Război întru Cuvânt

• Vrajmasul ne invidiaza cand vede ca avem intre noi comuniune in sinceritate si dragoste in Hristos si incearca sa semene vrajmasie si dihonie deoarece uraste binele. De aceea va spun: vrajmasul nu va lasa in pace aceste legaturi de sinceritate si simplitate pe care le aveti intre voi ca parintii fata de copii. De multe ori a izbutit sa desparta si pe sfinti. Cu toate acestea, va spun: daca vom incerca sa pastram totdeauna intre noi simplitatea si sinceritatea si daca ne descoperim gandurile, nu va putea face nimic. Hotararea de a ne descoperi de bunavoie gandurile unul altuia va distruge rautatea lui. Continuare»

19 Comentarii »

“Vreau sa spun ca si in viata duhovniceasca, acela care isi justifica patimile sale primeste in cele din urma o inraurire diavoleasca si nu se poate ascunde. Stii ce inseamna sa primeasca omul inraurire diavoleasca? Se salbaticeste, se face fiara, se impotriveste, vorbeste urat, cu obraznicie si nu primeste ajutor de la nimeni. De aceea toata temelia cea buna este ca mai intai de toate omul sa-si cunoasca boala pe care o are si sa se bucure ca a cunoscut-o. De aici inainte trebuie sa primeasca tratamentul, medicamentele potrivite si sa simta recunostinta fata de medic – de duhovnic sau de staretul sau – iar nu sa se impotriveasca”. Continuare»

37 Comentarii »

“Vrajmasul (diavolul n.n.) a cazut din mandrie. Mandria e obarsia pacatului; toate aspectele pe care le poate imbraca raul sunt unite in ea: parerea de sine, slava desarta, dorinta de putere, raceala, cruzimea, indiferenta fata de suferintele aproapelui; tendinta mintii spre reverie, supralicitarea imaginatiei, expresia demonica a ochilor, infatisarea demonica a chipului; spaima, deznadejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, nelinistea launtrica, frica de moarte sau, dimpotriva, dorinta de a ne pune capat zilelor si, in cele din urma, – lucru nu rar – dementa completa. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualitatii demonice. Dar, cata vreme nu se manifesta cu claritate, pentru multi oameni ele trec adeseori neobservate. Continuare»

37 Comentarii »

PREDICA SFANTULUI NICOLAE VELIMIROVICI LA DUMINICA A PATRA DUPĂ RUSALII

Evanghelia credinţei

Matei 8, 5-13

“Cum să se mântuiască un om lipsit de smerenie, de blândeţe, de supunere si de ascultare faţă de Dumnezeu?

Cum să se mântuiască necredinciosul şi păcătosul „dacă dreptul abia se mântuieşte” (I Petru 4, 18)?

Apa nu se adună pe crestele munţilor ci în locuri joase, adânci. Nici binecuvântarea lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte în cei mândri, care se umflă pe sine în faţa Lui, ci în cei smeriţi si blânzi, care si-au adâncit inima prin smerenie şi blândeţe, prin închinare înaintea măreţiei lui Dumnezeu şi ascultare de voia Sa. Continuare»

4 Comentarii »

Continuare»

22 Comentarii »

Cand ascultam sau citim pilda vamesului si a fariseului, putem avea tendinta sa ne identificam foarte usor cu vamesul. Sau, oricum, se naste reflex si aparent justificat tendinta de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gand ascuns risca sa se strecoare si sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt ‘pacatos’ si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor! Eu nu sunt si nu vreau sa fiu ca fariseii care ii judeca pe ceilalti, vai, dar eu nu pot sa fiu asa, Doamne fereste, dar eu ii iubesc pe toti! Multumescu-Ti, Tie, Doamne, ca eu sunt un vames umil, care nu judec pe nimeni, eu iubesc pe toata lumea, eu nu gandesc de rau pe nimeni, eu fac ascultare si ii vad pe toti buni, pe toti ingeri, sufletul meu se incalzeste si se inaripeaza de cele mai calde simtaminte… Si uite-asa se face ca vamesul devine…. fariseu.

Cum e posibil sa cadem asa de rau? In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism si chiar cu autoironie. Astia suntem. Continuare»

29 Comentarii »

Am dori sa vorbim despre o alta orbire, cea mai importanta si mai serioasa din perspectiva vietii vesnice: orbirea sufleteasca. Este vorba de acea stare launtrica de intuneric duhovnicesc in care ne-am cufundat ca urmare a partasiei indelungate… nu atat cu pacatul, cat cu indreptatirea mincinoasa a lui, cu mandria si cu viclenia de la nivelul cel mai profund al duhului nostru, patimi manifestate de multe ori extrem de subtil, la limita sau deja sub starea de constienta. Este acea stare in care omul nu-l mai poate primi cu adevarat pe Dumnezeu, nu mai poate auzi/asculta glasul Acestuia. Este starea de MINCIUNA FATA DE SINE, cea in care se gaseau si fariseii, carturarii si ceilalti iudei care L-au respins categoric si violent pe Hristos, nu au putut sa-L primeasca, ba au ajuns chiar sa-l vaneze spre a fi dat mortii, sa-l osandeasca si sa-l batjocoreasca. Despre acestia (dar si despre noi, in masura in care, in duh, ne asemanam lor), in contextul vindecarii altui orb, cel din nastere, spune Domnul urmatoarele cuvinte foarte importante: Continuare»

46 Comentarii »

Asa cum fariseii credeau ca “se indreptatesc” prin faptul ca erau, dupa neam, fiii lui Avraam sau prin aceea ca tineau foarte strict prevederile cele mai minutioase ale Legii, si astazi crestinii cauta, prin felurite mijloace, sa-si minta si sa-si calce in picioare constiinta, dar sa se si simta “in regula”, “impacati”, pentru ca au … “acoperire” regulamentara.

Crestinul si preotul “legalist” tin numai la CELE CARE SE VAD, judeca dupa conformitatea cu regulile, observa numai incalcarile de ordin moral si disciplinar si sunt foarte vigilenti la a nu “leza” cu nimic orice tine de autoritatea OFICIALA. Nu-l preocupa ceea ce este IN INIMA sa sau a fratelui sau, nu este interesat de motivatia reala, sincera, de scopul si de duhul unor actiuni, ci numai si numai de “acoperirea” lor “legala”, de obtinerea unor “parafe” (simbolice sau chiar scrise) – care sa aprobe si ceea ce nu poate fi aprobat – sau, dimpotriva, de iesirea (altora) din litera unor prevederi “canonice”.

“Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!” sunt cuvintele-tunet cu care atat Inaintemergatorul Domnului, cat si Mantuitorul Insusi si-au inceput propovaduirea in lume. Sunt cuvinte care si astazi rasuna cu aceeasi forta pentru aceia dintre noi care mai cauta Viata.

Faptul ca si Sfantul Ioan, si Domnul nostru Iisus Hristos au folosit anume la inceputul misiunii lor aceasta chemare, exprimata in cuvinte identice nu poate fi si nu este intamplator; pentru ca tocmai pocainta este INCEPUTUL a toate. Pocainta este “anticamera” Imparatiei cerurilor, singura cale prin care putem intra… acolo unde “niciodata nimic intinat nu va intra” (Apocalipsa 21, 27); sau, mult mai bine zis, asa cum reiese din imaginea continuta in insesi cuvintele dumnezeiesti despre care vorbim: daca Imparatia este cea care “se apropie de noi“, atunci intelegem ca fara pocainta, Sfanta Treime nu are cum sa-si faca salas in noi. Fara baia pocaintei adevarate, ne asigura si toti Sfintii Parinti, niciunul din cei care am tradat si am intinat prin viata noastra Sfantul Botez, nu vom putea sub nici o forma sa redobandim “haina de nunta” adevarata, adica nu ne putem imbraca in Sfantul Duh, ci ne pregatim sa fim “aruncati in intunericul cel mai din afara” (Matei 22, 13).

Daca propovaduirea Mantuitorului si Sf. Ioan a inceput la fel, cu indemnul trezitor catre pocainta, intampinarea cu care ii “cinstesc” fariseii este si ea asemanatoare. Pe Sf. Ioan Botezatorul, intrigati de cuvantul si de botezul pocaintei savarsit de el, il intreaba “Cine esti”? si “De ce botezi”?, spre deosebire de vamesi, de poporul cel “de rand” si soldati, care il intrebau “Ce sa facem?” Iar cand Iisus Hristos a venit in Templul din Ierusalim, izgonind cu biciul pe cei ce transformasera in balci Casa Tatalui Sau si ca sa propovaduiasca mantuirea, fariseii Il intrebau: “Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” Iata, deci, grija de capetenie a fariseilor – nu care cumva sa le fie vadita rautatea, nu care cumva sa vina cineva sa le conteste lor autoritatea absoluta si abuziva pe care au rapit-o de Singurul Stapan – Iisus Hristos.

Iisus era, pentru unii dintre iudei, dar mai ales pentru farisei, saduchei si carturari, doar “fiul teslarului“, un oarecare nazarinean ai carui “frati” erau cunoscuti de toata lumea. Prin urmare, cine era El sa-si permita sa vorbeasca in numele lui Dumnezeu Insusi si, mai ales, sa-i biciuiasca atat de aspru prin cuvant? Orbul din nastere este si el tratat in acelasi mod de aceiasi fii ai minciunii, deranjati de marturisirea staruitoare pe care o facea in favoarea lui Hristos si ii inchid gura prin reducerea la conditia sa de pacatos iremediabil, care nu ar avea vreun drept la cuvant: “In pacate te-ai nascut tot, si tu ne inveti pe noi? Si l-au dat afara” (Ioan 9, 34).

Cand adevarul doare, orice pretext la indemana e bun ca sa-l discreditezi, sa-l faci “de doua parale” pe cel care-l rosteste, sa stergi cu el pe jos. La fel, cand nu ai ce cusururi sa-i gasesti unui om, te legi fie de varsta lui, fie de numele lui, ii cauti noduri in papura, ii vanezi cele mai mici greseli in cuvant sau in maniere, ii pui o eticheta compromitatoare sau ii scormonesti in trecutul lui doar-doar vei gasi vreun “dosar” care sa-i murdareasca reputatia. Sau creezi o diversiune, arunci informatii false pentru a semana deruta si confuzie. Tot ceea ce conteaza este ca tu sa fugi cat mai tare de adevarul care iti apasa constiinta, sa nu ti se trezeasca mustrarile acesteia si sa nu lasi ca realitatea sa fie marturisita si cunoscuta.

Marturisirea adevarului starneste cele mai violente furtuni acolo unde minciuna este prinsa cu picioare scurte si unde degetul este pus pe rana care doare mai tare:

“Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca” (Ioan 3, 20). “Pe voi lumea nu poate sa va urasca, dar pe Mine Ma uraste, pentru ca Eu marturisesc despre ea ca lucrurile ei sunt rele“ (Ioan 7, 7).

“De ce nu intelegeti vorbirea Mea? Fiindca nu puteti sa dati ascultare cuvantului Meu. Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru. El, de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii. Dar pe Mine, fiindca spun adevarul, nu Ma credeti. Cine dintre voi Ma vadeste de pacat? Daca spun adevarul, de ce voi nu Ma credeti? Cel care este de la Dumnezeu asculta cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultati pentru ca nu sunteti de la Dumnezeu ” (Ioan 8, 43-47).

Ne gandim si ca, desi in Biserica se cunoaste si se vorbeste atat de mult despre pocainta, nu stim daca este vreo notiune mai ignorata, mai dispretuita, mai prost inteleasa si mai pervertita - desi astazi cam toate notiunile crestine fundamentale sunt incredibil de rastalmacite si de falsificate - si nici vreo realitate mai putin practicata, mai putin traita efectiv decat pocainta... De ce? Pentru ca toti cei intrati in Biserica cautam cat se poate (macar de la un timp, daca nu de la inceput) mai mult sa ne justificam si sa ne confirmam pe noi insine, in omul nostru cel vechi, mai mult sa “ne odihnim” si mangaiem patimile in spatiul linistitor al Bisericii, decat sa ne schimbam intru Hristos! Dar despre denaturari vom vorbi nitel mai incolo…

Continuare»

40 Comentarii »

MOTTO: “Daca la orice treapta pierdem viziunea saraciei noastre si ne imbatam de ce avem, acolo ne-am oprit, si oprindu-ne, si de acolo cadem, si se va lua de la noi si ceea ce inca nu avem, si ceea ce credem ca avem”.

*

• Continuare de la: PARINTELE RAFAIL: Care este sensul adevarat al pocaintei si ce ne va salva de valurile urgiei care va urma?

“Iar el, auzind acestea, s-a intristat, fiindca era foarte bogat“…

“Marturiseste tot Vechiul Legamant, ca sa nu mai vorbesc de Noul Legamant, ca nimenea, dar nimenea este drept inaintea lui Dumnezeu, nimenea a gasit sfintenia, nimenea a gasit slava lui Dumnezeu, nici viata vecinica, toti suntem robi mortii. Dar iata ca in fiecare din noi traieste un bogatas. A, ca eu am educatie, ca eu sunt mai bun decat celalalt, mai frumos decat cineva, mai nu-stiu-ce decat altul.

Si asa, comparandu-ne si inmagazinand tot felul de cunostinte, elemente materiale, bani, incepem sa ne falim cu cate una, cu cate alta, si as zice ca mai periculos decat toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac sa credem ca suntem mai inalti decat semenii nostri sau, pe drept cuvant, mai inalti decat fuseseram inaintea agonisirilor.

Dar in fata vietii vecinice ce este toata agoniseala noastra? Daca vine harul, vezi ca este nimicnicie; in fata frumusetii pe care ne-o chezasuieste Dumnezeu asta devine ca o uraciune care pustieste. Pustieste cum? Prin mandria ce o naste in noi si care ne face tari de cerbice, si nu mai intra harul lui Dumnezeu in asa o inima. Si atuncea -

fericiti cei saraci cu duhul… Continuare»

36 Comentarii »

Prin bunavointa unui frate intru Hristos, care ne-a oferit scurtele filmari pe care le-a realizat acum circa o luna, va putem oferi, in trei “episoade”, cateva din cuvintele de folos spuse atunci de parintele pustnic Proclu unui grup de pelerini. Facem totodata si precizarea ca parintele Proclu a cerut insistent sa fie lasat mai linistit si sa nu mai fie vizitat pana in primavara. Pe cei care l-au cunoscut si indragit pe parinte si dupa articolele si inregistarile de pe Razboi intru Cuvant si ar fi tentati sa-l caute acum ii indemnam sa asculte rugamintea parintelui…:

(…) [Dumnezeu] iubeste pe omul smerit. N-ai vazut? Toti sfintii au avut smerenie. Si care zice ca-i sfant ii inselat de dracu’, care zice ca-i sfant. … Si asa au fost sfintii. Sfintii, ei nu s-au socotit ca-s buni, [ci ca] ei sunt nevrednici, gunoiul pamantului. Uite asta [e]. Si cand oi auzi pe cineva ca se recomanda el ca sfant, [acela] e inselat de diavol. Eu ca sa spun: atata a iubit Dumnezeu omul smerit incat i-o iertat si pacatele pe care le-o facut. Continuare»

22 Comentarii »