, se va cere unul si acelasi lucru – nevointa. Desi­gur, nevointa noastra nu este atat de plina de roade ca a acelora. Cand Sfantul Serafim s-a nevoit in padurile Sarovului, el a ajuns la o mare desavarsire, la inaltimea sfinteniei. Dar cand in aceleasi paduri erau inchisi in lagare preoti si episcopi, acestia nu au mai fost impodobiti cu o astfel de desavar­sire, cu darul vederii inainte, cu minuni, in­sa ostenelile lor nu au fost nicicum mai prejos. Aici este vorba de o alta nevointa, altele fiind roadele acestei nevointe. Iar Domnul va schimba nevointa lor in sfintenie.

Cunoasteti ca poporul spune: „Tu iti faci munca, iar daca nu poti ceva, ingerul te va ajuta, daca, intr-adevar, te silesti cu toate puterile tale”. Cand omul se nevoieste, traieste in multe osteneli, atunci constrangerile lui coboara. Se lasa „stacheta” mai jos. Domnul cu harul Sau implineste, independent de om, tot ceea ce ii este lui de trebuinta. Tot ceea ce preotul nu poate sa dea va adauga Dumnezeu, daca omul se sileste cu adevarat, daca traieste intru nevointa.

Foarte adesea se intampla insa ca fiii du­hovnicesti sa inceapa sa fie dezamagiti; ei nu mai pot si nu mai doresc sa vietuiasca in nevointa. Nu mai cauta viata duhovniceasca, ostenelile duhovnicesti, ci doar confor­tul, doar osebite relatii, pe picior de egalitate. Inceteaza sa mai caute smerenia, ascultarea si incep sa ceara de la duhovnicul lor sa-i inteleaga, sa le acorde timp, sa-i asculte, sa vorbeasca cu ei la nesfarsit, sa se raporteze intr-un mod particular la ei; incep sa se poarte cu necuviinta, sa li se adreseze cu indrazneala duhovnicilor lor. In zilele noastre, aceasta se intampla foarte, foar­te adesea.

Iata, in acest caz preotul trebuie sa anticipeze si sa admita cu toata raspunderea ca nu a reusit nimic important, ca nu a obtinut prin ei nimic si sa le spuna cu indrazneala acestor fii duhovnicesti, incredintati lui:

- Nu este cazul sa ne inselam unii pe al­tii. Daca nu doresti una ca aceasta, mergi oriunde altundeva. Asta este situatia. De ce sa ne jucam de-a ascultarea, de-a raporturile foarte osebite? Pentru ce una ca aceasta? Este mult mai bine, mult mai cinstit asa.

De obicei, preotul ajunge in cele din urma aici. El incepe sa indeparteze aceste relatii neroditoare, care lasa doar amaraciune in suflet. Tocmai de aceea vedem adesea astazi multi preoti buni, in varsta, care aproape ca nu mai au fii duhovnicesti. Odinioara aveau o intreaga parohie, iar acum, la anii batranetii, aproape nu a mai ramas nimic. Poate sa aiba doar doi-trei, poate cinci. De ce? Pentru ca un astfel de duhovnic nu mai are puteri ca sa marturiseasca la nesfarsit si sa poarte discutii. El nu mai prezinta de mult interes pentru fiii lui duhovnicesti. Iar oamenii care intr-adevar cauta sa-l asculte, care-i sunt credinciosi, sunt foarte putini. Poate comunitatea aceasta numara inainte 500 de oameni, iar acum au ramas doar cinci. Restul s-au raspandit care incotro.

Oamenii care cauta intr-adevar nevointa vietii duhovnicesti sunt foarte putini. Multi cauta doar viata sufleteasca, confortul sufletesc, legaturile sufletesti, viata pamanteasca, nu pe cea cereasca; nu doresc sa se elibereze de patimi, nu doresc sa se lepede de voia lor, nu doresc sa jertfeasca nimic de la ei.

Oamenii care cauta sa se lepede de vo­ia lor, sa devina ascultatori, care cauta voia lui Dumnezeu sunt foarte putini. Tocmai de aceea preotul nu trebuie sa ingaduie sa fie dus in ratacire. Iata, munca este in toi, totul viaza, totul creste, se construiesc biserici, totul parca infloreste si se leaga; el primeste grade bisericesti, este inaltat in treapta. Totul pare minunat, extraordinar. Poate sa creada ca totul este, intr-adevar, minu­nat. Insa orice pastor este dator sa ia aminte ca minunat este doar atunci cand el se apropie de Dumnezeu, si turma lui, de asemenea, merge catre Dumnezeu, catre viata duhovniceasca, catre viata harica. Doar atunci este minunat, cand din ce in ce mai bine se slujeste Sfanta Liturghie, cand in constiinta si in suflet straluceste lumina harica, cand au tot mai putina importanta bunurile ma­teriale, asemenea si realizarile pamantesti si decoratiile. Acestea el le socoteste ca nimic, daca se atinge de viaria harica, de vietuirea cea dupa Dumnezeu. Daca incepe sa traiasca in acest chip, atunci in jurul lui, treptat, se vor aduna fii duhovnicesti cu aceleasi convingeri ca ale sale. Dar daca pe capul lui se aduna atatea griji lumesti, atunci si fiii sai vor fi la fel – pamantesti, nu duhovnicesti.

Mai mult decat orice, preotul trebuie sa se teama de substitute. Caci surogatele, inlocuirea celor sfinte, poarta in sine duhul lui antihrist, nu duhul lui Hristos.

El trebuie sa ia aminte: se afla pe calea cea dreapta, nu a uitat oare unicul scop al credintei? Merge el oare la Hristos si este gata sa jertfeasca totul ca sa ramana cu Hristos? Si trebuie sa admita cu indrazneala ca in foarte mica masura se intampla aceasta, si putini dintre aceia care il urmeaza au reusit; putini sunt adevaratii lui fii duhovnicesti. Iar cand se ocupa de o activitate atat de complexa – si de binefaceri, si de propovaduire, si de organizare, si de zidire, si, pur si simplu, de o multime de alte treburi, si de slujbe – preotul trebuie sa ia aminte la unica trebuinta, cea mai de capatai, ca­re nicicand nu poate sa fie jertfita, ingradita. Aceasta este viata autentica intru Dumnezeu, viata harica. In absenta vietii harice, totul ramane fara nici o valoare, fara nici un sens, obtinandu-se un rezultat contrar celui asteptat“.

NOTE:

[1] Revoluţia bolşevică (n. trad.).

[2] Aceste cifre erau valabile în anul 1996 (n. trad.).

[3] Autorul face referire la secolul al XIX-lea (n. trad.)

[4] Rubicon, în latină Rubico. Mic fluviu în nor­dul Italiei. Expresie celebră, evocând o persoană care se lansează irevocabil într-o întreprindere cu conse­cinţe riscante (n. trad.).

(din: Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul si ucenicul, Editurile Sophia si Cartea ortodoxa, 2009)

Legaturi:

***

Taina pocaintei

“Atunci cand vorbim despre martu­risire, trebuie sa intelegem prin aceasta, mai presus decat orice altceva, Taina Pocaintei. Spovedania este una din­tre cele mai mari Taine care ni s-au dat; un binecuvantat dar, marturisit de insusi Mantuitorul Iisus Hristos, dupa invierea Sa, prin urmatoarele cuvinte adresate uce­nicilor:

Luati Duh Sfant! Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti ti­ne, vor fi tinute (In 20, 22-23).

Pocainta este, cu toate acestea, una din­tre Tainele profanate in cel mai inalt grad astazi.

Toate Tainele sunt inalte, nespus de adanci; toate Tainele ne unesc cu Dumnezeu, ne fac partasi la o noua viata, viata vesnica, ne dau o noua perspectiva duhovni­ceasca, plina de sfintenie. Astfel, ele ne des­chid un univers extraordinar, de neatins. De aici si numirea de „taina” – lucru de ne­cuprins cu mintea omeneasca. Taina atinge, intru intuneric, inima celui care s-a deschis catre ea. Taina Pocaintei cere insa nevointa; iar aceasta inseamna curatia inimii omului, nevoia de pocainta. Iar pocainta este un lu­cru extraordinar.

Orice Taina cere omului sa se indrepte catre Dumnezeu. Orice Taina cere faptuire duhovniceasca; la Taina Marturisirii aceas­ta se cere insa la modul cel mai inalt. Aici omul trebuie sa se pocaiasca, sa ia aminte la sine insusi, sa doreasca sa se schimbe, sa se nasca din nou.

In timpurile noastre, Taina Pocaintei a devenit greu de inteles de catre toti, chiar daca ne este cunoscut tuturor ca spoveda­nia are ca tel curatirea constiintei pacato­sului care se caieste. Toate acestea ne sunt destul de clare. In realitate, doar teoria ne este limpede. In fapt insa, foarte rar intal­nim un om care ar putea sa ne explice asa cum ar trebui sa decurga spovedania si cum ar trebui sa ne raportam noi la ea. Intelege­rea acestei Taine este atat de departe… Si nu doar de cei care se caiesc. Rostul pocaintei nu mai este inteles prea bine nici de catre multi dintre preoti.

Exista o explicatie teologica a Tainei Bo­tezului. S-a scris mult despre Euharistie; s-a vorbit mult, de asemenea, despre Taina Cu­nuniei si despre Taina Preotiei. Insa despre Taina Pocaintei consideram ca nu s-a scris indeajuns.

***

Pocainta, ca Taina, este punctul culmi­nant in care duhovnicul se intalneste cu ucenicul sau si prin care el are posibilitatea – si datoria – sa patrunda in cele mai tainice unghere ale sufletului omenesc; prin aceas­ta Taina el trebuie sa-l povatuiasca si sa-l ajute pe om sa se descopere pana la capat, sa se deschida pe sine inaintea lui Dumne­zeu si inaintea lui insusi, fara sa tainuiasca ceva, spre a-si infrange orice rautate, fatar­nicie ori dorinta rusinoasa fata de anumite lucruri, de a le tainui. Si in momentul unei asemenea deschideri, desavarsite si irepetabile, care, desigur, presupune o incredere maxima, preotul primeste posibilitatea sa indrume sufletul celui ce se pocaieste; caci omul care se caieste vine si isi incredinteaza sufletul in mainile duhovnicului. Ucenicul procedeaza precum un bolnav care merge la medic. Adesea, cand suferim, nu dorim sa mergem la medic, nadajduind ca intr-un anume fel vom infrange boala si ne vom inzdraveni fara vreun ajutor. Exista insa, de­sigur, si unele boli, din a caror pricina ne este extrem de neplacut sa mergem la me­dic. Si omul ezita pe moment, cu nadejdea ca va depasi cumva boala sa, insa aceasta nu trece. Atunci devine imperios necesar ca el sa mearga la medic. Acesta uneori impune implinirea celor mai neplacute proceduri. Omul trebuie sa se supuna, sa se sileasca pentru a reusi sa-si infranga boala si sa ra­mana in viata. Un lucru asemanator se in­tampla si in ceea ce priveste Taina Pocain­tei. Bolnavul se lasa pe mana medicului, a chirurgului, urca pe masa de operatie, con­stient fiind ca o singura tremuratura a mai­nii poate sa-l coste viata. Dar, indiferent de aceasta, isi asuma riscul, cu nadejdea ca chi­rurgul va fi un medic bun, ca Dumnezeu ii va ajuta lui si il va tamadui.

Mi s-a povestit odata ca au fost operate doua femei suferind de aceeasi boala. Una a fost supusa unei grele operatii si s-a facut bine. Insa cand a fost operata cealalta feme­ie, mana chirurgului a tremurat si el a taiat putin mai mult decat trebuia. Si, cu toate ca bolnava nu a murit imediat, starea ei s-a in­rautatit. S-a stins dupa o luna. Intr-un anu­me fel, situatia se aseamana si in cazul spo­vedaniei. Duhovnicul se arata si terapeut, si chirurg, si psihiatru, si – desigur, inainte de toate – tamaduitor duhovnicesc. Cel ce se caieste de pacatele sale merge si ii incredin­teaza sufletul sau. De masura in care el se lasa cu adevarat in mainile tamaduitorului duhovnicesc atarna mult vindecarea sa.

Exista deosebire intre tamaduitorul tru­pesc si cel duhovnicesc. Mai inainte de a in­tra in cabinetul medicului, pacientul poate nici nu s-a gandit ca de data asta va fi pus sa inghita un tub endoscopic, pentru a fi con­sultat in interiorul sau. El nu a stiut despre acest lucru, insa in cabinet i se spune: „Nu, tu nu vei iesi de aici fara acest control; nu-ti vom da drumul. Orice s-ar intampla, tre­buie sa facem asta…” Poate sa-l convinga, dar poate sa-l si constranga; se intampla ca­teodata ca oamenii bolnavi sa fie spitalizati cu de-a sila de catre apropiatii lor, iar medi­cii sa le faca indata anestezia si sa urmeze o operatie foarte grea pentru omul care nu-si cunoaste diagnosticul…

Si la spovedanie pot fi luate masuri radi­cale, insa aici este mult mai greu, caci „ope­ratia” nu poate fi facuta fara voia celui care se pocaieste. Totul este determinat de catre voia lui, de catre credinta lui. Iar duhovni­cul nu dispune de mijloace de constrangere. El trebuie sa fie foarte iscusit ca sa reuseasca a-l convinge pe cel ce se caieste sa nu plece, sa nu se complaca in boala sa, ci sa inceapa tamaduirea duhovniceasca. Duhovnicul tre­buie sa se priceapa sa-l influenteze pe omul care a venit la el, sa-l faca sa ia in serios pro­blema bolii duhovnicesti, sa simta pericolul acesteia. In cazul dat se cere insa un dar pe care nu toti preotii il au. Este nevoie de o anume experienta in comunicarea cu oame­nii si de o insusire deosebita a relatiei cu ei, de posibilitatea de a le insufla incredere.

Insa mai mult decat orice este nevoie de duhovnicie. De trebuinta este ca duhovnicul sa fie asezat cu adevarat cu fata spre Cer, catre Dumnezeu, in asa masura, incat omul care a venit la el sa simta indata dimensiu­nea vietii duhovnicesti. Sa simta impreuna cu preotul ca aici se deschide ceva cu desa­varsire nou si, in acelasi timp, cea mai im­portanta latura a vietii lui. E de trebuinta ca duhovnicul, prin rugaciunea lui, prin viata lui, sa atraga binecuvantat ajutor de Sus. Si cei mai buni duhovnici au fost intotdeauna duhovnicii cu viata sfanta; nu psihanalistii, nu psihiatrii si psihologii, care lucreaza in „centre de redare a increderii”, dau cele mai bune sfaturi si se orienteaza corect in starile sufletesti ale omului. Nu acesti experti se arata cei mai buni tamaduitori duhovni­cesti, ci doar oamenii cu viata sfanta, care actioneaza cu alte metode, care dispun de binecuvantate daruri, care stiu sa se roage, sa cheme ajutor de la Dumnezeu si sa ara­te binecuvantata putere dumnezeiasca spre omul neputincios si suferind.

Se intampla adesea ca la spital sa vina un om in aparenta sanatos si cu zambetul pe buze. Sa spunem ca si-a luxat un picior. Si sa i se recomande lui: „De mult nu ati mai trecut pe la policlinica, trebuie sa tre­ceti prin cateva examene, trebuie sa faceti cateva analize”. Omul nu vrea, caci se sim­te sanatos, insa este constrans. Iar in urma analizelor se descopera ca acesta are cancer, lucru la care nici macar nu se gandise vre­odata. Crezand ca este pe deplin sanatos, el se pregatea sa mearga la munte, intr-o excursie. I se spune insa: „Nu! Este nevo­ie ca grabnic sa va internati in spital, sa fiti operat; fara amanare. Si, desigur, chiar daca operatia va reusi, nu veti mai putea merge la munte anul acesta”.

Marturisirea formala

Ceva asemanator se intampla si in spovedaniile de astazi. Vin oame­nii care cauta dintr-o oarecare pricina sa duca o viata in sanul Bisericii – fie sa o in­ceapa pe aceasta, fie sa o mentina. Insa ei nu se socotesc pe sine ca fiind grav bolnavi. Adesea oamenii care vin la preot patimesc, dar nu intotdeauna putem spune ca se in­tampla asa. Uneori omul vrea sa se spove­deasca, sa se impartaseasca, sa traiasca o via­ta imbisericita, insa este pe deplin incapabil sa se caiasca cu adevarat, nu intelege ca es­te pacatos, nu isi simte pacatele. Un astfel de om se limiteaza la o spovedanie formala. Si, in acest caz, preotului ii este foarte usor sa spuna:

- Ei, bine, nu ai pacate asa de grave, n-ai gresit cu ceva greu – te iert si te dezleg -, mergi si te impartaseste! Slava lui Dum­nezeu, nu ai omorat pe nimeni, nu esti un hot!

Daca se are in vedere cat de impovarati sunt preotii de parohie, aceasta este un lucru pe deplin firesc. Insa, cu parere de rau, se intampla adesea ca un astfel de om sa se afle in cea mai mare primejdie. Caci el pati­meste de o boala veche foarte grea, de boala impietririi sufletesti, boala cea aducatoare de moarte a nesimtirii pacatului, care poa­te sa-l conduca catre moarte mult mai de­vreme decat acesta isi inchipuie si care poa­te sa-l impiedice sa mearga pe calea aleasa. A scoate la iveala o astfel de patimire si a convinge bolnavul sa se pocaiasca implica o mare nevointa, necesita mare pricepere, cere multa dragoste si purtare de grija din partea duhovnicului.

Intr-atat lucrurile, in timpul spovedani­ei, se simplifica, incat omul abia isi enumera pacatele. Insa aceste pacate sunt urmarea unei actiuni rele, care se savarseste in sufletul acelei persoane. Pacatele sunt roada po­mului celui rau, a vietii pacatoase. Inchipuiti-va ca un arbust otravit se dezvolta si intru el se arata fructe otravite. Chiar da­ca rupem fructele, am lasat pomul ca si in urmatorul an sa dea din nou acelasi roade otravite. Cu alte cuvinte, noi nu am schim­bat nimic in sufletul omului daca doar iertam si dezlegam anumite fapte savarsite. Problema pentru duhovnic este sa schimbe sufletul celui care se pocaieste, sa fie smulsa radacina pacatului. Dar aceasta radacina trebuie mai intai sa o aflam.

Patimile

Radacinile pacatoase, dupa cum ne invata Sfintii Parinti, sunt patimi­le. Sistematizarea invataturii despre patimi ne este descrisa in multe opere ale acesto­ra. Sa enumeram cateva patimi ca exemplu: imbuibarea pantecelui, desfranarea, iubirea de arginti, mania, intristarea, grija de mul­te, slava desarta, mandria. Putem sa denu­mim aceste patimi si in alt mod. Putem sa vorbim inca si despre voluptate, despre invidie, despre iritare, despre iubirea de cinste - insa, in linii generale, acestea sunt diferi­te chipuri ale patimilor ori patimi inrudite, care pot sa fie desemnate cu felurite nume. Invatatura despre viata duhovniceas­ca a omului nu este cuprinsa nicaieri cu o asa de binecuvantata plinatate, intr-atat de minunat, ca la Sfintii Parinti ai Rasaritu­lui. Si orice crestin care vrea sa duca viata duhovniceasca, si cu atat mai mult orice pastor, trebuie nu doar sa ia cunostinta de ascetismul Sfintilor Parinti, ci trebuie ne­contenit sa fie in partasie cu Parintii nevo­itori, necontenit sa citeasca invataturile lor, ca sa vieze in inima lui experienta vietii duhovnicesti. Si nu doar sa le citeasca, ci sa le si puna in practica, sa duca o viata du­hovniceasca, spre a cunoaste din experienta duhovniceasca cele spuse de Sfintii Parinti. Atunci preotul va putea sa-i explice omului care se pocaieste:

„Da, pacatul savarsit de tine este (ori ar putea fi) foarte greu. Insa important nu este doar sa te caiesti de acest pacat, de aceasta fapta ori greseala savarsita, ci mult mai important este sa ajungi la pocainta pentru patima care a nascut ori naste permanent acest pacat, si care pentru tine a devenit o boala primejdioasa. Trebuie sa in­telegi ca tocmai aceasta patima trebuie sa o dezradacinezi din inima ta, pentru ca astfel sa-ti schimbi sufletul, sa-ti schimbi viata. Tu te vei putea apropia de Dumnezeu doar atunci cand in viata ta duhovniceasca savar­sesti mai intai aceasta schimbare.”

Ce este patima? Patima este o manifes­tare de natura spirituala careia nu i se poate da pana la capat o explicatie rationala. Sta­rea duhovniceasca este mai inalta decat cea sufleteasca, insa de cele mai multe ori nu poate fi cuprinsa de ratiune si, de aceea, in cazul acesteia nu este cu putinta ca totul sa fie explicat si sa fie inteles de catre mintea omeneasca. Totusi ar fi cu putinta sa se in­teleaga cu inima cand exista o anume experienta duhovniceasca.

Lasand la o parte invatatura Sfintilor Parinti, putem sa spunem ca toate patimi­le actioneaza in inima omului intr-un mod tainic, in locul actiunii spirituale firesti a sufletului, actiune harazita de Dumnezeias­ca Pronie la zidirea omului.

Un exemplu tipic de patima este alcoo­lismul. Cunoasteti ca in Psaltire se spune: Vinul veseleste inima omului. Vinul este o bautura minunata, aleasa de Hristos pentru cea mai inalta Taina a Bisericii – Euharistia. E o bautura curata, care se intrebuinteaza la Liturghie, prefacandu-se in Sangele lui Hristos. Ce poate fi mai inaltator? Vinul se intrebuinteaza si in viata obisnuita, la praz­nice si la agape intre prieteni. El isi are par­tea lui la mesele fratesti; iar intru aceasta nu este nimic rau.

Insa obisnuinta intrebuintarii vinului poate sa se prefaca in alcoolism, patima poate sa devina o boala nefireasca si chiar impotriva firii. Atunci omul incepe sa il foloseasca intr-un alt mod. El deja nu-l mai alege dupa calitate, ci importanta este taria. Important este alcoolul. In cele din urma ii este indiferent ce are inaintea lui; este pre­gatit sa bea orice doar ca sa se ameteasca, ca sa se imbete, spre a simti intru sine lucra­rea alcoolului. Desigur, nu se simte aceas­ta atunci cand oamenii beau, cand merg in vizita si li se pune inainte un pahar cu vin. Dar, cand lucrurile capata o alta turnura, se vadeste ca pentru o sticla de vodca un om deprins cu bautura este gata sa-si piarda si slujba, si familia. Un astfel de om pentru bautura isi pierde totul: sotia, copiii, pozitia sociala, toti banii sai. Incepe sa fure, chiar daca este amenintat ca va fi inchis. Alcooli­cul inceteaza chiar sa mai manance, caci nu mai are ce, insa nu inceteaza sa bea. Se in­tampla ca asemenea oameni cuprinsi de pa­tima betiei sa ajunga la capatul puterilor, sa ii vezi cazuti prin santuri. Totusi, in fiecare zi, intr-un fel sau in altul, ei cauta sticla cu vin fara de care nu mai pot sa traiasca.

Implinirea patimilor devine pentru om o cerinta daunatoare, care este mai puternica decat cele firesti. Si una ca aceasta poate sa ne mire. Patima inlocuieste firea, asemenea cancerului care inlocuieste celule obisnuite ale corpului omenesc cu altele, modificate. Aceste celule incep sa creasca mai repede decat cele firesti, cuprind organele, corup tesuturile trupului omenesc. Orga­nele si vasele sanguine se imbolnavesc, cuprinse fiind de cancer. Ele indeplinesc to­tusi oarecare functii, insa poarta deja in ele moartea. Asemenea schimbare a vietii nor­male a firii trupului va conduce, mai devre­me sau mai tarziu, la moarte.

Tot astfel actioneaza fiecare patima in parte. Ea ocupa locul miscarii firesti a sufletului si se preface intr-un tesut patologic nou, pervertit, al acelui suflet care incepe sa traiasca prin patimi in loc sa vieze intru insusirile lui legiuite ce i-au fost harazite. Sfintii Parinti spun ca fiecare patima este o lucrare a demonilor in om, o lucrare a celui rau, omul devenind intotdeauna schimbat dupa atacul demonilor.

In starea lui normala, acesta traieste prin harul lui Dumnezeu, traieste prin Dumne­zeu, insa este posibil ca el sa-L paraseasca pe Dumnezeu si sa traiasca printr-un oare­care „har” intunecat. Simtind ca viata fara har este cu neputinta, omul poate sa preschimbe harul si sa vieze prin aceasta pu­tere intunecata. Si, o data intrata in el, ea ii preschimba starea normala a tesuturilor, precum aerul otravit, care, o data absorbit, poate sa schimbe celulele si vasele, incat acestea, treptat, devin canceroase.

Tot astfel este si cu lucrarea patimilor. Iar daca se intampla ca omul sa nu obser­ve la timp si daca nu incepe sa se lupte, mai devreme ori mai tarziu aceasta lucrare va capata proportii, ajungand la masuri in­fioratoare; ii va distruge viata, nu doar pe cea trupeasca, ci si pe cea duhovniceasca. In lucrarea patimilor, ca in orice alt viciu, se poate observa o logica bine inchegata. Mai intai, patimile actioneaza in ascuns, intr-un chip duhovnicesc, insa mai apoi, intr-un stadiu avansat, ele incep sa schimbe sufle­tul omului atat din punct de vedere emo­tional, cat si din cel al stabilitatii. In cele din urma se schimba insasi viata trupeas­ca. Recurgem din nou la pilda despre alco­olism: la inceput aceasta este o simpla pati­ma, omul devine incet, incet incapabil sa se mai gandeasca la altceva, in afara de bautu­ra; este, cu toate acestea, pe deplin sanatos. Mai apoi patima se transforma intr-o stare de boala, dupa care bautura incepe sa dea dureri de cap si halucinatii. In stadiul ultim se ajunge la ciroza. Astfel este procesul de dezvoltare al fiecarei patimi.

Prin urmare patima este vietuire demo­nica. De aceea, cel mai adesea, Sfintii Parinti cu dreptate graiesc ca in om lucrea­za demonul desfranarii, demonul betiei, demonul imbuibarii pantecelui. Deseori ei chiar nu socotesc de trebuinta sa speci­fice unde este patima si unde este demonul, caci se poate vorbi de unul si acelasi lucru. Patima este o lucrare demonica. Oamenii cuprinsi de demoni sunt numiti indraciti. Uneori se fac incercari de izgonire a demo­nilor. Iar Parintii cu viata sfanta au reusit una ca aceasta.

Invatatura despre viata duhovniceasca si despre patimi demonstreaza ca fiecare om care se supune lucrarii patimilor este indra­cit intr-o anume masura. Dar masura acestei posedari este diferita. Daca patima se sa­lasluieste in inima omului si il constrange sa o urmeze, acesta este deja sub puterea ei. Un astfel de om nu mai este stapan asu­pra sa, ci implineste voia demonilor. Ganditi-va voi insiva cat de infiorator este acest lucru, aceasta cale pierzatoare, acest drum catre moartea duhovniceasca. Insa duhov­nicul este dator sa actioneze precum un medic – sa-i ajute sa-si constientizeze pati­ma oricarui om care vine la el, sa-l deprin­da sa lupte cu ea, sa-l convinga pe omul ca­re se pocaieste de necesitatea acestei lupte. Asemenea medicului care vede culoarea pa­lida a fetei unui pacient si poate sa-i spuna: „Stiti, trebuie sa va faceti niste analize. S-ar putea sa aveti tuberculoza“, iar altuia poa­ta sa-i spuna: „Ar fi bine sa vedeti ce-i cu ficatul, s-ar putea sa aveti pietre la fiere”, tot astfel si duhovnicul trebuie sa inteleaga, sa vada, sa cerceteze sufletul omului, ca sa-i explice celui care se pocaieste starea lui si sa-i dea mijloacele de tamaduire. Iata da­toria preotului!

In timpurile noastre, acest lucru se in­tampla insa destul de rar la spovedanie. Cum la fel de adevarat este ca spovedania noastra se preface in cu totul altceva... „Te iert si te dezleg!”, chiar daca rugaciunea de dezlegare nu se citeste tuturor.

Un preot iscusit mi-a spus:

- Nu se poate ca tu, care citesti ata­tor oameni rugaciunea de dezlegare, sa-ti frangi limba?

L-am intrebat:

- Ce inseamna una ca asta? Cum sa-ti frangi limba?

- Ei, cum? Oare nu stii ca preotii in var­sta aproape intotdeauna vorbesc foarte repede, mai mult pe deasupra? Ei deja nu mai pot sa pronunte unele cuvinte; ajung chiar ca si multe fraze sa le pronunte peltic … si turuie mai departe. Unul ca acesta si-a frant deja limba, nu poate sa mai pronun­te, caci de mii de ori a repetat una si ace­easi formula, grabindu-se intotdeauna; iar din aceasta pricina a inceput sa pronunte in acest mod.

Astfel, limba „franta” „curge” cel mai adesea in viata noastra bisericeasca – mai ales la spovedanie. Prin urmare, daca nu stim cum trebuie sa procedam, pe nimeni, niciodata, sa nu indreptam si sa nu orien­tam pe calea cea dreapta. Caci indreptam catre necunoscut, daca nu cunoastem care este drumul adevarat, bun si drept.

Cand vorbim despre spovedanie, trebu­ie sa spunem ca feluritele pacate si patimi au nevoie de leacuri aparte, de un trata­ment adecvat. Si aici trebuie sa se spuna ce­va despre ceea ce numim tipologia pacate­lor. Fata de oameni nu trebuie sa avem insa o abordare schematica; nu este nevoie ca ei sa fie impartiti in grupe foarte rigide: unul este asa, iar altul este altminteri; sa le pu­nem eticheta si sa-i aranjam ca pe rafturi. Si totusi, dupa cum bolile pot sa fie cercetate sistematic, si aici pot fi descoperite oarecare gradatii, care ar putea sa ajute pastorul sa se orienteze pe marea acestei lumi, ce amenin­ta adesea sa ne inghita“.

(din: Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul si ucenicul, Editurile Sophia si Cartea ortodoxa, 2009)

Legaturi:

Mai mare decat toate este dragostea

“Doream sa fac ceva pentru sufletul unui decedat din familie, care imi aparea mereu in vis. Am apelat la credinciosii din biserica, dar sfaturile primite nu ma multumeau. Mi se recomanda sa cumpar kilograme de vin, ulei, lumanari, faina. Nu pricepeam ce legatura au toate aceste materii cu sufletul, entitatea imateriala. De aceea, m-am decis sa-l intreb pe Parintele Sarbu.

L-am gasit pe banca, in fata actualului mormant. In jur, totul era proaspat varuit, iar mirosul de pamant reavan si flori te ametea. Simteam viata pulsand si – paradoxal – in acel preot batran mai mult decat oriunde in jur. Ochii sai puternici, sfredelitori, ca niste felinare care iti patrundeau in suflet, te fortau sa-ti infrunti adancurile fiintei, nelinistea, teama, deznadejdea, sa te cunosti si sa te depasesti continuu. Mi-a facut semn sa ma asez. I-am explicat ca nu pot sa gasesc legatura dintre vin, faina si sufletul celui disparut, desi vazusem si eu ca ritualul inmormantarii contine si astfel de elemente.

Mi-a raspuns:

- Nu ai nevoie de toate acestea ca sa ajuti un suflet in viata sau plecat dintre noi. Ci iti trebuie cu totul altceva, de esenta spirituala. Ai nevoie de forta aceea care a creat intregul univers, care il sustine; forta care misca planetele, facandu-le sa vibreze in armonie; forta care L-a facut pe Dumnezeu sa-Şi trimita Fiul in lume pentru mantuirea omului; forta prin care un biet pacatos poate deveni sfant intr-o clipa; forta care sfinteste, vindeca, invie un suflet, facandu-l asemenea lui Dumnezeu.

Ascultam uluita, cand am inceput sa-mi dau seama ca se petrece o minune. Cuvintele sale se auzeau tot mai estompat, tot mai departe, pana ce am incetat sa le mai aud. Mintea cea trufasa, care dorea sa numeasca totul, sa „pipaie”, sa defineasca, sa aduca infinitul in causul sau, s-a spart sub puterea harului ce curgea din cuvantul Parintelui. Materia disparuse. Eram lumina, pluteam in lumina spre o infinita sursa de lumina care ma atragea ca un magnet. Alaturi de mine vedeam doar un vartej de energie luminoasa contopit cu albul care devenise de o intensitate orbitoare. Eram doua energii luminoase proiectate in infinit, ce-si urmeaza drumul paralel spre aceeasi tinta: Lumina. Eram departe si parca pretutindeni. Dar mai ales eram inundata de un sentiment de bucurie cu totul deosebit.

Ca un ecou a fost intrebarea Parintelui:

- Ştii tu ce-i aceasta forta de care iti vorbesc?

Abia reusind sa ma desprind din vraja, i-am raspuns cu timiditate:

- O simt, Parinte, ca pe o descatusare a intregii fiinte, ca o bucurie, ca lumina, dar nu stiu sa o numesc.

- Iubirea, mi-a raspuns. Ce simplu, nu? Un singur cuvant, o singura energie sa rezume intregul univers, intreaga viata, sa defineasca dumnezeirea si sensul jertfei Fiului lui Dumnezeu! Focul candelei sau al lumanarii este doar un simbol material al flacarii spirituale din inima omului, care genereaza iubirea. Nu trebuie decat sa o lasi sa existe, sa nu o inabusi cu ignoranta si orgoliu. Deschide larg portile inimii pentru ca harul divin sa hraneasca aceasta flacara si lasa-te in voia ei. Doar de iubire ai nevoie, de nimic altceva!

M-am ridicat si am pornit pe strada. Ce minunati imi pareau acum oamenii! Ce mult doream sa fac ceva pentru cei din jur! Intelesesem in sfarsit sensul existentei si al suferintei. Trebuia ca eul sa fie supus incercarilor pentru a sparge zidul de ignoranta si egoism care inabusa spiritul si incatuseaza iubirea. Eul infrant de propria-i ratacire, in care se crede unicul centru al universului, nu-si poate gasi linistea decat transformandu-se, lasandu-se patruns de forta care l-a creat si-l sustine, murind pentru a renaste prin puterea iubirii deumnezeiesti.

Numai alaturi de un mare sfant poti trai o astfel de experienta. Sfant esti Tu, Doamne si intru sfinti Te odihnesti!

Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor

Toate zilele Parintelui Sarbu au fost numai stradanie de a-i invata pe oameni, de la lucrurile inalte pana la cele mici: cum sa se comporte in tramvai si autobuz, sa cedeze locul, sa nu se impinga, etc; cum sa se cunoasca credinciosii din biserica, sa se imprieteneasca, sa fie ca intr-o familie; cum sa se gandeasca fiecare la cel de alaturi: sa stie ca scaunul nu e facut sa stea geanta pe el, iar cine poate, sa se scoale si sa dea locul si altuia, care poate si el e obosit; cand se aduce o hainuta pentru a fi data cuiva, sa fie frumos aranjata, curata, calcata, cu ceva atragator langa ea, etc.

Parintele insista asupra faptului ca viata crestina este viata de obste. Sfantul Ioan Gura de Aur spune limpede: „Cine nu a lucrat pentru ridicarea si mantuirea aproapelui, nu se poate mantui pe sine”. La Judecata vom merge cu totii, de mana si vom fi intrebati ce am facut pentru cel de alaturi. Vom fi judecati nu atat pentru raul pe care l-am facut, cat pentru binele pe care am neglijat sa-l facem.

Parintele ne invata sa fim ordonati, sa nu traim cu mintea imprastiata, nici sa pierdem vremea, caci timpul este scurt.

Dimineata, cand te trezesti din somn – zicea el – sa faci semnul sfintei cruci si sa spui:

Iti multumesc, Doamne, ca am vazut lumina zilei. Ajuta-ma, lumineaza-ma sa fac numai voia Ta!

Apoi te scoli, fara sa dai voie trupului sa se intinda alene si, cum ai pus picioarele pe dusumea, sa si indoi genunchii pentru metanie si sa faci 3 metanii, zicand:

Multumesc Tie, Doamne, ca am pus picioarele mele pe asternutul picioarelor Tale! Ajuta-ma sa umblu astazi cu ele si sa fac voia Ta!

Zici rugaciunea Tatal nostru, te imbraci, te speli si dupa aceea te rogi cu rugaciunile de dimineata. Apoi te asezi la masa si faci pe hartie planul treburilor pe care le ai de rezolvat in ziua aceea.

Ne spunea Parintele ca daca cineva ne roaga ceva, sau ne dam intalnire cu cineva, sau promitem sa dam un telefon la ora cutare, apoi sa ne tinem de cuvant, sa fim punctuali si sa nu lasam sa ne astepte oamenii in zadar, caci daca avem mintea imprastiata si uitam ce am promis, nu mai putem sa ne dam numele de crestin. Deci cand zicem da, da sa fie, iar cand zicem nu, sa fie nu si mai mult de atat sa nu spunem. Sa nu ne juram, caci este pacat de moarte.

Ne invata sa nu mancam mult, sa fim cumpatati, sa taiem din mancarea noastra si sa dam altuia. Daca saturi pe altul – zicea – te satura si pe tine Dumnezeu, pentru ca l-ai saturat pe acela.

Adesea ne spunea:

- Niciodata nu veti avea pace si liniste sufleteasca daca nu veti iubi si ierta ca Hristos. Noi nu stim sa ne iertam. Tu, care vii la biserica – eu pentru tine vorbesc – tu, care stii ca Dumnezeu vrea pace, tu prin tacere sa dezarmezi pe cel care a pornit cearta, caci din dusman poti sa ti-l faci prieten. Aceasta comportare arata diferenta dintre tine, care intri cu folos in biserica si cel ce nu vine sau vine numai cu trupul. Intalnesc foarte multe pomelnice in care va plangeti de dusmani si-i blestemati. Dar tu singur nu te-ai intrebat daca nu cumva chiar tu ai provocat aceasta dusmanie. Marea noastra vina este ca nu recunoastem cat suntem de vinovati pentru faptele noastre, ne gasim scuze si invinuim pe altul, fara a gandi la pedeapsa ce o meritam.

Parintele se ruga mult. Rugaciunea mintii o spunea mereu. Era afisata si la intrare. Ne invata si pe noi:

- Copii, noi nu suntem la manastire, sa stam tot timpul cu nasul in rugaciuni si slujbe. Noi suntem mireni. Daca vreti sa va mantuiti, sa ziceti rugaciunea mintii. Ati vazut calugarii cu margelele cum zic! Noi nu suntem calugari, ca sa umblam cu ele, dar trebuie sa le bagam in minte si sa zicem asa: „Doamne   Iisuse   Hristoase,   Fiul   lui   Dumnezeu   si   al   Maicii   Domnului, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”. Dar cu mintea in inima. Ca noi avem pacate, suntem plini de pacate. Daca zicem rugaciunea mereu, mereu, satana iese afara si se topeste. Dar daca tu intrerupi rugaciunea, el se umfla si prinde viata. Asa cum la pir, daca nu scoti radacina, ia viata. Daca zici rugaciunea mintii mereu, de cum iesi pe strada, el se topeste. Eu, de pilda, acum vorbesc, dar inima mea se roaga, caci m-am obisnuit sa zic rugaciunea mereu.

Mult tinea Parintele la dragostea si respectul ce se cuvin parintilor dupa trup. Zicea:

- Duceti flori mamelor voastre cat sunt in viata. Nu asteptati sa le duceti flori la mormant, unde nu mai folosesc!

O spunea cu sufletul sfasiat de durerea de a fi fost orfan, crescut de o bunica simpla, nestiutoare de carte, care lucra cu ziua pentru a-l tine pe el la scoala, dar plina de credinta in Dumnezeu. Ea ii zicea: „Tu sa te faci preot, ca sa ma pomenesti si pe mine!”. El, copil sarman, cuminte, modest, obisnuit sa nu doreasca nimic, sa renunte la orice! Invatat de mic sa se roage lui Dumnezeu, sa creada in El si sa viseze la ziua in care va fi slujitorul Lui la Sfantul Altar – vis si ruga care i s-au implinit!

Cu emotie ne sfatuia Parintele la predici:

- Pana mai ai cui spune tata sau mama, cat ar trebui sa fii de fericit, de recunoscator si plin de iubire la rostirea acestor cuvinte unice pe pamant! Daca spui mama sau tata parintilor tai, asa precum se cuvine, bine faci, fiindca dovedesti ca esti om. Dar daca numai spui si nu te porti fata de ei intocmai cum esti dator pana la moarte, atunci nu faci bine si nu esti om! Cata vreme traiesc parintii tai, tatal tau si mama ta, spune-le numele sfant cu sfintenie. Cauta-i cu dragoste, ingrijeste-i cu evlavie, asculta-i cu respect pana la moarte si nu dispretui nici fata lor batrana, nici cuvintele lor poate slabe, nici trecutul lor poate modest. Fii fata de ei intocmai asa cum ai dori sa fie copiii tai fata de tine. Nu fi nepasator, nici strain fata de ei, caci mai ales in privinta aceasta este adevarat cuvantul ca ceea ce semeni, aceea vei si secera.

Avea Parintele o mica istorioara – asa o numea dansul – pe care ne-o spunea de fiecare data in noaptea invierii: era o mama care avea un fiu. Intr-una din zile, fiul si-a omorat mama, a taiat-o in bucati, a pus-o intr-un sac si a plecat sa o arunce in apa. Pe drum s-a impiedicat, a cazut, bucatile din sac s-au imprastiat pe drum, iar el a auzit un glas: „Te-ai lovit, dragul mamii?”…

Dupa ce ne spunea aceasta istorioara, ruga pe toti cei ce au parinti si nu i-au vazut de multi ani, sa se duca la ei, caci acei parinti asteapta.

Ne mai spunea Parintele:

- Alergati dupa mantuire cat sunteti tineri! In general, oamenii, la tinerete, fiind in putere se gandesc la ceea ce este placut trupului, la casa frumoasa si mobila luxoasa. Prin toate acestea ei se muncesc din greu sa intre in iad. Iar la locuinta de dincolo de mormant nu se gandesc, desi numai aceea este vesnica. Şi vine batranetea, cand nu mai au puterea nici pentru rugaciune, nici pentru fapte bune, nici pentru metanii. De aceea, luptati pentru mantuire de pe acum!

Nu ma rusinez de Evanghelia lui Hristos

Uneori, Parintele Sarbu ma lua cu el la parastase. Odata, ne-am dus la niste oameni foarte bogati, de la care ar fi primit bani multi. Am intrat intr-o sala lunga, luxoasa, gatita cu tot felul de farfurii, cu paharele. Cand a venit o doamna, Parintele a aratat cu bastonul paharelele si a intrebat:

- Astea ce sunt?

- Paharele pentru tuica.

- Hai, Cocuto, sa mergem, ca aici se face nunta, nu se face parastas!

Oamenii au insistat, au venit dupa noi, dar Parintele a explicat:

- Parastasele nu se fac cu tuica. Unde se fac cu tuica, nu este primit. Diavolii iti rastoarna masa. Voi nu credeti, nu vedeti cu ochii vostri. Eu sunt mai batran si nu pot sa ma impac cu slujbele pe care vreti voi sa le faceti. Chemati alt preot!

Şi am plecat.

In drum spre casa, aproape de biserica, am stat sub un geam si am auzit niste tineri care se certau.

- Cocuto, hai sa mergem la astia, ca se cearta! Hai sa gonim pe diavol din casa!

- Cum, Parinte, daca nu ne cheama, cum sa ne ducem acolo?

- Hai, hai sa mergem!

M-am uitat eu pe unde-i usa, am intrat:

- Buna ziua!

- Buna ziua!

Ma intrebam cum va deschide Parintele discutia. Dar el a inceput direct:

- De ce va certati? Hai sa dam afara pe diavol! Care dintre voi este rau? Unde ti-e barbatul cu care te certai?

- Ah, Parinte…

- Ada-l incoace!

Cand a venit barbatul, Parintele s-a uitat pe rand si la unul si la altul – caci el cunostea cu duhul – si a zis femeii:

- Dumneata esti de vina! Evo, tu esti de vina! Nu-l mai sacai la cap! De ce il plictisesti si-l cercetezi in toate? Hai sa facem o slujba!

Apoi l-a intrebat pe barbat:

- Ştii sa te inchini?

Facea si el o cruce, cam stramba. I-a aratat Parintele cum s-o faca. Dupa slujba i-a binecuvantat, i-a miruit. Aveau si doi baietei.

- Sa nu va mai certati! Voi nu vedeti, dar eu am vazut cati diavoli erau in casa la voi! Cand va certati, vin indata diavolii. Sa fie pace! N-aveti icoana… Dupa cum vad, bani aveti, ca aveti lucruri bune, dar icoana de ce nu aveti in casa?

Parintele a ramas acolo si m-a trimis la biserica:

- Du-te, Cocuto, si ia din pod o icoana, care vrei tu, s-o dam la omenii astia. Eu te astept aici!

M-am dus in pod si am luat o icoana. Parintele le-a dat-o si le-a spus:

- Sa va inchinati lui Dumnezeu! Dimineata cand va sculati, iesiti afara in pragul usii, uitati-va la cer si ziceti: Doamne, Tu esti acolo, eu sunt aici. In ziua de azi Tu ajuta-ma! Eu nu stiu sa ma descurc, sunt om slab. Ai Tu grija in ziua de azi pentru mantuirea mea! Asa sa ziceti si sa va rugati!

Eu m-am mirat putin, dar apoi am inteles. Parintele nu le-a dat atunci vreo carte de rugaciuni, pe care ei n-ar fi priceput-o. Le-a spus pentru inceput, dupa puterea lor. Şi s-au facut aceia niste credinciosi! Au fugit dupa noi sa le zicem la ce biserica sa vina. A intrat Duhul lui Dumnezeu in ei. Si sa stiti ca foarte mult ne-au ajutat apoi oamenii aceia…

(…)

Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este!

Parintele Sarbu se ducea in toate partile unde prezenta lui era binefacatoare: in case modeste cu oameni suferinzi, prin camine de batrani, peste tot. E uimitor cum gasea timp pentru toti!

Odata, intr-o duminica dupa-amiaza, in loc sa ma duc pe la spitale, cum faceam de obicei, m-am dus, nu mai stiu de ce, la biserica. L-am vazut de departe pe Parintele Sarbu tragand dupa el un carut mic cu roate pe care il avea. De obicei punea in el de toate. Acum se ferea, caci avea in el pachete. Eu nu m-am aratat, m-am ascuns. Parintele s-a dus la o curte de pe langa biserica, a deschis poarta si a pus toate pachetele acolo. Apoi a inchis poarta si a plecat. Asta facea el in fiecare duminica dupa-amiaza!

In zilele randuite de Biserica pentru pomenirea mortilor, Parintele amintea intotdeauna sa se aduca prinoase (pomana), pe care le ducea apoi la cele mai sarace camine de batrani; ne atragea atentia sa dam ce este mai bun, mai ales, mai frumos si darul sa fie frumos ambalat, cu ceva deosebit in pachetel, totul din cea mai mare dragoste pentru cel plecat; caci e mare pacat -spunea – sa dai de pomana ceea ce-ti prisoseste sau ca si cum ai arunca!

La sarbatorile mari – la Pasti, la Craciun, la Rusalii – mergeam in prima zi la azilul de la Ciolpani, mai oropsit (sarman), care, fiind in afara Bucurestiului, pe soseaua Ploiesti, nu primea ajutoare, conditiile de viata ale batranilor fiind mult mai grele. Uneori mergeam chiar cu 3 masini. Erau incarcate cu oale cu mancare calda, cu haine, cu pachete pentru fiecare, continand vase: cani, farfurioare, castroane emailate, tacamuri, etc. Parintele se interesa dinainte de numarul batranilor aflati la azil, incat stiam numarul pachetelor ce trebuiau facute. Unii dintre batranii de la azil impleteau, crosetau, lucrau sacose din ata pescareasca. Pe aceastea le vindeam la biserica noastra si banii ii duceam celor care le-au lucrat. In aceasta situatie erau, de exemplu, domnul Radu Mironovici cu sotia. Abia in ultimii ani am aflat ca ei aveau, de fapt, un „domiciliu obligatoriu” acolo, ca facusera multi ani de inchisoare politica, domnul Mironovici fiind unul dintre intemeietorii Miscarii Legionare. Asa mi-am explicat de ce Parintele ma trimitea sa le duc si in timpul anului pachete cu alimente sau bani. Poate ii cunostea dinainte, de la Husi. Parintele, fiind anchetat mereu de Securitate, isi lua masurile de prudenta si chiar cand venea la Ciolpani, ma trimitea uneori pe mine la anumiti batrani, pe cand el statea de vorba cu personalul azilului.

Parintele ne sfatuia ca atunci cand facem pomana sa nu impartim intre noi, ci sa dam celor care nu au, celor lipsiti. Zicea:

- Acolo unde locuiesti, nu e vreun batran bolnav, care nu are pe nimeni? Tu, care te numesti crestin, te-ai dus la usa lui sa-l intrebi daca nu are nevoie de paine, de lapte, de medicamente?! Cred ca nu! Bine ca ai tu de toate, bine ca se strica mancarea in frigider, bine ca ti-e sifonierul plin de haine, altul neavand nici ciorapi! Si te numesti crestin si tot ceri mereu lui Dumnezeu. Nici El nu va lua aminte la rugaciunea ta! Cand mergi la biserica, daca intalnesti pe cineva care nu se simte bine, care are nevoie de ajutor, renunta la Sfanta Liturghie si mergi de ingrijeste pe cel bolnav! Tu, care vii la biserica si vezi ca nu obosesc a te invata, tu sa fii lumina in casa ta, in inima ta, sa nu dai prilej celor din jur sa spuna ca degeaba mergi la biserica, pentru ca ai aceeasi comportare cu cei care nu merg.

La biserica noastra era o batrana – mama Ana – vaduva cu 2 copii si o pensie de urmas mica. Venea cu regularitate la toate slujbele, tocmai din Şoseaua Giurgiului, pana la varsta de 86 de ani, cand a cazut rapusa de o congestie cerebrala. Era foarte credincioasa. Parintele Sarbu o cerceta si o ajuta mereu, iar cu putin inainte de a muri (inainte de a muri Parintele) i-a spus:

- Ana, eu poate nu ma mai intorc din spital, dar tu sa nu parasesti bisericuta aceasta, ca aici lumea te stie ca esti o credincioasa de nadejde, dar in alta parte te va considera o cersetoare. Sa vii aici, ca oamenii te vor ajuta pana la sfarsit!

Si asa a fost.

Din dragoste si intelegere, Parintele trimitea preotilor de la Patriarhie din prinoasele pe care le primea el. Zicea:

- Colegii mei de acolo sunt stramtorati, au salarii mici, timpurile sunt grele. Eu am mai mult decat imi trebuie. Şi asa tin regim, am copii buni, mananc la ei. Dar acestora nu le da nimeni nimic!

Cand Parintele a trimis odata la un preot de la Patriarhie o femeie cu o sacosa cu cate ceva, preotul, intreband-o de unde vine si auzind ca darurile primite sunt de la Parintele Sarbu, i-a spus un mare adevar:

- Tine minte de la mine, popa ca popa Sarbu n-ati pomenit si nici n-o sa mai pomeniti!

Inainte de a pleca la spital pentru operatie, Parintele mi-a incredintat 12 CEC-uri de 5.000 lei fiecare, pentru a le expedia in cazul in care nu se va mai intoarce viu de la spital. Erau banii pe care Parintele ii repartizase pentru unele schituri, manastiri sau biserici sarace din tara.

Vietuind intre pacatosi, s-a mutat…

In vara anului cand a murit, l-am visat pe Parintele Constantin Sarbu in curtea bisericii, unde totul era uscat: pomii, florile, iarba. Cand i-am povestit, mi-a zis:

- Cand voi pleca eu.

- Dar unde va duceti?, l-am intrebat.

- Vreau sa ma duc in strainatate (nu vroia sa spuna ca va muri). Asa o sa va uscati si voi, cum e padurea uscata. Aveti grija, ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, usile incuiate, au sa planga lacatele la usi, ca nu va mai fi cine sa faca slujba. O sa va duceti dupa un preot cu un picior incaltat si unul descaltat. Cat ii aveti acum, cercetati-i si impartasiti-va! Atunci se va inchide cerul si nu veti mai avea de unde lua credinta. Aceea pe care o aveti, aceea sa o pastrati. Sa nu va mandriti, sa nu mintiti, faceti bine, caci daca faceti pacate, piere si credinta. O particica mica in adancul inimii sta ascunsa acolo si daca faceti o fapta buna, mai prinde si ea viata, e vesela. Dar daca voi nu faceti nimic, nu postiti, nu va rugati, nu faceti milostenii, se micsoreaza, se micsoreaza… si gata!

La scurt timp au venit de la Securitate si i-au spus:

- Noi vom trimite la dumneata niste persoane la spovedit, iti vom spune ce intrebari le vei pune si raspunsul ni-l dai noua!

Parintele le-a raspuns:

- Eu nu pot sluji la doi stapani, lui Dumnezeu si lui mamona!

Neacceptand acest lucru si probabil altele, nu era vazut cu ochi buni. De asemenea, Biserica Sapientei era un focar unde lumea venea in numar foarte mare, iar in predici Parintele continua o propovaduire deschisa pentru Hristos si impotriva ateismului.

Atunci, Securitatea, care il ancheta cam din 3 in 3 saptamani, i-a spus, cu pistolul pe masa, sa aleaga cum vrea sa-si stabileasca sfarsitul, sugerandu-i chiar sa se sinucida. Parintele a refuzat. Fiind bolnav de ulcer, a aparut necesitatea operatiei, insistandu-se sa accepte sa fie operat, „pentru a-i fi mai bine”.

Pe 14 octombrie, Parintele Sarbu a slujit cu emotia si puterea aceluia care simtea ca o face pentru ultima data. Apoi ne-a anuntat ca a venit ziua internarii sale in spital, contrar vointei lui, pentru o interventie chirurgicala. Ne-a rugat sa nu facem din aceasta o tragedie, desi simte ca nu se va mai intoarce viu. Dar noi sa nu ne intristam si sa nu plangem, ca de acolo de unde va merge ne va putea ajuta mult mai mult.

Ne-a spus ca a lasat in ordine toate cele necesare pentru bisericuta, ca a obtinut aprobare de la inalt Prea Fericitul Patriarh de a fi inmormantat in curtea bisericii. A cerut inhumarea aici, in curtea bisericii, ca sa fie aproape de noi, sa ne poata ajuta. Ne-a zis:

- Şi va voi ajuta mult mai mult de acolo de sus, decat v-as fi ajutat de aici!

Ne-a spus ca a muncit in toti acesti ani cu dorinta de a inchega si a forma un nucleu de credinciosi uniti si puternici in Hristos, care sa raspandeasca lumina oriunde s-ar afla.

La urma ne-a rugat fierbinte sa nu parasim aceasta biserica, in care a lucrat cu atata dragoste si sarg impreuna cu noi, pentru ca el ne-a pregatit pentru preotie [?] si nu pentru preot. Ne-a zis:

- Oricine ar veni in locul meu, voi sa veniti si sa stati cuminti intr-un coltisor, cu ochii in pamant si cu sufletul la Hristos si sa va rugati asa cum v-am invatat, iubind tot ce vine de la Dumnezeu!

Luni, dupa ce am venit de la servici, am trecut pe la mama Cristina – femeia de la lumanari – sa vad ce mai face. Era foarte suparata si plangea. Am intrebat-o ce are. A inceput sa-mi povesteasca ce i-a spus Parintele inainte de a pleca la spital: sa aiba grija de biserica, intrucat el nu se mai intoarce; in biserica sa puna o masa anume, pe care va fi asezat sicriul, indicandu-i locul precis unde va sta masa, unde vor fi sfesnicele pentru lumanari, unde se vor pune florile ce i se vor aduce, iar noaptea sa fie acoperit cu panza pe ochi, sa nu ramana descoperit. I-a spus toate in cele mai mici amanunte. Parintele spunea si plangea, dupa care a iesit afara din biserica si s-a mai uitat de cateva ori inapoi, zicandu-i sa nu uite ce i-a spus.

Miercuri dimineata, doctorul care l-a operat a deschis usa la rezerva Parintelui, spunandu-i:

- Cum, n-ai murit inca?!

Atunci, Parintele, care era legat la maini, si le-a dezlegat cu ajutorul doamnei doctor Ursulescu, a trimis-o pe doamna Maria Marculescu dupa un duhovnic care sa-l impartaseasca si, dupa ce a fost impartasit de Parintele Argatu, si-a incredintat sufletul in mana lui Dumnezeu.

Mi-a fost frica s-o intreb pe doamna doctor cum il chema pe doctorul criminal. Poate dupa revolutie, daca el mai traieste, sa vina sa-si ceara iertare la mormantul Parintelui. Sunt convinsa ca Parintele l-a iertat de atunci, intrucat a plecat mai repede la cei pe care ii iubea atat de mult, la Mantuitorul nostru si la Maica Sa, dar ne-a vaduvit pe noi, cei care mai aveam nevoie de ajutorul lui duhovnicesc.

Asa s-a stins o mare lumina, la 23 octombrie 1975. La inmormantare era o multime imensa, un puhoi de oameni, neinchipuit de multi si toti il plangeau cu jale mare. Noi, enoriasii bisericii, ne invarteam de colo-colo ca loviti de un cutremur, necrezand ca este adevarat ca nu mai este Parintele Sarbu.

Singurii multumiti erau oamenii Securitatii, ca au mai stins lumina unui soare”.

(din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)

Doamne, iubit-am buna-cuviinta casei Tale…

In fiecare miercuri si vineri dupa-amiaza, dupa terminarea slujbei, Parintele mai ramanea in biserica pentru a ne invata. Ne spunea:

- Datoria mea de preot este sa va invat, fiindca neinvatarea este pricina ca oamenii nu mai stiu nimic, se marginesc la tot ce este usor si material, la acatiste, pomelnice, lumanari. Nici lumanarea, nici pomelnicul nu te mantuie, ci credinta, rugaciunea si faptele bune. Voi ati renuntat la rugaciune pentru ca a te ruga este mai greu: trebuie sa te interiorizezi, sa depui un efort. Ati renuntat la ceea ce este greu de inteles si ati ramas la ceea ce puteti intelege. Voi nu aveti o credinta luminata, ca asa ati apucat. Va sfatuiesc sa cititi, sa mergeti la o biserica unde este un preot cu dragoste de Dumnezeu. Noi, preotii, suntem vinovati ca nu am imbratisat aceasta sfanta slujire din iubire pentru Dumnezeu ci ne-am transformat in simpli simbriasi si atunci tot ce facem nu da roade, pentru ca nu este dragoste. Nu ne ocupam suficient de educatia noastra spirituala. Ne multumim sa fie biserica plina de lume, desi de cele mai multe ori multi din cei prezenti pleaca asa cum au venit: goi au venit, goi pleaca!

Parintele Sarbu spunea de la inceput un lucru pe care astazi nu-l mai auzim:

- Eu nu am nevoie de lume multa in biserica. Am nevoie doar de cateva persoane, dar cei care vin la biserica sa fie cu adevarat traitori ai Bisericii. Si nu am nevoie sa cumparati lumanari! Sa stiti ca lumanarea nu se roaga! Este doar un simbol. Desigur, nu trebuie sa renuntam la niste practici ale Sfintei noastre Biserici. Noi nu stricam Traditia. Dar a intrat in obisnuinta unora sa vina, sa cumpere un manunchi de lumanari, sa le aprinda si apoi sa plece sa-si vada de treburile lor, cu constiinta impacata ca si-au facut datoria de crestini. Aceasta este o conceptie si o practica gresita! Ea ii face pe unii sa creada ca la atat se reduce Biserica. Eu va repet, lumanarea este simbolul jertfei, al luminii, dar ea nu se roaga. Nu trebuie sa ne bizuim pe lumanare! Dumneavoastra trebuie sa invatati ceva nou. Daca pe mine m-a preocupat ceva in viata asta, a fost formarea omului nou in Biserica. Mai auziti ca se vorbeste de omul nou. Sa stiti ca omul nou nu se poate forma decat in Biserica. De aceea, va rog pe cei care vreti sa ramaneti in biserica la rugaciune, sa va rugati impreuna cu mine. Eu simt pulsul fiecaruia. Stiu daca cineva este numai figurant sau daca se si roaga. Simt acest lucru. Daca unii vin numai sa aprinda lumanari, e treaba lor! Sa vina, sa le aprinda, si dupa aceea sa plece, sa ne lase pe noi, care avem nevoie de rugaciune!

Parintele facea permanent acest apel. Si, curios paradox, cu cat spunea mai mult ca nu are nevoie de figuranti si ca aceia pot pleca, cu atat mai mult ei se integrau atat de frumos in biserica, incat se aduna tot mai multa lume.

*

Parintele mai spunea:

- Stiti la ce m-am gandit? Poate unii o sa o luati in nume de rau… Ca sa nu va simtiti prost unii dintre dumneavoastra ca venind nu puteti da bani pentru Sfanta Liturghie, m-am gandit sa desfinntam acest lucru, sa nu mai dati bani la pomelnicul Sfintei Liturghii. Luati prescura – daca aveti cu ce sa o platiti, o platiti – si lumanarea si mie nu-mi mai dati bani!

*

Cand vreun batran aducea la altar pomelnicul cu bani, spunea:

- Nici un batran sa nu mai insoteasca pomelnicul cu bani, caci eu sunt dator sa-l pomenesc!

Parintele tinea foarte mult la ordinea si disciplina in biserica. Zicea:

- Ai intrat in biserica, fa-ti semnul crucii si nu te mai misca de colo-colo, ca mari pacate faci, neputandu-te nici tu ruga si nelasand nici pe cel de langa tine sa se roage. Mintea si inima sa-ti fie indreptate catre Dumnezeu. Cine are voce, sa-I cante lui Dumnezeu, ca El i-a daruit-o, iar cine n-are voce, sa-I cante cu sufletul.

Fiecaruia dintre noi ne-a fixat in biserica locul unde sa stam in timpul slujbelor si ne spunea sa nu ne uitam nici in dreapta nici in stanga, ci sa stam mai bine cu ochii inchisi si cu capul plecat, smerindu-ne inaintea lui Dumnezeu pentru pacatele noastre. Ne mai spunea:

- Cand sunteti in biserica sa fiti si cu sufletul, nu numai cu trupul. Sa nu dati voie gandului sa plece acasa sau in alte parti, ci sa se adanceasca in rugaciune!

*

Mai veneau oamenii uneori cu obiceiul de a susoti si a vorbi in biserica in timpul sfintelor slujbe. Parintele se oprea – chiar si din Sfanta Liturghie – si spunea, tot zambind:

- Sa ma iertati ca va spun! Cine nu are nevoie de Sfanta Liturghie sau cine nu o pricepe, sa iasa afara si sa stea de vorba si poate sa vina dupa aceea. Acum urmeaza un moment (pe care il numea) foarte important prin continutul lui.

Si dadea totdeauna explicatia respectiva.

Parintele spunea:

- Doresc ca aceasta biserica sa fie a linistii, a tacerii, a reculegerii!

Cand a pus pe perete, in pridvor, un mic afis – “In aceasta biserica nu se vorbeste. Este biserica tacerii!” – m-a intrebat:

- Poate cineva sa zica despre mine ca fac legionarism?

(Legea tacerii era una din legile legionare: “Vorbeste putin, vorbeste ce trebuie, vorbeste cand trebuie. Tu faptuieste, lasa pe altii sa vorbeasca“).

I-am raspuns firesc:

- Cum o sa zica, Parinte? Doar in biserica nu se vorbeste!

*

Imi amintesc ca a venit o data la o doamna in varsta, care avea o geanta pe care o tot  deschidea si inchidea, incat se auzea mereu clamp-clamp. Il enerva pe Parinte. El a iesit din altar, a venit la ea si i-a zis:

- Doamna (i-a zis pe nume), da-mi si mie geanta s-o duc in altar, sa ai spor la bani!

Doamna, foarte bucuroasa, i-a dat geanta si s-a facut liniste in biserica.

Asa proceda Parintele Sarbu. Stia cum sa se adreseze fiecaruia dupa felul lui, ca sa-i indrepte si sa-i castige pe toti pentru Hristos.

*

Intr-o vreme cand in alte locuri credinciosii abia se adunau pe la sfarsitul Sfintei Liturghii, la Sapientei biserica era plina inainte de Utrenie. Dupa Utrenie, parca il aud pe Parintele Sarbu zicand:

- Mai copii, daca ati venit aici sa va rugati, sa fiti cu ochii in pamant si cu sufletul sus, la Dumnezeu, impreuna cu mine, ca altfel, daca va uitati in toate partile, va simt aici, in ceafa, gandurile imprastiate si nu ma pot inalta. Cine nu se poate ruga este mai bine sa se duca la plimbare, ca sa ne lase linistiti, pentru a putea inalta flacara limpede a rugaciunii catre Dumnezeu.

Mereu si mereu ne atragea atentia ca Sfanta Liturghie nu inseamna doar rugaciunile preotului, ci si impreuna-lucrarea noastra cu el si ca nu ne putem impartasi de Duhul Sfant decat daca avem toata decshiderea sufleteasca spre Dumnezeu, pentru ca astfel sa se reverse asupra noastra harul dumnezeiesc. Si ne mai atragea atentia ca revarsarea harului este cu atat mai mare cu cat rugaciunea noastra este mai adanca.

*

La Sfanta Liturghie ne spunea:

- Uite, se apropie ceasul, coboara ingerii din cer! Voi stiti ca sfintii de pereti coboara printre voi? Vopseaua ramane pe pereti, dar sfintii sunt printre noi. Noi nu-i vedem cu ochii trupesti, dar ei ne vad pe noi si trebuie sa stam linistiti. In cer este ordine si asa trebuie sa fie si la noi. Nu va ganditi ce ati facut acasa sau pe drum, nu va ganditi la nimic decat la rugaciunea care se face. Concentrati-va, caci asa va umpleti de har, credinta si sanatate. Ati auzit? Sa stati cuminti!

*

Parintele ne explica apoi ce se afla si ce se savarseste in sfantul altar: momentul Sfintei Proscomidii si principalele momente din Sfanta Liturghie. Apoi ne sublinia momentele cand trebuie sa stam in genunchi sau in picioare.

Ne mai spunea:

- Cand preotul iese sa cadeasca, nu stati cu feţele la altar, ca el sa cadeasca spatele vostru. Sa va intoarceti dupa el cum se intoarce floarea-soarelui dupa soare. Nu este nici o greseala sa va intoarceti atunci cu spatele la altar!

Asa ne facea educatia. Mai spunea:

- In genunchi nu se sta pe coate! Tragi a oboseala. Nu este necesar nici statul in genunchi, ca incepi sa te gandesti la oboseala genunchilor, la ciorapi, si pierzi gandul rugaciunii!

Uneori, fie din oboseala, fie din alte cauze, oamenii se moleseau. Parintele spunea:

- Eu simt ca dumneavoastra nu va rugati cu mine. De aceea va atrag din nou atentia! Va simt. Treziti-va putin! Hai sa ne rugam! Acesta este rostul venirii noastre aici. Hai impreuna!

*

La momentul cand incepea Liturghia numita a credinciosilor, se punea un cordon intre pronaos si naos si nimeni nu se mai misca prin biserica. Nimeni nu mai inainta, nu numai pana la usa altarului, ca sa dea pomelnice, dar nici in incinta bisericii. Toti ramaneam neclintiti la locurile noastre, pentru a ne putea adanci in rugaciune si a savarsi impreuna cu Parintele Sfanta Liturghie.

*

Parintele regreta mult ca n-a putut face Conservatorul; a facut doar un an, din cauza saraciei.

- As fi avut mai multa putere in Sfanta Liturghie! spunea el. Nicaieri nu exista mai multa ignoranta in privinta culturii – care trebuie sa indeplineasca un rol important – decat in biserica, in timpul Sfintei Liturghii. Fiecare vine, canta dupa ureche si cum se pricepe. Or, nu este admis lucrul acesta. In biserica se cere desavarsire! Ca se cere desavarsire sufleteasca, asta este de la sine inteles. Dar trebuie desavarsire si in indeplinirea serviciilor religioase, atat din partea preotului, cat si din partea cantaretului sau a corului. Preotul trebuie sa aiba un ton destul de placut si potrivit, ca strana sa-l poata prelua.

Adeseori atragea atentia:

- Se tipa in cantari! Nu tipati, nu tipati! Se poate canta cald, asa incat cantarea sa mearga la sufletul omului si sa-I placa lui Dumnezeu. Sunt si cantari stridente. Poate ca acelea se mai folosesc in bisericile mari. Dar aici este o biserica mica, o capeluta. Cantarile trebuie sa fie calde, sa mearga la sufletul omului, sa determine apropierea dintre oameni…

*

Imi amintesc cum, la cantarea antifoanelor, ne cerea sa cantam in surdina, intrucat parcurgem un inceput, o etapa pregatitoare:

- Mantuitorul este printre noi, dar inca nu ni S-a aratat, spunea el. Acum cerul urmeaza sa se deschida, indata ingerii vor cobori pentru a participa impreuna cu noi la rugaciunile noastre.

La vocea tare a Parintelui, noi raspundeam aproape murmurand (Antifonul I – “Binecuvanteaza, suflete al meu, pe Domnul…”, Antifonul II – “Unule nascut, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu…”, precum si Antifonul III – Fericirile). In timp ce noi cantam Antifoanele, Parintele rostea destul de tare rugaciunile “de taina”, pe care de obicei preotul le rosteste, conform traditiei, foarte incet sau in gand. Astfel noi auzeam cum el se roaga ca sa intre in sfantul altar si ingerii, pentru a sluji Sfanta Liturghie impreuna cu noi, oamenii. Cerul se deschidea, cobora in biserica noastra pentru a ne ridica pe noi si a ne face sa traim doua ore in “lumina cea adevarata”.

Stiam ca a sluji Domnului este lucru mare si infricosat chiar pentru Puterile ceresti. De aceea Parintele a vrut ca Sfanta Liturghie sa fie intr-adevar o slujire si o lauda cat mai deplin savarsita, adusa de noi toti si pentru toti.

- Acum si voi inchipuiti pe Heruvimi, ne spunea el cand invatam Heruvicul. Aducem cantare Sfintei Treimi asemenea Heruvimilor si odata cu Heruvimii. Mantuitorul Insusi vine pentru a aduce Jertfa Sa mantuitoare. Cetele ingeresti Il inconjoara. Noi nu le vedem cu ochii trupesti, dar ingerii sunt prezenti printre noi, alaturi de noi si noi Il intampinam cu bucurie pe Mantuitorul “ca pe Imparatul tuturor”. Cantarea voastra trebuie sa exprime trairea acestei realitati.

Si noi cantam Heruvicul, intampinam pe Mantuitorul cu sfiala si cutremur, in timp ce, din altar, auzeam rugaciunile rostite cu acea voce calda si plina de credinta a Parintelui.

Crezul il cantam nuantat, in functie de continutul cuvintelor, cu mici pauze intercalate. La textul: “S-a rastignit pentru noi in zilele lui Pilat din Pont si a patimit si s-a ingropat” raream putin si cantam tot mai in surdina, pentru a retrai toti tragedia rastignirii suferita pentru noi si rautatea oamenilor care au inchis pe Domnul in mormant. Odata cu Invierea se inviora brusc cantarea; era bucuria Invierii. Niciodata, la nici o biserica n-am auzit nuantari asemanatoare cu cele pe care le faceam noi.

- Trebuie sa traiti ceea ce cantati, pentru ca trairea voastra sa o transmiteti tuturor! zicea Parintele.

Si noi, intr-adevar, asta cautam sa facem.

Cat de incordat traiam apoi toata partea care urma! Prin rugaciunea si mainile Parintelui stiam ca Insusi Mantuitorul aduce Sfintele Daruri – Jertfa Sa – lui Dumnezeu Tatal, cerand coborarea Duhului Sfant. Stiam ca acolo, la noi, in sfantul altar, se savarseste, sub ochii credintei noastre, cea mai mare minune a lumii. Pe cand noi aduceam lauda si adanca noastra multumire lui Dumnezeu, la rugaciunea rostita de Parintele paine si vinul se transformau, prin puterea si lucrarea Duhului Sfant, in Trupul si Sangele Mantuitorului. Duhul Sfant cobora totodata si asupra noastra si ne umplea de pace, lumina si bucurie. In aceasta stare de plinatate aduceam lauda Maicii Domnului (Axionul). Parintele ne spunea:

- Trebuie sa cantati asa, ca gandul nimanui sa nu se risipeasca. Toti sa ramana invaluiti in misterul Tainei care s-a savarsit, incat cu o gura si o inima sa se poata inalta Rugaciunea Domneasca.

*

Miruitul era, pe langa binecuvantare, o intalnire directa, personala, a fiecaruia dintre noi cu Parintele; era dorita, asteptata, caci ne aducea de fiecare data ceva nou: un indemn, o observatie, o incurajare sau o dojana. In cateva secunde sau minute avea loc un dialog scurt sau doar cateva cuvinte rostite cu voce tare de Parintele, caci ceea ce privea pe unul privea, de cele mai multe ori, pe toti. Si nu aveam nimic de ascuns unul fata de altul; toti eram indrumati pentru a deveni o unitate in credinta si in Hristos. Inaintam intr-o liniste deplina, fara sa vorbim intre noi, fara ca cineva sa se grabeasca. Miracolul Sfintei Liturghii plana inca asupra noastra.

Atent cu fiecare, nu-i scapa nici unul din ochi. Pentru oricine avea un cuvant. La miruit se uita in ochii fiecaruia (nu asa cum se intampla uneori, ca preotul miruieste cu indiferenta, vorbind cu altcineva). Venea uneori in Bucuresti mama sotului meu din Ardeal. Cum o zarea, exclama:

- A venit mama din Ardeal!

Mama, impresionata, nu-i venea sa creada:

- Tulai Doamne, ca popa acesta m-a cunoscut!

Si-i era si mai mare drag sa mearga la biserica la Sapientei.

*

Parintele cerea, impunea o vestimentatie sobra, o tinuta demna, adecvata pentru biserica, pentru ca nimeni sa nu fie distras de la rugaciune prin imbracamintea celui de langa el.

Imi amintesc cum odata, fiind intr-o rochie mai viu colorata si putin mai decoltata, Parintele mi-a zis:

- Sa nu confunzi biserica cu o sala de spectacol!

M-am simtit vinovata, mi-a fost rusine de greseala mea si am lasat capul in jos. Parintele mi-a pus mana sub barbie si mi-a ridicat capul cu cuvintele:

- Fruntea sus!

Parca ar fi zis: de cate ori gresesti, indreapta-te, de cate ori cazi, ridica-te.

Unui credincios care venea rar la biserica, i-a zis:

- Ioane, Ioane, de ce fugi tu de Hristos? Nu ti-e frica tie ca o sa vina timpul cand o sa-L cauti si El n-o sa te mai recunoasca sau o sa-L strigi si El n-o sa te mai auda?

*

Parintele Sarbu a lucrat atat pe plan material, cat si spiritual, indemnand pe toti credinciosii sa intreprinda cu dragoste orice fac pentru biserica, chiar daca pare ceva fara mare valoare, caci tot ce porneste din suflet pentru casa Domnului este primit acolo sus, precum cei doi bani ai vaduvei. El insusi prezenta ca important orice lucru care parea foarte mic. De pilda, la sfarsitul slujbei, inainte de miruit avea in mana o hartiuta mica din care citea: ne trebuie maturi, ne trebuie ziare si carpe pentru sters geamurile, etc, mentionand ca tot ce se face, tot ce se da la biserica este pentru suflet si nimic nu trebuie minimalizat. Biserica e a tuturor si toti, ca intr-o familie, trebuie sa contribuie cu ce pot, cu ce este nevoie, pentru ca ea sa arate frumos.

*

Parintele Sarbu ne invata mereu:

- Nu incepeti sa vorbiti nici dupa ce s-a terminat slujba. Pastrati tacerea si reculegerea. Cand porniti catre casa, nu vorbiti pe drum alte lucruri, ci despre ceea ce ati auzit la sfanta slujba. Ajunsi acasa, povestiti acelora care n-au putut veni ce ati vazut, ati auzit, ati trait la biserica, pentru a fi si ei partasi la bucuria noastra!

Şi, acestea despre care vorbesc, se petreceau in anii cumpliti ai totalitarismului si ateismului, cand au fost demolate atatea biserici, cand toate bisericile noastre erau controlate la fiecare slujba de securisti cu carnetele, in care-si notau tot ce li se parea suspect.

Pe Parintele Sarbu insa nu-l infricosa nimic, cu toate ca facuse ani de detentie cumpliti si domiciliu fortat in Baragan. Ii vedea pe „sticleti” cu casetofoane, cu aparate de fotografiat, luand notite din predici, dar cu atat mai mult el se aprindea la vorba. Vorbea raspicat, cu afronturi clare la adresa celor care persecuta Biserica lui Hristos. Li se adresa direct si taios, in timp ce noi ne faceam micuti-micuti si ne temeam sa nu ne aresteze a doua zi.

In acest fel, fiecare duminica era pentru noi cea mai minunata scoala de crestere duhovniceasca. Primeam putere si har - dupa cum spunea Parintele - si simteam o pace launtrica si o bucurie care ne lumina viata si ne dadea taria de a infrunta greutatile ei.

*

Parintele ne invata ca nu numai Sfanta Liturghie, ci orice rugaciune facuta in biserica pentru vii si adormiti are putere si insemnatate deosebita.

De aceea, la parastasele de obste, in sambetele mortilor, ruga pe credinciosi sa nu fie indiferenti fata de multele nume care se pomenesc, caci fiecare nume reprezinta o viata, si sa nu astepte fiecare sa-si auda numai pomelnicul lui, iar apoi sa se gandeasca la altceva, ci dupa fiecare nume sa zica toti un „Dumnezeu sa-l ierte!”.

La fel, in serile cand citea acatiste, ruga pe toata lumea sa urmareasca necazurile, grijile si dorintele celor pomeniti si pentru fiecare sa zica din inima un: „Doamne, ajuta-l!”.

*

Intr-o toamna, Parintele a fost la inmormantarea unui preot cu care fusese in puscarie. De aici a scos in evidenta un lucru deosebit, ca o lectie nu numai pentru cei de atunci, ci pentru toata viata. Ne-a spus:

- O singura femeie s-a ocupat acolo de toate pregatirile. Ea a organizat inmormantarea, masa, a invitat preotii si pe mine. Dar un lucru sa stiti. Aceasta femeie n-a stat la rugaciune nici o clipa. Asta nu se poate! Eu inteleg ca cine organizeaza nu poate sta la intreaga slujba, dar totusi sunt momente cand ea ar fi trebuit sa incheie orice activitate din afara. Eu va dau un sfat care, daca vreti sa ramaneti crestini, sa va ramana pentru toata viata: rugaciunea este totul pentru un crestin si pentru pomenirea lui! Ce v-am relatat astazi, se intampla in orice casa. Cei mai apropiati nu stau la rugaciune nici o clipa. Luati aminte la ce v-am spus!

*

Ceea ce era, iarasi, caracteristic Bisericii Sapientei, stabilit de Parintele Sarbu, obicei ramas pana astazi, era citirea Canonului Sfantului Andrei Criteanul in prima si a patra saptamana din Postul Mare. Parintele citea cu vocea aceea inconfundabila, cu un timbru atat de personal, plin de sinceritate si har, cu atata piosenie, smerenie si evlavie, incat lacrimile noastre tasneau fara voie. Cu totii ne rugam, cantam si plangeam pacatele noastre. Totul se petrecea incetisor, cu lumina putina, intr-o atmosfera de manastire. In glasul Parintelui era tot sufletul sau, toata credinta, smerenia, iubirea curata si adanca pentru Dumnezeu.

Unde esti, Parinte, sa ne mai aduci macar o data cerul pe pamant, in sufletele noastre obosite si vlaguite?! Cine altul in afara de cucernicia ta ar mai putea face sa planga, in noptile Canonului Mare, si pietrele, prin rugaciunile adanci, pline de pocainta adevarata, cu glasul acela de rob al lui Dumnezeu?…

Era glasul unui om care a suferit pentru Dumnezeu cu bucuria ca i s-a dat suferinta, si cu rugaciunea arzatoare pentru noi toti, fiii sai. Toata biserica, in genunchi, plangea.

Era Hristos acolo cu noi!”

(din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)

(VA URMA)

10 ianuarie 1905, Bujor – Galaţi – † 23 octombrie 1975, Bucureşti

***

Preotul Constantin Sârbu – dăruire şi har

Părintele Constantin s-a născut într-un sat de lângă Galaţi, într-o familie necăjită de ţărani. A rămas orfan de mic şi a fost crescut de bunica sa, o femeie foarte săracă dar credincioasă, care i-a sădit din pruncie în suflet dragostea de Biserică. Pronia lui Dumnezeu l-a purtat pe tânărul Constantin prin aspre încercări – sărăcie, lipsuri, muncă istovitoare pentru a se întreţine – până a ajuns să termine Seminarul şi apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

După evlavioasa lui bunică, cel ce şi-a pus adânc amprenta duhovnicească asupra sufletului său a fost părintele Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari din Bucureşti, mare predicator şi duhovnic iscusit, care crease un adevărat curent duhovnicesc în capitală. La biserica din Zlătari, sub înrâurirea părintelui Chiricuţă, tânărul Constantin face, în perioada studenţiei, ucenicia slujirii lui Hristos în Duh şi Adevăr. Nu peste multă vreme, primeşte Sfânta Taină a Preoţiei, după care sufletul său însetase din pruncie.

Amintindu-şi de hirotonie, părintele Constantin povestea:

„Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin şi ocrotire, de unde până atunci eram timid şi temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorinţă de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”.

Şi, într-adevăr, nu s-a mai temut de nimic. Cu râvnă arzătoare şi-a început misiunea, fiind de tânăr o flacără de rugăciune, un iscusit sfătuitor şi un bun organizator. Ctitoreşte cu osârdie biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de la Bariera Vergului, loc ce devine în scurt timp un focar de spiritualitate şi cultură în Bucureştiul acelor ani. După moartea timpurie a soţiei, părintele Constantin se dăruieşte cu toată puterea sufletului slujirii lui Hristos, fapt ce nu putea fi pe placul regimului ateu din ţară.

Este arestat în 1954 şi condamnat pentru activitate anticomunistă. După opt ani de temniţă grea, la Jilava, Poarta Albă, Gherla şi Aiud, primeşte încă doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, de unde este eliberat în 1964.

Revenit în „libertate”, părintelui Sârbu i se repartizează, după multe tergiversări, o bisericuţă ruinată, părăsită de multă vreme. În câţiva ani, cu evlavie şi pricepere, părintele înnoieşte biserica, o împodobeşte şi face din ea biserica Sapienţei de astăzi. Oamenii, la început neîncrezători, sunt repede câştigaţi de dăruirea şi dragostea părintelui – astfel se adună în jurul său o comunitate duhovnicească vie, o adevărată familie în duh.

Însă lucrarea spirituală a Părintelui Sârbu „ameninţa grav” ordinea statului ateu; atunci, vrăjmaşii Bisericii i-au cerut să-şi aleagă modul în care vrea să moară. S-a hotărât în cele din urmă ca părintele să se sfârşească într-un spital, în timpul unei operaţii, ca totul să pară cât mai firesc şi… umanitar.

Aşa s-a săvârşit din viaţă preotul mărturisitor al credinţei Constantin Sârbu, mutându-se în ceata sfinţilor rugători pentru întoarcerea la Hristos a neamului românesc.

Din articolul aparut in nr. 21 din “Familia Ortodoxa”, in redactarea maicutelor de la Manastirea Diaconesti

***

Sufar pana ce Hristos va lua chip in voi…

“Se spune ca Dumnezeu inzestreaza pe fiecare preot cu cate un dar: unii au darul vederii in duh, altii sunt buni predicatori, altii buni duhovnici sau vindecatori. Uneori Dumnezeu face o minune si lasa toate aceste daruri sa existe intr-un singur om, facandu-l vas ales. De aceea este foarte greu sa redai in cuvinte momentele de exceptie petrecute in preajma Parintelui Constantin Sarbu.

In viata de toate zilele, Parintele Sarbu era patruns in fiecare clipa de tainele cerului, dar se apleca peste framantarile pamantului in care erau prinsi oamenii, cunoscand in adanc tainele sufletului omenesc.

Darul de a picura in inima fiecarui om un strop din inima, din dragostea lui era taina puterii launtrice de atractie pe care Parintele o avea fata de oricine; este cel mai mare dar pe care il are un conducator, mai ales un conducator de suflete. La aceasta se adaugau si chipul si intreaga lui prezenta care erau lumina, armonie, bunatate, maiestate, blandete, inteligenta.

In clipele grele de mari incercari ale cuiva, Parintele lua asupra sa suferinta, drama, purtand-o el in mare masura, usurand sarcina celorlalti prin rugaciunile fierbinti, bine primite de Dumnezeu si prin cuvantul lui cald si mangaietor.

Mare scoala era pentru noi sfanta spovedanie la Parintele Sarbu!

Dojana lui era betisorul lui Dumnezeu. Stia sa dojeneasca asa cum numai o mama sau un tata o pot face. Avea darul de a ne face sa intelegem de ce nu a fost bine ce am gresit. Avea timp intotdeauna pentru noi, sa ne asculte cu mult interes duhovnicesc, cu toata dragostea de care era in stare un om.

Noi eram copiii, familia lui, de care nu s-a despartit nici o zi decat la moarte. Nu s-a indurat, in unsprezece ani cat a liturghisit in Biserica Sapientei, sa-si ia concediu decat o data sau de doua ori cateva zile. Pana la dansul nu am intalnit un preot care sa iubeasca pe semenii lui ca pe proprii copii dati lui de Dumnezeu. Vedeai bine cum se simtea dator sa le corecteze traiectoria gresita a vietii lor sufletesti, urmarind apoi, prin mijloacele sale fine, rezultatele.

Un alt dar ce i-a fost harazit de sus Parintelui Sarbu a fost talentul de a lucra cu oamenii, de a-l pune pe fiecare la locul potrivit, pentru ca el sa-si dea cu cel mai mare folos “obolul” lui.

Langa multi prezenta sa a fost o binecuvantare!

Eu port in trupul meu semnele Domnului Iisus…

Dupa ce a terminat construirea bisericii, in anii aceia grei de dupa razboi, in 1954, Parintele a fost arestat. Spunea:

- M-au ars cu fierul rosu la talpi, mi-au smuls barba, m-au batut, dar le-am zis: “Puteti sa ma chinuiti cat vreti, dar nu ma lepad de Hristos!”.

Odata, povestind despre inchisoare, a spus:

- Nu m-am temut niciodata de moarte, dar a fost un moment cand am fost foarte aproape de ea. Ne-au urcat intr-un camion. Cati am fost, nu stiu. Cati pot intra intr-un camion, pusi nu unul langa altul ci unul peste altul. Eu cazusem. Nu alegeam locul cel mai bun, ba dimpotriva! Ne-au urcat in forta. Eu am cazut in partea de jos a podelei. Peste mine au cazut altii, multi. Au alergat cu noi, ne-au transportat zeci de kilometri. Cand ne-au coborat din masina am cazut jos, inconstient. Ma sufocasem!

Pentru a ma intari sufleteste, Parintele s-a deschis fata de mine, povestindu-mi din suferintele prin care a trecut in ani grei de inchisoare. Suferea si acum de pe urma lor. Nu se putea apleca din cauza coloanei vertebrale. Avea cateva vertrebe tasate si ceva iesit in afara. Ma ruga uneori sa-l spal pe picioare si sa-l ung cu alifie antireumatica, adusa de mine din U.R.S.S. Asa am vazut ca avea pielea de pe talpi incretita si trei dungi de cicatrice de-al lungul talpilor. Mi-a spus ca acolo a fost ars cu bara de fier incinsa in timpul anchetelor. Se putea unge singur doar cu ajutorul unui bat avand o bucata de tifon la capat. Din cauza acestor rani cicatrizate mergea greu si calca mai mult pe calcai si pe varful degetelor. De asemenea, din cauza coloanei ce purta urmele loviturilor la care a fost supus, nu se putea intoarce decat cu tot trupul. Cu toate acestea, nimeni nu-si putea da seama cat era de bolnav, caci Parintele era mereu in activitate.

Dupa iesirea din inchisoare, l-am intrebat pe Parintele:

- De ce nu v-ati dus sa stati la fetele dumneavoastra?

- Nu, Dumnezeu nu m-a lasat pe pamant sa ma duc cu copilul in parc si sa-i cumpar iaurt si bomboane. Dumnezeu m-a lasat pe pamant sa-I slujesc Lui si oamenilor. Unii, chiar dintre cei de la conferintele preotesti, imi spuneau ca sunt exagerat in credinta, ca “sar peste gard”. Dar poti fi exagerat in slujirea lui Dumnezeu? Ce faceam si inainte, decat ca implineam legea iubirii Lui…?

Patriarhul Justinian, la care s-a prezentat cand a iesit de la inchisoare pentru a-o cere o parohie, i-a spus:

- Ce sa-ti dau eu tie, Sarbule?

- Cea mai saraca biserica din Bucuresti, Pre Fericite!

- Stiu eu, a zis Patriarhul, ca orice biserica ti-oi da tie, tu faci din ea o gradina!

Si asa a fost!

Biserica Sapientei: Puterea Mea se desavarseste in slabiciune…

Inca din prima zi a venirii sale la Biserica Sapientei, Dumnezeu i-a trimis Parintelui Sarbu un ajutor neasteptat: o “faramitura” de femeie, care si-a pus sufletul, cu smerenie si simplitate, pentru biserica si pastorul ei.[1]

Din cauza tulburarilor de la biserica din cartierul nostru din Bucurestii Noi, toata lumea s-a imprastiat. Eu am inceput sa ma rog zilnic, sa citesc Paraclisul Maicii Domnului, rugand-o sa-mi arate unde sa ma duc, intrucat aveam nevoie de hrana pentru suflet. Intr-o noapte am visat un tanar imbracat intr-o camasa lunga, alba, care m-a intrebat: “Vrei sa fii mai tare sufleteste? Scoala-te si vino sa mergi cu mine!”. Am plecat si – in vis – am luat tramvaiul 20, care atunci ajungea la Podul Izvor. De acolo ne-am dus pe jos pana la Biserica Sapientei. Cand am ajuns in poarta bisericii, tanarul m-a lasat singura si eu m-am trezit.

Dimineata, imediat ce m-am sculat, am pornit pe acelasi drum, avand sentimentul ca tanarul din vis ma insoteste. Cand am ajuns la poarta bisericii, acest sentiment a disparut. In curtea neintretinuta, parasita, l-am zarit pe Parintele Sarbu stand pe o buturuga. Cum m-a vazut, a venit in calea mea si mi-a zis:

- Bine ai venit, Matilda Cocuta! Eu m-am rugat lui Dumnezeu sa-mi trimita un barbat ca ajutor. Ce-ai sa poti face tu, o firimitura de femeie? Dar poate ai sa ma ajuti si tu. Vino, stai langa mine pe buturuga!

Eu m-am mirat in sinea mea. Nu ma cunostea, nu stia cine sunt. De unde a stiut cum ma cheama…?! Dar n-am zis nimic, m-am asezat langa el pe buturuga. Atunci parintele a inceput sa-mi spuna ca a venit din inchisoare, ca in urma cererii sale de a fi reincadrat i s-a incredintat Biserica Sapientei si ca de acum inainte ne vom ruga aici lui Dumnezeu. Deocamdata insa nu are nici unde dormi, nu are nici cheile de la biserica si nici de la casa parohiala. Doarme printre daramaturile de la Biserica Domnita Balasa, pe un pres lucrat din carpe, ca acelea ce se pun in casele de la tara.

Parintele povestea si plangea.

Ne-am uitat in jurul bisericii. In fata, pana la poarta erau balarii. In spate era ruina: un cotet de gaini, urme de sobolani, picioare de pui, mizerie mare.

- Oare, Cocuto, facem noi ceva aici? m-a intrebat Parintele.

- Daca te-a adus Dumnezeu aici, facem! L-am incurajat eu.

- Pai, de unde oameni?

- Va aduc eu din Bucurestii Noi. Dar sa va rugati! Eu sunt pacatoasa. Daca va rugati, facem!

A ras si el un pic, apoi mi-a zis:

- Acum sa mergem la cimitir, la nevasta mea!

El insa mergea greu, avea nevoie de baston. An gasit unul aruncat in gradina de alaturi, de care s-a servit la inceput. Avea niste bocanci grei, mari, aproape fara talpa si niste haine invechite cu care iesise din inchisoare.

La cimitirul Belu, unde am ajuns, banca de la mormant avea piciorul rupt. L-am pus eu cum am putut si Parintele s-a asezat. Apoi mi-a spus ca ii este foame. Cred ca intr-adevar ii era foame, dar poate mi-a zis asa ca sa ramana el singur la mormantul sotiei. Era sambata, se faceau parastase. Am plecat la poarta cimitirului sa iau pomana de la lume. O doamna mi-a dat si un pahar in care sa-i duc apa. Dar cand m-am intors, am vazut ca Parintele era culcat pe mormant cu fata in jos si bastonul alaturi. M-am speriat. Ce-am patit pana l-am ridicat! L-am asezat pe banca.

Curgeau lacrimile pe bocancii lui povestindu-mi cum a cunoscut-o pe sotia lui, ce om deosebit a fost, cat de mult l-a ajutat si cum a murit lasandu-l cu doua fetite pe care le-a crescut pana la arestarea lui. Au ramas in grija femeii de la lumanari de la Biserica Vergului. Nu stia unde sunt si nici nu voia sa-l vada in starea in care se afla.

Dupa ce ne-am intors la biserica, Parintele a vrut sa se duca sa se culce la Domnita Balasa. Eu i-am zis:

- Hai sa facem o camaruta, ca sa aveti unde sta, sa nu mai stati printre daramaturi la Domnita Balasa!

- Cu ce sa facem?

- Eu cunosc pe staretul de la Cernica!

Parintele mi-a dat atunci o scrisoare in care spunea cum a iesit din inchisoare, in ce stare se afla, cum a primit sa slujeasca la Biserica Sapientei si are nevoie de ajutor.

Ziua urmatoare m-am dus la Cernica. Parintele staret ne-a promis ajutor. Intr-adevar, peste o zi sau doua a venit masina de la Cernica cu trestie, scule, var, nisip, ipsos si doi calugari pentru lucru. Am luat si eu inca trei oameni. Nu va pot spune cum ne-a ajutat Dumnezeu! Intr-o singura zi am facut scheletul si l-am lipit si cu pamant.

Pana am terminat camaruta, pana s-a mai uscat, Parintele s-a mutat in pivnita. Pe atunci acolo era numai gunoi, care ajungea pana la geam. Am scos gunoiul, am facut curat atat cat s-a putut si Parintele a dormit acolo vreo saptamana.

Pe cand lucram la ridicarea camarutei, Parintele m-a trimis la posta sa expediez o scrisoare. Acolo, in spatele zidului aceluia inalt unde lucreaza fetele de la posta, era o doamna care plangea, plangea intr-una. Am intrebat-o de ce plange.

- Lasa-ma in pace! Mi-a raspuns ea.

- Nu te las deloc! Spune-mi, ca eu stiu un preot bun. Daca te duci la el si ii spui necazul, o sa-ti ajute. Ia scrisoarea asta si apoi hai cu mine, ca te duc eu acolo!

N-am lasat-o pana n-a venit cu mine. Parintele a vorbit cu ea, i-a facut o rugaciune, a invatat-o ce sa faca si a incurajat-o, zicandu-i ca in doua-trei zile nu va mai avea pricina de plans. Cred ca ii plecase barbatul de acasa.

Intr-adevar, peste cateva zile doamna a venit si in semn de multumire si bucurie a adus o canapea cu rezematoare, o masa, un scaun si a mobilat camaruta cea mica. A adus si haine si ghete, incat Parintele mi-a dat mie, ca amintire, bocancii si pantalonii cu care a venit din inchisoare, pe care ii pastrez pana astazi.

Dupa cateva zile de la venirea lui, Parintele a primit cheile de la biserica si de la casa parohiala, dar nu s-a putut muta in casa, intrucat era ruinata. Cand am intrat in biserica, am vazut ca era si ea deteriorata. Prin pereti se vedea afara si ploua prin acoperis. Inauntru erau ingramadite statui fara maini, pe jos lespezi de piatra, unele inclinate iar altele lipsa, paianjeni pe pereti.

Am scos statuile si am facut curat. Parintele s-a rugat mult, in genunchi si cu lacrimi pentru lucrarea sa. La un moment dat mi-a descoperit in taina o mare bucurie a sa. Pe cand se ruga, a vazut aievea in fata ochilor, la altar, Cina cea de Taina si a auzit un glas zicandu-i: “Stai pe picioarele tale si lucreaza!”

- Dumnezeu ne va ajuta! a spus el.

Apoi, intr-o duminica, mi-a zis:

- Ce facem, Cocuto? Trebuie sa ne rugam ca Dumnezeu sa coboare asupra noastra mila si ajutorul Lui. De unde sa aducem crestini cu care sa slujim Sfanta Liturghie?

In apropiere era o intreprindere de ortopedie. Fiind duminica dimineata, salariatii de acolo aveau sedinta. Inainte de ora zece m-am dus la poarta. Cand au inceput sa iasa, le-am zis sa vina, care vor, pentru zece minute, ca a venit un preot de la inchisoare si nu poate sa faca Sfanta Liturghie singur. Vreo sase barbati, cam cu rezerva, au zis:

- Hai sa mergem!

Au venit si doua cucoane.

Parintele a inceput prin a le povesti cate ceva din viata lui, apoi a vorbit si despre inchisoare, incat plangea lumea ascultandu-l. Tot atunci a spus si despre intentiile lui cu privire la refacerea bisericii.

Dupa aceea a inceput Sfanta Liturghie. Inainte de citirea Evangheliei m-a trimis sa aduc “covorul” din casa – presul pe care dormea el la Domnita Balasa – si sa-l pun in biserica, sa poata ingenunchea doamnele.

- Pai, asta-i covor? au intrebat ele.

- Da, asta-i, altul n-am! Poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom primi si noi vreunul!

Si doamnele au ingenuncheat pe el.

Sfanta Liturghie i-a impresionat pe toti. Cei care au venit atunci au spus altora si asa a inceput lumea sa mai vina.

Unii voiau sa-i dea bani Parintelui, dar el nu primea in mana. Le zicea sa-i puna pe geamul din spatele altarului. Acolo gasea apoi plicuri cu bani, caci lumea era atrasa de blandetea, de harul lui si avea incredere in rugaciunile sale.

De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cel ce o zideste…

Peste catva timp, m-a chemat Parintele si mi-a zis:

- Cocuto, trebuie sa incepem lucrarea. Ne trebuie douazeci de saci de ciment. Am facut o cerere si o sa-ti aratam unde sa te duci sa obtii aprobarea.

Eu eram in rochia cu care caram moloz, faceam curatenie, dar le-am lasat pe toate si am plecat cu Parintele si cu domnul Bartolomeu, contabil la Arhivele Statului. Ne-am dus la un Minister unde se dadeau astfel de aprobari. In fata era un parc. Parintele cu domnul Bartolomeu s-au asezat pe o banca si mi-au explicat cum sa urc scarile si unde este usa la care trebuie sa bat. Domnul Bartolomeu stia, caci, dupa cum am aflat mai tarziu, el mai incercase sa obtina aprobarea, dar nu reusise. Eu insa nu stiam pe atunci ca nu se dau astfel de aprobari.

Am urcat scarile, am intrat. La birou era un domn, caruia i-am pus inainte cererea mea.

- Ce-i asta? Douazeci de saci?! Dumneata te joci?…

Si mi-a facut semn cu mana sa plec.

- Dar ce este? Am zis eu. Noua atat ne trebuie, ba chiar mai mult!

El nu mi-a raspuns si a plecat. Eu insa am ramas si Dumnezeu si-a facut lucrarea Sa. Dumnezeu ne-a ajutat. Stand eu acolo, a intrat o doamna. S-a dus la haina domnului, care era agatata in cui, a cautat in buzunare, i-a luat o hartie, a ascuns-o sub vesta ei si a plecat. Eu am vazut ca este o hotie si am ramas acolo. Cand a intrat din nou domnul in birou, s-a cam rastit la mine:

- De ce n-ai plecat? Ti-am zis sa pleci!

- N-am plecat, i-am zis, dar sa stiti ca a venit o doamna si v-a luat din haina, din buzunarul acela, o hartie.

Cum a auzit, s-a speriat. A luat repede stampila, a pus-o de doua-trei ori pe cererea mea, a iscalit si mi-a dat hartia zicand:

- Du-te sanatoasa!

Apoi a plecat in fuga pe trepte in jos, ca s-o prinda pe doamna care-i luase hartia.

Cand am ajuns si eu jos, Parintele m-a intrebat:

- Ce-ai facut, Cocuto?

- Cu rugaciunile Sfintiei voastre, ne-a ajutat Dumnezeu!

Altadata era nevoie de nisip pentru repararea bisericii. A aranjat Parintele, prin domnul Cornel, niste masini care sa mearga la o cariera de nisip. Dar trebuiau oameni pentru incarcatul masinilor. In acele zile mie imi era rau, ma durea stomacul foarte tare. Sotul meu imi zicea:

- Du-te la Parintele, ca acolo te-ai imbolnavit!

Si m-am dus. Parintele a iesit pe scara:

- Ce faci, Cocuto?

- Am venit sa-mi dati vreo bulina, ca ma doare rau stomacul. Mi-e rau. Sotul mi-a zis ca aici m-am imbolnavit!

- Stiu, Cocuto, ca iti este rau. Dar ia tu o lopata din cele atarnate langa usa si uite, aici, pe hartiuta asta, ti-am scris adresa unde este nisipul si unde ne trebuie oameni sa incarce masina. Trebuie unul de-o parte si altul de cealalta. N-avem oameni.

Nu mi-a dat nici o bulina. Am luat lopata de coada si am plecat asa, taras-taras, cu adresa intr-o mana si cu lopata in cealalta. Eram suparata. Sa nu-mi dea nici o pastila!

Cand am ajuns acolo, l-am gasit pe domnul Costel. El a vazut ca merg greu si mi-a zis:

- Mai stai nitel, poate-ti mai trece pana vine alta masina!

Dar imediat a venit alta sa o reincarcam. Atunci am luat lopata si am zis:

- Maica Domnului, ajuta-ma, ca mi-e rau!

Si cand am zis asa si am inceput sa arunc nisipul in masina, am simtit ca o putere in mine. Dupa aceea nu ma mai puteam opri. Il ajutam si pe omul din partea cealalta!

Cand a ajuns domnul Costel cu un rand de nisip la biserica, Parintele l-a intrebat:

- Ce face Cocuta?

- Il ajuta si pe cel de pe partea cealalta!

Apoi a inceput santierul mare, pentru zidirea pridvorului. A vorbit Parintele cu cineva si au venit doua tractoare cu caramizi. Si erau caramizile de curand scoase din cuptor, fiebinti. La descarcatul lor a venit atata lume, incat stateam unul langa altul si le dadeam din mana in mana. Toti aveam mainile cu manusi sau legate cu carpe, ca sa nu ne frigem. Parintele ne zicea:

- Rugati-va, rugati-va! Nu vorbiti unul cu altul altceva nici un cuvant! Rugati-va! Sa multumim lui Dumnezeu si sa inaltam slava Lui!

Oamenii cu tractoarele trebuiau sa plece repede, sa nu se afle ca au venit cu caramida. Ea era platita, dar fara aprobare superioara. Era in vremea cand nu se dadeau materiale de constructie pentru biserici.

Cand a inceput santierul mare, ma sculam de dimineata, ma duceam pe la casele oamenilor si le lasam scrisa adresa bisericii, iar oamenii veneau.

In acelasi timp cu pridvorul a inceput sa se construiasca si bucataria si s-a aranjat si salita de la casa parohiala, unde se tineau vesmintele.

Greutati am avut si cu geamurile de la biserica. Cercevelele erau stricate, putrezite. Nu puteai bate un cui, nu sedea cuiul in ele. Trebuia sa facem rame noi. Parintele voia neaparat sa fie din stejar, din lemn rezistent. A trimis oameni peste tot la depozite, dar nu se gasea nicaieri scandura de stejar. Atunci a zis:

- Sa-i spunem Cocutei! Ea face ce face si gaseste!

Si a venit la mine in Bucurestii Noi si mi-a spus ca in ziua urmatoare sa nu ma mai duc la biserica ci sa merg sa caut scandura. Langa mine, in cartier, se afla un depozit de scanduri. M-am dus acolo, dar raspunsul a fost acelasi, ca nu au asa ceva de vanzare. Vrand sa plec am vazut un copil caruia ii cazuse ceasul de la mana si plangea cautandu-l. M-am aplecat si eu sa-i caut ceasul si am vazut jos scanduri de stejar. Dupa ce am gasit ceasul copilului m-am intors, l-am cinstit pe paznic, dar el mi-a spus ca intrucat scandurile de stejar nu putrezesc, ele sunt puse numai ca un pod peste care sa se aseze scandurile de brad si nu poate da stiva la o parte.

L-am sunat pe Parintele si a venit cu oameni de la biserica. S-a invoit cu omul sa cumpere cat aveam nevoie, apoi au dat la o parte scandurile de brad, au luat pe cele de stejar si au pus stiva la loc. Ce bucurie pe Parintele! Plangea de bucurie!

Paralel cu participarea la slujbe, lucram la renovarea bisericii. S-au facut sapaturi pentru centrala termica, pentru introducerea gazelor in biserica si in casa parohiala. Pana in 1968 ne incalzeam cu lemne. Fiecare aducea de acasa cate o bucata de lemn, ce putea. Se folosea si ce mai rezulta din cofraje, nu se arunca nimic. Poate ca ar fi putut cumpara Parintele lemne pentru incalzirea bisericii, dar cred ca si prin bucata de lemn pe care o aducea, el voia sa pastreze treaza in noi constiinta ca trebuie singuri sa ne ingrijim si sa ne incalzim biserica noastra.

Tot atunci s-a refacut instalatia de canalizare si apa in casa parohiala si in curte.

Parintele zicea mereu:

- Ce facem noi acum trebuie sa fie definitiv. Nu trebuie sa vina nimeni dupa noi sa mai repare ceva. Nu facem lucru de mantuiala. Nu! Nu se stie cine vine dupa mine aici. Poate sa vina un preot care are copii multi si acela nu va putea sa faca nimic. Vremurile se vor schimba, vor fi mai apasatoare. Noi facem putin, dar sa facem foarte bun!

Imediat, in iulie acelasi an, ne-am apucat de gardul de fier. Gardul necesita lucrari de borduri turnate in beton si grilaje metalice. Parintele era foarte sever in a se face treaba buna. S-au sapat treizeci de centimetri adancime la fundatie si s-a turnat beton in cofraje. Coordonator era Mos Gheorghita, austriac de origine, venit la noi de la biserica Bucur. El facea si zidarie si lemnarie, instala incalzire prin centrala cu gaze, era priceput la toate si nelipsit de la orice lucrare.

Materialele de constructie le obtineam de unde puteam. Nu se lua niciodata nimic pe degeaba. Se lua totdeauna cu bani. Parintele zicea:

- Biserica noastra nu trebuie sa fie acuzata ca a luat materiale fara sa le plateasca si sa vina anchete sa ne cerceteze. Noi nu avem nevoie de asa ceva, avem nevoie de seriozitate!

Chiar daca nu se lua cu acte si aprobare superioara, se platea si se lua cu bon.

Mai tarziu a inceput un alt capitol important in ce priveste constructia, anume repararea zidariei exterioare a bisericii, care prezenta urme de umezeala. Lucrarea s-a facut prin 1970-1971. Nu se stia din ce fel de caramida sunt peretii. Consultandu-se cativa specialisti, i s-a sugerat Parintelui ca tencuiala nu mai prezinta garantie, nu se mai preteaza la zugraveala si trebuie data jos complet. S-a inceput aceasta operatie. Cineva a propus sa se faca niste scoabe, cu care sa se curete printre rosturile caramizilor. Le-a facut un tanar, domnul Petrica, care lucra la uzinele 23 August. S-au procurat si ciocane. S-a constatat ca zidul era din caramida olteneasca, facuta acum sute de ani in cuptoarele de pe malul Dambovitei. Peretii erau grosi, dar bordura era din var si pamant, un fel de pasta. S-a dat jos tencuiala, s-au curatat rosturile, incat puteai sa bagi degetul intre caramizi. S-a aplicat apoi o tencuiala cu praf de piatra. In saua fundatiei s-a turnat smoala, ca sa nu mai traga umezeala. S-au executat in partea de jos a peretilor exteriori niste canale de aerisire cu site, ca sa nu se mai ridice umezeala. Apoi s-a aplicat praful de piatra. Lucrau oameni specializati, avand ca ajutoare pe credinciosi.

Era in vremea cand primariile faceau apel la “munci patriotice”, un anumit numar de ore sau zece zile pe luna. Primaria Sectorului 5 era chiar in coltul strazii Sapientei. Primarul se uita pe strada si zicea:

- Ia uite, ma, la noi nu vine nimeni sa faca ore de munca patriotica si uite, la biserica de acolo vine o armata de oameni, barbati si femei! Ce le-o fi dand popa asta de se duc acolo?!…

Parintele avea o dragoste deosebita ca toti care lucreaza sa si manance la biserica. Era o credincioasa, Jeni, maruntica, din Bucurestii Noi, foarte cumsecade si de o noblete sufleteasca rar intalnita. Ea se ocupa cu bucataria. Ea gatea, aranja, invita la masa. Lucrau cate douazeci-treizeci de oameni si pentru toti se gasea de mancare.

Tin minte ca tencuiala am dat-o jos in Postul Mare. La ora mesei ne venea mancare gata gatita: castroane mari de fasole batuta cu ceapa deasupra, bors de stevie, sarmale de post…

Parintele spunea:

- Gata, acum lasam lucrul, hai sa stam la masa! Toata lumea la masa, toate femeile care ati gatit stati la masa! Eu si cu Jeni va servim. Ea pune in farfurie si eu va servesc.

Femeile se opuneau, dar Parintele insista:

- Nu, nu! Si preotul trebuie sa participe la aceasta munca. Eu nu pot sa dau cu lopata, nu pot sa ma urc pe schela, dar asta pot s-o fac. Totdeauna vorba trebuie sa fie unita cu fapta!

Si el ne servea.

Era Parintele atat de hotarat, atat de insistent in problemele pe care le avea de rezolvat, incat nu se lasa infrant si lupta pana la capat. Daca-si punea in gand sa faca ceva, pleca de acasa pe vant, pe ploaie, pe orice vreme. Numai ce-l vedeai ca-si lua bastonul si pornea la drum pentru interesele bisericii.

In seara dinaintea plecarii la spital pentru operatie s-a dus la o doamna care avea o functie de raspundere la Consiliul Popular al Capitalei, la Spatii Verzi, doamna a carei fetita venea la biserica si-l iubea mult pe Parintele. I-a spus ca a doua zi se interneaza si ca pana dimineata trebuie neaparat sa fie asfaltata curtea bisericii, fiind ultima lucrare pe care el doreste sa o faca. Doamna respectiva, de dragul fetitei ei, i-a promis ca va face tot posibilul. A chemat pe un inginer, sef la un sector si i-a spus despre ce este vorba, rugandu-l sa faca treaba in noaptea aceea, fara sa stie nimeni. Acela i-a promis, zicand ca si tatal lui este preot…Pana dimineata curtea a fost asfaltata si Parintele a plecat linistit la spital, pentru ca isi dusese la bun sfarsit lucrarea materiala privind biserica.

Parintele iubea nespus florile. Se bucura si sa dea si sa primeasca. Nu stia cum sa faca mai frumoasa gradinita de langa biserica, numai cu flori “alese”.

Plantase multi trandafiri, fiecare rasarit din “dania” de cativa lei a cate un credincios.

Eu aveam posibilitatea sa procur flori pentru gradina. Le aduceam asa, mai…discret, ca in timpurile acelea. Odata, vazand ca am descarcat niste ladite, a venit repede, bucuros, cu doua sticle de Cotnari sa le dea soferului. Acesta, care nu prea stia bine rosturile (ii spusesem ca le vom da la Fortele de Munca, de vis-a-vis) a ramas mirat. I-am spus:

- Ce sa facem acum? Preotul acesta ne-a vazut cu florile si a crezut ca sunt pentru biserica! Ia vinul, zi ‘bogdaproste’ si…gata!

L-am “admonestat” apoi pe Parintele Sarbu pentru mica incurcatura, spunandu-i ca si atunci cand ma cheama la telefon la serviciu sa nu mai zica “Parintele Sarbu”, ci “unchiul” si sa nu ma mai intrebe: “Cand aduc florile?”…

Era uneori naiv si dragut ca un copil. Telefona si spunea solemn: “Alo, aici e unchiul!”.

Parintele indraznea orice pentru biserica si tot ce incerca avea rezultatul dorit“.

(din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)

SA MULTUMIM LUI DUMNEZEU PENTRU TOATE!

MIJLOACELE DE LUPTA IMPOTRIVA ISPITELOR CELUI-RAU

Cele 3 mijloace puternice a micsora intunericul si a spori lumina in noi:

- Sa avem intre noi cuvantul lui Dumnezeu locuind intre noi din belsug. Cuvintele Evangheliei sunt de o autoritate absoluta, sunt lumina vietii si constituie o judecata pentru fiecare dintre noi. Atunci cand ne cercetam pe noi insine in lumina cuvintelor lui Dumnezeu, atunci vedem, pe de o parte, maretia iubirii lui Dumnezeu pentru noi, maretia jertfei Sale pentru noi si, pe de alta parte, vom vedea si nemarginita saracie la care ne-a dus caderea noastra. Si in tensiunea acestei intelegeri, vom aduce pocainta noastra inaintea lui Dumnezeu.

- Numele Lui. El ne-a dat un Nume mai presus de tot numele, intru care putem fi mantuiti. Chemand neincetat numele Lui, intram in Duhul Lui, pentru ca Numele este de nedespartit de Persoana Sa. Si Acesta sterge din noi toata murdaria si rugina care s-au depus.

Duhul lui Antihrist este prezent deja in viata noastra. Chemand numele Domnului neincetat, nimicim aceasta prezenta negativa a vrajmasului in viata noastra.

Cele doua linii/curente ale omenirii: calea lui Abel, culminand cu Maica Domnului; si calea lui Cain, mergand pana la Iuda si pana la cei din vremurile noastre. Pe masura ce ne apropiem de sfarsitul lumii, tensiunea dintre aceste doua “curente” din lume se intensifica; pana acolo unde se implineste cuvantul din Apocalipsa: “Cel ce spurca, mai spurce, cele ce se sfinteste, mai sfinteasca-se”. Si pentru ca sa nimicim prezenta vrajmasului, noi neincetat chemam numele Domnului.

- Sfanta Liturghie, acest mare Dar pe care Dumnezeu ni L-a facut. In timpul Liturghiei noi intram in puterea tainei Domnului nostru Iisus Hristos. Ni se da posibilitatea sa facem un schimb: sa schimbam viata noastra mica cu viata nesfarsita a lui Dumnezeu! (…)

Legaturi:

• PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX – Conferinta de la Iasi, septembrie 2011 (audio, video, text): “NU PUTEM IUBI CU ADEVARAT DACA NU AM INVATAT SMERENIA”

***

• IN ASTEPTAREA VENIRII DOMNULUI – cu Parintele Zaharia de la Essex
• Cum sa ne convertim trairile psihologice in simtiri duhovnicesti?
• “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra
• “LARGITI-VA INIMILE!”
• DIN MARTURIILE ARHIM. ZAHARIA DESPRE CUVIOSUL SOFRONIE si sfaturi legate de problema rusinii la spovedanie: “Daca Parintele Sofronie nu este sfant, atunci nimeni nu e sfant!”
• Noi marturii despre Sfintii Siluan si Sofronie. DARUL CUVANTULUI TAMADUITOR SI TAINA “REPETITIEI” DUHOVNICESTI

Preot Vasile Pătraşcu

(1 ianuarie 1922, Bârlad – † 23 septembrie 2006, Bucureşti)

Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu…!

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad şi apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.

Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru “organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209 de “uneltire contra siguranţei statului”.

Am trecut prin următoarele temniţe ale “raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici şi alţii din echipa lor.

În timpul anchetelor am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi-a zis:

“Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori! Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!”…

După noi au mai venit alte loturi de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov, etc. Capacitatea celulelor era de maxim 4 persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi 7 şi 9 persoane într-o celulă de 2/4 metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…

Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care însemna capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, cu o ceată de gardieni au năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca pe nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. Apoi i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.

În camere se făcea “reeducarea”. Se juca “volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau “botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de 3 kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.

La Camera 1 Subsol era şef al “comitetului de reeducare” Mărtinuş. La ordinul lui – “Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!” – toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ceea ce mai rămânea afară. Odată eu, ne mai având unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară şi loviturile de drug se opreau în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut ca trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putut mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului. Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: “Ce faci, banditule?”. Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: “Mă rog”, ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.

În Camera 2 Subsol, unde era şef de “comitet” Leonida Titus, am fost “făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură, să “împărtăşesc” 70-80 de oameni cu murdărie din tinetă. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi “întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: “Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”.

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut “demascarea” preoţilor şi călugărilor, – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ceea ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad.

La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu preotul-călugăr Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu preotul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere – deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi când nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrafil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat aşa au făcut preoţii ortodocşi români.

Tot atunci studentul la Medicină, Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă luam miezul şi îl frământam. După aceea luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la “poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată, sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau ca o linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez al fiecăruia, iar la ora 6.00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.

În 1953 la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut 7 zile şi 7 nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de rugăciunea „Doamne Iisuse…”. Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele ca să nu le uit.

În timpul unei anchete le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris:

“N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.

Seara mi-au dat o varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde 15 zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După 15 zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am stat 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei mi-au mai dat doi ani de “administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era gata să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat şi am întrebat-o din nou: “A murit?”. Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.

La ieşirea din temniţă am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu:

- Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci “comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru-a putea ierta”.

La ieşirea din temniţă voiam să merg în Nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume.

(…)

Amintiri cu Părintele Vasile

Părintele Vasile Pătraşcu a trecut „ca o lacrimă de sânge” la cele veşnice în miezul zilei de 23 septembrie 2006. Am pierdut atunci un duhovnic dăruit cu mult har, iubit, respectat şi uneori temut pentru atitudinea sa ortodoxă fermă, dar îmbinată cu o mare modestie şi, mai ales, plină de duhul blândeţii creştineşti.

Născut la 1 ianuarie 1922 la Bârlad, a studiat ştiinţele economice şi teologia. Spirit luptător încă din anii adolescenţei, a intrat în rândurile Frăţiei de Cruce, apoi s-a călit în cei 18 ani de închisoare, torturat continuu pentru intransigenţa şi pentru atitudinea sa fără compromisuri, continuându-şi apoi lupta pentru credinţă şi neam, ca preot, până la sfârşitul vieţii.

Părintele Vasile era de o mare modestie, sensibilitate şi bunătate sufletească – un suflet mare, gata oricând să-l ajute pe cel în nevoie. Torturile îndurate în închisoarea de la Piteşti nu au reuşit să-i spele creierul, să-i otrăvească sufletul, să-l transforme într-un „reeducat” care să nege tot ce avea mai sfânt. Dimpotrivă, iadul de la Piteşti l-a oţelit şi l-a întărit în credinţă. Ca şi altor „piteşteni”, nu-i plăcea să vorbească despre ce a pătimit acolo, dar în toate memoriile apărute Părintele Vasile Pătraşcu este citat ca un rezistent integru, care nu a cedat, nu s-a plecat în faţa Satanei.

L-am cunoscut la parohia din satul Nefliu-Măgurele, unde participam uneori la Liturghia de Duminică sau la Sfântul Maslu.

(…)

Duhovnic cu har, neobosit şi căutat de multă lume, Părintele Vasile era de o severitate dreaptă, dar blândă, care te făcea să-ţi împlineşti canonul nu ca o pedeapsă, ci cu bucuria curăţirii sufleteşti şi a recunoştinţei.

Sfintele Masluri ce se slujeau în biserica de la Nefliu erau vestite ca fiind de mare folos celor ce veneau cu credinţa vindecării sufleteşti şi trupeşti, mergând până la exorcizări cutremurătoare, de neuitat pentru noi, aceia care le-am fost martori. Slujit în fiecare miercuri, împreună cu alţi doi preoţi, Sfântul Maslu aducea în biserică o atmosferă deosebită, de implorare a ajutorului Dumnezeieştii Puteri în lupta pentru înfrângerea celui Rău, care îi chinuieşte şi-i îmbolnăveşte pe credincioşi.

Aproape totdeauna în faţa altarului stătea o persoană chinuită, din care se auzea, din când în când, câte un strigăt neomenesc, ca un răget sau un urlet. Acestea se înteţeau atunci când Părintele ieşea în faţa altarului şi începea să citească dezlegările şi molitvele Sfântului Vasile cel Mare, cu blestemele adresate Satanei. Parcă îl văd şi acum pe Părintele Vasile cum se oprea din citit şi arunca o privire cruntă, pe deasupra ochelarilor, poruncind ca un tunet: „Taci!” – şi urletele amuţeau…

O doamnă care venea la fiecare slujbă a Sfântului Maslu povestea cum a vindecat-o Părintele de starea ei, căreia medicii nu-i aflaseră remediu. Simţea că arde toată, deşi temperatura corpului îi era cea normală. Venea la Părintele Vasile şi-l implora, plângând: „Ard, ard toată, fă ceva cu mine, Părinte!” Şi, cu multă rugăciune şi strădanie, Părintele Vasile a vindecat-o – iar acum ea venea la Sfântul Maslu ca să-i mulţumească lui Dumnezeu.

Eu, personal, îl iubeam şi îl cinsteam în mod deosebit pe Părintele Vasile; el simţea asta şi, deşi nu mi-a fost duhovnic, stăteam uneori şi povesteam împreună ore întregi. Odată mi-a vorbit despre o exorcizare grea, când Părintele i-a strigat duhului rău: „Cine eşti?”, la care acesta i-a răspuns: „Belzebut! Şi am să te ologesc!” În aceeaşi lună, un câine l-a muşcat pe Părinte de un picior, iar la celălalt i-a plesnit un varice. Vindecarea acestor răni a durat mai multe luni.

Biserica Părintelui Vasile era mereu plină, dar mai mult cu oameni veniţi de prin alte locuri decât cu cei din satul său. Motivul era că Părintele le arăta, fără cruţare şi cu icoane înspăimântătoare, consecinţele avortului, ale vrăjitoriilor, precum şi ale altor practici păcătoase din sat, din care cauză vrăjitoarele satului îi făceau o atmosferă rea printre locuitori.

*

Pentru mine, Părintele Vasile Pătraşcu a fost mult mai mult decât un prieten drag. Pentru familia mea a fost un duhovnic adevărat, bun şi drept, care ne-a ajutat neprecupeţit în momente grele. La mormântul plin de flori aflat în grădina bisericii vin mereu credincioşi, plini de recunoştinţă, ca să mulţumească pentru ajutorul duhovnicesc, moral şi material, primit de la acest preot fără pereche.

Dumnezeu să-l ierte şi să odihnească marele-i suflet în Grădina Raiului!

Erast Călinescu

Material apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

integral la sursa online: O mărturisire cutremurătoare – Preotul Vasile Pătraşcu: „Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu”

***

Un preot ajutat de Pr. Vasile Patrascu

Părintele Ciprian Chiriţoiu este un om tânăr, are doar 34 de ani. Dumnezeu i-a dăruit trei copii: Cristian, care este elev în clasa a III-a, Andreea (clasa a II-a) şi Măriuca, mezina, care s-a născut în urmă cu doar câteva zile. Copiii, tustrei, sunt frumoşi şi sănătoşi.

Şi pe plan profesional, părintele Ciprian Chiriţoiu este un om împlinit. Este preot paroh în Dărăşti, o comună aflată la doi paşi de Bucureşti. Neavând casă parohială, părintele şi familia sa locuiesc la bloc, într-un apartament cu trei camere din zona Luica-Giurgiului. Deci, tânărul preot are toate motivele să fie fericit. Şi chiar pare a fi. Totuşi, dincolo de privirea senină a părintelui Ciprian se ascunde ceva. Poate chiar tristeţe.

O poveste care începe la cutremurul din 1977

Părintele Ciprian a venit la Dărăşti în toamna anului 2002.

“Am trecut de două ori prin faţa porţii şi nu mi-am dat seama că aici era biserica. Nu se vedea nimic. M-am dus până la gârlă, m-am întors, iar m-am dus, iar m-am întors. Când, în sfârşit, m-am lămurit, am înţeles de ce nu văzusem biserica. În curte era o baracă mai mare, ca un hambar, nişte grămezi de cărămizi sparte, o fundaţie înecată în bălării şi un cetăţean care păştea o capră. Atât.”

Povestea Bisericii “Sfântul Nicolae” din Parohia Dărăşti-Filipescu începe (sau se termină) la cutremurul din 1977. Biserica (ridicată în 1880) nu s-a năruit, dar a fost puternic avariată. Poate nu atât de grav pe cât au considerat autorităţile locale, care s-au grăbit să o demoleze. Tot atunci a fost dărâmată şi clopotniţa.

Rămas fără biserică, preotul Serafim Moruzanu, păstorul celor 450 de familii ale parohiei, şi-a spovedit enoriaşii pe la casele lor. Botezurile, ba chiar şi cununiile erau oficiate tot în casele solicitanţilor. Abia prin ’84-’85 s-a ridicat o capelă, de fapt o construcţie modestă, dreaptă ca un hambar.

La un an de la inaugurarea “hambarului” (deci prin 1986), dărăştenii au hotărât să facă o biserică nouă. Mai întâi, au comandat un proiect care i-a costat 40.000 de lei – o sumă mare pe atunci. Planurile nu au primit avizul Consiliului Culturii, fiindcă zona urma să fie sistematizată. Mai pe româneşte, comuna Dărăşti trebuia să fie rasă de pe suprafaţa pământului, fiindcă aici urmau să fie construite danele de acostare ale unui mare port, punctul terminus al Canalului Bucureşti-Dunăre. Din fericire, evenimentele din decembrie ’89 au blocat acest proiect care, ulterior, a fost abandonat. Oricum, nesiguranţa i-a făcut pe oameni să nu mai înceapă ridicarea bisericii. Apucaseră doar să toarne o fundaţie, dar nu după proiectul care fusese comandat şi plătit, ci pe “amprenta” temeliei de la vechea biserică.

Părintele Moruzanu a trecut la cele veşnice în 1990. În locul său a venit preotul Florian Constantin. Şi el şi soţia sa erau dărăşteni get-beget, dar asta nu i-a ajutat cu nimic, ba chiar dimpotrivă.

Efectul “Caritas” asupra dărăştenilor

Odată cu venirea noului preot, oamenii din parohia Dărăşti-Filipescu au hotărât că trebuie neapărat să ridice biserica, dar posibilităţile lor materiale erau reduse. Pe vremea aceea jocul piramidal “Caritas” era în culmea gloriei. Credincioşii s-au înscris pe un tabel, au pus mână de la mână, iar suma obţinută au depus-o la “Caritas”. Au apucat să-şi ridice “câştigul”, adică suma iniţială multiplicată de şapte ori, dar din momentul acela au început problemele. Unii au venit cu pretenţii “modeste”: “Dom’le, eu am dat atât. Mie să-mi daţi banii pe care i-am pus la început şi puteţi să păstraţi “câştigul”“. Alţii, înnebuniţi de-a binelea când au văzut bănetul venit de la Cluj, au mers mai departe: “Daţi-ne înapoi toţi banii: şi suma pe care am dat-o prima oară, şi “câştigul“!

A început un scandal, un adevărat război. Preotul Florian s-a trezit prins la mijloc între două tabere învrăjbite: pe de o parte rudele lui şi ale preotesei, de cealaltă parte restul credincioşilor. Parohia devenise un butoi cu pulbere. Între enoriaşi intrase dihonia. De supărare, părintele Florian a făcut infarct şi s-a prăpădit. Practic, a murit de inimă rea, în ziua de 6 martie 2002. Avea doar 47 de ani.

Părintele Ciprian a luat totul de la zero

Deci, cam asta a găsit tânărul preot Ciprian Chiriţoiu în septembrie 2002, când a venit ca să preia Parohia Dărăşti-Filipescu. “Balanţa” era negativă. Necazul cel mare al noului paroh era dihonia care intrase între enoriaşi.

“În orice parohie există trei categorii de credincioşi: nucleul de bază (format din oamenii care vin duminică de duminică la Sfânta Liturghie), cei care vin rar la biserică şi, în sfârşit, aceia care nu-i calcă niciodată pragul. Ei bine, când am ajuns eu la Dărăşti, nici nucleul de bază nu mai exista, din cauza vrajbei“,

spune părintele Chiriţoiu.

Tânărul preot a avut nevoie de un an de zile ca să îi “adune” pe oameni în jurul său. Pentru asta nu a făcut nimic special, doar şi-a văzut de treabă. Mai întâi, s-a apucat să scoată la lumină capela. Ce-a făcut, ce n-a făcut, a reuşit ca interiorul să semene cu un lăcaş de rugăciune.

Apoi, le-a explicat oamenilor, chiar acolo, în capelă, ce paşi erau obligatorii ca să ridice noua biserică.

“Practic, urma s-o luăm de la zero. Proiectul, de pildă, trebuia armonizat cu normativele actuale. Dar autorul proiectului murise. Trebuia să găsim un altul care să-l preia, să şi-l asume. (…) Lumea mă privea cu neîncredere: “Ia uite şi la ăsta! Ne face el biserică!““…

Proiectul a fost gata pe 1 septembrie 2003. Părintele Ciprian se gândise că ar fi ieşit mai ieftin dacă ar fi construit biserica apelând la “mâna de lucru” din parohie. Un specialist l-a adus la realitate: “Părinte, o biserică nu se poate face prin clacă!“. Şi i-a recomandat o echipă din Joiţa cu care lucrează şi acum, după atâţia ani.

În ziua de 1 septembrie au început săpăturile. Inginerul care preluase proiectul i-a zis: “Părinte, dacă strângeţi vreo 60 de milioane, ne ridicăm binişor şi cu un metru de zidărie!“.

Acest “metru de zidărie” era foarte important pentru viitorul noii biserici. Oamenii din parohie erau suspicioşi. “Dom’le, când oi vedea zidăria începută, atunci donez şi eu nişte bani!” Lumea se săturase de gropi şi de vorbe. Voia să vadă că s-a înălţat ceva. Părintele n-a avut încotro şi a început să umble prin sat. Cam într-o săptămână a strâns cele 60 de milioane. În sfârşit, putea deschide şantierul.

O iniţiativă riscantă

Aşadar, pe şantierul bisericii din Dărăşti au venit meseriaşii. Până una-alta, trebuia scoasă temelia turnată de primii “entuziaşti”. Operaţiunea s-a dovedit a fi extrem de dificilă, pentru că această fundaţie (de fapt, o centură) era numai beton armat. După vreo două săptămâni de muncă, cele 60 de milioane s-au terminat. Părintele Ciprian a intrat în panică.

Ipotecarea propriei case

Trebuia să facă urgent rost de bani. În disperare de cauză, tânărul preot a făcut o “mişcare” riscantă. S-a dus la o bancă, unde a contractat un împrumut de 100 de milioane de lei vechi, pe care l-a garantat cu apartamentul în care locuia cu cei doi copii, cu soţia şi cu soacra sa. Devenise dator vândut.

Suta asta de milioane a venit ca o gură de oxigen pentru şantier. Banii au asigurat continuarea lucrărilor pe timp de încă o lună de zile. La capătul acestui interval, fundaţia era aproape gata. (Ea pleacă de la o adâncime de doi metri. La bază, “talpa” are 180 cm şi până sus, deasupra solului, sunt trei trepte de îngustare.)

Faptul că părintele Ciprian şi-a ipotecat casa nu i-a impresionat foarte tare pe dărăşteni. Doar oamenii foarte apropiaţi de biserică şi de tânărul preot i-au apreciat gestul. Ceilalţi au continuat să fie rezervaţi, mulţi chiar nepăsători faţă de biserica pe care preotul o construia pentru ei, în ultimă instanţă. Pentru ei şi pentru copiii copiilor lor.

S-a terminat şi suta de milioane. Părintele Ciprian a început să caute cu febrilitate soluţii. Când credea că epuizase toate variantele, a primit un telefon de la un cunoscut. “Vă roagă părintele Vasile de la Nefliu să treceţi pe la dumnealui!” Preotul Vasile Pătraşcu era la curent cu planurile şi cu problemele tânărului său confrate de la Dărăşti. El era foarte respectat în zonă şi avea mulţi fii duhovniceşti. În câteva rânduri Ciprian Chiriţoiu îi ceruse sfatul, şi părintele Vasile fie i-l dăduse pe loc, fie îl îndrumase către persoanele competente.

“M-am dus la părintele Vasile. El mi-a întins un plic în care erau 33.000.000 de lei vechi. “Uite, ia banii ăştia şi cumpără-ţi materiale, fiindcă ştiu că-ţi trebuie!” Părintele Vasile Pătraşcu a fost foarte aproape de mine şi m-a ajutat de multe ori. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără dumnealui!”,

mai povesteşte părintele Ciprian Chiriţoiu.

La capătul puterilor

Într-adevăr, preotul Vasile Pătraşcu ocupă un loc special în inima părintelui Ciprian.

Materialele de construcţie le-a luat de la o firmă care a avut curaj să le dea pe datorie. La data scadentă, părintele venea cu banii şi achita transportul. Donaţiile de la credincioşi erau mici. Când preotul, presat de termenele de plată, mergea pe la oamenii din sat, abia se strângeau 10-15 milioane, sume insuficiente pentru facturile uriaşe pe care le avea de plătit. De câteva ori, tot părintele Vasile Pătraşcu l-a scos din încurcătură: când venea scadenţa, pr. Ciprian Chiriţoiu se ducea la Nefliu şi pr. Pătraşcu îi dădea banii de care avea nevoie ca să-şi achite datoria. Odată, când îl ştia la mare ananghie pe tânărul său coleg, părintele Vasile a venit la Dărăşti şi i-a dat 3.000 de dolari pe care îi strânsese ca să facă un cavou pentru familia sa. La câtva timp, preotul Vasile Pătraşcu a trecut la cele veşnice şi a fost înmormântat într-o groapă obişnuită.

După ce a plătit creditul pe care îl luase de la bancă, părintele Ciprian a mai făcut un împrumut în nume personal. De data asta, a luat 100 de milioane de la o rudă de-a preotesei. Cu banii aceştia s-a plătit primul transport de cărămidă.

L-am întrebat pe părintele Ciprian dacă primăria comunei contribuie cu ceva.

“La un moment dat, primăria mi-a promis că mă ajută cu 100 de milioane. “Părinte, la 1 ianuarie, când facem bugetul, 100 de milioane vor fi puse deoparte pentru biserică!” Le-am zis: “Vreau să cumpăr nişte materiale acum, la începutul lui decembrie. Le iau sub formă de împrumut şi le achit când îmi daţi banii. Pot conta pe dvs.?” , “Da, părinte, la începutul lui ianuarie aveţi banii, staţi fără grijă!” Aşa am făcut. M-am dus, am luat materialele de care aveam urgent nevoie şi m-am angajat să le achit la începutul lunii ianuarie. Când a venit scadenţa, am sunat la primărie. “Părinte, suntem încurcaţi, fiindcă, uite, n-a venit bugetul, că nu s-a aprobat.” “Când se aprobă?“, i-am întrebat. “La începutul lui februarie“. Furnizorul de materiale mă pisa cu telefoanele. “Părinte, ce facem cu datoria?” “Domnilor, în februarie se aprobă bugetul primăriei şi vă dau banii.” A venit şi februarie. “Mi-aţi aprobat banii?” “Părinte, pe mata te-am ‘imprins’ abia în trimestrul al II-lea!” Atunci m-am îmbolnăvit. Am clacat. Am avut o perioadă în care am fost bolnav, în sensul propriu al cuvântului. A trebuit să merg din nou prin sat, pe la oameni. Cu chiu, cu vai, am reuşit să strâng banii şi mi-am plătit datoria, dar de atunci n-am mai văzut marfă pe credit de la firma aceea.”

Părintele nu-şi mai fixează targeturi

De când a preluat Parohia Dărăşti-Filipescu, părintele Ciprian Chiriţoiu a muncit din greu şi a trecut prin multe momente dificile. L-am întrebat cum a reuşit să-şi păstreze “seninătatea”.

“V-am spus că într-o zi am clacat. După patru ani de zbucium, m-am prăbuşit şi fizic, şi psihic. Am avut noroc cu soţia mea şi cu copiii, care mi-au stat alături şi m-au susţinut. Dar a trebuit să mă “resetez”, să mă reconstruiesc. Am fost nevoit să-mi revizuiesc şi să-mi refac modul de a privi lucrurile şi de a evalua oamenii. Şi am început să ţin cont de ce mi-a spus odată părintele Vasile:

“Cipriane, mai lasă lucrurile şi-n seama lui Hristos! Nu poţi să faci totul de unul singur. Lasă că, la vremea lor, va avea grijă Dumnezeu să se rezolve toate!“.

Aşa şi fac. Fac în fiecare an atât cât pot, fără planuri. Ştiu unde trebuie să ajungem: să finalizăm biserica. Dar asta, când s-o putea. Nu mai forţez lucrurile. Nu-mi mai propun targeturi: “Anul ăsta facem asta, cu orice preţ!“. Nu. Şi am mai descoperit ceva, un lucru foarte important, poate cel mai important: nu trebuie să-ţi pese ce părere au alţii despre ceea ce faci tu, atât timp cât ei nu se implică! Dacă pui la inimă vorbele celor ce stau pe margine cu mâinile încrucişate, eşti terminat. De asta v-am spus că a trebuit să mă reclădesc, să mă reconstruiesc de la zero.”

[...]

Continuarea in: Ziarul Lumina: Bucuriile şi tristeţile unui preot de ţară

„Un păcat ascuns devine şi mai mare”

- Alegerea duhovnicului este un lucru extrem de greu. Abia în momentul în care găsim duhovnicul potrivit, conştientizăm câte urcuşuri şi coborâşuri are drumul pe care trebuie să ne ducem propria cruce. Părinte, ce ne sfătuiţi să facem pentru a nu rătăci de pe drumul cel bun?

- Vedeţi dumneavoastră, această stare de cercetare este, cum vă spun eu întotdeauna, o stare de prezenţă. La duhovnic nu mergeţi la întâmplare, din simplă inerţie şi niciodată să nu faceţi o spovedanie, aşa, tradiţional, raţional, ci afectiv. Ca să puteţi gândi la mântuire, trebuie să fiţi bine spovediţi, asta e taina care mântuieşte. O spovedanie este, negreşit, un fel de catehism. Permanent te cercetezi, iar când ajungi la duhovnic nu trebuie să te ruşinezi cu niciun chip: „Domnule, asta am făcut!”. Ce ruşine? Ruşinea este arma diavolului, grozav de puternică. Şi să mai ştiţi ceva: dacă păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit devine şi mai mare. Nu trebuie să vă preocupe părerea duhovnicului. Oameni buni, important este să reuşiţi să vă salvaţi şi nu să vă nenorociţi pentru păcatele voastre ascunse!

- Părinte, dar dacă uneori păcatele sunt prea mari, poate că cel care se spovedeşte rămâne mut în faţa dimensiunii păcatului. Poate se căieşte sincer, plânge, se roagă, dar nu are puterea mărturisirii…

- Fraţii mei, Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ceea ce este greşeală pe Pământ. Şi-atunci, ori îţi spui toate păcatele la spovedit, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi, pentru pedeapsă. Ele pot fi ţinute, dar nespuse nu rămân! Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te înţelege şi te dezleagă, ori rămâi pentru Dreapta Judecată. Păcatele mărturisite nu se mai au în vedere la Judecată, pentru că mila Domnului le iartă, dar ce te faci cu cele nemărturisite, ascunse? Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă la fel, că cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecată este dezlegarea.

„Eu nu dau canoane care se fac repede, ca să se scape de ele”

- După ce criterii trebuie să ne alegem duhovnicul?

- Niciun duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Nu există duhovnici buni şi duhovnici mai puţin buni. Se poate doar ca la început unii să aibă mai puţină experienţă sau că nu sunt înzestraţi cu duhul dragostei, care e de mare preţ. Dar, în general, reuşita spovedaniei nu ţine de mine, ca duhovnic. Cei asemeni mie se simt bine când le spui cele mai grozave păcate, pentru că au bucuria nemărginită că te-a uşurat. Şi oricât de greu ar fi păcatul, lui Dumnezeu îi place nespus căinţa celor care se spovedesc cu sufletul. Toţi duhovnicii au har. Important este să avem în vedere cele patru elemente ale Tainei Spovedaniei: să nu mai faci păcatul, să-l mărturiseşti, să te dezlege duhovnicul şi să faci canonul dat de duhovnic.

- Când se poate lua Sfânta Euharistie (n.r. – Împărtăşania sau Cuminecătura)?

- Sfânta Euharistie este suprema Taină a Bisericii noastre. Văpaia din sufletul tău decide când mergi la Împărtăşanie. După Spovedanie, duhovnicul este cel care hotărăşte cine este vrednic şi cine nu a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului după bunul nostru plac, ci numai cu încuviinţarea duhovnicului. Acesta are toată autoritatea de a lega şi de a dezlega.

- Care este cel mai aspru canon în ceea ce priveşte Împărtăşania?

- Aici, duhovnicilor le revine o mare responsabilitate. Cele mai grele canoane pot opri pe cineva de la împărtăşit chiar şi 25 de ani, dar asta ar însemna să nu o mai poţi face niciodată. Eu, Arsenie, nu sunt pentru astfel de canoane. Cel căzut în păcat se obişnuieşte cu neîmpărtăşitul şi poate zice: „Parcă tot cu Împărtăşania am trăit până acum!”. Eu sunt pentru un canon pe care să-l facă zi de zi, în starea de simţire, nu de obligaţie tipicală. Eu nu dau canoane dintr-astea, care se fac repede, ca să se scape de ele. Suspinarea nu îţi ia timp, este la îndemână şi angajează toată fiinţa ta. Zici: „Of, Doamne!”. Un simplu oftat face mai mult decât orice rugăciune, mai mult decât a zice repede, de 15 ori, „Tatăl nostru”.

„Ferice de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul”

- Trebuie să învăţăm să preţuim timpul?

- Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat – mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne învaţă Biserica, prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul.

- Vorbind de mântuirea sufletului, trebuie să ne gândim şi la post? Şi dacă da, la care dintre ele, la postul spiritual sau la postul trupesc?

- Postul, în general, îşi are rigorile lui. Eu le tot spun celor care mă cercetează să postească, dar după puteri şi după rânduială. Pentru că degeaba te abţii de la cele „de dulce”, un post de 40 de zile, dacă după acesta îţi asupreşti trupul cu îmbuibări peste măsură. Acest post este zadarnic şi, în loc să ducă la eliberare şi la sfinţenie, duce la lăcomia pântecelui, ceea ce este mare păcat. De aceea eu recomand postul după puterea fiecăruia şi îl exclud la copii cu vârsta de până la 7 ani, la femei însărcinate şi la cei bolnavi. Postul sufletului este superior postului trupului. Degeaba nu mănânci carne dacă muşti din carnea aproapelui. Soluţia optimă şi plăcută lui Dumnezeu este aceea a postului încununat de smerenie şi rugăciune (…)”".

integral la: taifasuri.ro

***

- Ce este Impartasania, Cuvioase Parinte, si care este rostul ei in mantuirea credinciosului?

- Aceasta este intrebarea cea mai de varf. Toti credinciosii stiu ca este Dumnezeu. Iisus Hristos Isi mentine acest cuvant divin: “Eu voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor“. El spune, de asemenea: “Cine nu va manca Trupul si Sangele Meu nu va avea viata in el si nici parte de Mine”. Se intelege ca prin aceasta primire a Trupului si Sangelui Mantuitorului te duci pana la El, ca Dumnezeu dupa har. Si cand te duci la El, esti mare ca El. Si, de asemenea, atunci cand te impartasesti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinti. Deci o identitate de fiu, divina [dupa har, nu dupa fiinta, n.n.]. Nu e nici o teama ca vorbim asa. El este, nu e altul care s-a fagaduit, si-Si tine fagaduinta. Pentru ca Dumnezeu poate sa faca orice, dar un lucru nu poate: sa-Si calce cuvantul. Si iata ca-Si tine cuvantul, ca sa fie cu noi permanent. Ingerii de sus, care au multe particularitati, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atat cat a randuit bunul Dumnezeu sa fie descoperiti, stim ca nu au putinta pe care o are omul, de a se ridica pana la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupa har. Sunt intr-o fericita ascultare si implinire a voii lui Dumnezeu, ganditoare, dar n-au aceasta putinta. Au si ei un proces de despatimire, dar nu in sens de despatimire de la patimire, ci ei descopera noi taine prin porunca care li se da. Aceasta este un fel mai sus decat era sau o bucurie in plus. Noi ii spunem despatimire pentru ca sa se inteleaga ca noi ne despatimim pentru ca am fost impatimiti. Vedeti, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, incepatorii, arhangheli, ingeri - sunt facute prin cuvant. Insa fiinta omeneasca nu. Dumnezeu a facut-o cu mana lui, si inca cum: chip si asemanare. E usor sa spui chip si asemanare, pentru ca asa stim din invatatura Bisericii. Dar cand te opresti asupra acestor insusiri, calitati, daruri, te vezi chip si asemanare. Si atunci iata ca noi avem o identitate divina, si prin restaurarea pe care a adus-o Hristos pretuim cat pretuieste El. Ar trebui ca omul, intr-o forma retrospectiva, sa se regaseasca pe sine si sa raspunda la intrebarea care s-a pus: Unde erai atunci cand nu erai in tine? Nu este permis sa se piarda un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a facut numai pentru El, deci ne va pretinde sa fim cu adevarat prezenti numai la El. Nu intrerupem treburile sociale si ascultarile pe care le avem, pentru ca chiar El ne porunceste. El ne-a dat darurile sa le implinim, sa le savarsim. Dar cu gandul continuu la Cel ce este.

(…)

Noi, ortodocsii, nu apasam pe pedala cunoasterii atat de mult, cat neaparat pe traire, pe aceasta formare interioara a noastra, de smerenie, pentru ca sa fim scrisi si noi sus, in cartea cea mare. Si omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevarat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rationala, ci o smerenie smerita, traita.

Ma intreba cineva, la o alta inregistrare: “Parinte, cum sa scapam de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fara diavol?“, i-am raspuns eu. Pentru ca e lasat de Dumnezeu sa ne mai ispiteasca. Putea sa-L omoare pe Mantuitorul. N-a venit sa glumeasca, sa faca teatru si demonstratii. De ce, daca i-a luat coarnele si fortele si pretentiile, l-a mai lasat – cum zic Sfintii Parinti -, numai cu varful cozii? L-a lasat pentru ca e necesar sa ne slefuim cu orice chip in atacurile lui, sa ne definim pe noi, sa cunoastem mai bine marile adevaruri.

El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greseala a oamenilor, ca se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iata, suntem mladite in tulpina. De unde vine toata seva, toata puterea, inmugurirea, rodirea? El n-are nici o vita. El nu e mladita. Totul e de la Dumnezeu: “Fara de Mine nu puteti face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat in trairea crestinilor. Daca crestinul s-ar gandi mereu la lucrul acesta, ar trai o stare de prezenta care-i mai placuta decat nevointa. Sinodul din 419 de la Cartagina a dat canonul 124 in care se zice, in legatura cu aceste spuse ale Mantuitorului: Daca crezi ca poti sa fii ceva, anatema sa fii. Mi-a placut foarte mult pentru ca este un adevar, dar si pentru ca Biserica se ocupa sa ne trezeasca la faptul ca tot ce a spus Iisus e adevarat si de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus ca va fi mai greu. O fi! Dar iti rezolvi problemele cu fortele proprii? Asta-i greseala. Trebuie sa ti le rezolvi cerand continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca, daca nu-i cu putinta la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putinta. Asta mi-a placut la acest sinod, ca s-a gandit sa ne trezeasca la faptul ca suntem niste mladite care nu putem rodi fara vita. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Daca o mladita sta fara vita, se usuca intr-un timp extrem de scurt. Si atunci Hristos S-a oferit sa-I mancam Trupul si Sangele Lui ca sa fim mereu dumnezei.

(…)

Dar acum se pune o problema cu aspect tehnic. Cand ne impartasim? Nu timpul decide. Asta-i o greseala. Decide intensitatea credintei tale, inima ta. Cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: Ani vrei sa-i dai? Vindeca-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Si daca ii vindeci rana, il faci capabil de intalnirea cu Hristos, prin impartasire.

Nu ne impartasim pentru ca au venit Pastile sau Craciunul. Ne impartasim ca sa fim mereu cu Hristos, pentru ca nu exista numai o impartasire cu Sfintele Taine, ci si o impartasire duhovniceasca, adica aceasta continua prezenta a inimii noastre la Dumnezeu.

S-a discutat foarte mult in lumea traitorilor, a oamenilor de credinta si a duhovnicilor, cand sa te impartasesti. Unii spun ca la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregatirea ta interioara, pentru ca la un eveniment asa de mare, ca sa-L iei pe Dumnezeu, cu adevarat iti trebuie o pregatire.

Numarul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce inseamna numaidecat acest patruzeci? Draga, mai intai de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment ce are in vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mantuitorul. Patruzeci de zile dureaza postul Craciunului si postul Pastelui. E un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment care urmeaza, eveniment bisericesc, mantuitor. A patruzecea zi dupa zamislirea pruncului se formeaza inima. A patruzecea zi dupa moarte putrezeste inima.

Noi am ramas la patruzeci de zile intr-o forma traditionala, care nu e atat de recomandata. Te impartasesti continuu cu Hristos, duhovniceste, iar cand te pregatesti si printr-o postire… Nu numaidecat postirea este o conditie. Nu o faci pentru ca ti s-a spus s-o faci, ci ca sa te smereasca trupeste, sa renunti la o serie intreaga de porniri spre rau: lacomii, curvii, judecati. Postesti cu procese, cu certuri, cu procurori si cu avocati? Asta nu. Si atunci, impartasirea este in functie de curatirea inimii tale.

Inima e adancul cel mai adanc din noi. As putea sa spun ca e o fiinta in plus in fiinta noastra. De ce spune Dumnezeu: Am facut inima ta ca sa locuim in ea? El nu locuieste oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atat de laudat in slavile cerurilor, are placerea sa locuiasca intr-o inima de om. Este locul pe care l-a facut special ca sa fie gazduit El. Mintea e subordonata inimii. Fiinta noastra de raspundere si de adevarata bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curatirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat in vederea sfintei impartasiri cu Trupul si Sangele Mantuitorului.

A te impartasi cu Trupul si Sangele Mantuitorului inseamna, repet, sa fii una cu El, sa fii cu adevarat un implinitor al cuvintelor Lui si sa recunosti cu adevarat ca pierdut ai fost si te-ai aflat. Pentru ca, da, e nevoie sa te pierzi. Dar nu in sensul de a parasi invatatura adevarata, ci de a renunta la o identitate molesita sau strict omeneasca si de a te regasi intr-o personalitate ingereasca.

(…)

- Unii parinti duhovnici recomanda deasa impartasire, altii recomanda impartasirea mai rara, ambele parti invocand argumente scripturistice si patristice. Cum va explicati existenta acestor doua curente divergente in sanul Bisericii, privind tocmai taina unitatii ei? Care considerati ca este pozitia cea mai potrivita trairii Evangheliei in zilele noastre?

- Problema vietii de traire crestina si de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie sa ne marginim sau sa ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanenta. Nu recomand o stare de nevointa ca mijloc neaparat de mantuire, ci recomand o stare de prezenta continua, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Sa ne orientam dupa un lucru. Daca traiesti o suta de ani, inima bate o suta de ani neincetat, zi si noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecat pentru ca sa intretina o fiinta fizica, ci pentru ca noi, cu orice chip, sa simtim ca trebuie sa fim prezenti, cu mintea si cu totul, la Dumnezeu. In permanenta.

Asa cum am spus, impartasirea nu trebuie considerata dupa idei fixe, numaidecat deasa sau rara. Rara, pentru ca e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Sau. Si iti trebui o pregatire. Daca n-ai haina de nunta… Pai Scriptura spune ca te leaga si te da afara. Deci trebuie sa fii pregatit. Si daca te impartasesti foarte des, incepi, ca fiinta omeneasca nerodata, neslefuita, s-o iei ca un obicei, nu cu teama si cu frica de Dumnezeu. Daca ai aceasta teama de Dumnezeu cu adevarat si te gandesti la importanta acestui fapt, atunci esti bun de impartasit mai des. Dar daca o iei din obisnuinta sau zilnic, cum am auzit ca se face in unele parti, este o greseala extrem de mare. Pentru ca nu postirea in sine decide, dar ea este necesara, ca sa te mai strujeasca nitel trupeste. Trupul acesta trebuie sa existe si sa implineasca o serie de lucruri ale firii. Dar sa fim impotriva exagerarii lucrurilor. Si atunci e necesara postirea, dar nu ea este comandata calitativ.

Iarasi e o primejdie mare, tocmai pentru ca-i foarte mare lucru – mai mare decat a te impartasi nu exista nimic in viata cu Dumnezeu -, sa nu impartasesti. Intervine si impartasirea duhovniceasca, cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi“. Dar nu inlocuieste impartasirea aceasta pipaita, simtita. Vedeti, de la inceput au fost tot felul de indoieli. Dumnezeu a creat doua lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desavarsite decat le-a creat. A creat o femeie distinsa care a nascut un Dumnezeu si a creat preotia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus si-L naste din nou pe Sfanta Masa.

La Heruvic, preotul citeste o rugaciune: “…Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti…”. Se pune o problema, asa cum o data mi-au si pus-o niste studenti: “Dar eu ce sunt, parinte, daca El e totul?”. Raspunde Hristos: “Da, preote, dar fara tine nu pot sa fac lucrul acesta”. Deci Hristos imprumuta miscarea si glasul preotului. Deci nu-i de gluma. Sunt rugaciuni in care se cere sa intre si ingerii cu noi. Altarul e plin de ingeri pentru ca e Hristos acolo. Preotia trebuie primita cu frica mare, cu mare raspundere.

Cand am fost preotit m-a impresionat un lucru. Spun asa pentru ca erau multe care sa ma fi impresionat, dar mergeam si pe principiul ascultarii, cand eu eram dus de mana si tras asa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfantul Agnet in mana, spunandu-mi: “Ti-L voi cere la judecata asa intreg. Stai in spatele Sfintei Mese, cu fata la apus, cu El in mana, pana soseste momentul impartasirii”. Ei, ce ziceti? Cand te gandesti ce tii in mana, ce raspundere ai, deci cine esti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor…

Cred ca am repetat lucrul acesta despre Sfanta Impartasanie, dar niciodata nu e spus destul. Trebuie cu orice chip sa ai o mare frica de Dumnezeu, neaparat iubire de Dumnezeu, si sa fii constient de identitatea ta crestina.

- In rugaciunile de dinainte de Impartasanie, ca si in cele de dupa, se vorbeste de iertarea pacatelor. Daca si Sfanta Impartasanie iarta pacatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?

- Sfanta Impartasanie nu iarta pacatele. Sfanta Impartasanie desavarseste. Iertarea pacatelor o primim in Taina Pocaintei: “…te iert si te dezleg…”. Deci nu se poate fara mergerea inainte la dezlegarea pacatelor, pentru ca Sfanta Impartasanie poate sa fie foc, sa te arda.

- Este intotdeauna necesara Spovedania inainte de Sfanta Impartasanie?

- Este, ca sa-ti ierte pacatele. E nevoie sa te spovedesti nu numai cand te impartasesti, ci sa te culci mereu cu liniste, spovedit. Te duci la pansat de cate ori esti ranit. Sau, intr-adevar, sa o faci pentru ca sunt o serie intreaga de lucruri care ti-au scapat. Lumea e obisnuita sa spuna niste pacate, dar sa stiti ca foarte putini isi pun problema unor pacate pe care noi le numim pacatele lipsirii, adica faptele bune pe care le puteai face si nu le-ai facut. Vedeti, si asta inseamna o curatire. Si eu recomand tuturor sa se spovedeasca bine, ceea ce inseamna sa te gandesti la spovedit cu mult timp inainte, adica sa-ti faci mereu acest control, iar la spovedit sa te duci pregatit. Te-ajuta duhovnicul, caci s-ar putea sa uiti unele lucruri, dar in orice caz, nu te duce nepregatit sau din obisnuinta.

Repet: Nu se poate sa mergi la impartasit fara dezlegare. Acestea sunt si rosturile vamilor, care exista, dar nu in forma in care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. E ultima repriza, cand omul e cu desavarsire stors. Se vor avea in vedere pacatele si faptele bune pe care puteai sa le faci, dar nu le-ai facut. Va fi multa intelegere. Insa trebuie sa stie lumea ca si diavolii vor fi extrem de activi in a specula. Dar ei nu vor depasi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Insa fara discutie, spun ce-au spus dracii odata unui om: Mare indrazneala are curatenia. Si le-a scapat din mana.

- In afara de spovedanie, cum se cuvine sa ne pregatim pentru Sfanta Impartasanie?

- Cu milostenie, in orice chip. Asta este una din marile pregatiri pentru vesnicie: milostenia. Sa rupi din tine ceva. Vedeti, milostenie e toata Scriptura. Si Vlahuta spune lucrul asta. Evanghelia din Duminica Dreptei judecati vorbeste numai de mila: de ce nu M-ati imbracat, de ce nu M-ati adapat, de ce nu M-ati cercetat… Va sa zica, de ce n-ati facut mila?

Se spune ca s-a ridicat mila impotriva dreptatii si a biruit mila.

Atunci cand vei fi bagat in groapa – eu am trait cat de cat momentul asta -, un singur lucru iti va veni in minte, ori de te caiesti, ori de te bucuri, si anume de ce nu lasi din tine nimic afara.

Deci asta ar fi o pregatire continua. Pentru ca existenta noastra, a celor care purtam numele de crestini, este pregatirea continua. Si cand dormim sa fim treji. Deci cat se poate permanent.

Ma contraziceam cu un mare parinte in pustie, care era mai mult nevoitor decat trezvitor. Nu era insa netrezvitor. In tot cazul, un nevoitor face, si dupa ce face zice: “Doamne, da-mi, ca am facut”. Un trezvitor nu poate sa zica niciodata ca a facut. Pentru ca el lupta cu orice chip pentru smerenia lui si smerenia nu se vede niciodata. Cum m-a intrebat cineva odata: “Parinte, eu sunt un om smerit?”. “Dupa cum spui se vede ca nu esti smerit, caci smerenia nu se vede, dar mandria se vede.” Si eu zic asa: smerita smerenie.

A batut unul la usa Mantuitorului. “Cine-i acolo?”. “Eu sunt un mare traitor al invataturii Tale”. “Nu te primesc”. Era un om cinstit si a ramas uimit de ce nu l-a primit. Si gandindu-se la “eu sunt”, s-a dus a doua oara si a batut la usa. “Cine-i acolo?” “Tu esti!”, a zis cel de afara. “A, daca tu esti eu, atunci intra”. Asa El ne-a dat un exemplu de mantuire prin smerenie. Nu se poate fara smerenie. Intr-un cuvant, aceasta inseamna sa stai la locul tau. Nu vezi cate-ti fulgera prin minte: ca tu esti…, ca esti mai…, mai...

- Parinte, ce inseamna a te impartasi cu nevrednicie, cum iti poate fi Impartasania spre osanda?

- Cu nevrednicie se impartaseste un om impatimit, necuratit, nespovedit, fara grija, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevarat. Pentru ca o spovedanie buna este ca tu sa fii pe pozitia de a nu mai face. Nu sa te spovedesti si sa spui ca si-asa fac. Asta e o frauda. Nu trebuie sa te ingrijoreze marile pacate, pentru ca toate se iarta, dar sa fii pe o pozitie de mare cainta. Si in ce priveste canoanele pe care le dau duhovnicii, cred ca e o greseala sa se dea canoane care opresc [foarte mult timp, n.n.] de la Impartasanie sau sunt nevointe. Este o greseala pentru ca credinciosii ori nu le fac, fiind o serie de imprejurari familiale, sociale, istorice care ii opresc, ori e o lipsa de mare traire, si atunci e mai bine sa dai un canon de simtire.

Dar si asa, dupa o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocainta adevarata. Dar sa fim pe drum si ne ajuta harul lui Dumnezeu. Altfel ne cauta harul si nu ne gaseste. Daca nu-ti poti iubi vrajmasii, ti-ai pus macar problema sa-i iubesti sau stii asta doar din literatura? Asta-i viata: crucea, suferinta cu orice chip. Fratiile voastre stiti ca Crucea L-a imputernicit pe Iisus ca sa judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pamantului, pentru ca are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mantuit lumea, invierile din morti, masurate cu 180 de grade, n-au mantuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totala. Deci pozitia noastra sa fie mereu aceasta: de jertfa, cu orice chip, mai ales ca pot fi iertate orice fel de pacate. Nici o nenorocire nu inseamna ceva. Nimic nu este pierdut atata timp cat credinta este in picioare. Cand capul se ridica, atunci sufletul nu abdica. Te spovedesti de pe pozitia de a nu mai face. Ca se intampla, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepasarea ta, nu e pocainta falsa. Cand te pocaiesti cu adevarat, te duci ca sa nu mai faci. Altfel esti vinovat de participare, nu de accidentare.

Deci ca sa poti sa fii pregatit trebuie sa fii un om de jertfa. Aceasta-i pozitia crestina: jertfa.

- De ce Impartasania este o Taina care se repeta in viata credinciosului. Harul primei Impartasanii nu are putere de actualizare vesnica asemenea Sfantului Botez?

- Botezul ne-a increstinat si ne-a scapat de pacatul stramosesc. De pacatele noastre nu scapam decat prin alt botez, care este Taina Pocaintei. Sunt mai multe botezuri: botezul credintei din Vechiul Testament, botezul cu apa al lui Ioan, botezul cu Duh si apa al Mantuitorului si botezul mortii, adica botezul sangelui.

Cu Iisus trebuie sa ne hranim permanent, deoarece traim permanent. Are o foarte mare valoare ca te-ai impartasit candva, dar de atunci “candva” ai trait mereu cu gandul la “candva” din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se daruieste: “Iar Eu cu voi sunt”. Daca a fost o data cu Apostolii, ce nevoie mai era ca sa mai fie o data cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu voi voi fi”, caci lupta e continua, in tine, pentru desavarsirea ta.

Pentru ca vorbeam de iubirea de vrajmasi: n-ai sa poti imediat, dar incepand sa-ti pui sincer problema ca vom raspunde de ce nu i-am iubit – si e o porunca, nu e un sfat -, atunci, incercand sa-i iubesti, te trezesti la un moment dat ca nu-i mai urasti. De aici pleaca totul. Si daca nu-i urasti, esti deja pe o treapta. Si cu harul lui Dumnezeu si cu marile simtiri duhovnicesti din noi ne agatam de alta treapta, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine daca tu esti pe drum. Vreau sa spun ca mai intai trebuie sa fie miscare, caci harul vine. Stai, sta si harul. Este in functie de miscarea ta. Nu te mantuiesc faptele tale, oricat ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.

- Sfanta Impartasanie ii uneste pe credinciosi intre ei, dar si cu parintele liturghisitor. Cum se manifesta aceasta unire?

Am vazut si vedeti toti ca in pustie leii sunt cu leii, caprioarele numai cu caprioarele, fiecare cu semintia lui. Asa-i si aici. Exista o lege care nu are nume, si care este a lui Hristos, care ne uneste pe toti. Nu poti vedea in privirea unui om ca-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinta omeneasca, de percepere in timp, in spatiu. Asa si in sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta. Pentru ca este omul lui Dumnezeu, si acela te atrage cu blandetea lui. Il are pe Hristos cu el. Rational n-avem cum sa raspundem, decat ca se simte. Fiinta omeneasca e mult mai frumos complicata in ce priveste relatia cu marile adevaruri. Un mare adevar este si cu cei cu care traiesti aicea si ii simti. Noi simtim cand cineva nu este dupa Dumnezeu si il ocolim. Iaca, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele… De ce lucrul acesta? Pentru ca e semintia lor. Omul are o intelepciune mai mare decat aceste animale, care au o inteligenta instinctuala, un suflet instinctual, si nu au constiinta. Noi, care suntem dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, simtim cine este omul lui Dumnezeu.

- Viata duhovniceasca a preotului liturghisitor isi pune amprenta asupra deschiderii credinciosilor de a primi Sfanta Impartasanie?

- Duhovnicul joaca un rol de cer pe pamant. La el trebuie mers ca sa primesti tot ce ti-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Si acesta este foarte accesibil. Nu e inger; e cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu parinti, cu nasi. Dar are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Daca nu si nu si nu, sa-ti fie tie ca un pagan si vames, zice Mantuitorul. Aceea-i altceva. Sigur ca isi pune amprenta.

Eu vad ca duhovnic. Vin foarte multi si, daca nu-i ajuti putin… Ei, ce-ai mai facut? Pai n-am facut nimic, parinte. Pai de ce-ai venit la mine? Pai sa vedeti… Si atunci imi dau seama si trebuie sa incep cu intrebari. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discutie in fata lui Dumnezeu. Ma imprietenesc cu el ca sa-l fac sa spuna tot. Ca sunt pacate ascunse, grele de tot. Sigur ca-si pune. Si atuncea zice: De-aia am venit eu la dumneavoastra…“‘

- cititi integral la: pr. Iulian Nistea (autorul interviului, 1998)

***