Alte predici la aceasta Duminica:

“[...]

Si ce s-a intamplat de fapt? Fecioara Maria aseaza in bratele batranului Simeon pe Dumnezeiescul Prunc. Acesta incarcat de ani, doborat de batranete, dar plin de Duhul Sfant, simte, cunoaste, si i se descopera ca are in bratele sale pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Si atunci batranul Simeon rosteste cateva cuvinte de o adancime si cuprindere cu totul deosebite. Spune batranul Simeon: “Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace“. De ce cere sa fie slobozit? Spune el mai departe: “ca au vazut ochii mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor“. Sa fie slobozit, el cere, pentru ca l-a vazut pe Dumnezeu, l-a vazut pe Iisus Hristos, si vede implinirea fagaduintelor lui Dumnezeu facute inca inainte de intemeierea lumii. Si cine este aceasta mantuire? Spune el mai departe: “lumina spre descoperirea neamurilor“. Aceasta este mantuirea, Acesta este Hristos: “lumina, spre descoperirea neamurilor“, si continua batranul: “si slava poporului Tau, Israel“. Slava poporului tau Israel, cel vechi, care doar in parte l-a recunoscut pe Iisus Hristos ca Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, si slava poporului celui drept credincios, adica Israelul cel nou, poporul lui Dumnezeu botezat in numele Sfintei Treimi.

Acest cuvant al dreptului Simeon a fost apoi preluat de Biserica si rostit in fiecare seara la slujba Vecerniei, si ori decate ori crestinul se impartaseste, la sfarsitul rugaciunilor de multumire, pentru faptul ca s-a impartasit cu Dumnezeu, s-a impartasit cu Trupul si Sangele Domnului Hristos, crestinul, de asemenea rosteste, precum batranul Simeon: “acum slobozeste pe robul Tau, Stapane“. Rosteste aceasta pentru ca impartasirea cu Domnul Hristos este implinirea a tot ceea ce este mai adanc si mai cuprinzator in existenta umana, si aici omul simte ca a atins telul suprem al existentei sale, unirea cu Dumnezeu. De acum pot sa mor caci m-am impartasit cu Hristos, am vazut lumina cea adevarata si nadajduiesc sa ma impartasesc cu El si in lumina cea neinserata a Imparatiei Sale, cum zice preotul la sfarsitul dumnezeiestii Liturghii.

Batranul Simeon insa, mai rosteste un cuvant, un cuvant care, desi prezent in Sfanta Evanghelie dupa Luca, nu este foarte mult cunoscut de credinciosi, mai cunoscuta fiind rugaciunea: “acum slobozeste pe robul Tau, Stapane…“. Batranul Simeon, tinand in brate dumnezeiescul Prunc, privind la Sfanta Fecioara Maria, anticipeaza deja intreaga traiectorie a istoriei a neamului omenesc de la Hristos incoace, si privindu-L pe Prunc, avandu-L in brate, spune: “Acesta este pus spre caderea si ridicarea multora“. Adica multi se vor ridica prin Domnul Hristos, prin rugaciune, prin credinta cea adevarata, prin post, prin milostenie. Multi insa vor cadea, pentru ca necredinta sau credinta cea neadevarata, erezia, sau viata paganeasca din existenta crestinului, toate duc la cadere. Si, Domnul Hristos ridica in Imparatia Cerurilor pe cel care doreste cu adevarat sa fie fiu al Imparatiei, iar cei care nu accepta pe Domnul Hristos ca Mantuitor al lumii, care nu incearca sa-si conformeze viata catusi decat cu invatatura crestina a Bisericii, cad din aceasta lume in impraratia cea neagra a infernului.

Batranul Simeon avandu-L pe Prunc in brate, dupa ce spune ca “Acesta este pus spre caderea si ridicarea multora” adauga: ” iar El va fi semn de impotriviri“. Stia, prooroc fiind, descoperindu-i-se de cate Dumnezeu, ca Pruncul Hristos Domnul va naste impotriviri, caci vor fi oameni din vremea lui Irod pana in vremea persecutiilor din veacul nostru, si mai ales din veacul trecut, vor fi oameni, vor fi sisteme, vor fi ideologii, care se vor impotrivi pana la sange ca omenirea sa creada si sa se regaseasca in legatura cu Domnul Iisus Hristos. “Ca semn care va naste impotriviri“, spune batranul Simeon, iar apoi, avand-o in fata pe Sfanta Fecioara Maria, spune: “iar prin sufletul tau, sabie va trece“, anticipand dreptul Simeon, suferinta care avea sa defineasca intreaga existenta umana a Maicii Domnului, de la nasterea Pruncului in Betleem pana la rastignirea Domnului pe Golgota. Si, in acelasi timp, prooroceste batranul Simeon, despre sabia care va fi prezenta tot timpul in inima credinciosului care incearca sa mearga pe calea cea stramta, caci atunci cand te apropii de Dumnezeu, spune un Sfant Parinte, “pregateste-te de ispita”, caci noi, spune dumnezeiescul Apostol Pavel: “nu ne impartasim doar de slava lui Hristos, ci suntem partasi si patimirii si rastignirii Sale“. Si continua, si sfarseste prin aceasta batranul Simeon, “ca sa se vadeasca – spune el – gandurile multor inimi“, caci confuzia, nelimpezimea, lucrurile alambicate, toate dispar in fata celui care il are pe Hristos in inima sa, in existenta sa. Gandurile multor inimi se vadesc, se vadesc prin foc, adica prin suferinta, se vadesc prin ispite si incercari, pentru ca aurul asezat de Dumnezeu inlauntrul inimii omului sa se vadeasca ca atare. Acestea sunt cuvintele rostite de batranul Simeon in momentul in care a primit in bratele sale pe dumnezeiescul Prunc.

Este un eveniment, iubiti credinciosi, care a avut loc cu aproximativ doua milenii in urma, insa nimic din ceea ce este prezent in dumnezeiasca Scriptura nu este lipsit cu ceea ce este prezent in viata crestinului si cu viata Bisericii din toate vremurile si locurile. Caci, Biserica a preluat momentul Prezentarii sau Aducerii la Templu a Domnului Hristos si-l concretizeaza pe aceasta in viata fiecarui prunc nascut din familie crestina, caci este randuiala Bisericii ca, la 40 de zile dupa nastere, pruncul sa fie adus la biserica, preotul sa-l ia in bratele sale, sa-l inchine la icoane, si daca este de parte barbateasca, sa-l duca in Sfantul Altar si sa-i atinga crestetul de Sfanta Masa, prelungindu-se asadar, aproape identic, aceeasi ceremonie savarsita de dreptul Simeon acum doua milenii in Templul din Ierusalim.

Biserica, teologia Bisericii, a preluat acest eveniment sub semnul cuvantului de imbisericire. Imbisericirea ca stare binecuvantata de Biserica la inceputul existentei pruncului, imbisericire care se cere a fi continuata de-a lungul intregii vieti. Aceasta stare de imbisericire poate fi vazuta in doua chipuri. Si anume, ca omul este purtator de Dumnezeu, teofor, precum batranul Simeon, purtator in bratele sale a lui Dumnezeu, sau Dumnezeu [este] purtator de om. Aceasta imbinare intre cele doua stari, intre cele doua adevaruri, ca omul il primeste in bratele sufletului sau pe Dumnezeu – atat de mare este inima omului, dupa cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, mai mare decat in Imparatia Cerurilor – pentru ca sufletul omului poate sa-l aiba inlauntrul sau pe Dumnezeu. Omul devenind teofor, adica purtator de Dumnezeu, hristofor, purtator de Hristos, este prima stare. Cea de-a doua, care corespunde cu prima, Dumnezeu este purtator de om. Nu doar ca a luat firea omeneasca devenind Om adevarat, El Dumnezeul cel adevarat, dar El este si purtator al nostru, iubiti credinciosi, purtator al suferintelor noastre, purtator al incercarilor noastre. El se afla tot timpul alaturi de noi, ne insoteste Dumnezeu pasii drumului nostru de-a lungul intregii vieti, iar in momente de ispita, cum spune un cuvant frumos din intelepciunea Parintilor, El nu mai este [doar] alaturi de noi, [ci] El este in noi. Mai mult, ne poarta pe noi, pe umerii fiintei Sale, pentru a ne ajuta, pe noi cei care incercam sa ne deschidem spre mila Sa, a ne ajuta in clipele de ispita, in momentele de incercare prin care trecem.

Aceasta dubla stare a omului purtator de Dumnezeu si a lui Dumnezeu purtator de om, o exprima Sfanta Liturghie, in sinteza prin cuvintele: “ale Tale, dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate“. Toate sunt ale lui Dumnezeu, toate sunt primite in dar de catre om, si intrand in aceasta teologie a darului, a dragostei mai cu seama, omul primind totul de la Dumnezeu, este chemat sa daruiasca totul lui Dumnezeu, sa se daruiasca pe sine lui Dumnezeu precum Dumnezeu se daruieste pe Sine in totalitate fiecarei fiinte umane. Aceasta este sensul imbisericirii noastre, imbisericire prin care am fost adusi ca prunci la biserica, imbisericire prin care Dumnezeu ne cheama spre ea, sa se continue de-a lungul intregii  noastre vieti. Il rugam pe Dumnezeu, iubiti credinciosi, ca starea de imbisericit sa fie o stare continua, prin viata noastra sa se imbisericeasca lumea, sa se imbisericeasca universul, sa se imbisericeasca societatea umana in toate componentele sale politice, economice, militare, ca duhul crestin sa constituie izvor de inspiratie pentru toti cei care au responsabilitati in societatea noastra si in societatea lumii. Dumnezeu sa ne ajuta sa constientizam pe zi ce trece statutul nostru de imbisericit in Biserica lui Dumnezeu, ca sa ajungem si noi la batranete precum batranul Simeon cel drept, temator de Dumnezeu, cel plin de Duhul Sfant, asteptand mangaierea lui Dumnezeu, sau precum batrana Ana, stand aproape de templu, slujind lui Dumnezeu prin post si rugaciune. Amin”.

Legaturi:

Vezi si:

***

Bucuria din ceruri si slava gatita sfintilor sunt mai presus de gand si, de aceea, se cuvine sa le ravnim din tot sufletul. Nimic din cele ce sunt sau din cele ce facem nu este vrednic de acestea

“Fraţilor, mare şi de necuprins cu mintea este slava ce s-a gătit sfinţilor, în vreme ce [slava] vieţii acesteia trece ca o floare, care se scutură grabnic, şi ca verdeaţa ierbii. Mulţi domni şi împăraţi au stăpânit ţinuturi şi cetăţi nenumărate şi în scurtă vreme pomenirea lor s-a şters de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Oare câţi împăraţi, care au cârmuit neamuri multe, nu şi-au făcut chipuri [cioplite] şi monumente, crezând că prin acestea vor fi vestiţi şi după moarte? Au venit însă alţii, care au surpat chipurile cioplite şi au sfărâmat statuile. La unele dintre statui, înlăturând doar feţele, s-au înfăţişat pe ei în loc; dar şi lucrul acestora, la rândul lui, a fost stricat de alţii. Alţii şi-au zidit morminte măreţe, părându-li-se că prin ele îşi întăresc nume veşnic, întipărind şi chipul lor deasupra acestora. A venit însă alt neam după ei şi mormintele au trecut în stăpânirea lor. Iar aceia au vrut, după cum era firesc, să le curăţească şi au mutat [de acolo] oasele celor vechi ca şi cum ar fi fost prundiş. Cu ce le-a fost, deci, de folos coşciugul de preţ sau piramida? Căci toate lucrările deşertăciunii sfârşesc în nimic.

Însă cu cei slăviţi întru Dumnezeu nu se întâmplă aşa. Căci El le-a gătit lor viaţă veşnică şi slavă nepieritoare. Lumina soarelui, a lunii şi a stelelor nu s-a întunecat de la zidirea lor şi până acum, nici nu s-a învechit, ci e veşnic aceeaşi, tânără, înfloritoare şi strălucitoare, prin rânduiala Ziditorului, pe care le-a hotărnicit-o de la început, ca să cârmuiască ziua şi noaptea. Tot astfel, Dumnezeu le-a rânduit celor ce-L iubesc Împărăţia cerurilor şi bucurie fără de sfârşit.

Şi după cum El este nemincinos în acestea văzute, la fel este, neîndoielnic, şi în acelea gândite. Căci cele [de aici] vor trece atunci când va voi Ziditorul; însă slava sfinţilor nu va avea sfârşit. Să ne sârguim, deci, să facem roade vrednice de pocăinţă, pentru ca nu cumva, lipsindu-ne de bucuria aceea, să fim izgoniţi în întunericul cel veşnic, acolo unde chinul este de neîndurat.

Intră, dacă vrei, în cămara ta, închide uşile şi ferestrele şi acoperă orice lumină; şezi aşa înăuntru şi vei cunoaşte ce chinuitor este întunericul. Deci, dacă în acest chip suferi, când stai aici fără vreo durere sau caznă, cu toate că îţi stă în putere să ieşi [la lumină] după puţin timp, pricepi, oare, ce chin este întunericul cel din afară, unde sunt plângerea, scrâşnirea dinţilor şi focul cel nestins, care îi pedepseşte veşnic pe cei trimişi o dată pentru totdeauna acolo?

Să cugetăm şi la ruşinea ce ne va cuprinde, chiar şi mai înainte de a fi osândiţi, atunci când îi vom vedea pe sfinţi înveşmântaţi în haina prealuminată şi de negrăit pe care şi-au gătit-o prin fapte bune. În vreme ce pe noi ne vom vedea nu numai dezgoliţi de slava aceea strălucitoare, ci şi înnegriţi, întunecaţi şi plini de duhoare, după cum ne-am pregătit din cele [ale vieţii] de aici, prin lucrările întunericului, prin plăcere şi desfătare. Să plângem, dar, înaintea Domnului Dumnezeului nostru, ca să aflăm îndurare de la Dânsul.

Nevoinţa noastră nu este pentru bani; căci dacă cineva e păgubit de aceştia, poate să dobândească alţii în loc. Primejdia ne pândeşte sufletul, pe care dacă ni-l pierdem nu-l mai putem izbăvi, după cum e scris: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul şi-l va păgubi? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?”.

Să ne gândim că şi soldaţii din lumea aceasta, din pricină că primesc daruri de nimic de la împăratul pământesc, se primejduiesc cu osârdie pentru el până la moarte. Cu cât mai mult noi, cei ce am primit asemenea făgăduinţe, suntem datori să nu dăm înapoi în lucrul dreptăţii, pentru ca să fim izbăviţi de judecata ce va să fie şi să dobândim şi bunătăţile cele mai presus de gând? Să cugetăm şi aceasta: arşiţa soarelui sau asprimea fierbinţelii nu le putem răbda; cum vom putea atunci îndura dogoarea focului veşnic, care arde pururi şi nu mistuie?

Iar dacă vrei, iubite, fă de aici o încercare, şi de la focul materialnic vei cunoaşte chinul acela de neîndurat. Aprinde o făclie şi atinge-ţi de foc vârful degetului; iar de poţi suferi durerea, poate vei fi în stare să o înduri şi acolo. Dacă, însă, nu poţi răbda nici măcar durerea ce ţi-o pricinuieşte această mică flacără, ce vom face atunci când tot trupul, împreună cu sufletul, va fi aruncat în focul acela nestins şi înfricoşător?“

(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/08/10/everghetinos-6-2/)

***

Trebuie sa avem pururi pomenirea mortii si a judecatii ce va sa fie; caci cei care nu cugeta si nu le asteapta neîncetat pe acestea, cad usor prada patimilor

“Frate, aşteaptă în fiece zi ieşirea ta [din această viaţă]; şi găteşte-te pentru călătoria aceea. Căci porunca cea înfricoşătoare va veni în ceasul în care nu te aştepţi şi vai de cel găsit nepregătit.

De eşti tânăr, duşmanul de multe ori îţi şopteşte: “Încă eşti tânăr. Bucură-te de plăcerile tale, iar la bătrâneţe te vei pocăi. Doar ştii mulţi care s-au mângâiat şi cu desfătările acestei vieţi, iar apoi, pocăindu-se, au dobândit şi bunătăţile cereşti. Ce cauţi să-ţi macini trupul de la o asemenea vârstă? Vezi, nu cumva să mai cazi şi în vreo boală!”

Tu, însă, stai împotrivă vrăjmaşului şi spune-i: “O, prigonitorule de suflete şi potrivnice, încetează a furişa asemenea [gânduri]. Căci, de mă prinde moartea la tinereţe şi nu ajung să îmbătrânesc, ce cuvânt de apărare voi aduce înaintea divanului lui Hristos? Văd mulţi tineri murind şi bătrâni lungi de zile; fiindcă neştiut le-a fost aşezat oamenilor sorocul morţii. Deci, dacă mă găseşte moartea înainte de vreme, Îi voi putea spune atunci Judecătorului: “Am fost luat de tânăr, aşa că slobozeşte-mă ca să mă pocăiesc”? Nicidecum! De altminteri, văd cum Domnul îi slăveşte pe cei ce Îi slujesc Lui din tinereţe până la bătrâneţe. Căci a spus către proorocul Ieremia: „Adusu-mi-am aminte de mila tinereţii tale şi de dragostea desăvârşirii tale în a-L urma pe Sfântul lui Israel”. Văd şi pe cel ce urmase din tinereţe până la bătrâneţe cugetul înşelăciunii, cum l-a mustrat proorocul, tânăr şi el, zicând: „ Învechitule în zile rele! Acum te-au ajuns păcatele tale, pe care le făceai mai înainte. De aceea şi Duhul Sfânt îi fericeşte pe cei ce au luat asupra lor din tinereţe jugul lui Hristos, zicând: „Bine este bărbatului atunci când ia asupră-şi jug din tinereţea lui.”. Depărtează-te, deci, de la mine, lucrătorule al fărădelegii şi rău-sfătuitorule! Domnul Dumnezeu să-ţi nimicească uneltirile şi pe mine să mă scape de cursele tale, cu puterea şi harul Său”.

[N.n.: Acest gen de exprimare, obisnuit in scrierile sfintilor, nu inseamna ca trebuie intrat in dialog cu diavolul, ceea ce Sfintii Parinti ne sfatuiesc, mai ales pe credinciosii obisnuiti si necercati, sa nu facem niciodata, ci sa folosim acest gen de ganduri pentru a ne convinge si a ne intari pe noi insine atunci cand suntem ispititi.]

Să ai pururi în minte, iubite, ziua sfârşitului tău. Atunci când vei zăcea pe rogojină luptând cu moartea, vai! ce frică şi cutremur cuprind sufletul în acel ceas şi mai cu seamă când îl osândeşte conştiinţa. Dacă a făcut ceva bun în viaţa aceasta, adică de a suferit necaz ori ocară pentru Domnul şi a lucrat cele plăcute Lui, se urcă la ceruri cu multă bucurie, călăuzit de sfinţii îngeri. Aşa cum muncitorul, ce trudeşte lucrând toată ziua, aşteaptă ceasul al doisprezecelea pentru ca, după osteneală, să-şi primească plata şi să găsească odihnă, la fel aşteaptă şi sufletele drepţilor ziua aceea.

Însă sufletele păcătoşilor sunt cuprinse de multă frică şi cutremur în ceasul acela. Aşa cum un osândit, prins de slugi şi dus la judecată, se frământă şi se cutremură tot, gândind la chinurile ce le va suferi, astfel şi sufletele celor nedrepţi tremură cumplit în ceasul acela, având privirea îndreptată spre chinul cel fără de sfârşit al focului veşnic şi spre celelalte pedepse nesfârşite şi nemărginite. Şi chiar de le spune celor ce-l târăsc: “Lăsaţi-mă un pic să mă pocăiesc!”, nu are cine să-l audă. Mai degrabă i se şi răspunde: “Când ai avut vreme nu te-ai pocăit, ci acum făgăduieşti să te pocăieşti? Când era deschisă tuturor arena [de luptă] nu te-ai nevoit, ci acum vrei să te nevoieşti, după ce s-au închis toate uşile şi a trecut vremea luptei? Nu l-ai auzit pe Domnul spunând: Privegheaţi căci nu ştiţi nici ziua, nici ceasul?”Acestea şi altele asemenea ştiind mai dinainte, iubite, nevoieşte-te cât încă mai ai vreme. Şi ţine pururi nestinsă candela sufletului cu lucrarea virtuţilor. Pentru ca, atunci când va veni Mirele, să fii aflat pregătit şi să intri cu Dânsul în cămara cerească, împreună cu celelalte suflete fecioare ce au vieţuit cu vrednicie înaintea Acestuia“.

 (Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/30/everghetinos-5-2/)

***

Trebuie sa facem binele in clipa de fata si nu sa il lasam pentru mai tarziu. Dupa moarte nu exista indreptare

“Fraţilor, vremea potrivită pentru pocăinţă e chiar timpul de faţă. Fericit cel ce n-a căzut nicicum în mrejele vrăjmaşului. Dacă, însă, cineva a căzut, iar mai apoi a rupt plasele şi a scăpat fugind de la el, atâta vreme cât e în viaţa de acum, pentru mine şi acesta-i fericit. Căci, vieţuind încă în trup, a putut fugi de război, scăpând ca peştele din năvod. Peştele, atunci când e în apă, de-i prins şi rupe mreaja, se repede către adânc şi scapă. Dacă, însă, e tras pe uscat, nu mai poate să se ajute pe el însuşi.

Aşa şi noi, atâta vreme cât suntem în viaţa aceasta, am luat de la Dumnezeu putere şi tărie să ne rupem legăturile voilor duşmanului, să lepădăm povara păcatelor prin pocăinţă şi să ne izbăvim, [moştenind] Împărăţia cerurilor. De ne ajunge, însă, porunca aceea înfricoşătoare [a morţii], iar sufletul iese din trup şi trupul e pus în mormânt, nu mai putem să ne ajutăm pe noi înşine, ca peştele scos din apă şi pus bine în vas.

Frate, nu spune: “Azi păcătuiesc şi mâine mă pocăiesc”. Căci nu ştii nimic sigur. Pentru ziua de mâine [doar] Domnul va griji”.

(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/24/everghetinos-2/)

***

Nimeni nu trebuie sa deznadajduiasca vreodata, chiar daca a pacatuit mult, ci cu pocainta sa aiba nadejde în mantuire

“Ia aminte, frate, că, pe nevoitori, vrăjmaşul îi luptă în felurite chipuri. Astfel dar, înainte de a fi săvârşită fărădelegea, o micşorează în ochii acestora foarte. Şi mai cu seamă pofta desfătării trupeşti într-atât de măruntă o arată înainte de a se înfăptui, încât aproape că îi pare fratelui cu nimic deosebindu-se de a vărsa pe pământ un pahar cu apă rece. Odată săvârşită, cel viclean înalţă tare fărădelegea în faţa celui ce a păcătuit, ridicând împotriva lui mii de valuri de gânduri, pentru ca, scufundând mintea fratelui, să-l târască pe acesta în adâncul deznădejdii. Aceste uneltiri ale vrăjmaşului, ştiindu-le mai dinainte, iubite, ia aminte să nu fi înşelat de el şi să păcătuieşti. Dacă, însă, vei cădea în vreo greşeală, să nu stărui într-însa, deznădăjduind de a ta mântuire, ci ridică-te şi întoarce-te către Domnul Dumnezeul tău şi îţi va fi iertător. Căci îndurător şi milostiv este Stăpânul nostru, îndelung-răbdător şi mult milostiv, iar pe cei ce se pocăiesc cu adevărat nu îi leapădă, ci îi primeşte grabnic şi cu bucurie. Când îţi spune vrăjmaşul: “Eşti pierdut! Nu te mai poţi mântui!”, tu să-i zici: “Eu am Dumnezeu milosârd şi îndelung-răbdător şi nu deznădăjduiesc de mântuirea mea. Cel care ne-a dat poruncă de şaptezeci de ori câte şapte a ierta aproapelui, cu mult mai vârtos El Însuşi iartă păcatele celor ce cu tot sufletul se întorc către Dânsul”. Şi astfel, cu harul lui Dumnezeu, se va îndepărta de la tine războiul”.

(Sursa online: http://presaortodoxa.wordpress.com/2009/07/20/everghetinos-1-5/)

Legaturi:

Parintele Ieronim din Eghina despre Sfantul Isaac Sirul si cartile sale

“Oriundea se ducea, crea un nou centru duhovnicesc. Traind el insusi inlauntrul experientei tainice a Ortodoxiei, se straduia sa le transmita si crestinilor traditia apostolica si patristica a rugaciunii inimii. Mereu ii sfatuia sa studieze scrierele patristice, fiindca, prin intermediul lor, s-a transmis pana in vremurile noastre cugetarea patristica. Aceasta era tinta parintelui Vasilis (Parintele Ieronim): sa dobandim toti cuget ca acela al parintilor bisericii. El insusi era – asa cum multi l-au caracterizat – un  parinte contemporan, un al doilea avva Isaac. […]

Mai tarziu, cand a plecat, inainte de razboi, de la spitalul din Egina unde a stat prima data, si a venit la sihastria Bunei Vestiri unde a ramas pana la sfarsitul zilelor, si-a asumat saracia de bunavoie. Tot atunci a fagaduit sa nu mai poarte niciodata haine noi. Foarte aspru era si in ce priveste mancarea. In toate aplica felurite cuvinte de invatatura si povete ale avvei Isaac Sirul, la care tinea din cale-afara.

S-ar fi putut spune pe drept cuvant ca parintele Ieronim din Egina, era o intrupare a cuvintelor avvei Isaac, atat de bine cunoastea invatatura acestui mare Sfant Parinte al isihiei. Ori de cate ori spunea ceva, parintele Ieronim neaparat pomenea, direct sau indirect, invatatura si cuvintele sfantului avva Isaac. Sfantul Isaac Sirul era totul pentru parintele Ieronim. De aceea, cine se ducea sa-i vorbeasca parintelui Ieronim, lesne putea crede ca avea inaintea sa pe unul dintre acei fericiti parinti ai pustiei, din primele secole ale monahismului.”

[...]

O parte insemnata a putinului timp care ii ramanea, dupa ce-si indeplinea numeroasele si feluritele indatoriri, il dedica studierii Sfintei Scripturi si a textelor patristice, mai cu seama a celor ascetice. Era foarte atras mai ales de cuvintele ascetice ale avvei Isaac Sirul, citindu-le in fiece zi. Nu trecea zi sa nu citeasca macar o pagina, lucru pe care il recomanda si fiilor sai duhovnicesti:

- Sa nu treaca zi fara a citi macar o pagina din avva Isaac. Eu il indragesc foarte mult, socotindu-l parintele meu duhovnicesc. Si, la fiece cuvant citit, sa te opresti, intrebandu-te in sinea ta: oare fac eu aceasta? Astfel vei fi impins sa treci de la lectura la punerea in practica a celor citite.

- Parinte, eu citesc cuvintele avvei Isaac, dar nu vad cum m-as indrepta, i-am spus odata.

- Asculta-ma, paharul, pe ce-l speli, devine tot mai curat. Sa citesti scrierile avvei! Nu uita sa faci aceasta! Si neindoios te vei folosi! Cu cat scufunzi paharul de mai multe ori in apa, cu atat se curata mai bine, chiar de nu ramane deloc apa intr-insul”.

[...] Odata parintele Th., pe atunci diacon, care il vizita adesea, i-a spus:

- Parinte, spune-mi ce carti duhovnicesti sa citesc spre a ma folosi cat mai mult.

- Avva Isaac, veni raspunsul parintelui Ieronim.

- Bine, bine, despre avva Isaac mi-ati mai spus si am citit. Dar ce alte carti sa mai citesc?

- Avva Isaac, starui parintele.

- Da, dar alta carte in afara de cuvintele avvei Isaac.

- Avva Isaac. Eu, daca pot sa lucrez fie si numai o parte mica din cuvintele avvei Isaac, nu-mi mai doresc nimic altceva. Asa si tu, citeste macar o pagina pe zi, cu atentie mare, si vei vedea ca mult te vei folosi. Numai citeste-o cu mare atentie. Sa o socotesti ca pe-un soi de oglinda in care sa-ti privesti neputintele.

Intr-atat tinea la avva Isaac si atat de mult ii patrunsese noima cuvintelor duhovnicesti, incat el insusi era marcat de ele. Viata, cuvintele si povetele sale ne aminteau de acest mare ascet care a fost avva Isaac Sirul. De aceea, multi oameni duhovnicesti, cand apucau a-l cunoaste bine, spuneau: “Am cunoscut un om intru totul asemenea avvei Isaac Sirul”.

Nu citea pur si simplu scrierile avvei Isaac ci, asa cum ii sfatuia pe toti, incerca sa lucreze nesmintit tot lucrul folositor gasit in cuvintele avvei care ii erau ca o oglinda. Astfel, toata viata  s-a luptat sa se curete pe sine, sa se sfinteasca, sa se lepede si de cele mai mici cugete lumesti, tintind lumina cereasca.”

(din: Petros Botsis, “Parintele Ieronim, Sihastrul din Insula Egina”, Ed. Bunavestire, Galati, 2003, pag. 79, 129-130, 308)

***

Parintele Paisie Aghioritul despre folosul citirii Sfantului Isaac Sirul

“- Parinte, care carti duhovnicesti ajuta mai mult?

- Mult ajuta diferitele carti ale Sfintilor Parinti care, in zilele noastre, slava lui Dumnezeu, circula cu miile. In acestea afla oricine orice ii trebuie. Ele sunt o hrana curata duhovniceasca si ne conduc in siguranta pe calea cea dreapta. Dar pentru ca sa ajute, ele trebuie citite cu smerenie si rugaciune. Textele patristice seamana cu cliseele (folosite in medicina), caci precum in acestea se fotografiaza starea trupeasca a omului, asa si in acelea se fotografiaza starea lui duhovniceasca. Fiecare propozitie din textele patristice nu ascunde doar unul, ci mai multe sensuri si fiecare le intelege potrivit cu starea lui duhovniceasca. Este bine ca sa se citeasca textul original si nu traducerea, pentru ca uneori traducatorul explica prototipul potrivit cu propria lui stare duhovniceasca. Asadar, ca sa inteleaga cineva pe Sfintii Parinti trebuie sa se stranga putin, sa-si concentreze mintea si sa traiasca duhovniceste, pentru ca duhul Parintilor se percepe numai cu duhul.

Mai ales Cuvintele Ascetice ale Sfantului Isaac Sirul ajuta foarte mult, dar trebuie studiate cate putin, astfel ca hrana pe care ele o ofera sa fie asimilata. Everghetinosul [6] este o mare binefacere pentru ca putem cunoaste pe deplin duhul Sfintilor Parinti. Ajuta pentru ca descrie nevointele Sfintilor Parinti impotriva tuturor patimilor, pe rand, si sufletul cunoaste cum au lucrat aceia si se foloseste. Vietile Sfintilor constituie o istorie sfanta, de aceea ajuta foarte mult – mai ales pe copii – dar sa nu le citim ca pe niste istorii.

Nu este nevoie sa avem multa stiinta de carte ca sa dobandim evlavia. Daca vom cugeta la cele putine pe care le stim, inima se va imboldi. Unul sare in aer dintr-un tropar, iar altul le stie pe toate pe de rost si nu simte nimic, deoarece se misca in afara realitatii duhovnicesti. Cititi asadar pe Sfintii Parinti, fie si numai un rand-doua pe zi. Sunt vitamine foarte intaritoare”.

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Trezire duhovniceasca”, Editura Evanghelismos, 2003)

***

“Cu cat oamenii se indeparteaza mai mult de viata cea simpla, fireasca si inainteaza spre lux, cu atat creste si nelinistea din ei. Si cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, este firesc sa nu afle nicaieri odihna. De aceea umbla nelinistiti chiar si imprejurul lumii – precum cureaua masinii imprejurul rotii nebune – pentru ca in toata planeta noastra nu incape multa lor liniste. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumeasca iese stresul lumesc. Educatia exterioara cu stres duce in fiecare zi sute de oameni (chiar si copii mici) la psihanalize si la psihiatri si construieste mereu spitale de boli psihice si instruieste psihiatri, dintre care multi nici in Dumnezeu nu cred, nici existenta sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinta ca acesti oameni sa ajute suflete, cand ei insisi sunt plini de neliniste? Cum este cu putinta ca omul sa mangaie cu adevarat, daca nu crede in Dumnezeu si in viata cea adevarata, cea de dupa moarte, cea vesnica? Cand omul prinde sensul cel mai adanc al vietii celei adevarate, i se indeparteaza toata nelinistea si-i vine mangaierea dumnezeiasca, si astfel se vindeca. Daca ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice si le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi facut bine toti cei ce ar fi crezut in Dumnezeu, pentru ca ar fi cunoscut sensul cel mai adanc al vietii”.

*

“- Parinte, ce sa studiez ca sa ma ajute sa ma eliberez de logica lumeasca?

- Mai intai sa citesti Patericul, Istoria iubitoare de Dumnezeu, Everghetinosul, adica nu carti de teorie, ci de practica, ca sa-ti plece logica lumeasca prin acest duh simplu patristic al sfinteniei. Dupa aceea sa incepi pe Avva Isaac, dar sa nu-l privesti pe Avva Isaac ca pe un filozof, ci ca pe un om luminat de Dumnezeu”.

(in: Cuviosul Paisie Aghioritul – „Cu durere si dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, 2003)

***

Gheron Iosif Isihastul si avva Isaac

“Staretul spunea ca Vietile Sfintilor sunt o oglinda in care fiecare poate sa-si vada lipsurile sale. Ucenicii sai isi amintesc cum in orice situatie el stia sa le spuna intodeauna o povestire folositoare din Vietile Sfintilor pentru a aduce lumina in vreo nedumerire sau in vreo problema a lor.

Studia foarte mult pe Avva Dorotei, Scara si Everghetinosul. Citise de mai multe ori si Filocalia. Uneori citea Istoria Bisericeasca si foarte rar Pidalionul Sf. Nicodim Aghioritul. Fireste, avea marea binecuvantare de a-l avea povatuitor in studiul duhovnicesc pe staretul Daniil.

I-a placut de asemenea Pelerinul rus. Mai tarziu, cand el insusi a devenit staret, ii sfatuia fierbinte pe toti nu numai sa citeasca aceasta carte, ci si sa o daruiasca si altora.

Foarte mult l-au ajutat scrierile si epistolele Sfantului Nectarie, Mitropolitul Pentapolei. Auzise de el pentru prima oara de la staretul Daniil, care il cunoastea personal. Dar cu siguranta ca a aflat multe lucruri si de la staretul Ieronim, atunci cand a vizitat mai demult Eghina. Cu adevarat, avea multa evlavie la Sfantul Nectarie.

Dar cartea care i-a fost Staretului Iosif insotitoare nedespartita de-a lungul intregii sale vieti a fost Cuvinte ascetice a Sfantului Isaac Sirul. Adeseori tinea cartea sub perna sa, astfel incat sa fie primul lucru pe care sa-l vada de indata ce se trezeste. Si atat de mult a pus in lucrare invataturile lui, incat intreaga viata a Staretului Iosif a fost o carte vie a Sfantului Isaac Sirul.”

(in: Arhim. Efrem Filotheitul, “Staretul meu Iosif Isihastul”, Ed.Evanghelismos, Bucuresti, 2010, pag. 78–79).

Sf. Isaac Sirul: Despre deosebitele virtuti si sfarsitul oricarei alergari

“Toata alergarea se sfarseste prin acestea trei: prin pocainta, prin curatie, prin desavarsire. Dar ce este pocainta? Parasirea celor dinainte si mahnirea din pricina lor. Si ce este, pe scurt curatenia? Inima milostiva, catre intreaga fire zidita. Si ce este desavarsirea? Un adanc de smerenie, adica parasirea tuturor vazutelor si nevazutelor (lepadarea de toate cele vazute si nevazute). Vazutele insemneaza cele sensibile; nevazutele insemneaza cele logice, si cele ce sunt, fara a ne ingriji de ele.

Intrebat a fost (batranul) iarasi in alta vreme (alta data), „Ce este pocainta?” si a zis: „Inima zdrobita si smerita; indoita moarte si buna voie fata de toate”… „Si ce este inima milostiva?” Si a zis: „O inima, care arde pentru intreaga zidire, pentru oameni, pentru pasari, pentru dobitoace, pentru draci si pentru orice faptura. Si cand isi aduce aminte de ele, sau cand le vede pe ele, lacrimi izvorasc din ochii (celui milostiv). Din mila cea multa si mare, care-i stapaneste inima, si din suferinta cea multa, inima omului se manie si nu poate rabda, sau auzi, sau vedea ca vreo faptura este pagubita sau mahnita. Si din pricina aceasta, el inalta rugaciune cu lacrimi, si pentru dobitoace si pentru vrajmasii adevarului, si pentru cei ce-l necajesc in tot ceasul, asemenea si pentru fapturile cele taratoare, se roaga el, din mare si nemasurata mila, a lui, care curge din inima sa, dupa asemanarea lui Dumnezeu. El se roaga sa fie pazita toata firea si iertata”.

Si a mai fost intrebat: „Ce este rugaciunea?” si a glasuit: “Un indemn si o indeletnicire a mintii, ca sa iasa din toate cele de aici, si intoarcerea desavarsita a inimii cu contemplatia ei spre acel dor al nadejdii viitoare. Iar de nu le are cineva pe acestea, atunci seamana samanta amestecata, asemenea cu unul care a injugat boul si magarul in acelasi jug.”

Si iarasi a mai fost intrebat: „Cum poate cineva sa dobandeasca smerenia?” Si a raspuns: „Prin neincetate aduceri aminte de greseli si prin nadejdea apropierii de moarte, prin inbracaminte proasta, prin alegerea locului celui din urma, prin implinirea, in orice lucrare, a faptelor celor mai mici si mai de nimic, prin ascultare, prin tacerea necurmata, prin neiubirea adunarilor, prin vointa de a ramane necunoscut si nebagat in seama, si prin tinerea tuturor lucrurilor cu o desavarsita randuiala, prin ura fata de convorbirea cu multi, si prin neiubirea de castig. Si apoi prin ridicarea mintii mai presus de ocara si defaimare din partea oamenilor, si mai presus de pizma. Si prin aceea ca nu tu stapanesti pe toti ceilalti, nici toti ceilalti nu te stapanesc pe tine, ci tu te-ai insingurat si nu ai grija de nimeni pe lume, ci numai de tine. Si pe scurt: instrainarea, singuratatea si saracia, acestea nasc smerenia si curatesc inima. Iara semnul din care cunoastem ca a ajuns cineva la desavarsire, este acesta: cei desavarsiti, chiar daca de zece ori pe zi ar fi dati prada focului pentru iubirea de oameni, nu se pot satura de oameni. Precum si Moise graia catre Dumnezeu: “Daca le treci lor pacatul, trece-l; iar daca nu, atunci sterge-ma si pe mine din cartea in care m-ai scris“ (Ex. 32, 31). Precum a zis si fericitul Pavel: „Ma rugam sa fiu anatema lui Hristos pentru fratii mei“ (Rom. 9, 3). Si mai zice: „Acum ma bucur in necazuri, pentru voi, noroade!” La fel si ceilalti Apostoli, din dorul de a da viata oamenilor, au primit sa moara in multe feluri.

Iara ca incununare a tuturor acestora, Domnul si Dumnezeul nostru, din dragoste fata de zidirea Sa, pe insusi Fiul Sau pe Cruce la moarte L-a dat (Ioan 3, 16): „Ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat pe Unul Nascut Fiul Sau L-a dat la moarte pentru ea“. Nu doara ca n-ar fi putut sa ne mantuiasca in alt chip, dar fiindca a vrut sa ne invete in acest fel, dragostea Sa covarsitoare. Si prin moartea Unuia nascut Fiul Sau, a vrut sa ne apropie de El. Si daca ar fi avut ceva mai cinstit (de pret) decit Fiul, si aceea ne-ar fi dat-o, pentru ca prin aceea neamul nostru sa fie al Sau. Si din multa iubirea Lui, nu I-a bineplacut sa sileasca libertatea noastra, desi ar fi putut s-o faca; ci ne-a lasat sa ne apropiem de El prin dragostea cugetului nostru. Si Hristos Insusi, din dragoste catre noi, a dat ascultare Parintelui Sau, ca sa primeasca cu bucurie asupra Sa ocara si mahnirea, cum zice Scriptura: „In locul bucuriei, pe care o avea, El a rabdat Crucea, fara sa-i pese de rusine“ (Evr. 12, 2). De aceea a si zis Domnul, in noaptea in care a fost tradat: „Acesta este trupul Meu, care se da pentru lume, ca sa aiba viata; Acesta este sangele Meu, care se varsa pentru multi, spre iertarea pacatelor” (Mat. 26, 26). Si iarasi a zis pentru noi: „Eu ma sfintesc pe Mine” (Ioan 17, 18). Asa toti sfintii ajung la aceasta desavarsire, cand se desavarsesc si se aseamana cu Dumnezeu, prin dragostea si iubirea de oameni, care izvoraste din ei si se revarsa spre toti.

Si acesta este semnul, pe care il cauta in ei Sfintii: sa se asemene cu Dumnezeu prin dragostea de aproape. Asa faceau si Parintii nostri calugari, cand primeau desavarsirea si asemanarea cea plina de viata Domnului nostru Iisus Hristos. Fericitul Antonie, se zice, ca nu s-a hotarat niciodata sa faca un lucru, care sa-l foloseasca mai mult pe el, decat pe aproapele sau, fiindca nadajduia ca i se va socoti lui o mare virtute castigul aproapelui. Si se mai zice despre Avva Agathon, ca spunea: „Mult as fi vrut sa gasesc vreun lepros ca, luandu-i trupul, sa i-l dau pe al meu“. Vezi dragostea desavarsita? Si pana ce iarasi era in starea de rapire, el nu lasa pe aproapele sau neodihnit; si avea o sapa; un frate, cand a venit la el, a dorit s-o aiba; si nu l-a lasat Avva sa plece din chilie fara ea. Mai sunt si altele scrise despre Sfinti. Si ce sa mai zic? Multi si-au dat trupurile lor fiarelor, si sabiei, si focului, din dragoste pentru aproapele. Nimeni nu poate ajunge la treapta acestei iubiri, de nu va simti in taina nadejdea Lui. Si iubitorii de lume nu pot dobandi dragostea de oameni. Cand cineva dobandeste dragostea, se imbraca in Insusi Dumnezeu, impreuna cu ea. Si trebuie ca cel ce a dobandit pe Dumnezeu, sa nu caute sa mai dobandeasca nimic din cele ale veacului de acum, ci si de trupul lui sa se lepede, (sa se dezbrace). Ca daca se imbraca cu lumea aceasta si cu viata aceasta, fiindca le doreste, nu se va mai putea imbraca cu Dumnezeu, pana nu se va dezbraca de acestea. Aceasta a marturisit-o Insusi Domnul zicand: „Oricine nu se va lepada de toate, si nu-si va uri sufletul sau, nu poate sa-Mi fie Mie ucenic” (Luca 14, 27). Si nu zice numai sa se lepede de ele, ci chiar sa le urasca. Si daca nu-I poate fi cineva ucenic, atunci, cum va locui in el Domnul?

Intrebare: De ce nadejdea este asa de dulce, pentru ce si trairea cu nadejde si faptele facute cu nadejde sunt usoare? Si faptele nadejdii se implinesc in suflet repede?

Raspuns: Pentru ca s-a desteptat in suflet o dorire fireasca si l-a adapat din paharul acesta si i-a imbatat pe ei, incepand din ceasul aceia. Si ei nu mai simt oboseala si se fac nesimtitori fata de necazuri, si in tot drumul calatoriei lor, ei socotesc ca merg prin vazduh, si nu cu pasi omenesti, fiindca asprimea caii nu este vazuta de ei si in calea lor nu sunt dealuri si vai: „Si pentru ei cele aspre vor fi drumuri netede” si celelalte. Si fiindca mereu privesc spre sanul Parintelui lor. Si nadejdea insasi le arata lor ca si cu degetul, in fiecare clipa, cele indepartate si nevazute, ca sa le vada intr-insii, cu ochiul cel ascuns al credintei, ca prin inchipuire; si fiindca partile sufletului lor ard, ca in foc, de dorul de cele indepartate, si fiindca ei cred, ca cele indepartate sunt de fata. Spre acolo isi intind ei gandurile lor cele lungi. Si mereu se grabesc sa ajunga. Si cand se apropie de o virtute, ca s-o faca, nu o fac numai pe ea, in parte, ci pe toate le fac in acelasi timp. Caci ei nu calatoresc ca toti ceilalti, pe calea cea imparateasca, ci-si aleg carari mici, ca sa scurteze drumul, uriasii acestia. Pe aceste carari calatoresc unii, scurtand drumul catre locasurile lor. Ca ii arde nadejdea ca un foc, si nu pot sa se aline din alergarea cea apriga si neincetata catre bucuria lor. Si li se intampla lor, precum s-a zis la Fericitul Ieremia: „Caci am zis: nu-mi voi aduce aminte de El si nici Numele Sau nu-l voi grai; si s-a facut in inima mea ca un foc aprins si a razbit oasele mele“. Asa se face aducerea aminte de Dumnezeu in inima lor, a celor ce se imbata de nadejdea in fagaduintele Sale. Cararile cele prescurtate ale virtutilor sunt: virtutile generale, pentru ca ele nu fac ocol prea mare prin potecile multe ale vietuirii (trairii), de la una la alta, si nu pretind nici loc, nici vreme, nici risipire, ci se fac indata si singure se inmultesc.

Intrebare: Ce este nepatimirea cea omeneasca?

Raspuns: Nepatimirea nu este starea in care nu simti patimile, ci starea, in care nu le primesti pe ele, din pricina virtutilor cele multe si de multe feluri pe care le au, pe fata si in ascuns si au slabit in ei patimile si cu greu se mai pot rascula asupra sufletului. Si mintea nu trebuie sa fie atintita mereu asupra patimilor. Caci gandurile ei sunt pline in tot ceasul de indeletnicirea si vorbirea modurilor celor bune, pornite in minte prin intelegere. Iar cand incepe vreo pornire a patimilor, gandul este deodata rapit din apropierea lor prin vreo idee, care s-a ivit in minte. Si patimile sunt lasate in nelucrare (sunt zadarnicite), precum a zis fericitul Marcu. Mintea, care prin Harul lui Dumnezeu implineste lucrarea virtutilor si se apropie de cunoastere, prea putin simte din partea rea si neintelegatoare a sufletului. Ca rapita ii este cunoasterea, catre inaltimi, si se instraineaza de toate ale lumii. Si din pricina curatiei, a subtilitatii, a repeziciunii, si a ascutimii mintii lor, din pricina nevointii lor, mintea lor se curateste si se face luminoasa fiindca trupul lor s-a uscat. Si prin viata cea linstita si prin staruinta in ea, usor si repede contemplatia cea launtrica se aseaza in ei si ii calauzeste spre extazul (uimirea) care este vecina cu contemplatia. Si prin uimire li se inmultesc clipele de contemplatie, si mintea lor nu are niciodata nevoie de materie perceptibila, si niciodata nu ies din acele stari, pe care i le pricinuieste roada Duhului. Si prin indelungata obisnuinta, amintirile, cele care atata patimile, precum si puterea stapanirii dracilor se sterg din inima lor. Caci, atunci cand sufletul nu se imprieteneste cu patimile si nu cugeta la ele, fiindca este stapanit de alte griji, necontenit, atunci puterea de gheara a patimilor nu poate rapune simtul duhovnicesc al sufletului.

Intrebare: Care sunt caracteristicile smereniei?

Raspuns: Precum mandria este risipirea sufletului prin inchipuirea lui, care-l raspandeste si nu-l impiedica de a se inalta in zbor pana la nourii gandurilor ei, ca sa se invarteasca in toata zidirea, tot asa smerenia aduna sufletul prin isihie (viata linistita), asa ca sufletul se concentreaza in sine. Si precum sufletul e imperceptibil si nevazut de ochii trupului, asa cel smerit este necunoscut printre oameni. Si precum sufletul in launtrul trupului este ascuns de privirile tuturor oamenilor si de amestecul cu ei, asa si cel intr-adevar smerit, nu numai ca nu vrea sa fie vazut si cunoscut de catre oameni, fiindca el se deosebeste si se departeaza de toti, ba chiar doreste, daca se poate, sa se cufunde in sine insusi, sa-si faca salasul in mijlocul linistii, intrand in ea, si sa-si paraseasca gandurile cele vechi, impreuna cu toate simturile, cu tot, purtandu-se ca unul, care nu-i in lumea cea zidita si nici nu-si are fiinta, si nu-i cunoscut nici propriului sau suflet. Si cu cat este cel smerit mai ascuns, mai inchis ca intr-o visterie, — mai despartit de lume, cu atat el se apropie de Stapanul lui. Nu se simte bine cel smerit, sa vada (cand vede) adunatura si amestec de oameni, miscare si zgomot, raspandire si grija si desfatare, din care vine desfraul, nu se simte bine nici in mijlocul cuvantarilor, al intalnirilor, al zgomotelor si al raspandirii simturilor; ci isi alege in primul rand viata in liniste si singuratate, deosebita, la mare departare de fapturi, ca sa-si duca numai grija sa, tot intr-un loc linistit. Si el doreste mai mult micimea, neagoniseala, lipsa, saracia, decat sa fie deasupra celorlalti, prin avere si prin fapte. Si doreste sa fie mereu ocupat si fara griji, ca gandurile sa nu iasa afara din el. Caci e dovedit, ca cineva nu poate ramane cu gandurile neturburate, daca va cadea in multiplicitate (in cele multe) fiindca multe lucruri insemneaza griji multe si adunatura de ganduri felurite si compuse. Si iese astfel din starea lui de superioritate fata de grijile pamantesti, cea castigata prin pacea gandurilor, ramanandu-i numai micile nevoi firesti, precum si gandul cel prea bun, in care se naste o singura grija. Iara daca trebuintele firii nu-l lasa, pana nu-l impiedica de gandurile cele bune, atunci cel smerit ajunge sa vatame si sa fie el insusi vatamat. Asa se deschide usa patimilor, se duce linistea dreptei socoteli, fuge smerenia si usa pacii se inchide. Din pricina tuturor acestora deci, cel smerit se pazeste necontenit de multiplicitate, in toata vremea sta linistit si odihnit, in pace, cu blandete, si cu buna cucernicie.

Cel smerit niciodata nu se aprinde, nu se iuteste, nu se tulbura, nici ganduri aprinse si usuratice nu are, ci intotdeauna sta in odihna, ca intr-un popas. Chiar daca cerul s-ar prabusi pe pamant, cel smerit nu s-ar speria. Nu orice sihastru este si smerit; dar cine e smerit, acela e sihastru. Orice smerit este si sfios; dar multi sunt sfiosi, fara sa fie smeriti. Iata de ce a zis Domnul cel Bland si Smerit: „Invatati de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre“. (Mat. 11, 21). Cel smerit se bucura in orice clipa de odihna, fiindca nimic nu-i misca si nu-i tulbura mintea. Si mintea lui nu se ingrozeste, precum nu poti ingrozi un munte. Si daca se poate spune aceasta, si poate ca nu-i la nelocul ei s-o zicem — cel smerit nu-i din lumea aceasta  fiindca nici in necazuri nu se ingrozeste si (nici) nu se schimba, nici in bucurii nu se mira si (nici) nu se rasfata, ci el se bucura si se veseleste in adevar numai de acelea, care il bucura si pe Stapanul lui. Smerenia este insotita de blandete si de concentrare; iar aceasta insemneaza cumpatarea simturilor, glas lin, vorbire scurta, nepretul fiintei proprii, imbracaminte simpla, mers linistit, privire plecata in jos, milostenie covarsitoare, lacrimi care curg usor, singuratate sufleteasca, inima zdrobita, fire potolita, simturi concentrate, lucruri de putina insemnatate, nevoile micsorate, suferinta, rabdare, neinfricosare, tarie de inima, care se naste din ura fata de viata cea vremelnica, rabdare in ispite, gandire grava si nu usuratica, stingerea gandurilor, paza tainelor intelepciunii, sfiala si cucernicie, dar, mai mult decat toate, linistea de toata clipa, adica necontenita chemare la sine a necunoasterii (pretextarea necunoasterii).

Smeritului niciodata nu-i ies in cale nevoia, care sa-l (faca sa se) turbure si sa-i aduca confuzie. Smeritul cand e singur, se rusineaza de sinesi. Tare ma mir, ca smeritul intr-adevar smerit, nici sa se roage lui Dumnezeu nu indrazneste, cand e sa se roage, si n-are indrazneala nici sa ceara altceva, nici sa stie pentru ce se roaga; ci numai tace, cu toate gandurile lui, si asteapta numai mila. Si asteapta sa vada ce hotarare ia in privinta lui Fata Maririi celei inchinate, pe cand fata si-o pleaca la pamant, si contemplatia inimii si-o ridica spre Inalta si Sfanta Poarta a Sfintilor. Caci acolo este Acela, care locuieste in nori, si orbeste ochii Serafimilor, si a Caruia bunatate face pe Ingeri sa dantuiasca, dar poate sa-i faca sa si taca. Si nu indrazneste sa zica sa se roage mai mult decat: (Rugaciunea celui smerit) …: “Faca-se voia Ta, Doamne, si in mine“. Aceasta s-o zicem si noi pentru noi!

AMIN!”

(din: Sfantul Isaac Sirul – „Cuvinte despre nevointa”, Ed. Bunavestire, Bacau, 1994)

 Cititi si:

Conferinta de la Casa de Cultura Cluj Napoca (2000)

Prea Sfintitul Vasile Somesanul: Prea cuviosi parinti oaspeti, prea cuviosi si prea cucernici parinti si distin­sa si onorata asistenta. Avem deosebita bucurie de a-l avea intre noi pe Prea Cuviosul Arhimandrit Efrem, Staretul cu­noscutei Manastiri Vatopedi, care va petrece cateva zile in Romania si la invitatia noastra, a Prea Sfintitului Bartolomeu, ne-a onorat cu prezenta sa aici. Ne bucuram pentru ca Parintele Efrem este una dintre cele mai proeminente per­sonalitati ale vietii monahale de la Athos, fata de care noi romanii am avut intotdeauna o mare evlavie. In trairea crestin-ortodoxa si mai ales a neamului nostru, Sfantul Munte Athos a reprezentat si reprezinta in continuare un ideal al trairii in Hristos si ne bucuram ca Parintele Staret Efrem are bunatatea de a fi intre noi si de a ne impartasi binecuvantarile Preacuviosiei Sale si ale monahismului athonit.

Ca sa intelegem mai bine cat de mult inseamna prezenta Sfintiei Sale intre noi, sa ne gandim ca intr-adevar, pentru cei care traiesc in duhul adevarat al Ortodoxiei, ingerii sunt luminatorii calugarilor, iar calugarii luminatorii mirenilor. Intr-adevar, parintii de la Sfantul Munte in toate timpurile si-au onorat aceasta calitate duhovniceasca a vietii spirituale si o fac in continuare punandu-si toate energiile pentru trai­rea in Hristos.

Ii multumim nespus de mult pentru bunavointa cu care a raspuns invitatiei noastre si il rugam sa ne impartaseasca din bogatele cunostinte ale trairii sale duhovnicesti. Va mul­tumim.

Arhimandritul Efrem: Cu deosebita bucurie ne aflam in orasul Cluj. Asa cum a spus Prea Sfintitul, suntem invitati a veni si la dumneavoastra spre a va aduce un mesaj de la Sfantul Munte. Noi, aghioritii, poate ca suntem trupeste de­parte de voi, dar incercam ca prin rugaciune sa fim prezenti in lumea intreaga.

Sfantul Munte, dupa cum stiti, este un loc in care se tra­ieste o viata duhovniceasca deosebita, un loc in care scopul principal al locuitorilor sai, al monahilor aghioriti, nu este altul decat sfintenia. Aceasta este prima noastra grija, aceasta este centrul preocuparilor noastre. De aceea Sfantul Munte Athos este podoaba Bisericii. Este un loc care adaposteste vietuitori din toate tarile ortodoxe, un loc care are legaturi cu toate tarile ortodoxe, un loc care din vechime are stranse legaturi cu Romania si cu Biserica Romana. Multi sfinti aghioriti au avut relatii cu voievozii romani, cu Biserica de aici si multi sfinti athoniti au venit in Romania pentru lucrari misionare, precum Sfantul Nifon Dionisiatul care a fost Patriarh al Constantinopolului.

[_{Adus de voievodul Radu cel Mare pentru reorganizarea Bisericii, Sfantul Nifon a fost si Mitropolit al Ţarii Romanesti intre anii 1503—1505, reusind infiintarea a doua epis­copii: Ramnic si Buzau. Impreuna cucei doi ucenici ai sai vatopedini, Sfintii Mucenici Macarie si Ioasaf, revine in Sfantul Munte, ramanand o vreme la Vatopedi si apoi mutandu-se la manastirea sa de metanie, Dionisiu, pana la sfarsitul vietii (11 august 1508). La cererea expresa a domnitorului Neagoe Basarab, el insusi ucenic al Sfantului Nifon, moastele sale au fost aduse in Ţara Romaneasca in anul 1515, doi ani mai tarziu avand loc canonizarea sa oficiala cu prilejul sfintirii ctitoriei lui Neagoe de la Curtea de Arges, in prezenta Patriarhului Ecumenic Teolipt al II-lea, a Protosului Muntelui Athos si a tuturor egumenilor manastirilor athonite. Ca semn de pretuire i-au fost oferite lui Nea­goe Basarab capul si mana dreapta ale sfantului, care astazi se afla la Catedrala Mitropolitana din Craiova,} n. ed.]

Asadar Romania pentru noi nu este ceva strain, este ceva familiar, drag, datorita legaturi­lor spirituale stranse pe care le avem cu tara dumneavoastra.

Mesajul pe care doresc sa vi-l adresez astazi este acela ca noi, crestinii, nu trebuie sa uitam de mantuirea sufletului nostru, care este nemuritor. Cu orice ne-am ocupa, orice pro­fesie am avea, orice interese materiale am avea, trebuie ca niciodata sa nu ne lasam doborati, ci sa cugetam la cele de sus, iar nu la cele pamantesti, dupa cum spune Sfantul Apos­tol Pavel.

Astazi, in degradarea spirituala a omului contemporan si, in consecinta, si a romanului, monahismul vine sa joace ro­lul cetei arhanghelilor, la fel cum odinioara Arhanghelul Mihail, atunci cand, tulburandu-se ordinea ingereasca, a spus acel „sa stam bine” si a tinut in echilibru toata lumea in­gerilor. Tot astfel monahismul de astazi si indeosebi cel aghioritic vine sa ne spuna tuturor: „Sa stam bine! Sus sa avem inimile! Sa traim Adevarul!“ Si nu trebuie sa decadem, sa ne instrainam, ci sa avem legaturi cu monahismul, pentru ca monahismul reprezinta „nervii” Ortodoxiei. Dupa cum spun anumiti Batrani, astazi mai mult ca oricand a venit ceasul monahismului. Nu pentru ca monahismul ar intentio­na sa-i calugareasca pe toti, ci scopul sau este ca prin trairea, prin prezenta lui, sa dea asigurarea ca Ortodoxia reprezinta unicul Adevar; prin prezenta lui sa risipeasca orice indoiala din inimile noastre. Deoarece, din nefericire, oamenii se indoiesc de credinta, ezita a se intoarce la Dumnezeu si cu greutate isi daruiesc toata inima si tot sufletul si toata pute­rea lor lui Dumnezeu.

Deoarece omul, iubitii mei, daca nu se daruieste pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, daca nu-si lasa toata existenta in pu­terea Proniei lui Dumnezeu, nu poate nici sa se linisteasca, nici sa-si afle pacea, nici sa alunge teama, agonia, tensiunea pricinuite de felurite puteri intunecate. Pentru ca astazi omul, in rationalismul sau, in logica sa pe care o absolutizea­za, socoteste de multe ori credinta ca pe o „sluga” a logicii, pe cand de fapt logica este cea supusa credintei. Cu toate ca Evanghelia nu respinge ratiunea, nici nu o absolutizeaza. Pentru ca, din pacate, omul de astazi, dorind a se arata modern si a fugi — chipurile — de ignoranta inaintasilor sai, se comporta cu mult egoism si multa mandrie in problemele spirituale. Din nefericire, se rataceste crezand ca prin pro­gresul civilizatiei, al electronicii, al industriei si al tehnicii isi va rezolva problemele. Dar nu numai ca nu le-a rezolvat, ci mai degraba le-a multiplicat.

Astazi omul, datorita electronicii, vede lumea intreaga. Din nefericire nu are timp si nu poate, de multe ori — dar nici nu vrea — sa se vada pe sine insusi. De aceea contactul omului, al crestinului cu monahi evlaviosi este o mare sursa de putere. Pentru ca un mediu monahal, dupa cum am spus, care se nutreste din energiile dumnezeiesti, are multe sa ne spuna. In aceasta clipa imi vine in minte faptul ca am intalnit un Batran aghiorit, cu ceva vreme in urma, care mi-a impartasit o experienta pe care o voi relata — deoarece cred ca astazi, iubitii mei, mai mult ca oricand, trebuie ca lumea sa se spri­jine pe experientele duhovnicesti contemporane. Imi aduc aminte ca odata, cand vorbeam cu vesnic-pomenitul Paisie Aghioritul si povesteam despre experientele oamenilor vir­tuosi, ne-a spus: „Cand auziti astfel de intamplari, sa le no­tati, caci va veni vremea cand aceste experiente nu vor mai fi atat de dese in lume si vor constitui un colac de salvare pentru omul ranit“. Caci trebuie sa stim, fratilor, ca expe­rientele contemporane repeta si dovedesc valabilitatea Evan­gheliei lui Hristos. De aceea il ajuta, indeosebi pe tanarul de astazi care se indoieste, care se clatina in credinta, influentat de atatea pricini aflate in jurul sau, pricini ce ii trimit mesa­je care nu sunt duhovnicesti, ci pacatoase, antihristice. Si atunci, tanarul care primeste astfel de mesaje va ajunge cu siguranta intr-un impas. Iar impasul oamenilor lui Dum­nezeu este descurajarea, deznadejdea, pustiirea sufleteasca, deceptia. De aceea, contactul cu oameni duhovnicesti ne da viata, ne da curaj, ne da nadejde pentru intreaga noastra viata. Caci omul, fratii mei, a fost plamadit ca sa devina dumnezeu dupa har. Iar cand se leapada de aceasta menire a sa, nu mai actioneaza corect, nu este echilibrat, ci in permanenta cauta ceva si nu gaseste, este intr-o tulburare continua si crede ca toti sunt vinovati, in afara de el insusi.

Acest Batran pe care l-am intalnit mi-a spus urmatoarea experienta. Era bolnav, il durea piciorul. S-a dus la spital si i-au pus o tija, exact in locul unde este soldul. A cunoscut o oarecare imbunatatire a sanatatii, insa dupa o vreme, in­tors la manastire, durerea a revenit cu o intensitate sporita. La manastire a venit un episcop, un cunoscut de-al sau, care l-a vazut in dureri si s-a induiosat de el, zicandu-i: „Eu pot sa te trimit in Elvetia, unde sunt medici mai buni, ca sa te faci bine“. Batranul i-a raspuns ca primeste cu bucurie, pen­tru ca durerile erau insuportabile, nemaiputand nici sa doar­ma. Intr-adevar, l-a trimis la Geneva si acolo, la spital, medicii au descoperit, cu tot felul de analize, ca tija din picior era cu doi centimetri mai mare. L-au operat din nou, i-au taiat acel prisos si intr-adevar s-a facut bine. Profesorul elvetian care l-a operat l-a simpatizat mult pe batran si i-a zis: „inainte de a pleca din spital, fa un examen general, sa vedem cum stai.” Monahul i-a raspuns: „Eu nu ma simt altundeva bolnav, sunt sanatos.” „Nu pierdem ni­mic, fa analizele“, i-a zis medicul. I-au facut cateva radiografii si au vazut ca in rinichiul drept avea o piatra cat o lamaie mai mica. Cand i-au adus rezultatele, Batranul s-a intristat. „Tre­buie insa sa te operezi inainte de plecare, pentru ca altfel vei avea multe probleme mai tarziu“, i-a zis medicul. Monahul era trist ca trebuia sa ramana inca o bucata de vreme departe de manastirea lui — caci trebuie sa stiti ca Sfintii Parinti zic ca monahul plecat din manastire este ca un peste pe uscat — si in timp ce era ganditor si trist, singur in rezerva spitalu­lui, a intrat un calugar. I-a spus pe nume, l-a salutat, l-a binecuvantat si i-a zis: „Sunt Sfantul Nectarie!” Nu stiu daca ati auzit de Sfantul Nectarie din Eghina, in Grecia. A ador­mit in 1920 si este un sfant care a fost mult slavit de catre Dumnezeu, facand foarte multe minuni cu multi oameni, pe intreg pamantul. Fiind vara i-a zis: „Haidem mai bine afara din spital, unde sunt niste banci, ca sa stam la racoare.” Au stat de vorba si i-a spus sfantul: „Si eu am fost foarte bol­nav in viata, iar sufletul mi l-am dat pe cand eram la spital in Atena. Am suferit multe intrigi din partea oamenilor, dar toate acestea mi-au pregatit slava in cer. Te vad si pe tine suparat din pricina ca ai acea piatra.” Si l-a atins cu mana acolo unde era rinichiul. „Nu te teme — ii zice — toate vor merge bine.” Si, dupa ce vorbisera aproape cincisprezece minute, a disparut dintr-o data dinaintea lui.

Inchipuiti-va bucuria batranului care vorbise cu un sfant, nu in vedenie, ci asa cum vorbim noi acum! S-a dus in came­ra emotionat si, desigur, intors catre launtrul sau prin rugaciune. Stand acolo i-a venit deodata sa mearga la toaleta. In clipa aceea s-a gandit: „Oare se va elimina acum piatra, de mi-a zis sfantul ca toate vor merge bine, sau poate voia sa spuna ca operatia va fi reusita? Dar, de vreme ce mi-au zis doctorii ca piatra e cat o lamaie, cum s-o elimin acum?” Si, in timp ce cugeta astfel, lua olita de plastic si urina intr-insa. Indata ce termina, vazu inauntru piatra. Nu simtise nimic! O lua si o puse in sertar.

A doua zi medicul a venit sa-l ia la chirurgie. Era un medic catolic. A venit si i-a spus Batranului: „Ei, ce zici, mergem la chirurgie?” „Operatia a avut loc inca de ieri — i-a zis monahul — deschide sertarul.” Medicul a vazut piatra si l-a intrebat ce s-a intamplat. Batranul i-a explicat. Si, emotio­nat, medicul romano-catolic i-a raspuns: „Voi ortodocsii pastrati adevarul! Noi, din pacate, l-am falsificat!“

Vreau sa ma opresc aici spunand ca, de multe ori noi nu luam in seama si nu apreciem ceea ce avem. Este o mare binecuvantare faptul ca suntem botezati ortodox. Este o mare binecuvantare sa ascultam astfel de istorisiri. Deoarece pentru oamenii de astazi, in indoiala in care din nefericire se afla, aceste istorioare sunt apa racoroasa care ii intareste in credinta. Pentru ca te intaresti auzind ca acest sfant ale carui moaste sunt raspandite in lumea intreaga, se arata, vorbeste cu noi! Desi se afla in slava, dupa cum i-a marturisit aces­tui Batran, cu toate acestea primeste sa fie vazut, sa vor­beasca cu un om care se afla inca in aceasta viata si sa-i prooroceasca ca se va face bine, sa-l vindece. Pentru ca sfintii sunt cu noi, alaturi de noi. Dar noi, prin viata noastra indiferenta suntem nesimtitori duhovniceste, nu avem simtirea prezentei harice a oamenilor virtuosi. De aceea, sa ne straduim astfel incat sa fim bine integrati in Biserica si atunci sa fiti siguri ca si sufletul nostru va incepe ca aiba o astfel de simtire duhovniceasca. Si vom incepe sa avem lega­turi cu sfintii nostri, ne vom ruga lor cu multa usurinta si foarte simplu, iar acestia vor veni sa ne ajute foarte repede si atat de [lucrator]! Pentru ca sunt Parintii nostri si permanent inseteaza a ne auzi chemarea pentru a ne arata dragostea lor, vor sa vada ca avem nevoie de ajutorul lor, deoarece acestia, ca niste dumnezei cum sunt [dupa har, n.n.] — bucurandu-se de indumnezeire si sfintenie — vor sa aiba contact cu noi spre a ne ajuta, a ne convinge sa urmam si noi calea lor. Caci aceasta cale duce catre indumnezeirea noastra, duce la sfintenie, duce la izbanda noastra. Doresc ca toti cei care suntem aici sa iz­bandim. Si vom izbandi daca toti ne vom reintalni in rai, in sanurile Tatalui.

Dar nu voiesc sa ma lungesc cu vorba, deoarece astept si intrebari de la dumneavoastra, iar acest dialog ne va ofe­ri prilejul sa spunem si alte lucruri care, fara indoiala, ne vor fi tuturor folositoare.

***

Întrebare: Va rugam sa ne descrieti practica sinaxelor la manastirile athonite, precum si importanta lor pentru viata duhovniceasca a obstii.

Arhimandritul Efrem: In Sfantul Munte au loc sinaxe la mai multe manastiri. La unele din acestea au loc odata pe saptamana, dupa cate stiu. In manastirea noastra se fac de doua ori pe saptamana si, fara indoiala, folosul lor este foar­te mare. Cu toate ca monahii au lepadat lumea — asa cum am spus, pentru a-si curati sufletele — exista o patima mare care ii lupta: uitarea (lithi). De multe ori isi uita, pe moment, telul. Aceste sinaxe le reamintesc scopul venirii lor si con­tribuie la pastrarea ravnei.

Trebuie sa stiti ca legatura dintre staret si ucenic este o legatura tainica, iar cuvantul Avvei, al staretului, este cuvant care exprima taina mantuirii. De aceea, in Pateric, de multe ori intalnim urmatoarea expresie: „Avva, spune-mi un cu­vant ca sa ma mantuiesc.”

Întrebare: Ce consecinte are neimplinirea cu regulari­tate a canonului?

Arhim. Efrem: Cu siguranta, monahul care nu-si impli­neste cu regularitate canonul este in neoranduiala. Cel ce nu-si face canonul ii da diavolului putere si stapanire asupra sa, cu exceptia cazului in care este bolnav. Sunt altii batrani si nu pot implini canonul, dar fac si ei cat pot. Oricum, monahul care din neglijenta isi desconsidera canonul va avea greutati.

Întrebare: In Romania exista multe manastiri noi in care majoritatea sunt novici, iar batranii duhovnicesti sunt putini. Ati recomanda unui tanar sa intre intr-o astfel de manastire?

Arhim. Efrem: Nu este oprit un tanar sa intre intr-o astfel de manastire care nu are multi batrani. Totul este sa afle acolo odihna sufleteasca. Iar experienta unui staret batran si a monahilor varstnici care lipsesc va fi suplinita de catre harul Duhului Sfant.

Întrebare: In zilele noastre, mai mult ca oricand, bantuie faradelegea lepadarii pruncilor. Ii putem pomeni in rugaciu­ne pe acesti copii lepadati? Sunt pomeniti la proscomidie?

Arhim. Efrem: La proscomidie nu se pot pomeni copii avortati, ci ii lasam la mila lui Dumnezeu. Si stiti bine ca Dumnezeu nu nedreptateste pe nimeni. Sa-L lasam pe El, care este Tatal tuturor, sa faca binele asa cum stie. Oricum, avortul este cea mai crunta ucidere!

Întrebare: Cum se vede de la Athos unirea Bisericilor? Este Biserica Ortodoxa pregatita pentru asa ceva?

Arhim. Efrem: Sfantul Munte nu respinge dialogul pen­tru unire, insa nu este de acord ca acesta sa aiba loc altfel decat de pe premise corect ortodoxe. Nu sa mearga la acest dialog ortodocsii dispusi sa-si dilueze vinul propriu.

Întrebare: Cum poate ajuta Biserica si preotii pe bol­navii carora medicii nu le pot fi de nici un folos si cum ar trebui sa fie un adevarat medic?

Arhim. Efrem: Biserica ii poate ajuta mult pe bolnavii carora medicii le-au spus ca nu exista vindecare, facandu-i sa-si inteleaga rostul lor in lumea aceasta, sa inceapa a se ne­voi mai mult, a avea o mai stransa comuniune cu harul Du­hului Sfant. Si, desigur, avand o mai stransa legatura cu Dumnezeu, aceasta problema se rezolva. Deoarece un om care are o relatie corecta cu harul Duhului Sfant socoteste vindecarea trupeasca ca avand o importanta secundara. Cand omul intelege corect relatia lui cu Dumnezeu, boala trupeasca se face prilej de mare bucurie. Iar un medic ade­varat trebuie sa fie in primul rand medic al propriului suflet.

Întrebare: Este pacat ca noi, ortodocsii, sa ne rugam la sfantul Anton de Padova?

Arhim. Efrem: Desigur, este pacat! Este un sfant al bise­ricii apusene de dupa Schisma, deci ce legatura am putea avea noi cu el? Este o traditie gresita, care depaseste hotarele pogoramantului!

Întrebare: Daca esti blestemat de catre un preot si nu vrea sa te dezlege, ce trebuie sa faci?

Arhim. Efrem: Este un lucru rau ca un preot sa bleste­me. Cred ca acela care a fost blestemat trebuie sa mearga la episcop ca sa-i citeasca o rugaciune de dezlegare.

Întrebare: Daca esti primit foarte rar la spovedanie si oprit de la Sfanta Impartasanie, fara sa ai pacate de moarte, trebuie sa o iei drept smerire, sau sa schimbi duhovnicul?

Arhim. Efrem: Cand te duci sa te spovedesti si nu ai pa­cate de moarte care sa te opreasca de la Sfanta Impartasanie, iar duhovnicul te impiedica sa te cumineci, trebuie sa schimbi duhovnicul.

Întrebare: Cat de greu este pacatul deznadejdii?

Arhim. Efrem: Fara doar si poate, pacatul deznadejdii este foarte mare, deoarece nu crezi ca Dumnezeu iti poarta de grija.

Întrebare: Care este parerea Sfantului Munte despre sistemul bar code si care este legatura lui cu 666?

Arhim. Efrem: Acest sistem este foarte malefic si noi il respingem, deoarece 666 este acel numar rau famat… Spe­cialistii spun ca bar-code contine trei de 6, iar cei care il impun zic ca nu se poate altfel, ca acei trei de 6 n-ar fi cifre, ci o reprezentare simbolica. Iar noi intrebam: de ce sa se foloseasca aceasta reprezentare si sa nu se inlocuiasca cu o alta cifra, fie 7, fie 8?

Întrebare: Ce se intampla cu oamenii care mor in Sap­tamana Luminata, merg in rai?

Arhim. Efrem: Biserica nu invata ca cei care mor in Sap­tamana Luminata merg in rai. Ar insemna ca cei ce mor in Saptamana Mare merg in iad! La mine in sat, o femeie cre­dincioasa a murit, iar la inmormantare a plouat foarte tare. Asa ca lumea a spus ca nu s-a mantuit, ca era o prefacuta. Aceste lucruri sunt insa superstitii. Nu exista nici o scriere care sa sprijine aceste lucruri si nici o confirmare din partea Traditiei.

Întrebare: Va rugam sa ne explicati mai detailat legatura dintre duhovnic si fiul duhovnicesc. Ca fiu duhovnicesc cum imi pot deschide sufletul ca in fata lui Hristos?

Arhim. Efrem: Ucenicul nu trebuie sa ascunda nimic la spovedanie fata de duhovnicul sau. Trebuie sa-si deschida total inima catre duhovnic. Si astfel, oferindu-se in mod co­rect parintelui sau duhovnic, se ofera lui Dumnezeu. Si atunci va avea har de la Dumnezeu, deoarece a alungat cu smere­nia tendinta de a ascunde gandurile. Trebuie insa sa se stie ca legatura dintre parinte si ucenic este o Taina. Daca aceas­ta legatura este facuta corect, atunci ucenicul simte o mare bucurie.

Întrebare: Credeti ca Ortodoxia este singura cale de mantuire? O persoana botezata in alta religie mai are sanse de mantuire?

Arhim. Efrem: Sa o spunem in alt fel: Ortodoxia este ca­lea sigura de mantuire. Ce va face Dumnezeu cu toti ceilalti, este treaba Lui. Dumnezeu nu nedreptateste pe nimeni. De pilda, cineva se naste la Mecca si nu are mult interes pentru credinta: nici nu e un musulman fanatic si nici nu-l intere­seaza prea mult mahomedanismul. Sfantul Apostol Pavel da o rezolvare a acestor situatii:Dumnezeu va judeca pe acesti oameni in functie de constiinta lor.

Întrebare: Daca un tanar are parinti indiferenti fata de cele duhovnicesti, cum ii poate ajuta?

Arhim. Efrem: Ajutandu-se pe sine insusi. Iar la parinti sa nu faca ascultare in chestiuni spirituale.

Întrebare: Vorbiti-ne despre modul cum postesc calu­garii la Sfantul Munte si despre motivatia postului, asa cum o vad aghioritii.

Arhim. Efrem: Monahii la Sfantul Munte postesc luni, miercuri si vineri fara ulei si in aceste zile mananca mancare gatita o data pe zi. In celelalte zile, care sunt de dulce, ma­nanca de doua ori pe zi. Si desigur, aghioritii pun mare ac­cent pe post, deoarece postul, impreuna cu privegherea si cu rugaciunea, constituie o „unealta” care conduce la o buna stare duhovniceasca.

Întrebare: Ce spun parintii de la Athos despre cele ce au de facut crestinii in aceste vremuri tulburi?

Arhim. Efrem: Aghioritii spun ca, desi vremurile sunt tulburi, crestinul poate — daca vrea — sa fie sincer si consec­vent in indatoririle sale.

Întrebare: Ce putem face pentru a ne alina durerea sufle­tului atunci cand toata lumea e suparata pe noi, dar pe drept?

Arhim. Efrem: Cand cineva este de vina si din pricina aceasta altii sunt suparati, acel lucru care il linisteste si il odihneste este smerenia. Sa se smereasca si sa ceara in mod public iertare de la cei carora le-a gresit. Deoarece omul, de multe ori, atunci cand face o greseala, din egoism zice: „Cum de-am facut eu lucrul asta? De ce l-am facut? Nu trebuia sa-l fac!” Aceasta denota mandrie. De multe ori se tulbura si isi zice in sine: „De ce am cazut in aceasta gresea­la?” Fara sa priceapa, este mandru. Smerenia inseamna: „Am gresit? Iarta-ma!“

Întrebare: Care sunt cele mai mari ispite pe care le in­cearca un calugar?

Arhim. Efrem: Depinde de caracterul fiecaruia. Diavolul ii „vaneaza” pe monahi ca sa-si implineasca voia proprie, sa-si ascunda gandurile, zicandu-le: „Acum esti obosit, nu te duce la slujba” si multe altele. Oricum, prima ispita este anarhia. Daca monahul nu face ascultare, dupa aceea vor ur­ma toate celelalte.

Întrebare: Daca o manastire este in constructie iar calugarii, neimplinindu-si canonul, scad duhovniceste, sa continue constructia bisericii, sau sa-si vada de viata duhov­niceasca?

Arhim. Efrem: Sa vorbeasca cu staretul lor si orice le va zice acesta, sa creada ca este solutia corecta.

Întrebare: De ce spun Sfintii Parinti ca atunci cand te spovedesti nu trebuie sa marturisesti pacatele in toata amanuntimea lor?

Arhim. Efrem: Sfintii Parinti spun aceasta indeosebi in legatura cu pacatele trupesti. Vedeti, daca ati citit viata Sfin­tei Maria Egipteanca care, fara indoiala, facuse mari pacate in tinerete, atunci cand s-a spovedit Sfantului Zosima n-a dat multe amanunte. I-a spus pacatele in esenta. De multe ori insa omul ascunde pacatele din viclenie, iar alte ori da de­talii asupra lor din mandrie.

Întrebare: Va rugam sa ne vorbiti despre ispitele la care sunt supusi tinerii in zilele noastre. Ce anume cere Dumnezeu de la noi, sa traim ca niste monahi in lume?

Arhim. Efrem: Dumnezeu cere de la tineri sa incerce a trai in nevinovatie, in curatenie. Dumnezeu nu vrea sa traim nici ca monahi, nici ca mireni, ci sa traim impotrivindu-ne pacatului. Iar cand vom vietui astfel, ne va lumina pentru a intelege ce mod de viata trebuie sa alegem.

Întrebare: Sfantul Nifon al Constantianei a avut o ve­denie asupra Judecatii de Apoi. Ce ne puteti spune despre acest sfant si despre aceasta vedenie?

Arhim. Efrem: Sfantul Nifon al Constantianei este, fara indoiala, un mare sfant si nu punem sub semnul intrebarii vedeniile sale.

Întrebare: Care ar fi cea mai corecta atitudine fata de cei care sunt nesimtitori duhovniceste?

Arhim. Efrem: Pe cei care au nesimtire duhovniceasca trebuie sa-i intampinam cu multa dragoste si multa rugaciu­ne, deoarece nesimtirea duhovniceasca este un rezultat al in­tunecarii mintii. Cei care sunt nesimtitori spiritual au nevoie de multa rugaciune din partea celor care nu sunt intunecati.

Întrebare: Care este situatia manastirilor romanesti, cti­torii ale domnitorilor romani din Sfantul Munte Athos?

Arhim. Efrem: Situatia schiturilor si a chiliilor romanesti la Muntele Athos in acest moment pot sa spun ca este buna, deoarece toate chiliile si schiturile sunt populate. Acest lucru este imbucurator pentru Biserica Ortodoxa Romana. Acolo traieste si un monah virtuos, Parintele Dionisie de la chilia Sfantul Gheorghe-Colciu de langa Vatopedi, care de cinci ani este nevazator. Are nouazeci de ani si este considerat de catre aghioriti un sfant. Este un om care a imbratisat mult smerenia. De multe ori, cand ii saruti mana, simti buna-mireasma.

Întrebare: Ce parere aveti despre francmasonerie? Are legaturi cu Biserica Ortodoxa?

Arhim. Efrem: Masoneria este o alta religie, de aceea tre­buie combatuta! Masonii, pentru a-i influenta pe altii, zic: „Stiti, si noi suntem crestini si facem acte filantropice“, insa toate acestea sunt minciuni. De aceea Biserica a tiparit foarte multe carti despre masonerie si trebuie sa le cititi pentru a fi in cunostinta de cauza si a-i putea combate. Cel care este membru activ al masoneriei este luptator impotriva harului Duhului Sfant!

Întrebare: O icoana sarutata de mai multi crestini poate transmite boli infectioase?

Arhim. Efrem: Niciodata nu se molipsesc crestinii daca saruta icoanele! Icoana este o expresie a Tainei. Icoanele nu sunt simple lemne, iar cei care le saruta nu sunt idolatri, asa cum cred unii, ci respectul pentru icoana se inalta la pro­totipul din cer. De aceea, prin multe icoane, harul lui Dum­nezeu face minuni. Sunt multe icoane facatoare de minuni, unele plang, altele izvorasc mir. Mai sunt altii care se tem sa se impartaseasca pentru a nu se molipsi! Cele sfinte nu in­fecteaza niciodata!

Întrebare: Ati afirmat ca omul a fost creat ca sa ajunga dumnezeu. Nu trebuie sa ajunga la Dumnezeu? Va rugam sa explicati diferenta.

Arhim. Efrem: Omul poate deveni dumnezeu dupa har. Ceea ce este Dumnezeu prin fire, omul poate deveni prin har. Aceasta este sfintenia.

Întrebare: De ce nu este admisa in Biserica Ortodoxa incinerarea mortilor?

Arhim. Efrem: Ortodocsii nu incinereaza mortii deoa­rece, pentru acestia, trupul neinsufletit al omului este sfant. Deoarece si trupul este purtator de har. De aceea avem si sfintele moaste. Deci este cu neputinta si nici nu poate fi vorba ca trupurile sa fie incinerate, de vreme ce trupul se sfinteste.

Întrebare: Daca sunt botezata la greco-catolici, ce sa fac?

Arhim. Efrem: Daca sunteti botezati la uniti, trebuie sa veniti in Biserica Ortodoxa. Pentru ca unitii nu sunt orto­docsi si deci mantuirea nu este sigura. De ce sa-mi pun man­tuirea in primejdie, de vreme ce exista o cale sigura?

Întrebare: Ce parere aveti despre vizita papei in Romania?

Arhim. Efrem: Papa este batran, dar ii place sa cutreiere toata lumea! Sfantul Munte s-a intristat la primirea papei de catre Biserica Romana.

Întrebare: Este Origen eretic, sau nu?

Arhim. Efrem: Desigur, Biserica l-a condamnat pe Origen. Chiar daca a scris destule lucrari corecte, avea insa un egoism puternic.

Întrebare: Daca un calugar se imbolnaveste grav, ce sa faca: sa iasa in lume sa caute doctori, sau sa-si puna nadejdea numai in ajutorul lui Dumnezeu?

Arhim. Efrem: Nu este respinsa interventia medicilor pentru monahi. Oricum, aghioritii merg la medic.

Întrebare: Credeti ca monahii din Muntele Athos au ce invata de la calugarii din manastirile romanesti?

Arhim. Efrem: Orice monah evlavios cu experienta, ori­unde ar trai el, are multe de oferit si monahilor ce traiesc la Muntele Athos. De multe ori eu m-am folosit de la monahi din afara Muntelui care ne-au vizitat manastirea, cu care dis­cutand, am vazut ca-mi spun lucruri pe care eu nu le stiam.

Întrebare: Daca l-ati cunoscut pe Parintele Sofronie de la Essex si ce ne puteti spune despre el?

Arhim. Efrem: Desigur, l-am cunoscut pe Parintele So­fronie de la Essex, care este un sfant contemporan. Am mers la manastirea sa si am stat impreuna trei zile. Mi-a spus destul de multe lucruri din viata lui. Parintele Sofronie a pa­truns in mod deosebit Taina Sfintei Liturghii. Avea o mare experienta a luminii necreate. De multe ori era cuprins timp de o saptamana intreaga de lumina necreata. Mi-a spus chiar ca, de multe ori, rostind rugaciunile Sfintei Liturghii, iesea foc din gura si din vesmintele sale.

Întrebare: Ce sa faca un ucenic care, aflandu-se departe de duhovnicul sau, trebuie sa ia o hotarare rapida?

Arhim. Efrem: Daca ucenicul este departe de duhovnic trebuie sa-si intrebe propria constiinta ce este de facut.

Întrebare: Vorbiti-ne despre clarviziune.

Arhim. Efrem: Clarviziunea este harisma a Duhului Sfant si, daca Dumnezeu hotaraste, o poate darui unui om ajuns la nepatimire. Oricum, acesti oameni, cu asemenea harisma, ajuta foarte mult lumea. Un astfel de om a fost si Parintele Porfirie din Grecia, care a ajutat pe foarte multi cu darul sau. Aceasta harisma o aveau si Parintele Efrem Katunachiotul si Parintele Paisie.

Întrebare: Care este cea mai mare diferenta intre ma­nastirile din Sfantul Munte si cele din Romania?

Arhim. Efrem: Desigur, exista diferente intre manastirile din Romania si cele din Sfantul Munte, dar cred ca atunci cand manastirile romanesti vor incepe sa traiasca adevara­ta Traditie, atunci diferentele vor trece pe un loc secundar. Aceasta este, in esenta, „diferenta”. De aceea cred ca staretii din Romania ar trebui sa inceapa a avea o legatura duhovni­ceasca cu Sfantul Munte, legatura care ii va ajuta atat pe dansii personal, cat si manastirile. Deoarece manastirile din Romania trebuie ajutate si nu este corect ca toti monahii romani sa vina la Athos, pentru ca Romania are nevoie de ajutor si primii care iau parte la innoirea spirituala a Bisericii Romane de dupa caderea comunismului sunt monahii, manastirile.

Întrebare: Exista calugari catolici care practica ruga­ciunea lui Iisus si slujesc in rit bizantin, dar raman catolici. Ce puteti spune despre ei, se pot mantui sau nu?

Arhim. Efrem: Sunt acum foarte multi monahi catolici care incep sa-i imite pe ortodocsi si vin chiar si la Sfantul Munte sa ne caute, intreaba despre rugaciunea mintii. Ve­dem insa ca, desi au intentie buna, cu toate ca practica ruga­ciunea mintii, fiindca nu sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, gasesc foarte putine roade. Acum, ce va face Dumnezeu cu ei, este treaba Lui.

Întrebare: Cat de mult a patruns civilizatia in viata ma­nastirilor din Muntele Athos?

Arhim. Efrem: Civilizatia nu este respinsa de monahul aghiorit, in masura in care nu atinge viata duhovniceasca.

Cred ca trebuie sa incheiem acum. Ma bucur de intre­barile pe care mi le-ati pus. Nu stiu insa daca am raspuns asa cum v-ati fi asteptat. Doresc numai sa va asigur ca Sfantul Munte va este alaturi. Sa va rugati si pentru noi. Ne vom ruga si noi pentru dumneavoastra. Asa cum v-am spus, trebuie sa deveniti credinciosi neclintiti ai Bisericii. Biserica este cea care ne va da solutii la problemele noastre. Singura noastra nadejde astazi este Biserica si numai Biserica. Vin tot felul de oameni la Sfantul Munte si ne zic: „Ne-a smintit cutare episcop, cutare preot.” Acestea sunt motive pentru a-si justifica propriile pacate. Dupa cum am mai spus, asa cum nu respingem stiinta medicala pentru ca exista cativa medici rai, tot asa nu respingem nici Biserica lui Hristos din cauza ca exista anumiti purtatori de rasa inconsecventi mi­siunii lor. Noi suntem in Biserica deoarece Il iubim pe Hris­tos si vrem sa-L dobandim vesnic in inimile noastre. Aceasta sa ne preocupe in viata, aceasta sa ne intereseze si sa fie, asa cum am spus la inceput, cel dintai scop si imperativ al vietii noastre. Maica Domnului fie cu voi!

PS Vasile Somesanul: Inainte de a ne desparti de Parin­tele Arhimandrit Efrem, sunt incredintat ca fiecare am dori sa ii multumim pentru osteneala pe care a depus-o pentru a fi aici impreuna cu noi in acest program atat de concen­trat pentru o saptamana, pe care Parintele si-a ingaduit sa o petreaca in Romania. Cred ca cea mai asteptata multumire pe care am putea s-o aducem Parintelui Staret Efrem este aceea de a-l asigura ca din conferinta si din dialogul purtat aici cu noi — in care fiecare ne-am regasit cu problemele noastre si am primit raspuns, chiar daca nu am pus in mod direct o intrebare, dar am clarificat multe din problemele noastre sufletesti — sa ne straduim sa ramanem statornici si lucratori in credinta Ortodoxa, stiind ca fiecare dintre noi, prin aceasta calitate de credinciosi, de membri ai Bisericii lui Hristos, avem o natura pe cale de indumnezeire prin harul Sfantului Duh pe care l-am primit la Botez si ca facem harul lucrator in masura in care ne silim sa redobandim starea de nevinovatie. Parintele ne-a vorbit atat de frumos despre aceste realitati ale vietii duhovnicesti si nadajduim ca dialogul pe care l-a inceput aici il va continua, pentru ca ne-am vazut fata catre fata si de acum va ramane in rugaciunile noastre si aceasta il va stimula sa continuam acest dialog.

Dumnezeu sa-l ocroteasca si sa-l pastreze in plinatatea puterilor de a conduce Manastirea Vatopedi si ascultarea pe care Dumnezeu i-a incredintat-o in aceasta vestita oaza a monahismului ortodox, in Gradina Maicii Domnului de la Sfantul Munte Athos. Dumnezeu sa-l randuiasca intru multi si fericiti ani!”

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

“Sfântul Munte este împotriva ecumenismului!”

***

Omilie la Facultatea de Teologie din București (Mărturie athonită în România)

” [...] Arhim. Efrem: Mă bucur mult că sunt împreună cu dumneavoastră. Pentru cei care-şi amintesc, ne întâlnim pentru a doua oară în Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cred că şi prezenţa mea aici este de la Dumnezeu, este în pronia dumnezeiască, deoarece în clipa aceasta şi eu mă aflu în ascultare. Noi credem că orice om care se află în ascultare se află de fapt în chiar voia lui Dumnezeu. Aşadar, este un dar al harului dumnezeiesc faptul că mă aflu din nou în facultatea dumneavoastră, într-o zi ca aceasta pe care o pot considera istorică pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, deoarece am inaugurat Centrul pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, care sper că o să vă deschidă orizonturi noi şi vă va ajuta într-un mod foarte special să pătrundeţi, atât cât vă permite perspectiva academică, în experienţa teologiei. Îndeosebi, aşa cum mi-a spus Părintele Constantin, sunt de mult folos lucrările Părinţilor recenţi ai Bisericii Ortodoxe, aşa cum este Părintele Stăniloae, un mare luminător al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Iustin Popovici, Părintele Sofronie de la Essex, precum şi noii Părinţi aghioriţi, podoabe ale Bisericii Ortodoxe între care Gheron Iosif Isihastul, Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunachiotul, Părintele Porfirie şi mulţi alţii… Dar şi cei ai dumneavoastră, aşa cum este prezenţa binecuvântată a Părintelui Cleopa, a Părintelui Sofian care a adormit de curând şi pe care l-am cunoscut acum doi ani. De la prima întâlnire cu dânsul am simţit că omul acesta este un vas deosebit al harului dumnezeiesc.

Pr. Prof. C-tin Coman: Trebuie să spunem, cu îngăduinţa dumneavoastră, că astăzi este ziua sa de naştere, ar fi împlinit 90 de ani.

Arhim. Efrem: Nu este nici acest lucru întâmplător! Trebuie să ştiţi că toate amănuntele din viaţa noastră, toate evenimentele, aşa cum au spus Părinţii Bisericii, sunt toate în voia şi în pronia lui Dumnezeu. Faptul că eu îmi mişc acum mâna este o lucrare a proniei lui Dumnezeu. Ar fi putut mâna mea să paralizeze, aşa cum se întâmplă cu foarte mulţi oameni care se aşează şi nu se mai ridică, ori care se culcă sănătoşi şi nu se mai scoală a doua zi. Aşadar, faptul că ne aflăm aici este o lucrare a proniei dumnezeieşti.

Astăzi, cu prilejul inaugurării Centrului pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, am dorit să vă împărtăşesc câteva trăiri, câteva experienţe ale unor oameni sfinţi pe care i-am cunoscut, pentru ca în mod practic să se adeverească faptul că teologia noastră este una experimentală, empirică, şi că teologia academică, teologia de şcoală primeşte valoare doar din moment ce este adeverită în „universitatea pustiului”, care este orice mănăstire ortodoxă; cu atât mai mult republica monahală ortodoxă din Sfântul Munte. Aşa cum ştiţi, Sfântul Munte nu ne aparţine numai nouă, grecilor, ci întregii Biserici Ortodoxe. Dovada acestui lucru sunt mănăstirile de la Athos: cu toate că ţin de statul grec, pronia Maicii Domnului a făcut ca în ele să vieţuiască monahi de pretutindeni, ai întregii Biserici. Mai mult, există o mănăstire rusească, alta sârbească, una bulgărească, precum şi cele două schituri mari româneşti: Prodromu şi Lacu. Iar noi avem cinstea deosebită de a deţine în aria noastră chilii româneşti prin tradiţie, pe care dorim să le păstrăm ca atare.

Despre sfintenia vadita a Parintelui Dionisie Ignat de la Colciu.

Care era spovedania lui? Ce spunea despre tinerii monahi de astazi?

O binecuvântare cu totul specială pentru noi este prezenţa, la Schitul Colciu, a unuia dintre sfinţii de astăzi: Părintele Dionisie Ignat. El este un om al smereniei prin excelenţă. Vreau să vă spun că de mulţi ani este orb, iar când îl întâlneşti îţi spune: „Sunt orb pentru păcatele mele”. Vă voi descoperi un lucru: odată m-a chemat printr-un ucenic de-al dânsului să merg să-l spovedesc de urgenţă. Care credeţi că era păcatul care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania? Prea Sfinţite Părinte Ciprian, cred că în astfel de situaţii avem îngăduinţa să spunem cele auzite la spovedanie… Ce credeţi că mi-a spus?!

„Gheronda, zice, sunt orb pentru păcatele mele. Câteodată această neputinţă a mea îmi provoacă oarecare supărare lăuntrică, iar asta nu-mi place. Din cauza asta v-am chemat”.

Acesta era „păcatul” care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania! De multe ori, mulţi părinţi din mănăstirea noastră, sărutându-i mâna, au simţit bună mireasmă, datorită sfinţeniei şi ascezei sale. Acest Părinte face în mod deosebit cinste României. Are mai mult de 70 de ani în Sfântul Munte. A făcut ascultare necondiţionată la părintele său duhovnicesc.

Tinerii de astazi ucenicesc la cele ale mandriei. Smerenia nu mai este inteleasa in cultura europeana, antropocentrica

Când l-am întrebat cum vede monahismul contemporan la Sfântul Munte, mi-a răspuns:

„Gheronda, tinerii care vin astăzi la Athos sunt bine intenţionaţi, dar sunt stăpâniţi de un spirit critic foarte puternic, datorită modului de viaţă greşit al lumii de azi. Noi priveam gura duhovnicului ca pe gura lui Dumnezeu şi orice ne spunea, nu ceream un alt cuvânt. Astăzi suntem nevoiţi adesea să explicăm de ce dăm o anumită poruncă!”

Trebuie să ştiţi că, după Sfinţii Părinţi, explicarea poruncii este un pogorământ, iar nu un fapt firesc. De aceea un motiv pentru care astăzi nu mai există duhovnicia de demult, nu este acela că omenirea de astăzi, care este un pic pervertită, nu mai are forţa ascetică a celor de demult, ci pentru că oamenii de astăzi nu mai au aceeaşi dispoziţie de a se nevoi precum cei din vechime. Astăzi tinerii noştri ucenicesc la cele ale mândriei, la încrederea în sine, care este un „dar” al civilizaţiei europene. Din păcate, astăzi, europeanul a rătăcit un pic în acest domeniu şi trăieşte antropocentric. Europa consideră smerenia — care este cel mai binecuvântat rod al Duhului Sfânt — ca fiind complex de inferioritate. De aceea teologia ortodoxă învaţă încrederea de sine în Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pot totul întru Hristos, care mă întăreşte”. Hristos însuşi ne-a asigurat: „Iată, v-am dat toată puterea să călcaţi pe şerpi, scorpii şi toată puterea vrăjmaşului.” De aceea, fraţilor, în monahismul ortodox, care este adeverirea teologiei ortodoxe, tânărul se încadrează în monahism, tăindu-şi voia cu voia sa şi urmează voia părintelui duhovnicesc.

Din păcate astăzi, judecat din perspectiva antropocentrică, monahismul este considerat un mod de viaţă greşit. Ne spun mulţi dintre închinătorii de la Sfântul Munte: „Voi, stareţii, sunteţi nişte dictatori!” Iar noi le răspundem: „Am fi fost dictatori dacă i-am sili pe monahi să facă voia noastră.” Un părinte duhovnicesc însă, fraţilor, contribuie la caracterul pe deplin hristocentric al monahismului şi al creştinismului. El nu va încerca niciodată să-l pună pe ucenic să facă voia părintelui duhovnicesc, ci face tot ce este posibil, după multă rugăciune, ca să-i convingă pe călugări să-şi identifice propria lor voie cu voia lui Dumnezeu. Acesta este caracterul hristocentric absolut al creştinismului. Aşa cum accentuează Părintele Iustin Popovici în scrierile sale, faptul că ucenicul este ascultător la modul absolut îl face să dobândească voinţa lui Hristos, mintea lui Hristos, gândirea şi inima lui Hristos şi devine următor al Lui.

De aceea, vedeţi, toţi aceşti părinţi duhovniceşti virtuoşi, îndeosebi cei de astăzi, au dăruit multă speranţă lumii, au arătat că Dumnezeu este viu. Oricine întâlnea astfel de Părinţi avea sentimentul celor spuse de Sfântul Apostol Pavel în Noul Testament: „Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci este acelaşi.”

Parintele Sofronie Saharov – un alt Grigorie Palama, parintele Efrem Katunakiotul – un sfant Spiridon contemporan. Experienta luminii necreate la Cuviosul Paisie

Când l-am întâlnit pe Părintele Sofronie de la Essex, care după părerea multora şi a mea personală este un alt Sfânt Grigorie Palama, mi-a spus că în timp ce rostea rugăciunile Sfintei Liturghii gura sa scotea flăcări, iar veşmintele răspândeau lumina cea necreată. Aşa cum el însuşi mi-a spus, zile în şir era copleşit de această lumină dumnezeiască. Asta îmi aminteşte cele ce mi-a povestit odată Părintele Paisie:

„Într-o iarnă, pe la apusul soarelui, plecam de la Mănăstirea Stavronichita, îndreptându-mă către chilia mea. La 100 de metri de poarta mănăstirii, m-am întâlnit cu un grup de cinci studenţi care mă căutaseră la chilie (era aproape de Stavronichita) şi-mi aduseseră ceva de la un părinte arhimandrit din lume. Negăsindu-mă, le-au lăsat la chilie şi s-au dus către mănăstire. Când m-au întâlnit m-au rugat să rămân puţin cu ei şi să le vorbesc. Aveau multă râvnă pentru Dumnezeu. Astfel, fără să-mi dau seama, a trecut mult timp stând de vorbă. Nici ei nu se dezlipeau de mine. S-a întunecat însă şi, deoarece nu se mai vedea nimic, i-am trimis la mănăstire, ajungând la vreme înainte de a se închide porţile. Eu m-am grăbit să ajung la chilie. Din pricina întunericului nu mai distingeam drumul şi astfel am intrat în nişte mărăcini, nemaiputând ieşi. Nu aveam nici lanternă. Mi-am zis că, pe frigul acesta, cu un singur plămân, este imposibil să supravieţuiesc nopţii care mă aştepta în desiş. Am îngenuncheat şi mă rugam pentru ieşirea sufletului, nemaiavând nici o speranţă de viaţă. În timp ce mă rugam, deodată din mine iese o lumină aşa de puternică, încât soarele la amiază putea fi considerat întuneric în comparaţie cu ea. Condus de această lumină am ajuns cu bine la chilie şi, îndată ce am pus cheia în uşă, a dispărut”.

V-am relatat această întâmplare inedită pentru ca să vă arăt că experienţa Părinţilor Bisericeşti este una comună. Este aceeaşi experienţă a luminii dumnezeieşti necreate în diferite împrejurări.

Părintele Efrem Katunachiotul care a adormit întru Domnul acum patru ani îmi spunea aproape acelaşi lucru referindu-se la experienţa dânsului. Astfel, în timp ce se ruga, chilia i s-a umplut de lumină şi se întreba în inima sa ce putea fi aceasta. A auzit însă un glas preadulce care cânta un tropar al Cincizecimii: „Toate sunt dăruite de Duhul Sfânt…” Era o mărturie că lumina necreată este însăşi prezenţa Duhului Sfânt. Trebuie să vă mai spun că Părintele Efrem Katunachiotul, care este ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul, este un contemporan Sfânt Spiridon al Trimitundei. Dau mărturie personală înaintea Bisericii că atunci când l-am întrebat odată cu îndrăzneală — deoarece îi port numele şi avea o afecţiune deosebită pentru mine — dacă a slujit vreodată în prezenţa văzută a îngerilor, mi-a răspuns afirmativ: „Da, fiule, m-a învrednicit harul lui Dumnezeu să slujesc cu îngerii. Aveam heruvimi de-a dreapta şi de-a stânga”. Acest om, atunci când slujea avea faţa plină de lumină şi când îl vedeai credeai că este Moise Proorocul. De multe ori, când făcea otpustul la Sfânta Liturghie faţa lui era atât de luminoasă încât îmi amintea de Moise coborând de pe Muntele Sinai cu tablele legii. Părintele Efrem are multă îndrăzneală la Dumnezeu, se arată astăzi multora, aşa cum veţi vedea şi din următoarea întâmplare:

Un tânăr portretist din Tesalonic (care purta şi cercel!) şi care nu era, se înţelege, om al Bisericii, a văzut într-o librărie cartea despre Părintele Efrem pe care a editat-o mănăstirea noastră (şi care din fericire acum se traduce şi în limba română) şi i-a plăcut atât de mult faţa Părintelui încât a desenat-o cu creionul. În timp ce lucra la portret, în cameră s-a răspândit deodată bună mireasmă. A fost foarte impresionat, însă aşa cum singur spunea, nu voia să meargă cu gândul mai departe. Terminând portretul, l-a pus în servietă. După mai multe zile a luat servieta şi s-a suit într-un taxi. Având nevoie să scoată un act din valiză, a tras din întâmplare afară şi portretul. Deodată mireasma s-a răspândit din nou, însă mult mai puternic, încât taximetristul s-a întors şi l-a întrebat: „Ce miroase, ai tămâiat în maşină?” Această întâmplare l-a determinat să vină să se închine la mormântul Părintelui Efrem şi să devină un creştin fidel.

Un alt eveniment legat de Părintele Efrem: o doamnă din Cipru ne-a scris că avea o problemă de familie foarte gravă. Noaptea a văzut un pustnic în vis care i-a spus: „Fiica mea, eu te voi ajuta. Voi fi alături de tine şi problema se va rezolva curând.” Nu i-a spus însă cine era. După câteva zile doamna respectivă s-a dus în Larnaca şi, trecând întâmplător — nimic nu este întâmplător! — pe lângă o librărie bisericească, a văzut cartea despre Părintele Efrem în vitrină. Cum a dat cu ochii de ea, au trecut-o transpiraţii reci, recunoscându-l pe ascetul din vis. Iar problema familială s-a rezolvat în scurt timp.

Vă voi mai spune o întâmplare, şi aceasta va fi ultima, căci voi primi după aceea întrebări. S-a întâmplat de curând în Pafos, Cipru. Un vopsitor vopsea pereţii unei case. În Pafos sunt mulţi struguri şi localnicii fac nişte dulciuri tradiţionale din must şi făină: înşiră alune pe aţă şi apoi le trec prin amestecul de must şi făină, alcătuind un fel de baghete pe care le agaţă la uscat afară, de nişte cârlige mari. Muncitorul, în timp ce vopsea, s-a dezechilibrat şi a căzut de pe scară, rămânând însă spânzurat de zid, deoarece un astfel de cârlig pentru uscat dulciuri i s-a înfipt în arcada orbitei. Durerea era insuportabilă. Urla de durere, însă casa nu era locuită şi nu avea cine să-l ajute. În timp ce striga după ajutor, suspendat de cârligul care-i intrase în ochi, vine un călugăr care îl ajută să coboare. „Mergi la spital, dar să ştii că nu ai nimic!” i-a zis monahul. „ O să-ţi pună picături în ochi şi o să pleci teafăr.” Muncitorul s-a dus la spital, le-a zis medicilor ce i s-a întâmplat, însă aceştia, uitându-se la ochiul lui, i-au spus că nu are absolut nimic. „Bine, dar am rămas agăţat de ochi!” „ Nu ai nici măcar o zgârietură!” În momentul acela a înţeles că este vorba de o minune, însă nu le-a zis nimic doctorilor. După trei zile a mers la un magazin de alimente şi a văzut acolo, pe un perete, fotografia Părintelui Paisie. Întrebând pe vânzătoare cine este călugărul respectiv, aceasta i-a răspuns contrariată: „Cum, nu-l ştii pe Părintele Paisie de la Athos?!” „Dă-mi mie fotografia!” i-a cerut muncitorul. „Nu se poate, o am ca binecuvântare!” „Nici dacă-ţi dau 500 de lire cipriote (o sumă foarte mare)?” „Nici măcar!” „Îţi dau 1000 de lire!” „Păstrează-le!” „2000 de lire!” „Oricât mi-ai oferi, nu o dau!” „Bine, dar vreau o fotografie a omului acestuia!” „Mergi la o librărie, cumpără o carte cu Părintele Paisie pe copertă şi vei avea ceea ce doreşti!” Aşa a şi făcut. Apoi a mărturisit tuturor că acesta este cel care l-a salvat prin intervenţie miraculoasă.

Harul Duhului Sfant lucreaza si astazi cu putere in cei care duc lupta cea buna

Aceştia sunt sfinţii contemporani nouă, dragii mei. Într-un manuscris din Sfântul Munte, un călugăr care avea mare evlavie la Sfântul Gheorghe, în timp ce se ruga în strană, într-o slujbă din Postul Mare, a fost răpit în chip minunat şi dus de Sfântul Gheorghe în rai, unde i-a arătat diferitele cete ale celor mântuiţi. După cum singur povesteşte, era acolo o ceată de monahi care străluceau mai mult decât toţi ceilalţi, având mai multă slavă. L-a întrebat aşadar pe Sfântul Gheorghe: „Cine sunt aceştia?” „Sunt cei care s-au sfinţit în ultima vreme, neavând multe exemple de sfinţenie precum cei din vechime!” De aceea, fraţilor, cu aceste puţine lucruri pe care vi le-am spus, aş dori să conştientizaţi înlăuntrul vostru că harul lui Dumnezeu există, există Duhul Sfânt, există trăiri ale Duhului Sfânt. Dacă aş avea timp v-aş povesti până seara, dar nu vreau să vă obosesc. Mesajul pe care vreau însă a vi-l da este: luptaţi lupta cea bună a credinţei şi fără îndoială că fiecare nevoitor va simţi înlăuntrul său harul Duhului Sfânt. Acestea am vrut să vă spun. Dacă doreşte cineva să pună vreo întrebare…

Întrebare: Cum poate cineva, într-o viaţă monahală în care bunele rânduieli şi tradiţia Sfinţilor Părinţi s-au pierdut, cum poate vieţui în Hristos sau cum se poate mântui?

Arhim. Efrem: Este adevărat că acum, din cauza comunismului, Biserica Ortodoxă Română se află într-o perioadă de refacere şi astfel unele mănăstiri în mod sigur nu au recuperat încă adevărata tradiţie. Însă pronia dumnezeiască va ajuta ca toate lucrurile să-şi recupereze rânduiala firească, aşa cum era odinioară. Dumneavoastră monahii trebuie să fiţi cu multă atenţie, să trăiţi în ascultare şi chiar dacă rânduielile încă lasă de dorit, să faceţi răbdare, iar harul lui Dumnezeu vă va ajuta. Oricum, monahul care este cu luare aminte nu riscă nici chiar în astfel de mănăstiri.

Întrebare: Preacuvioase Părinte Efrem, cum trebuie rugat părintele stareţ să-i dea binecuvântare ucenicului să se împărtăşească mai des, mai ales dacă duhovnicul este foarte ocupat, ca toţi duhovnicii buni dealtfel, şi nu-l poate mărturisi pe ucenic?

Arhim. Efrem: Orice ucenic trebuie să fie cercetat duhovniceşte îndeaproape. Aşa cum văd în mănăstirile din România, stareţul are doar un rol administrativ, pentru cele spirituale fiind duhovnicul, situaţie similară cu cea din Rusia. Desigur, este bine să existe mai mulţi duhovnici într-o mănăstire, însă doar cu rol secundar, rolul principal revenindu-i stareţului. Stareţul nu trebuie să fie numai supraveghetorul administrativ al lucrurilor, iar duhovnicii să fie separat supraveghetori ai problemelor duhovniceşti. Acum două luni am fost în Rusia. Am mers la o mănăstire cu mulţi vieţuitori şi am discutat despre tema aceasta cu stareţul, care era şi episcop. Îmi zice: „Gheronda, dacă îi zic unui călugăr să meargă să facă o anumită ascultare, îmi zice că nu are binecuvântare de la duhovnic!” Păi, în astfel de situaţie nu se poate face mănăstire! Trebuie ca stareţul să fie şi părinte duhovnicesc, pentru a da în mod corect binecuvântările. Dacă ucenicul nu se spovedeşte la stareţ, cum îi poate cere binecuvântare pentru împărtăşanie?

Întrebare: Cum vede Sfântul Munte ecumenismul?

Arhim. Efrem: Este un lucru cunoscut! Sfântul Munte este împotriva ecumenismului, în ciuda faptului că Athosul este o realitate ecumenică, nu ecumenistă. Nu suntem împotriva dialogului, ci pentru un dialog purtat de pe baze ortodoxe corecte.

Întrebare: O femeie care nu poate avea copii se poate mântui prin căsătorie?

Arhim. Efrem: Desigur! Dacă Dumnezeu nu dăruieşte copii nu înseamnă că femeia îşi pune mântuirea în pericol. Dealtfel, dobândirea de prunci nu este un scop absolut al căsătoriei. M-am întristat recent când am auzit despre un bărbat care şi-a părăsit soţia pentru că nu putea face copii. El credea că femeia o să ia nişte medicamente şi o să-i facă copii! Omul este persoană, fraţii mei. În căsătorie, într-o familie, există o comuniune interpersonală, unul trebuie să trăiască în celălalt. Soţul nu trebuie să-şi iubească soţia doar dacă şi face copii! Ci o iubeşte pentru că cei doi se află în comuniune cu Hristos. Din păcate astăzi o familie care nu are o bază creştin ortodoxă este sortită eşecului.

Întrebare: Se poate întâmpla ceva rău cu noi când ascundem ceva de duhovnic?

Arhim. Efrem: Sfinţii Părinţi nu se nelinişteau de ucenicii lor, chiar dacă se întâmpla că cadă în cel mai mare păcat. Se nelinişteau însă de călugării care-şi ascundeau gândurile. Cea mai puternică armă a diavolului este ascunderea gândurilor. Călugărul care o face crede în propriile gânduri, devine autosfătuitor. După Sfântul Vasile cel Mare, autosfătuitorul luptă împotriva lui însuşi. Gheron Iosif Isihastul spunea: „Ai văzut vreun călugăr care s-a rătăcit? Ei bine, acela a crezut în gândul său propriu!” Ascunderea gândului rupe dependenţa de duhovnic. Nu nevoinţa trupească, ci ascultarea adevărată este cea care aduce harul lui Dumnezeu.

Întrebare: Cum poţi hotărî în rugăciune între două lucruri bune?

Arhim. Efrem: Când te rogi nu trebuie să dai importanţă nici gândurilor bune, nici celor rele, nu trebuie să te gândeşti la nimic. După rugăciune, Dumnezeu te poate lumina în problema respectivă. Sau, dacă ai un duhovnic, trebuie să-l întrebi pe el. [...]”

(sursa traducerii si continuarea cu transcrierea introducerii si finalului care nu mai apar pe fragmentul video de mai jos: Pemptousia)

***

Cuvantul Parintelui Efrem la Biserica “Rusa” (Studentilor):

“Va aducem copia unei icoane facatoare de minuni, care este la manastirea noastra si care se numeste Pantanassa (Atotimparateasa); icoana care face foarte multe tamaduiri, si care, indeosebi, vindeca pe cei bolnavi de cancer.

Sunt nenumarate minunile care se intampla sub ochii nostri, iar aceasta biserica a Sfantului Nicolae este prima care primeste o astfel de icoana aici, in Bucuresti si in Romania. Si, sunt sigura ca, avand aceasta icoana, biserica Sfantul Nicolae va deveni un punct duhovnicesc important pentru Bucuresti, iar Maica Domnului Panatanassa va atrage catre dansa foarte multi credinciosi care sa vina sa i se inchine, pentru a-i vindeca trupeste cat si duhovniceste.

Timpurile in care traim, fratii mei, sunt foarte dificile, foarte grele. Astazi omul L-a uitat pe Dumnezeu, crezand ca poate face orice singur, fara Dumnezeu, insa s-a inselat. De aceea Dumnezeu, Care din dragoste S-a apropiat catre om, cu toata ca omul neaga existenta lui Dumnezeu si pacatuieste in prezenta lui Dumnezeu, cu toate acestea, Dumnezeu, din marea Sa dragoste catre oameni nu ia in seama pacatele oamenilor si tradarea lor si Se pogoara la om si Se goleste de dumnezeirea Sa. Asa cum in urma cu doua mii de ani a devenit Om pentru a se putea uni cu omul, tot asa si astazi gaseste orice ocazie nimerita sa se apropie de oameni. O dovada a dragostei Sale, a prezentei dragostei Sale aici, este chiar prezenta acestei icoane a Maicii Domnului Pantanassa care vine de la Sfantul Munte, si astfel, in aceasta clipa, aceasta biserica a dumneavoastra devine cumva o prelungire a Sfantului Munte.

Veti veni aici sa va inchinati  la Maica Domnului Pantanassa  si va veti aduce aminte ca la Sfantul Munte sunt parinti care va iubesc si care se roaga pentru dumneavoastra. Si, atunci cand va veti inchina, sa va aduceti aminte ca, in clipele cand foarte multa lume pacatuieste, exista foarte multi alti oameni care nu se arata lumii si care de fapt se afla in lumina prezentei lui Dumnezeu, oameni care cu mainile ridicate se roaga lui Dumnezeu pentru intreaga lume. Se roaga pentru toate incercarile, si necazurile si supararile prin care trece poporul. Poate monahii sunt departe cu trupul de lume, insa in inima lor duc, asupra umerilor lor, crucea lumii. Monahii se rastignesc pentru lume si intotdeauna se ingrijoreaza pentru lume.

La Manastirea Vatopedi vin foarte multe scrisori din Romania si raspundem la mii de scrisori pentru a-i mangaia pe cei care ni le trimit si pentru a le aduce alinare sufleteasca. De aceea ma rog din toata inima ca Maica Domnului Panatanassa sa va mangaie in durerile pe care le aveti, sa va usureze curcea, si, oricate suparari si necazuri veti avea, niciodata sa nu va pierdeti curajul. Intotdeaua cu credinta sa priviti catre Maica Domnului; Maica Domnului care este chiar Maica noastra si care intotdeauna asteapta rugaciunile noastre, fiind gata de a ne ajuta, si care este mereu si pururea cu noi, si care ne observa tot timpul.

Asa cum ne-a spus si Sfantul Siluan Athonitul, cand era in lume acest Sfant de la Muntele Athos, Maica Domnului i-a spus: “Nu imi plac lucrurile tale, faptele tale” si i-a spus-o aceasta din dragoste. Pentru ca, Maica Domnului fiind cea in care a incaput intreaga iubire dumnezeiasca,  inima ei, prin dragostea pe care o are, acopera intreaga lume.

Si vreau sa va spun o mica intamplare de la manastirea noastra prin care ni se arata ca Maica Domnului este tot timpul cu noi:

Unul dintre  monahii nostrii avea o foarte mare durere de dinti, care l-a apucat chiar atunci cand toti parintii  se odihneau, dupa miezul noptii. Si, cu toate ca avea dureri foarte mari, nu a vrut sa se duca sa-l trezeasca pe monahul care se ocupa cu cabinetul medical, si a rugat-o pe Maica Domnului sa-l ajute. Si atunci, cand gemea de dureri, vede in fata lui o calugarita care vine si il inchina acolo unde avea durerea, si imediat durerea a incetat.

Aceata este o intamplare care poate parea mica, dar este esentiala, si care trebuie sa ne ajute sa creasca si sa sporeasca credinta noastra, pentru ca astazi cea mai mare biruinta a diavolului asupra lumii este de a lua credinta din inimile ortodocsilor. De aceea, pe cat putem trebuie sa o rugam pe Maica Domnului sa ne dea credinta catre Fiul ei, pentru ca credinta este cheia care deschide toate tainele duhovnicesti, credinta este o putere foarte mare, credinta este viata noastra, pentru ca numai prin credinta putem aduce harul Duhului Sfant in inima,  si atunci inima noastra va deveni tron al harului Duhului Sfant.

Inainte de a termina vreau sa va asigur ca noi, desi ne aflam la Sfantul Munte, va iubim si ne rugam pentru dumneavoasta, si va asiguram ca vom continua sa ne rugam pentru dumneavoasta, si ne rugam ca Maica Domnului sa va acopere pe toti si sa va lumineze astfel incat sa deveniti faruri duhovnicesti ca prezenta dumneavoastra in mijlocul celorlalti sa fie o dovada ca Dumnezeu este viu“.

Vezi si:

Nu uitati sa chemati numele lui Hristos!

Arhimandritul Efrem la Seminarul Teologic Alba Iulia

Directorul Seminarului, Pr. Florin Botezan: Ne-a invrednicit Dumnezeu sa fim martori zilele acestea la un eveniment de exceptie si anume prezenta in mijlocul nos­tru a unuia dintre Staretii Sfantului Munte, Parintele Efrem, Staretul Manastirii Vatopedi, una dintre cele mai importante manastiri din Sfantul Munte.

Cu totii am auzit, intr-o masura mai mare sau mai mica, de Sfantul Munte si cred ca fiecare isi doreste sa ajunga aco­lo sau sa revina acolo, daca inainte a mai fost.

Sfantul Munte este centrul Ortodoxiei, este locul spre care ne indreptam in­totdeauna cu nadejdea ca ne vom intari mai mult in credinta, ca ne va ajuta sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Iata ca de data aceasta Sfantul Munte coboara la noi, vine in mij­locul nostru printr-unul din reprezentantii sai de seama si anume Parintele Efrem, cum spuneam, Staretul Manastirii Vatopedi.

Intalnirea de acum se doreste a fi in primul rand un dia­log. De aceea, dupa cuvantul scurt pe care Parintele il va rosti in introducere, asteptam intrebarile dumneavoastra si speram sa se poata inchega un dialog din care sa ne folosim cu totii. Deci, il rugam pe Parintele Efrem sa ne rosteasca un cuvant, ca apoi sa ne raspunda la intrebari.

Arhimandritul Efrem: Si eu ma bucur sa fiu cu voi, deoarece venirea mea in Romania se datoreaza in primul rand Arhiepiscopiei de Alba Iulia, invitatiei facute de Arhie­piscopie. Sunt foarte emotionat de calatoria pe care am facut-o in Romania. Am fost bucuros sa vad evlavia poporului ro­man, setea de credinta pe care o are, dorul de Dumnezeu si disponibilitatea de a se nevoi.

Noi, Sfantul Munte, datoram mult Romaniei pentru ca cei mai multi ctitori ai manastirilor aghiorite, dupa imparatii bizantini, sunt voievozi romani. Odinioara, Romania si Gre­cia erau ca o singura tara, de aceea am si avut intotdeauna o colaborare lesnicioasa si o comunicare nemijlocita. La manastirile la care am fost am vazut picturi murale cu inscriptii grecesti, dar am vazut si traditii comune, pentru ca avem acelasi cuget si acelasi crez. Si, mai ales, vad marea evlavie a poporului roman pentru Sfantul Munte. Au venit multi monahi romani inca de demult, din evlavie, la Sfantul Munte dar nu numai pentru folosul poporului roman, ci au sprijinit duhovniceste si multi parinti aghioriti. Vrednicul de pome­nire Parintele Paisie, acest sfant ascet aghiorit contemporan, in cartea sa pe care a scris-o despre diferitii batrani aghioriti evlaviosi, vorbeste si despre cativa pustnici romani care cu viata lor si cu trairea lor au slavit si Sfantul Munte, dar si intreaga Biserica Ortodoxa.

Venind din Sfantul Munte in Romania ne simtim aici intr-un loc familiar, ca acasa. Venind aici vedem ca Biserica Ortodoxa din Romania va progresa fiindca are o putere foarte mare. Si puterea dumneavoastra nu este nici econo­mica, nici politica, ci consta in evlavia dumneavoastra. Pu­terea Bisericii este evlavia tuturor credinciosilor. De aceea cei care sunteti la acest seminar, sa nu va uitati scopul, sa nu va uitati misiunea. Pentru ca va spunem noi, cei care traim in Sfantul Munte, ca omul care uita de mantuirea sufletului si-a ratat complet viata, caci Domnul ne subliniaza cu multa claritate: „Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua“.

Sfantul Nectarie, un sfant grec contemporan care s-a in­vrednicit de la Dumnezeu sa faca multe minuni, un sfant care a fost mult batjocorit in viata de catre purtatorii de rasa, a fost profesor la seminarul Rizario din Grecia si le spunea elevilor:

„Copii, omul care cauta fericirea si bucuria in ex­teriorul lui este in mare ratacire. Omul poate avea prilej de bucurie din partea prietenilor, din partea fratilor lui, din partea rudelor, insa fericirea si bucuria aceasta este relativa. De pilda, asteptam un prieten sa vina dintr-o tara indepar­tata si suntem indreptatiti sa ne bucuram, dar va veni vremea cand va pleca prietenul nostru si, pe cat de mult ne-am bucurat impreuna cu el, pe atat de mult ne vom intrista cand va pleca. Mai mult, putem spune ca avem o persoana iubita a carei prezenta ne da mare bucurie. Vine insa vremea cand Dumnezeu o va lua in lumea cealalta. Pe cat de bine am petrecut cu aceea persoana, pe atat de mult vom fi mai tristi atunci cand va pleca de langa noi.“

Asadar, bucuria care vine din afara fiintei noastre este relativa. De aceea si Hristos, ca sa ne faca sa intelegem bine, ca sa ne indrume corect, ne-a subliniat cu claritate: „Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru“, este in inima voastra. Si cand Domnul ne spune ,,imparatia lui Dumnezeu”, vrea sa spuna harul lui Dumnezeu, comuniunea omului cu dumnezeiestile energii necreate. Deci, fratii mei, acolo trebuie sa tintim.

Trebuie sa fim atenti la viata noastra, sa fim atenti fata de pacate, deoarece pricina care alunga harul este pacatul. Si asa cum albina nu se duce la balegar, ci cauta mireasma flo­rilor, asa si harul Duhului Sfant cauta o inima care se lupta impotriva pacatului. Cat putem asadar, sa fim atenti in viata si sa nu uitam ca Hristos S-a suit pe Cruce ca sa ne ajute pe noi sa ne ridicam, sa inviem, sa Ii pasim pe urme, sa-I urmam poruncile, sa urmam directia care ne-a dat-o prin Evanghelia Sa. Atunci vom avea permanent inlauntrul harul, atunci vom putea fi pururea fericiti, vom fi bucurosi, vom fi multumiti cu modul nostru de viata. Pentru ca nu trebuie sa uitati niciodata ca un crestin poate avea necazuri si gre­utati in viata, dar dincolo de crucea necazurilor si a greuta­tilor exista dulceata Duhului Sfant. Aceasta lipseste astazi de la marea majoritate a crestinilor pentru ca nu se nevoiesc asa cum trebuie; iar un model al nevointei este viata sfintilor nostri. Sa studiati vietile sfintilor, sa fiti prieteni cu sfintii si lor sa le urmati pentru ca ei L-au urmat pe Hristos. Iar sfintii, prin viata lor corecta au demonstrat ca Evanghelia este valabila.

Cu aceste ganduri, copii, vreau sa va urez ca harul Mai­cii Domnului care este atat de simtit in Sfantul Munte — pentru ca noi acolo o simtim pe Maica Domnului ca pe o closca care ne tine sub aripioarele Sale, deoarece Maica Domnului este maica tuturor crestinilor, insa tronul sau este in Sfantul Munte, pentru ca acolo nenumarati oameni evlaviosi s-au invrednicit sa o vada si in vedenii, chiar au si vor­bit cu dansa asa cum vorbesc eu cu voi acum — asadar, harul Maicii Domnului sa va intareasca. Si va indemn sa nu luati aminte niciodata la teoriile straine de Ortodoxie care va indeparteaza de Evanghelie. Toate acestea care se spun as­tazi, care sunt impotriva Evangheliei, nu sunt decat nascociri ale diavolilor, sunt teorii facute a-l rataci pe om, sunt teorii facute pentru a intuneca mintea omului astfel incat sa nu-l poata afla pe Dumnezeu.

Nu uitati sa va rugati, nu uitati sa chemati numele lui Hristos, nu uitati, in necazurile pe care le aveti, sa priviti fata Maicii Domnului si sa o simtiti pe Maica Domnului ca pe mama voastra adevarata, iar aceasta va veni sa va ajute, sa va mangaie, sa fie alaturi de voi. Unul din aghioritii care a vazut-o pe Maica Domnului, a auzit-o spunand: „Nu am timp, pentru ca umblu pe tot pamantul si mangai pe crestini si ma alatur celor care ma cheama“. Ma rog ca dintre cei pe care Maica Domnului ii mangaie si carora le sta alaturi sa fiti si voi. Amin.

Seminaristii: Parinte, cuviosul Paisie Aghioritul spunea ca multi sfinti ar fi dorit sa traiasca in vremea noastra ca sa se nevoiasca. Care ar trebui sa fie nevointa tinerilor in acest context?

Arhimandritul Efrem: Este usor pentru tineri sa se nevoiasca, daca vor. Trebuie sa fie bine incadrati in Biserica, iar ceea ce-i ajuta foarte mult catre sfintenie este sa aiba un program zilnic. Atunci vor avea roade duhovnicesti, pentru ca omul, dragi copii, si mai ales voi care acum sunteti aici, daca nu aveti sfintirea harului, daca nu simtiti ca va mangaie harul, atunci nu veti avea dispozitie catre nevointa, deoarece pricinile de pacat sunt foarte aproape si ne trag foarte usor catre ele. Vedeti, pentru a va lua diploma, daca nu stati sa studiati dupa un program anume, este mai mult ca sigur ca nu o veti lua in mod magic. Cu atat mai mult sfintenia, care este socotita stiinta stiintelor si arta artelor, trebuie sa fie facuta cu un program. Ajuta foarte mult contactul cu un indrumator duhovnicesc.

Seminaristii: Una dintre nevointele celor din manas­tire este dobandirea linistii, a pacii lui Hristos. Invatamantul actual cere multa implicare, studentul este supus unui stres. Avem si noi nevoie de liniste. Cum putem dobandi linistea — sa fim cu Hristos — in aceasta agitatie?

Arhim. Efrem: Este o problema, pentru cel ce traieste in agitatie, sa dobandeasca linistea. Este o problema intr-ade­var, dar nu este de neindreptat. Este posibil si pentru cei ce traiesc in agitatie sa dobandeasca linistea launtrica. Primul lucru care trebuie sa-l aiba in vedere este lupta impotriva pa­catului. Fiecare crestin, primul lucru la care trebuie sa ia aminte este ceea ce zicem la slujba: „Invredniceste-ne, Doamne, fara de pacat sa ne pazim noi”. Fie elev, fie monah, fie preot, fie episcop, trebuie neaparat a se pazi de pacat. Cand ia aminte la pacat si isi programeaza o mica perioada de timp dimineata si seara ca sa se linisteasca — iar cand zic „sa se li­nisteasca” zic nu sa se intinda in pat, ci sa se ocupe de ruga­ciunea lui Hristos, dimineata si seara — atunci omul care primeste in inima aceasta lucrare duhovniceasca, incetul cu incetul va incepe sa guste bunatatile lucrarii duhovnicesti launtrice a mantuirii si astfel, cu incetul, va progresa in isi­hie. Oricum, este posibila linistirea launtrica si in aceasta epoca a noastra. Bine.

Seminaristii: Cum ar trebui sa-l consideram pe Dum­nezeu, ca pe un prieten, sau ca pe un Stapan?

Arhim. Efrem: Daca va amintiti, cand apostolii I-au zis lui Hristos: „Invata-ne cum sa ne rugam“, Hristos ce le-a spus? „Tatal nostru!” Le-a dat rugaciunea domneasca. Nu le-a spus: „Sa Ma chemati Domn Atotstapanitor, Facator al cerului si al pamantului, Atottiitorul“, cu toate ca este asa si Il recunoastem asa, dar El insusi nu a cerut acest lucru. Ceea ce ne-a cerut Hristos noua este aceea de a-L chema si a-L primi, a-L simti ca fiind Tatal nostru. De aceea, Hristos este Tatal nostru si cineva poate simti aceasta prezenta a lui Hristos pe masura curatirii inimii proprii.

Seminaristii: Cum poate un teolog sa-L marturiseasca cat mai bine pe Dumnezeu in societatea de azi?

Arhim. Efrem: Teologul Il poate marturisi mai bine pe Dumnezeu cu viata proprie corect ortodoxa.

Seminaristii: Cum putem, noi tinerii, sa ducem o viata cat mai autentic crestina?

Arhim. Efrem: Viata duhovniceasca autentica este viata patristica. In acest domeniu ne vor ajuta mult batranii du­hovnicesti din vremea noastra care s-au nevoit sa ajunga la sfintenie. De exemplu, viata parintelui Ilie Cleopa, un sfant din zilele noastre. Eu l-am cunoscut la Atena pe cand eram inca student. Si cred ca acum, cand s-au tiparit vietile dife­ritilor sfinti aghioriti — si, de altfel, orice viata a unui sfant de astazi, fie rus, fie de alt neam — ajuta foarte mult pe omul contemporan sa traiasca autentic si in mod corect.

Seminaristii: In ce consta viata duhovniceasca la Manas­tirea Vatopedi?

Arhim. Efrem: Adica sa judec eu viata duhovniceasca in manastirea proprie? Ce pot sa va spun? Suntem monahi si ne straduim sa ramanem credinciosi traditiei noastre, randu­ielii noastre si datoriilor noastre monahale. Parintele Porfirie le spunea fiilor sai duhovnicesti: „Cand va intreaba despre mine sa nu le spuneti multe lucruri“, fiindca il considerau multi ca fiind Dumnezeu pe pamant. „Voi sa le spuneti ca sunt un pui de calugar“. La fel si noi, va spunem ca suntem monahi la Sfantul Munte si urmam tipicul aghiorit.

Seminaristii: Cum trebuie sa fie relatia dintre un baiat si o fata?

Arhim. Efrem: Relatia dintre un baiat si o fata sa fie pri­etenoasa, nu dusmanoasa… Dar din mijloc sa lipseasca paca­tul! Pentru ca din nefericire astazi, cu influenta Europei… Imi aduc aminte ca tatal meu avea o sora in Anglia si cand veneau verisorii mei in fiecare vara in Cipru si imi spuneau: „Noi avem prietenele noastre” (girlfriends), iar verisoarele mele imi spuneau: „Noi avem prietenii nostri” (boyfriends), eu nu pricepeam ce inseamna girlfriend si boyfriend si atunci mi-au spus ca, de la doisprezece ani, „avem prietenie baietii cu fetele si invers.” Acum vad lucrul acesta si in Gre­cia. Europenii, din pacate, cred ca daca ai prietenie cu o fata sau cu un baiat, lucrul acesta nu te impiedica cu nimic ca sa ai si o legatura trupeasca. Vine insa Biserica Ortodoxa care trebuie sa pecetluiasca viata crestinilor cu harul Sfantului Duh si spune fiilor sai: „Cand vine vremea, puteti avea aceasta legatura, insa numai in Taina casatoriei, pentru ca este o legatura tainica”. Nu trebuie sa fie o legatura a simturilor, doar pentru o anumita perioada de timp si apoi sa cautam un alt partener. De aceea trebuie sa fiti atenti — cine vrea sa traiasca o viata corecta — deoarece curatia mora­la este o premisa dogmatica a vietii duhovnicesti. Bine.

Seminaristii: Ce parere aveti despre discoteci si petreceri?

Arhim. Efrem: Cineva astazi, cand vrea sa se imboga­teasca, deschide discoteca pentru ca o sa aiba multa clientela; pentru ca oamenii cred astazi ca daca vor petrece mergand la discoteci, ascultand muzici straine, rock, heavy-metal, cum este la moda astazi, cred ca sunt „moderni” si „europeni”. Nu ne opunem ca cineva sa mearga la o plimbare, sa mearga undeva la o cofetarie, la un restaurant sa manance, sa bea, sa discute; dar nu sa mearga in aceste locuri care sunt salasuri ale diavolului.

Seminaristii: Vorbiti-ne despre iubirea de sine ca virtute esentiala a crestinismului.

Arhim. Efrem: Iubirea de sine nu este niciodata virtute. Dragostea catre noi insine este pacat, deoarece crestinul tre­buie sa calce peste dorintele proprii. De pilda, suntem in fa­milie la masa si mama ne pune in fata si mancarea de ieri si pe cea de astazi, iar eu ma reped primul, ca poate vine fra­tele meu si o sa manance el mancarea de astazi. Asa ca o iau eu si o mananc. Aceasta este iubirea de sine. Un crestin tre­buie sa traiasca in limitele nevoilor, nu in limitele dorintelor.

Seminaristii: Cum explicati versetul 1:1 de le Evanghe­lia dupa Ioan: „La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu?”

Arhim. Efrem: Acest verset din Evanghelia dupa Ioan il prooroceste psalmistul David: „In capul cartii este scris despre mine“. Si aici, intr-un mod teologic, proorocul ne vorbeste despre Sfanta Treime, despre cinstea egala a celor trei Per­soane ale Sfintei Treimi.

Seminaristii: Exista un destin dinainte stabilit?

Arhim. Efrem: Dumnezeu nu determina viata omului. Dumnezeu a inzestrat omul cu libertate si diferenta dintre om si celelalte creaturi este logica si libertatea. De aceea Dumnezeu mai degraba cunoaste dinainte ceva, dar nu predestineaza. Inainte-cunoasterea Sa nu implica faptul ca noi facem ceva fiindca a stabilit asa Dumnezeu, ci ca El stie dinainte ce vom face. Nu este ca la musulmani, de exemplu, care cred in noroc. Ei spun ca cineva care traieste fericit viata are noroc. Ce noroc are? Dumnezeu da tuturor in mod egal, pentru ca El este izvorul a toata dreptatea, da fiecaruia egala putere de a ajunge pe aceeasi scara a virtutilor. Pentru toata lumea in mod egal.

Seminaristii: Atunci de ce vrajitorii pot citi viitorul?

Arhim. Efrem: Vrajitorii nu stiu viitorul, ci de multe ori stiu anumite lucruri despre o anumita persoana si le intre­buinteaza. Vrajitorul nu este niciodata prooroc. Proorocia este o harisma a Sfantului Duh. Nici diavolul nu este pro­oroc. Iar vrajitorul este purtator al demonului. Demonii, fiind duhuri, stiu ce gandeste prietenul tau in Grecia sau in Australia. Stie ce gandeste cutare in Bucuresti si folosesc aceste lucruri astfel incat sa para ca vrajitorii proorocesc. Dar nu ne temem niciodata, nici de vrajitori, nici de diavoli. Hristos e mai puternic decat diavolul.

Seminaristii: Privirea la televizor e pacat?

Arhim. Efrem: Televizorul nu este pacat. Cand insa pri­vim filme stricate la televizor este un lucru rau. Cutitul e facut ca sa taie paine, dar si ca sa injunghie oamenii. Cine fo­loseste cutitul ca sa injunghie oamenii, desigur, nu face bine. Din pacate astazi ecranul televizorului care, de pilda, ar pu­tea fi un mijloc direct de transmitere a mesajelor bune, du­hovnicesti, care sa influenteze multime de oameni, este exploatat de puterile intunericului care ofera mesaje nu nu­mai antiortodoxe, ci si anticrestine care, de cele mai multe ori, intuneca si ratacesc pe om. De aceea Sfantul Cosma al Etoliei a proorocit ca va veni vremea cand diavolul „va fi intr-o cutie si va avea coarnele pe acoperisul casei.” De aceea sa fiti foarte atenti. Pentru mine, cel mai mare pericol nu sunt nici discotecile, nici desfranarea — care este un mare pacat — ci intaiul pericol este astazi televizorul.

Seminaristii: Cum explicati slabirea credintei si racirea dragostei in vremea noastra?

Arhim. Efrem: Oamenii nu mai au credinta inflacarata pentru ca traiesc antropocentric. Insa ajuta foarte mult la in­tarirea credintei studiul vietilor sfintilor si indeosebi a sfin­tilor din zilele noastre. Ajuta foarte mult la sporirea credintei trairea in comuniune cu persoane duhovnicesti. Dupa cum vedeti, in Pateric se spune undeva ca cineva s-a dus la Avva Pimen si i-a spus: „Avva, cum sa dobandesc frica de Dumnezeu?” — iar cand spun Parintii „frica de Dumnezeu” nu inseamna sa te infricosezi de Dumnezeu, ci frica de Dum­nezeu inseamna evlavie. De aceea si prorocul David a spus: „Inceputul intelepciunii este frica de Domnul“, pentru ca incepu­tul vietii duhovnicesti este evlavia — iar Avva Pimen i-a raspuns: „Lipeste-te de un om care se teme de Dumnezeu si atunci vei dobandi frica de Dumnezeu.” Deci sa ai regu­lat si des contact cu un om virtuos care sa aiba permanent harul Duhului Sfant inlauntrul sau — acesta este omul cu frica de Dumnezeu — si atunci din comuniunea cu dansul, pentru ca este un om cu har, in mod minunat iti va da din harul sau astfel incat sa-ti sporeasca credinta catre Dum­nezeu. Bine.

Seminaristii: Ce ne puteti spune despre credinta in rein­carnare?

Arhim. Efrem: Reincarnarea este o prostie intre multe altele. Reincarnarea spune ca acum sunt om, dar mai inainte am fost catar, iar dupa ce mor sufletul se va duce intr-un cocos. Noi acest lucru nu-l primim sub nici o forma. Omul se naste, este o persoana irepetabila si niciodata nu se poate identifica cu o alta persoana de pe pamant, nici daca este vorba de frati gemeni.

Seminaristii: Ce parere aveti despre muzica clasica?

Arhim. Efrem: Muzica clasica este o muzica, desigur, an­tropocentrica. Eu insa, multor tineri care vin in Sfantul Munte si care asculta muzica rock, le zic: „Mai copile, cel putin asculta muzica clasica decat rock, pentru ca iti va aduce o linistire fizica“. Nu este o muzica care iti da dispozitia de a-L sluji pe Dumnezeu, asa cum este muzica bizantina, dar totusi nu te conduce catre pacat.

Seminaristii: Ce parere aveti despre hipnoza, medium-uri si OZN?

Arhim. Efrem: In primul rand, extraterestrii nu exista. In al doilea rand, medium-ii sunt oameni demonizati. A venit cineva in Sfantul Munte cu o problema si mi-a spus ca l-a dus cineva la un medium care, in final, i-a mancat milioane de drahme — adica miliarde de lei, in limba dumneavoastra — si apoi l-a innebunit. Si au venit cu el la noi in Sfantul Mun­te. I-am zis: „Ce sa-ti fac? Numai o minune te mai poate ajuta!” Altcineva, un domn, a venit si mi-a marturisit ca s-a dus sa consulte un medium. „Si mi-a zis sa stau in salon, iar el a intrat inauntru. S-a auzit apoi o mare zarva acolo, ca si cand ar fi fost multime de oameni. Dupa trei sferturi de ora s-a intors. Avea ochii rosii, cu toate ca atunci cand il intalni­sem fata sa era normala. Acum insa avea ochii in flacari, fata innegrita, limba scoasa si era foarte transpirat. Venise sa-mi spuna mesajul primit. Cum l-am vazut insa, am fugit si nici nu mai retin ce mi-a spus.” Acesti oameni sunt indraciti.

Seminaristii: Ce inseamna sa ne inchinam in„duh si in adevar”?

Arhim. Efrem: „Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina tre­buie sa I se inchine in duh si in adevar“. Aceasta a spus-o Hristos femeii samaritene. Sfintii Parinti au explicat aceasta, spunand ca Dumnezeu nu este slujit prin lucruri exterioa­re, ci cu inima. A spus-o tocmai spre a lovi in slujirea exteri­oara, formala, atunci cand este absolutizata. Sa va dau un exemplu: ne inchinam icoanei lui Hristos; aceasta inchina­re are insa ca substrat evlavia noastra launtrica catre Hristos. De aceea, multi care nu au acest substrat launtric, isi fac niste cruci mari, fac metanii pana la pamant si, cu toate ca merg in fiecare duminica la biserica, nu sporesc duhovniceste. Acestia nu se inchina in duh si in adevar.

Seminaristii: Cum se poate dobandi rugaciunea neince­tata a lui Iisus?

Arhim. Efrem: Rugaciunea lui Iisus o vom dobandi, dupa cum am spus la inceput, daca ne vom ocupa de aceasta rugaciune. Inceputul acestei lucrari duhovnicesti este rostirea neincetata cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma; Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. Sap in gradina: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. Merg cu autobu­zul: in loc sa ma gandesc la alte lucruri, inchid ochii si ma rog. In afara de aceste momente care se numesc „ceasuri albe”, trebuie sa stabilesc o perioada zilnica pentru ruga­ciune. Incepe acum in inima simtirea focului rugaciunii, asa cum spune proorocul David: „Infierbantatu-s-a inima mea inauntrul meu si in cugetul meu se va aprinde foc” ori „Desfateaza-te (katatrifison) in Domnul si iti va implini tie cererile inimii tale”. Cand zice „katatrifison”, inseamna „satura-te din plin“, cautand a te hrani cu numele lui Hristos.

Daca omul se preocupa si lucreaza rugaciunea, inima lui va dobandi aceasta flacara a rugaciunii si dragostea catre Dumnezeu creste. Mai intai mintea primeste rugaciunea si dupa cativa ani de lucrare cu mintea o va prelua inima. Iar cel care va ajunge la rugaciunea inimii se va desfata de mult har. Nici nu se pot spune, iubitii mei, bunatatile care vin din lucrarea rugaciunii lui Iisus! De aceea, mesajul Sfantului Munte pentru voi este: cat de mult puteti, indeletniciti-va cu aceasta rugaciune!

Parintele Efrem Katunachiotul, un nevoitor adormit intru Domnul acum cativa ani, spunea ca primul rod al pre­ocuparii crestinului de rugaciunea lui Iisus este bucuria. Recent a venit un student la Vatopedi si i-am spus sa zica rugaciunea. Dupa doua luni, cand a venit inapoi, mi-a mar­turisit: „Parinte, atata bucurie am spunand rugaciunea in timp ce pasesc pe strazile Atenei incat, intr-o zi, de atata bu­curie am inceput sa alerg!” Aceasta se datoreaza rugaciunii lui Iisus.

Seminaristii: Rugaciunea lui Iisus se poate spune in lipsa unui povatuitor experimentat?

Arhim. Efrem: Puteti incepe a spune rugaciunea lui Ii­sus, insa este mai sigur a gasi un indrumator, chiar avand contact prin telefon, ori prin corespondenta. Insa, daca va veti ocupa cu aceasta rugaciune, Dumnezeu va va ajuta. Imi aduc aminte ca Parintele Paisie imi spunea aceasta intam­plare deosebita: a plecat de la manastirea lui — atunci cand vietuia in afara Sfantului Munte — si, pe cand mergea prin oras pentru a rezolva o anumita treaba, harul Sfantului Duh i-a spus cu tarie: „Intra in casa de langa tine!” Si el a zis: „Cum sa intru in casa aceasta de vreme ce nu cunosc pe ni­meni?“, iar harul i-a raspuns: „Du-te si intra in aceasta casa!” „Fie binecuvantat!” A batut la usa si i-a deschis o batrana. Cum l-a vazut pe Parintele Paisie, a inceput sa planga. Aceasta batrana avea doi nepoti orfani si nu putea sa plece de acasa. Se indeletnicea insa cu rugaciunea inimii si o ru­gase pe Maica Domnului sa-i trimita pe cineva care sa-i explice lucrurile pe care nu le intelegea. Si imi aduc aminte cum Parintele Paisie mi-a spus ca aceasta femeie avea o stare duhovniceasca pe care nu a gasit-o nici la monahii din Sfan­tul Munte. „Si, cu toate ca eram in oras pentru o treaba urgenta, am renuntat si am stat de vorba cu ea de dimineata pana seara.” Aceasta v-am spus-o ca sa va demonstrez ca Dumnezeu, daca vede ca vreti sa va ocupati cu aceasta lu­crare, va va ajuta sa ajungeti in locul potrivit si sa gasiti in modul potrivit omul potrivit. Bine.

As vrea sa daruiesc si aici la Seminar o copie argintata a icoanei Maicii Domnului „Paramythia“. Este una din cele sapte icoane facatoare de minuni ale manastirii noastre. Doresc sa o las aici ca amintire a vizitei noastre. Este o ex­presie a prieteniei si a comuniunii dintre scoala voastra si Sfantul Munte Athos.

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

Vindecarea celor zece leprosi:

Iar pe cand Iisus mergea spre Ierusalim si trecea prin mijlocul Samariei si al Galileii, intrand intr-un sat, l-au intampinat zece leprosi care stateau departe, si care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-i, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar, pe cand ei se duceau, s-au curatit. Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut cu fata la pamant la picioarele lui Iisus, multumindu-I. Si acela era samarinean. Si raspunzand, Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-a gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu decat numai acesta, care este de alt neam? Si i-a zis: Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mantuit.

(Luca 1,11-19. Duminica a 29-a dupa Rusalii).

R. Radulescu: Zece leprosi se vindeca dupa ce Il intalnesc pe Mantuitorul Hristos. Vindecarea nu este imediat evidenta. Mantuitorul Hristos ii trimite la preoti, pe cei zece leprosi, iar Evanghelia ne spune ca, pe drum se afla curatati, se vindeca. Parinte profesor Constantin Coman, de ce ii trimite Mantuitorul Hristos la preoti? De ce nu face o vindecare pe loc, dintr-o data, de ce nu-i curata de lepra urata, care-i alungase din mijlocul comunitatii lor? De ce ii trimite pe leprosi spre preoti, spre liderii religiosi ai comunitatii?

Pr. Coman: Pur si simplu pentru ca aceasta era practica randuita de legea vechi-testamentara. In cartea Levitic, in capitolele 13-14, unde sunt consemnate reglementarile privind lepra, se spune ca daca un bolnav de lepra constata ca s-a insanatosit, trebuie sa mearga sa se arate preotilor, pentru ca acestia sa confirme vindecarea, iar in urma confirmarii sa fie reprimiti in societate. Prin urmare, Mantuitorul Hristos Se supune prevederilor legii si ii trimite pe leprosi sa se arate preotilor, ca si cum ar fi fost vindecati. Surprinzator este modul in care se desfasoara acest lucru. Mantuitorul nu le spune ca s-au vindecat de lepra, nici ca se vor vindeca, ci ii trimite doar sa se arate preotilor. Sare peste niste etape. Nici leprosii nu intreaba nimic, ci se pornesc fara ezitare sa se arate preotilor, semn ca s-au increzut in cuvantul Domnului prin care-i trimitea! Au aratat, asadar, credinta.

R. Radulescu: Aflam ca unul dintre ei nu era iudeu, deci n-ar fi trebuit sa se supuna legii iudaice. Era samarinean. Era tocmai acela care se intoarce la Hristos. Si pe el il trimite la preoti, dar se intoarce pentru ca el nu cunostea legea sau este manat inapoi de recunostinta, despre care este vorba in Evanghelia de astazi.

Pr. Coman: Inainte de a va raspunde la intrebare, dati-mi voie sa constat ca, leprosi fiind, samarinenii si iudeii stateau impreuna, se intelegeau. Sanatosi fiind, nu reuseau sa se inteleaga, se dusmaneau. Lucrul acesta este semnificativ si ni se intampla, deseori, si noua, celor de astazi. Suferinta, necazul si boala ne unesc, in timp ce starea de bine si de sanatate ne desparte.

Nu putem in nici un fel sa acceptam o astfel de erminie, din moment ce, Sfantul Evanghelist Luca si Mantuitorul Insusi puncteaza clar motivul pentru care s-a intors leprosul samarinean. Aici este motivatia si cheia evenimentului: ca, din zece leprosi care s-au vindecat in chip minunat, numai unul s- a intors sa dea slava lui Dumnezeu si sa-I multumeasca. Ceilalti noua, deloc intamplator de acelasi neam cu Iisus, nu s-au intors sa-I multumeasca.

R. Radulescu: Ce-i impiedica pe ceilalti noua leprosi sa faca acelasi lucru? Din zece leprosi vindecati, unul singur este recunoscator!

Pr. Coman: Proportia este semnificativa pentru cat de rara este recunostinta! Putem da si noi marturie astazi, dupa cum putem gasi marturii in toate timpurile, referitoare la lipsa de recunostinta. Cazul leprosilor vindecati nu este o exceptie. Tocmai de aceea este citat, pentru ca este exprimata aici o atitudine cu mare raspandire printre oameni. Recunostinta este foarte rara. Nu numai iudeilor le era greu sa fie recunoscatori. Oricarui om ii este greu sa fie recunoscator. Putem investiga atitudinea celor zece leprosi pentru a avansa eventuale explicatii ale acestei atitudini, in general. De ce sunt nerecunoscatori iudeii? Tema aceasta o intalnim cu mai multe prilejuri. Mantuitorul Hristos o pune in discutie deseori.

Iudeii beneficiasera, de-a lungul istoriei lor, de foarte multe daruri, chiar de privilegii din partea lui Dumnezeu. Si profetii vechi-testamentari, ca si Mantuitorul, reproseaza iudeilor lipsa de recunostinta pentru pozitia speciala de care s-a bucurat acest popor, in raport cu celelalte neamuri in fata lui Dumnezeu. Ingratitudinea poporului ales – aceasta nu inseamna ca daca alt popor era ales ar fi fost in mod necesar mai recunoscator - este in atentia Mantuitorului Hristos si pentru faptul ca aceasta era un indicator al calitatii raportarii lui la Dumnezeu.

Cred ca un prim posibil raspuns ar fi tocmai starea de indreptatire, pe care o extrag iudeii din familiaritatea lor cu Dumnezeu. In cazul concret al celor noua leprosi familiaritatea lor cu Tamaduitorul, intemeiata pe faptul ca erau de acelasi neam. O binefacere venita din partea cuiva familiar este indreptatita: „Daca tata nu-mi face un bine, atunci cine sa mi-l faca?! Iar daca-l face, il face pentru ca trebuie sa-l faca! Este tata, prin urmare, nu mai este nevoie sa-i multumesc! O face in virtutea relatiei noastre de apropiere sau chiar a datoriei lui de tata“. In acelasi sens, strainul putea gandi: „Daca un strain, care nu are nici o obligatie fata de mine, ba mai mult, chiar face parte dintr-un neam care dusmaneste neamul meu, imi face un bine, atunci simt nevoia sa-i multumesc!“.

Oricum, indreptatirea este obstacolul principal in calea recunostintei. Cand omul gaseste motiv sa se indreptateasca pe sine, alunga disponibilitatea de a fi recunoscator. Aici se pune in discutie o stare care ar trebui sa-i defineasca pe oameni, nu numai atunci cand se fac bine in chip minunat de boli incurabile, ci si atunci cand sunt sanatosi. Este vorba despre atitudinea de permanenta recunostinta a omului fata de Dumnezeu, Creatorul lui si al lumii in care traieste, dar si Cel ce sustine continuu totul in existenta si il ridica pe om ori de cate ori cade.

R Radulescu: In cazul de fata avem de-a face cu o evidenta. S-au vindecat de lepra, o boala de care nu se vindeca decat foarte rar un om. Samarineanul se intoarce nu numai sa multumeasca Binefacatorului, pe care-L are in fata, ci-L slaveste pe Dumnezeu, multumeste si pe verticala, sa spunem. Problema recunoasterii pe verticala este dificila din perspectiva omului de astazi, a omului modern, pentru ca binele care i se intampla in viata poate fi rezultatul actiunilor personale. Atunci cand cineva ma ajuta, este limpede ca trebuie sa-i multumesc, sa-i fiu recunoscator. Dar lui Dumnezeu de ce sa-I fiu recunoscator, de vreme ce eu sunt stapan pe propriile mele actiuni si gandesc ca binele este rezultatul actiunilor mele?!

Pr. Coman: Domnule Remus, evaluata din perspectiva Evangheliei Bisericii noastre, aceasta atitudine, pe care tocmai ati descris-o dumneavoastra, este amagitoare, este falsa, chiar daca multi, intr-o oarecare complicitate, o considera a fi legitima. Noi marturisim contrariul si trebuie sa spunem lucrul acesta cu tarie! Chiar daca acest contrariu nu se bucura de evidenta exterioara de care vorbeati. Facem aceasta afirmatie, incriminand, in egala masura, orbirea si ingrosarea simtirii si a intelegerii celor care sunt exponentii celeilalte opinii si perspective. Cine nu-L vede pe Dumnezeu, in aceasta lume si in aceasta creatie, ca origine, cauza, inceput, principiu, sens si sustinere, in opinia teologiei Bisericii si a Evangheliei Mantuitorului, se amageste cumplit, se insala! Imi dati prilejul sa spun o constatare pe care am facut-o de-a lungul experientei mele de preot. Omul fuge de Dumnezeu. Fuge de Dumnezeu pentru ca are ispita existentei autonome, vrea sa-si fie siesi stapan. Intre altele si pentru ca nu poate duce starea de recunostinta. Neputinta se datoreaza starii lui de cadere, pacatului in care se afla.

R Radulescu: Parinte profesor, acceptam ca si credinciosi aceasta viziune. Dumnezeu este bun, ne ajuta, ne sustine. Trebuie sa-I fim recunoscatori? Are Dumnezeu nevoie de recunostinta noastra?

Pr. Coman: Nu are nevoie, dar se bucura.

R Radulescu: Dar este afectat de nerecunostinta noastra?

Pr. Coman: Nu este afectat in sensul in care ar suferi vreo micsorare, cum spun Parintii Bisericii. Dar este afectat in sensul in care in loc sa Se bucure, Se intristeaza. Noi marturisim credinta ca intre Dumnezeu si oameni exista o relatie interpersonala vie, dinamica, reala. Dumnezeu nu este un principiu, o idee, o entitate imuabila, ci este o comunitate de Persoane iubitoare. In Sfintele Evanghelii avem nenumarate situatii in care este ilustrata bucuria lui Dumnezeu pentru un pacatos care se pocaieste, de exemplu. Sa ne amintim pilda Fiului risipitor. Bucuria este motivata nu de faptul ca cineva isi arata recunostinta fiindca era dator, dupa cum nici intristarea nu este provocata de faptul ca cineva nu-si implineste aceasta datorie, ci bucuria este motivata de faptul ca, printr-un astfel de pretext se activeaza relatia dintre cei doi, se da continut pozitiv acestei relatii. Este sensibil acest aspect, dar este esential.

Recunostinta – sau orice alt sentiment la adresa cuiva – inainte de a fi exprimata, este o stare launtrica a respectivului. In mine se naste un gand bun la adresa cuiva. Ma cuprinde o stare buna care-l are drept cauza pe cel care m-a ajutat in vreun fel. Starea aceasta se constituie intr-un continut bun al relatiei dintre noi. In starea de recunostinta, ce poate cuprinde sufletul meu pana la a-l coplesi, il cuprind pe cel care mi-a facut bine, il aduc, il actualizez inlauntrul meu. Ma unesc cu el. Inchipuiti-va ca, in felul acesta L-am aduce pe Dumnezeu in sufletul nostru, nutrind profunda si nemasurata recunostinta fata de El pentru tot. Dumnezeu acest lucru il urmareste, nu achitarea de o datorie, prevazuta in vreun cod de legi sau in vreo morala conventionala. Si, bineinteles, ca exprimarea acestei stari de recunostinta, care ne-a umplut sufletul de El, Il bucura pe Dumnezeu. Daca eu va fac un bine dumneavoastra, va ajut intr-o situatie, iar dumneavoastra va intoarceti la mine si-mi spuneti: „Parinte Constantin, va sunt recunoscator, va sunt multumitor, dar nu numai ca-mi exprim multumirea si recunostinta, dar va port in suflet pentru ca m-ati ajutat!“, in urma gestului meu, intre mine si dumneavoastra s-a activat o relatie frumoasa, cu un continut real, frumos, imbucurator. Eu, la randul meu, spun in sinea mea: „Omul acesta sensibil si recunoscator pentru gestul minor pe care eu l-am facut pentru el, se gandeste la mine si gandul acesta il umple de bucurie si de recunostinta!“. Iata cum si in mine se naste un gand bun si o stare imbucuratoare care va are ca subiect pe dumneavoastra. Si eu va port, macar un timp, in sufletul meu, cu imaginea imbucuratoare pentru mine a unui om recunoscator, sensibil, etc. Daca la gestul meu de ajutorare, dumneavoastra nu raspundeati cu recunostinta, nu raspundeati in nici un fel, se pierdea mai intai de toate intalnirea noastra sufleteasca reciproca: in dumneavoastra, prin starea de recunostinta pe care o nutreati in suflet, si in mine prin starea de bucurie generata de exprimarea recunostintei. Ca sa nu mai spun ca, in situatia in care eu observam ca ati fost nerecunoscator, se consemna un minus in relatia dintre noi: gandul ca sunteti nerecunoscator si neatent si starea de intristare sau amaraciune, consecventa acestui gand.

Nu ni-L putem inchipui pe Hristos Iisus asteptand si receptand recunostinta sau lipsa recunostintei, ca pe un gest de buna crestere sau de replica la schimb: ti-am facut un bine esti dator sa-mi dai ceva in schimb, macar un „multumesc”. Daca gestul Lui este, in ultima analiza, un gest de dragoste atunci recunostinta este un raspuns la acest gest de dragoste, iar lipsa recunostintei, absenta acestui raspuns.

Lucrurile acestea sunt esentiale din perspectiva Evangheliei, din perspectiva duhovniceasca. Nu fizicul si materialul, gesturile fizice, faptele in ele insele, ci receptarea lor in plan sufletesc, lucrarea lor in spatiul relatiei interpersonale. Noi, in majoritate, traim, din pacate, intr-o alta stare, intr-o stare de suspiciune, de indreptatire, de meschinarie, de rautate, de barfa, de judecata nesfarsita a tuturor; toate ingemanate, revendicate de o stare de decadere a omului, pe care eu o numesc indreptatire de sine. Indreptatirea de sine este starea cea mai de jos a omului. Este starea omului incapabil de iubire si insensibil la provocarea iubirii. Este starea omului anerast, incapabil de iubire.

R. Radulescu: Recunostinta este leacul?

Pr. Coman: Recunostinta este varful existentei! A fi recunoscator, inseamna a exista la varf! Cine vrea sa existe la baza, sa se indreptateasca pe sine. Cine vrea sa existe la varf, sa vaneze recunostinta si multumirea. Fiecare dintre noi avem pentru ce si catre cine sa ne exprimam permanent multumirea si recunostinta. Cine este recunoscator iese din sine spre celalalt, iar cel care se indreptateste pe sine, se inchide in sine, asfixiant si sinucigas sufleteste.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Legaturi:

PAPA VISEAZA SA FIE CONDUCATORUL SPIRITUAL AL INTREGII PLANETE SI A VENIT IN ROMANIA “SA SEMNEZE CONDICA”!

“Intrucat nu exista alta Biserica, cum pot exista Sfinte Taine in alta parte?”

“Luati aminte la pacat! Luati aminte la curatenia morala! Pentru ca trebuie sa tinem minte neincetat ca aceasta curatenie morala este premisa dogmatica a sfintirii omului!”

Vezi si:

***

Conferinta Egumenului Efrem de la Vatopedi sustinuta la Facultatea de Teologie Bucuresti (2000)

PR. CONSTANTIN COMAN: [pe atunci prodecan, n.n.] Ne bucuram astazi sa-l avem in mijlocul nostru pe Prea Cuviosul Arhimandrit Efrem, Egumenul Sfintei Manastiri Vatopedi din Sfantul Munte, pentru a tine un cuvant de folos studentilor Facultatii noastre. Cu dansul sunt si tineri romani care au ales sa vietuiasca ca monahi la Manastirea Vatopedi, bineinteles datorita deschiderii pe care Manastirea o are — si Parintele Staret in mod deosebit— fata de toti tinerii doritori de vietuire monahala. Mai sunt si din alte tari acolo; dupa cate am inteles parintii si fratii din Manastirea Vatopedi sunt de aproape opt nationalitati.

[...]

De aceea, intalnirea cu un reprezentant sa spunem, de frunte, al spiritualitatii monahale ortodoxe, care vine din Sfantul Munte, este, cred, o intalnire rara si speram, folositoare pentru noi toti. Cu Parintele Staret am stabilit ca intalnirea cu dumneavoastra sa fie un dialog, asa cum a fost anuntat, astfel incat, dupa cateva cuvinte rostite de Parintele Staret vom incerca sa dialogam, cat putem totusi de civilizat, pentru a beneficia de prezenta Parintelui aici ca sa aflam lucruri care ne preocupa, lucruri care ne framanta. Deci din clipa aceasta trec in postura de traducator, astept intai cuvintele Parintelui si dupa aceea provocarile dumneavoastra.

ARHIMANDRITUL EFREM: Si eu ma bucur in mod deosebit ca ma aflu intr-o Facultate de Teologie a Bisericii Ortodoxe Romane, desi noi, monahii, propovaduim ca teologia nu o afla cineva stand in banca. Teolog nu este cel care ia diploma Facultatii de Teologie. Teolog este cel inlauntrul caruia vorbeste Dumnezeu-Cuvantul. ( [o theos logos]—Dumnezeu-Cuvantul.)

La Sfantul Munte au venit la mine cativa studenti teologi greci si i-am intrebat ce fac, am vorbit despre viata lor. A fost un dialog in grup. Unul dintre ei imi zice:

„Eu sunt un student foarte silitor si nu lipsesc niciodata de la cursuri; ba chiar invat foarte bine pentru examene si pana acum nu am decat note de zece. Dar imi place, zice, sa petrec in viata. Imi programez in asa fel timpul incat sa am vreme de invatat, dar am si program, dupa miezul noptii, sa ies sa petrec. Merg la discoteci, imi place muzica rock si imi place sa petrec noptile. Dar in acelasi timp imi place sa studiez si Sfintii Parinti”.

Eu m-am uitat un pic la dansul si i-am spus:

„Mai baiete, n-ar fi mai bine sa mergi sa muncesti la construit blocuri? Pentru ca acolo cel putin ai fi muncitor si ai fi onest si cu tine, si cu lumea. In timp ce acum, cu felul tau de a trai, te inseli si pe tine insuti si amagesti si lumea. Daca ai o diploma cu nota zece, cum te va ajuta aceasta sa le vorbesti maine la scoala copiilor sau in vreo biserica, daca tu nu-L traiesti pe Dumnezeu?”

Pentru ca omul care vrea sa studieze teologia trebuie sa studieze modul in care se dobandeste harul Duhului Sfant.

Cu cele pe care le-am spus nu inseamna ca dispretuiesc pe studentul silitor care se ingrijeste de studiul sistematic sau stiintific al teologiei. Dar centrul de greutate este in alta parte. Cand am fost la Manastirea Sfantului Nectarie in insula Eghina — cred ca este deja cunoscut si la dumneavoastra Sfantul Nectarie, este un sfant contemporan, un sfant mare care in timpul vietii a scris multe lucrari teologice, a avut o viata imbunatatita si dupa moarte l-a slavit Dumnezeu cu multe minuni — am vazut in biroul dansului, acolo in Eghina, diploma lui de teologie; si am vazut ca diploma si-o luase cu „bine”. Prin urmare, succesul unui teolog nu consta in a lua diploma de teologie cu nota zece _{(„foarte bine” in original— ed.}), ci succesul lui consta in a se nevoi in asa fel incat sa dobandeasca harul Duhului Sfant.

De aceea, cred ca si dumneavoastra ati inteles ce scop important aveti de implinit. Trebuie, pentru a reusi, sa ravniti a avea o relatie neintrerupta cu harul Duhului Sfant, pentru ca in felul acesta va veti umple de slava si voi si veti contribui si la slava Bisericii. Biserica nu s-a temut de prigoanele lui Traian, Diocletian sau Nero, Biserica nu a fost niciodata ingenuncheata de prigoanele ateilor. Biserica a fost insa ingenuncheata, in latura sa umana, atunci cand reprezentantii ei nu au fost consecventi cu ei insisi. De aceea Mantuitorul Hristos, in Noul Testament, se adreseaza cu „vai” celor care scandalizeaza pe fratii lor mai mici. „Vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18:7 ). Si cea mai mare sminteala care se produce in viata Bisericii este aceea care vine de la oamenii ce reprezinta Biserica. Fie ca acestia sunt teologi laici, fie ca sunt teologi purtatori de rasa, fie ca sunt calugari, fie ca sunt episcopi. Fie ca sunt egumeni.

Va doresc — ca sa nu ma lungesc, pentru a va da dumneavoastra cuvantul — sa nu va uitati nici o secunda telul. Luati aminte la pacat! Luati aminte la curatenia morala! Pentru ca trebuie sa tinem minte neincetat ca aceasta curatenie morala este premisa dogmatica a sfintirii omului! Daca nu ia aminte la acest lucru studentul teolog sau oricine se nevoieste, atunci seamana in vant. Veti dobandi aceasta sfintenie daca aveti un duhovnic, daca sunteti bine incadrati in viata Bisericii si va impartasiti de Sfintele Taine ale Bisericii. Atunci Duhul Sfant va va ajuta sa deveniti oameni plini de har. Nu va intristati, nu deznadajduiti si nu va infricosati de caderile pe care eventual le aveti. Sfintii Parinti nu s-au nelinistit de cei care se nevoiesc, chiar daca acestia, in lupta, pot aluneca pe moment. Sfintii Parinti s-au nelinistit si au plans, s-au interesat si i-a durut pentru cei care si-au dispretuit mantuirea. Sa nu se intample acest lucru cu noi!

STUDENTII: Ce este Synodiconul Ortodoxiei care se citeste in Grecia in manastiri si in catedrale si daca n-ar trebui sa fie cunoscute aceste lucruri si in Romania?

ARHIM. EFREM: Noi, in Duminica Ortodoxiei, facem o litanie si citim anatemele celor sapte Sinoade Ecumenice. In acelasi timp, desigur, marturisim credinta celor sapte Sinoade Ecumenice. Acesta este lucrul pe care il facem. Dumneavoastra nu il faceti aici?

PR. C-TIN COMAN: Nu.

ARHIM. EFREM: Este bine sa-l faceti. Noi, dupa apolisul dumnezeiestii Liturghii, facem procesiune in manastire cu patru opriri si rostim anatemele. In acelasi timp rostim si credinta hotarata de cele sapte Sinoade Ecumenice, pomenind pe luptatorii pentru dreapta credinta incepand din timpul Sinoadelor si ajungand pana la Sfantul Grigorie Palama.

STUDENTII: In legatura cu anatemele celor sapte Sinoade Ecumenice, ce parere are Prea Cuviosul Staret despre curentul occidental care patrunde si admite reabilitarea* unor eretici aflati sub anatema, ca Evagrie si Origen?^* _{(in Romania acest curent ataca tot mai virulent Muntele Athos, monahismul romanesc, precum si acrivia dogmatica a Parintelui Staniloae – nota ed.)}

ARHIM. EFREM: Acest curent este dominat de un duh al mandriei si aceste lucruri sunt promovate de oameni care se cred mai intelepti decat Sfintii Parinti. In problema dogmelor Bisericii, iubitii mei, nu trebuie sa atingem nici o iota! Pentru ca Biserica, in Sinoadele ei Ecumenice acceptate de trupul Bisericii, se pronunta infailibil.

STUDENTII: Exista astazi in Romania unii intelectuali care se pretind ortodocsi si care sustin ca Biserica Ortodoxa a ajuns sa fie o „institutie” lumeasca. Ce parere aveti, este posibil ca in Biserica Ortodoxa sa inceteze continuitatea apostolica?

ARHIM. EFREM: Nu trebuie nici macar sa gandim ca ar putea sa intervina intreruperea succesiunii apostolice in Biserica Ortodoxa! Daca inceteaza aceasta succesiune apostolica, atunci Biserica isi inceteaza lucrarea. Acesti intelectuali constituie o mare ispita pentru Biserica. Pentru ca intelectualii se raporteaza la Biserica de o maniera romantica, spunand ca Biserica contribuie „la pacea lumii, la intelegerea intre popoare, la iubire“ si asa mai departe. Biserica este un laborator care scoate sfinti, aceasta este Biserica! Si, de foarte multe ori, ne intristam cand constatam ca multi dintre acesti intelectuali au o viata foarte rusinoasa. Desi le place foarte mult sa filosofeze de o maniera „autentica” despre Biserica.

[...]

STUDENTII: Ce parere aveti despre venirea papei in Romania si indemnurile la toleranta care se propovaduiesc in cadrul acestor intruniri?

STUDENTII: Care este situatia actuala a monahilor romani la Sfantul Munte?

ARHIM. EFREM: Si ei, impreuna cu ceilalti, se lupta sa se mantuiasca, ca toti aghioritii.

STUDENTII: Cum vedeti raportul dintre Biserica „institutie” si Biserica „eveniment”, in expresia Sfantului Simeon Noul Teolog?

ARHIM. EFREM: Biserica nu este o institutie. Biserica sunt ingerii, Biserica sunt sfintii, Biserica sunt cei care se zbat in lumea aceasta si in viata aceasta pentru a deveni sfinti. Aceasta este Biserica! Biserica desigur ca are si o ipostaza umana, face si opera filantropica si aceasta pentru ca madularele deosebite ale Bisericii, care sunt oamenii sfinti, nu pot sa nu fie solidare cu durerea poporului si fac tot ce este posibil sa ajute si in acest domeniu. Dar cea dintai si cea mai importanta lucrare a Bisericii este sfintirea oamenilor! Sfantul Apostol Pavel spune foarte clar: „Cautati (…) sfintenia, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul” (Evrei 12:14).

STUDENTII: Intrebarea mea este urmatoarea: Cum se impaca crucea cu sabia, caci in razboaie au participat si multi calugari, mai ales in miscarile de eliberare a Greciei de sub dominatia otomana?

ARHIM. EFREM: Sabia si crucea sunt dusmani. Insa, in situatie de mare nevoie, Biserica binecuvinteaza razboiul de aparare. Acesta este raspunsul. Dar in rugaciunile ei se roaga sa nu se ajunga niciodata la razboi.  De aceea Biserica Ortodoxa niciodata nu a binecuvantat razboiul ofensiv, de ocupatie si totdeauna s-a impotrivit cu tarie acestuia, spre deosebite de romano-catolici care au facut celebrele si rau-famatele cruciade* in timpul carora s-a varsat mult sange.^* (_{Sub denumirea de cruciade sunt cunoscute expeditiile militare „crestine” initiate de Europa apuseana in Rasarit, incepand din 1095 pana la jumatatea secolului al XV-lea, avand ca scop declarat eliberarea Tarii Sfinte de sub musulmani, dar urmarind si extinderea suveranitatii papale in Rasaritul ortodox. Astfel, ultima mare cruciada (a IV-a, 1204), a fost in final indreptata asupra Constantinopolului, cronicile vremii spunand ca „nici paganii nu au fost atat de cruzi”. Momentul a revelat uriasa prapastie deja existenta intre Rasarit si Apus, n. ed.).} Si vine papa acum si ne cere iertare pentru cruciade. Dar aceasta este bataie de joc! Pentru ca, desi cu vorba ne cere iertare, cu fapta continua aceeasi politica! De aceea nu credem cererea de iertare a papei si nici nu o acceptam. Nu pentru ca am uri pe papa ca persoana, ci pentru ca ramanem credinciosi pana la moarte marturisirii de credinta ortodoxa.

STUDENTII: Care este diferenta intre sminteala si judecare?

ARHIM. EFREM: Este o mare diferenta intre cel ce sminteste si cel ce judeca. Cel care sminteste face fapte care evident sunt rele si raneste astfel constiinta celorlalti. De obicei, lucrul acesta ajunge sa fie cunoscut in trupul Bisericii. Iar judecata este, desigur, un tot un mod de sminteala. Ceea ce este foarte important de retinut este faptul ca sminteala este un lucru foarte grav, intrucat afecteaza constiinta pliromei Bisericii. Daca, de exemplu, un teolog care preda teologia doarme duminica pana la pranz si nu merge la biserica, aceasta este o sminteala.

STUDENTII: Care ar fi rostul studiului teologiei sistematice, pentru ca adeseori multi parinti din manastiri spun ca se poate si fara ea?

ARHIM. EFREM: Teologia o poate studia si bunica mea! Insa nu este respinsa studierea teologiei in Universitate, pentru ca ni se ofera ocazia ca intr-o maniera programata si stiintifica sa studiem pe Sfintii Parinti, sa intelegem duhul tuturor Parintilor de o maniera corecta. Diferenta dintre stiinta teologiei si celelalte stiinte este aceea ca teologia nu ramane aici, nu ramane la ceea ce se preda in Universitate. Daca cel care se ocupa cu cercetarea sistematica a teologiei intr-un mod stiintific nu se sileste sa se impartaseasca de cele dumnezeiesti, atunci chiar de-ar cunoaste „toate limbile” teologilor ortodocsi esueaza dramatic.

STUDENTII: Ce inseamna ecumenism — concret — si pana unde se poate merge?

ARHIM. EFREM: Problema ecumenismului, iubitii mei… Noi privim ecumenismul ca un dialog ecumenic. Una este dialogul ecumenic si alta dialogul ecumenist. Ca Biserica Ortodoxa, noi putem fi in dialog cu toti reprezentantii lumii, ramanand neclintit credinciosi, pana la iota, invataturii noastre ortodoxe si nefacand pogoraminte in sensul diluarii vinului nostru cu apa pentru a ajunge la „unitate” cu ceilalti. Acest lucru il fac ecumenistii.

STUDENTII: L-as ruga pe Parintele Staret sa ne vorbeasca despre rugaciune din experienta proprie a Dansului.

ARHIM. EFREM: Adica sa va fac un pic de spovedanie?…

STUDENTII: Ati vorbit despre Gheron Iosif. Poate ne puteti vorbi despre experienta sa in rugaciune.

ARHIM. EFREM: Problema rugaciunii este foarte importanta. Ceea ce lipseste astazi indeosebi teologilor, de vreme ce ne aflam intr-o Facultate de Teologie, este tocmai rugaciunea. Sfintii Parinti spun: „Daca esti teolog, te rogi cu adevarat; daca te rogi cu adevarat, esti teolog”. Deci cand cineva ajunge sa se roage cu adevarat, atunci devine un teolog adevarat.

STUDENTII: Datorita unor abateri de credinta dogmatica in catolicism si anume deismul, antropocentrismul si gratia creata, cum pot fi socotite sacramentele catolice in raport cu Tainele Ortodoxiei?

ARHIM. EFREM: Dogmatica ortodoxa accepta numai „Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica”. Nu exista alta Biserica! Aceasta este credinta in acrivia, in exactitatea ei. Intrucat nu exista alta Biserica, cum pot exista Sfinte Taine in alta parte? Biserica Ortodoxa, aplicand iconomia, din nefericire accepta botezul romano-catolicilor. Il accepta insa aplicand iconomia, nu acrivia! Intrucat Biserica accepta botezul, cel care vine la Ortodoxie prin ungerea cu Sfantul Mir devine madular corect al Bisericii. Dar repet, dupa acrivia, dupa exactitatea credintei, ar trebui ca oricine este primit in Biserica sa se boteze! Noi, la Sfantul Munte, ii impartasim pe crestinii care au devenit ortodocsi prin ungerea cu Sfantul Mir. Dar cand vine la noi cineva eterodox si ne cere sa devina ortodox la Sfantul Munte, il botezam. Aceasta este credinta noastra in exactitatea ei.

STUDENTII: Urmatoarea problema: sunt foarte multi oameni care au murit nespovediti si neimpartasiti, dar ei s-au mutat la cele vesnice si au facut totusi anumite pacate grave. Parintele Cleopa, in cartile sale nu pomeneste ce se mai poate face pentru acesti oameni, adica pentru acestia nu prea exista mare speranta. Ce invata Sfantul Munte pentru acesti oameni, mai pot fi scosi ei de la iad? Cam ce randuieli ar fi?

ARHIM. EFREM: Exista intotdeauna nadejde pentru toti inainte de judecata finala. Biserica are puterea, pana la judecata obsteasca, sa ajute sufletele acelea care au trait intr-o oarecare nepurtare de grija. Sfintii Parinti insa nu ne-au dat, n-au putut sa ne dea o pozitie clara despre cum poate fi

Gheronda Efrem Katunakiotul imbratisandu-l pe Staretul Efrem Vatopedinul

ajutat un astfel de suflet pacatos. Imi zicea un Parinte fericit intru adormire, Efrem de la Katunachia, care avea un staret fara purtare de grija intru cele duhovnicesti, ca indata ce staretul lui a trecut la cele vesnice, a fost instiintat de catre Duhul Sfant ca batranul a ajuns in iad. I-a facut zilnic, vreme de patruzeci de zile, Sfanta Liturghie, udand Sfantul Antimis cu lacrimi si rugandu-se neincetat lui Dumnezeu sa-l slobozeasca pe staret din acea stare. Dar harul se impotrivea, spunandu-i: „Nu este vrednic de mantuire!” Si cu toate acestea, insistand la rugaciune, dupa ce a terminat cele patruzeci de liturghii, a luat instiintare de la Duhul Sfant ca batranul s-a izbavit. Acest lucru mi l-a relatat chiar Parintele Efrem. Era un Parinte care foarte des avea instiintari de la Duhul sfant, chiar si in lucrurile cele mai simple. Un cunoscut de-al sau a mers odata si i-a zis: „Gheronda, hai sa mergem in pelerinaj la Ierusalim!” Iar batranul a raspuns: „Nu pot spune nimic, trebuie sa intreb mai intai harul Duhului Sfant”. Dupa cum personal mi-a relatat, a luat metaniile sa se roage si indata ce a facut o bobita a si primit instiintare de la har ca are binecuvantare sa mearga la Ierusalim.

STUDENTII: De multe ori, in vremea rugaciunii, ne luptam cu ispitele. Cum le putem birui?

ARHIM. EFREM: Cu perseverenta in rugaciune. Am spus si ieri: nu fiti surprinsi de faptul ca in timpul rugaciunii veti avea razboi din partea gandurilor. Sfantul Ioan Scararul spunea: „Cu numele lui Hristos biciuieste pe cei ce te razboiesc”. Asadar, cu numele lui Hristos sunt biciuiti cei ce ne lupta. Si pentru ca acestia sunt fara nici un fel de scrupule, fara nici un fel de menajamente, fiind chiar izvorul raului, desigur ca vor contraataca. Noi insa nu-i luam in seama de loc, pentru ca trebuie sa avem in vedere faptul ca Hristos este mai mare decat diavolul. Ne spune foarte clar Sfantul Evanghelist Ioan acest lucru. Iar Hristos a zis: „luati putere sa calcati peste serpi (…) si peste toata puterea vrajmasului”. (Luca 10:19)

STUDENTII: Cum vedeti Sfintia Voastra vocatia pentru preotie?

ARHIM. EFREM: Este binecuvantare de la Dumnezeu vocatia pentru preotie. Eu indemn pe tinerii care pot sa devina preoti sa iubeasca Sfantul Jertfelnic si sa doreasca mereu sa slujeasca. Pentru ca rasa se identifica cu Sfantul Altar, iar viata noastra duhovniceasca este foarte legata de Sfantul Altar.

Ceea ce nu-mi place aici in Romania, si vreau sa o spun in mod public, este faptul ca vad un preot cu rasa si peste doua ore il intalnesc pe drum fara rasa. Trebuie sa poarte rasa, pentru ca acum nu mai este comunism! Preotul trebuie sa-si poarte uniforma pentru ca rasa nu este imbracaminte (endyma), ci rasa este emblema (emblima). Trebuie sa revenim cu totii la Traditie. Faceti si dumneavoastra o incercare, intre un preot cu rasa si un preot fara rasa, sa vedeti catre cine se indreapta lumea pentru a primi binecuvantare. Cu siguranta ca spre cel care este imbracat cu rasa.

UN LECTOR: Avand in vedere ca aghioritii interpreteaza mai mult dupa acrivie si mai putin dupa iconomie, va considerati o Biserica curata? O Biserica a celor curati?

ARHIM. EFREM: Intai de toate, noi nu ne referim la noi insine. Am spus si ieri si repet si astazi: nu sunt un calugar bun, dar am cunoscut calugari buni si adevarati. Ceea ce am auzit, ceea ce am vazut si ceea ce am pipait cu mainile noastre, acelea va vestim.

LECTORUL: Si o a doua intrebare, legata de unii dintre calugarii din Biserica Eladei care sunt inchinoviati la dumneavoastra la Athos si care sunt parohi in parohiile urbane sau rurale: nu este bine ca monahii sa stea in locuri retrase? Avand in vedere faptul ca ispita actioneaza puternic…

ARHIM. EFREM: Noi nu va propunem pe monahul aghiorit. Este o mare diferenta. Noi va propunem monahismul aghioritic. Una este monahul aghiorit si alta monahismul aghioritic. De vreme ce intre cei doisprezece Ucenici, iubitii mei, s-a aflat fiul pierzarii, intre doua mii de calugari aghioriti nu se vor afla si destui oameni care sa nu fie dupa randuiala dumnezeiasca? Cat despre problema pe care a pus-o domnul profesor aici, la intalnirea Sinodului Egumenilor — care are loc de doua ori pe an — si la Sfanta Chinotita a Sfantului Munte — care se intruneste de doua ori pe saptamana [?!, n.n.] si este alcatuita din reprezentantii fiecarei manastiri — am condamnat cu fermitate pe acei monahi aghioriti care deservesc biserici din afara Sfantului Munte. Pentru ca monahul acela care este vietuitor in Sfantul Munte si merge sa faca pe preotul intr-o anumita parohie, in esenta, face de ras monahismul.

STUDENTII: Care este parerea Dumneavoastra despre Comunitatea Europeana si despre noile buletine de identitate?

ARHIM. EFREM: Eu sunt impotriva Europei! (aplauze) Europa ne va aduce foarte multe rele. Un calugar din Romania care este la manastirea noastra, cand am vorbit odata cu el, mi-a spus un lucru pe care l-am retinut si vreau sa vi-l spun si dumneavoastra: „Cand aveam comunismul in Romania, Parinte, si in scolile noastre ne invatau ateismul, bunica mea imi spunea: «Profesorii cutare si cutare sunt atei, sa nu-i asculti!» Si eu stiam ca sunt atei si nu acceptam nimic inlauntrul meu din ceea ce ne spuneau. Iar acest lucru m-a ajutat sa devin calugar”.

Vine deci Europa cea inselatoare si ne spune urmatorul lucru—pe care l-a facut foarte recent, relativ la homosexuali — „Stiti, toti suntem egali, avem democratie; acesti homosexuali au un mod mai diferit de viata, dar sa nu-i dispretuim ci, dimpotriva, chiar sa-i simpatizam!” Si astfel, de o maniera foarte amagitoare, convinge astazi statele — pentru ca, vezi Doamne, sa nu simta nici un fel de complex in fata democratiei — sa recunoasca pe homosexuali. Noi spunem insa ca una este sa compatimesti un bolnav, sa-i arati simpatie si sa-l ajuti si alta este sa oficializezi ca pe un lucru normal o anumita stare de anormalitate. Astazi Europa, de o maniera foarte amagitoare, face aceste actiuni in numele „democratiei” si in numele „egalitatii” si promoveaza lucruri anticrestine si antiortodoxe. Oricum noi, ca aghioriti, suntem foarte nelinistiti privitor la Europa. Eu din tot sufletul meu ma rog — si cred ca, daca m-ar auzi politicienii din Romania, m-ar ucide cu pietre — sa dea Dumnezeu sa nu intrati niciodata in Europa! (aplauze)

UN PR. PROFESOR: _{(in limba greaca—Ed.)} Parinte, pot sa va intreb in greceste, dar prefer sa vorbesc in limba romana…

PC C-TIN COMAN: Exista traducere!

PR. PROFESOR: As vrea sa spun doua vorbe pe care sa le auziti si dumneavoastra, cei care sunteti aici si bateti din palme! Vreau sa va spun ca, personal, cunosc Europa de la Bosfor pana la Gibraltar si singurul loc de care mi-e dor este Muntele Athos. Dar sunt ingrijorat de aceasta alergie la Europa si la intrarea in Europa. Mai ales ca discutam problema homosexualilor care, stiti bine, nu exista numai in Europa, ci peste tot.

Nu credeti ca Ortodoxia ar putea sa faca ceva foarte important pentru aceasta Europa? Asa cum au facut unii dintre Apostoli in secolul intai, implinind porunca primita de la Hristos; si au ajuns pana la Roma si chiar dincolo de ea, in mijlocul imperiului roman. Pentru ca, de vrem ori nu vrem, vrea ori nu vrea Muntele Athos, unirea statelor europene se va implini. Asa cum, acum vreo doua sute de ani, s-a facut unirea statelor americane. Nu credeti ca, pentru tineretul care poarta blue-jeans-ii europeni si are aspiratiile lui, Biserica Ortodoxa ar trebui sa priveasca problema putin mai realist, problema intrarii sau a neintrarii statelor ortodoxe in Europa? Sa gandeasca la harisma cu care ar putea sa fecundeze, ar putea sa ajute in multe aspecte Comunitatea Europeana?

Si, putin, sa fim mai smeriti in afirmatiile impotriva Europei, pentru ca zicem, pe de o parte, ca nu ne plac bunurile acestea ale Europei, dar pe de alta parte le mancam cu multa placere! (aplauze)

PR. PROFESOR: As dori sa adaug iarasi ceva, ca sa continuam dialogul. Stim foarte bine ca rationalismul nu a fost, nu este un specific al europenilor…

ARHIM. EFREM: Rationalismul, domnule Profesor, rationalismul nu este numai al europenilor. Insa Europa il impune in mod programat pentru a-i face reclama si a deveni mod de viata. Rationalisti putem fi si noi: eu, dumneavoastra si multi dintre noi. Dar ceea ce vreau sa spun este aceea ca spiritul acesta rationalist este de o maniera programatica impins in fata si promovat din Europa.

PR. PROFESOR: Un patrolog austriac scria despre capadocieni ca, datorita faptului de a se afla intr-un spatiu la hotarul dintre Extremul Orient si lumea europeana, Sfintii Parinti capadocieni au scris in asa fel incat sa evite misticismul abisal al orientalilor si rationalismul grecesc…

ARHIM. EFREM: Este gresit. Nu au evitat deloc acest lucru.

PR. PROFESOR: ... cu alte cuvinte, rationalismul a pornit nu neaparat din Europa Occidentala, ci dintr-un spatiu care actualmente apartine Greciei. La fel, daca privim umanismul sub toate aspectele lui, umanismul care pune accentul pe om ca chip al lui Dumnezeu nu este necesar sa fie respins…

ARHIM. EFREM: Trebuie sa va spun — asteptati putin, domnule Profesor, caci sunt multe intrebari! — trebuie sa spun ca dumneavoastra, profesorii, sa nu fiti rationalisti, ci sa fiti teologi. Nu cred ca este o pozitie corecta sa spunem ca sfantul Parinte cutare nu a scris despre mistica, etc. Parintii au scris intotdeauna pentru nevoile turmei lor. Nu pot sa cred, deoarece am citit pe Sfantul Vasile cel Mare, ori pe sfantul Grigorie Teologul, nu pot crede ca ei nu ne-au dat invataturi mistice. Probabil ca nu au dat lucrari foarte amanuntite de mistica, asa cum a facut-o Sfantul Grigorie Palama, tocmai pentru ca nu o cerea nevoia timpului respectiv. Dar toate lucrarile lor sunt pline de aspecte care privesc aceasta lucrare a mintii, launtrica, mistica.

PR. PROFESOR: Sunt de acord cu toate acestea. Chiar si studentii mei… Tot gandindu-ma la cartile de identitate europeana — si spun mai mult catre studenti aceasta, nu catre altii — daca avem Duhul lui Hristos, daca avem Duhul Sfant cu adevarat, asa cum spunea Sfantul Irineu, ca omul are suflet care primeste Duhul lui Dumnezeu si trup care participa in aceeasi masura la Sfanta Impartasanie, deci daca avem Duhul lui Dumnezeu nu cred ca este nevoie a ne teme de aceste cartele de identitate europene ci, dimpotriva, consider ca trebuie sa avem responsabilitatea sa facem astfel incat sa transformam fata Europei. Si sa ne ajute Dumnezeu sa facem acest lucru! Nu sa ne inchidem in noi si sa fugim de Europa, mai ales ca si la noi, si la Patriarhia Ecumenica, Biserica, respectiv conducerea bisericeasca sunt pentru integrarea totala in Europa.

ARHIM. EFREM: Nu ne temem de Europa! Noi spunem aceste lucruri pentru a proteja turma. Insa, asa cum zicea Parintele Paisie din Sfantul Munte, urina nu poate fi binecuvantata pentru a deveni aghiasma! (aplauze) Daca aceasta carte de identitate are inscris numarul 666, cum sa o primeasca crestinul?! Sa spuna: „Eu sunt crestin ortodox, iau buletinul, fac semnul Sfintei Cruci si fuge puterea diavolului” ? Aceasta linie^* o combatem noi!  _{(Adica naivitatea si superficialitatea afisate de foarte multi crestini, ba chiar si slujitori ai Bisericii, in tratarea acestei chestiuni extrem de importante care solicita mult discernamant si o informare corecta pentru a putea fi pe deplin inteleasa.…}) Pentru ca, fara doar si poate, daca in mod programat, prin mecanismul de stat, un grup de oameni sau o institute statala promoveaza lucruri care sunt impotriva Evangheliei, eu nu primesc! Daca acest laborator care se cheama Europa ar produce Sfinte potire, le primesc. Dar cand produce bombe si chiar bombe atomice, pe acestea nu le pot primi!

PR. PROFESOR: Aveti pasaport? Este european sau neeuropean?

ARHIM. EFREM: Pasaportul meu este european, dar nu are numarul acesta rau famat. Daca l-ar fi avut, nu l-as fi luat. Nu inseamna ca, primind produsele Europei, sunt vinovat, ci nu voi primi doar aceea ce se opune Evangheliei.

PR. C-TIN COMAN: Am adunat aici mai multe intrebari venite de la oameni mai timizi decat dumneavoastra si as vrea macar cateva dintre ele…

Suntem [insa] anuntati de Parintele Staret care conduce delegatia, Parintele Staret Andrei de la Posaga, pe care ne bucuram sa vi-l prezentam aici; dansul are un program destul de incarcat in aceasta dupa-amiaza si maine pleaca inspre tinuturile dansilor, asa incat va trebui sa incheiem, ma tem, fara sa raspundem la aceste intrebari, cu parere de rau. Si ne oprim aici, dand totusi Parintelui un ultim cuvant. Deci, sa acordam un ultim cuvant Parintelui Efrem. Parintelui Profesor, multe cuvinte la salile de curs…

LECTORUL: Prea Cuvioase, un singur cuvant, ma iertati! (aplauze) Spuneam ceva mai devreme ca nu trebuie sa ne temem de Europa. Nu ne temem §i nu ne-am temut. Trebuia  sa ne temem mai devreme, pentru ca raul nu vine prin 666, in acea carte, raul deja a venit. Toata mass-media romaneasca este infectata de sminteli. N-a facut nimeni nimic, nici athonitii, nici grecii. Si, bineinteles, nici ierarhii nostri n-au putut face prea mult. Toate mizeriile din lume, toate obsesiile sexuale sunt date pe toate posturile de televiziune. Aceasta este mentalitatea din Europa si din toata lumea secularizata. Biserica Greciei trebuia sa se opuna ea pentru prima data ca sa nu intre Grecia in Comunitatea Europeana. Dar ati intrat in Comunitatea Europeana, le-ati luat banii europenilor… (aplauze). Trebuie, cum spuneti, sa respingem ce este rau din Europa, ce-i bun nu!

ARHIM. EFREM: Iubitii mei, aghioritii si calugarii, in general, nu ies sa faca manifestatii cu pancarte. Daca am presupune ci am ramane numai aici unde am ajuns acum cred ca raul este destul de mic, dar ma tem ca nu vom ramane doar aici. Intai de toate vreau sa va spun ca pe noi, pe Sfantul Munte, pe aghioriti, nu ne-a intrebat nimeni, nici guvemul grec, nici politicienii, daca suntem de acord sa intre Grecia in Europa. A  fost o hotarare politica a guvernului. Din nefericire politicienii nostri din Grecia nu au inlauntrul lor simtul valorii Traditiei Bisericii. Si, desigur, sunt influentati de acest spirit al Europei. Vor si ei sa faca din Grecia un stat dupa modelul si dupa masura europeana. Noi insa, va marturisesc, ca monahi aghioriti, ne rugam cu multa staruinta ca Traditia noastra, prin interventia harului lui Dumnezeu, printr-o minune, sa ramana nestirbita. Pentru ca din punct de vedere omenesc toate lucrurile par a fi impotriva. Cand vin oamenii nostri politici, de pilda — si, din fericire, o fac foarte des in ultimii ani — la Sfantul Munte, le spunem lucrurile in fata. Nu ne rusinam de ei, le spunem mereu. Pentru ca nu ne temem de ei. Dar incercam cum putem, pe orice cale putem, sa ajutam pe politicieni, mai ales pe cei care au putere de decizie, sa se gaseasca mereu intr-un cadru duhovnicesc. In ciuda faptului ca Grecia este membra a Uniunii Europene, in acest moment incercam sa-i convingem pe toti ca Grecia trebuie sa ramana credincioasa Traditiei Ortodoxe. Va fi foarte greu, pentru ca a crescut influenta Europei asupra Greciei. Una este ca un popor sa fie independent de actiunea factorilor externi si alta este sa fie intr-un grup de state unde fiecare are propriile conceptii prin care ii influenteaza pe ceilalti.

Europa, prin Comisia Europeana, a venit si la noi in Sfantul Munte, a vrut sa ne abordeze. Si ne-a spus: „Preluam noi renovarea manastirilor, noi cei de la Bruxelles, in colaborare directa cu dumneavoastra. Numai un lucru va cerem: acolo unde se fac reparatii, renovari, sa se puna o placa unde sa scrie: «Aceste renovari se fac cu cheltuiala Uniunii Europene»”. Sfantul Munte, in unanimitate, nu a acceptat aceasta conditie. Luam bani de la guvernul Greciei, pe care ii primeste din Europa, dar nu sunt numai ai Europei, ci sunt cele optsprezece procente din bugetul Greciei alocati pentru renovare. Nu acceptam si nu vom accepta insa nici o conditie impusa de Europa.

PR.. PROFESOR: Eu as vrea un alt lucru sa-l rog pe Parintele: sa trimita Comisia Europeana la mine la biserica! Ii primesc, caci avem nevoie de bani! Si-o sa pun o placa mare pe zidul bisericii! Eu primesc! Primesc banii Europei daca cu acesti bani pot sa-mi renovez biserica!

ARHIM. EFREM: In viitor, domnule Profesor, in viitor fiti sigur ca daca le dai drepturi, in viitor acestia vor avea actiuni murdare. Sfantul Munte este un spatiu foarte sensibil. Este necalcat de picior femeiesc. Potrivit ideologiei Europei, vor veni maine sa zica ca „de ce discriminam femeile?” In mod logic Europa va zice: „De ce sa fie nedreptatita femeia a vedea lucrurile de valoare pe care le aveti in Sfantul Munte?” Europenii nu inteleg viata launtrica. Nu stiu cu ce se ocupa monahii. Ei cred ca monahii sunt la Sfantul Munte doar ca sa-i primeasca pe straini si sa le serveasca masa. Oricum, v-as indemna ca totusi sa meditati putin la aceasta atitudine pe care v-am exprimat-o si veti vedea ca are anumite aspecte foarte insemnate…

Multumesc foarte mult pentru ca m-ati ascultat. Sunt bucuros ca ma aflu in Facultatea de Teologie din Bucuresti. Noi va asiguram ca acolo unde suntem ne vom ruga pentru dumneavoastra. Suntem departe cu trupul de voi, dar duhovniceste va suntem alaturi cu totii sa ne unim rugaciunile catre Hristos ca sa ne lumineze spre a-I implini totdeauna poruncile. Pentru ca Hristos este ascuns in poruncile Sale, Acolo Il vom intalni, acolo Il vom trai si Il vom pastra. Doresc ca, asa precum am fost astazi in aceasta sala, sa fim si in rai impreuna si sa ne bucuram pentru totdeauna. Amin.

Vreau sa daruiesc o icoana a Maicii Domnului Paramythia Facultatii de Teologie — este o copie argintata a icoanei facatoare de minuni „Mangaietoarea”— care sa fie asezata la un loc de cinste. Iar cand va veti inchina acestei icoane, sa va aduceti aminte ca atunci cand unii dintre voi sunt la lucru, sau din anumite motive uita de Dumnezeu, sau sunt in pacat, se afla la Sfantul Munte oameni care se roaga Maicii Domnului pentru pacea intregii lumi.

Maica Domnului cu voi cu toti!

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

*

Noutati:

• Sinodul Permanent al Bisericii Greciei: arestarea Staretului Efrem a RANIT AUTORITATEA BISERICII. Arhiepiscopul Ieronim il va VIZITA LA INCHISOARE
• Patriarhia Ecumenica din Constantinopol despre ARESTAREA STARETULUI EFREM: “NU ESTE PERMIS amestecul altor BISERICI AUTOCEFALE” in SFANTUL MUNTE
• PARINTELE AGAPIE CORBU – cea mai profunda si mai duhovniceasca pozitie in cazul STARETULUI EFREM, “INLANTUITUL LUI HRISTOS”!

“Trebuie să fim cu luare-aminte: Evanghelia a fost dată prin Apostoli ca o carte pecetluită cu şapte peceţi. Cheia cu care deschidem şi despecetluim Evanghelia este sfinţenia!”

Vezi si:

“Eu simt ca sunt român! Si iubesc foarte mult pe românii ortodocsi!”

Facultatea de Drept, Bucuresti, mai 2000

Parintele Constantin Coman: Prea Cuvioşi Părinţi, iubiţi tineri studenţi şi onorată asistenţă, avem o deosebită bucurie în această seară ca, în programul binecunoscut al conferinţelor organizate de Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi din România, să vă vorbească un stareţ Athonit. Este vorba de Părintele Arhimandrit Efrem, stareţul Manăstirii Vatopedi din Sfântul Munte. Imi revine deosebit de plăcuta sarcină ca, pe lângă oficiul de traducător în această seară, să îl prezint în câteva cuvinte pe Părintele Stareţ şi, de asemenea, cu voia dumneavoastră, am să încerc să vă prezint şi pe dumneavoastră Dansului, pentru că deja constituiţi o comunitate foarte bine conturată.

Mănăstirea Vatopedi este una din cele douăzeci de mari mănăstiri ale Sfântului Munte, cu o istorie de o mie de ani deja, care s-a bucurat în ultimul deceniu de un reviriment, de o renaştere extraordinară. Imi spunea Părintele Efrem că, după patru veacuri de viaţă de sine, Mănăstirea Vatopedi a revenit la rânduiala de obşte împreună, dealtfel, cu toate cele douăzeci de mari mănăstiri din Sfântul Munte. Este o renaştere pe care o trăieşte în general Sfântul Munte, mănăstirile athonite, însă nu numai mănăstirile mari, ci şi schiturile şl chiliile. Dar, între toate, aş îndrăzni să spun că Mănăstirea Vatopedi înscrie pagini de foarte frumoasă — ca să nu spun mai mult — istorie a monahismului contemporan.

Actualmente obştea Mănăstirii Vatopedi a ajuns la şapte zeci şi cinci de fraţi [intre timp deja in jur de 120, n.n.], proveniţi din aproximativ opt ţări, între care, cu bucurie vă spunem că se află şi un număr – destul de însemnat de fraţi proveniţi din România [printre ei si parintele Daniil Cotescu - vezi foto -, fiul faimosilor actori Octavian Cotescu si Valeria Seciu, co-traducator al Everghetinos-ului in limba romana - despre care puteti auzi o relatare interesanta a Domnului Dan C. Mihailescu, mai scurt AICI sau, mai pe larg, in emisiunea de AICI, n.n.], români deci, unii dintre ei chiar dintre ascorişti, să spunem. Este o mănăstire care se arată a fi foarte deschisă, care – îndrăznesc să spun – are o intuiţie foarte profundă a timpurilor pe care le trăim şi a nevoii extraordinare de reînfrăţire a popoarelor ortodoxe.

Părintele Efrem, pe care îl avem în mijlocul nostru din mila lui Dumnezeu în această seară, este egumenul acestei mănăstiri — stareţul, de fapt —de zece ani, deşi are numai patruzeci şi patru de ani. Eu sunt mai bătrân cu câţiva ani decât dânsul. Este de fel născut în Cipru; de fapt, mare parte din obştea Mănăstirii Vatopedi este formată din greci ci­prioţi, la care se adaugă, aşa cum spuneam, părinţi şi fraţi veniţi din alte şapte-opt ţări, nu numai ortodoxe.

Obştea Mănăstirii Vatopedi continuă tradiţia Părintelui Iosif Isihastul prin ucenicul direct al acestuia care îi poartă de altfel şi numele, Părintele Iosif Vatopedinul [adormit intru Domnul in 2009, n.n.], astăzi Părin­te duhovnicesc al fraţilor din Mănăstirea Vatopedi. Am făcut această menţiune întrucât, cu darul lui Dumnezeu, în ultimii zece ani, după cum ştiţi, s-au făcut multe traduceri din litera­tura duhovnicească grecească, între care şi o cunoscută lu­crare a Părintelui Iosif — Gheron Iosif, cum s-a tradus în limba română — „Mărturii din viaţa monahală” o carte de mărturii zguduitoare despre lupta şi nevoinţele monahului pentru dobândirea harului lui Dumnezeu. Obştea Mănăstirii Vatopedi, aşadar, este sub oblăduirea Părintelui Iosif Isihastul şi continuă tradiţia acestuia.

Am să mă limitez aici pentru că doresc şi eu, şi dumnea­voastră cred în egală măsură, să dăm cuvântul Părintelui Efrem ca să ne adreseze de la Sfântul Munte, de la Mănăsti­rea Vatopedi, din experienţa monahismului aghiorit contem­poran, câteva cuvinte introductive, după care va urma obişnuitul dialog între dumneavoastră şi dânsul.

Arhimandritul Efrem:

“Simt multă bucurie şi multă emoţie că sunt împreună cu dumneavoastră. Mă aflu în binecuvântata ţară a României şi vă aduc binecuvântarea Sfântului Munte. Vă aduc binecuvântarea Născătoarei de Dumnezeu care, după cum ştiţi, este Stareţa Sfântului Munte. Acolo, la Sfântul Munte, simţim că Maica Domnu­lui acoperă pururea pe monahii aghioriţi; simţim că Născă­toarea de Dumnezeu este cu adevărat Egumena Sfântului Munte, care poartă matern de grijă lumii întregi, dar în mod deosebit se mângâie şi se bucură purtând de grijă monahilor.

Deoarece, aşa cum subliniază Sfântul aghiorit Grigorie Palama — care şi-a început viaţa monahală la Mănăstirea Vatopedi şi a ajuns Arhiepiscop al Tesalonicului şi stâlp al întregii Ortodoxii —Născătoarea de Dumnezeu este, după Hristos, primul ascet şi primul sihastru. Intr-adevăr, Maica Domnului aflându-se în Sfânta Sfintelor, conform Tradiţiei Ortodoxe, era hrănită de Arhanghelul Gavriil nu numai cu paine pentru trup, ci acesta o învăţa şi întregul meşteşug al lucrarii minţii. Şi vieţuirea ascetică a continuat-o până la sfâr­şitul vieţii sale. După cum ne mărturiseşte un alt ierarh, Sfân­tul Andrei Arhiepiscopul Cretei, în locuinţa Maicii Domnului din Ierusalim, în Sion, din pricina mulţimii metaniilor pe care le făcea, au rămas urme de neşters pe podeaua casei.

Născătoarea de Dumnezeu, ca întâi-stătătoare a vieţii ascetice şi ca primă monahie — potrivit Sfântului Grigorie Palama — a primit dumnezeiasca iluminare şi cercetarea negrăitului si necreatului har dumnezeiesc precum nici o altă persoana de pe pământ. De aceea a şi înţeles în toată profunzimea mărimea iconomiei dumnezeieşti şi a priceput ca nici un alt om de pe pământ ce mare lucru este sfinţenia. Din acest motiv, întrucât monahismul este preocupat în mod deosebit de sfinţirea omului, Maica Domnului a cerut— conform Tradiţiei noastre —de la Fiul său şi Dumnezeul nostru, ca pe o favoare, să devină purtătoarea de grijă şi protectoarea vieţuirii athonite. Astfel, înzestrată fiind şi cu darul profetic, adresându-se întemeietorului vieţii monahale din Sfântul Munte, Sfântul Petru Athonitul — încă înainte de a se trans­forma Sfântul Munte într-un stat monahal ortodox — il îndeamnă să meargă la Sfântul Munte al Athonului, proorocindu-i cu claritate să meargă la „Muntele cel Sfânt.“ Deoarece ştia Născătoarea de Dumnezeu că acest Munte va deveni un loc al oamenilor sfinţi, va fi pământul acela care va primi lacrimile multor asceţi cunoscuţi şi necunoscuţi; ştia că Sfântul Munte al Athosului se va împodobi cu oameni virtuoşi care vor păstra Tradiţia şi vor slăvi Biserica Orto­doxă; ştia că Muntele cel Sfânt se va numi „Sfânt” pentru că locuitorii săi permanenţi, monahii aghioriţi, vor fi îndră­gostiţi de sfinţenie. Şi, continuând să se adreseze Sfântului Petru Athonitul, îi spune: „Mergi în Muntele cel Sfânt, în „Muntele meu”. Deci ea însăşi ne mărturiseşte că Sfântul Mun­te este alegerea Maicii Domnului.

Noi venim de la Mănăstirea Vatopedi, de la mănăstirea prin excelenţă a Maicii Domnului din Sfântul Munte, întru­cât Mănăstirea Vatopedi este împodobită cu şapte icoane făcătoare de minuni ale Născătoarei de Dumnezeu şi cu Prea Sfântul Brâu al Maicii Domnului. Prezenţa Sfântului Brâu în Mănăstirea Vatopedi este dovada unei binecuvântări deosebite din partea Maicii Domnului. {…}

Dacă ar citi cineva istoria Sfântului Munte ar vedea multe situaţii în care Maica Domnului cai a intervenit în chip minunat, ajutându-i pe călugări în nevoinţa lor ascetică. In mod deosebit l-a ajutat pe patriarhul monahismului athonit, pe Sfântul Atanasie Athonitul, care este ctitorul primei mari mănăstiri a Sfântului Munte, Marea Lavră. De multe ori, chiar pentru ajutor material, Maica Domnului a intervenit şi l-a ajutat pe primul egumen din Sfânittul Munte, pe Sfântul Atanasie. I s-a arătat sfântului, zicându—Si: „Eu voi fi iconomul şi purtătoarea voastră de grijă, ajunge  ca voi să vă îngrijiţi de împlinirea făgăduinţelor şi a datoriilor voastre călugăreşti.” Iar acolo unde i s-a arătat Maica Domnului Sfântului Atanasie se află icoana făcătoare de minuni „Iconomiţa”.

Sfântul Atanasie, în deosebita sa dragoste şi îndrăzneală pe care o avea către Născătoarea de Dumnezeu, a rugat-o să-i facă o favoare: să nu ardă niciodată Mănăstirea Marea Lavră. Căci trebuie să ştiţi că mănăstirile din Sfântul Munte, folosind lemne pentru încălzire, au fost de multe ori distruse de incendii. Aceste incendii au distrus — în istoria de o mie de ani a Sfântului Munte — foarte multe odoare de preţ ale mănăstirilor. Intr-adevăr, acum câţiva ani — îmi spunea un monah de la Marea Lavră — soba unui călugăr bătrân a pricinuit aprinderea chiliei sale şi, din cauza lui, începuse să ardă mănăstirea — pe la ora unu noaptea, când toţi părinţii dor­meau. Iar atunci s-a întâmplat următoarea minune: clopotul cel mare al mănăstirii a început să bată singur, încât s-au trezit monahii şi au apucat să stingă focul înainte de a arde mănăstirea, după făgăduinţa făcută de Maica Domnului Sfântului Atanasie.

V-am descris în câteva cuvinte o dovadă „măruntă” a grijii ce o poartă Născătoarea de Dumnezeu Muntelui Athos. Scopul meu a fost de a vă arăta că Maica Domnului iubeşte foarte mult monahismul, deoarece mănăstirile orto­doxe sunt o continuare a Faptelor Apostolilor. In mănăstirile adevărate se retrăieşte învăţătura evanghelică; în mănăstiri, în chip foarte amănunţit, este pusă în practică învăţătura Sfintei Evanghelii. Istoria unei mănăstiri, iubiţii mei, nu în­seamnă doar a şti cine a întemeiat-o şi cine a renovat-o, ci adevărata istorie a unei mănăstiri este cea nevăzută, căci is­toria sa se scrie cu lacrimile, oftatul şi nevoinţele călugărilor.

Din păcate astăzi oamenii, prin modul lor de viaţă, se înstrăinează de învăţătura evanghelică. Astăzi oamenii dau importanţă mai mult maşinilor şi civilizaţiei tehnice, amăgindu-se cu gândul că progresul civilizaţiei tehnice şi electronice le va rezolva problemele. Dezvoltarea aceasta nu numai că nu a rezolvat problemele omului, ci mai degrabă le-a înmul­ţit. Nu suntem, iubiţii mei, împotriva promovării civilizaţiei industriale, tehnice şi electronice, dar suntem categoric îm­potriva absolutizării preocupărilor umane în direcţia aceasta.

Din nefericire, omul contemporan, influenţat în mod deosebit de spiritul european — iar spiritul Europei este unul antropocentric, raţionalist, umanist — uită că este prin exce­lenţă o existenţă duhovnicească. Iubiţii mei, nu va reuşi să se împlinească în viaţa aceasta acel om care se îndeletniceşte numai de înaintarea sa profesională, economică sau socială, ci va reuşi în viaţa aceasta acela care va deveni tron al harului dumnezeiesc. Omul se împlineşte în viaţa aceasta dacă de­vine părtaş al energiilor necreate, dumnezeieşti, după cum ne spune Sfântul Grigorie Palama. De aceea, omul trebuie să se îngrijească de ipostasul său spiritual, pentru că astăzi oricine poate face tot ce vrea, poate spune tot ce doreşte, poate merge oriunde doreşte, poate împlini tot ce doreşte. Insă nu poate fi fericit, nu este bucuros. Tocmai pentru că omul a fost creat a fi părtaş al bucuriei. De aceea Hristos, după Inviere, s-a adresat oamenilor cu salutul „Bucuraţi-vă!” Şi când spunem, în mod teologic, că omul este părtaş al bucuriei înţelegem că este părtaş al harului dumnezeiesc. Bucuria (hara) şi harul (haris) au aceeaşi rădăcină etimolo­gică¹ ([hara]—bucurie,  [haris]—har). De aceea, la fiecare început de an, oamenii îşi urează unul altuia un an bucuros, un an fericit. Oamenii numai atunci îşi găsesc odihna când în inima lor se află această bucurie, această fericire.

Cât de tragic este însă când omul caută această bucurie păşind pe drumuri greşite şi, în loc să afle bucurie, găseşte o tristeţe insuportabilă! De aceea, aşa cum subliniază cu cla­ritate Sfântul Apostol Pavel, bucuria este rod al Sfântului Duh(Galateni 5:22). Pentru ca omul să găsească bucuria şi harul, Sfinţii Părinţi spun că trebuie să-şi pună în lucrare ipostasul său duhovnicesc; iar tronul ipostasului duhovnicesc este mintea omului. De aceea mintea este într-o permanentă mişcare, atât când omul este treaz, dar şi când doarme. Dumnezeu a făcut mintea omului într-o permanentă mişcare tocmai pentru a avea posibilitatea unei neîncetate împărtăşiri de dumneze­ire. De aceea monahii, Sfinţii Părinţi mişcaţi de Dumnezeu, au descoperit rugăciunea minţii, care este efortul permanent al minţi de a comunica cu Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama spune că una este a se gândi cineva la Dumnezeu şi altceva — foarte diferit şi foarte substanţial — este a avea permanentă comuniune cu Dumnezeu. Omul, spre a-şi atinge ţelul său spiritual, trebuie să aibă neîntrerupt această lucrare a minţii. Această învăţătură nu înseamnă că Evanghelia dispreţuieşte preocupările omu­lui în lumea materială — pentru că şi noi, cei care vieţuim la Sfântul Munte, cei care am plecat din lume pentru a ne ocupa cu o viaţă curată, duhovnicească, ne îndeletnicim şi noi cu lucruri materiale: clădim, zidim şi renovăm — şi trebuie să vă spun că, din fericire, astăzi Sfântul Munte este populat de tineri, îndeosebi monahi cu studii. Dar, cu toate că ne ocupăm şi cu aceste lucruri materiale, cea dintâi lucrare a noastră este cea duhovnicească. Pentru că monahismul dă urmare în mod deosebit cuvântului Domnului care spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6:33)

Deci, fraţii mei, modul de vieţuire care face să se împli­nească persoana umană este viaţa lăuntrică, întoarcerea că­tre lăuntru, rugăciunea minţii. După cum ne spune Sfântul aghiorit contemporan Gheron Iosif Isihastul, căruia noi îi suntem urmaşi duhovniceşti, trebuie ca omul — şi îndeosebi călugărul — să se desfateze cu această lucrare lăuntrică, ur­mând cuvântul proorocului David: „Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” (Psalm 45:10). Intr-una din arătările de după moarte ale lui Gheron Iosif, acesta i-a spus unui călugăr evlavios că salvarea omenirii stă în săvârşirea corectă a lucrării minţii.

De aceea mesajul pe care vi-l aducem de la Sfântul Munte este: pe cât puteţi, îndeletniciţi-vă cu rugăciunea lui Iisus! Din nefericire, astăzi oamenii risipesc mult timp cu nimicuri. Cei mai mulţi se vaită în permanenţă că nu au timp. Şi totuşi, dacă am face un control al felului în care îşi petrec timpul, vom vedea că pierd multă vreme cu lucruri fără valoare. De aceea, fraţii mei, atât cât puteţi, atât cât aveţi putere, să iubiţi rugăciunea, căci rugăciunea este mijlocul prin care vine dumnezeiescul har şi se înscăunează în inimă.

Problemele în viaţa omului s-au înmulţit foarte mult, iar aceasta se datorează faptului că oamenii s-au îndepărtat de vieţuirea corectă după Evanghelie. Astăzi oamenii se află continuu sub o presiune psihologică. Astăzi oameni sunt tulburaţi permanent, nu au nicicând pace înlăuntrul lor. Şi aceasta pentru că numai Hristos este pacea noastră, după cum spune Sfântul Apostol Pavel(Efeseni 2:14). Iar problemele din viaţa noastră nu se rezolvă prin a ne gândi la ele, ci se rezolvă atunci când ne rugăm pentru ele. De aceea, atât cât ne stă in putinţă, să fim încadraţi corect în Biserică.

Vin mulţi închinători astăzi la Sfântul Munte şi de multe ori ne prezintă pretexte, zicând că ei nu sunt buni creştini tocmai pentru că s-au smintit de purtătorii de rasă din ierar­hia bisericească, fie aceştia pe o treaptă superioară, fie pe una inferioară. Noi credem însă că acestea sunt numai pretexte pentru a-şi justifica viaţa păcătoasă. Noi le răspundem că, aşa cum nu renunţăm la ştiinţa medicală pentru faptul că există şi medici slabi, nici Biserica lui Hristos nu trebuie le­pădată pentru că există câţiva purtători nevrednici de rasă în slujba Bisericii. Să nu uităm că între primii membrii ai Bisericii, între cei doisprezece Apostoli, a fost şi fiul pierzării.

De aceea şi noi, din Sfântul Munte, ne rugăm pentru dumneavoastră şi vă asigurăm că vom continua să ne rugăm astfel încât şi Biserica Ortodoxă din România să înceapă a-şi regăsi strălucirea şi tradiţia de altădată. Noi, cei din Sfântul Munte, suntem datori în vecii vecilor Bisericii Ortodoxe Române!  Nu uităm că domnitorii români, după împăraţii bizantini, sunt ctitorii celor mai multe mănăstiri aghiorite! Nu uităm că prin Sfântul Munte au trecut nenumăraţi români, creştini evlavioşi, oameni sfinţi, care au adus flacăra Tradiţiei Ortodoxe neîncetat în această ţară şi care au lăsat în Româ­nia mulţi ucenici care au ajutat, la rândul lor, multă lume!

De aceea noi, Mănăstirea Vatopedi, încercăm să conti­nuăm această tradiţie, găzduind mulţi fraţi ortodocşi români aflaţi în pelerinaj, ajutând monahii români din Sfântul Mun­te şi având şi noi chilii româneşti în teritoriul deţinut de Vato­pedi. Pe cât putem, încercăm să găzduim pentru o vreme şi monahi din Biserica Română pe care îi îndemnăm să se în­toarcă şi să continue în ţara lor tradiţia aghiorită, deoarece nu trebuie să uităm că „dinastia” comunismului a traumati­zat viaţa ecclesială de aici.

Cunoaştem însă cu claritate, după făgăduinţă Domnului, că „porţile iadului nu vor birui Biserica” (cf. Matei 16:18). De aceea credem că Biserica Ortodoxă Română îşi va regăsi slava şi strălucirea de odinioară, va oferi multe vlăstare sfinte în spaţiul Bisericii şi cred că întreaga Biserică Ortodoxă va continua să se mân­drească cu credinciosul popor ortodox român. Amin, aşa să fie!”

Întrebare: Ca o primă întrebare, mai largă, îl rugăm pe Părintele Efrem să vorbească despre cum vede, ca Părinte duhovnicesc, tineretul de astăzi şi problemele cu care se confruntă?

Arhim. Efrem: Tinerii de astăzi sunt foarte zăpăciţi. Există însă şi un element pozitiv: faptul că sunt foarte zăpăciţi, încurcaţi, îi face să se întoarcă către Biserică. Acesta este lucrul care ne bucură.

[...]

Întrebare: Nu putem crea puţină confuzie dacă vorbim prea mult de bucuria duhovnicească fără a vorbi despre asu­marea suferinţei şi nevoinţa pentru rugăciune?

Arhim. Efrem: Dacă cineva vorbeşte despre bucuria du­hovnicească nu înseamnă că ignoră suferinţele şi ispitele vieţii. Hristos însă ne-a asigurat că, în ciuda suferinţelor pe care le presupune purtarea crucii, dincolo de toate acestea există în mod tainic şi minunat dulceaţa Sfântului Duh. Aceasta este bucuria duhovnicească, roadă a Duhului Sfânt. Oamenii virtuoşi n-au trăit niciodată zile bune, însă prezenţa harului îi bucura continuu. „Prin Cruce vine  bucurie la toată lumea”, spune imnografia Bisericii. Bine* (Părintele Efrem rosteşte de fiecare dată cuvântul „bine” în limba română)

Întrebare: Cuvântul „Vatopedi” înseamnă ceva în limba greacă?

Arhim. Efrem: Cuvântul „Vatopedi” are o însemnătate esenţială. Vine de la cuvintele batos şi paidioti([vatos]—tufă;  [pedion]—copil) deoarece, în acord cu tradiţia aghiorită — iar această tradiţie nu trebuie dispreţuită, deoarece Sfântul Munte este o civilizaţie mona­hală în viaţa căreia, încă de la început, transmiterea succe­sivă a „predaniilor” nu a încetat nici o clipă; de aceea, la noi, tradiţia este luată foarte serios în seamă — fiul lui Teodosie cel Mare, Arcadie, întorcându-se de la Roma la Constantinopol, în timp ce corabia plutea în apele Mănăstirii Vatope­di, fiind furtună şi aflându-se în pericol, s-a rugat Maicii Domnului ca să-l scape. In mod minunat, este adus în tufele de lângă Mănăstirea Vatopedi, aflând acolo şi icoana făcătoare de minuni „Vimatarissa” sau „Ctitoriţa”. Pentru această minune s-a zidit acolo mănăstire având ca prim cti­tor pe Teodosie cel Mare. Aşadar „Vatopedi”, aşa cum scriem noi în greceşte paidion cu ai, care se traduce „copil”, înseamnă „Copilul tufei”. Bine.

Întrebare: Cum putem dobândi liniştea trăind în oraş, unde este atâta poluare trupească şi sufletească?

Arhim. Efrem: Zgomotul nu ne poate împiedica a deve­ni fii ai păcii. Ceea ce ne împiedică a fi purtători ai păcii este păcatul. De aceea, omul care este corect încadrat în Biseri­că, care se hrăneşte din Tainele acesteia şi care se împotri­veşte păcatului, acela devine fiu la păcii, deoarece este în comuniune cu Domnul păcii. Acest om care dobândeşte pacea lăuntrică devine izvor de pace şi pentru mediul în care trăieşte. Un sfânt rus, Sfântul Serafim de Sarov, pe care cred că îl cunoaşteţi mulţi dintre dumneavoastră, zicea: „Dobândeşte pacea în inima ta şi foarte mulţi oameni îşi vor afla şi ei pacea alături de tine.”

Întrebare: In zilele noastre tot mai mulţi creştini orto­docşi relativizează adevărurile dogmatice ale Bisericii. Este posibilă mântuirea celor care de bunăvoie primesc învăţături eretice, cum ar fi reîncarnarea?

[...]

Întrebare: In viaţa de familie intervin tot timpul pro­bleme între soţi, între părinţi şi copii. Vă rugăm să ne daţi un sfat despre cum putem să ne rugăm, ce trebuie să facem.

Arhim. Efrem: Din păcate astăzi, în ceea ce priveşte ches­tiunea căsătoriei, sunt foarte multe probleme deoarece acolo, de multe ori, nu există harul Duhului Sfânt care să-i unească pe soţi într-un duh şi într-un gând. A se uni un cuplu într-un singur cuget, într-o singură inimă şi a deveni una, aşa cum a spus Hristos, acest lucru este o minune a minunilor care nu poate fi realizată decât prin prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Taina cununiei. Dacă acest lucru nu se întâmplă, desigur, vor fi foarte multe probleme, atât între soţi, cât şi între părinţi şi copii. De aceea, noi considerăm că nu este deloc potrivită oficializarea căsătoriei civile în ţările ortodoxe, pentru că este o dispreţuire şi o încălcare a Tainei cununiei. (Spre deosebire de România, în Grecia cununia religioasă are deplină recunoaştere în faţa autorităţilor statului, pentru neortodocşi rămânând căsătoria civilă).

Întrebare: Care sunt motivele pentru care Mănăstirea Vatopedi este cea mai deschisă mănăstire grecească din Sfântul Munte faţă de români?

Arhim. Efrem: Care sunt motivele?!… Nici eu nu ştiu!… Aşa vrea Pronia lui Dumnezeu!

Întrebare: Vă rugăm să ne explicaţi cuvintele: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”(Matei 5:3)

Arhim. Efrem: Cei săraci cu duhul nu sunt cei nebuni, aşa cum zic unii, ci sunt cei smeriţi cu inima. Explicaţia este deci foarte simplă: „Fericiţi cei smeriţi“. Atunci când Apostolii se tot întrebau în sinea lor: „Cine este Acesta care mer­ge pe ape, Care înviază morţi, Care porunceşte firii şi aceasta I se supune?”, Hristos le vine în întâmpinare zicându-le: „Nu vă întrebaţi între voi cine sunt Eu, ci «învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre»“( cf. Matei 11:29)

Întrebare: Sunt cinci-şase bileţele în care se cere să se răspundă la două întrebări: „Ce este smerenia?” şi „Cum se poate dobândi?”

Arhim. Efrem: Smerenia este o mare taină şi o mare mi­nune. Este o taină deoarece atunci când Sfinţii Părinţi vor­beau despre smerenie nu spuneau multe lucruri, ci ziceau că smerenia este „asemănare cu Dumnezeu”. Smerenia este o minune deoarece omul simte că fără Hristos este zero, tră­ind la modul absolut cele spuse de Iisus: „Fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). De aceea sfinţii, în ciuda faptului că erau înzes­traţi cu harisme — şi sfinţii ştiau ce sunt, nu erau proşti — erau însă smeriţi, deoarece se împărtăşeau neîncetat de Hristos cel smerit.

Întrebare: Dacă vreţi să ne vorbiţi puţin despre lupta cu gândurile din timpul rugăciunii.

Arhim. Efrem: In vremea rugăciunii diavolii sunt în aler­tă şi ne aduc în minte soluţii la toate problemele noastre, ne oferă soluţiile cele mai bune. De aceea, pentru că mintea este hoinară, plăcându-i să se plimbe de ici-colo, cel care se roagă nu trebuie să se sperie de această ispită [din timpul rugăciunii] ci, aşa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, atunci când mintea fuge, trebuie să o aducem înapoi. Făcând această lucrare, vine harul şi ajută încetul cu încetul mintea, întărind-o astfel încât să poată lupta împotriva răspândirii. Iar biruinţa este un dar curat al Duhului Sfânt, este o minune.

[...]

Întrebare: Duhovnicul mă povăţuieşte să merg la mă­năstire. Cum pot şti că voia lui Dumnezeu este să mă căsă­toresc sau să mă călugăresc? Câtă autoritate poate să aibă duhovnicul în această problemă?

Arhim. Efrem: Duhovnicul, referitor la atitudinea creştinului faţă de monahism, nu trebuie să aibă o poziţie autoritară, ci una consultativă. Cei care au gând de călugărie pot incerca, cu ştirea sau fără ştirea cuiva, să stea o vreme la mănăstire ca să vadă dacă sunt sau nu pentru monahism. Bine.

[...]

Întrebare: Ca studenţi ai Facultăţii de Teologie suntem nevoiţi să accentuăm mai mult latura ştiinţifică, care nu ne ajută în viaţa noastră duhovnicească. Cum să procedăm pentru a nu fi răniţi sufleteşte şi dacă credeţi că se poate schimba metoda actuală în care se practică teologia?

Arhim. Efrem: Teologia, desigur, este viaţă, iar teolog este acela în inima căruia vorbeşte Dumnezeu-Cuvântul (o Theos Lagos). Nu este respinsă însă nici partea ştiinţifică a teologiei. Noi combatem absolutizarea şi rămânerea numai în această „teologie ştiinţifică”. Bine.

Întrebare: „Ce trebuie să facem în perioadele de «se­cetă» duhovnicească? Cum să ne ferim de aceste stări?” Şi o altă întrebare: „Ce rol au în viaţa lăuntrică?”

Arhim. Efrem: Trebuie să facem răbdare. Omul care se nevoieşte va întâlni şi „schimbări” duhovniceşti (alloioseis). Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază faptul că până şi schimbările vremii aduc modificări în lumea lăuntrică a omului. Chiar şi oamenii cei mai virtuoşi au „schimbări”. Nu trebuie însă a le lua în seamă, ci să păşim privind numai înainte. Marea nu rămâne niciodată agitată de furtună şi nici cerul pururea înnourat, ori plin de fulgere şi trăznete. Schim­bările lăuntrice însă, de cele mai multe ori, ne îmbogăţesc în experienţa războiului duhovnicesc şi sunt necesare, aşa cum este necesară furtuna pentru ca marea să scoată la ţărm pie­trişul pentru construcţii. Bine.

Întrebare: Există foarte multe icoane făcătoare de mi­nuni. Reproducerile după aceste icoane au aceeaşi putere, sunt şi ele făcătoare de minuni?

Arhim. Efrem: De foarte multe ori harul unei icoane se transmite şi reproducerii sale. Una dintre icoanele noastre făcătoare de minuni este Maica Domnului „Pantanassa” care tămăduieşte îndeosebi pe cei ce suferă de cancer. Am trimis în Rusia vederi ale icoanei şi aceste reproduceri au făcut foarte multe minuni, înviind chiar un copil. Vestea aceasta s-a răspândit foarte mult la Moscova şi Patriarhul ne-a scris rugându-ne să facem o copie a icoanei „Pantanassa” pe care am dus-o acolo personal, aşezând-o la Mănăstirea Novopanski in Moscova. Această copie a „Pantanassei” face multe minuni.

Recent mi s-a întâmplat şi un alt lucru. In insula Andros in Grecia există o icoană izvorâtoare de mir. A venit la mine un pelerin care fusese în Andros şi luase de acolo o icoană de hârtie lipită pe lemn. Mi-a spus cu teamă că din ziua în care o cumpărase, icoana se umezeşte şi izvorăşte mir încontinuu. Apoi mi-a adus-o şi am văzut-o. I-am cerut să mi-o dea mie, dar bineînţeles, nu mi-a dat-o…

Întrebare: După câte ştim, la mănăstirea dumneavoastră există mai multe icoane făcătoare de minuni. Dacă s-a întâmplat în ultimii ani vreo minune cu ele, vă rugăm să ne povestiţi.

Arhim. Efrem: Atât de multe sunt aceste minuni, încât pentru noi reprezintă acum lucruri obişnuite. Sunt foarte nulte vindecări cu uleiul din candelele icoanelor făcătoare le minuni, ulei pe care îl trimitem bolnavilor şi se fac bine. Dacă ar fi să povestim minunile care se întâmplă la Vatopedi ar trebui să rămânem până mâine dimineaţă!

[...]

Întrebare: Ce putem face noi, ca profesori de religie, când în şcoala în care predăm vin protestanţi şi împart gra­tuit cărţi cu conţinut protestant şi traduceri protestante ale Noului Testament?

Arhim. Efrem: Lucrul cel mai important pe care putem să-l facem este ca în viaţa noastră personală să trăim învă­ţătura ortodoxă, viaţa ortodoxă, care este ea însăşi teologie. Dacă profesorii de religie ar trăi viaţa creştin ortodoxă, atunci ar fi oameni cu har, iar predicatorul cu har, în momentul în care vorbeşte, odată cu vorbele iese şi harul din gura sa, har care face ca cei care îl ascultă să-i primească cu uşurinţă cu­vintele. Şi atunci lucrarea lui reuşeşte. Iar meritul nu este „nici al celui care voieşte, nici a celui care aleargă, ci al lui Dumne­zeu care miluieşte” (cf. Romani 9:16).

[...]

Întrebare: De ce nu sunt primite femeile în Sfântul Munte?

Arhim. Efrem: Da… Asta o auzim peste tot, oriunde am merge. Se interzice intrarea femeilor în Sfântul Munte nu deoarece monahii ar avea un complex în faţa femeilor, aşa cum mi-a spus cineva. Dovada că nu au complexe este fap­tul că persoana cea mai iubită şi cea mai cinstită în Sfântul Munte este o femeie: Maica Domnului. Insă deoarece este un loc al fecioriei bărbăteşti, se interzice femeilor să intre „în curtea noastră”. Monahii însă ies, cu ascultare, din Sfântul Munte şi spovedesc femei, ajută la unitatea familiei şi evi­denţiază şi adevăratul rol al femeii, care este maternitatea.

Întrebare: Pictura bizantină şi muzica psaltică sunt doar o problemă de gust sau reprezintă ceva mai mult?

Arhim. Efrem: Pictura bizantină şi muzica psaltică sunt rezultate ale iluminării Părinţilor duhovniceşti, deoarece ex­primă, ca nici o altă artă, dogma ortodoxă.

Întrebare: Sunt câteva întrebări care vorbesc despre posibilitatea celibatului în lume şi despre căsătoria albă. Dacă aţi putea să ne spuneţi ceva în legătură cu aceasta.

Arhim. Efrem: Biserica nu acceptă cu uşurinţă aceste exagerări, cum este căsătoria albă. Biserica acceptă şi propovăduieşte înfrânarea de comun acord a soţilor. Un lucru negativ însă care se întâmplă de multe ori în căsnicie este acela că, de pildă, femeia merge la duhovnic şi acesta îi spu­ne: „Acum este Postul Mare, trebuie să vă înfrânaţi!” Iar femeia ia lucrul acesta literalmente, fără să aibă în vedere şi cealaltă jumătate a familiei — soţul. Şi de aici încep toate pro­blemele în căsnicie, deoarece acest mod total de înfrânare este o situaţie anormală. Cei care doresc căsnicie albă ar fi mult mai bine să se despartă, de comun acord, şi să meargă la mănăstire. Repet, dacă există o căsătorie albă în urma unui acord deplin al soţilor, atunci este acceptată de Biserică. N-o instituţionalizează, dar o acceptă, aşa cum a fost cazul Sfântului Ioan de Kronstadt. Dar aceste lucruri au nevoie de multe precauţii, deoarece există oameni excentrici care do­resc astfel de lucruri şi atunci provoacă situaţii anormale.

Întrebare: Vă rugăm să ne povestiţi mai pe larg despre câţiva Părinţi duhovniceşti pe care i-aţi întâlnit în Sfântul Munte. Mai pe larg!

Arhim. Efrem: Din nefericire pentru mine, deşi am întâlnit mulţi Părinţi duhovniceşti aghioriţi, pot spune şi eu ce se spune la Pateric: „Nu sunt călugăr bun, dar am întâl­nit foarte mulţi călugări buni”. Este binecunoscut acel aghiorit contemporan, fericitul întru adormire Părinte Paisie. La fel de binecunoscut este Părintele Efrem Katunachiotul care este frate duhovnicesc al Bătrânului nostru Iosif  Vatopedinul şi urmaş duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul.  Pe Gheron Iosif Isihastul nu l-am apucat în viaţă, acesta adormind în 1959, atunci când eu aveam trei ani. A trecut la cele veşnice în ziua Adormirii Maicii Domnului. Fusese înştiinţat că va adormi în această zi. Avea foarte mul­tă dragoste către Maica Domnului şi când îi pomenea nume­le, îl rostea mereu cu lacrimi. Ea însăşi l-a înştiinţat dinainte că va adormi în ziua Adormirii Născătoarei de Dumnezeu. A trecut la cele veşnice chiar în această zi, la apusul soarelui. Deja se neliniştea, crezând că s-a amăgit cu acea înştiinţare. Maica Domnului însă s-a arătat nemincinoasă şi, în seara sărbătorii Adormirii, şi-a dat sfinţitul său duh. Dar sunt mulţi alţi Părinţi şi, ca să vă vorbesc despre ei, ar trebui să rămânem până dimineaţă.

[...]

Întrebare: O întrebare de la un tânăr care este în scaun cu rotile: „Se poate face călugăr?”

Arhim. Efrem: Este greu să devină monah într-o mă­năstire. Dacă însă se presupune că ajunge în relaţie cu un părinte duhovnicesc, îi va putea face cumva pogorăminte. Acest lucru nu se poate realiza decât în relaţie personală cu un părinte duhovnicesc. Ar putea ajunge la o mănăstire cu mai puţini călugări, sau ar putea trăi călugăreşte acasă.

Întrebare: Vă rugăm să ne spuneţi câteva cărţi de care v-aţi folosit mai mult.

Arhim. Efrem: Cărţile care ne vor ajuta în viaţa noastră duhovnicească sunt, întâi de toate, Cărţile Evangheliei. Altă carte foarte importantă este „Scara”. O altă carte extrem de importantă, care din păcate nu o aveţi tradusă în limba ro­mână, este „Everghetinosul”. Cred că un monah român pe care l-am găzduit la mănăstirea noastră a început să o traducă.

Pr. C-tin. Coman: îngăduiţi-mi să-i spun Părintelui că este tradusă de domnul Academician Virgil Cândea, dar nu este încă tipărită şi îşi aşteaptă rândul în tipografia Institu­tului Biblic şi de Misiune al Bisericii. „Everghetinosul” este o colecţie asemănătoare cu Patericul.

Arhim. Efrem: Oricum, această carte trebuie tipărită cât se poate mai repede, pentru că este foarte folositoare. Desi­gur însă, toate cărţile Părinţilor sunt folositoare. Eu reco­mand de asemenea vieţile sfinţilor contemporani. Este un lucru îmbucurător şi faptul că avem în această seară o carte vatopedină, a Bătrânului nostru Iosif Vatopedinul, numită „Mărturie athonită”. Cu multă bucurie am auzit şi am con­statat că se traduc şi cărţile Părintelui Paisie, cărţi care vor ajuta foarte mult, precum şi „Viaţa” lui Gheron Iosif Isihastul şi „Epistolele” sale. Iar o carte extraordinară, foarte importantă, este „Viaţa” Sfântul Siluan Athonitul.

Studenţii: Şi a Părintelui Porfirie!

Arhim. Efrem: Şi a Părintelui Porfirie, desigur. Astăzi, când trăim timpuri de îndoială în ceea ce priveşte credinţa, fără doar şi poate vieţile părinţilor duhovniceşti contempo­rani ajută foarte mult la întărirea credinţei creştinilor.

Trebuie să fim cu luare-aminte: Evanghelia a fost dată prin Apostoli ca o carte pecetluită cu şapte peceţi. Cheia cu care deschidem şi despecetluim Evanghelia este sfinţenia! Pentru că aceeaşi Evanghelie o au şi romano-catolicii, şi martorii lui Iehova, şi protestanţii, dar din păcate nu o in­terpretează corect. De aceea, Sfânta Evanghelie s-a dat prin Apostoli, dar a fost interpretată de Sfinţii Părinţi, acesta este un lucru foarte important! De aceea, calea cea mai sigură de a studia Evanghelia este aceea de a studia pe Sfinţii Părinţi.

Întrebare: Cum se pot ridica cei care au avut o viaţă duhovnicească, dar din cauza „prietenilor” au căzut în pă­cate grele?

Arhim. Efrem: Pocăinţa este atotputernică! Mari crimi­nali, mari infractori, au devenit sfinţi ai Bisericii. Deci, dacă astfel de oameni au ajuns sfinţi, nimeni nu trebuie să deznădăjduiască! Omul care se pocăieşte are posibilităţi nelimi­tate. De aceea, niciodată să nu deznădăjduiţi. De multe ori — este o taină — Dumnezeu îngăduie ca un om care se nevoieşte să alunece, pentru că este un prilej de a se smeri şi astfel înaintează mult mai repede către sfinţenie. Este o mare taină căderea nevoitorilor! De aceea zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu este rău să cadă cineva, ci este rău să cadă şi să nu se ridice”.

Întrebare: In condiţiile tot mai grele, din punct de ve­dere al credinţei, în România de astăzi, ce sfătuiţi să facă tinerii pentru a-şi păstra optimismul şi dreapta socoteală şi nu deveni fanatici sau resemnaţi?

Arhim. Efrem: Să aibă relaţii duhovniceşti cu oameni duhovniceşti. Şi când au relaţii cu oameni duhovniceşti şi cu un mediu duhovnicesc, nu au a se teme de nimic.

Întrebare: In încheiere, vă rugăm să ne adresaţi un cuvânt de sfârşit.

Arhim. Efrem: Eu pot să spun, aşa cum am amintit şi la inceput, că sunt foarte bucuros să mă aflu împreună cu dumneavoastră. Vă spun că, deşi sunt pentru prima oară aici, locul îmi este foarte familiar. Simt că în România există multă sete de Dumnezeu. Există, desigur, şi mult păcat, este insă mult dor de Dumnezeu şi cred că şi în România vom fi martorii unor zile mult mai bune. Noi nu vă vom uita niciodată, ci ne rugăm ca dumneavoastră, şi individual şi ca familie, să aveţi zile mai bune, duhovniceşti. Cred că mileniul care vine este mileniul Ortodoxiei. Aceasta ne-a spus-o si un anglican care a venit la mănăstirea noastră, care nu este o persoană necunoscută: Prinţul Charles. Deci lucrul acesta îl simt şi oameni care sunt în afara Ortodoxiei.

Astăzi sunt foarte mulţi care vin la Ortodoxie, care caută cuvântul ortodox. De aceea, niciodată să nu vă pierdeţi curajul, niciodată să nu vă temeţi, să nu deznădăjduiţi, să nu uitaţi prezenţa maternă a Maicii Domnului şi oricâte neca­zuri veţi avea, oricâte greutăţi veţi întâmpina, să vă ridicaţi ochii şi inima către Maica Domnului şi către Iisus Hristos, „şi Acesta răstignit“(cf. I Corinteni 2:2). Amin. Aşa să fie! (aplauze)

Preşedintele ASCOR: Mulţumim. Inainte de rugă­ciune, am dori să-l rugăm pe Părintele Sofian, care, după mult timp se află astăzi din nou în mijlocul nostru, să ne adreseze un cuvânt.

Arhimandritul Sofian: Cuvântul meu este scurt: îl ru­găm pe Părintele cuvântător să ne mai bucure încă cu ase­menea cuvinte, şi cu acest cuvânt: „Bine”.

Arhim. Efrem: Bine! (aplauze) Foarte bine! Eu simt că sunt român! Şi iubesc foarte mult pe românii ortodocşi! Ortodoxia va străluci iarăşi în România şi vor veni iarăşi zile de aur pentru Or­todoxie! Iar Biserica Română va scoate încă mulţi sfinţi, deoarece poporul român este din fire un popor mistic, românul este un om care prin caracter este pentru viaţa lăuntrică! Poporul român este un popor isihast! Iar un astfel de popor va da multe roade! Amin!

Arhim. Sofian: Noi considerăm cuvintele Sfinţiei Voas­tre o profeţie!

Arhim. Efrem: Eu cred, cu smerenie, că se vor împlini, Gheronda! Vor fi iarăşi oameni cu virtuţi care vor mângâia poporul şi care vor fi stâlpi ai Ortodoxiei! Duhul Sfânt nu a ieşit la pensie! Duhul Sfânt suflă unde vrea! Duhul Sfânt este cel care face sfinţi!

Preşedintele ASCOR: Mulţumim mult! Şi se cuvine să mulţumim şi Părintelui Coman pentru traducere şi Părinte­lui Stareţ Andrei de la Mănăstirea Poşaga [intre timp, exarhul Manastirilor din eparhia Alba Iuliei, n.n.], la iniţiativa căruia Părintele Efrem a venit în România.

Arhim. Efrem: Aş vrea să spun că faptul de a fi Părintele Constantin Coman la Facultatea de Teologie, pentru noi, aghioriţii, este o mare bucurie!

Pr. C-tin. Coman: (în greceşte) Cine să traducă asta? [...]

Arhim. Efrem: Nu cumva a spus invers decât am spus eu?!…

[...]

Arhim. Efrem: Hristos a înviat! Trăiască Ortodoxia!“

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi: