„Orice mi-ati spune si orice mi-ati face, eu nu ma las de Dumnezeu!”

- Multi se plang ca elevul ortodox se simte izolat si marginalizat in scoala. Desi lucrurile par ca s-au limpezit demult, totusi el se pomeneste inconjurat de colegi necredinciosi care il tachineaza, il subesti­meaza sau rad de el. Cum poate fi rezolvata aceasta problema?

- Aceasta problema se poate rezolva numai pe ca­lea unirii parintilor ortodocsi si a copiilor lor. Inscrie­rea intr-o scoala sau gimnaziu cu profil ortodox este cea mai potrivita cale spre rezolvarea problemelor cu care se confrunta. Cand insa lipseste beneficiul unui astfel de anturaj, parintii il vor invata pe copilul lor asa-numite-le „tactici de aparare”. Am vorbit despre tanarul diacon din biserica noastra. Cand era elev, il respectau toti in scoala numai pentru ca mergea la biserica si nu tainuia de nimeni credinta sa in Dumnezeu, desi pe atunci era un lucru neobisnuit. Cand parintii isi educa fiii in di­rectia credintei, cand reusesc sa-i deprinda cu virtutile, cand le ofera cunostinte duhovnicesti, intelepte, atunci acestia ii vor depasi cu mult pe semenii lor necredin­ciosi. Desi vor fi jigniti, clevetiti, respinsi, totusi credin­ta in Dumnezeu ii va ajuta sa tina piept problemelor. In acest fel, vor deveni vii marturisitori inaintea celorlalti.

In cartile sale, Arhiepiscopul Ioan Sahovski descrie un moment din viata unei fetite credincioase, marturisit de profesoara acesteia. S-a intamplat in anii ’30, cand religia si credinta erau prigonite. Bolsevicii au organizat cincinalul ateist, la care si-au propus sa desfiinteze totalmente religia. In scoala unde preda aceasta profesoara invata o fetita dintr-o familie credincioasa. Avea 13 ani. Cand profesorii au aflat ca merge la biserica, au hotarat sa o defaimeze in fata intregii scoli. I-au adunat pe toti elevii si profesorii intr-o aula enorma si au exclus-o din organizatia de pionieri. Apoi i-au chemat pe parinti si le-au tinut o „predica” stiintifico-ateista. Parintii fetei insa nu s-au pierdut cu firea si au raspuns: „Da, noi am educat-o pe fiica noastra in credinta ortodoxa, dar ea este destul de matura ca sa-si asume responsabilitatea faptelor si hotararilor sale.” Astfel, o copila a inceput sa marturiseasca Ortodoxia inaintea unei gloate inversunate, indracite. Toti radeau de ea, o batjocoreau, o amenintau, dar ea le spunea cu tarie: „Orice mi-ati spune si orice mi-ati face, eu nu ma las de Dumnezeu. Eu merg si voi merge la biserica, orice ar fi”. Profesoara isi aminteste cum a ramas uluita de indrazneala acestui copil care isi marturisea credinta inaintea unei gloate salbatice. Ea se intreba de unde poate avea o fiinta mica atat de multa tarie. Dupa acest eveniment, ideile ateiste ale profesoarei s-au zdruncinat din temelii. In final, ea insasi a devenit crestin-ortodoxa, dupa care a emigrat. Iata cata putere are credinta si cum lucreaza harul daruit omului de catre Dumnezeu. Menirea parintilor este sa descopere harul in copilul lor, sa-l faca lucrator.

- Pentru a cunoaste crestinismul e nevoie de multa dorinta si stradanie. In plus, omul trebuie sa dispuna de sansa aceasta. Ce l-ar putea determina pe tanar sa descopere frumusetea crestinismului si cum e bine sa actioneze in scopul respectiv?

- Depinde mult de judecatile lui Dumnezeu, de ho­tararile Proniei Sale. Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt caile Mele de caile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre (Isaia 55, 9). Apropierea oricarui om de Dumnezeu este o taina cunoscuta numai de EI. La inceput, de regula, in suflet apare o nemultu­mire pentru traiul superficial, pentru viata bazata doar pe agonisirea bunurilor pe care o substituie dorinta pentru cele curate, luminate, intelepte, duhovnicesti. Omul incepe sa caute. In cele din urma, el intelege ca Dumne­zeu este toata lumina si linistea de care are nevoie.

Omul nu percepe imediat acest lucru. La inceput, cautatorul vrea sa-si vada idealurile materializate in alta persoana. E valabil mai ales in cazul tinerilor pentru care iubirea reprezinta cel mai important aspect al vie­tii. Sfantul Teofan Zavoratul spune ca e un lucru firesc, deoarece omul este o creatie minunata si sublima a lui Dumnezeu. De asemenea, el este o fiinta neputincioa­sa, pentru ca sufletul aflat in cautare nu va fi multumit in totalitate nici de persoane, nici de oricare alt lucru. Probabil, cu ajutorul omului sau gratie lui, sufletul Il va intelege pe Dumnezeu, va descoperi mai usor calea cu­noasterii Sale. Cu toate acestea, pana cand sufletul nu-L va descoperi pe Dumnezeu Insusi, nu-si va gasi linistea. Setea de absolut il determina pe om sa cerceteze, sa descopere. El citeste carti, cauta persoane care ar putea sa-l indrume si sa-i vorbeasca despre Dumnezeu. Astazi, bisericile sunt deschise. E bine sa mearga in biserica, sa se apropie de preot sau de tinerii inteligenti, instruiti, care exista in fiecare lacas, sa discute cu ei, pentru ca tot cel ce cauta gaseste (v. Matei 7, 8). Mai devreme sau mai tarziu, va gasi un om care ii va vorbi despre Dumnezeu. Nu atat cuvintele, cat exemplul si faptele acestuia vor vorbi de la sine.

- Cunosc o situatie concreta de viata, cand pilda unui preot de la tara a influentat atat traiul oame­nilor care comunicau direct cu el, cat si pe cel al pri­etenilor sau cunoscutilor acelora. Eu impreuna cu prietenii mei credeam in Dumnezeu, dar in mintea noastra era o mare harababura. De pilda, cand vor­beam despre credinta, un prieten destul de autoritar si important pentru mine in acea vreme se exprima asa: „Ei si? Ce vrei sa fac acum? Sa-mi agat demon­strativ crucea la gat? Nu e normal”. Fiind student, el a fost trimis impreuna cu colegii la practica, in col­hozul unui satuc infundat. Biserica de acolo era des­chisa. Astfel, a hotarat impreuna cu un alt amic de-al sau sa discute cu preotul paroh. Dialogul ce a urmat i-a impresionat profund.

Apoi, imediat ce ne-am intalnit, a inceput sa-mi is­toriseasca cu elan despre cat de virtuos era preotul din acel sat, despre ochii sai sinceri si limpezi, lucru pe care nu-l vazuse la nimeni vreodata. Cand a vrut sa se impartaseasca, el a mers si s-a spovedit la parin­tele respectiv, desi a parcurs o distanta destul de ma­re pana acolo. Treptat, o parte din studentii grupei noastre au devenit credinciosi, se incurajau reciproc pe calea mantuirii si frecventau din ce in ce mai mult biserica. De asemenea, colegii altor facultati, chiar si unii profesori, ne-au urmat exemplul. Cei doi tineri care vorbisera cu preotul din sat si alti cativa prieteni de-ai lor au fost hirotoniti; o prietena de-a mea este preoteasa si altele doua s-au calugarit. Toate acestea s-au realizat gratie parintelui din satucul departat, care a reusit sa dezvaluie esenta credintei ortodoxe unor persoane cuprinse de duhul vremii.

- Va voi istorisi si eu un caz uimitor de convertire. Odata, la un preot a venit un tanar care i-a spus:

„Parinte, am venit sa va multumesc”.

„Pentru ce sa-mi multumesti?”, s-a mirat preotul.

„Pentru faptul ca mi-ati aratat calea catre Dumnezeu”. „Cum? Eu nu-mi amintesc cine esti. De fapt, nici nu te cunosc”.

„Poate ca nu ma cunoasteti, dar eu va cunosc. Unitatea in care imi efectuam serviciul militar se afla in apropierea localitatii dumneavoastra. Intr-una din duminici, fiind in trecere pe langa biserica, am hotarat sa intru un pic. Pe atunci nu ma interesa nimic din ce tine de Dumnezeu. Inauntru nu era decat un singur om, care canta in strana. La un moment dat, dumneavoastra ati iesit la amvon si ati rostit predica intr-o biserica pustie — pe mine nu m-ati observat, pentru ca stateam in spatele unei coloa­ne. Am fost cutremurat. M-au uimit nu atat cuvintele, cat faptul ca predicati intr-o biserica pustie. Erati senin si foarte incredintat in tot ceea ce rosteati, chiar daca nu va asculta nimeni. Impresionat de ceea ce vedeam, am inteles ca, de vreme ce le predicati, acele invataturi au sens si importanta profunda. De multe ori imi amintesc de gestul dumneavoastra, care m-a determinat sa citesc Sfanta Evanghelie si sa frecventez biserica. De aceea, am venit sa va multumesc”.

(in: Ieromonah Serghie Rabko, “Este posibila mantuirea in secolul al XXI-lea?“, Editura Sophia, 2010)

Legaturi:

“Sfântul Munte este împotriva ecumenismului!”

***

Omilie la Facultatea de Teologie din București (Mărturie athonită în România)

” [...] Arhim. Efrem: Mă bucur mult că sunt împreună cu dumneavoastră. Pentru cei care-şi amintesc, ne întâlnim pentru a doua oară în Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cred că şi prezenţa mea aici este de la Dumnezeu, este în pronia dumnezeiască, deoarece în clipa aceasta şi eu mă aflu în ascultare. Noi credem că orice om care se află în ascultare se află de fapt în chiar voia lui Dumnezeu. Aşadar, este un dar al harului dumnezeiesc faptul că mă aflu din nou în facultatea dumneavoastră, într-o zi ca aceasta pe care o pot considera istorică pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, deoarece am inaugurat Centrul pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, care sper că o să vă deschidă orizonturi noi şi vă va ajuta într-un mod foarte special să pătrundeţi, atât cât vă permite perspectiva academică, în experienţa teologiei. Îndeosebi, aşa cum mi-a spus Părintele Constantin, sunt de mult folos lucrările Părinţilor recenţi ai Bisericii Ortodoxe, aşa cum este Părintele Stăniloae, un mare luminător al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Iustin Popovici, Părintele Sofronie de la Essex, precum şi noii Părinţi aghioriţi, podoabe ale Bisericii Ortodoxe între care Gheron Iosif Isihastul, Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunachiotul, Părintele Porfirie şi mulţi alţii… Dar şi cei ai dumneavoastră, aşa cum este prezenţa binecuvântată a Părintelui Cleopa, a Părintelui Sofian care a adormit de curând şi pe care l-am cunoscut acum doi ani. De la prima întâlnire cu dânsul am simţit că omul acesta este un vas deosebit al harului dumnezeiesc.

Pr. Prof. C-tin Coman: Trebuie să spunem, cu îngăduinţa dumneavoastră, că astăzi este ziua sa de naştere, ar fi împlinit 90 de ani.

Arhim. Efrem: Nu este nici acest lucru întâmplător! Trebuie să ştiţi că toate amănuntele din viaţa noastră, toate evenimentele, aşa cum au spus Părinţii Bisericii, sunt toate în voia şi în pronia lui Dumnezeu. Faptul că eu îmi mişc acum mâna este o lucrare a proniei lui Dumnezeu. Ar fi putut mâna mea să paralizeze, aşa cum se întâmplă cu foarte mulţi oameni care se aşează şi nu se mai ridică, ori care se culcă sănătoşi şi nu se mai scoală a doua zi. Aşadar, faptul că ne aflăm aici este o lucrare a proniei dumnezeieşti.

Astăzi, cu prilejul inaugurării Centrului pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, am dorit să vă împărtăşesc câteva trăiri, câteva experienţe ale unor oameni sfinţi pe care i-am cunoscut, pentru ca în mod practic să se adeverească faptul că teologia noastră este una experimentală, empirică, şi că teologia academică, teologia de şcoală primeşte valoare doar din moment ce este adeverită în „universitatea pustiului”, care este orice mănăstire ortodoxă; cu atât mai mult republica monahală ortodoxă din Sfântul Munte. Aşa cum ştiţi, Sfântul Munte nu ne aparţine numai nouă, grecilor, ci întregii Biserici Ortodoxe. Dovada acestui lucru sunt mănăstirile de la Athos: cu toate că ţin de statul grec, pronia Maicii Domnului a făcut ca în ele să vieţuiască monahi de pretutindeni, ai întregii Biserici. Mai mult, există o mănăstire rusească, alta sârbească, una bulgărească, precum şi cele două schituri mari româneşti: Prodromu şi Lacu. Iar noi avem cinstea deosebită de a deţine în aria noastră chilii româneşti prin tradiţie, pe care dorim să le păstrăm ca atare.

Despre sfintenia vadita a Parintelui Dionisie Ignat de la Colciu.

Care era spovedania lui? Ce spunea despre tinerii monahi de astazi?

O binecuvântare cu totul specială pentru noi este prezenţa, la Schitul Colciu, a unuia dintre sfinţii de astăzi: Părintele Dionisie Ignat. El este un om al smereniei prin excelenţă. Vreau să vă spun că de mulţi ani este orb, iar când îl întâlneşti îţi spune: „Sunt orb pentru păcatele mele”. Vă voi descoperi un lucru: odată m-a chemat printr-un ucenic de-al dânsului să merg să-l spovedesc de urgenţă. Care credeţi că era păcatul care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania? Prea Sfinţite Părinte Ciprian, cred că în astfel de situaţii avem îngăduinţa să spunem cele auzite la spovedanie… Ce credeţi că mi-a spus?!

„Gheronda, zice, sunt orb pentru păcatele mele. Câteodată această neputinţă a mea îmi provoacă oarecare supărare lăuntrică, iar asta nu-mi place. Din cauza asta v-am chemat”.

Acesta era „păcatul” care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania! De multe ori, mulţi părinţi din mănăstirea noastră, sărutându-i mâna, au simţit bună mireasmă, datorită sfinţeniei şi ascezei sale. Acest Părinte face în mod deosebit cinste României. Are mai mult de 70 de ani în Sfântul Munte. A făcut ascultare necondiţionată la părintele său duhovnicesc.

Tinerii de astazi ucenicesc la cele ale mandriei. Smerenia nu mai este inteleasa in cultura europeana, antropocentrica

Când l-am întrebat cum vede monahismul contemporan la Sfântul Munte, mi-a răspuns:

„Gheronda, tinerii care vin astăzi la Athos sunt bine intenţionaţi, dar sunt stăpâniţi de un spirit critic foarte puternic, datorită modului de viaţă greşit al lumii de azi. Noi priveam gura duhovnicului ca pe gura lui Dumnezeu şi orice ne spunea, nu ceream un alt cuvânt. Astăzi suntem nevoiţi adesea să explicăm de ce dăm o anumită poruncă!”

Trebuie să ştiţi că, după Sfinţii Părinţi, explicarea poruncii este un pogorământ, iar nu un fapt firesc. De aceea un motiv pentru care astăzi nu mai există duhovnicia de demult, nu este acela că omenirea de astăzi, care este un pic pervertită, nu mai are forţa ascetică a celor de demult, ci pentru că oamenii de astăzi nu mai au aceeaşi dispoziţie de a se nevoi precum cei din vechime. Astăzi tinerii noştri ucenicesc la cele ale mândriei, la încrederea în sine, care este un „dar” al civilizaţiei europene. Din păcate, astăzi, europeanul a rătăcit un pic în acest domeniu şi trăieşte antropocentric. Europa consideră smerenia — care este cel mai binecuvântat rod al Duhului Sfânt — ca fiind complex de inferioritate. De aceea teologia ortodoxă învaţă încrederea de sine în Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pot totul întru Hristos, care mă întăreşte”. Hristos însuşi ne-a asigurat: „Iată, v-am dat toată puterea să călcaţi pe şerpi, scorpii şi toată puterea vrăjmaşului.” De aceea, fraţilor, în monahismul ortodox, care este adeverirea teologiei ortodoxe, tânărul se încadrează în monahism, tăindu-şi voia cu voia sa şi urmează voia părintelui duhovnicesc.

Din păcate astăzi, judecat din perspectiva antropocentrică, monahismul este considerat un mod de viaţă greşit. Ne spun mulţi dintre închinătorii de la Sfântul Munte: „Voi, stareţii, sunteţi nişte dictatori!” Iar noi le răspundem: „Am fi fost dictatori dacă i-am sili pe monahi să facă voia noastră.” Un părinte duhovnicesc însă, fraţilor, contribuie la caracterul pe deplin hristocentric al monahismului şi al creştinismului. El nu va încerca niciodată să-l pună pe ucenic să facă voia părintelui duhovnicesc, ci face tot ce este posibil, după multă rugăciune, ca să-i convingă pe călugări să-şi identifice propria lor voie cu voia lui Dumnezeu. Acesta este caracterul hristocentric absolut al creştinismului. Aşa cum accentuează Părintele Iustin Popovici în scrierile sale, faptul că ucenicul este ascultător la modul absolut îl face să dobândească voinţa lui Hristos, mintea lui Hristos, gândirea şi inima lui Hristos şi devine următor al Lui.

De aceea, vedeţi, toţi aceşti părinţi duhovniceşti virtuoşi, îndeosebi cei de astăzi, au dăruit multă speranţă lumii, au arătat că Dumnezeu este viu. Oricine întâlnea astfel de Părinţi avea sentimentul celor spuse de Sfântul Apostol Pavel în Noul Testament: „Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci este acelaşi.”

Parintele Sofronie Saharov – un alt Grigorie Palama, parintele Efrem Katunakiotul – un sfant Spiridon contemporan. Experienta luminii necreate la Cuviosul Paisie

Când l-am întâlnit pe Părintele Sofronie de la Essex, care după părerea multora şi a mea personală este un alt Sfânt Grigorie Palama, mi-a spus că în timp ce rostea rugăciunile Sfintei Liturghii gura sa scotea flăcări, iar veşmintele răspândeau lumina cea necreată. Aşa cum el însuşi mi-a spus, zile în şir era copleşit de această lumină dumnezeiască. Asta îmi aminteşte cele ce mi-a povestit odată Părintele Paisie:

„Într-o iarnă, pe la apusul soarelui, plecam de la Mănăstirea Stavronichita, îndreptându-mă către chilia mea. La 100 de metri de poarta mănăstirii, m-am întâlnit cu un grup de cinci studenţi care mă căutaseră la chilie (era aproape de Stavronichita) şi-mi aduseseră ceva de la un părinte arhimandrit din lume. Negăsindu-mă, le-au lăsat la chilie şi s-au dus către mănăstire. Când m-au întâlnit m-au rugat să rămân puţin cu ei şi să le vorbesc. Aveau multă râvnă pentru Dumnezeu. Astfel, fără să-mi dau seama, a trecut mult timp stând de vorbă. Nici ei nu se dezlipeau de mine. S-a întunecat însă şi, deoarece nu se mai vedea nimic, i-am trimis la mănăstire, ajungând la vreme înainte de a se închide porţile. Eu m-am grăbit să ajung la chilie. Din pricina întunericului nu mai distingeam drumul şi astfel am intrat în nişte mărăcini, nemaiputând ieşi. Nu aveam nici lanternă. Mi-am zis că, pe frigul acesta, cu un singur plămân, este imposibil să supravieţuiesc nopţii care mă aştepta în desiş. Am îngenuncheat şi mă rugam pentru ieşirea sufletului, nemaiavând nici o speranţă de viaţă. În timp ce mă rugam, deodată din mine iese o lumină aşa de puternică, încât soarele la amiază putea fi considerat întuneric în comparaţie cu ea. Condus de această lumină am ajuns cu bine la chilie şi, îndată ce am pus cheia în uşă, a dispărut”.

V-am relatat această întâmplare inedită pentru ca să vă arăt că experienţa Părinţilor Bisericeşti este una comună. Este aceeaşi experienţă a luminii dumnezeieşti necreate în diferite împrejurări.

Părintele Efrem Katunachiotul care a adormit întru Domnul acum patru ani îmi spunea aproape acelaşi lucru referindu-se la experienţa dânsului. Astfel, în timp ce se ruga, chilia i s-a umplut de lumină şi se întreba în inima sa ce putea fi aceasta. A auzit însă un glas preadulce care cânta un tropar al Cincizecimii: „Toate sunt dăruite de Duhul Sfânt…” Era o mărturie că lumina necreată este însăşi prezenţa Duhului Sfânt. Trebuie să vă mai spun că Părintele Efrem Katunachiotul, care este ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul, este un contemporan Sfânt Spiridon al Trimitundei. Dau mărturie personală înaintea Bisericii că atunci când l-am întrebat odată cu îndrăzneală — deoarece îi port numele şi avea o afecţiune deosebită pentru mine — dacă a slujit vreodată în prezenţa văzută a îngerilor, mi-a răspuns afirmativ: „Da, fiule, m-a învrednicit harul lui Dumnezeu să slujesc cu îngerii. Aveam heruvimi de-a dreapta şi de-a stânga”. Acest om, atunci când slujea avea faţa plină de lumină şi când îl vedeai credeai că este Moise Proorocul. De multe ori, când făcea otpustul la Sfânta Liturghie faţa lui era atât de luminoasă încât îmi amintea de Moise coborând de pe Muntele Sinai cu tablele legii. Părintele Efrem are multă îndrăzneală la Dumnezeu, se arată astăzi multora, aşa cum veţi vedea şi din următoarea întâmplare:

Un tânăr portretist din Tesalonic (care purta şi cercel!) şi care nu era, se înţelege, om al Bisericii, a văzut într-o librărie cartea despre Părintele Efrem pe care a editat-o mănăstirea noastră (şi care din fericire acum se traduce şi în limba română) şi i-a plăcut atât de mult faţa Părintelui încât a desenat-o cu creionul. În timp ce lucra la portret, în cameră s-a răspândit deodată bună mireasmă. A fost foarte impresionat, însă aşa cum singur spunea, nu voia să meargă cu gândul mai departe. Terminând portretul, l-a pus în servietă. După mai multe zile a luat servieta şi s-a suit într-un taxi. Având nevoie să scoată un act din valiză, a tras din întâmplare afară şi portretul. Deodată mireasma s-a răspândit din nou, însă mult mai puternic, încât taximetristul s-a întors şi l-a întrebat: „Ce miroase, ai tămâiat în maşină?” Această întâmplare l-a determinat să vină să se închine la mormântul Părintelui Efrem şi să devină un creştin fidel.

Un alt eveniment legat de Părintele Efrem: o doamnă din Cipru ne-a scris că avea o problemă de familie foarte gravă. Noaptea a văzut un pustnic în vis care i-a spus: „Fiica mea, eu te voi ajuta. Voi fi alături de tine şi problema se va rezolva curând.” Nu i-a spus însă cine era. După câteva zile doamna respectivă s-a dus în Larnaca şi, trecând întâmplător — nimic nu este întâmplător! — pe lângă o librărie bisericească, a văzut cartea despre Părintele Efrem în vitrină. Cum a dat cu ochii de ea, au trecut-o transpiraţii reci, recunoscându-l pe ascetul din vis. Iar problema familială s-a rezolvat în scurt timp.

Vă voi mai spune o întâmplare, şi aceasta va fi ultima, căci voi primi după aceea întrebări. S-a întâmplat de curând în Pafos, Cipru. Un vopsitor vopsea pereţii unei case. În Pafos sunt mulţi struguri şi localnicii fac nişte dulciuri tradiţionale din must şi făină: înşiră alune pe aţă şi apoi le trec prin amestecul de must şi făină, alcătuind un fel de baghete pe care le agaţă la uscat afară, de nişte cârlige mari. Muncitorul, în timp ce vopsea, s-a dezechilibrat şi a căzut de pe scară, rămânând însă spânzurat de zid, deoarece un astfel de cârlig pentru uscat dulciuri i s-a înfipt în arcada orbitei. Durerea era insuportabilă. Urla de durere, însă casa nu era locuită şi nu avea cine să-l ajute. În timp ce striga după ajutor, suspendat de cârligul care-i intrase în ochi, vine un călugăr care îl ajută să coboare. „Mergi la spital, dar să ştii că nu ai nimic!” i-a zis monahul. „ O să-ţi pună picături în ochi şi o să pleci teafăr.” Muncitorul s-a dus la spital, le-a zis medicilor ce i s-a întâmplat, însă aceştia, uitându-se la ochiul lui, i-au spus că nu are absolut nimic. „Bine, dar am rămas agăţat de ochi!” „ Nu ai nici măcar o zgârietură!” În momentul acela a înţeles că este vorba de o minune, însă nu le-a zis nimic doctorilor. După trei zile a mers la un magazin de alimente şi a văzut acolo, pe un perete, fotografia Părintelui Paisie. Întrebând pe vânzătoare cine este călugărul respectiv, aceasta i-a răspuns contrariată: „Cum, nu-l ştii pe Părintele Paisie de la Athos?!” „Dă-mi mie fotografia!” i-a cerut muncitorul. „Nu se poate, o am ca binecuvântare!” „Nici dacă-ţi dau 500 de lire cipriote (o sumă foarte mare)?” „Nici măcar!” „Îţi dau 1000 de lire!” „Păstrează-le!” „2000 de lire!” „Oricât mi-ai oferi, nu o dau!” „Bine, dar vreau o fotografie a omului acestuia!” „Mergi la o librărie, cumpără o carte cu Părintele Paisie pe copertă şi vei avea ceea ce doreşti!” Aşa a şi făcut. Apoi a mărturisit tuturor că acesta este cel care l-a salvat prin intervenţie miraculoasă.

Harul Duhului Sfant lucreaza si astazi cu putere in cei care duc lupta cea buna

Aceştia sunt sfinţii contemporani nouă, dragii mei. Într-un manuscris din Sfântul Munte, un călugăr care avea mare evlavie la Sfântul Gheorghe, în timp ce se ruga în strană, într-o slujbă din Postul Mare, a fost răpit în chip minunat şi dus de Sfântul Gheorghe în rai, unde i-a arătat diferitele cete ale celor mântuiţi. După cum singur povesteşte, era acolo o ceată de monahi care străluceau mai mult decât toţi ceilalţi, având mai multă slavă. L-a întrebat aşadar pe Sfântul Gheorghe: „Cine sunt aceştia?” „Sunt cei care s-au sfinţit în ultima vreme, neavând multe exemple de sfinţenie precum cei din vechime!” De aceea, fraţilor, cu aceste puţine lucruri pe care vi le-am spus, aş dori să conştientizaţi înlăuntrul vostru că harul lui Dumnezeu există, există Duhul Sfânt, există trăiri ale Duhului Sfânt. Dacă aş avea timp v-aş povesti până seara, dar nu vreau să vă obosesc. Mesajul pe care vreau însă a vi-l da este: luptaţi lupta cea bună a credinţei şi fără îndoială că fiecare nevoitor va simţi înlăuntrul său harul Duhului Sfânt. Acestea am vrut să vă spun. Dacă doreşte cineva să pună vreo întrebare…

Întrebare: Cum poate cineva, într-o viaţă monahală în care bunele rânduieli şi tradiţia Sfinţilor Părinţi s-au pierdut, cum poate vieţui în Hristos sau cum se poate mântui?

Arhim. Efrem: Este adevărat că acum, din cauza comunismului, Biserica Ortodoxă Română se află într-o perioadă de refacere şi astfel unele mănăstiri în mod sigur nu au recuperat încă adevărata tradiţie. Însă pronia dumnezeiască va ajuta ca toate lucrurile să-şi recupereze rânduiala firească, aşa cum era odinioară. Dumneavoastră monahii trebuie să fiţi cu multă atenţie, să trăiţi în ascultare şi chiar dacă rânduielile încă lasă de dorit, să faceţi răbdare, iar harul lui Dumnezeu vă va ajuta. Oricum, monahul care este cu luare aminte nu riscă nici chiar în astfel de mănăstiri.

Întrebare: Preacuvioase Părinte Efrem, cum trebuie rugat părintele stareţ să-i dea binecuvântare ucenicului să se împărtăşească mai des, mai ales dacă duhovnicul este foarte ocupat, ca toţi duhovnicii buni dealtfel, şi nu-l poate mărturisi pe ucenic?

Arhim. Efrem: Orice ucenic trebuie să fie cercetat duhovniceşte îndeaproape. Aşa cum văd în mănăstirile din România, stareţul are doar un rol administrativ, pentru cele spirituale fiind duhovnicul, situaţie similară cu cea din Rusia. Desigur, este bine să existe mai mulţi duhovnici într-o mănăstire, însă doar cu rol secundar, rolul principal revenindu-i stareţului. Stareţul nu trebuie să fie numai supraveghetorul administrativ al lucrurilor, iar duhovnicii să fie separat supraveghetori ai problemelor duhovniceşti. Acum două luni am fost în Rusia. Am mers la o mănăstire cu mulţi vieţuitori şi am discutat despre tema aceasta cu stareţul, care era şi episcop. Îmi zice: „Gheronda, dacă îi zic unui călugăr să meargă să facă o anumită ascultare, îmi zice că nu are binecuvântare de la duhovnic!” Păi, în astfel de situaţie nu se poate face mănăstire! Trebuie ca stareţul să fie şi părinte duhovnicesc, pentru a da în mod corect binecuvântările. Dacă ucenicul nu se spovedeşte la stareţ, cum îi poate cere binecuvântare pentru împărtăşanie?

Întrebare: Cum vede Sfântul Munte ecumenismul?

Arhim. Efrem: Este un lucru cunoscut! Sfântul Munte este împotriva ecumenismului, în ciuda faptului că Athosul este o realitate ecumenică, nu ecumenistă. Nu suntem împotriva dialogului, ci pentru un dialog purtat de pe baze ortodoxe corecte.

Întrebare: O femeie care nu poate avea copii se poate mântui prin căsătorie?

Arhim. Efrem: Desigur! Dacă Dumnezeu nu dăruieşte copii nu înseamnă că femeia îşi pune mântuirea în pericol. Dealtfel, dobândirea de prunci nu este un scop absolut al căsătoriei. M-am întristat recent când am auzit despre un bărbat care şi-a părăsit soţia pentru că nu putea face copii. El credea că femeia o să ia nişte medicamente şi o să-i facă copii! Omul este persoană, fraţii mei. În căsătorie, într-o familie, există o comuniune interpersonală, unul trebuie să trăiască în celălalt. Soţul nu trebuie să-şi iubească soţia doar dacă şi face copii! Ci o iubeşte pentru că cei doi se află în comuniune cu Hristos. Din păcate astăzi o familie care nu are o bază creştin ortodoxă este sortită eşecului.

Întrebare: Se poate întâmpla ceva rău cu noi când ascundem ceva de duhovnic?

Arhim. Efrem: Sfinţii Părinţi nu se nelinişteau de ucenicii lor, chiar dacă se întâmpla că cadă în cel mai mare păcat. Se nelinişteau însă de călugării care-şi ascundeau gândurile. Cea mai puternică armă a diavolului este ascunderea gândurilor. Călugărul care o face crede în propriile gânduri, devine autosfătuitor. După Sfântul Vasile cel Mare, autosfătuitorul luptă împotriva lui însuşi. Gheron Iosif Isihastul spunea: „Ai văzut vreun călugăr care s-a rătăcit? Ei bine, acela a crezut în gândul său propriu!” Ascunderea gândului rupe dependenţa de duhovnic. Nu nevoinţa trupească, ci ascultarea adevărată este cea care aduce harul lui Dumnezeu.

Întrebare: Cum poţi hotărî în rugăciune între două lucruri bune?

Arhim. Efrem: Când te rogi nu trebuie să dai importanţă nici gândurilor bune, nici celor rele, nu trebuie să te gândeşti la nimic. După rugăciune, Dumnezeu te poate lumina în problema respectivă. Sau, dacă ai un duhovnic, trebuie să-l întrebi pe el. [...]”

(sursa traducerii si continuarea cu transcrierea introducerii si finalului care nu mai apar pe fragmentul video de mai jos: Pemptousia)

***

Cuvantul Parintelui Efrem la Biserica “Rusa” (Studentilor):

“Va aducem copia unei icoane facatoare de minuni, care este la manastirea noastra si care se numeste Pantanassa (Atotimparateasa); icoana care face foarte multe tamaduiri, si care, indeosebi, vindeca pe cei bolnavi de cancer.

Sunt nenumarate minunile care se intampla sub ochii nostri, iar aceasta biserica a Sfantului Nicolae este prima care primeste o astfel de icoana aici, in Bucuresti si in Romania. Si, sunt sigura ca, avand aceasta icoana, biserica Sfantul Nicolae va deveni un punct duhovnicesc important pentru Bucuresti, iar Maica Domnului Panatanassa va atrage catre dansa foarte multi credinciosi care sa vina sa i se inchine, pentru a-i vindeca trupeste cat si duhovniceste.

Timpurile in care traim, fratii mei, sunt foarte dificile, foarte grele. Astazi omul L-a uitat pe Dumnezeu, crezand ca poate face orice singur, fara Dumnezeu, insa s-a inselat. De aceea Dumnezeu, Care din dragoste S-a apropiat catre om, cu toata ca omul neaga existenta lui Dumnezeu si pacatuieste in prezenta lui Dumnezeu, cu toate acestea, Dumnezeu, din marea Sa dragoste catre oameni nu ia in seama pacatele oamenilor si tradarea lor si Se pogoara la om si Se goleste de dumnezeirea Sa. Asa cum in urma cu doua mii de ani a devenit Om pentru a se putea uni cu omul, tot asa si astazi gaseste orice ocazie nimerita sa se apropie de oameni. O dovada a dragostei Sale, a prezentei dragostei Sale aici, este chiar prezenta acestei icoane a Maicii Domnului Pantanassa care vine de la Sfantul Munte, si astfel, in aceasta clipa, aceasta biserica a dumneavoastra devine cumva o prelungire a Sfantului Munte.

Veti veni aici sa va inchinati  la Maica Domnului Pantanassa  si va veti aduce aminte ca la Sfantul Munte sunt parinti care va iubesc si care se roaga pentru dumneavoastra. Si, atunci cand va veti inchina, sa va aduceti aminte ca, in clipele cand foarte multa lume pacatuieste, exista foarte multi alti oameni care nu se arata lumii si care de fapt se afla in lumina prezentei lui Dumnezeu, oameni care cu mainile ridicate se roaga lui Dumnezeu pentru intreaga lume. Se roaga pentru toate incercarile, si necazurile si supararile prin care trece poporul. Poate monahii sunt departe cu trupul de lume, insa in inima lor duc, asupra umerilor lor, crucea lumii. Monahii se rastignesc pentru lume si intotdeauna se ingrijoreaza pentru lume.

La Manastirea Vatopedi vin foarte multe scrisori din Romania si raspundem la mii de scrisori pentru a-i mangaia pe cei care ni le trimit si pentru a le aduce alinare sufleteasca. De aceea ma rog din toata inima ca Maica Domnului Panatanassa sa va mangaie in durerile pe care le aveti, sa va usureze curcea, si, oricate suparari si necazuri veti avea, niciodata sa nu va pierdeti curajul. Intotdeaua cu credinta sa priviti catre Maica Domnului; Maica Domnului care este chiar Maica noastra si care intotdeauna asteapta rugaciunile noastre, fiind gata de a ne ajuta, si care este mereu si pururea cu noi, si care ne observa tot timpul.

Asa cum ne-a spus si Sfantul Siluan Athonitul, cand era in lume acest Sfant de la Muntele Athos, Maica Domnului i-a spus: “Nu imi plac lucrurile tale, faptele tale” si i-a spus-o aceasta din dragoste. Pentru ca, Maica Domnului fiind cea in care a incaput intreaga iubire dumnezeiasca,  inima ei, prin dragostea pe care o are, acopera intreaga lume.

Si vreau sa va spun o mica intamplare de la manastirea noastra prin care ni se arata ca Maica Domnului este tot timpul cu noi:

Unul dintre  monahii nostrii avea o foarte mare durere de dinti, care l-a apucat chiar atunci cand toti parintii  se odihneau, dupa miezul noptii. Si, cu toate ca avea dureri foarte mari, nu a vrut sa se duca sa-l trezeasca pe monahul care se ocupa cu cabinetul medical, si a rugat-o pe Maica Domnului sa-l ajute. Si atunci, cand gemea de dureri, vede in fata lui o calugarita care vine si il inchina acolo unde avea durerea, si imediat durerea a incetat.

Aceata este o intamplare care poate parea mica, dar este esentiala, si care trebuie sa ne ajute sa creasca si sa sporeasca credinta noastra, pentru ca astazi cea mai mare biruinta a diavolului asupra lumii este de a lua credinta din inimile ortodocsilor. De aceea, pe cat putem trebuie sa o rugam pe Maica Domnului sa ne dea credinta catre Fiul ei, pentru ca credinta este cheia care deschide toate tainele duhovnicesti, credinta este o putere foarte mare, credinta este viata noastra, pentru ca numai prin credinta putem aduce harul Duhului Sfant in inima,  si atunci inima noastra va deveni tron al harului Duhului Sfant.

Inainte de a termina vreau sa va asigur ca noi, desi ne aflam la Sfantul Munte, va iubim si ne rugam pentru dumneavoasta, si va asiguram ca vom continua sa ne rugam pentru dumneavoasta, si ne rugam ca Maica Domnului sa va acopere pe toti si sa va lumineze astfel incat sa deveniti faruri duhovnicesti ca prezenta dumneavoastra in mijlocul celorlalti sa fie o dovada ca Dumnezeu este viu“.

Vezi si:

• Doxologia: Cei căsătoriți pot dobândi Duhul Sfânt?

Intrebare:  Doamne Ajuta! Omul care traieste in lume fiind casatorit si având copii poate dobândi Duhul Sfânt? (crestin ortodox fireste) Multumesc!

Răspuns (Arhim. Nichifor Horia, starețul Mănăstirii „Trei Ierarhi” din Iași):“Lucrarea Duhului Sfânt în viața creștinului începe încă de la botez. Cu cât mai atent și mai adânc se silește omul să cunoască pe Dumnezeu și să împlinească cuvântul Lui dătător de viață, cu atât mai limpede înțelege lucrarea Duhului Sfant în viața sa. Și înțelege că Duhul Sfânt este aproape de cei smeriți, ce își pun cu adevarăt nădejdea în Dumnezeu. De aceea, cel ce cunoaște lucrarea Duhului Sfânt în inima sa caută altă fericire, altă mângâiere, altă siguranță decât cea pe care o caută lumea de obicei. Pentru că lumea își găsește mângâierea în slava de la oameni, în plăcerile date de un trai îndestulat, în siguranța unor chivernisiri omenești. Mângâierea Duhului Sfânt, care se roagă în om cu suspinuri negrăite, nu este o închipuire, ci o dulceață de negrăit în sufletul care începe să nădăjduiască adevărat în izbăvirea sa și a lumii de toată puterea înșelătoare a patimilor.

Dacă știm că Duhul Sfânt se primește în sfintele taine, se apropie de om în fiecare rugăciune smerită, în fiecare mărturisire a adevărului, când și cum putem pierde Duhul Sfânt? Cum se face că mulți se înstrăinează de Dumnezeu și nu înțeleg, nu caută păstrarea Duhului Sfânt în inima lor? Duhul Sfânt, se pierde prin nepăsare, prin mândrie, prin păcat…

Căsătoria asumată cu credincioșie înaintea lui Dumnezeu nu este păcat. Drept înțeleasă și mai ales trăită, căsătoria e o mare binecuvântare, un ajutor în viața omului, o prisosință a slujirii și a împlinirii a tot binele. Curând însă, după căsătorie, apar dezamăgirile, poticnirile de neputințele celuilalt, de egoismul lui dar și de propriile noastre neputințe și micimi sufletești. Și aceste dezamăgiri avem a le descoperi nu numai în căsătorie, ci și în călugărie, de pildă, sau în prietenie. Sufletele noastre rănite caută dragostea ideală, încrederea absolută și, la cea mai mică neputință, a celuilalt se clatină și întreaga relație se zdruncină. Păstrarea Duhului Sfânt înseamnă înnoirea acestei relații, lupta vie de a lumina toate aceste umbre. Văzând realist pe celălalt și pe noi înșine în nedesăvârșirea noastră, să păzim încrederea unul în celălalt, unitatea și lucrarea celor ale Împărăției Cerurilor. Această încredere și unitate și călugărul, cu greutate trebuie să lupte a le păzi în mai marea sa familie care este obștea mănăstirii sale. Pentru că Dumnezeu nu a dat porunci diferite celor căsătoriți față de cei ce se călugăresc de pildă. Vorbim de păstrarea Duhului Sfânt pentru că de dobândit se dobândește și se redobândește cu ușurință. Dar tot cu ușurință se pierde când inima nu pricepe a căuta statornic, cu smerenie, să trăiască după Dumnezeu. Cel mai mic gând de viclenie, de mândrie, alungă Duhul. Dar precum psalmistul cunoaște înnoirea prin pocaință, tot astfel și omul învață a păstra, nu fără efort, mângâierea Duhului în inima sa: „Duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”…

Căsătorit sau necăsătorit, omul care caută cu credincioșie pe Dumnezeu începe să lupte cu toate iluziile și cu tot răul din el și din lume. Și în această luptă nu este singur, ci Duhul Sfânt, Mângâietorul îl înțelepțește și îl întărește. Părintele Cleopa amintea des în cuvintele sale despre o bătrână pe care a văzut-o, fiind singur în Altar ca preot, în fața icoanei, luminată de rugăciune, cum puțini călugări se învrednicesc. Cel mai probabil va fi fost o femeie căsătorită sau poate văduvă, ce stăruia în slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Tot astfel, părintele Sofian ne povestea de un fiu duhovnicesc, mecanic de locomotivă ce sporise în lucrarea neîncetată a rugăciunii inimii, asemenea monahilor îmbunătățiți. Așadar și în lume, căsătorit sau nu, omul se poate sfinți, poate cunoaște desăvârșit pe Dumnezeu, dacă va stărui cu credincioșie în curățirea sinelui de toată minciuna și de toată răutatea, prin chemarea numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos“.

Legaturi:

Am primit de la un parinte si va recomandam la randul nostru un material pe care IPS Pimen Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor l-a binecuvantat spre a fi impartit de preoti la parohii elevilor (mai ales parintilor acestora) de la clasele V-XII. Rostul acestei culegeri de texte este de a-i / a ne pune in garda cu privire la ceea ce Ministerul Educatiei pregateste suplimentar pentru smintirea copiilor nostri: ORELE DE EDUCATIE SEXUALA. Il gasiti integral si il puteti descarca de AICI.

Cu Ajunul Craciunului, pentru ca fiecare preot a ajuns in casa enoriasilor sai, a distribuit brosura cu pricina si probabil a purtat si o discutie cu parintii pentru a-i pune in garda.

Sa incercam sa facem cunoscut cat mai multor familii ortodoxe aceasta brosura si, poate, in felul acesta, in ultima instanta, parintii sa poata presa Ministerul Educatiei sa revina asupra deciziilor cu privire la orele de Educatie Sexuala, sau cel putin, parintii sa ceara conducerii scolii asta sau retragerea copiilor de la astfel de ore de curs. Reluam mai jos numai cateva fragmente din brosura coordonata de Irina Nastasiu:

„Un lucru rau se face foarte usor. Insa vor raspunde toti cei ce fac acel rau. Noi trebuie sa combatem raul si sa aratam adevarul. Sa nu creada cineva ca scapa de mania lui Dumnezeu! Proorocul David spune la un moment dat Izvoare de lacrimi am varsat pentru ca n-am pazit Legea Ta. Din cauza aceasta se abat asupra noastra toate nenorocirile: pentru a ne face sa plangem pentru pacatele noastre“….

† GHERASIM PUTNEANUL, Episcop Vicar [+ 2004]

Educatia sexuala, sub umbrela legii!

„Pe fondul unei adevarate «explozii» de stiri legate de fetite ramase insarcinate la numai 12-13 ani, din ce in ce mai multe voci sustin necesitatea introducerii educatiei sexuale in scolile din Romania, ca o solutie pentru prevenirea acestor incidente. Numeroase studii academice au relevat, insa, ca educatia sexuala duce la incurajarea sexului premarital si, in consecinta, la cresterea numarului de sarcini neplanificate”.

„Profesorul John Jemmot, autorul studiului, sustine ca mult mai eficienta ar fi incurajarea copiilor sa fie abstinenti, decat predarea cursurilor despre contraceptie” (Libertatea, 3 februarie 2010, Copiii care primesc educatie sexuala isi pierd virginitatea mai devreme). ..

„Decizia MECT de a implementa, la nivel national, precum si «elaborarea cadrului legislativ secundar» vizeaza introducerea obligatorie in programa scolara a Educatiei pentru sanatate, deci si a educatiei sexuale pentru elevi”.

„In cadrul evenimentului «50 de ani de pilula contraceptiva», desfasurat la Cluj in toamna anului trecut, dr Aurora Liiceanu constata faptul ca evolutia nivelului educational si economic se datoreaza in parte si pilulei, caci, daca inainte femeile abandonau studiile pentru a intretine o intreaga familie, situatia s-a imbunatatit radical, «In ceea ce priveste relatiile dintre femei si barbati si acestea s-au schimbat foarte mult Unii o leaga de pilula. Este adevarat, sunt legate (…) Aceasta inovatie este extraordinara, pentru ca permite femeii sa fie stapana pe propriul ei corp.» (http //radio ubbcluj ro/)

Acestea sunt principiile morale dupa care se ghideaza «expertii» atestati de Ministerul Educatiei! Orice alt comentariu este, credem, de prisos.

Educatia pentru sanatate – materie obligatorie in scoli

… „Pe data de 12 aprilie 2011, la Grupul Scolar «Al. Vlahuta» Sendriceni, in parteneriat cu DSP Botosani, s-a organizat o intalnire avand ca tema Educatia sexuala – o problema importanta in formarea personalitatii individului.

Activitatea s-a desfasurat la Sala Teatrului din Dorohoi, avandu-i ca invitati pe Angelica Straticiuc, inspector DSP Botosani si coordonator al Fundatiei «Tineri pentru tineri» si dr Corneliu Saradan. Cei 550 de elevi prezenti la manifestare au aflat ca «educatia sexuala este necesara celor mici (prescolari, scolari), dar si tinerei generatii de adolescenti (…) Educatia sexuala este cea care trebuie sa-i invete pe tineri ce inseamna intimitatea, dar sa ofere si o perspectiva generala asupra a ceea ce inseamna sistemul reproducator, metodele de cantraceptie si BTS, si, mai mult decat atat, sa le ofere posibilitatea de a stabili singuri ce inseamna identitatea sexuala, rolul fiecarui gen sexual in familie, societate, perceptia asupra corpului, relatiile cu persoanele de acelasi sex si cu cele de sex opus» (sursa: http://www.gsvlahuta.ro/index.php?option=com_content&view=article&id= 158: o-via-fr-riscuri&catid=78: c-a-e&ltemid=142).

Ce fel de parinte este acela care poate asista indiferent la «contaminarea» propriului copil cu asemenea notiuni?! Ce fel de pedagog este cel care le poate vorbi, cu seninatate, prescolarilor si scolarilor despre firescul relatiilor cu persoanele de acelasi sex? De ce acceptam, in mod pasiv, toata aceasta avalansa a raului care ne vizeaza in mod direct copiii? Cum a ajuns o astfel de lege pe masa parlamentarilor nostri, fiind, deja, adoptata de Camera Deputatilor?

Pana la votul decisiv din Senat, mai e un singur pas. Ramane de vazut care va fi reactia societatii civile in fata acestei provocari fara precedent in istoria invatamantului romanesc”.

„Inaintea negrei strainatati cad codrii nostri seculari.»“

„Intr-o scrisoare deschisa adresata ministrului Educatiei Cercetarii si Tineretului, Afexandru Athanasiu, in septembrie 2003, dr. Christa Todea-Gross, coordonatorul Proiectului Pentru Viata - Cluj-Napoca preciza urmatoarele;

Facand referire la educatia sexuala, ca parte a Educatiei pentru Sanatate», ma declar impotriva introducerii in scoli si licee a unui model de educatie sexuala, bazat pe promovarea contraceptivelor si a prezervativelor. In acest fel, tinerii sunt incurajati sa foloseasca pilula sau prezervativul, adoptand un stil de viata lipsit de responsabilitatea actului sexual. Cel mai ingrijorator este faptul ca acest model nu pune in evidenta decat falsele «beneficii» ale metodelor de contraceptie, incurajand intensificarea sexualitatii. Astfel, va exista mereu o rata de esec si vor exista sarcini nedorite, prin urmare, vor exista avorturi de care vom fi direct raspunzatori.

Trebuie sa avem grija ca acest instrument de formare a tinerilor – educatia sexuala- sa nu se transforme in unul de deformare.

(…)

Propun ca, in elaborarea manualelor si predarea educatiei sexuale, ca subcapitol al «Educatiei pentru Sanatate», sa se puna accentul pe promovarea abstinentei la elevii din scoli si licee. Fara reperele moral-crestine, care presupun disciplinarea sentimentelor, castitatea si respectul fata de celalalt, educatia sexuala se poate transforma usor in antieducatie.

De la data trimiterii acestei scrisori au trecut mai bine de sapte ani, iar optionalul Educatie pentru sanatate, departe de a promova repere moral-crestine, continua sa perverteasca mii de copii, de toate varstele, riscand, in curand, sa devina materie obligatorie in curriculumul national.

Poate ca o parte din vina o purtam si noi, parinti si cadre didactice, care, prinsi in tavalugul rutinei zilnice, ignoram aspecte importante legate de cresterea si educarea copiilor nostri.

Poate ca a sosit momentul in care, cu demnitatea mostenita de la inaintasi, sa spunem Nu vom mai permite, de azi inainte, distrugerea morala a copiilor nostri!

Poate ca vom realiza ca avem impreuna, profesori si parinti, o atat de mare responsabilitate fata de acesti copii si ca maine poate fi prea tarziu pentru ei!

Domnilor formatori, nu va jucati cu sufletele unor copii nevinovati! Nu uitati ca sunteti pioni intr-o batalie ce are drept miza castigarea inimilor si mintilor copiilor nostri!

Ce dar mai de pret puteti face unei natiuni, decat, educand copiii in spirit crestin, promovand bunul-simt si dragostea fata de semeni?

De ce nu abordati, asemenea colegitor de la alte institutii similare din tara, cursuri de prevenire a violentei sau infractionalitatii in scoli, prin intermediul orelor de religie?! Oare aceste cursuri nu vi se par suficient de motivante sau de moderne? Sau, mai degraba, nu raspund directivelor internationale in materie de imbecilizare a tineretului?

De ce patati memoria stramosilor nostri care si-au varsat sangele pentru apararea valorilor crestine si a identitatii nationale?

Si, nu in ultimul rand, de ce jigniti sute de dascali si parinti care asteapta de la dumneavoastra repere pentru un invatamant de calitate?

Incheiem aceste randuri cu vorbele poetului si stralucitului gazetar Mihai Eminescu, mai actuale azi ca niciodata:

«Inaintea negrei strainatati care impanzeste tara cad codrii nostri seculari si, impreuna cu ei, toata istoria, tot caracterul nostru. Moartea, descresterea populatiei indeplineste apoi restul: starpirea fizica a neamului romanesc»“

(fragment preluat din articolul Reactiunea publicat de M. Eminescu in ziarul conservator Timpul, editia din 22 iulie 1880).

***

CE SE PREGATESTE PENTRU COPIII NOSTRI? NOI CE FACEM?

„Exact acum un an, atrageam atentia in cadrul revistei noastre (Familia Ortodoxa, Nr 10/2009) asupra unui document elaborat de UNESCO prin care aceasta agentie a ONU incearca sa dea tonul pentru impunerea unor noi principii educationale in intreaga lume.

Documentul UNESCO Principii directoare internationale pentru educatia sexuala, elaborat in iunie 2009 dorea raspandirea educatiei sexuale peste tot in lume la tinerii cu varsta cuprinsa intre 5 si 18 ani. Acesta pleca de la principiul ca omul este in esenta o fiinta ce trebuie sa-si satisfaca orice pulsiune sexuala fara constrangere pentru a se dezvolta in mod «armonios» si fara prejudecati, intre altele, sustinea fatis practica onaniei si a licentei sexuale la adolescenti si prezenta cuplurile homosexuale ca alternativa la familia traditionala. Documentul a provocat la momentul respectiv un val de indignare si de proteste la nivel mondial. In urma acestora, ideologii UNESCO au facut un pas inapoi pentru a face, cu elan, alti doi inainte si au eliberat in septembrie anul acesta un nou raport avand la baza aceleasi principii directoare, insa putin machiate.

Lifesitenews.com ne informeaza ca din ghidul noilor principii directoare sustinute de ONU sunt inlaturate unele expresii prea explicite, insa intr-o anexa ce traseaza bazele curriculei pentru educatia sexuala a copiilor cu varsta cuprinsa intre nastere si 5 ani, parintii sunt indemnati sa dea copiilor papusi «corecte» din punct de vedere anatomic cu care sa se joace, sa-i instruiasca in privinta diferitelor tipuri de relatii sexuale si sa sustina beneficiile masturbarii. Astfel, in curriculum se afirma ca «Daca un copil, in intimitatea lui, isi atinge organele sexuale», parintii trebuie sa «ignore comportamentul».

In privinta identitatii de gen, curriculum-ul avertizeaza ca parintii care sustin viziunea traditionala asupra identitatii de gen impiedica cresterea copiilor.

«Confuzia in privinta acestor chestiuni (a identitatii de gen) si teama de homosexualitate (homofobia) au condus la o ingradire de catre parinti si alti adulti a modului in care fetele si baietii se exprima».

De asemenea, curriculum-ul ii instruieste pe profesori si educatori ca ar trebui sa evite atitudinea «moralizatoare», intrucat, in ceea ce priveste valorile, binele si raul sunt valori relative.

Nu in ultimul rand problema principala a acestor noi principii directoare este ca urmeaza filosofia educationala a unuia dintre cei mai mari detractori ai moralitatii umane din secolul XX. UNESCO a recunoscut ca raportul a fost intocmit de catre unul dintre fostii directori ai Consiliului pentru Educatia si Informarea asupra Sexualitatii din Statele Unite (SIECUS), organismul prin care Institutul Kinsey incearcasa-si impuna filosofia educationala.

Institutul Kinsey a fost fondat de catre unul dintre cei mai faimosi sexologi din SUA, Alfred Kinsey, care a dobandit in anii 50 un renume mondial datorita lucrarilor sale despre comportamentul sexual la barbati si la femei. In principiu, acesta sustinea in lucrarile sale ca cei mici sunt fiinte sexuale ce trebuie stimulate in acest sens. Cercetarile din ultimii 20 de ani au scos la iveala faptul ca Kinsey si-a fundamentat cercetarile si datele statistice in privinta sexualitatii copiilor pe datele furnizate de cei mai mari pedofili ai timpului, indivizi ce violasera sute de copii. Kinsey nu numai ca nu i-a dat pe mana autoritatilor, ci i-a incurajat sa-si continue practicile, dar sa si le noteze in jurnale special construite.

Studiile sale fundamentate pe falsuri si atrocitati au stat si stau la baza formarii sexologiei ca ramura a unei noi stiinte prin care se incearca justificarea celor mai aberante deviatii sexuale ca practici normale. El este deci si fondatorul noilor curricule educationale care pun accent pe educatia sexuala pentru copii si pe desfraul institutionalizat.

In 1964 Institutul Kinsey a fondat SIECUS ca instrument al sau pentru implementarea noii saIe filosofii educationale. Interesant e faptul ca primul sau director a fost Mary Calderone, un medic care a condus Planned Parenthood, faimoasa organizatie ce detine pe teritoriul SUA mii de cabinete pentru avort. De altfel, Planned Parenthood este si unul dintre cei mai mari sustinatori in zilele noastre ai introducerii educatiei sexuale si al desfraului printre adolescenti”.

(din articolul: ONU reia ofensiva pentru impunerea educatiei sexuale in lume ca drept ai copilului, Familia Ortodoxa, nr. 11/22 din 2010, pag. 61-63)

Legaturi:

Cititi si:

***

Sursele duhovnicesti ale suferintelor copiilor

Caci Dumnezeu i-a inchis pe toti in neascultare, pentru ca pe toti sa-i miluiasca. O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui! Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine a fost  sfetnicul Lui? Sau cine mai inainte I-a dat Lui si va lua inapoi de la El? (Rom. 11,32-35)

Cele mai luminate minti din toate timpurile si ale tuturor popoarelor au cugetat la cauzele pentru care sufera copiii nevinovati. Strigatul disperat al inimii, care iese din adancul sufletului, este o nemultumire indreptatita fata de chinurile prin care trece un copil. In ultima vreme, tema suferintei copiilor nu lipseste din paginile publicatiilor periodice. I se dedica tot mai multe emisiuni la radio si la televiziune, precum si sedinte de guvern. Ce a provocat aceasta neliniste in societate?

In ultimii ani, in Rusia, nivelul natalitatii s-a micsorat. Este cel mai mic din Europa (mai putin de 9 copii la 1 000 mie de oameni). In schimb, cu o treime s-a marit mortalitatea populatiei, care a devenit cea mai mare de pe continent (peste 15 decedati la o mie de oameni). Si aceasta fara sa mai vorbim de avorturi si de copiii care se nasc morti! Indicele mediu anual din Rusia numara aproximativ doua milioane de cazuri de intrerupere a nasterilor. Din 10 femei insarcinate, 7 avorteaza si doar 3 nasc. Barbatii refuza sa devina tati, iar femeile sa devina mame.

Nu este un secret ca tinerii sufera de timpuriu de boli de inima, de bolile cailor respiratorii si de dureri de co­loana. In parte, foarte raspandita este boala numita scolioza. Multi tineri, atat fete, cat si baieti, ating inaltimea de pana la 150 cm si cantaresc pana la 45 kg. La fel, putin imbucuratoare sunt si datele care se refera la traume.

Problema sanatatii copiilor si a adolescentilor s-a discutat la Colegiul Ministerului Sanatatii din Rusia pe 15 mai 2001. Dupa unele date oficiale, in prezent, se numara 574 000 de cazuri de copii invalizi. Una din cauzele cel mai frecvent intalnite de invaliditate o constituie dereglarile psihice grave, cel mai des, retardarea (22, 3%). Bolile psihice duc la invaliditate de 11 ori mai mult decat cele ale sistemului digestiv si de 7 ori mai mult decat tumorile maligne. In ultimii cinci ani, numarul copiilor cu dere­glari psihice a crescut pana la 16, 7%. In anul 2 000, in evidenta dispensarelor neurologice existau peste 717 000 de copii si 238 000 de adolescenti. In comparatie cu alte tari aceasta cifra este uriasa.

La 65, 9% din copii s-au depistat dereglari psihice (ne­vroze, anomalii ale personalitatii, irascibilitate, agresivitate, cinism etc). 31% sufera de retardare, 3,1% au psihoze (din care 0, 5% au schizofrenie). Vom aminti ca psihozele se caracterizeaza prin delir, halucinatii, dereglari ale con­stiintei etc. La adolescenti, primul loc il ocupa retardarea (50, 3%), apoi urmeaza dereglarile psihice (43, 9%) si psi­hozele (5, 8%, aici se include si schizofrenia - 1, 8%). Asa ceva nu s-a mai intamplat niciodata in tara noastra!

62% din copiii care cresc in internate sufera de dereglarea intelectului si de incetinirea dezvoltarii fìzice si psihice. La 43% din copiii orfani si la 77, 3% din copiii care provin din familii cu probleme se observa reactii exagerate la stres si diferite dereglari psihosomatice (hipertonie arteriala, stenocardie, ulcere etc). 23% sufera de dereglari ale comportamentului, reactii patologice ale caracterului si ale personalitatii (excitare marita, oboseala, sensibilitate excesiva, timiditate exagerata etc).

Frecventa dereglarilor psihice la copii oscileaza de la o regiune la alta, de la 22, 5 pana la 71%. Peste 70% din elevi intampina greutati in asimilarea programei scolare. Printre elevii scolilor profesionale sunt semnalate de 14 ori mai multe de cazuri de reactii psihogene, de 19 ori mai multe cazuri de patologii ale personalitatii (de exemplu, psihopatie), de 2,5 ori mai multe de nevroze. Dupa cum observam, patologia progreseaza odata cu varsta.

Nu demult s-a semnalat inca o nenorocire – dereglari psihice la copiii de varsta frageda. Dupa unele date ale Centrului de cercetare a bolilor psihice RAMN, astfel de boli apar la copiii de pana la varsta de trei ani. Daca la inceputul anilor ’80, la o suta de copii de pana la varsta de trei ani se depistau 9 cazuri de dereglari psihice, iar 30 erau sub semnul intrebarii, la sfàrsitul anilor ’90 , numa­rul acestor date a crescut pana la 15,5 si, respectiv, 35.

O problema sociala majora constituie intrebuintarea substantelor psihotrope de catre adolescenti care inca nu au atins majoratul. In evidentele privind narcomania si alcoolismul sunt 761,7 de cazuri la 100 000 de copii. Var­sta lor continua sa scada. Dar cati pacienti nu au fost inregistrati oficial! 19,6% din crime se savarsesc de catre adolescenti in stare de ebrietate.

Bolile sunt una din cauzele scutirii de armata. In anul 2 000, mai mult de 2% din aceste boli il reprezentau dere­glarile psihice. Tot ele constituie cauza principala a scutirilor de armata si de marina in primele trei luni de la in­corporare (39%). In primavara anului 2001, 54% din re­cruti (fiecare al doilea!) aveau restrictii din cauza sanatatii. Pentru comparatie: in 1998 astfel de tineri constituiau 48%, iar in 1989, in jur de 4%. In 33 de regiuni, tinuturi si republici ale Rusiei acest indice este mai mare. De exemplu, 70% din recrutii din Moscova (mai bine de 2/3!) sunt, de fapt, oameni bolnavi.

Cifre uluitoare! Insa, cu parere de rau, ele apartin generatiei noastre tinere. Oricat de trist ar fi, informatile despre starea sanatatii popoarelor ne amintesc de comuni­catele de pe front. In realitate, aceasta situatie este una de razboi si de stingere a unui popor.

In urma carui fapt avem astazi o situatie atat de criti­ca? Savantii nu raman indiferenti fata de aceasta proble­ma. Ei cerceteaza intens factorii genetici, psihici, sociali etc, care actioneaza negativ asupra sanatatii familiei si a rusilor, in genere. Cat despre factorii duhovnicesti si scopul duhovnicesc, acestia, de obicei, raman in umbra. Sa incercam sa umplem acest spatiu liber.

Preocuparea pentru cauzele duhovnicesti ale suferintelor copiilor a aparut inca de mult. Este una dintre cele mai dureroase probleme. Este putin probabil sa existe vreo familie pe care ea sa n-o priveasca direct sau  indirect. Ea atinge cele mai sensibile coarde ale sufletului. De aceea, in discutia pe aceasta tema, e nevoie de tact, delicatete si prudenta maxima.

Cunoasterea surselor duhovnicesti ale suferintelor co­piilor este de mare ajutor medicilor, pedagogilor, psihologilor si altor specialisti care lucreaza cu copiii. Ea este utila parintilor si celor care se gandesc sa aiba copii. Speram ca exemplele si opiniile care urmeaza il vor alina pe cel care este macinat de suparare si necaz, pe cel care sufera de moartea copilului sau pe cel care compatimeste si traieste durerea aproapelui. La fel, credem ca o discutie sincera pe aceasta tema va oferi un bogat material, va solutiona anumite indoieli si nedumeriri ale persoanelor pe care le framanta intrebari de genul: „De ce Dumnezeu mi-a dat aceasta cruce, sa am un copil invalid?” „De ce a murit micutul meu, iar ceilalti copii sunt vii si sanatosi?” „Cu ce am gresit ca fiii mei se imbolnavesc atat de des?” Am dori sa-i facem pe adulti sa se gandeasca serios la responsabilitatea pe care o au la nasterea si cresterea copiilor, sa-i ferim de greselile fatale, si pentru aceasta ei se vor rasplati cu sanatatea lor.

Problema cauzelor duhovnicesti ale suferintelor copii­lor ne chinuie, mai ales, cand propriii nostri copii se im­bolnavesc sau mor, iar noi, vrand-nevrand, incepem sa cautam vinovatul. Cautam un adevar, cu toate ca el poate fi dureros. Aici, pe pamant, pregatindu-ne pentru Judecata si incercand sa ne pastram constiinta curata, suntem chemati sa ne conducem viata dupa Scriptura si dupa invatatura Sfìntilor Parinti. Cum explica ei cauzele du­hovnicesti ale suferintelor copiilor?

Vom evidentia doar trei astfel de cauze:

1. Pacatul stramosesc, savarsit de Adam si Eva.
2. Lucrarile aparte ale Proniei dumnezeiesti.
3. Pacatele personale ale parintilor.

Le vom analiza pe rand.

Vinovati fara de vina

Putem intelege izvoarele duhovnicesti ale tuturor necazurilor noastre plecand de la invatatura ortodoxa despre raportul dintre natura si harul dumnezeiesc in om. Din perspectiva traditiei patristice a Bisericii de Rasarit, natura si harul din om nu se opun, ci se presupun reciproc. Desi harul nu intra in definirea sau compozitia naturii umane, de la inceput, prin actul creatiei, el a fost inradacinat in ea, are impartasire cu ea. ,,Unind cu trupul si sufletul intr-o minunata alcatuire, zidit-ai neamul omenesc”, canta Biserica in Acatistul catre Prea Sfantul si de Viata Facatorul Duh. Teologul rus V. N. Lossky, citandu-l pe Sfantul Grigorie Teologul, scria:

“… Sufletul primeste viata si har in acelasi timp, pentru ca harul este suflarea lui Dumnezeu, prezenta vie a Duhului Sfant. Daca omul a devenit viu din momentul cand Dumnezeu a suflat in el suflare de viata, aceasta s-a intamplat pentru ca tocmai harul Sfantului Duh este adevaratul inceput al existentei noastre”.

Dupa Sfan­tul Grigorie de Nyssa, Creatorul a pus chiar de la inceput in Adam „cuvantul ziditor”, care constituia norma existentei lui si il facea „partas al dumnezeiestii firi” (II Petru 1, 4), scopul vietii lui Adam fiind nestricaciunea (vezi intelepciunea lui Solomon 2, 23) si unirea cu Dumnezeu prin el a lumilor duhovniceasca si materiala.

Insa primul om a dorit sa fie el in centrul universului si nu Dumnezeu, sa devina „ca dumnezeu” (Fac. 3, 5), sa traiasca numai in sine si de la sine, sa se izoleze si sa se separe de harul lui Dumnezeu. Nebunia lui Adam a constat in refuzul lui de a fi dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si in setea dupa  egalitate cu Dumnezeu, in incercarea, dupa  sfatul sarpelui, de a se inalta in locul lui Dumnezeu, de a trans­forma propriul „eu” in centrul universului. In acel mo­ment, harul l-a parasit pe om.

Integritatea personalitatii lui s-a destramat, iar armonia elementelor, a puterilor si a capacitatilor naturii lui (integritatea firii) s-a destramat.

Sfintii Parinti vedeau radacina acestei catastrofe in caderea stramosului nostru Adam, iar in el si a tuturor urmasilor lui. In urma caderii, legile existentei dupa Dum­nezeu au fost incalcate, ceea ce a provocat stricaciunea omului si a universului. Una din explicatiile teologice de­spre incalcarea poruncii dumnezeiesti spune ca aceasta a fost o ispita diavoleasca de a dobandi pe cale exterioara cunoasterea suprema si de a incerca sa se inalte deasupra existentei fara cuvenitele eforturi launtrice.

Cartea Facerii descrie schimbarea fatala care s-a produs in sufletul Evei. Visul de a deveni egali cu Dumnezeu a impins-o sa creada ca pomul interzis al cunoasterii binelui si al raului este „bun de mancat” (pofta trupului), „placut ochilor la vedere”(pofta ochilor) si „vrednic de dorit, pen­tru ca da stiinta” (mandria). Mai intai, la Eva a aparut dorinta pacatului, iar apoi lacomia pantecelui, slava desarta si mandria au pus stapanirea pe ea. „A luat din el si a mancat si a dat si barbatului sau si a mancat si el” (Fac. 3, 6).

In Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul citim:

„Viata iubitoare de cele materiale si iubitoare de averi, alegand eu un loc de saracie, Mantuitorule, m-am impresurat acum cu sarcina grea. Impodobitu-mi-am chi­pul trupului cu imbracamintea de multe feluri a gandurilor rusinoase si sunt osandit. Innegritu-m-am cu deadinsul numai de podoaba mea cea din afara, nebagand seama de cortul din launtru, cel dupa chipul lui Dumnezeu ingropatu-m-am Mantuitorule, cu patimile frumusetii chipul, celui dintai; dar ca pe drahma oarecand, cautandu-ma, asa ma afla”.

In aceste simboluri se oglindeste tragedia duhovniceasca. Ea l-a dus pe om la pierderea pozitiei de stapan al universului, la supunerea fata de calamitatile naturii, la lupta neincetata pentru existenta si pentru bunurile mate­riale, la cataclisme social-istorice si, in final, la necesitatea rascumpararii noastre de catre Hristos.

Un mare apologet crestin din secolul al II-lea, Tertulian vedea in pacatul  stramosesc inceputul pacatului omenesc in genere si incalcarea celor zece porunci. Dupa afirmarea marelui, teolog sarb, Cuviosul Iustin (Popovici), omul „a devenit, practic, complicele diavolului”, s-a facut nu dumnezeu-om, ci „diavol-om, care a introdus puterea mortii“. Iar Cuviosul Macarie cel Mare spunea ca pana la cadere Adam era imparat si stapan lumii vazute, iar harul lui Dum­nezeu era temelia, centrul persoanei, centrul duhovnicesc al “eului” lui. Omul putea sa nu pacatuiasca. Intelepciunea lui Dumnezeu ,,l-a pazit pe primul om scos din pacatul lui si i-a  dat putere sa stapaneasca toata faptura”. Intelepciunea lui Solomon 10, 1-2). El isi controla dorintele si proceda in conformitate cu inclinirile lui firesti. Darul libertatii este una din trasaturile chipului lui Dumnezeu.

Dupa cadere situatia s-a schimbat radical: Adam „s-a vandut si s-a oferit diavolului”, iar in sufletul stramosului „a patruns cel viclean”. Cat timp in suflet lucreaza pati­mile omul poarta in sine „sufletul pacatului”. In cazul cand harul Domnului le biruie cu impreuna-lucrarea voii omenesti, in locul „sufletului pacatului” vine „sufletul lu­minii”. Ispitindu-l pe Adam, dusmanul neamului omenesc l-a lipsit de putere si a devenit imparatul acestei lumi. Adam a pierdut harul dumnezeiesc, iar sarpele a luat locul lui Dumnezeu in el. Ca un „stapan al casei”, sarpele „este in suflet ca un alt suflet”. In omul patimas si nepocait, pacatul formeaza un „suflet” aparte, se lipeste de trup, iar in inima apar o multime de ganduri viclene.

Daca nu ne vine in ajutor harul lui Dumnezeu, nu avem cum sa nu pacatuim.

Posibilitatea pacatuirii este in­sotita de inclinarea pentru pacat, care striveste independenta noastra. Chiar daca vom reusi sa evitam pacatele, fara ajutorul lui Dumnezeu ne vom impotmoli din nou in ele. In acest sens, Apostolul Petru citeaza un proverb „Cainele se intoarce la varsatura lui si porcul scaldat la noroiul mocirlei lui” (II Petru 2, 22).

Despartindu-se de Dumnezeu, natura umana a devenit nefireasca sau, mai bine-zis, „mai prejos de fire”, impotriva naturii. Duhul, care este partea cea mai importanta a sufletului, a incetat sa mai traiasca in Dumnezeu si sa soarba de la El puteri pentru a conduce mai departe sufle­tul si trupul. Duhul a inceput sa paraziteze sufletul. La randul lui, sufletul a refuzat sa implineasca poruncile lui si s-a supus cererilor necumpatate ale trupului. Iar trupul s-a instapanit cu totul si omul „s-a dat peste cap”.

Sfantul Teofan Zavoratul aseamana starea denaturata a fiintei noastre cu un telescop compus din mai multe piese. Aceste piese sunt bagate una in alta si de aceea este imposibil sa privesti prin el. El mai compara sufletul cu un instrument muzical dezacordat, din ale carui sunete nu putem sa determinam nici macar denumirea lui, fara sa mai spunem de melodie.

Cauza acestei stari este pacatul primilor oameni (stramosesc). El consta in incalcarea poruncii lui Dumnezeu si imbolnavirea sufletului, care s-a indepartat de harul dumne­zeiesc. Teologia ortodoxa intelege prin pacatul stramosesc caderea mostenita, adica stricaciunea, moartea si patimile. Prin stricaciune se intelege faptul ca sufletul s-a supus trupului si impreuna cu el a devenit izvorul continuu al stricaciunii (descompunerii). Activitatea psihica depinde mult de procesele fiziologice. Gandurile noastre sunt sovaielnice, notiunile nedesavarsite, iar cugetarile gresite, „caci trupul cel putrezitor ingreuiaza sufletul si locuinta cea pamanteasca impovareaza mintea cea plina de grija” (Intelepciunea lui Solomon 9, 14-15). Fiind in trup, sufle­tul lucreaza prin creier si este strans legat de trupul care se descompune mereu in elementele componente.

Astfel, substantele hranitoare care vin odata cu hrana, in procesul metabolismului, se transforma in produsi me­tabolici daunatori si se elimina din organism. Sa ne amintim ce spune Sfanta Evanghelie: „cele ce intra pe gura nu intra in inima” (Mc. 7, 19). In caz contrar, se produce o intoxicare. Celulele rosii ale sangelui (eritrocitele) se nasc in maduva osoasa, nu traiesc mai mult de 120 de zile, iar dupa aceea mor. Drept „cimitir” le serveste splina. Stratul superior al pielii noastre (epidemia) se descuameaza si se reface mereu. In sfarsit, ultimul exemplu – schizofrenia (de la grecescul schizo - despic, phren – constiinta). La aceasta boala se observa scindarea sentimentelor si a gandurilor, dedublarea activitatii psihice, instrainarea persoanei de lumea inconjuratoare si ruperea inlauntrul ei.

De fapt, fiziologia umana are la baza lupta cu descompunerea, pana in momentul cand viata biologica se va sfarsi o data cu putrezirea corpului. Nu intamplator Sfantul Grigorie Teologul a numit sufletul „purtator de hoit”.

La inceput, omul a fost chemat la nemurire, insa noi vom muri cu totii. In Sfanta Scriptura se spune: „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricaciune si L-a facut dupa chipul fiintei Sale. Iar prin pizma diavolului moartea a intrat in lume si cei ce sunt de partea lui vor ajunge s-o cunoasca” (Intelepciunea lui Solomon 2, 23-24). Moartea ne tine strans sub stapanirea diavolului, „cel ce are stapanirea mortii” (Evrei 2, 14-15), si domneste „si peste cei ce nu pacatuisera” (Rom. 5, 14). Pana la sfarsitul veacurilor, viata omeneasca este strans legata de pamant. Concluzia este urmatoarea: prin moarte – la tarana cea fara chip. Desfacerea legaturii dintre trup si suflet (moartea fizica) este cea mai mare realitate si finalul cel mai tragic al vietii pamantesti. Aceasta clipa ramane necunoscuta si inevitabila. In fata ei toti sunt egali: barbati si femei, cuviosi si pacatosi. Pacatosii nepocaiti sunt pedepsiti si cu moartea sufletului (vezi cap, II).

Pe langa aceasta, fiinta omeneasca este stapanita de patimi si de aici - predispozitia la suferinte si durere, precum si atractia fata de placerile pacatoase. Puterile si ca­pacitatile sufletului au primit o alta intorsatura. Patimile au devenit o a doua natura a omului. Ele au eliminat miezul emotiilor si al sentimentelor lui, i-au acaparat dorinta, mintea si judecata proprie. Patimile au intunecat sufletul si sentimentele, au violat mintea, au slabit vointa.

Patimile nu ocolesc pe nimeni. Urmele lor se intrezaresc chiar si la copiii care nu au pacate personale. Fericitul Augustin a observat cum un prunc il privea cu invidie pe fratele sau de lapte, pe care mama l-a luat primul ca sa-l alapteze. Deseori, pruncii fac nazuri, din gelozie fata de alte persoane, pentru ca toata atentia sa fie indreptata asupra lor; la fel, umbla cu siretlicuri cand vor sa obtina ceva.

Patimile ne conduc cu ajutorul factorilor fiziologici, psihici, sociali etc. Apostolul Pavel descopera adevaratul lor rol. Iata doar trei citate:

„… Grija de trup sa nu o faceti spre pofte” – este vorba de a nu implini „pofta trupului”, adica cerintele excesive ale organismului (Rom. 13, 14).

„ Sa bem si sa mancam, caci maine vom muri!” (I Cor. 15, 32) – aceasta este filosofia si psihologia hedonismului (dupa care placerea este scopul si bunul cel mai mare al vietii).

„… Tovarasiile rele strica obiceiurile bune” (I Cor. 15, 33), – acestea arata imoralitatea societatii, capacitatea de a distruge principiile morale.

Astfel, caderea (stricaciunea, moartea si patimile) il leaga pe om de lumea materiala, il supune la pacate si permite diavolìlor sa-l stapaneasca. Pacatul si sufletul s-au amestecat intre ele, ca pleava si graul intr-un camp. Parafrazand Sfanta Evanghelie, vom spune ca pacatul nu a lasat in suflet piatra pe piatra (Mt. 24, 2). Si, intrucat alterarea naturii umane se raspandeste asupra tuturor urmasilor lui Adam, caderea este boala mostenita a omenirii. Ea determina oboseala, orice neputinta a trupului, boala, necazul si moartea. Pacatul stramosesc este inceputul metafìzic al neputintelor trupesti, sufletesti si duhovnicesti, al suferintelor si al mortii oricaruia dintre noi, precum si ale copiilor nostri.

Asa cum dintr-un izvor otravit curge apa rea, tot asa si natura alterata a omului din Eden reproduce ceva care i se aseamana. Fiecare dintre noi este nu doar rodul propriilor parinti, ci si homo sapiens al neamului biologic. Iata de ce, incepand cu momentul conceperii si pana la moarte, sun­tem prizonierii diferitelor imprejurari triste. Din pacate, nimeni nu poate ocoli acest pahar amar. Pacatul sau virtutea se rasfrange in mod nevazut si lasa o pecete asupra omenirii in genere. Putem sa inrautatim sau, invers, cel putin partial, sa indreptam in noi inclinatiile patimase ale generatiilor precedente si sa lasam aceasta mostenire urmasilor.

Din punct de vedere crestin, suntem copiii lui Adam si ai Evei, suntem vinovati fara de vina. Nimeni din noi nu a pacatuit in rai, cu toate acestea, toti avem de a face cu pacatul stramosesc. In ce fel se rasfrange el asupra oamenilor este o tema cu totul aparte. Din numeroasele ei aspecte vom evidentia doar unul – consecinta medico-psihologica a caderii stramosilor. Aceasta ne va ajuta sa intelegem care sunt cauzele suferintelor copiilor.

Prima mentionare biblica despre boli o gasim in capitolul 3 din Cartea Facerii (secolul al XVI-lea i.Hr.). Cuvantul „boala” nu se foloseste in textele biblice. Intrucat Eva nu s-a cait de greseala ei, Domnul Dumnezeu spune:

„Voi inmulti mereu necazurile tale, mai ales, in vremea sarcinii tale: in dureri vei naste copii, atrasa vei fi de catre barbatul tau si el te va stapani” (Fac. 3,16).

Bogatia semantica a acestei afirmatii este inepuizabila. Pe de o parte, Ziditorul prezice ca prin fapta sa Eva s-a condamnat pe sine si pe fiicele ei la o soarta grea. Toate problemele de sanatate ale femeii (modificarea organismului in timpul pubertatii, bolile ginecologice, necazurile din timpul menstruatiei, graviditatii, nasterii si alaptarii, durerile de mama in procesul educational, menopauza) sunt un ecou al pacatului stramosesc.

„Ca iata intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea”, striga prorocul David, dandu-ne astfel un exemplu de pocaire (Ps. 50, 6). Dupa afirmatia Sfantului Grigorie de Nyssa, a Cuviosilor Maxim Marturisitorul si Efrem Sirul, daca nu ar fi existat pacatul stramosesc, oamenii s-ar fi inmultit altfel, intr-un mod necunoscut noua, in orice caz fara „patima trupului”, fara boli si griji. Sfantul Ioan Gura de Aur sustine ca, pana la cadere, stramosii nostri duceau in rai o viata feciorelnica, erau ca ingerii, nu erau impovarati de nevointe trupesti si nu simteau nevoia apropierii fizice. Casatoria, care include si nasterea de co­pii, a inceput din clipa alungarii din Eden.

Bineinteles, aceasta nu inseamna ca orice boala femeiasca este rezultatul nemijlocit al pacatului personal al Evei. O asemenea concluzie ar fi nedreapta si practic ar nega influenta Proniei lui Dumnezeu, a oamenilor, a demonilor si a pacatelor noastre personale asupra sanatatii. Cu toate acestea, fapta primei femei a denaturat natura feminina in genere, intrucat Eva a devenit „mama tuturor celor vii” (Fac. 3, 20). Orice femeie, intr-o oarecare masura, simte aceasta distrugere a integritatii naturii sale. Cum se manifesta ea?

In pofida realizarilor medicinii, multe boli specifice femeilor sunt greu sau chiar imposibil de a fi tratate, duc la invaliditate si scurteaza considerabil viata. Vom indica doar anomaliile dezvoltarii organelor genitale la femei, inflamatiile sau bolile precanceroase, tumorile maligne sau benigne, disfunctiile menstruale, sarcinile extrauteri­ne, dereglarile psihosexuale.

Renumitul psiholog si psihiatru german Ernst Krechmer a delimitat legatura dintre reactiile isterice de frica si viata sexuala: „Pofta sexuala neimplinita se manifesta prin nevroze”. Savantul descrie un caz aproape tipic. In urma casatoriei surorii mai mici, sora cea mare, care era o fata batrana, a intrat intr-o stare de supraincordare, de gelozie si de suparare. Odata, cand se plimba, s-a speriat de niste cai care si-au rupt zabalele si a avut din senin un acces de isterie. Nu i se mai intamplase niciodata sa reactioneze asa atunci cand se speria. Acum insa, orice moment de enervare sau de frica, fiind in legatura cu nesatisfacerea vietii sexuale, ii provoca isterie.

E. Kretschmer sublinia ca tinerele, si femeile in gene­re, sunt predispuse isteriei sexuale mai mult decat barbatii. Printre cauzele cel mai des intalnite ale acesteia, el enumera iubirea neimpartasita, casnicia reusita a surorii sau a uneia dintre prietene, gelozia, certurile cu barbatul iubit, casnicia nedorita sau nefericita, frica de a ramane insarcinata, greutatile intampinate in relatiile intime: „In unele din cauze o importanta majora o are partea trupeasca a atractiei sexuale, iar in altele, partea psihica”.

Dupa afirmatiile scriitorului rus V. F. Odoevskii, cu o tanara se intampla lucruri ciudate atunci cand scopul principal al vietii ei este acela de a se casatori cat mai repede. Pentru a atinge scopul dorit, acesteia i se da o educatie buna, este bine imbracata, este scoasa in lume, i se impu­ne sa se roage lui Dumnezeu. In aceasta situatie, dorinta de a se casatori pune stapanire pe viata nefericitei. „Nu e de mirare ca pentru ea orice femeie devine un dusman personal, iar prima calitate a unui barbat este dorinta lui de a se insura. Plangeti si blestemati pe oricine altcineva, dar numai pe aceasta biata tanara nu.”

Studiind anomaliile comportamentului sexual, psihanalistul german Karen Horni a evidentiat o trasatura spe­cifica a caracterului feminin – nevoia nevrotica de iubire. Aceasta se caracterizeaza prin inclinatie excesiva pentru dragoste, declaratie si sprijin, prin sensibilitatea exagerata provocata de lipsa celui cautat. Printre simptomele acestei boli se numara obsesia de a se casatori, gelozia, ura si dusmania isterica fata de dezamagirea in partener, pofta sexuala si lipsa de pretentii, frica nemotivata de a il res­pinge si de a ramane singura. Dupa K. Horni, nevoia nevrotica de iubire este in legatura cu incapacitatea de a iubi cu adevarat, iar frica de a pierde iubirea este o trasatura specifica psihicului feminin.

Ea a sesizat ca de cele mai multe ori femeile sunt cuprinse de diferite temeri: frica de a ramane fata batrana, de a se casatori nereusit sau „de a se pierde” in fata barbatului iubit, nelinistea referitoare la posibilitatea de a avea sau nu copii, frica de a vatama organele genitale in momentul inceperii vietii sexuale, frica de a nu putea duce sarcina pana la capat sau de a muri in timpul nasterii.

K. Horni a consultat o bolnava care se temea foarte mult sa nu moara la nastere. Pricina acestei temeri era urmatoarea: inca din copilarie isi urmarise multi ani cu frica mama ca nu cumva sa ramana insarcinata. Daca i se intampla sa observe pe strada o femeie gravida, simtea o do­rinta patologica de a o lovi in pantece. Normal ca acum se temea ca nu cumva sa i se intample si ei ceva asemanator.

Simtindu-se discriminate, unele femei ajung din invidie fata de barbat pana la dorinta de a-si schimba sexul, avand complexul masculinizarii. Pe primul plan, se situeaza aici ostilitatea fata de barbat, durerea ascunsa provocata de pozitia lui privilegiata. Aceasta aminteste de dusmania lucratorului fata de superiorul lui, de incercarea de a-i provoca daune si de a-l sicana psihic. In linii generale, imaginea ne este cunoscuta; o observam la multe familii.

Dupa K. Horni, invidia inconstienta „o lipseste pe femeie de posibilitatea de a-si descoperi calitatile. Chiar si sentimentul de mama este primit ca o povara”. La nivel so­cial, evaluarea se realizeaza exclusiv din punctul de vedere al pozitiei barbatilor in societate. Din aceasta cauza, femeia este nevoita sa-si recunoasca, vrand-nevrand, nesiguranta. De aici, tendinta de a-si compensa prejudiciile pe seama persoanelor din jur, invidia si ura fata de femeile care au succes pe plan sexual, sentimentul acut al defectelor reale sau imaginare ale trupului ei, lamentari de viata nefericita, cosmarurile, disfunctia ciclului menstrual („intarzierile”, hemoragiile uterine „pe fond nervos” si frigiditatea).

Unele femei sufera de sterilitate, afectiune pe care atat apropiatii, cat si strainii le-o reproseaza. Sa ne amintim de „rusinea sterpiciunii” Cuvioasei Ana, mama Fecioarei Maria. Sterilitatea ingreuiaza si mai mult relatiile dificile din familie, slujeste ca motiv pentru adultere si divorturi. De cele mai multe ori, femeia se simte nefericita si umilita, mai ales cand nu este inteleasa si sustinuta de barbat.

Alte femei nu pot sa duca sarcina cu bine pana la ca­pat. Sunt chinuite de: vome (uneori permanente), salivatii abundente, edeme, hipertonie, convulsii etc. Uneori apar nelinistea, insomniile, frica nemotivata, depresia, care poate ajunge pana la incercari de sinucidere. Cu parere de rau, sunt multe cazuri de avorturi spontane. Ele se suporta greu, atat moral, cat si psihic.

A treia categorie de femei refuza in mod artifìcial sarci­na sau o intrerup, cauza din care, de cele mai multe ori, sunt „rasplatite” cu remuscari ale constiintei si cu boli ginecologice. Se stie ca nici un contraceptiv nu garanteaza suta la suta evitarea sarcinii sau a molipsirii cu boli dermato-venerice. In cazul conceperii unui copil nedorit, „neplanificat”, din pacate, finalul este avortul, cu toate consecintele pe care le implica acesta (procese inflamatorii sau chiar oncologice ale uterului, ale ovarelor, ale vaginului, hemoragii, peritonita, sterilitate, traume psihice etc).

Uneori, complicatiile care apar in urma contraceptivelor si a avorturilor sunt considerate in mod gresit ca boli aparute de la sine si femeia ramane nedumerita si se intreaba cu ce a gresit ea de au lovit-o atatea necazuri. Pen­tru a-i ameliora starea sanatatii, se apeleaza la diferite metode, printre care se numara si metodele exotice, foarte costisitoare, si paramedicale (netraditionale). In acest timp, cauza tuturor problemelor se afla in fata noastra. Riscul complicatiilor create din cauza relatiilor haotice si a folosirii produselor contraceptive fara citirea atenta a prospectului. Exista insa un sir de boli (stenocardia, infarctul miocardic, hipertonia, diverse anomalii ale inimii, ciroza si marirea ficatului, migrenele etc.) care interzic folosirea contraceptivelor hormonale. Dar uneori femeile „nu vad” intentionat toate acestea, caci tratamentul psihologic este mult mai usor decat schimbarea modului de viata…

[...]

Operatiile ginecologice, de regula, se inscriu in catego­ria celor dificile. Pe langa complicatiile care pot aparea, ele traumatizeaza foarte mult femeia din punct de vedere psihic. Acestea sunt operatii de extragere a fatului si interventii chirurgicale in urma carora femeia ramane sterila.

Exista si o categorie de femei care nu pot naste pe cale naturala. In aceasta situatie se apeleaza la operatia cezariana. Ea nu este in sine un pacat, in schimb este insotita de riscul unor complicatii grave. Chiar si in cele mai moderne clinici, nu intotdeauna se reuseste la orice interventie obstetricala sa se evite scurgerile, traumele, infectiile si alte boli ale mamei si ale copilului sau chiar moartea ambilor.

Dupa nastere vin alte necazuri: se schimba corpul, dar nu spre bine, apar obezitatea si edemele, se inflameaza pana la durere glandele mamare, lipseste sau dispare laptele; in timpul alaptarii organismul pierde calciul necesar, fapt care duce la carierea dintilor. Femeile sufera de dureri in zona abdomenului si a perineului, de constipatie, de transpiratie etc.

Continuand discutia despre soarta femeilor, vom amin­ti ca intotdeauna apar multe griji in cresterea pruncilor, in conducerea gospodariei. Nu este un secret ca cea mai mare parte a acestor griji cade pe umerii femeii. In acest sens sunt adevarate proverbele: „Copiii mici nu te lasa sa dormi, iar cu cei mari nu poti adormi” sau „Nu este mama care a nascut, ci cea care a crescut copilul”.

Multe necazuri provoaca si menopauza. Rare sunt cazurile cand ea decurge normal, fara complicatii ale bolilor psihice sau somatice, fara deviatii psihice. Unele femei refuza categoric sa accepte venirea batranetii. Ele primesc meno­pauza ca pe o nenorocire foarte mare, o lovitura puternica si semn al imbatranirii. De aici vin „enervarea”, isteriile, depresia, gandurile de singuratate si de viitor intunecat.

Situatia se agraveaza si mai mult din cauza barbatilor care sustin legea stupida a inferioritatii femeii, lege care o umileste pe aceasta si care ii lezeaza insemnatatea si demnitatea. Aceasta explica intr-un fel nemultumirea femeilor in ceea ce priveste pozitia lor sociala (servitoare, menajera, dadaca etc), precum si inceputurile luptei pentru drepturile lor. Nemultumirea sociala si psihosexuala creata de sexul puternic, este una din cauzele refuzului indeplinirii datoriei de sotie (adulterele, divorturile etc.) si de mama (contraceptivele, avorturile, sterilizarea etc.).

Acestea sunt unele din problemele duhovnicesti-morale si medicalo-psihologice cu care se confrunta femeia. Ele au patruns in viata noastra ca o consecinta a pacatului stramosesc.

Asupra barbatului pacatul s-a rasfrant altfel. El (pacatul) i-a afectat acestuia nu atat sanatatea, cat rolul si pozitia lui in univers. Iata de ce, in comparatie cu femeile, bolile barbatilor sunt mult mai putine (prostatite, adenom de prostata). Barbatului Evei, Dumnezeu ii da masura indreptarii intr-un alt fel:

„… Blestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale! Spini si palamida iti va rodi el si te vei hrani cu iarba campului! In sudoarea vietii tale iti vei manca painea ta, pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce” (Fac. 3, 17-19).

Vom mentiona ca Adam nu este blestemat, insa locul stabilirii oamenilor este lipsit de binecuvantarea dumnezeiasca. De aici provin cataclismele naturale, nenorocirile ecologice, lipsa de fertilitate a pamantului sau roada putina, pericolele din partea animalelor salbatice si a microorganismelor, care pot raspandi diferite boli si chiar ucide. Acestea, precum si alte catastrofe ne fac viata si mai grea. La Judecata de Apoi, Universul va fi distrus in intregime si se va crea o noua lume (vezi Apoc. 21, 4-5).

Pe langa toate acestea, viata omului este insotita de munca grea. Pana la cadere, Adam a fost chemat sa lucreze si sa ingrijeasca raiul. Acum el este condamnat sa-si castige „painea”. A munci „in sudoarea fruntii” inseamna a depasi dezamagirile si esecurile, a lupta neincetat pentru propria existenta si pentru a satisface necesitatile celor apropiati.

Asadar, am analizat pe scurt consecintele medicale si psihologice ale caderii protoparintilor. S-ar parea ca sentinta Judecatorului Ceresc este peste masura de aspra. Toti urmasii sunt condamnati, intr-o oarecare masura, la ceea ce am amintit ceva mai sus. Unii ganditori religiosi conside­ra ca omul este o greseala a lui Dumnezeu, ca El l-a creat in zadar si ca diavolul a iesit invingator.

Ar fi fost corect sa credem aceasta daca Dumnezeu i-ar fi pus pe protoparintii nostri in fata sortii de neinvidiat si i-ar fi lasat in voia lor. Insa Ziditorul a procedat altfel. Mai intai, El l-a blestemat pe sarpe, l-a lipsit de impartasirea cu El, i-a harazit chinul vesnic in focul iadului (Fac. 3,14).

In al doilea rand, El a facut fagaduinta venirii Mantuitorului (Fac. 3, 15). „Pentru aceasta S-a aratat Fiul lui Dumnezeu ca sa strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3, 8), spune Apostolul Ioan Teologul. „Iisuse, Cel ce esti Pastor Bun al oilor Tale, nu ma da ispitei sarpelui, nici nu ma lasa in pofta satanei ca samanta putrejunii este intru mine”, cerem noi in rugaciunea de seara a Sfantului Antioh.

De ce Il numim noi pe Domnul Iisus Hristos Rascumparatorul si Mantuitorul nostru? Pentru ca El „prin Duhul Cel vesnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine” (Evrei 9, 14), L-a milostivit pe Tatal Ceresc si i-a impacat pe oameni cu El. Hristos „a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat… prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat… si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre ale tuturor” (Isaia 53, 4-6).

Mielul lui Dumnezeu a dat Sangele Lui pentru noi pe Cruce, Si-a dat Sufletul pen­tru sufletele noastre si Trupul pentru trupurile noastre.

Sfanta Inviere a lui Hristos a biruit moartea, care a incetat sa mai fie sfarsit al vietii omenesti. In locul mortii vesnice si al gheenei, crestinul este chemat sa mosteneasca invierea si viata vesnica in imparatia Cerurilor. In schimbul stricaciunii i s-a promis nestricaciunea, iar in schimbul patimilor, nepatimirea (biruinta asupra lor). Pentru a dobandi mantuirea se cere o lucrare comuna, din partea lui Dumnezeu si a omului. Cand incercam sa implinim poruncile biblice, avem in persoana Mantuitorului pe Ajutatorul si Ocrotitorul nostru.

Calea mantuirii incepe de la Taina Botezului. Aceasta taina nimiceste pacatul stramosesc si toate pacatele perso­nale savarsite inainte, alunga demonii. Astfel, se inlatura pacatuirea mostenita a firii noastre, insa nu si consecintele pacatului stramosesc (stricaciunea, moartea si patimile). Prin Taina Mirungerii ni se impartasesc darurile Sfantului Duh necesare pentru lupta de mai departe cu pacatul si consecintele lui. Prin Spovedanie, Dumnezeu il iarta pe cel ce se caieste cu adevarat, ii da binecuvantarea Sa si il uneste cu Sfanta Biserica. Prin Taina Sfantului Maslu, Dumnezeu ii vindeca pe crestini de boli si ii iarta. Taina Impartasaniei (Euharistia) este randuita pentru ca harul Sfantului Duh sa ne sfinteasca si sa ne uneasca cu Dumne­zeu prin Trupul si Sangele lui Hristos. Prin Taina Nuntii, Dumnezeu binecuvanteaza familia si pe tineri pentru conceperea, nasterea si cresterea copiilor. Si, in sfarsit, prin Taina Preotiei, cel ales pentru slujirea Bisericii primeste un dar deosebit si dreptul de a savarsi tainele bisericii.

Biserica Ortodoxa nu ramane indiferenta fata de suferintele omenesti. Ea ii orienteaza pe fiii si pe fiicele Sale pe calea cea dreapta. Nasterea de prunci este considerata darul cel mai mare al lui Dumnezeu, iar rodul pantecelui, mostenirea si rasplata Lui (Ps. 126, 3). Apostolul Pavel spune ca femeia „se va mantui prin nastere de fii, daca va starui cu intelepciune in credinta, in iubire si in sfintenie” (I Tim. 2, 15). Prin urmare, relatiile intime dintre soti care sunt binecuvantate de Dumnezeu nu constituie un pacat si o piedica pentru mantuirea sufletului. Prin aceasta se intareste opinia nou-testamentara despre chinurile din timpul nasterii. Efortul educatiei copiilor, desi este in stransa legatura cu necazurile mamei, imbogateste foarte mult sufletul femeii. Una dintre cele mai clare dovezi in acest sens este jertfirea mamei, renuntarea deplina la sine in numele copilului. Aceasta constituie adevarata scoala a indreptarii si educarii  tuturor fiicelor Evei.

Iata ce spune Sfanta Scriptura despre inteleptul rege Solomon. Doua femei au venit la el ca sa li se faca dreptate. Ele locuiau in aceeasi casa si amandoua nascusera in aceeasi zi. Noaptea, cand in casa nu se mai afla nimeni, uneia dintre femei i-a murit pruncul si ea l-a asezat langa cealalta femeie, iar pe copilul cel viu l-a luat langa ea. Dimineata, cand s-a trezit, femeia a observat ingrozita ca langa ea era un copil mort si strain. Bineinteles ca a invinuit-o pe vecina sa ca i-a furat copilul. Mamele s-au infatisat inaintea regelui, ca acesta sa le faca dreptate. Fiecare din ele credea ca are dreptate.

Dar cum procedeaza regele? El face, am spune in termeni contemporani, un fel de experiment psihologic: „Dati-mi o sabie… Taiati copilul cel viu in doua si dati o jumatate din el uneia si o jumatate din el celeilalte!” Spunand acestea, imediat se produce o minune: mama cea adevarata face un gest de o frumusete rara: „Si a raspuns femeia al carui fiu era viu regelui – caci i se rupea inima de mila pentru fiul ei: «Rogu-ma, domnul meu, dati-i ei acest prunc viu si nu-l omorati!» Iar cealalta a zis: «Sa nu fie nici al meu, nici al ei, taiati-l!»”

In acest fel, regele Solomon a descoperit care din ele era mama adevarata a copilului. El le-a pus intr-o situatie-limita, le-a verifìcat sentimentele materne. Adevarata iubire de mama s-a dovedit a fi nobila si curajoasa, ea a rupt toate lanturile si s-a jertfit in numele copilului.

Crestinismul a adus indreptatiri insemnate si in privinta sexelor. El a interzis obiceiurile pagane si satanice, ca­re umileau demnitatea femeii. Biserica lupta pentru respectarea femeii, pentru compatimirea neputintelor ei fiziologice si psihice. Pentru pastrarea pacii si a linistii e nevoie de intelegerea motivelor, a cauzelor care provoaca conflicte, nervozitate si alte neintelegeri.

Nu intamplator Apostolul Pavel porunceste femeii sa se supuna barbatului, sa se teama sa-l necajeasca si sa piarda increderea lui, iar barbatului, sa-si iubeasca sotia si s-o ocroteasca (Efes. 5, 22- 33). Iar Apostolul Petru spu­ne:

„Voi barbatilor, de asemenea, traiti intelepteste cu femeile voastre, ca fiind fapturi mai slabe, si faceti-le parte de cinste, ca unora care, impreuna cu voi, sunt mostenitoare ale harului vietii, asa incat rugaciunile voastre sa nu fie impiedicate” (I Petru 3, 7).

De obicei, pe umerii femeii cad toate grijile si treburile casnice. Cand mama, sotia sau fiica arata grija, atentie si impart impreuna cu barbatul necazurile acestuia, toate durerile lui se micsoreaza. Caci el, ca fiu al lui Adam, este nevoit sa duca o viata plina de greutati si suferinte. Ele ii formeaza duhul si inlatura patimile. Fara toate acestea, cresterea duhovniceasca este imposibila. Autocunoasterea, nevointa ascetica si morala se aseamana cu munca lucratorului care lucreaza pamantul. Sa ne amintim trei dintre pildele evanghelice: a semanatorului, a semintei cazute in pamant si a grauntelui de mustar (Mc. 4, 1- 34). Ingrijirea virtutilor sadite in suflet, lupta neincetata cu gandurile pacatoase (iarba cea rea) si cu demonii, ferirea de arsita patimilor, grijile legate de strangerea „roadelor duhovnicesti”, iata nevointa chinuitoare, dar plina de har.

Asadar, medicamentul impotriva pacatului este harul lui Dumnezeu, cum se spune si in rugaciune: „intotdeauna vindecand cele bolnave si umpland cele secate”. Dumne­zeu ne ocroteste de uneltirile diavolului si de orice rau, El este Doctorul sufletelor si al trupurilor noastre, este Izvorul nemuririi si Calea care ne duce la Dumnezeu-Tatal. „Domnul Dumnezeu este binecuvantat; binecuvantat este Dumnezeu, zi de zi”, canta prorocul David (Ps. 67, 20). Mantuitorul ne arata calea biruirii pacatului si consecintele lui negative.

Iar Apostolul Pavel vorbeste in numele tuturor crestinilor:

„… legea duhului vietii in Hristos Iisus m-a eliberat de legea pacatului si a mortii… Iar daca Hris­tos este in voi, trupul este mort pentru pacat; iar Duhul, viata pentru dreptate” (Rom. 8, 2 si 10).

Ramane ca noi sa facem alegerea.

„Sa presupunem”, va spune scepticul, citandu-l pe Ivan Karamazov:

„Solidaritatea in pacat a oamenilor o inteleg, inteleg si solidaritatea in razbunare, dar nu o inteleg pe cea in pacat impotriva copilasilor si daca este adevarat… ca ei sunt solidari cu tatii lor in faradelegile acestora din urma, atunci, desigur, dreptatea nu este din lumea aceasta si eu nu pot sa o inteleg”.

Da, ne este greu sa intelegem acestea. Dar mai bine sa meditam impreuna. Iar pentru a inlesni intelegerea vom apela din nou la Sfanta Scriptura si la Sfanta Traditie. In nici o alta parte nu vom gasi un raspuns mai potrivit. Aici, pe langa descoperirile dumnezeiesti, vom gasi si cheia tainei bolilor si a mortii, a sanatatii si a nemuririi. Tot aici vom afla de ce Pronia lui Dumnezeu ingaduie sa sufere copiii, cand ei sunt inca fara de pacat”.
CONTINUAREA LA:

• Suferintele copiilor si caile lui Dumnezeu. DE CE MOR COPIII NEVINOVATI?
• DE CE SUFERA COPIII? Despre pacatele parintilor si bolile copiilor

(Din: K.V. Zorin, De ce sufera copiii, Editura Sophia, Bucuresti, 2006)

Legaturi:

“Cand am facut o lucrare cu teama, fara sa ma incred in puterile mele, si m-am rugat la Dumnezeu sa ma ajute, intotdeauna mi-a reusit mai bine de­cat altele pe care le faceam asa, intr-un mod inconstient, negandindu-ma ca eu sunt o neputincioasa si ca numai Dumnezeu ma poate ajuta”.

***

Ce primeste tanarul de la biserica? Robii modei sau liberi pentru Hristos? Cum scapam de deznadejde?

Care este puterea binecuvantarii, a rugaciunii si a Tainelor?

De ce este esentiala Taina Cununiei pentru tinerii care se iubesc, care dragoste dureaza? Niciun succes in viata nu poate egala nasterea copiilor

Marturisiri

“[...] In tinerete omului i se pare ca tot ce zboara se mananca. Tanarului i se pare ca ceea ce au facut parintii nu mai e bine, i se pare ca ei trebuiau sa faca altceva. Tanarul vrea sa-l contrazica pe celalalt, totdeauna el e mai destept, mai maret.

Eu nu stiu cum sunt tinerii astazi. Dar probabil ca unii dintre ei sunt ca mine, din pacate. Voiam sa fiu moder­na cu orice pret. Si eram moderna in momentul in care nu ma maritam cu preot. La primarie n-am vrut sa vina nimeni. Numai eu cu sotul meu, niciun alt om n-a fost de fata. Tot asa, dintr-o dorinta de a fi altfel decat cei­lalti, ceea ce e o prostie.

Exact opusul a ceea ce iti da Biserica: comuniunea. Daca nu esti cu ceilalti alaturi, daca nu esti in comu­niune, nu esti in Biserica, caci Biserica suntem noi toti. Sunt momente in bi­serica, de exemplu cand se spune Tatal Nostru ori Crezul, cand dintr-o data simti ca se ridica biserica in sus si plu­teste totul in aer. Dar lucrurile acestea nu le poti simti decat daca le traiesti.

Totul este sa ai un imbold initial care sa te trimita in forta in biserica. Si Dumnezeu te ajuta. Daca vrei, eu am crezul acesta, daca vrei ceva Dumnezeu iti ajuta. Numai sa spui: „Doamne vreau lucrul acesta!” Si daca vrei intr-adevar ni-l da pe loc.

Decembrie ’89

Ultimii ani inainte de Revolutie au fost insuportabili. Eu personal simteam ca nu mai suport presiunea psihica. Simteam lipsa de libertate. Plutea in aer, era materiala, simteai ca te sufoca.

Mergeam pe strada si, daca ve­deam oameni zambind, mi se parea ca sunt inconstienti: cum pot sa zam­beasca? E clar ca nu gandeam normal, pentru ca oamenii voiau si ei sa traias­ca. Mie mi se parea ca toti trebuie sa fim tristi, sa traim realitatea asa cum era fara sa o imbunatatim cu nimic. De aceea am trait-o cu duritate, am in­halat-o, am vrut s-o simt intr-adevar. Voiam ca raul care exista sa ne cuprin­da ca sa putem sa reactionam.

Au inceput toate miscarile din ce­lelalte tari comuniste si simteam ca si noi trebuie sa facem ceva. Eu opream oameni pe strada si le spuneam: daca vreti sa se faca ceva, sa mergem toti in centru. Ii manam spre revolutie, iar asta se intampla cu o luna inainte de Revolutie. Nu vreau sa vorbesc despre mine acum, ci de faptul ca era ceva in aer. Dupa parerea mea, Dumnezeu lucra, ne pregatea ca sa facem ceea ce s-a facut. Unii au facut mai mult, altii mai putin. Eu am facut mai putin, ca n-aveam eu „date de erou”. Dar altii au fost eroi.

Pe 21 decembrie eram cu dom­nul Haulica si cu sotia lui. Si mi-a spus: S-au strans la Palat, eu cred ca se intampla ceva. Nu se poate sa nu se intample ceva. Hai sa dam drumul la televizor.

Am dat drumul la televizor si in clipa aceea a inceput huruiala la mitin­gul din Piata Palatului. Eu am cazut in genunchi si am inceput sa ma inchin. Le-am spus: Eu ma duc la atelier sa-l iau pe Gorduz [sculptorul Vasile Gorduz, sotul doamnei Silvia, n.n.] si mergem acolo. Am mers la atelier, l-am luat pe sotul meu si am pornit pe Calea Victoriei.

Inainte sa ajungem la Piata Palatului pe strada erau numai scuti­eri si securisti. Noi eram singurii civili, mergand cu elan spre Piata Palatului! Pe masura ce ne apropiam, crestea spiritul de fronda. I-am intrebat pe securisti: Dar ce se intampla aici? batandu-ne cumva joc de ei, ca noi stiam foarte bine ce se intampla. A, vreti sa vedeti ce se intampla? au raspuns ei, simtind imediat tonul nostru obraznic. L-au luat pe sotul meu de amandoua bratele, l-au ridicat doi in sus, si au zis: Mergi cu noi. Am inceput sa tip, dar ei mi-au spus: daca nu taci, te luam si pe tine.

A fost greu, dar a fost minunat, pentru ca Dumnezeu ne-a dat sa traim totul din plin.

Apoi am mers in Piata Romana. Aici era un grup de tineri. In mijlocul pietii era o fata care tipa la oamenii care iesisera pe balcoane, dar nu indrazneau sa coboare: Sobolanilor, iesiti din vizu­ini! Veniti cu noi, nefericitilor. De ce stati acolo? Si voi sunteti de acord, de ce nu veniti aici?

Eu eram pe trotuar. In momentul in care faceai un pas de pe trotuar pe strada stiai ca ai intrat in randul celor care au curaj. Pe trotuar erai aparat, erai un trecator, habar n-aveai, n-ai vazut, n-ai auzit. Dar in momentul in care faceai pasul erai altceva. Nu era usor sa faci pasul. Barbatul meu era arestat, sa mai fac si pasul era destul de mult. Multumesc lui Dumnezeu, ca l-am facut. Apoi am plecat si am iesit spre Dorobanti. Acum ii trimiteam pe oa­meni si le spuneam: Duceti-va la uzine si trimiteti muncitorii sa vina in centru.

Pe sotul meu l-au eliberat prin interventii, seara. A doua zi, pe 22, ne-am sculat cu „Ole, ole, Ceausescu nu mai e!” Dintr-o data s-au deschis toate geamurile, ne salutam cu vecinii, urlam, tipam. Am venit la atelier, langa Televiziune, si aici lucrurile s-au preci­pitat, au inceput discursurile in direct la televiziune, a venit armata.

Seara noi ne-am dus acasa. La te­levizor s-a transmis: Aduceti mancare la revolutionari. Cum sa nu aducem? Aveam un miel facut cadou de am­basadoarea Greciei. Ea a mai gasit la magazinul diplomatilor un miel — miel de Craciun! Mielul jertfei! Si l-am adus la Televiziune. Aici in fata niste tineri facusera focul. L-am dat sa si-l friga, mielul jertfei…

Nu stiu daca au mai apucat, pentru ca la ora 12 noaptea au inceput sa tra­ga. S-au spart usile la atelier si au intrat toti tinerii care erau pe afara. Se tragea in nestire. Noi nu ne-am dat seama ca ei n-au de gand sa ne omoare, ca daca aveau de gand sa o faca ne omorau in 10 minute pe toti din atelier. Trageau din vreo 4-5 locuri din pavilionul de vizavi si de deasupra noastra. Unul dintre tineri s-a urcat la noi pe pavili­on sa vada cine trage. Nu era nimeni. Probabil ca erau simulatoare.

La un moment dat au inceput sa traga in fatada si ne-am dat seama ca sta sa cada cladirea pe noi. Am rupt cearsafuri ca sa avem steaguri albe sa iesim afara! Am iesit si ne-am refugiat in intrarea Televiziunii, trecand strada; nu pot sa uit cum soldatii erau cu pus­tile indreptate spre noi.

Sigur ca la Revolutie a fost si manevra politica, dar nu asta este im­portant. Noi am fost foarte multi care am ajuns acolo dusi de Duhul Sfant, cred eu. A fost un lucru curat, pen­tru mine este limpede. I-am cinstit pe eroi facand monumentul Sfantului Gheorghe din Timisoara, pe care sunt trecuti toti copiii impuscati aici.

Mucenici

Sunt convinsa ca ei sunt mucenici. Toti cei care au murit pentru credinta, cei ce au murit in inchisorile comunis­te. E limpede ca sunt mucenici daca au murit pentru credinta, nu e firesc?

In astfel de momente, de mare cumpana, nu se poate sa nu-L ai pe Dumnezeu alaturi. Si Il si simti! Nu pu­teau sa se duca sa stea sub gloante daca erau indiferenti fata de Dumnezeu.

Cred ca aveau o revelatie in mo­mentul acela. Nu s-a spus „Vom muri si vom fi liberi”? Asta inseamna „vom muri si vom fi cu Hristos“. Nu se spunea Tatal nostru? Nu sunt lucruri intamplatoare, nu se face de parada sa stai in genunchi si spui Tatal nostru! Cand statea toata Piata Universitatii in genunchi si spunea Tatal nostru, toti acolo muream de emotie. Spuneam din inima, chiar daca trei sferturi nu mergeam la biserica duminica. Dar in momentul acela spuneam rugaciunea din inima.

Au fost momente incredibile. Puteai sa fii un neom, daca mergeai acolo trei zile la rand deveneai mai om, te apropiai de Dumnezeu. Si, de fapt, eu cred ca nu esti om decat daca esti aproape de Dumnezeu.

Sfantul Gheorghe

Tanarul omorand balaurul comu­nist este o lucrare care il inglobeaza pe Sfantul Gheorghe. Cand am terminat, l-am chemat pe Parintele Sofian si i-am zis: daca dumneavoastra considerati ca nu e Sfantul Gheorghe, eu ii spun altfel lucrarii. Daca spuneti ca e sfantul Gheorghe, e sfantul Gheorghe. Eram foarte de emotionata. Parintele s-a uitat indelung si apoi a spus: este sfantul Gheorghe.

Eu am tinut foarte mult ca statu­ia Sfantului Gheorghe sa fie sfintita la Timisoara de ziua Sfantului Iosif de la Partos, pentru ca am mare evlavie la acest sfant. Eu cred ca revolutia de la Timisoara a fost facuta sub obladuirea lui. Ca printr-o minune, asa s-a intam­plat. Cu aceasta ocazie am aflat ca in spatele pietii unde se instalase statuia existase inainte o biserica cu hramul Sfantul Gheorghe unde a slujit sfantul Iosif de la Partos.

Aceasta a fost deosebit de impor­tant pentru mine, pentru ca am avut confirmarea faptului ca acolo era locul unde trebuia sa fie statuia sfantului.

Era locul unde slujise sfantul Iosif si unde se intamplase minunea facuta de el, cand luase foc orasul si sfantul s-a rugat in fata bisericii in flacari si a trimis Dumnezeu ploaia care a stins incendiul. Era deci un loc consacrat si nu a fost intamplatoare ivirea acestei statui in locul acela in Timisoara.

Modele

Ne-a ajutat Dumnezeu sa avem modele printre noi, oameni minunati. Unul a fost profesorul nostru de facul­tate, Ion Lucian Murnu. Murnu era un om foarte credincios, aroman. Familia lui era foarte bogata si toata averea lor o dadusera pentru romanism. Visau Romania Mare.

Vremurile grele ii formeaza pe oameni. Observ ca aromanii sunt oa­meni foarte reusiti in viata. De ce oare? Pentru ca Dumnezeu ii rasplateste pentru faptul ca au reusit sa-si pastre­ze credinta in niste conditii extrem de grele. Si pentru ca intotdeauna au trait cu dragostea de tara, de Romania. Ei au fost mai romani decat noi.

Ma uit la bietii basarabeni, sau la bucovinenii de dincolo, sunt mai romani decat noi. Caci noi, traind in Romania, nu mai apreciem ceea ce avem. Gorduz a trait tot timpul cu rana despartirii in suflet. A trebuit sa paraseasca la 12 ani locul unde s-a nascut, Orhei, Basarabia. El era foar­te mult legat de Romania si de istoria Romaniei. Toate lucrarile lui sunt lega­te de istoria Romaniei.

Pe urma l-am avut model pe Gheorghe Anghel. Anghel, dupa ce l-a facut pe Eminescu, de la Ateneu, a fost intrebat cat sa i se plateasca metrul. A spus: „Eminescu nu se plateste“. El a fost un om care n-a vrut sa primeasca nimic de la comunisti. N-a acceptat nicio comanda. In momentul in care ca tanar ai asemenea modele este extraordinar. Am senzatia ca tinerii de astazi nu-si dau seama cat de important este sa ai modele. Daca ar avea modele ade­varate, n-ar cadea in greseala in care am cazut eu cand nu vroiam sa ma ma­rit ca sa nu ma imbrac in mireasa. Deci trebuie sa ai ca modele oameni mari, formati din toate punctele de vedere. Si atunci calea ta este mult mai simplu de gasit si de strabatut.

Imi amintesc de sculptorul Gheorghe Apostu, impreuna am fost elevii lui Murnu. El are un ciclu „Tata si fiu” — o idee ortodoxa suta la suta, o minune! Anghel face „Rugaciunea” lui in plin comunism. Femeia sculptata ri­dicase mana a cruce, iar Anghel spunea ca este o torcatoare. Este lucrarea pen­tru care i-a pozat doamna Zoe — maica Benedicta. Nu putea sa o numeasca atunci „Rugaciune” si spunea ca este „Torcatoarea“.

Eram niste oameni foarte uniti, ne iubeam spiritual, ne apreciam, ne sti­mam, ne bucuram unii de altii. A fost un moment extraordinar, ca o minune.

Apostu era un om minunat, de o mare generozitate, ca si Gorduz, de altfel. Oamenii acestia foarte dotati de Dumnezeu au o generozitate deosebi­ta, un fel de a se comporta cu oamenii nemaipomenit. Au un fel de jena pen­tru cate le-a dat Dumnezeu, si atunci imprastie si ei in jurul lor numai dra­goste si bunavointa. N-au niciun fel de invidie, de rautate.

Stiti ce mi-a spus odata Horia Bernea? „Fiecare gest al meu, chiar daca nu se observa, il fac pentru Biserica.” Si eu n-am uitat lucrul acesta. Da, fi­ecare gest. Acestea sunt lucruri pe care trebuie sa le faci. Mie mi se pare ca ce avem noi mai important, cea mai mare bogatie a mea este Ortodoxia, Biserica. Noi, romanii, suntem bogati, caci avem Ortodoxia. Deci tot ce facem trebuie sa facem pentru asta.

Trebuie sa ne imbogatim bogatia, s-o intarim, s-o implinim cat putem. Cat putem, cu putinul pe care-l putem!

Parintele Sofian

Am cunoscut o tanara (…) care mai tarziu a devenit fina mea. Ea ne-a dus la parintele Sofian, care a fost extrem de cald, dar ne-a spus: Nu se poate, imediat va cununati religios. Acesta este primul lucru pe care il fa­ceti. A fost o intalnire fabuloasa. A pus mana pe noi si ne-a facut crestini. Eram casatoriti de 20 de ani si nici ma­car nu eram cununati la biserica….

Asa am redevenit crestini. Eram crestini prin Botez, dar daca nu mergi la biserica cum e normal sa mergi, pierzi aceasta calitate. Am castigat ceea ce nu am avut. Nu mai zic ca dintr-odata noi am devenit o familie. Ne-am ales ca nasi pe Horea si Emilia Pastina, doi oameni minunati, si ne-au cresti­nat intru casatorie. Ne-am casatorit la o biserica inchinata Sfantului Nicolae. A fost ceva minunat. Am simtit ca era absolut necesar sa facem aceasta; era obligatoriu, nu necesar.

De atunci am inceput o viata normala si duhovniceasca. Pentru noi, intalnirea cu parintele Sofian a fost salvatoare. Dupa parerea mea, din mo­mentul acela am facut lucrarile noastre esentiale. Vasile Gorduz a facut pe Traian, pus pe malul Guadalquirului, langa locul de nastere al imparatului, si pe Eminescu, care se afla la Montreal, iar eu pe Sfantul Gheorghe si reliefurile. Sunt rodul binecuvantarilor parintelui Sofian, care veneau prin dansul de la Sfantul Antim Ivireanul, cred eu.

Eu totdeauna am sustinut ca Sfantul Antim ar trebui sa fie fa­cut protectorul sculptorilor. Sfantul Antim a facut si pictura, si arhitectura si sculptura.

Ne-a binecuvantat si sculpturile noastre au avut o mai mare incarcatura de har.

Imi amintesc, cand a inceput boa­la sotului meu, cu opt ani in urma, Parintele Sofian zicea:

- Domnul Vasile trebuie sa stea cu ciocanul [de sculptor, n.n.] in mana.

- Dar ii e rau parinte!

- Domnul Vasile trebuie sa stea cu ciocanul in mana.

Doctorii ii dadusera un an-doi de trait si a mai trait inca opt. Dumnezeu l-a tinut si rugaciunea.

Sa vedeti ce frumoasa a fost ulti­ma intalnire cu parintele Sofian. Am avut de facut o operatie foarte grea. Parintele Sofian nu mai putea spove­di si m-am gandit sa ma spovedesc la parintele Irineu care il ingrijea pe pa­rintele Sofian la Spitalul Militar.

Stiam ca n-o sa-l mai vad in viata pe parintele Sofian si m-am dus la el si l-am intrebat: „Parinte, cum sa ma rog?” El era pe pat, intins. Deodata au inceput sa-i curga lacrimile siroaie si a spus rar: „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul.” Sa spuna parintele Sofian, plangand, rugaciunea lui Iisus! A fost un dar!

Criterii

Criteriile le afli intr-un loc unde poti cu adevarat sa inveti lucrurile acestea, adica in Biserica. In momen­tul in care intri in Biserica, atunci nu mai poti sa gresesti, pentru ca Biserica te conduce exact pe drumul pe care trebuie, te obliga sa-ti alegi modelele adecvate.

Libertate

In momentul in care am Biserica sunt libera. Dar cei care nu au Biserica sunt nenorociti. Cei din Biserica sunt salvati, sunt absolut liberi.

Este adevarat ca fata de ceea ce se intampla in societate trebuie sa mergi cu ochii inchisi. Eu sunt total impotriva felului in care arhitectura orasului este acoperita. E o nenorocire din punct de vedere estetic. Eu vreau sa vad cladi­rile acestea frumoase, vechi, care sunt foarte multe in Bucuresti, insa astupate in niste reclame enorme. Este o rusi­ne, ar trebui dat statul in judecata. Eu as face scandal daca as avea 20 de ani: lasati-ma sa vad orasul. E un motiv de scandal, ar putea tinerii sa iasa in stra­da. De ce trebuie sa vad toate reclamele care duc la ceva rau? Daca e vorba de o picatura de roua si pe aceea o leaga de sexualitate si ti-o arata in asa fel ca te duce la rau. Nu se poate asa ceva! Oamenii, saracii, sunt manati spre rau; este un bici care-i conduce spre rau.

Mi se pare ca tanarul care intra in viata este inlantuit de niste lucruri ab­solut superficiale. Tinerii se iau foarte mult dupa moda. Moda este ceva care ii inlantuie, care-i obliga.

Mergeam la mare si vedeam cati tineri se imbracau la fel. Le spu­neam: nu va dati seama, am scapat de comunism, cand erai obligat sa te in­regimentezi, si dumneavoastra sunteti mai rau ca atunci! Va inregimentati in permanenta intr-un mod stupid: va imbracati toti la fel, va pieptanati la fel, va place aceeasi muzica. Va comportati toti ca o turma fara sens. Nu va dati seama cat de plicticos traiti, in loc sa va aratati personalitatea? Toti sunteti la fel! Exact la fel!

Nu e normal. De ce sa ma imbrac eu, fata, in pantaloni? Toate fetele sunt in pantaloni, exact-exact la fel. Daca le treci printr-un sablon, sunt la fel. Nu iti dai seama cat e de placut sa te imbraci in felul tau, sa-ti descoperi tu felul tau de a te imbraca?

Aceasta dorinta absurda de a fi ca celalalt este inrobitoare.

Pe urma ne inrobeste pacatul. Pacatul ne fura libertatea. In momentul cand esti cuprins de pacat, libertatea ta dispare. Tu esti robul pacatului, nu mai poti face nimic decat daca iti dicteaza acel rau care te sugruma si te obliga sa-l urmezi permanent.

Biserica si invatatura ei nu fac nimic altceva decat sa te elibereze de lucrurile acestea inrobitoare. Este o robie care te duce numai la rau, in jos. Pe cand Biserica te dezleaga de aceasta falsa obligatie a ta, de niste obiceiuri absolut neinteresante, caci aceasta sunt de fapt patimile, si te lasa sa fii liber, sa-ti manifesti liber dorinta ta spre inalt si spre ceva bun pentru sufletul si pentru mintea ta.

De exemplu, in momentul in care te eliberezi de aceasta dorinta de a fi asa cum iti dicteaza moda devii liber si poti sa iti croiesti viata asa cum crezi tu, potrivit felului tau de a fi. Toate optiunile tale sunt libere si, avand ca­lauzitoare Biserica, vei avea o libertate benefica, pentru ca singur nu poti sa te conduci. Biserica te conduce pe un drum sigur care te duce spre renovarea adevarata a potentelor tale interioare.

Dumnezeu ne da la fiecare om ceva anume, fiecare avem darul nos­tru. Am acest dar si Biserica imi da posibilitatea sa ma dezvolt. In momen­tul in care Biserica imi ofera sansa ca Duhul Sfant sa ma ajute, darul meu se poate dezvolta in mod plenar. Caci la mine darul poate fi sugrumat de niste obiceiuri proaste, de niste vecinatati care in loc sa ma ajute ma sugruma.

In momentul cand El m-a lasat pe lumea asta, m-a lasat ca sa fac ceva anume, ca sa pot sa imi implinesc un ce al meu interior.

Ce primeste tanarul de la biserica

In primul rand faptul ca intri in viata fara teama ca poti sa dai tot timpul numai in gropi. Daca nu ai de unde sa stii ce este bine si ce este rau, gresesti intruna. Iar Biserica te tine cu capul deasupra valului. Te tine sus si iti spune ce trebuie, ce e bine si ce nu e bine sa faci. Aceasta deosebire este esentiala.

Trebuie sa fii complet inconstient sa nu tii seama cand ti se spune clar, cand ceea ce ti se spune este absolut convingator, ca ti se spune in Biserica, nu la coltul strazii. Si te convinge ca ceea ce ti se spune, aceea trebuie sa faci, iar ceea ce ti se spune ca nu e bine, nu trebuie sa faci. Apoi e alegerea ta.

Tot timpul le spun tinerilor care sunt deja in Biserica: cat de fericiti sun­teti ca sunteti aici si va paziti de ceea ce v-ar putea distruge. Felul cum incepi viata se va resfrange peste toata existen­ta ta. Suferi atat de mult mai tarziu…

Eu nu sufar pentru faptul ca a tre­cut vremea peste mine, nu-mi pare rau ca nu mai sunt la 20 de ani, dar imi pare foarte rau de faptul ca am pierdut atata timp facand pacate cu duiumul si n-am stiut ca nu trebuia sa le fac. Daca as fi fost in Biserica in mod serios, sunt sigura ca alta ar fi fost calea mea – in sensul duhovnicesc, nu in sensul meseriei. Mi se pare de o importanta capitala a fi in Biserica.

Ma uit la fetele tinerilor. Cei care merg la biserica au alte fete, au ceva, un ce special… Nu pot sa zic ca toti sunt nemaipomeniti. Dar se vede pe fata omului imediat. E un plus.

Ascultare

L-am intrebat odata pe parintele Sofian: cum e viata de calugar, parinte Sofian? Si mi-a zis: A, este minunat. E asa de minunat sa-ti spuna altcineva ce trebuie sa faci si sa fii sigur ca, facand ceea ce-ti spune, totul este bine.

Acesta e adevarul! In momentul cand ai un duhovnic, stii ca ce iti spune omul acesta este bine. Tu esti liber sa faci sau sa nu faci, caci nu te obliga nimeni, nu sta nimeni cu biciul langa tine sa-ti zica: fa asa! Dar tu stii ca daca faci cu binecuvantare va fi bine.

Ii spuneam cuiva de curand: fa toate lucrurile cu binecuvantare si atunci esti sigura ca toate merg mi­nunat. Nu se poate sa faci ceva cu binecuvantare si sa nu-l duci cu bine la capat. Iar aceasta este esential, caci ce poate sa fie mai mare libertate decat sa vreau sa fac ceva, sa pot sa-l fac bine si sa fiu fericit ca l-am facut bine!

Fac ceea ce vreau eu, nu fac ni­ciodata ceea ce nu vreau. Ma duc la parintele duhovnic si cer binecuvanta­rea pentru ceea ce eu vreau sa fac. Si parintele duhovnic imi spune: e bine sa faci sau nu e bine sa faci. Si imi explica de ce nu e bine sa fac si ma conving si eu ca nu e bine, ca doar sunt om care gandeste, nu sunt un om care nu e in stare sa gandeasca.

Astfel scapi de o mie de idei pre­concepute pe care le ai in cap. Mi-aduc aminte, cand eram tanara aveam tot fe­lul de superstitii ridicole. Scapi de toate lucrurile astea, incepand cu lucrurile acestea caraghioase, de horoscoape, zodiace de exemplu, toate de care esti legat. Iti dai seama ca toate lucrurile acestea n-au niciun fel de importanta, ca nu exista nimic predestinat, ca nu exista destin, ca nu exista: „Asa i-a fost destinul! Asa a trebuit sa fie!“

Totul este fals, cum vrea Dumnezeu, acesta e singurul adevar adevarat. Cum vrea Dumnezeu asa se intampla! Si daca iti treci viata ta prin acest filtru minunat care este duhovni­cul toate lucrurile se lumineaza si ai o mare satisfactie si bucurie.

Pentru mine prima spovedanie a fost ceva de un efect absolut stupefi­ant. Eram atat de fericita dupa aceea, atat de eliberata, cum nu pot sa spun. Prima impartasanie a fost absolut fabuloasa!

Dar cu ce greutate reuseam sa ma impartasesc, caci era vizibil ca nu eram lasata sa fac lucrul acesta! Oamenii nu-si dau seama cat de teribila este opozitia raului.

Numai daca ar simti asta si-ar da seama de diferenta enorma intre viata in care traiesti sub imperiul unei forte malefice care te strange fedeles si viata duhovniceasca.

Cand esti legat de rau, acesta nu te lasa sa faci decat ceea ce crede el ca e bine sa faci – bine pentru el, rau pentru tine. Cand incerci sa scapi de el atunci vezi cat de dura este legatura pe care o are raul pusa peste tine. Raul ne leaga, nu Biserica! Tocmai Biserica ne dezlea­ga de acest rau care ne-a prins fedeles si ne arunca direct unde n-ar trebui sa ajunga niciunul dintre noi.

Totul vine de la ascultare. Din momentul in care asculti, nu se poate sa nu-ti priasca ascultarea. Nu numai duhovnicul, ceea ce e absolut normal, natural si obligatoriu. Daca asculti un om, un om care trece pe strada si-ti spune ceva, este in folosul tau. Daca nu asculti, dupa aceea iti dai seama ca ai gresit, ca nu intamplator ti-a spus acel lucru.

Mare parte din greselile care se fac in tinerete si in adolescenta se fac din cauza neascultarii de parinti. Dintr-o fronda de prost gust, pur si simplu. Dar se intampla ca aceste greseli sa continuie la maturitate. Adolescenta se opreste la 17 ani. Daca ea continua, in­seamna ca ramai adolsecent cam mult si nu e bine.

Alungarea deznadajdii

Mi se pare ca nu exista bucurie mai mare pentru om decat bucuria rugaciunii. Eu eram odata foarte dez­nadajduita, tatal meu era grav bolnav, si parintele Sofian mi-a vorbit pentru prima oara depre rugaciunea lui Iisus. Mi-a spus: am sa va invat o rugaciune care este ca o vitamina: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.

Mi-a dat aceasta rugaciune care este rugaciunea cea mai simpla, cea mai extraordinara. Omul, daca are ru­gaciunea, dintr-o data e salvat. Cateva cuvinte! Este o minune in care cel ce nu o cunoaste nici nu crede. Dar aces­ta este adevarul. In momentul in care spui cateva cuvinte — dar le spui cu disperarea ca vrei ceva, si nu numai ca vrei, dar si crezi in ceea ce spui, nu este posibil ca aceste cuvinte sa nu te ajute. Ele te scot din acest marasm nenorocit al deznadejdii. Cateva cuvinte sunt su­ficiente sa te salveze!

Sa te gandesti ca Mantuitorul este de fata, este langa tine, este in fata ta. Eu sunt convinsa ca asa este, caci Dumnezeu este viu. Cand spui „Dumnezeu”, in general, te gandesti ca Dumnezeu e undeva si tu esti aici amarat, singur si nefericit. Dar nu e asa! Dumnezeu fiind langa tine, El vine, trebuie doar sa intinzi mana. Si mana lui Dumnezeu este deja intinsa catre tine si te-a si saltat in sus.

Tocmai aici este libertatea noastra. Libertatea noastra consta in dorin­ta de a intinde mana. In momentul cand dorim sa intindem mana catre Dumnezeu, mana Lui deja ne-a si sal­tat pentru ca El astepta mana noastra intinsa. Pe care uneori noi n-o intin­dem din nestiinta, din prostie, din incapatanare.

De aceea intrarea in Biserica e lu­crul esential in viata unui om. Cand ai intrat in Biserica esti salvat, daca intri cu dorinta sa te salvezi. Sa nu intri doar asa ca sa te uiti pe pereti si sa nu inte­legi nimic! Si poate chiar si daca ai zis doar asa, fara dorinta asta… caci Duhul Sfant lucreaza in Biserica si lucreaza si asupra mea, chiar daca eu nu sunt con­vinsa ca trebuie sa fac ceva special.

Dragostea

Dragostea, in momentul cand o iei ca pe un lucru exterior, care nu tine de inima, este un lucru care trece, care nu este important. In momentul in care il cunosti bine si suferi pentru cineva, acela e momentul care fixea­za dragostea, care o face puternica si definitiva.

Suferi pentru el pentru ca ii vrei binele, pentru ca vrei sa-l ajuti. Suferi in sensul ca orice om merita sa suferi pentru el pentru ca in orice om e o fa­rama de dumnezeire.

Si atunci, cand se intampla lucrul acesta, dragostea se intareste si are un sens adevarat. Altfel este un lucru su­perficial care vine, trece si iti lasa un gust amar care nu are niciun fel de im­portanta si dupa aceea iti pare foarte rau ca te-ai lasat invaluit in ceva care era absolut superficial si neinteresant.

Casatoria

Atunci cand ne-am casatorit la bi­serica, diferenta a fost enorma. Harul lui Dumnezeu se simte imediat.

Eu am o fina pe care am bote­zat-o, este basarabeanca si s-a botezat la 18 ani. Si dintr-o data s-a schimbat persoana aceea. Harul Bisericii s-a sim­tit asupra ei, brusc a devenit altcineva. Si ea spunea „Silvia, ma simt alt om“. Parintii ei spuneau „S-a schimbat com­plet aceasta fata“.

Asa este si cu casatoria. Dintr-o data lucrurile se schimba. Simti fizic Harul lui Dumnezeu, nu numai exis­tenta lui spirituala. Pur si simplu se abate asupra ta, in sensul bun.

Dintr-odata lucrurile iau o in­torsatura buna. Il simti fizic, pur si simplu. Nu e ceva inchipuit, sa spui ca ar fi, ci este de-adevaratelea, exista, acest bine e aproape palpabil.

Orice lucru facut sub binecuvan­tare are alta incarcatura si nu se poate sa nu aiba o finalitate buna. Orice lu­cru facut fara binecuvantare se poate pierde pe drum si nu ajungi la rezul­tatul pe care ti-l ofera binecuvantarea. Este esentiala aceasta binecuvantare pe care ti-o da cununia in Biserica. Absolut esentiala.

Am auzit lucruri teribile despre copiii care sunt nascuti din familii fara binecuvantarea Bisericii, si care au pro­bleme psihice. Exista aceasta nefericita posibilitate.

Marturisirea credintei

Nu marturisim suficient invata­tura Bisericii si pe Dumnezeu. Cred ca aici este marea noastra nenorocire. Daca fiecare om care merge la biserica cand se intoarce acasa ar vorbi cu cei din jur, din sat, din bloc, din scoala, de unde sunt, si ar spune ceva din ceea ce a invatat in biserica, lucrurile s-ar imbunatati enorm. Fiecare dintre noi ar trebui sa devina un propovaduitor, in sensul bun. Uitati-va ce nenorocire cu sectele. Ei au aceasta „calitate” de a impartasi ceea ce afla. Ei afla lucruri absolut gresite fata de credinta cea ade­varata si le impartasesc, pe cand noi nu.

Tot timpul aud: nu trebuie sa se bage in lucrul acesta, credinta este ceva personal. Nu-i adevarat deloc! Credinta se traieste in comuniune, Biserica asta inseamna: comuniune. Eu, in momentul cand ma duc acasa, plec dintr-o comuniune si ma duc sa stau singur, inchis, si nu mai vad pe ni­meni si nimic? Nu! Daca marturisesc, pot sa ajut o multime de oameni.

Smerenia

Ii spuneam parintelui Sofian: nu-i asa ca noi, artistii, ne mantuim mult mai greu, pentru ca suntem mandri, n-avem smerenie?

Smerenia este esentiala. Smerenia e foarte greu de acceptat si de castigat. Mie mi-e foarte greu sa fiu smerita, dar este un lucru strict necesar. Numai smerenia te poate mantui. Poti sa ajungi sfant numai fiind smerit. Este foarte greu de castigat lucrul acesta! Dar se poate castiga. Parintele Sofian tinea foarte mult la smerenie.

Iesise foarte bine monumentul Sfantului Gheorghe. I-am spus: Mi-e frica de lucrul acesta. As vrea sa ma smereasca Dumnezeu, ca sa pot sa pri­mesc acest lucru minunat.

Si dansul m-a sarutat atunci pe frunte — a fost singura data cand a facut asta, pen­tru ca i-a placut aceasta smerenie a mea. Am avut si eu, in fine, o reactie sanatoasa…

Cand am facut o lucrare cu teama, fara sa ma incred in puterile mele, si m-am rugat la Dumnezeu sa ma ajute, intotdeauna mi-a reusit mai bine de­cat altele pe care le faceam asa, intr-un mod inconstient, negandindu-ma ca eu sunt o neputincioasa si ca numai Dumnezeu ma poate ajuta.

Maica Domnului

Florile o intruchipeaza pe Maica Domnului. Cand ud o floare direct la Maica Domnului ma gandesc.

O asemui pe Maica Domnului cu florile. In general, cand pictez flori, scriu intai pe materialul pe care lucrez o mica rugaciune: „Cuvine-se cu ade­varat“, doua-trei propozitii catre Maica Domnului ca sa-mi intaresc inspiratia.

Imi ajuta foarte mult lucrul aces­ta, chiar daca pana la urma propozitiile respective se acopera. Cateodata le in­taresc cand termin lucrarea, alta data le las pierdute sub culorile picturii respec­tive. Pentru mine florile au fost facute parca sa o cante pe Maica Domnului.

Odata trebuia sa vorbesc intr-un loc public si l-am intrebat pe parintele cum sa fac. Mi-a spus: vorbeste ca si cum ti-ai vorbi tie. Si a iesit bine. In momentul in care iti vorbesti tie vor­besti despre tine in primul rand si de aici acest aer de marturisire.

Acum imi vorbesc mie: ce vrei tu sa-ti spui, Silvio? Eu vreau sa-mi spun ca cel mai mare pacat al meu a fost sa nu am copii. In momentul in care vorbesti cu oameni care ar putea sa te inteleaga si sa inteleaga ceva din ceea ce le spui, le spui: nimic in viata nu poate sa egaleze copiii, niciun fel de succes — pot sa spun ca am avut suc­ces in ceea ce-am facut, mai mare decat speram si meritam. Nimic nu poate sa suplineasca faptul ca nu ai facut ceea ce trebuia sa fi facut. Este un mare pacat pentru o femeie daca nu naste copiii pe care i i-a dat Dumnezeu. Este pacatul nostru. Cuvantul „pacat” nu te atinge, dar esti foarte marcata de fapta. Am suferit foarte mult, este o suferinta pu­ternica, vie, cruda. Iar dupa ce depasesti suferinta, ramane tristetea pacatului. Pacatul de care nu scapi, care te apasa ca ceva material… Scapi la un moment dat, dar trebuie multa rugaciune si post.

Parintele Sofian mi-a spus mie, dar si altor femei: „De unde stii ca n-ai fi nascut un sfant?” Cum poti sa-ti iei aceasta greutate de pe suflet, ca nu dai astfel un posibil sfant? Ce poate fi mai extraordinar pentru o fe­meie decat sa stie ca copilul ei poate sa ajunga un sfant?

In momentul in care facem greseala aceasta nu ne gandim ca facem o crima. Dar facem o crima. Una sau mai multe. Este teribil. Nimic sa nu va opreasca, ni­ciun fel de greutate. Aud spunandu-se: vai de mine, cum o sa-mi cresc copilul? Pe copii ii creste Dumnezeu. In mo­mentul in care iti da copilul, El iti da si tot ceea ce-ti trebuie ca sa-l cresti, nu ti-l da ca sa sufere de ceva.

Deci fetelor, doamnelor, in mo­mentul in care va casatoriti, ganditi-va ca pentru asta va casatoriti, ca sa adu­ceti pe lume copiii pe care vi i-a dat Dumnezeu. Dumnezeu sa va ajute!”

(din revista “Cuvinte catre tineri”, Manastirea Putna, 2009)

Legaturi:

Vezi si:

COPIII – BUCURIE ȘI FRUMUSEȚE ÎN FAMILIE

Scrisoare pastorală la sărbătoarea Nașterii Domnului

Iubiților preoți din parohii,

cuvioșilor viețuitori ai sfintelor mănăstiri și

dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu

din Arhiepiscopia Iașilor: har, bucurie, iertare și

ajutor de la Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit –

Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt!

„Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu.” (Isaia 8,18)

Iubiți fii și fiice întru Hristos Domnul,

Am ajuns, cu mila lui Dumnezeu, la marele Praznic al Nașterii Domnului. Colindătorii bat la ușa sufletelor noastre pentru a ne împărtăși vestea cea bună a Nașterii lui Hristos din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu prin adumbrirea Duhului Sfânt. Inimile și glasurile curate ale copiilor purtători de colind sfânt ne mărturisesc adevărul că Dumnezeu S-a coborât pe pământ și a locuit printre noi pentru a ne ridica la ceruri, făcându-ne părtași vieții celei veșnice și nestricăcioase.

Cu ochii credinței vedem pe Maica Domnului cu Pruncul în pântece călătorind de la Nazaret spre Betleem, vedem peștera cea săracă în care S-a născut dumnezeiescul Prunc. Prin ochii credinței asistăm la primele zile trăite de Hristos printre noi, oamenii: Îl însoțim ca prunc în Ierusalim la opt și la patruzeci de zile de la naștere, Îl însoțim în Egipt fugind de mânia ucigătoare de prunci a lui Irod, iar apoi în drumul de întoarcere către Nazaretul Galileii.

Toate aceste momente legate de nașterea și copilăria lui Hristos trezesc în noi dorul după puritatea copilăriei, după căldura unei familii în care domnește bucuria, armonia și pacea, dorul după o viață curată și sfântă pe care o aflăm în fiecare copil nou născut în lume, deoarece „copilul este mai aproape decât noi de firea lucrurilor, mai aproape de Dumnezeu” (1).

Iubiți frați și surori întru Hristos Iisus Domnul,

La Nașterea lui Hristos, toate s-au umplut de bucurie. Oștirile cerești, lăudându-L pe Dumnezeu, cântau: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (2). Păstorii, primind minunată înștiințare de la înger:

„Vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (3),

văzându-L pe Prunc, s-au întors la turmele lor „slăvind și lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră și văzuseră” (4). Magii din Răsărit, purtători de alese daruri, ajungând în fața dumnezeiescului Prunc, „s-au bucurat cu bucurie mare foarte” (5).

De ce, oare, această bucurie mare? Pentru că

„Prunc, zice Profetul, s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui și se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie” (6).

Aceeași bucurie suntem chemați să o trăim și astăzi de praznicul Nașterii Domnului.

„Să se bucure cerul, rostesc imnele Bisericii, să se veselească pământul! Că S-a născut Mielul lui Dumnezeu.” (7) „Veseliți-vă, drepților, ceruri, bucurați-vă, săltați, munților, căci S-a născut Hristos.” (8) „Puterile cerurilor se bucură și pământul cu oamenii se veselesc” (9), căci „Domnul Iisus născându-Se din curata Fecioară, toate s-au luminat” (10).

Aceeași sfântă bucurie legată de Nașterea Domnului se prelungește în viața fiecărui om atunci când acesta mărturisește și trăiește, adânc și conștient, taina coborârii lui Dumnezeu pe pământ, moartea și Învierea Sa. Împărtășindu-se cu Sfintele Taine, adică cu Hristos Cel născut în Betleem, mort și înviat din morți, omul se naște din nou, renaște la o viață nouă altoită în Dumnezeu, devine „făptură nouă” (11). Pentru această naștere din nou, renaștere în Duhul, omul se bucură cu bucurie sfântă, bucurându-Se și Hristos împreună cu Preacurata Sa Maică, cu îngerii și cu sfinții toți.

Bucurie mare a fost, așadar, atunci când S-a născut după trup Fiul lui Dumnezeu. Bucurie mare este și atunci când omul se întoarce la Dumnezeu, renăscând duhovnicește. Mai există însă o bucurie, izvorâtă din bucuria Nașterii Domnului și din bucuria renașterii întru Hristos a omului, și anume bucuria venirii pe lume a unui copil.

Asupra acestei sfinte, mari și binecuvântate bucurii a nașterii de prunci dorim a ne opri o clipă astăzi, în ziua de praznic a Nașterii Domnului.

Nașterea de prunci a fost considerată de-a lungul vremii în toate tradițiile popoarelor o mare binecuvântare de la Dumnezeu revărsată asupra tatălui, mamei, fraților și surorilor mai mari, asupra întregii familii.

Zdruncinându-se adânc temeliile spirituale ale umanității în ultimele veacuri, nașterea de copii și-a pierdut mult, în conștiința multora, din aureola sa de har, bucurie și binecuvântare. Căutarea unei vieți cât mai comode și lipsite de grijă, diminuarea sau chiar pierderea simțământului jertfirii pentru celălalt în viața de familie duc la limitarea nașterilor la unu sau cel mult doi copii. Aceste manifestări, încurajate de legislații permisive în ceea ce privește avorturile, de comercializarea produselor anticoncepționale, care tot abortive sunt, de politici educaționale distructive în privința nașterii de prunci, prin mass-media și nu numai, sunt, în cele din urmă, consecința înstrăinării omului de Dumnezeu și expresia lipsei de nădejde în purtarea Lui de grijă.

Iubiții mei fii și fiice duhovnicești,

În aceste zile de praznic, pline de bucuria Nașterii lui Hristos, este bine să fim pătrunși de adevărul că aducerea pe lume a unui copil este izvor de bucurie, de bine și de binecuvântare pentru întreaga familie. Să întrebăm mamele în vârstă și pe soții lor, care au adus pe lume mulți copii, și ne vor spune că nu regretă nici un moment faptul de a fi avut o familie numeroasă. Vor zice că a fost greu, au fost și momente de cumpănă, dar acum, spre apusul vieții pământești, se bucură că au avut mulți copii. Să întrebăm și femeile sau bărbații în vârstă care n-au avut copii și toți, aproape toți, vor mărturisi tristețea de a fi fost lipsiți de copii sau de a se fi lipsit ei înșiși, prin avort sau anticoncepționale, de nașterea de prunci.

Să privim la familiile care și astăzi au, prin mila Domnului, mulți copii. Le este greu, au dificultăți materiale mari, dar bucuria le este pe măsură în cele mai multe cazuri. Copiii se ajută unul pe altul, se obișnuiesc de mici cu greutățile vieții, devin mai curajoși în fața obstacolelor, căci au experimentat de mici depășirea lor. În asemenea familii, dragostea între frați și surori este mare, spiritul de jertfă le definește viața, se mulțumesc cu puțin, sunt mai generoși, altruiști și, în genere, acceptă mai ușor unele privațiuni sau neîmpliniri personale. Relația lor cu părinții este frumoasă: îi ajută, îi înțeleg, îi iubesc.

Cele spuse mai sus nu sunt imaginare, nu sunt invenții, cum poate ar gândi cineva, ci sunt izvorâte din constatări personale, din viața unor familii de preoți sau de credincioși cu mulți copii, familii care împodobesc și astăzi unele parohii ortodoxe din țară și din străinătate. În aceste familii, în ciuda aparențelor, bucuria este la ea acasă. Sunt uneori lipsuri, alteori dorința de a avea bunuri materiale mai multe, sunt nopți nedormite și momente de cumpănă, dar bucuria de a fi mulți, de a fi împreună, de a fi sub ocrotirea lui Dumnezeu este imensă.

„Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu” (12), pare să spună mama născătoare de mulți copii, precum Isaia profetul odinioară.

„Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, pentru vrăjmașii Tăi, ca să amuțești pe vrăjmaș și răzbunător”,

pare să spună împreună cu împăratul David (13) tatăl ocrotitor al familiei cu mulți copii. Tot el se fericește, văzându-se înconjurat de fii și fiice, zicând:

„Fericit este omul care-și umple casa de copii; nu se va rușina când va grăi cu vrăjmașul său în poartă” (14).

Și mai presus de toate se aude glasul Mântuitorului Hristos în inima unei familii binecuvântate cu mulți copii:

„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu” (15), căci „oricine va primi, în numele Meu, pe unul din acești copii pe Mine Mă primește” (16). Și „de nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (17).

Dreptmăritori credincioși,

Am ajuns, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre sfârșitul anului 2011 de la Nașterea lui Hristos. A fost un an în care Sfântul Sinod al Bisericii noastre s-a aplecat cu mai multă atenție asupra Sfintelor Taine ale Botezului și Cununiei ca fundamente ale familiei creștine. Toți membrii Bisericii au fost chemați ca, într-un fel sau altul, să mediteze la perspectiva creștină în ceea ce privește nașterea, creșterea și educarea copiilor. Nădăjduim ca această preocupare a întregii noastre Biserici față de familia creștină să aducă roadele așteptate, și anume: tinerii să-și întemeieze familii creștine ferindu-se de desfrânare; în familii să se nască, rod al iubirii dintre soț și soție, pruncii binecuvântați de Dumnezeu; copiii să fie crescuți în frica de Dumnezeu, iubirea de neam și rușinea de oameni, după cuvântul bătrânilor noștri înțelepți de altădată.

Anul Nou, 2012, își va deschide în curând porțile. Vor fi zile bune și mai puțin bune, căci viața omului este alternanță de cer senin și furtună. Dacă în anul care vine familiile creștine vor fi mai numeroase, stăruind în „credință, în iubire și în sfințenie”, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur; dacă flagelul avortului, divorțului, desfrâului sau păcatelor contra firii va înceta sau, cel puțin, își va diminua din prăpădul lui distrugător; dacă mamele tinere vor da naștere copiilor cu care le-a binecuvântat Dumnezeu; dacă rugăciunea va fi stăruitoare, săvârșirea Sfintei Liturghii mai deasă și cu adânc duh de smerenie și stare de prezență; dacă românul va înțelege că fără Dumnezeu nu poate realiza nimic frumos, adânc și adevărat, atunci Anul Nou 2012 va fi un „an bineplăcut Domnului” (18), adică un răstimp de pace, nădejde, iertare între învrăjbiți, frățietate și nezdruncinată credință în Dumnezeu – izvorul a tot binele.

În duhul acestei așteptări mântuitoare, rog pe Dumnezeu să aibă pe fiecare în parte și pe toți laolaltă în iubirea milostivirii Sale, să ne ocrotească de tot răul și dușmănia, să ne ajute pentru a avea cele de trebuință ca hrană, casă, loc de muncă și cât mai multe familii binecuvântate cu copii mulți, frumoși și sănătoși în mintea și trupul lor.

***

Praznicul Nașterii Domnului cu bucurie sfântă!

Anul Nou, 2012, cu rod frumos în familie, în Biserică, în Țară și în lume!

La mulți, buni, frumoși și fericiți ani!

Al vostru frate întru Hristos și către Dumnezeu

doritor în rugăciune de tot binele,

† Teofan

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

Note bibliografice

1. Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, București, 1995, p. 108.

2. Cf. Luca 2,13-14.

3. Luca 2,10-11.

4. Cf. Luca 2,16-20.

5. Matei 2,10.

6. Isaia 9,5.

7. Canonul Utreniei la Nașterea Domnului, Sedealna, glasul al 8-lea, în Mineiul pe Decembrie, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 439.

8. Laudele la Nașterea Domnului, în Mineiul pe Decembrie, p. 446.

9. Ibidem, p. 447.

10. Stihira a doua la „Doamne, strigat-am…”, Vecernia la Nașterea Domnului, în Mineiul pe Decembrie, p. 426.

11. Galateni 6,15.

12. Isaia 8,18.

13. Psalmul 8,2.

14. Psalmul 126,5.

15. Marcu 10,14.

16. Marcu 9,37.

17. Matei 18,3.

18. Cf. Isaia 61,2.

Rezumatul ideilor:

Conferinta Parintelui Nicolae Tanase (Valea Plopului /Valea Screzii) - Serile Filocalice ASCOR, Bucuresti (Aula Magna a Facultatii de Drept), 28 nov. 2011

- pt descarcare (mp3): save link as… sau save target as…

Legaturi:

***

Rugaciunea parintilor pentru copii, o garantie a succesului in procesul educatiei

… Cereti si vi se va da. (Lc. 11,9)

“Un mare cunoscator al vietii duhovnicesti, Sfantul Isaac Sirul, considera drept o con­ditie esentiala a succesului in orice lucru intreprins de om ca „orice lucru, mare sau mic, sa fie cerut cu rugaciune de la Ziditorul Sau”.

Asadar, prima conditie in procesul educatiei este rugaciunea intensa a parintilor pentru copiii lor. Iar daca simtim slabirea intensitatii rugaciunii sau ca nu suntem atenti in timp ce ne rugam, atunci, conform invataturilor Sfintilor Parinti, noi vom suplini aceste neajunsuri, asa cum am mai spus, completand-o sub raport cantitativ. Asa sfatuia Cuviosul Serafim. El recomanda parintilor sa nu se limiteze la randuielile obisnuite, ci, imitandu-i pe calugari, sa vina la rugaciune si in ceas de noapte.

Exemple de rugaciune intensa pentru copii gasim la cuviosii din Vechiul Testament.

Astfel, Iov „se scula dis-de-dimineata si aducea arderi de tot, dupa numarul lor al tuturor” (al copiilor sai), spunand: „Se poate ca feciorii mei sa fi pacatuit…[cu gandul!, n.n.]” (Iov 1, 5).

Prin rugaciunea sa Iov se apropia de duhul lui Hristos.

Ca si orice rugaciune, rugaciunea parintilor pentru copii poate fi inteleapta sau dimpotriva. Apostolul Iacob spune:

„Cereti si nu primiti, pentru ca cereti rau” (Iac. 4, 3).

Pentru ce trebuie sa se roage parintii in primul rand?

Probabil ca nazuinta lor principala ar trebui indreptata spre a educa in copii madularul viu al Bisericii luptatoare a lui Hristos. Iar Dumnezeu va implini rugaciunea la timpul ei. Dar cand va veni acest timp nu ne este dat sa stim. Sunt cazuri cand Dumne­zeu ii duce pe tineri nu pe drumul drept, ci, pentru a-i salva de mandrie, le permite abateri temporare de la el si chiar caderi. In astfel de situatii, parintii sa nu deznadajduiasca, ci sa se roage si mai mult Celui Atotputernic: Il vor obosi cu rugaciunile lor pe Cel Neobosit? Sa-si aminteasca atunci de rugaciunea fierbinte a Monicai pentru fiul ei, FericituI Augustin care, in tinerete, a nimerit intr-un mediu rau, a inceput sa duca o viata dezordonata si s-a lipit de ereticii manihei.

Monica a facut tot ce i-a stat in puteri pentru indreptarea fiului sau. A incercat mai intai sa-l convinga, apoi nu a mai vorbit cu el un timp, cerandu-i chiar sa plece de acasa, cu toate ca il iubea nespus de mult.

Monica isi plangea fiul ca pe un mort si se ruga neincetat pentru intoarcerea lui in sanul adevaratei credinte. Convertirea lui nu s-a facut repede, dar Dumnezeu nu a lasat-o pe mama fara mangaiere: in vis, ea a vazut un inger care i-a prezis viitoarea convertire a lui Augustin. Fara a-si parasi convingerile s-a adresat dupa ajutor unui episcop. Dar episcopul a refuzat s-o ajute, considerand se pare, inutila o astfel de incercare, data fiind starea sufleteasca in care se afla Augustin. El a sfatuit-o pe Monica sa nu mai incerce sa-l convinga, ci doar sa se roage intens lui Dumnezeu pentru el. Totusi, vazandu-i durerea, i-a spus:

„Nu poate sa piara fiul acestor lacrimi”.

Intr-adevar, Augustin a fost salvat de aceste rugaciuni si lacrimi fierbinti si mai tarziu a devenit unul din marii invatatori ai Bisericii. Dar in amintirea lacrimilor varsate de mama lui mai este numit si „fiul lacrimilor”.

Sfintii Parinti spun: „rugati-va atent pentru soarta crestinului”.

Aceste cuvinte se refera si la rugaciunea parintilor si in parte, in cazul cand parintii se roaga pentru insanatosirea copilului aflat pe patul de moarte. Se intampla ca Dumnezeu sa salveze copiii de o viitoare nenorocire prin faptul ca ii despart de timpuriu de pa­rinti. In asemenea situatii, parintii trebuie sa se resemneze in fata Proniei Dumnezeiesti, iar rugaciunea lor, oricat de fierbinte ar fi, sa se termine cu cuvintele pe care Mantuitorul le-a rostit in gradina Ghetsimani: “Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca”(Lc. 22,42).

Sa ne amintim si povestirea despre cum se ruga cu disperare o mama pentru insanatosirea fiilor sai, care erau pe patul de moarte, cu toate ca Dumnezeu ii descoperise in vis soarta viitoare a copiilor. Ea ii vazuse mari, la o petrecere intr-un han, napustindu-se unii asupra altora cu cutite si omorandu-se in timpul unei certe…

Dar se pare ca parintii ar trebui sa ia exemplu nu de la aceasta mama, ci de la mama lui Ludovic al Frantei (…), care ii spunea des fiului:

„Mai usor imi este a te vedea murind in fata ochilor mei, decat sa te vad savarsind un mare pacat”.

De aceea nu se cade sa deznadajduim atunci cand copilul este bolnav de moarte, ci sa urmam exemplul regelui David. Regele s-a rugat timp de o saptamana si nu a mancat nimic spunand: „Cine stie, poate ma va milui Dumnezeu si va trai copilul”. Insa, cand copilul a murit, David s-a linistit si a inceput sa manance, explicand celor din jur purtarea sa:

“Dar acum el a murit; de ce sa mai postesc? Il mai pot eu, oare, intoarce? Eu ma voi duce la el, iar el nu se va mai intoarce la mine”(II Regi 12,22-23).

Dar, pe langa cazurile in care prin voia lui Dum­nezeu copiii mor, cu toate rugaciunile insistente ale parintilor, intalnim si multe cazuri in care rugaciunea a salvat viata copilului bolnav.

Sa retinem ca rugaciunea parintilor are in fata lui Dumnezeu o mare putere, caci dragostea fierbinte duce la rugaciune fierbinte, iar rugaciunea fierbinte nu ramane neauzita.

Am auzit urmatoarea istorisire. Fiul pleaca de la parinti pentru o perioada de trei ani intr-un loc plin de pericole, atat pentru trup, cat si pentru suflet. Fiule, i-a spus tatal, oriunde ai fi, la miezul noptii sa-ti amintesti mereu ca in acel moment noi ne rugam pentru tine Cuviosului Serafim. La miezul noptii, cand in jur domnea linistea, fiul isi aducea aminte de parinti. El stia ca parintii lui isi implineau cu sfintenie promisiunea si tot in acel moment isi inalta si el rugaciunile catre sfant. Trecand prin mai multe necazuri, el simtea intotdeauna puterea ocrotitoare a rugaciunilor parintesti. Iar cand, dupa trei ani, s-a intors acasa, primele cuvinte i le-a adresat tatalui:

- Tata, Cuviosul Serafim m-a salvat datorita rugaciunilor voastre.

Puterea rugaciunii parintesti este atat de mare, incat se intampla ca Dumnezeu sa n-o refuze, [chiar si cand] de fapt ea ar trebui refuzata.

O marturie in acest sens este cazul neamului negustorului moscovit Azurin. Pentru pacatul incalcarii juramantului, o data cu fiul au fost pedepsiti si toti urmasii lui: toti barbatii din familia Azurin se sinucideau sau innebuneau. Pentru acest neam se confirma cuvintele din Sfanta Scriptura:

„Eu, Domnul Dumnezeul tau, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina parintilor ce Ma urasc pe Mine, pana la al treilea si al patrulea neam, si Ma milostivesc pana la al miilea neam catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele” (Iesirea 20, 5-6).

O femeie din neamul Azurin, in timpul bolii fiului sau, s-a rugat si a plans toata noaptea in fata icoanei sfantului pe care il cinstea in mod deosebit, cerand sa-i fie sal­vat fiul. Spre dimineata, cand a atipit pentru o clipa, ea a vazut cum sfantul a iesit din icoana si i-a spus:

- Nu-i inteleapta rugaciunea ta, caci nu stii ce va deveni fiul tau. Dar daca ai cerut, sa fie dupa dorinta ta.

Fiul s-a insanatosit, a crescut, dar viata lui a devenit ca un blestem pentru mama.

Atat la boala grea, cat si la o boala obisnuita pa­rintii trebuie sa aiba o atitudine linistita.

„Sanatatea este darul lui Dumnezeu”, avea obiceiul sa spuna cuviosul Serafim. Dar nu intotdeauna acest dare este spre folos. Ca orice suferinta, boala are puterea de a ne curati de murdaria sufleteasca, de a indrepta pacatele noastre, de a smeri si a imblanzi sufletul, ne obliga sa ne razgandim, sa constientizam neputinta noastra, sa ne amintim de Dumnezeu. Iata de ce bolile sunt necesare atat noua, cat si copiilor nostri.

Despre bolile copiilor, staretul Ambrozie de la Optina scrie:

„Sa nu uitam de vremurile grele de acum, cand copiii mici primesc vatamare sufleteasca de la ceea ce vad si de la ceea ce aud. De aceea e nevoie de curatire care nu se face fara suferinta. Curatirea sufleteasca in mare parte se transforma in sufe­rinta trupeasca… Priviti la prunci, oare si ei pleaca din aceasta lume fara suferinta?”

Este greu sa privim suferintele copiilor. Dar stim oare ca in unele cazuri vinovati de aceste suferinte suntem chiar noi?

Odata un taran s-a apropiat de staretul Ambrozie. In bratele lui se zbatea un baietel demonizat. El l-a rugat pe batran sa-i vindece copilul. „Ai luat ceva strain?”, l-a intrebat staretul cu asprime. „Am luat, parinte. Pacatosul de mine”, a raspuns taranul. „Iata si pedeapsa”, a urmat raspunsul si staretul s-a indepartat de tatal nefericit, lasandu-l fara ajutor.

De un caz similar ni se povesteste si in viata Cuviosului Amon (4 decembrie), in care aflam ca un tanar a fost muscat de un caine turbat ca pedeapsa pentru pacatul parintilor, care furasera un bou.

Moartea fiului regelui David a urmat ca pedeapsa pentru vina tatalui (II Regi 12, 14).

Sfantul Nifon, episcopul Ciprului (23 decembrie), explica suferintele copiilor nevinovati astfel:

„Multi care traiesc in lume [...] nu se caiesc de pa­cate si de sufletele lor nu se ingrijesc.

Din aceasta cauza Dumnezeu pedepseste copiii si parintii cu diferite necazuri, ca prin boala copiii sa se curete de faradelegile parintilor, iar pe parinti sa-i aduca la pocainta si cu aceasta sa fie indreptatiti la Judecata de Apoi…

Sa stii ca pruncii care sunt fara de pacat sufera si ei ca astfel, prin moartea lor, sa primeasca viata vesnica, iar parintii lor sa se invredniceasca prin suferin­ta de neprihanirea caintei adevarate. De aceea, cand copilul sufera, sa ne intrebam constiinta: oare nu din cauza pacatelor mele l-a pedepsit Dumnezeu?”

Deseori unica solutie pentru insanatosirea copilului este cainta sincera a parintilor.

Si aici ajungem la aceeasi concluzie, care trebuie sa ni se intipareasca adanc in inima: soarta, fericirea, mantuirea copiilor nostri depind in primul rand de noi, parintii.

De aceea, cu deplina daruire de sine si iubire, muncind „in sudoarea fruntii” si urmand „calea cea stramta” si intelepciunea „nebuna” (I Cor. 3, 18), ne vom stradui sa ne mantuim prin pocainta si prin dobandirea Duhului Sfant, iar prin acestea se vor mantui si copiii nostri. Mai intai de toate sa demonstram prin fapte iubirea lucratoare fata de ei si sa apelam la rugaciunea fierbinte, neincetata si insistenta catre Dumnezeu, ca sa ne daruiasca intelepciune in educatia duhovniceasca.

Caci, cum spune psalmistul:

„De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar pazi Domnul cetatea, in zadar ar priveghea cei ce o pazesc”(Ps. 126, 1).

Sfaturi pentru o mama

In conditiile trepidante ale vietii contemporane, trebuie sa fim atenti la ceea ce le pretindem copiilor, ca nu cumva sa obtinem rezultate contrare celor scontate.

Dimineata, copilul se trezeste cu greu ca sa mearga la scoala. Acest lucru se observa la majoritatea copiilor. Daca nu face gimnastica, parintii vor avea in schimb grija ca el sa-si faca rugaciunea. Rugaciunea ar trebui sa fie simpla, dar fierbinte, sa vina din inima:

„Doamne! Eu ma duc la scoala. Ajuta-ma sa fìu atent, silitor, inteligent. Pazeste-ma de oamenii rai, de nenorociri, de greseli. Trimite-mi, Doamne, pe ingerul Tau, ca sa ma ajute si sa ma ocroteasca. Eu fac voia Ta, asa deci, binecuvanteaza-ma, Doam­ne!”

Si, insemnandu-se pios cu semnul sfintei cruci copilul ar trebui sa alerge la scoala, avand constiinta ca merge sa implineasca o datorie pe care Dumnezeu i-a incredintat-o.

Dar, in realitate, ce observam? Copilul repeta in graba rugaciunile invatate mecanic si neintelese de el, isi face cu nepasare semnul sfintei cruci, face inchinaciuni si trage cu coada ochiului la ceas. „Cat de lunga este rugaciunea aceasta”, gandeste el. S-o scurteze nu poate, caci il asculta bunica. Deodata se aude insa soneria telefonului si bunica iese din camera. Ce fericire! Poate pleca mai repede, ca sa mai alerge prin curtea scolii in minutele ramase pana la inceperea orelor. Copilul a sarit astfel peste sirul lung al rugaciunilor de pomenire a sfintilor, caci la ce-i folosesc? El nu i-a cunoscut pe acesti oameni, ale caror nume trebuie sa le repete. Asa ca oare nu-i totuna piciului ce-l asteapta dupa moarte? „Mai ales ca ei sunt deja in rai. Caci bunica spune ca ei au fost oameni buni”.

La scoala copiii, cu pofta, mananca crenvursti, carnaciori. Iar piciul nostru ii priveste cu invidie si ii judeca: „Pacatosii! Doar azi e zi de post!” Treptat, in sufletul lui se naste insa rautatea fata de colegi, urmata apoi de invidie si de condamnarea lor. El se bate cu placere cu ceilalti copii si este considerat un copil „nervos” si „suparacios”. Peste putin timp incepe sa vina acasa tarziu si nu mai asculta de parinti. In consecinta, este pedepsit si incepe sa se teama de pedepse. De aceea este nevoit sa-si ascunda greselile: intarzierile, lenea, nazbatiile, incepe sa minta in fata mamei, a tatalui etc. Ce s-a intamplat? In curand, el isi va cumpara la scoala crenvursti, ca „ei”, parintii, oricum nu vor afla. Dar Dumnezeu? „Ma voi marturisi preotului si-i voi spune doar: «nu am ascultat» si gata. Parintele imi va da dezlegare, iar Dumnezeu ma va ierta!”.

Asa, cu timpul copilul se indeparteaza de asprime si de nevointele credintei si incepe sa se simta mai vioi si mai vesel. Dar cine, daca nu parintii sunt de vina ca jugul a devenit peste puterile lui si ca el se grabeste sa se elibereze cat mai grabnic? Cine este de vina ca nu a fost invatat rugaciuni adevarate. Ruga­ciunea este vorbirea sufletului cu Dumnezeu, Prietenul iubitor, pe cand fiului nostru religia si Dumnezeu i-au fost prezentati printr-un sir de ingradiri, chinuri si suferinte. Credinta, care ar trebui sa-l insufleteasca si sa-l faca cel mai fericit om de pe pamant, a devenit inca din copilarie pentru el un bici, care il lipseste de bucuriile vietii. Efectul acestei educatii: adolescentul devine trist si inchis si renunta repede la manifestarile exterioare ale credintei, la posturi, la rugaciuni, la biserica etc. Spaima parintilor este de nedescris, dar era de asteptat inca din ziua in care ei au observat in ochii copilului plictiseala si tristete in momentul cand il chemau la rugaciune si la biserica.

Cartea de fata prezinta mangaierile duhovnicesti care ar trebui sa inlocuiasca in sufletul credincios placerile pamantesti. Dar, pentru a atinge aceste mangaieri duhovnicesti, este nevoie sa cresti! Tre­buie biruite inclinatiile rele, iar luptatorul trebuie sa fie, in primul rand, CU MINTE! Or, copilului tocmai mintea ii lipseste. De aceea „jugul” religiei il apasa, iar la sfarsit il va invinge, daca religia i-a fost insuflata in copilarie nu cu atentie si cu intelepciune, ci cu severitate si exigenta.

Trebuie sa ne temem mai mult de exces de „sare” decat de lipsa ei. Nu oricarui suflet ii este dat sa simta din copilarie suflarea Duhului Sfant. Cu sila, harul nu poate fi dat. Daca cel caruia ii sunt dati patru ta­lanti il simte pe Dumnezeu si bucuria ca se afla cu El, cel caruia ii sunt dati doar doi va simti acest har abia in pragul mortii, adica la capatul drumului sau in aceasta viata plina de nevointe. Asadar, copilul nu trebuie incarcat cu toate formele exterioare ale reli­giei, ca sa nu arunce cei „doi talanti”, sa nu-i ascunda in pamant, convins ca pe ceilalti cinci el nu-i va putea dobandi. Caci Dumnezeu a dat celui de-al doilea aceeasi rasplata ca si celui dintai, pentru ca El are nevoie de orice fel de vas, de lut, de metal, de faianta sau de cristal. Astfel, fiecare are masura sa in ruga­ciune, trebuie numai ca ea sa vina din inima si sa arda de iubire pentru Dumnezeu, ca religia sa fie pentru sufletul tanar bucurie, sprijin, indrumator in viata, iar nu o povara grea, care impiedica inaintarea pe mai departe. Sa le ajute Dumnezeu educatorilor! Cu adevarat ei au nevoie de intelepciunea sarpelui, pe care trebuie s-o ceara insistent si fierbinte.

Nu e bine sa abordam schematic problema educa­tiei copiilor. Vom lua in considerare predispozitiile ereditare si faptul ca si parintii sunt oameni pacatosi.

Cartea aceasta este astfel scrisa de parca parintii ar fi niste sfinti, deci sfinte ar trebui sa fie si odraslele lor. Dar de fapt parintii pacatuiesc mereu, iar copiii vad inca din fasa in jurul lor doar pacat.

Oare nu vom auzi vocea Mantuitorului spunand: „Scoate mai intai barna din ochiul tau…” (Lc. 6, 42)? Iata de ce atentia parintilor va fi indreptata in pri­mul si in primul rand asupra propriei cresteri duhovnicesti, asupra propriei educatii. Cum oare ar putea educa pe altul cel care nu a reusit sa se educe pe sine? Pana la varsta de sapte ani, atat timp cat copilul inca nu intelege, el poate fi obligat sa asculte, folosind pedeapsa ca mijloc de convingere. Insa la tinerete trebuie sa actionam doar cu ajutorul sfaturilor, caci altfel va fi mai rau: va inceta prietenia dintre educatori si copii, va inceta si posibilitatea celor mari de a-i influenta. De retinut: nu poti fi iubit cu sila. Daca copilul nu-si iubeste parintii, in zadar se straduiesc ei sa-i aleaga carti, prieteni etc. El va scapa de sub influenta lor. De aceea, in primul rand, ne vom stradui sa pastram dragostea si respectul copiilor. O data pierdute acestea, sunt pierduti si copiii. De multe ori putem insa slabi cerintele, adica sa fim mai ingaduitori si sa iertam, asa cum si Hristos ne iarta.

Dumnezeu este Iubire. Daca este incalcat acest principiu, familia se destrama. De prisos sunt atunci icoanele, candela, posturile, crucea, lecturile duhovnicesti, rugaciunile etc. Daca in familie nu exista iu­bire, nu exista in mijlocul ei nici Dumnezeu. Iar dra­gostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu cauta ale sale (I Cor. 13, 4-5). Dar oare in care familie nu exista aceste pacate? Copiii simt tot, simt si parasirea harului Dumnezeiesc din familie. Ramane doar forma, lipsita de continut, sarea care si-a pierdut puterea Slava lui Dumnezeu ca avem Taina Pocaintei, dupa care o putem lua iar de la capat. Mai intai de toate, sa alergam la Dumnezeu, sa-i cerem din tot sufletul sa iesim din prapastia in care ne aflam. Cat priveste copilul, sa mergem alaturi de el, sa-i aflam dorintele, sa i le explicam, sa-l ajutam sa inteleaga un tablou, o carte, viata, sa-i aratam ce si unde poate duce pacatul, care ia deseori o forma ascunsa, seducatoare, din care cauza atrage sufletul naiv si simplu al copilului.

Sa ne straduim ca Dragostea sa nu dispara din mijlocul familiilor noastre“.

(din: N. E. Pestov, Cum sa ne crestem copiii: calea spre desavarsita bucurie, Editura Sophia, 2005)