Război întru Cuvânt

“Ca să izolezi un părinte cum este părintele Iustin Pârvu sau cum este părintele Arsenie Papacioc este un lucru de sadism şi de crimă ortodoxă. Ca să aderi la tăcere este o chestie de laşitate“;

“Mai bine un război în numele lui Dumnezeu decât o pace în numele dracului”.

Iata cum se poate spune astazi ca 2+2 fac 4! Preluam cu mare bucurie o proaspata si superba marturisire de credinta si de noblete sufleteasca, de tipul celei propovaduite de parintele Steinhardt, apartinand aceluiasi inepuizabil, proteic si mereu surprinzator Dan Puric, pentru a ne lamuri atat asupra provocarilor la care suntem supusi astazi ca Biserica si ca neam – inclusiv cazul Corneanu! Materialul este preluat de pe pagina web a revistei oradene Crisana si este un interviu luat artistului crestin de catre pr. Ion Alexandru MIZGAN: Continuare»

17 Comentarii »

De o vreme incoace, observam cum spatiul autohton ortodox, cu toate tarele sale, cunoaste o imbucuratoare si exploziva diversitate de manifestari cultural-duhovnicesti “intrupate” sau animate de personalitati laice sau monahale, iesind din sablonistica prafuita a discursului teologic sau moralist previzibil si lemnos, pentru a se adresa unor oameni satui de falsitate, oameni care inseteaza in adanc dupa viata, dupa adevar.

Una din personalitatile de care vorbim mai sus este si Dan Puric, un adevarat fenomen in plina desfasurare, cum este descris tot mai des. Am avut, de altfel, si noi, pe acest site, privilegiul de a developa intelesurile crestine ce se pot desprinde din vizionarea montarii sale originale pentru Don Quijote. In afara spectacolelor care problematizeaza, Dan Puric este binecunoscut pentru stradania de a redestepta si pastra identitatea de neam crestin-ortodox in fata unei adevarate ofensive menite a confuziona, sterge si aplatiza memoria valorica si reperele religios-morale ale poporului nostru. Continuare»

55 Comentarii »

“Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis”. (Ioan 15, 18-21).

“Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”. (1 Cor. 23-24).

“Va veni vremea ca oamenii să înnebunească si când vor vedea pe cineva că nu înnebuneste se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”. (Sf. Antonie cel Mare, Patericul Egiptean)

“Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti. Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare. Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme“ (Parintele Seraphim Rose).

In inima Bucurestiului ultra-europenizat, ultra-zgomotos si… ultra-deşertificat duhovniceste, la cativa pasi de locul in care altadata tineri au fost ucisi spunand “vom muri si vom fi liberi“, la Teatrul National s-a desfasurat sambata trecuta un… eveniment crestin numit “Don Quijote“. Un spectacol total creat de artistul ortodox Dan Puric, ca o metafora christica si ca o predica ori ca o profetie… coregrafica de cea mai mare valoare. Pentru un credincios cu deschidere spre expresia artistica a asista la asa ceva inseamna nu in mod simplu a viziona un spectacol, ci cu mult mai mult: inseamna a participa la un eveniment zguduitor de constiinta si de suflet. Pentru ca Dan Puric, cunoscut noua, crestinilor, dar si publicului larg, prin cuvantul sau asemanator unei sarje fulgeratoare dusa pana in cotloanele cele mai ascunse ale inimilor noastre adormite si amortite, transfera aceasta ravna indurerata de convertit intr-o nebunie ce nu are cum sa fie redusa la banala denumire de “spectacol de teatru”. Continuare»

8 Comentarii »

Spunea Dan Puric in ultima sa conferinta, de saptamana trecuta, de la Alba-Iulia:

“Trebuie exclusa demnitatea acestui neam. E incomoda. Un om cu demnitate nu poate fi folosit, nu poate fi instrumentalizat. Are verticalitate“. Si adauga apoi si mai apasat: “Iata vine asa-zisa Revolutie [din 1989]. De la asa-zisa Revolutie miscarea axei a devenit brusc pe orizontala. Sf. Ignatie Briancianinov spunea ca dracul si-a dat seama ca omul rezista la marele pacat si ca devine martir. Si-atunci a schimbat metodologia: a zis sa faca pacatul mic. Ala pe care nu-l vezi. Eu numesc axa orizontala ultima si marea confuzie in care raul nu este opus binelui, [ci] raul este o alternativa a binelui. Demnitatea umana nu e singura valoare morala, ea are sanse egale cu oportunismul si cu compromisul (…) Ticalosia este un fel de a se descurca in viata, este un grad de inteligenta. Sigur, lumea nu face diferenta intre inteligenta si intelepciune. Intelepciunea are in ea o dimensiune morala. Si sobolanii sunt inteligenti, au o inteligenta biologica fantastica, parasesc primii vaporul in caz de naufragiu. Suntem inconjurati de oameni <<inteligenti>>, de oameni care <<s-au descurcat>>…”.

Mai demult, publicistul ortodox Razvan Codrescu scria undeva despre fenomenul “ilfovitei” (concept “inventat” de Petre Tutea), prezent inclusiv la nivel clerical:

“Pe la începutul anilor ‘80, ca tînăr profesor navetist într-o localitate din Sectorul Agricol Ilfov, ori de cîte ori pierdeam “rata”, luam cîte-o “ocazie” din dreptul Aeroportului “Băneasa”. Într-o dimineaţă, s-a întîmplat să oprească la semnul meu o Dacie cochetă, condusă de un tînăr vioi şi bărbos (lucru mai rar pe vremea aceea, cînd bărbile erau socotite o sfidare la adresa standardului proletar), îmbrăcat în costum de blue-jeans şi încălţat cu saboţi “ultimul răcnet”. Din discuţia care s-a legat, pe un strident fond muzical (radioul fiind dat la maximum), am aflat repede şi cu oarecare surprindere că era preot ortodox, dar şi că preoţia e “o treabă rentabilă”, dacă “te orientezi” şi nu te apuci să umbli cu “idealisme”… Nu ştiu cîtă teologie cunoştea, dar cu “filosofia vieţii” se mîndrea că e bine pus la punct… L-am privit lung, cu un zîmbet vag, şi am găsit de cuviinţă să tac, mulţumindu-mă să dau ambiguu din cap, la răstimpuri, atît cît să nu par ingrat sau nepoliticos. Tînărul preot perora cu voluptate, făcîndu-mi o întreagă teorie a preoţiei “realiste”, pe care el însuşi o întruchipa cu ostentaţie. La un moment dat, îl aud zicînd: “În fond, ce rost are să te baţi ca nebunul cu morile de vînt? Uite, Calciu-Dumitreasa, de exemplu, dacă s-a luat de piept cu toţi, ce mare brînză a făcut? I-a ridicat cineva statuie?”… L-am măsurat cu un amestec de indignare şi buimăceală, apucînd să-l mai întreb: “Dar unde-s statuile martirilor, părinte?”… Ajunsesem. Mi-a înhăţat “cu realism” hîrtia de zece lei şi mi-a spus concluziv: “Asta este!”… Îmi amintesc că regretatul Petre Ţuţea spunea că în Bucureşti şi prin împrejurimi lumea suferă de “ilfovită”. “Cum adică, d-le Ţuţea?”. “Păi… ilfovita e o boală valahă şi se defineşte prin trei simptome: cretinism, criminalitate şi voie-bună!“… Turpitudinea bine dispusă, împănată cu o notă de fudulie, e un lucru lesne de reperat; în ce priveşte criminalitatea, ea nu este neapărat una fizică, ci poate fi foarte bine de speţa “asasinatului moral”… Tînărul preot, care tocmai demarase în trombă, mi se pare că întruchipa “ilfovita” la nivelul ei de sus…“.

Adaugam aici si ceea ce a rostit monahul Atanasie de la Petru-Voda (manastirea cea mai urata si hulita de catre slujitorii apostati, care nu obosesc sa o ponegreasca cu orice ocazie) sambata, la Parastasul de 1 an al parintelui Calciu:

“Era drept ca parintele sa fie inmormantat cu funeralii nationale. La rusi, un soldat simplu, pe care musulmanii l-au impuscat pentru ca a refuzat sa-si arunce crucea de la gat, a fost trecut in randul sfintilor. La noi e liniste, tacere, e lasitate… Taria unui individ si a unui neam, vitalitatea lui sta in puterea de creatie. Prin aceasta traieste si individul si neamul, si tot prin aceasta supravietuieste, prin creatie. Extrapoland, zic ca Preotul Calciu a fost si este o creatie a neamului romanesc. Aceasta este garantia ca vom supravietui. Nu sunt foarte cunoscute vietile oamenilor ilustri scrise de Plutarh unde se arata virtutile barbatilor de stat romani si greci deopotriva. Puse alaturi de viata parintelui Calciu si de alte vieti ale celor care au stat in inchisori sunt palide“.

Aceste cuvinte au rezonat cu meditatiile noastre din ultima vreme, provocate in mare masura si de lectura “Vietii Parintelui Calciu“, dar si, in contrast, de alte vesti din prezentul mizerabil al acestor zile… Ne gandeam ca daca astazi sfintii inchisorilor nu sunt recunoscuti, daca, de pilda, Parintele Calciu nu este un reper esential si un simbol asumat pentru Biserica (la nivel oficial) sau pentru Statul nostru, iar valoarea jertfei si a marturiei sale se cauta a fi trecuta si azi sub tacere este si pentru ca traim un timp care reprezinta o continuare, o prelungire organica a comunismului. Noi n-am iesit din comunism, nici ca metode si practici de multe ori, dar in primul rand ca duh, ca mentalitate, ca sistem de valori. Ruptura de trecut n-a fost facuta, “lustratia” interioara a fost mereu evitata, iar astazi, securitatea si comunismul isi desavarsesc biruinta, realizand din afara, cu forta, un simulacru de “curatenie”, o manipulare grosolana, care nu face decat sa adanceasca promiscuitatea. Fara s-o cucereasca total, totusi Securitatea s-a infiltrat de mult timp inlauntrul Bisericii, cocotandu-se atat la varf (ierarhie, Institute Teologice, manastiri, etc.), cat si in locuri-cheie “de mijloc” (posturi de consilieri patriarhali sau episcopali, ziaristi “pe teme religioase”, “teologi”, etc.), de unde poate sa exercite influente puternice, radiante si paralizante asupra intregului organism eclezial.

Confuzia valorilor din comunism, minciuna, dedublarea, smecheria, complicitatea impenitenta cu raul nu numai ca n-au pierit, dar s-au impamantenit atat de bine si si-au gasit “aliati” invincibili in “ghiveciul” relativist postmodern, in bascalia nihilista generalizata a lumii “liberale” de astazi, incat astazi aproape nimeni nu mai are sansa macar sa cunoasca NORMALITATEA pierduta. Astazi esti ridiculizat daca vorbesti despre demnitate, despre eroi si eroism, despre nevoia de modele vii de curaj, de barbatie, de sacrificiu, de credinta in idealuri, de rostire raspicata a adevarurilor, de puritate si de… integritate a caracterului. Astazi nimeni nu mai crede in asa ceva. Nu numai in lume, dar si in biserica. Toate aceste lucruri mari sunt ironizate, batjocorite; ele sunt, cel mult, clamate fariseic numai pe la simpozioane si in discursuri festiviste, in timp ce in particular se fac bancuri pe seama lor…

Acolo unde Hristos a spus: “cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este”, oamenii au inventat “a treia cale” – “si da, si nu“. Acolo unde trebuie sa fie “sau/sau”, s-a ales calea “tertului inclus” (cf. Cristian Tudor Popescu), intre alb si negru alegem intotdeauna gri-ul. Si cand negrul e cel mai negru, noi tot ii gasim scuze si il coloram sa para cat mai acceptabil… Nicidecum nu-l numim, nu-i spunem pe nume, pentru ca nu vrem sa-l izgonim, nu-l exorcizam! Raul e banalizat, e “domesticit”, dracul “nu-i atat de negru”, e doar un “aghiuta” simpatic cu care putem sa cadem la pace, e “de-al nostru”. Noi nu luptam cu Raul, noi am ales calea negocierii cu el, a echivocului perpetuu, calea “baltirii”, a duplicitatii, a smecheriei, a compromisului ca mod de viata si a eufemisticii ca mod de gandire. Calea limbajului de lemn numit “diplomatic”, a vorbitului “cu doua sensuri”, a vorbitului mult fara a spune nimic, a vorbei goale, gaunoase, care tradeaza Cuvantul, golindu-l atat de putere, cat si de continut. Alegand aceasta „a treia cale“, dam la o parte cuvantul Sf. Ap. Pavel, care pune problema categoric “ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul?” (2 Cor. 6, 14). Il dam la o parte, pentru ca ne semetim sa fim chiar mai presus de Sfintii Apostoli si Parinti, care, vazand neputintele omenesti si fragilitatea fiintei umane, au stat cu frica in fata Adevarului ca sa nu cada in gheara minciunii. Nu cei care marturisesc deschis adevarul sunt mandri, cum se acuza cu viclenie de atatea ori, ci cei care gandesc ca ei pot negocia intr-un fel oarecare cu diavolul, pot sa se faca frate cu el, ca sa il pacaleasca si sa treaca puntea. Dar noi credem ca, dimpotriva, neincrederea in „abilitatea” omului de a pacali diavolul (si de a scoate numai binele din amestecul cu raul) ar fi o prima dovada de smerenie minimala si de precautie pe care si-o poate lua cineva fata de sine insusi si de inselator.

Intalnim mereu pe cate cineva care face cu ochiul si spune ca smecheria si compromisul au tinut Biserica pe timpul comunismului. Este dureros sa vezi astfel de justificari. (Daca oamenii pot fi justificati si iertati, faptele sau ideile rele nu au nevoie de “avocati”, pentru ca nu ai voie sa intri in jocul Satanei si sa-i indreptatesti actiunea!). In realitate tocmai jertfa Sfintilor Inchisorilor, curajul curat si onest al unui preot marturisitor ca Gheorghe Calciu au fost cei pentru care si prin care Dumnezeu a pastrat Biserica Sa. Dar nu e nevoie sa acuze nimeni neputintele omenesti. Nu sunt de condamnat cei care au cedat din slabiciune sau au incercat cu buna credinta sa salveze ceea ce se putea salva. Dar e nevoie neaparata sa ne delimitam de „smecheria” cu aer de virtute, care pretinde, pentru motivul ca a stat la caldurica – evitand prigoana prin complicitate si colaborare, uneori chiar zeloasa – ca ea ar fi salvat Biserica, indemnandu-ne sa facem si noi, astazi, compromisuri cu Veliar cel inselator, sub noile lui chipuri. E adevarat, acesti “smecheri” au stat la adapost de prigoniri, pe cand „fraierii” care si-au pus obrazul pentru Hristos si turma lui au fost ucisi sau caterisiti. Pentru ca – nu-i asa?- sobolanii sunt inteligenti si parasesc primii vaporul in primejdie… Oamenii cu caracter de sobolan ne sunt modelele astazi, ei reprezinta normalitatea si ei fac “legea” peste tot. La noi fatarnicia este virtute cardinala si OBLIGATORIE, lasitatea este substitutul intelepciunii, iar slugarnicia, oportunismul si linguseala josnica s-au deghizat in cea mai inalta virtute, cea a smereniei… In acelasi timp sinceritatea sau curajul de a spune ca albul e alb, ca negrul e negru, iar gri-ul este… “gri sobolan” te fac un “element turbulent”, un “obraznic” si un “mandru”, un ins care produce dezbinare, care strica pacea urat mirositoare a minciunii si… scoate sobolanii din vizuinile lor intunecoase, punand Lumina adevarului peste ei si vadindu-i de toata murdaria, de tot gunoiul… Cum sa-l cinstim atunci pe parintele Calciu, cum sa-l cinstim pe parintele Iustin Parvu sau pe Sfintii inchisorilor, cum sa nu ne fie GROAZA de ei, cand ei ne dau la iveala, daca-i lasam sa vorbeasca, toata uraciunea si toata putoarea din noi?!… Pentru ca… daca l-am lasa sa vorbeasca, iata ce ne-ar spune parintele Calciu:

• Parintele Calciu despre adevaratii purtator de Hristos:

“Sufletul românesc, simplu şi curat, a simţit erezia şi pericolul şi cei buni se adună în jurul unor duhovnici trăind în mânăstiri spre a asculta cuvântul lor de adevărată învăţătură. Ei nu se tem de terorişti, ei, părinţii, nu primesc pe oficialii masoni sau comunişti mascaţi pe uşile din spate ale mănăstirilor pentru a-i pune la locuri de «cinste», pentru că adevăratele mănăstiri nici nu au astfel de uşi, nici astfel de locuri de cinste. Aici învaţă creştinul ortodox adevărata credinţă, aici se mângâie lacrimile vărsate pentru păcatele făcute, aici se sfinţeşte prin formula pe care spoveditorul o rosteşte la sfârşit: <<… iar eu, netrebnicul preot şi duhovnic, prin puterea ce-mi este dată de sus, te iert şi te desleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Apoi cu sfătuirea blândă: “caută de acum să nu mai greşeşti!>> ” (in revista Rost, numărul 33, noiembrie 2005).

• Biserica Ortodoxa – uriasul adormit:

“(…) Un ierarh a afirmat că ierarhiei nu-i este tot una cine conduce ţara şi această afirmaţie a fost socotită ca un act de bravură. Ar fi fost un act de bravură sub Ceauşescu, acum nu înseamnă nimic mai mult decât o slabă mişcare a degetului mic de la piciorul uriaşului. Astăzi adevărurile se spun tare, astăzi este vremea ca ceea ce s-a spus altădată la ureche să fie strigat de pe acoperişurile caselor. “Ceea ce vă grăiesc, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propoveduiţi de pe case“ (Mt.10 : 27)

Să rostim răspicat adevărul!

Într-unul din cele Şapte Cuvinte Către Tineri ale mele, din 1978, am spus acest lucru, ştiind ca atunci era vremea rostirii de pe acoperişuri, dar ierarhia s-a temut şi cuvântul spus de un oarecare preot nu a rodit decât suferinţă pentru el, robie pentru popor, somn pentru uriaşul adormit. Astăzi, Biserica trebuie să-şi rostească răspicat cuvântul. Relaţia mai mult sau mai puţin expresă a bisericii cu şefii de stat ai ţării, amiciţiile personale ale unori ierarhi cu miniştrii şi cu primi-miniştrii guvernului, participarea preoţilor prin propagandă şi prin înscrierea formală în partidele politice au lasat impresia unei binecuvântării acordate puterii de a jefui pe mai departe ţara şi neamul, de a introduce legi împotriva firii în stat, de a fi de acord cu toata corupţia care guvernează peste legea şi aşa destul de nefericită a nefericitei noastre ţări. (…) De mai multe ori l-am vizitat pe Mitropolitul Mladin al Ardealului. Poate şi el a dormit ca şi alţii, dar ne-a spus atunci ceva ce m-a fulgerat prin inimă. Eram mai mulţi de faţă, între care şi părintele Dometie, duhovnicul Sf. Mânăstiri Râmeţi: “Sub comunişti poţi să te înalţi cât vrei în sus, până la cer. Dar de îndată ce vrei să te întinzi pe laturi, eşti tăiat fără milă, într-o clipă.”

Era evident că se referea la despuierea bisericii de funcţia ei socială, de dimensiunea ei orizontală, de implicarea Bisericii în problemele cetăţii. Mi se pare că plecarea Bisericii din zona socială şi politică este confirmarea acestei teorii comuniste: poţi să te înalţi până la cer, dar nu te băga în treburile noastre. Aşa îmi spuneau la Securitate: “De ce te legi la cap? Eşti popă, eşti profesor, ai salariu, ai preoteasă şi copil, ce mai vrei? Te dai mare fiindcă ţi-am îngăduit, după ieşirea din închisoare, să studiezi. Puteam să te băgăm în închisoare din nou când voiam, fără să fim nevoiţi să ne justificăm. N-am făcut-o crezând că ţi-ai băgat minţile în cap. Acum o să-ţi putrezească oasele în puşcărie, pentru că milă nu vom mai avea”.

Dumnezeu m-a scos din puşcărie fără mila lor, pentru că am slujit Biserica vie, biserica formată din cei ce sufereau, biserica de rugăciune şi de demnitate.

În drumul meu prin ţară, prin duhul României, am sugerat de multe ori această trezire a Bisericii lui Hristos, şi în conferinţe publice, şi în convorbiri particulare. Eram tulburat că biserica era atacată pe drept şi pe nedrept şi ierarhii nu reacţionau. Am afirmat că temerea ierarhiei bisericeşti – includ aici nu numai ierarhii, ci pe toţi slujitorii – de a se afirma în plan politic şi social este o dezertare. Gulliver pleacă. Am clarificat fără nici o umbră ce înseamnă politică, nu politicianism, singura formă de activitate practicată în România, ci sensul genuin al cuvântului sensul lui nobil: a avea grijă de treburile cetăţii (polis). Trebuie Biserica să se implice în treburile cetăţii, are ea o dimensiune socială, a primit ea poruncă de la Mântuitorul să primească pe străin, să adape pe cel însetat, să îmbrace pe cel gol, să viziteze pe cei din închisoare şi din spitale? S-a ridicat Iisus împotriva nedreptăţii, a strigat Ioan Botezătorul împotriva abuzurilor regale, au mers martirii la moarte nerespectând poruncile «păgânului împărat»? A certat Mântuitorul pe conducătorii religioşi şi politici ai Iudeilor? Numitu-i-a pe ei morminte spoite, pui de năpârci. A întemeiat Iisus o nouă Împărăţie în lumea acesta păcătoasă? Funcţia social politică Biserici se face prin rugăciune şi fapte bune. Susţinerea, chiar şi indirect, a guvernelor corupte şi a persoanelor este o participare la păcat. Aceste concesii au dus la o anumită corupţie în sânul bisericii, la o coborîre a moralităţii preoţimii, la simonie pe scară foarte largă. …….. Armata Bisericii este sfântă, sau, în orice caz, trebuie resfinţită. Milioane de soldaţi stau în spatele ierarhiei, gata de o luptă spirituală, socială şi politică dreaptă. Sute de mii de tineri educaţi, instruiţi în şcoli, sfinţiţi prin credinţă, spovedanie şi împărtăşanie la timpurile cerute, stau în spatele ierarhiei. Asumaţi-i preasfinţiţilor! Ei sunt cei care v-au luat apărarea mereu, cu devotament, cu riscuri, dar când stângiştii i-au acuzat că sunt fundamentalişti – şi sunt, dacă a nu te abate de la credinţă înseamnă fundamentalism – aşa cum afirmă şi IPS Bartolomeu, sau că sunt naţionalişti şi chiar legionari, nu i-aţi apărat. Ei totuşi rămân credincioşi dragostei faţă de Biserică şi de ierahia ei, fără teamă şi fără compromis. (…)

Da! Biserica trebuie să se implice, în condiţiile actuale de nemernicie, în viaţa socială şi politică, dar nu în sensul politicianismului, nu în sensul de a susţine un anumit partid – toate sunt corupte -, nici măcar în sensul de a-şi forma un partid al ei, de oameni corecţi, muncitori, nedornici de îmbogăţire. Armata aceasta a bisericii are sute de mii de oameni vrednici, neînregimentaţi politic, credincioşi, care se spovedesc, ţin posturi şi participă la slujbe cu regularitate, tineri valoroşi şi bătrâni înţelepţi care nu au nici o şansă de a-şi pune calităţile lor în slujba semenilor, fiindcă nici un partid politic nu are nevoie de oameni cinstiţi care să spună în Parlament: Opriţi ticăloşia!” (in revista ROST, nr. 14-15, aprilie-mai 2004).

• Cuvantul catre tinerii teologi (al optulea cuvant catre tineri, care nu a mai apucat sa fie rostit, dupa cele 7 cuvinte din 1978):

“Este vremea, fratii mei, cand cuvintele Mantuitorului – “dar vine ceasul cand tot cel ce va va ucide sa creada ca aduce inchinare lui Dumnezeu (In. 16:2) – se adeveresc si devin foarte actuale. Nu fac afirmatii fara adresa, ci va spun aceste lucruri fiindca impotriva celor predicate de mine in numele lui Iisus, impotriva protestului meu contra daramarii Bisericii Enei, impotriva voastra, a teologilor care ati venit, peste toate interdictiile, sa ascultati adevarurile rostite cu curaj si raspicat in Biserica Radu-Voda, s-au ridicat invatatorii vostri cei mari, directorii vostri de constiinta si formatorii viitorilor preoti ai neamului nostru. S-au ridicat cuprinsi de o “nobila manie” pazindu-va cu toata strasnicia, ca nu cumva sa veniti in serile de miercuri la cele <<Sapte cuvinte>>! Nu v-au pazit de ispitele lumii, de betie, de desfranare si de alte pacate cu care lumea va ademeneste, ci v-au lasat sa va aparati singuri, dar au sarit sa va opreasca sa ascultati cuvantul lui Dumnezeu spus intr-un fel nou! Au fost – vorba brosurilor de propaganda pentru lupta de clasa – <<foarte vigilenti>>. Fiindca v-au determinat sa dati declaratii unii impotriva altora, sa-i denuntati – denuntandu-va pe voi insiva – pe toti cei ce s-au facut vinovati de grava crima de a-mi fi ascultat predicile! Splendida actiune duhovniceasca, prin care o institutie teologica este transformata in una de ancheta (…)

Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe: ‘Eu am copii de crescut’, iar ca justificare morală pe: ‘Rectorul m-a pus să iau declaraţii’, acela are, în loc de suflet, un mecanism teleghidat [...] Fiţi voi secerătorii cei harnici! Uitaţi de instinctele voastre supraincitate de către unii dintre dascălii voştri, al căror principiu este: <<Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui>>”

(in: “Marturisitorul prigonit“, Editura Crigarux, Piatra-Neamt, 2007)

8 Comentarii »

M-a marcat acest cuvant spus de Dan Puric in conferinta si dubla lansare de carte despre Sfintii Inchisorilor, organizate de ROST vinerea trecuta:

“Nu cer sa facem baricada, ci doar sa avem onestitatea sa primim aceste lucruri ca niste crestini. Tot Valeriu Gafencu spune: «Daca ne recunoastem sfintii, sintem crestini». Sintem inca in zodia aceea a Apostolului Petru – saracul – a fricii: «Nu-l cunosc pe acest om». Nu iesim din paralizia asta. Suntem ceea ce recunoastem“. Continuare»

3 Comentarii »

Cele mai importante materiale ortodoxe postate in ultima saptamana (dintre cele pe care am putut sa le parcurgem) sunt privitoare la conferintele de la Deva si Bucuresti despre Sfintii Inchisorilor si despre monografiile exceptionale dedicate parintelui Calciu si Sfantului Valeriu Gafencu si editate recent, precum si, la antipozi, despre sacrilegiul savarsit la Catedrala Ortodoxa din Timisoara, unde “Casa Domnului” a fost “inchiriata” nu doar pentru a deveni “pestera de talhari” (motiv pentru care Hristos scosese biciul), ci mult mai grav: loc de desfasurare a ritualurilor (practic, antihristice) de investire a unor masoni deghizati (“cavalerii de la Malta”), cu binecuvantarea preotilor ortodocsi: Continuare»

2 Comentarii »

Doamne, ce mare dar avem noi, ca romani, in pilda Sfintilor Brancoveni! Cu adevarat, ctitoriile se pot narui, cartile se pot invechi si ingalbeni, dar duhul marturisitor, duhul muceniciei in veci nu piere, caci este Duhul Sfant Insusi lucrator in Sfinti! Duhul acesta care s-a invesnicit in cuvantul de martusirire, de El avem nevoie in aceste vremuri.

Redam mai jos o scurta dar foarte inspirata descriere a martiriului Sfintilor Brancoveni facuta de artistul Dan Puric la emisiunea 100% moderata de Robert Turcescu.

Sa cautam si noi, alaturi de Dan Puric, sa intiparim in inimile noastre acest gand de vesnicie, luand pilda copilului Matei Brancoveanu – „Eu pot sa privesc Europa, SUA, lumea intreaga si sa zic asa – Vreau sa mor crestin. Loveste! Asta este testamentul clar si conditia mantuirii noastre.” Continuare»

17 Comentarii »