“In duminica trecuta, Sfanta Biserica ne-a invatat smeritele simtaminte de cainta prin care e atrasa milostivirea lui Dumnezeu; acum, ea vrea sa ne ridice la hotararea insufletita de a merge, parasind pacatul, pe calea dreapta catre Tatal Cel Ceresc. Pentru aceasta, in pilda despre fiul risipitor ea ne infatiseaza pe de o parte starea amara a pacatosului cazut de la Dumnezeu, iar pe de alta – bucuria si tihna in care este primit de Tatal Ceresc cel ce se pocaieste. Sa urmarim caderea si ridicarea acestui pacatos. Cu greu se va gasi cineva dintre noi, cei ce suntem aici de fata, care sa nu isi recu­noasca propria sa istorie, in trasaturile ei intunecate sau in cele luminoase.

Intoarceti-va cu gandul la vremea cand, anul trecut, am postit, ne-am spovedit si ne-am impartasit cu Sfintele lui Hristos Taine. In ce stare fericita era atunci sufletul nostru! Ce luminos i se parea totul: si in sine, si in jurul sau, si deasupra sa, si in departarea trecutului, si in adancul viitorului! Ce liniste imparatea pe taramul inimii! Ce randuiala se instapanise in viata noastra, ce cuviinta in gandurile noastre si ce tarie in implinirea hotararilor bune! Ce rav­na aveam de a cauta numai pe Dumnezeu si de a umbla fara abatere pe calea poruncilor Lui! Ni se parea ca nimeni nu-i mai fericit ca noi, si ne spuneam:

“Niciodata nu vom trada viata indreptata pe care am inceput-o acum, ca sa nu pierdem aceasta bucurie si ca sa fim intotdeauna ai Tatalui Ceresc, a Ca­rui atingere a dreptei Sale purtatoare de grija o simtea atat de puternic atunci inima noastra“.

Ce fericiti, cu adevarat, sunt cei ce au ramas cu fapta, chiar daca nu deplin, in aceste bune aplecari si fagaduinte facute in fata constiintei! – Dar toti sunt astfel, oare? Nu cumva cea mai mare parte dintre noi a repetat istoria fiului risipitor? Ia amintiti-va! Iata, a trecut postul, care-l intelepteste si cuminteste pe om, si au venit luminatele sarbatori; dupa acestea a urmat anotimpul cel inflorit si zambitor. Ne-am ingaduit o anumita destindere, ca si cum am fi avut dreptul la odihna dupa nevointa vietii aspre pe care o duseseram pana atunci. Sa ne dedam placerilor cu totul — nici prin gand nu ne trecea. La ince­put am vrut numai sa ne plimbam putin, fara a ne gandi la ceea ce urmeaza. Aceasta prima distractie a lasat, insa, o urma vadita in suflet si a clatinat destul de mult randuiala cucernica ce se statornicise in noi. Ravna pentru o viata aspra a slabit si gandul ne fugea adeseori la nevinovata placere pe care o gus­tasem. Am mai parasit din indeletnicirile evlavioase cuvenite — nu fara a ne fi dat seama, dar fara frangerea de inima cuvenita – si indata ce s-a ivit prilejul, iarasi distractii si placeri. De acum ne-am distrat mai cu indrazneala; si daca gandurile bune veneau sa ne faca seriosi, le respingeam cu indrazneala, ca pe niste ganduri venite la vreme nepotrivita. Roada? intuneric si tulburare. Sim­team ce greutate si stramtorare este in pravila de viata evlavioasa pe care am luat-o asupra-ne, si deseori ne venea in gand: „Ce-ar fi s-o parasim? Lasa ca o sa vina iar vremea bineprimita si vom incepe din nou sa lucram Domnului, iar acum sa ne mai destindem putin“. Şi a urmat destindere dupa destinde­re! Intre timp, patimile cu care eram obisnuiti au ridicat capul si au inceput obisnuita lor impreuna-vorbire cu inima. Cunoscute vechi fiind, degraba au innodat iarasi legatura! In fata gandurilor patimase nu a mai fost, curand, nici o impotrivire. Ne-am ingaduit sa ne indulcim si de obiectele, si de lucrarile patimilor. Indulcirile de ele au clatinat vointa. Desele repetari ale acestui mecanism inauntrul nostru au nascut inclinarea spre pacatele dinainte; a avut loc invoirea cu pacatul — si caderea launtrica s-a savarsit! Indata ce s-a ivit prilejul caderea s-a savarsit si cu fapta. In continuare, cadere dupa cadere – si totul, atat inauntru, cat si in afara, a ajuns la intocmirea pacatoasa dinainte. Neoranduiala duhovniceasca era deplina — si ne facusem asemenea fiului risipitor cand el, risipindu-si toata averea departe de tatal sau, pastea porcii si se hranea cu mancarea lor.

Tu, cel care te-ai supus acestei nefericiri, compara ce este acum in tine ceea ce era: intristeaza-te si plangi! Ce luminos era totul – iar acum, intuneric de jur imprejur: toate dumnezeiestile idei curate si adevaruri mantuitoare parca au fost furate si nu vin in minte — iar cand vin, par foarte greu de inteles. Ce bucurie era pentru noi sa mergem la biserica – iar acum, din tot ce e bisericesc parca adie un vant rece; atunci nu ne mai venea sa ne despartim de sfintele slujbe, acum fugim de ele cat ne tin picioarele. Pe dinafara, poate ca nu ne-am schimbat; insa pe dinauntru, tristetea si uratul rod inima – si nici un fel de mangaieri nu pot alina tanjeala aceasta launtrica, ce nu cunoaste nici o bucurie! Toate aceste lucruri sunt cunoscute de cel ce a cazut si le incearca pe pielea sa – ba poate ca acesta le cunoaste si le incearca mai mult decat poate descrie in cuvinte cel ce priveste dinafara. Dar tu, sarmane suflete, oare te vei da fara intoarcere pe mainile caderii tale? Şi daca ai urmat fiului risipitor in cadere, oare nu-i vei urma si in ridicare?

Vino-ti in fire! Priveste ce pustiire este acolo unde te afli, ce saracie in toate si cata neoranduiala! Oare aceasta este frumusetea cu care ai fost impodobit tu cand ai fost zidit si cu care te-a impodobit Domnul, pe deasupra, si cand te-a rascumparat? Oare se cuvine tie, care esti chipul lui Dumnezeu, sa te tarasti pe jos si sa te tavalesti in necuratii? Invie-ti in minte amintirea vredniciei tale si cauta sa o refaci!

Nu te uita daca legaturile tale dinafara [relatiile exterioare] stau bine. Nu aceste legaturi au pret, ci vesnicele tale legaturi cu Dumnezeu si cu Sfintii Lui. Iar acestea in ce stare se afla, ia cugeta?! Gandul la Dumnezeu te umple de frica – dar nu de frica fiului, ci de frica nelegiuitului. Dar frica nelegiuitului se cuvine s-o avem noi, fiii lui Dumnezeu?! Pune-te alaturi de ceata ingerilor si sfintilor: poti sa stai langa ei? Bineinteles ca nu. Dar asa se cuvine sa fim eu si cu tine, care am fost chemati la impreuna-vietuirea cu Sfintii si numiti casnici ai lui Dumnezeu? Ce, vei ramane asa si nu vei avea ravna sa pui in randuiala aceste legaturi (cu Dumnezeu si Sfintii) care s-au stricat? Grabeste-te s-o faci, sau vei pieri!

Azi-maine vine moartea. Cand vom inchide ochii ni se va inchide si usa milostivirii lui Dumnezeu, daca nu ne vom ingriji sa intram prin ea mai ina­inte de a muri. Şi atunci ce va fi? – O! Necazul de atunci nici nu poate fi po­vestit in cuvinte! Deci nu mai amana! Iata ca se apropie vremea bineprimita a sfantului post. De acum hotaraste-te sa te folosesti de el spre mantuire si sa te pregatesti pentru aceasta. Scutura si intarata in fel si chip ravna pentru mantuire, care a adormit in tine, folosind toate mijloacele care au fost lasate libertatii tale de catre harul atoateoranduitor al lui Dumnezeu.

Iar Domnul e aproape! El asteapta numai sa spui: „Sculandu-ma, voi mer­ge“! Şi mai inainte de a te apropia tu de El, El te va intampina si te va cuprinde in bratele parintesti ale iubirii Sale. Uita-te cati robi care Ii slujesc locuiesc deja in casa Lui! Şi intre ei cati nu sunt care au cazut in acelasi chip ca tine! Priveste: uite-o pe Magdalena, uite-l si pe Zaheu, uite-o, si pe Maria Egiptean­ca, uite-o pe Pelaghia si uite-i si pe ceilalti, carora nici nu este numar. Deci nu te deznadajdui nici tu; insa nici nu intarzia. Nu va mai pomeni faradelegile tale Domnul, si de bucuria intoarcerii tale, care va veseli tot cerul, iti va da inapoi tot ce ai pierdut.

Ştii si tu toate lucrurile acestea. Ai cunoscut deja dulceata intoarcerii, usu­rinta ei si roadele ei mangaietoare. Ai avut nefericirea sa cazi din nou? Grabeste-te sa te fericesti cu o noua ridicare. Oricat ar cadea cineva, Domnul il primeste cu dragoste atunci cand se ridica. Dar daca omul se arunca in noroiul pacatelor si se leaga cu placere de aceasta soarta, il va arunca, il va lepada si Domnul – si cine stie daca Isi va mai aminti de el vreodata?

Deci trezeste aducerea-aminte de tine a lui Dumnezeu prin grija ta de a te ridica: si El va veni, si te va ridica chiar El; iti va da mana Sa cea atotputernica si te va scoate din adancul in care te cufunzi. Nu amana prilejul sa te folosesti de masura indelungii rabdari a lui Dumnezeu ce a ramas inca pentru tine si intrebuinteaza toate mijloacele ca sa te insufletesti spre osteneala pocaintei. Aduna impreju­rul inimii tale toate adevarurile care te pot imboldi la pocainta – si din cer si de pe pamant, si de acum si din viitor – ca sa te ridici in cele din urma pana la hotararea de a spune: „Sculandu-ma, voi merge”! Şi apoi scoala-te si mergi! Mergi la Parintele Ceresc, Care te asteapta – si nu numai ca te asteapta, ci te si cauta, si se ingrijeste in fel si chip ca sa te intorci, aratandu-Se gata sa fie ajutatorul Tau in aceasta lucrare ostenicioasa si hotaratoare pentru tine.

Acest lucru sa ni-l dorim si noi acum unii altora, fiecare in ce cadere – mai mare sau mai mica – s-ar afla; sa ni-l dorim unii altora si sa ne indemnam unii pe altii ca sa ne intoarcem la Tatal nu cate unul, ci toti odata, si sa devenim una cu El, si cu toata casa Lui, si cu toata imparatia celor care sunt mantuiti, fericiti, si vor ramane fericiti in veci. Amin!

IN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (II)

Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o in Evanghelia de astazi, este, poate, istoria vie a nu putini dintre noi, cei ce suntem aici de fata. Aduceti-va aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce seriosi ne facuseram, cum incepusem sa ne pregatim pentru Sfanta impartasanie, cum ne pocaiam, primeam dezlegare si ne impartaseam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocainta si fagaduinta noastra de a ne indrepta viata, Parintele Ceresc ne-a dat partea mostenirii noastre de har care a judecat bunatatea Lui ca ni se cuvine.

Dar daca am urmat fiului risipitor in cadere, sa avem ravna a-i urma si in [ridicare]. Am cheltuit, la fel ca el, mostenirea noastra harica; sa ne grabim acum, tot la fel ca el, a ne intoarce din nou in bratele Parintelui Ceresc, care intotdeauna sunt deschise pentru a ne primi. Tocmai asta este menirea Postului Mare care se apropie. Iar pilda fiului risipitor se citeste acum ca sa ne aminteasca la buna vreme care este lucrarea postului si sa nasca in noi aplecarea [dispozitia] de a croi in mintea noastra intregul drum pe care ne intoarcem la Domnul, de Care ne-am indepartat.

Sa invatam, deci, aceasta de la fiul risipitor. Cu ce a inceput calea intoarsa a fiului risipitor la tatal sau? Cu faptul ca si-a venit in sine. Acesta este pentru toti primul pas in miscarea de la pacat catre Dumnezeu; se poate spune ca inca nici nu este pas, ci numai inceputul mergerii, punctul de plecare. Pacatul cufunda sufletul in somnul uitarii de sine, al nesimtirii si al nepasarii. Si pacatosul doarme adanc! Pe adormit trebuie sa il scoale cineva ca el sa se ridice si sa umble: ei bine, si pacatosul trebuie desteptat din atipirea pacatului, pentru ca, desteptandu-se, sa vada primejdia si sa ajunga la hotararea de a se scula si a merge la Domnul. Tocmai in acest scop se aud de pretutindeni dimprejurul nostru glasuri indemnatoare. Si constiinta, si cuvantul lui Dumnezeu, si cuvantul Parintilor, si randuiala Sfintei Biserici, si randuiala zidirii lui Dumnezeu, si imprejurarile fericite, si imprejurarile nefericite – totul il trezeste pe pacatosul adormit, totul ii spune: „Scoala-te, cela ce dormi! Scoala-te, si te va lumina Hristos!“ Ce altceva ne va spune postul, ce altceva ne vor spune maretele cantari si citiri ale Postului, ce altceva ne va spune insasi Evanghelia de azi decat acelasi cuvant: „Scoala-te, cela ce dormi, si invie din morti!”?

Duhul nostru este zidit pentru Dumnezeu si pentru dumnezeiasca randuiala a lucrurilor, in contemplarea careia trebuie sa petreaca, umbland si lucrand in ea ca intr-o atmosfera a sa.

„Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, Care a facut lumea si poarta grija de ea, ne mantuieste in Domnul Iisus Hristos prin harul Sfantului Duh, in Sfanta Sa Biserica, pentru credinta si vietuirea dupa indreptarul credintei, curatindu-ne in aceasta viata pentru ca, dupa ce ne vom fi ostenit aici putin, sa ne odihneasca in cealalta viata cu odihna vesnica”.

Iata randuiala dumnezeiasca! Tocmai in aceasta randuiala dumnezeiasca este dator sa petreaca prin luare-aminte duhul nostru, ca sa traiasca si sa lucreze potrivit ei. Insa pacatul, venind, smulge toate acestea din luarea noastra aminte si o atrage intr-o randuiala a lucrurilor cu totul potrivnica, in care Dumnezeu este uitat, este uitata iconomia harica, sunt uitate moartea, viata viitoare si dreapta rasplatire pentru faptele fiecaruia, in care se vad doar bunatatile de fata si viata simturilor, viata care nu isi asteapta sfarsitul. Si iata ca tocmai in aceasta ceata se pogoara raza harului dumnezeiesc ca sa-l trezeasca pe pacatos, sa inlature orbirea de pe ochii lui si, ca si cum l-ar lua de mana, sa-l scoata la lumina intelegerii randuielii lui Dumnezeu. Tu insa, care cunosti aceasta randuiala, apuca-te si tu pe loc de lucru. Aduna-ti luarea-aminte si treci prin aceasta randuiala – prin toata, de la inceput si pana la sfarsit. Adu-ti aminte cum Dumnezeu, Care toate le-a facut prin cuvantul Sau, te-a deosebit de celelalte fapturi si te-a cinstit cu chipul Sau; cum ai cazut si L-ai maniat pe Dumnezeu, si cum ai fost pedepsit cu izgonirea din rai; cum Dumnezeu, milostivindu-Se de tine, a fagaduit sa trimita Mantuitor; cum a venit Domnul si Mantuitorul si te-a mantuit prin moartea Sa pe cruce; cum ti-a daruit harul Sfantului Duh, si celelalte; cum tu ai calcat in picioare toate acestea prin viata nepasatoare si nelegiuita; cum de la o zi la alta te asteapta moartea, iar dupa moarte – judecata si rasplatirea dupa faptele tale cele rele. Treci cu mintea ta prin toata aceasta randuiala – si nu numai sa treci, ci sa si faci ceea ai vazut trecand prin ea, atat cat iti ajung puterile si timpul. Daca vei face astfel cu osardie, poate ca in inima ta se va insamanta frica pentru tine insuti, iar odata cu aceasta si grija pentru mantuirea ta. Acest simtamant, nascandu-se, va face sa se incordeze puterile tale duhovnicesti slabite in urma lenevirii si va naste nu numai ganduri, ci si dorinta de a inceta, in sfarsit, sa te mai tavalesti in pacat si de a te intoarce la Domnul.

Iata, tocmai asta inseamna a iti veni in sine, altfel spus a te destepta din somnul pacatului: a intra prin luare-aminte, intelegere si simtire, in randuiala cea dumnezeiasca, si prin aceasta a simti primejdia ramanerii in pacat, a capata grija de a iesi din ea.

Ce a spus tanarul dezmatat cand si-a venit in sine? „Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier de foame?” Altfel spus:

„Ce bine e la tatal meu, si ce rau e de mine, care am fugit de la tata! Ce luminoasa, mangaietoare si fericita e dumnezeiasca randuiala si vietuirea in ea, care mi-a fost menita; si ce rau e de mine, care traiesc in pacat, care de capul meu am iesit din aceasta randuiala si m-am instrainat de ea! Dar ce nevoie am sa uneltesc singur impotriva mea si sa ma duc la pierzare singur? Sculandu-ma, voi merge! Voi lepada pacatul si voi incepe sa traiesc dupa randuiala lui Dumnezeu!”

„Sculandu-ma, voi merge” – acesta e al doilea pas in mersul de la pacat la Dumnezeu. La primul pas, pacatosul ajunge doar la gandul si la dorinta de a lasa pacatul, iar aici se hotaraste cu adevarat sa-l lase. La primul pas de-abia s-a trezit din somnul pacatului, iar aici se scoala si vrea sa mearga. Cel ce a fost trezit poate sa adoarma la loc, fara sa se fi sculat. E cate unul care e trezit si indata adoarme Ia loc; iar e trezit, si iar adoarme. Altul se trezeste si stie ca trebuie sa se scoale, insa continua sa zaca – nici nu doarme, nici nu se scoala. Acelasi lucru se repeta, in felurite chipuri, si in viata duhovniceasca. Pacatosul se trezeste si iarasi se lasa sa cada in somnul nepasarii, iarasi se trezeste si iarasi atipeste. Altul simte nevoia de a lasa pacatul, dar tot ramane in pacat, ca si cum n-ar avea curaj sa se rupa de el.

Momentul hotararii este momentul cel mai important al intoarcerii. Ceea ce urmeaza dupa aceea este deja implinirea a ceea ce isi pune omul in minte in acel moment sa faca. Daca fiul risipitor n-ar fi ajuns la aceasta hotarare, nu ar fi mers la tatal sau – si nemergand la el, nu i-ar fi ramas decat sa se vaite de saracia si de foamea sa, si impacandu-se cu starea sa amarata ar fi ramas in ea pentru totdeauna. Dar iata ca Domnul i-a ajutat: el s-a sculat si a mers la tatal sau, i-a spus ceea ce planuise sa ii spuna – si a fost intampinat cu milostivire, iertat, imbracat, incaltat, saturat, primit iarasi ca fiu. Si a fost bucurie mare in toata casa!

Iata sfarsitul hotararii fiului risipitor de a se intoarce la tatal sau. In intoarcerea pacatosului, tot ce se intelege prin acest nume de „intoarcere” se implineste atunci cand el, hotarandu-se sa se indrepte, marturiseste pacatele sale si, primind dezlegare de la parintele duhovnicesc si iertare de la Domnul, se impartaseste cu Sfintele, Preacuratele si de viata Facatoarele lui Hristos Taine, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Si asta e urmarea hotararii pacatosului de a merge la Domnul – insa nu este un adaos la lucrarea intoarcerii, ci este implinirea lui neaparat trebuincioasa, este pecetluirea a ceea ce s-a format in inima in minutele cand hotararea a fost luata. Amintesc de lucrul acesta ca nu cumva sa se gandeasca cineva ca s-ar putea margini doar la intoarcerea launtrica la Domnul, departandu-se de Dumnezeiestile Taine. O astfel de intoarcere nu este de nadejde si nu va duce la nimic bun.

Daca fierarul, dupa ce a facut cum trebuie cutitul, nu il caleste, cutitul ramane moale si bun de nimic. La fel si omul care s-a hotarat sa lase pacatul si sa inceapa a lucra Domnului, daca nu primeste spovedania si Sfanta impartasanie, nu are putere si barbatie sa faca nici un lucru bun: se moleseste, pierde prilejurile de a face binele si mai intotdeauna se lasa biruit de piedici: iar asta inseamna aproape acelasi lucru cu a ramane in starea dinainte sau a ramane la jumatatea drumului. Cel care s-a hotarat, acela s-a si sculat. Insa, precum cei care s-au sculat se imbraca si se pregatesc de treburile lor, si cel ce s-a hotarat sa lase pacatul si sa mearga la Dumnezeu trebuie sa se imbrace si sa se inarmeze cu harul spovedaniei si al Sfintei impartasanii, ca sa iasa la lucrarea slujirii lui Dumnezeu si a mantuirii cu putere, inzestrat cu armele cuvenite. Atunci cand trece noaptea si se face zi, omul „iese la lucrul sau si la lucrarea sa pana seara”; de asemenea, atunci cand trece noaptea pacatului si rasare in suflet ziua harului intru Hristos Iisus, cel ce a primit har iese la lucrarea sa si lucreaza pana ce vine seara vietii sale, Domnul ajutand si intarind bunele lui planuri cu bunavointa si binecuvantarea Sa.

Astfel e, fratilor, calea intoarcerii de la pacat la Dumnezeu si la slujirea lui Dumnezeu! Deci scoala-te, cela ce dormi, si invie din morti, si te va lumina Hristos! Daca ti-e greu acum, pregateste-te, cel putin, de post, la inceputul caruia apostolul va grai catre tine: „Iata, acum este vremea bineprimita! Iata, acum este ziua mantuirii!”

16 februarie 1864

IN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (III)

Luand aminte la inceputul istoriei fiului risipitor, vezi cu mirare prin ce lucru marunt a inceput caderea fiului celui tanar si necercat [neexperimentat], si in ce prapastie a pierzarii l-a aruncat lucrul acesta. Prima dorinta este atat de buna la infatisare, incat pare ca n-ai ce lucru rau si pierzator sa astepti de la ea. Parca nici tatal nu intrevedea vreun necaz; pesemne ca nici fiul nu banuia ca va sfarsi asa cum a sfarsit. Bine ca in cele din urma harul lui Dumnezeu l-a cautat pe cel pierdut: altfel, dupa ce si-ar fi tarat zilele pe lumea asta in necaz si amaraciune, si pe lumea cealalta ar fi trecut nu la bucurie, ci la primirea dreptei rasplatiri pentru viata petrecuta rau si neindreptata prin pocainta.

Asadar luati aminte: in starea cea buna a sufletului gandurile nu se tulbura – si vrajmasul nu are cum sa lucreze, fiindca el isi incepe toata lucrarea sa prin tulburarea gandurilor omului: iar el le tulbura prin mijlocirea unuia singur, pe care il alege ca pretext, potrivit caracterului si indeletnicirilor omului. Indata ce reuseste sa sadeasca in inima acest gand, se porneste viforul gandurilor; pacea si linistea launtrica pier. Ei, si atunci vrajmasul se strecoara in inima si incepe sa starneasca in ea, putin cate putin, miscari patimase. Acesta este deja pasul al doilea! Si acum, ia aminte! Daca vezi ca se intampla in tine acest lucru, opreste-te, sa nu mergi mai departe – deja e foarte rau. Tulburarea gandurilor poate ca nu vei izbuti s-o bagi de seama, fiindca fara sa vrem suntem prinsi cu multe indeletniciri; miscarea patimii, insa, cum sa n-o bagi de seama? Mai ales atunci cand hotararea de a nu te supune ei e inca neatinsa. Daca si asta este prea anevoie pentru tine, iti voi arata un semn si mai palpabil. Baga de seama: indata ce, ca urmare a momirii tale de catre un singur gand si a tulburarii, apoi, de catre multe, se va petrece o racire a inimii, sa stii ca in inima s-au facut deja rani si bube, chiar daca ele nu se baga deloc de seama. Racirea inimii fata de slujirea lui Dumnezeu este o jumatate buna din drumul spre cadere – iar unii spun ca e cadere sigura.

Dupa aceasta, vedeti si singuri ce trebuie sa facem, in ceea ce ne priveste: nu ingadui sa intre in inima gandul dintai, cel care te momeste, si nu te impreuna cu el. Daca vei respinge primul gand, vei strica toate cursele vrajmasului si-i vei taia orice putinta de a lucra asupra ta si a te ispiti. De aici, iata ce lege a mantuirii reiese: a venit gandul ispititor? Alunga-l. A venit iar? Alunga-l iar. A venit un al doilea si un al treilea? Si pe acestea alunga-le. Asadar sa gonesti orice gand ispititor si sa-l respingi cu manie si cu suparare fata de el – si vei fi cu desavarsire liber de caderi. Vrajmasul te va tot ispiti, se va incrancena asupra ta; dar daca nu vei inceta sa lucrezi in acest fel, nu va putea sa-ti faca nimic. Dimpotriva, daca te vei supune primei momeli a lui, el poate deja sa iti suceasca mintile. Stramoasa noastra, daca l-ar fi alungat de la inceput pe sarpele-ispititor, n-ar fi cazut. Ea, insa, a intrat in vorba cu el… a continuat, a continuat… s-a incurcat in cursele vrajmasului si a cazut. La fel se intampla in privinta orisicarei caderi!

Se povesteste despre un mare nevoitor din vechime ca traia in pustie de unul singur si ajunsese la o asemenea desavarsire, ca in fiecare seara ii era adusa de catre un inger cate o paine alba. Vrajmasul a semanat in el gandul ca ar fi desavarsit, ca n-ar avea pentru ce sa se mai teama de caderi, si ca atare nu ar mai trebui sa ia aminte la sine cu atata asprime. Nu s-a ferit batranul si a ingaduit inimii sale sa se impreuneze cu acest gand: insa indata ce s-a impreunat cu el, au inceput sa i se strecoare in cap felurite amintiri ale unor persoane, lucruri si fapte omenesti – in prima zi nu atat de multe, fiindca inca le mai alunga, dar totusi indestul de multe ca sa-i intunece sufletul. Ca atare, cand s-a sculat seara la rugaciune nu a mai savarsit-o cu atata pace si cu atata nazuinta a inimii catre Dumnezeu ca inainte. Fie si pentru asta, n-a mai gasit pe masa paine alba, ci neagra si viermanoasa – si a fost uluit de acest lucru. Totusi, gustand, nu s-a intrebat de pricina acestui lucru, si la vremea obisnuita s-a culcat. Ei, si acum a navalit asupra lui vrajmasul cu toata greutatea intunericului sau. Era in capul batranului zarva de la ganduri ca zarva de la rotile de moara, si niste miscari in trupul lui cum nici nu-si amintea sa i se mai fi intamplat vreodata. Si s-a sculat, si a umblat, si a sezut – nimic n-a ajutat. Asa s-a framantat toata noaptea. In ziua urmatoare, sufletul parca ii era frant; pravila de rugaciune si-a facut-o fara placere si osardie; la cugetarea de cele dumnezeiesti nu il mai tragea inima; cerul si cele ceresti se intunecasera in constiinta lui, iar gandurile lumesti i se ingramadeau sacaitor in cap si starneau felurite miscari si simtiri pe masura ale inimii. Batranul insusi nu intelegea ce se intampla cu el, si a ramas in aceeasi stare pana seara – si seara a gasit pe masa, ce sa vezi, nu paine, ci bucati uscate de paine neagra. S-a speriat, a suspinat; dar in pat s-a culcat la fel de tulburat de ganduri. Noaptea aceea a fost si mai intunecata ca cea dinainte, si ziua care a urmat a fost si mai tulbure, si mai plina de neoranduiala. Pravila de rugaciune era facuta fara nici o luare-aminte; gandurile erau prinse de cu totul altceva decat ceea ce spunea limba. La masa, batranul nu a mai gasit decat faramituri amestecate cu gunoi si praf. A urmat o noapte inca si mai cumplita, si mai tulburata decat cele dinainte. Totul s-a sfarsit prin aceea ca batranul a parasit pustia si a plecat in lume.

Vedeti cu ce lucru marunt s-a inceput si unde s-a ajuns? Domnul nu a ingaduit ca batranul sa cada de tot si i-a iconomisit inteleptire, pocainta si intoarcere la locul de mai inainte, la fel cu intoarcerea fiului risipitor la tatal sau. Dar pe aceasta sa nu se bizuie nimeni dintre cei ce cad, ci sa ia seama doar la un singur lucru – cum au inceput caderile lor, si sa se ingrijeasca a preintampina inceputul acesta. Pe fiul risipitor si pe batran, ca si pe multi altii, Domnul i-a intors la calea cea buna; pe tine, insa, poate ca te va da pe mana caderii tale – nu din manie, ci neputand sa te ajute, deoarece caderea ta este prea cumplita (Desigur, in sensul ca omul, in mandria sa, nu vrea sa se lase ajutat (n. tr.).). Iar asta inseamna o nenorocire pe care n-o da, Doamne, nimanui s-o incerce!

Toate acestea vi le spun ca sa va arat ca este mai bine sa nu aveti nici o invoire cu gandurile pacatoase ce pot sa duca la pacat, oricat ar fi ele de neinsemnate prima data cand apar; si daca au reusit sa va invaluiasca deja, cat de putin, sa va grabiti sa rupeti fara crutare legatura cu ele. Nu este bine sa ne avantam in largul acestei mari a gandurilor. Stramoasa era curata, dar vrajmasul a abatut-o din cale repede; si batranul era desavarsit, dar vrajmasul l-a sfaramat cu totul in doar trei zile. De ce? Pentru ca nu s-au ferit la primul pas. Daca l-ar fi alungat pe vrajmas de la prima lui momeala, nu s-ar fi intamplat nimic din ceea ce au patit. Asa s-a intamplat si se intampla totdeauna. Asa se intampla si cu noi. Nu te lasa atras de infatisarile frumoase ale gandurilor si nu il asculta pe vrajmas. Cunosti poruncile? De ele sa te tii si cu ele sa masori pasii tai, iar orice altceva sa alungi – si nu vei fi in primejdie sa cazi.

Cel ce cauta la porunci nu va fi rusinat (v. Ps. 118, 6). Si cel foarte tanar isi indreapta calea atunci cand le pazeste (9). Cel ce ascunde in inima sa cuvintele poruncilor, acela nu va pacatui (11). Stapanitorii intunericului n-au decat sa planuiasca pierzarea lui: el nu se va teme, fiindca s-a cufundat in marturiile si in indreptarile lui Dumnezeu (113-124). Cel ce cauta poruncile, acela umbla intru largime: nu-l vei putea rataci (45). Ispitele n-au decat sa navaleasca: el isi va aminti de marturiile lui Dumnezeu si isi va intoarce picioarele pe cai drepte (59). El este gata sa le intampine si nu se tulbura, fiindca este deprins a pazi poruncile (60). El rupe lesne legaturile gandurilor pacatoase, fiindca niciodata nu uita legea lui Dumnezeu (61). Cateodata si inima lui se incheaga ca laptele, insa el o trezveste prin cugetarea intru legea Domnului (70). Vrajmasii il pandesc ca sa il piarda, insa el se intelepteste prin poruncile lui Dumnezeu, ca sa le dejoace capcanele (95, 98). Chiar daca sunt multi cei ce il necajesc, pentru ca a iubit dreptatea si a urat faradelegea il va adumbri pace multa si nu este lui sminteala (157, 165).

Asadar, la inceput v-am pus inainte cuvintele apostolului: „Fiti treji, privegheati!“; iar acum, la sfarsit, daca va intreba cineva: „Ce sa fac cand ma tulbura vrajmasul?” am sa adaug: „Faclie picioarelor voastre si lumina cararilor voastre sa fie legea lui Dumnezeu, si nici o tulburare nu va va vatama“. Amin!

31 ianuarie 1865

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Alte predici la aceeasi Duminica:

Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Lc. 15,12-32)

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi este un text plin de invataturi. O evanghelie care pune pe predicatorul aflat la amvon intr-o mare dilema, nestiind la ce sa se refere mai intai: la rabdarea, iertarea si bucuria tatalui ca i s-a intors fiul cel ratacit, sau la pocainta acestuia din urma? Unii predicatori fac exegeza, explicand fiecare cuvant, aratand ce inseamna fiecare fapt sau fiecare dintre atitudinile prezente in evan­ghelie: a tatalui, care nu este altcineva decat Dumnezeu, a fiului risipitor, care suntem noi, cei care uneori in viata aceasta „cadem“, si a fiului mai mare care, desi n-a calcat niciodata cuvantul parintelui sau, ramane totusi undeva „in afara bucuriei”.

Ei bine, in ceea ce ma priveste, dorind sa talmacesc frumusetea si inaltimea duhovniceasca a acestei pericope evanghelice, am ales sa ma refer la cei doi fii: unul mai tanar, dar care pleaca si se pierde in desfranare, si altul mai mare, ascultator fata de tatal sau, dar cu o ascultare „neroditoare“. Unul tanar si fara de minte, dar care la un moment dat, „regasindu-se”, vine si, pocaindu-se, devine modelul evangheliei de astazi, pe cand celalalt, desi niciodata nu si-a suparat tatal, ramane pana la urma personajul nefast si negativ.

Iubiti credinciosi,

Evanghelia de astazi ne prezinta doi oameni: unul care, in prima parte a pericopei evanghelice este pacatos, dar care apoi se reabiliteaza, iar altul „drept”, dar care, in pofida „dreptatii” lui, ramane afara de Imparatie - pentru ca ospatul si bucuria pe care tatal a gasit de cuviinta sa le pre­gateasca fiului pocait inseamna Imparatia Cerurilor. Cum se face, deci, ca fiul desfranat si pacatos ajunge in Imparatia lui Dumnezeu, iar celalalt, care totdeauna si-a ascultat parintele, ramane „afara”? Ce se intampla oare in evanghelia de astazi? Cum de are loc aceasta rasturnare a valorilor, si fiul risipitor, cel care-si supara tatal cerandu-i de la obraz mostenirea pentru a o cheltui cu desfranatele, devine pana la urma personajul pozitiv — personajul „simpatic”, daca-mi este ingaduit sa ma exprim astfel — iar fiul cel „drept”, care „totdeauna a slujit” si niciodata nu a calcat porunca tatalui sau, ajunge dintr-o data personajul negativ si „antipatic”? Ce face, asadar, pe fiul desfranat ca sa „merite” Imparatia lui Dumnezeu si ce face pe fiul ascultator ca, pana la urma, sa ramana „afara”?

Ei bine, fiul cel desfranat „isi vine in sine”. Isi vine in fire si isi da seama ca a gresit; realizeaza ca a ajuns un netrebnic si intelege ca trebuie sa se intoarca numaidecat la tatal sau, si nu oricum, nu povestindu-i si bravand cu „ispravile” sale, ci zicandu-i: „Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai“. Asa a planuit sa mearga si sa-si ceara iertare, cu smerenie si pocainta, nu pretinzand sa fie repus in drepturile pe care le-a pierdut; gata sa faca munca de sluga, numai sa fie reprimit in „casa”. Aceasta pocainta si smerenie vazandu-le tatal, care nu a incetat sa-l astepte inca din clipa in care a plecat, l-a iertat pe data si l-a primit cu bucurie, daruindu-i inapoi tot ce pierduse, si aceasta din dragoste si de bucurie ca „acest fiu al sau mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.

Ce se intampla cu fratele mai mare?

El nu a exagerat nicio clipa cand a spus tatalui sau: „Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata nu ti-am calcat porunca”. Adevarat graia. Şi cu toate acestea, el este personajul nega­tiv din evanghelia de astazi. Unde greseste acest „drept” care nu si-a suparat niciodata parintele? Greseste prin neputin­ta de a se bucura impreuna cu tatal sau si, mai ales, cu fratele lui care, pierdut fiind s-a mantuit. In loc sa se bucure, acesta „s-a maniat”, zice evanghelia, si a ramas afara. S-au dus care mai de care cautand sa-l convinga sa treaca peste ce, dragii mei?… Peste invidie? Peste rautate? Peste impietrire? Peste prostie? Acestea sunt care nu ne lasa sa ne bucuram de binele celuilalt! Acestea sunt care ne fac sa ne intristam cand aproapelui nostru ii merge bine; sa fim invidiosi, tristi si suparati cand, de fapt, suntem chemati sa ne bucuram si sa ne veselim impreuna la „ospatul” cel dumnezeiesc!…

Unde greseste, asadar, fratele „manios” al fiului risi­pitor? Astazi, poate pentru intaia oara, el ii vorbeste tatalui sau cu repros: „Mie niciodata nu mi-ai dat macar un ied ca sa ma veselesc cu prietenii mei!” Tot astazi, se face si judecator dispretuitor al fratelui sau: „dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, pentru el ai injunghiat vitelul cel ingrasat!” Iata, asadar: il condamna pe tatal sau pentru modul in care l-a primit pe fiul cel pierdut, rabufneste si, dintr-o data, nu mai este nici fiu ascultator, nici frate bun celui „cazut”. Mai mult decat atat, evanghelia ne lasa sa intelegem ca, in cele din urma, acesta a ramas suparat „afara” — afara de Imparatia lui Dumnezeu.

La aceste doua atitudini am vrut sa meditam astazi! Sa ne aducem aminte de cuvantul Evangheliei care spune ca „vamesii si desfranatele merg inaintea noastra in imparatia lui Dumnezeu” (Mt. 21, 31), iar noi, cei carora ni se pare ca suntem drepti si ca niciodata nu am calcat cuvantul Parintelui Dumnezeu, fiind fiul ascultator — si nu cel risipitor, care si-a cheltuit „zestrea” sa sufleteasca si trupeasca in nenumarate pacate — ramanem in mod paradoxal „afara”. Iata, asadar, pericolul care ne pandeste pe noi cei care, poate, la prima citire a evangheliei de astazi, ne-am identificat cu fiul cel ascultator. Atentie insa! Mantuitorul Hristos vrea sa ne spuna: nu cumva, in pofida dreptatii noastre, in ciuda faptelor noastre „extraordinare” pe care pretindem de multe ori, exagerand cu subiectivism, ca le-am savarsit, sa avem aceeasi surpriza si sa ramanem totusi „afara de Imparatie”.

Fiul desfranat ne devine pana la urma simpatic, nu pentru ca a desfranat si si-a cheltuit averea in dezmierdari, ci pentru ca a cunoscut intr-un final „taina pocaintei”. A aflat secretul reabilitarii, si-a venit in fire sau in „sine”, cum zice evanghelia, s-a regasit pe sine si a reusit sa se schimbe. A putut sa se ridice din mocirla pacatului, s-a putut smeri, a aflat puterea necesara sa vina inaintea tatalui sau sa-si recunoasca greseala si sa ceara nu ceea ce avusese, ci starea de sluga. Evanghelia de astazi, gandesc eu, ne face atenti pe noi, cei care „tocim pragul” bisericii zi de zi ori duminica de duminica, nu cumva sa cadem in pacatul fratelui celui mare: in acea ascultare formala, lipsita de recunostinta fata de Parintele, dar si de dragoste si pretuire pentru fratele nostru, mai cu seama atunci cand acesta se pocaieste.

Sa luam aminte la acest „soi de dreptate” lipsita de bunatate, o dreptate stearpa si impietrita, care a facut din fratele mai mare un fel de „pom neroditor” ce se arata frumos la infatisare si avand coroana bogata si verde, dar salbatic totusi, manios si neputincios in fata iubirii de frate si chiar a iubirii de parinte, si pentru care a ramas trist si nerecunoscator „afara”!…

Mesajul evangheliei de astazi, asadar, acesta este: daca suntem cumva sau vom ajunge vreodata, in anumite clipe ale vietii noastre, fiul cel pierdut, sa ne aducem aminte ca Dumnezeu ne asteapta si este gata sa ne repuna neintarziat si fara repros in aceeasi stare din care am cazut, numai sa aratam si aceeasi constiinta, smerenie si pornire de a ne schimba, pe care le-a aratat fiul risipitor. Daca, insa, suntem fiul care nu a cazut, gata sa-I spunem lui Dumnezeu: „Iata de atatia ani iti slujesc si niciodata nu Ti-am calcat porunca…”, atentie ca in aceasta „dreptate” a noastra trebuie sa picuram si un strop de iubire, pentru ca ea sa nu fie o dreptate mandra si impietrita, lipsita de compasiune fata de cel cazut si plina de dispret sau judecata cruda fata de el.

Prin urmare, evanghelia de astazi ne cheama sa ne pocaim daca am cazut, iar daca nu, sa avem grija, nu cumva sa cadem tocmai prin faptul ca ni se pare ca „stam”. Ne indeamna sa invatam sa ne bucuram cand vedem „binele” in jurul nostru, nu sa ne incetosam mintea cu invidie si rautate ori privind cu gand viclean la bucuriile celorlalti, bine stiind ca Dumnezeu are aceeasi dragoste mare pentru toti si ca Se bucura de fiecare dintre noi daca vom sti sa-I pretuim chemarea.

Facand asa, dragii mei, vom ajunge si noi sa petrecem la „ospatul” Stapanului Dumnezeu, fie de pe pozitia de iertati si reabilitati, fie ca fii ascultatori, bucurandu-ne impreuna cu El in vecii vecilor, Amin”.

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Legaturi:

Alte predici la aceasta Duminica:

Alte predici la aceasta Duminica:

Vedeti si postarile anterioare:

PRIMA PREDICA A SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Lc. 18,10-14)

“Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post! Sa multumim Domnului, Care ne-a invrednicit sa apucam aceasta vreme mantuitoare de suflet! Sa ne rugam ca El sa ne ajute si sa ne folosim de aceasta vreme potrivit bunelor Lui hotarari privitoare la noi. In aceasta privinta, totusi, nu cred ca e nevoie sa va spun prea multe. Nu intampinati acest rastimp pentru prima oara; nu o data ati ascultat talcuirea insemnatatii acestor zile si aratarea invataturilor pe care trebuie sa le tragem din ele; nu o data, cred, ati cunoscut si cu lucrul cum sunt petrecute ele in chip ziditor si cum sunt petrecute in chip stricator. Si atunci, ce nevoie mai este de povatuiri intinse? Este indeajuns sa spunem: Frati si parinti! Faceti asa cum deja stiti, asa cum va insufla constiinta voastra si va invata cercarea [experienta], numai sa se intoarca toate spre zidirea voastra si mantuirea su­fletelor voastre.

Cu toate acestea, nu vreau, totusi, sa va las fara a va aminti cate ceva, macar in mare, spre a va calauzi la petrecerea in chip mantuitor a rastimpului care a venit.

Sunt unii bolnavi care merg sa se trateze la statiuni. Ganditi-va cum incep ei din vreme a cugeta la calatoria ce ii asteapta si cu cata grija pregatesc tot ce este de trebuinta ca sa ajunga repede si usor la apele vindecatoare si sa se folo­seasca in chip cat mai roditor de rastimpul hotarat pentru tratament. Iata ca si la noi s-a apropiat sedinta de tratament a sufletelor noastre: sfantul post. Aici si noi ne vom scalda – in apele de lacrimi ale pocaintei, si vom lua inlauntrul nostru doctoria cea multvindecatoare – Trupul si Sangele Domnului nostru. Este nevoie sa ne pregatim si noi pentru acest tratament – si pe cat e sufletul mai presus de trup, pe atata si grija noastra pentru tratamentul lui trebuie sa fie mai puternica si mai lucratoare ca la bolnavii amintiti.

Pentru prima data, nu e nevoie sa ne impovaram cu multe. Sa ne ingrijim doar a patrunde in voile Maicii noastre Biserica si sa dam nastere in noi insine asezarilor [dispozitiilor] sufletesti pregatitoare aratate de catre ea. In post sa ne ostenim pentru curatirea constiintei si indreptarea vietii noastre – iar in­trucat reusita acestor osteneli depinde de inmuierea inimii prin strapungere, iata ca Sfanta Biserica ne pregateste din vreme pentru simtamantul acesta si vrea prin felurite mijloace sa il starneasca si sa il intareasca in noi. Acum, prin pilda despre vames si fariseu, ea ne insufla ca cea mai de nadejde cale pentru a ne strapunge este nimicirea in noi insine a parerii de sine fariseice si inrada­cinarea in inima a tanguirii de pocainta a vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“ In duminica urmatoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne invata ca oricat de adanca ar fi caderea cuiva, daca cel cazut se intoarce cu inima infranta si smerita catre Domnul, strigand: „Nu sunt vrednic sa ma numesc fiu al Tau; primeste-ma ca pe unul dintre argatii Tai!“, va fi primit in bratele Parintelui Ceresc Celui Multmilostiv. Daca sufletul cuiva s-a aratat prea impietrit si nesimtitor, Sfanta Biserica, in continuare, vrea sa il franga, zugravindu-i infricosata Judecata. Iar daca cineva s-a obisnuit pana intr-atat cu starea sa cea injositoare intru pacat, ca a inceput sa il socoteasca pe acesta drept starea sa fireasca si nu-si inchipuie cele mai bune, Sfanta Biserica amin­teste pentru unul ca acesta de caderea protoparintilor, pentru a starni in inima lui intristarea pentru ceea ce a pierdut si a trezi in el ravna de a redobandi aceasta, aducandu-i in gand marimea pierderii si cat de mult merita sa ii para rau pentru aceasta si sa se osteneasca pentru a deveni iarasi stapanitor al mos­tenirii pierdute.

Iata voile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Patrundeti in ele si umblati dupa cum arata Maica voastra cea grijulie!

In ziua de astazi si in toata saptamana urmatoare sa luam lectie de la vames si fariseu si sa invatam aceasta lectie. Ea este scurta: nu te nadajdui in drepta­tea ta, ci, cu toata bogatia faptelor tale bune, toata nadejdea mantuirii sa ti-o pui in milostivirea lui Dumnezeu, strigand din adancul sufletului: „Dumne­zeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Privind la fariseu – cel dojenit, sa nu credeti ca faptele dreptatii, cucerni­ciei, binefacerii si infranarii aspre nu inseamna nimic in ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul l-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru ca acesta a inceput sa se laude cu ele, pentru ca isi pusese in ele toata nadejdea sa, uitand de pacate – de care, bineinteles, nu era slobod. Deopotriva, privind la vames, sa nu credeti ca pacatele au putina insemnatate inaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul il lauda pe vames nu fiindca prin pacatele sale s-a pus in starea de a nu fi vrednic nici sa priveasca la cer, ci pentru ca, dupa ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a parut rau si s-a strapuns pentru aceasta, asteptand sa isi afle izbavire doar in milostivirea lui Dumnezeu – il lauda pentru aceasta intoarcere de la pacat la Domnul, pentru duhul smereniei si durerii inimii intru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, pacatosului!“

Dupa ce am luat acum ceea ce e adevarat si de la unul si de la celalalt, pri­mim lectia aceasta: osteneste-te si lucreaza Domnului cu osardie, dupa toata largimea poruncilor Lui – insa nadejdea mantuirii sa ti-o pui – toata — in milostivirea lui Dumnezeu. Niciodata nu vei ajunge sa fii indreptat in ochii lui Dumnezeu intotdeauna si in toate: de aceea, oricat ai parea de indreptat pe dinafara, nu inceta niciodata sa strigi din inima: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Iata lectia: pecetluiti-o in inimile voastre! Drept mijloc, iata ce sa faceti: parcurgeti repede in gand viata voastra si uitati-va daca nu sunt in ea pacate – cu cuvantul, cu fapta si cu gandul. O! Fireste, se vor gasi in ea multime de pacate! Dar daca lucrurile stau asa, cum sa nu strigam fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”?

Adunati dupa aceea toate faptele voastre bune – sau cele pe care lauda noastra de sine le socoate drept bune – si vedeti: oare multe vor iesi la socoteala? Cate am putea, si cate am fi datori sa facem in cele 365 de zile ale anului; dar ce am facut?! Si aceasta putinatate sa o scoatem la aratare, trambitand: „Nu sunt ca ceilalti!” – mai ales atunci cand impotriva ei stau pacate carora nu este numar? Fiindca din cele 24 de ceasuri ale fiecareia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care sa nu fi fost insemnate prin vreun pacat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum sa nu strigam: „Dumneze­ule, milostiv fii mie, pacatosului!“?

Si apoi, oare si aceste putine fapte bune sunt curate? Oare asupra fiecareia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede rasfrangerea slavei lui Dumne­zeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am facut mai mult pe placul nostru si al oamenilor decat pe placul lui Dumnezeu? Iar daca este asa, cum sa punem vreun pret pe ele si, privind la ele, sa ne semetim intru inselare de sine, spu­nand in sinea noastra: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu! Puneti, doar, faptele voastre in fata neamagitoarei oglinzi a dreptei judecati insemnate in Cuvantul lui Dumnezeu: este greu de crezut ca pe fiecare dintre voi constiinta nu-l va in­demna sa strige: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Poate ca intre voi nici nu sunt oameni care ar cuteza sa spuna in gura mare, laudandu-se pe sine: “Nu sunt ca ceilalti!“; insa eu cred ca rar se gaseste cineva care sa nu fi cazut in parere de sine si incuviintare de sine atunci cand prin ini­ma trec fara cuvinte ganduri ce dau nu putina insemnatate ostenelilor noastre si lucrarii noastre in mijlocul celorlalti. Nici acest simtamant al multumirii de sine nu este bun! Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca nu meritam absolut nimic si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur – milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude launtrice de sine trebuie alungate. Un sfant nevoitor, de fiecare data cand gandul ii spunea: „cutare si cutare lucru este bun la tine“, banuind ca este vorba de o lingusire a vrajmasului, raspundea: „Blestemat sa fii tu cu «binele» tau!“. Asa facea sfantul parinte; cu atat mai mult se cuvine sa facem astfel noi, pacatosii.

In lucrarea duhovniceasca nu este nici un gand mai rau decat gandul parerii de sine. El navaleste pieptis asupra simtamantului smereniei si il raceste. Focul nu poate fi pus impreuna cu apa – iar strapungerea nu poate vietui impreuna cu simtamantul ca esti drept. Precum loveste paralizia organele miscarii, asa si parerea de sine taie toata incordarea puterilor omenesti spre bine. Precum roua vatamatoare strica florile minunate, asa si multumirea de sine amagitoare strica in noi tot binele – asadar, alegeti, fratilor, binele si lepadati raul!

In cantarile bisericesti, fariseul este asemanat cu cineva care pluteste pe mare intr-o corabie, iar vamesul care se urgisea pe sine – cu cineva care face acelasi lucru intr-o barca proasta. Pe cel dintai insa l-a inecat furtuna inaltarii de sine lovindu-l de stanca trufiei, iar pe cel din urma seninul adanc al urgisirii de sine si suflarea lina a suspinelor de pocainta l-au dus fara primejdie la lima­nul indreptarii dumnezeiesti. In aceleasi cantari, fariseul mai este asemanat cu cineva care merge in car, iar vamesul – cu cineva care merge pe jos. Cel din urma, insa, adaugand la strapungere smerenia, a luat-o inaintea celui dintai, care si-a pus in cale stancile laudei de sine.

Auzind asemenea indemnuri, fratilor, inteleptiti-va pentru a alerga in asa fel incat sa ajungeti la tinta. In voi mare sa fie lacrimile, luntre – defaimarea de sine, vanturi – suspinele, iar glas al vamesului – toate cele pe care le-ati randuit pentru plutire. Si fara indoiala veti ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu si veti atinge grabnic tarmul indreptarii, unde veti gusta dulcea tihna a constiintei intru atotiertarea lui Dumnezeu.

Sa ne daruiasca acest mare bine noua, tuturor, preaindurata bunatate a lui Dumnezeu! Amin!

***

IN ACEEASI DUMINICA

Astazi incepe Triodul. Iata, incepe sa adie a post! Trebuie sa ne pregatim de intampinarea lui – si nu doar de intampinare, ci mai ales pentru scopul in vederea caruia a fost randuit postul: pentru pocainta si indreptarea vietii celei neindreptate. Si iata ca auziti cantarea umilicioasa: „Usile pocaintei deschide-mi, Datatorule de viata!”

Usile pocaintei deschide-mi mie! – Dar cine le-a inchis? Ele au fost deschi­se prin cruce: stau si vor sta deschise pentru toti oamenii, atata vreme cat va dainui lumea, si pentru fiecare dintre noi, atata vreme cat mai este suflare de viata in narile noastre.

Ia aminte Domnul la tanguirea omului necajit si ii da sa cunoasca felul in care trebuie sa lucreze asupra sa ca sa se deschida usa inimii lui. Ieri am cantat: „Usile pocaintei deschide-mi mie”; acum, ca raspuns, auzim de la Domnul pilda vamesului si fariseului. In Duminica urmatoare, ca raspuns la aceeasi cantare, vom auzi pilda fiului risipitor. In continuare, cu acelasi scop, ni se va aduce in amintire privelistea infricosatei Judecati si caderea stramosilor nostri celor intai-ziditi. Domnul parca ne-ar spune: „Lucrati dupa indreptarul adevarurilor vestite voua de catre aceste istorisiri evanghelice – si poate ca veti ajunge sa vi se deschida, in sfarsit, usile inimii voastre impietrite”. Ciocanul greu, lovind piatra, o sfarama si o marunteste: la fel asteapta si Domnul ca adevarurile acestea, unul mai izbitor decat celalalt, sa sfarame in cele din urma impietrirea inimii noastre, sa scoata din ea tanguiri de pocainta si sa stoarca lacrimi de pocainta.

Asadar sa patrundem, fratilor, voia lui Dumnezeu, si sa urmam mantuitoa­relor indreptari ale Milostivului nostru Domn. Domnul preschimba inima, insa si noi trebuie sa ne imboldim si sa ne silim, si cel putin sa nu impiedicam atotlucrarea mantuitoarei bunatati a lui Dumnezeu.

Pilda de acum despre vames si fariseu arata ca piedica cea mai insemnata din noi in calea frangerii inimii este simtamantul nostru ca suntem drepti, si ne invata, izgonind simtamantul acesta, sa ne statornicim in asezarea [dispozi­tia] pe care o avea sufletul vamesului, ca sa strigam folosind cuvintele acestuia: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!” Domnul pune inaintea noastra doi oameni si parca ne spune: „Poftim, priviti – au venit la Mine doi: unul s-a apropiat cu indrazneala, incredintat de dreptatea sa si de meritele sale inaintea Mea, si indreptatire n-a primit; iar celalalt nici privirea nu era in stare sa si-o ridice catre Mine, ci numai se batea in piept si cerea mila – si l-am miluit. Mergeti si voi de faceti la fel. Lepadati aceasta haina pierzatoare a indreptatirii de sine, invesmantati-va in zdrentele mustrarii de sine — si veti fi miluiti”.

Voi, care vreti sa destramati aceasta ceata a inselarii! Haideti sa invatam aceasta de la fariseu. Fariseul, pare-se, nu socotea ca e nevoie sa se tainuiasca: el a spus pe fata ceea ce avea in suflet, si prin aceasta a dat in vileag cursa vrajmasului, prin care acesta incurcase sarmanul lui suflet si il tinea in ama­girea de sine.

„Nu sunt ca ceilalti”. Prima inselare! Fariseul nu avea o purtare rea. Se uita la pacatosii vaditi si, bineinteles, se socotea mai bun ca ei. Dar de ce trebuia sa se uite la cei care traiau neindreptati? Sa se fi uitat la cei ce duceau viata imbunata­tita. Ar fi vazut, fireste, numerosi dintre acestia cu viata mult mai presus decat a lui – si nu ar mai fi zis aceste vorbe pierzatoare: „Nu sunt ca ceilalti oameni!”

Iata si invatatura pentru noi, fratilor: momeala vrajmasului este intotdeau­na aceeasi, acum ca si atunci. Si acum, ca si atunci, el ne insufla urmatorul lucru: „Ia uite: acela e asa, si celalalt este pe dincolo; tu, insa, esti cu totul alt­ceva!” Asculta bietul om aceste vorbe lingusitoare si chiar incepe sa creada ca el e bun – drept care se si incetoseaza la minte prin parerea de sine si se lipseste de milostivirea lui Dumnezeu. Dar de ce sa te uiti la cei ce traiesc in nepasare? Uita-te la cei ce urmeaza cu ravna si strictete virtutea si cucernicia, si lumineaza-te prin cunoasterea propriilor neajunsuri. Sau – mai bine — nu te uita la nimeni dintre cei care vietuiesc aici: caci cine e curat dintre pamanteni? Lasa-i deoparte pe toti si pastreaza in gand doar pildele pe care te indatoreaza sa le urmezi Cuvantul lui Dumnezeu. Urmatori fiind mie, precum si eu lui Hristos (I Cor. 11,1; Efes. 5,1), spune apostolul. Pilda am dat voua, ca precum Eu am facut voua, si voi sa faceti (In 13, 15), sau: Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este (Mt. 5,38), spune Domnul. Iata la cine sa te uiti si cu cine sa compari viata ta! Cu virtutile Sfintilor Apostoli, cu faptele Domnului si Mantuitorului nostru, cu desavarsirile Tatalui Ceresc. Fata in fata cu acestia punandu-se, cine va cuteza sa spuna: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu cumva, mai degraba, vor striga din inima, acoperindu-se de rusine si coborandu-si priviri­le: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”? Aici se intampla acelasi lucru ca atunci cand cineva intra intr-o societate de inalta tinuta fara a-i cunoaste conventiile sau apare intr-o adunare stralucita cu imbracaminte nepotrivita. Asadar, a te compara cu cei mai inalti si mai desavarsiti este cea mai puternica si lucratoare doctorie impotriva parerii de sine.

In continuare, fariseul spune: „Postesc de doua ori pe saptamana, dau ze­ciuiala din toate cate castig”, adica dadea saracilor si templului a zecea parte din veniturile sale. Iata a doua inselare: a-ti privi numai faptele drepte, ascunzandu-ti de tine insuti pacatele, si in aceste fapte drepte a privi numai la partea lor cea dinafara, fara a lua aminte la simtirile si asezarile [dispozitiile] launtrice cu care acestea sunt savarsite. Asa a facut fariseul si a fost intunecat de parerea de sine. El nu si-a cercetat asa cum trebuie faptele si nu a mers in aceasta lucrare pe calea dreapta. „Eu, zice, am facut cutare si cutare bine”. Dar cate prilejuri nu au fost in care nu a facut binele pe care putea si era dator sa-l faca, si cate prilejuri nu au fost in care a facut raul in locul binelui? Lucrul acesta il trece sub tacere, incercand sa-l ascunda atat de sine, cat si de Dumnezeu.

Nu a facut aceasta fariseul, si a cazut in cursa parerii de sine, iar pentru indreptatirea de sine a fost acoperit de Dumnezeu cu osanda.

Asadar, daca vreti, fratilor, sa scapati de primejdioasa inselare de sine, luati invatatura pe dos de la fariseu: nefacand ceea ce facea el si facand ceea ce el nu facea. Cand se va furisa vrajmasul si va incepe sa trambiteze inainte-va in inima voastra cum ca nu sunteti ca ceilalti, ca faceti cutare si cutare lucru bun, luati-va pe voi insiva si incepeti sa va perindati prin toate rautatile voastre, spunandu-va: „Dar asta cine a facut-o? Dar asta? Dar pe asta, cine? Si pe asta, cine?” Atunci se va trezi glasul desteptator al constiintei si va inabusi soapta aceasta tulbure a laudei de sine: „Nu sunt ca ceilalti!” Daca inima va continua, totusi, sa se ingamfe prin inaltarea de sine, infierati-o cu dojana cat se poate de aspra, zicandu-va: „Chiar daca a si fost facut vreun lucru bun, prin gandurile tale rele l-ai stricat cu totul si l-ai spurcat ba prin slava desarta, ba prin dorinta de a placea oamenilor, ba prin asteptarea de a impusca din acelasi foc si vreun castig; iar daca atunci cand ai savarsit aceste fapte nu aveai asemenea simtaminte, oricum le spurci acum si le rapesti toata valoarea prin faptul ca te ingamfi cu ele!” Astfel dojenindu-ne, o sa ne rapim orice temei al indreptatirii de sine, si nu vom mai avea la ce ocrotire sa alergam afara de cea a milostivirii lui Dumnezeu, catre Care sa si incepem a striga fara fatarnicie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”

O, de ne-ar ajuta Dumnezeu sa patrundem in aceste simtaminte indreptatitoare ale vamesului si sa ne statornicim in ele! S-ar parea ca ele ne sunt foarte firesti – insa nu totdeauna si nu cu usurinta le intampinam in noi in­sine. Trebuie sa le deprindem, la fel ca pe oricare lucru bun. Sa le deprindem! Si iata ce metoda trebuie folosita cand invatam un lucru ca acesta: sa intram inauntrul nostru prin luare-aminte. Acolo avem o oglinda nemincinoasa a faptelor noastre – constiinta; oglinda este, insa, parasita, adeseori murdara. Si o scoatem in mijloc, s-o curatim si sa o limpezim prin Cuvantul lui Dumnezeu, refacand limpede in ea inscrisul tuturor cuvintelor, faptelor, simtamintelor si gandurilor pe care suntem datori sa le avem. Sa o punem apoi inaintea fetei noastre sau a constientului nostru, asa incat aceasta fata sa n-aiba unde se ascunde si nici cu ce se acoperi. Intrucat fara lumina este cu neputinta sa vedem ceva, sa luminam casa noastra dinlauntru cu frica de Dumnezeu, prin lucrarea careia toate trasaturile fetei noastre sau constientului nostru se vor vedea limpede, pana la cele mai marunte, in oglinda constiintei. Cand vom pune astfel de randuiala inauntrul nostru, negresit ca vom patrunde in simta­mantul vamesului. Nu numai faptele, ci si toate gandurile rele ce au iesit si ies din inima se vor intipari pe fata constientului, se vor rasfrange in constiinta si vor atrage judecata savarsita prin mijlocirea fricii de Dumnezeu. Vamesul, stand departe, nu indraznea sa se apropie de frica, nu indraznea sa isi ridice privirile la cer de rusinea pe care i-o pricinuiau mustrarile constiintei, si se batea in piept, fiind nemultumit de sine si necajit de uratenia chipului sau launtric: asa si in noi frica va fi inlocuita de rusine, rusinea de mustrare si mustrarea de durerea pentru noi insine. Si nu va mai fi vreme sa se nasca parerea de sine, iar aceasta, la randul ei, sa dea nastere inaltarii de sine si indreptatirii de sine: fiindca – intrucat lucrarea noastra launtrica nu inceteaza niciodata, iar inima coace tot timpul rautati – nu va mai fi clipa in care sa nu fie in noi imboldul de a ne bate in piept si a striga: “Dumnezeule, milostiv fii!” Fericita stare, care intr-adevar atrage milostivire si indreptatire de la Dumnezeu!

Astfel oranduindu-ne launtric, prin harul lui Dumnezeu vom scapa de inselarea parerii de sine si vom indeparta piedica cea mai insemnata din calea deschiderii usii frangerii inimii – usa prin care iesind, in cele din urma vom da si de usa milostivirii lui Dumnezeu. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

***

Alte predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

Alte legaturi tematice, de folos:

“Doi oameni s-au suit la templu sa se roage: unul era fariseu, iar celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga intru sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu vroia nici ochii sa­-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul. Adevarat va spun voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta”. (Lc. 18, 10-14)

***
IPS Bartolomeu – predica in Duminica vamesului si fariseului – 16 feb 2003

(mai ales pentru prima parte)

***

Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

RUGACIUNE SI NON-RUGACIUNE

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi se face auzita in fiecare an in aceasta duminica premergatoare si vestitoare a Postului Mare si cred ca fiecare dintre dumneavoastra ati intuit deja ce vrea sa spuna ea, in mare.

Doi oameni: unul fariseu, iar celalalt vames.

Ar trebui sa cunoastem cu totii ca fariseii erau oameni din clasa cea mai inalta a societatii iudaice in vremea aceea, foarte buni cunoscatori si foarte atenti observatori ai Legii. De aceea si erau considerati la evrei oameni foarte drepti.

Vamesii nu erau functionari de vama, ca astazi, ci erau perceptorii care strangeau taxele si darile catre conducerea regatului si catre stapanitorii romani. Ei treceau, in concep­tia contemporanilor, drept cei mai pacatosi, pentru ca adeseori, in munca de a strange impozitele, ei nedreptateau, incasand mai mult decat le era randuit. Cel putin asa se credea despre ei!…

Asadar, un fariseu drept si cinstit de toti si un vames pacatos, nedrept si hulit de catre societate au venit la templu. Şi unul si celalalt s-au rugat. Se intampla insa ca fariseul „drept” s-a intors la casa lui „pacatos” si sanctionat de cuvantul aspru al Mantuitorului Hristos, in timp ce „pacatosul” de vames „s-a intors mai indreptat la casa sa”. Ce s-a intamplat? Unde a pierdut dreptul fariseu si unde a castigat pacatosul de vames si ce anume a rasturnat ierarhia valorilor atat de bine implementata in constiinta evreilor din vremea aceea, conform careia fariseul era un „sfant”, iar vamesul era un „ticalos”? Ce s-a intamplat la templu, dragii mei?

Haideti sa vedem ce a facut fariseul!

Fariseul a intrat in templu cu multa indrazneala, adica foarte sigur pe sine si, venind in fata, a „multumit” lui Dumnezeu, laudandu-se cu niste cuvinte ca acestea: „Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig“…

Ce a facut vamesul?

Vamesul, intrand si el, s-a oprit undeva in spate. Nu si-a luat indrazneala de a privi cu mandrie, ca fariseul care si-a contabilizat faptele sale cele bune prin comparatie cu cele rele ale altora ci, lovindu-si pieptul cu mainile, a cautat la propriile sale pacate, zicand: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul“!

Va intreb: a fost justa sentinta Mantuitorului Hristos, Care a indreptatit pe „pacatosul” de vames si a respins pe „dreptul” fariseu?

Unde a gresit fariseul?

Ei bine, fariseul a rostit o rugaciune cu totul neinspi­rata, pentru ca el aparent multumeste, dar multumirea lui se transforma in judecata aspra la adresa semenilor sai. De aceea, de fapt, el nu multumeste cu nimic lui Dumnezeu, ci doar se compara cu ceilalti oameni si chiar cu vamesul de alaturi, dispretuindu-l pe acesta si evidentiindu-si cu nerusinare „virtutile” sale. Ce mai face, inca? Isi etaleaza faptele sale cele bune, si nu minte deloc!… Fariseii chiar savarseau aceste fapte bune: posteau de doua ori pe saptamana cu mare atentie, ca nu cumva ceva necurat sa le intineze postul, si renuntau la a zecea parte din castigul lor…

Toate aceste fapte bune insa — si aici greseste crunt fariseul — se transforma in mandrie, judecata aspra a aproapelui si laudarosenie, in „rugaciunea” sa. Iata de ce spun ca rugaciunea fariseului este neinspirata! „Multumirea” lui se transforma in judecata critica, iar faptele lui bune se prefac in mandrie si laudarosenie. Poate fi rugaciunea judecata nemiloasa la adresa celorlalti oameni? Nu! Dar laudarosenia, poate fi rugaciune? Nicidecum! Fariseul, asadar, nu s-a rugat, de fapt, nicio clipa.

Ce a facut vamesul?

Vamesul a constientizat cu toata fiinta lui „unde” se afla si, mai ales, ce trebuie sa „spuna” intr-un loc ca acesta. A inteles ca „aici” trebuie sa se arate mai degraba constient de slabiciunile, decat de virtutile sale. Nici gand sa-si evidentieze calitatile, caci, va fi avut si el, poate, ceva bun in fiinta lui… Insa, nu venim la rugaciune pentru acestea! Nu venim la biserica sa ne laudam, sa ne comparam si sa-i judecam pe ceilalti, ci venim fiecare pentru slabiciunile, problemele, neputintele si pacatele noastre. Iata de ce Dumnezeu nu a primit decat rugaciunea vamesului: “Adevarat va spun voua ca acesta s-a intors mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta“. Astfel a inaltat Hristos pe vamesul dispretuit, hot si pacatos, mai mult decat pe fariseul care adunase atatea fapte bune…

Ce invatam din toate acestea?

Invatam ca, atunci cand venim inaintea lui Dumnezeu, sa nu ne comparam cu ceilalti oameni! Sa nu indraznim a fi mandri ori laudarosi, ca sa nu devina rugaciunea noastra judecata, iar faptele noastre cele bune, si asa foarte putine, sa se prefaca in laude, caci aceasta nu e rugaciune! Nu face „doi bani” o astfel de rugaciune in fata lui Dumnezeu!

Dar cum sa ne rugam?

Asa, ca vamesul: cu smerenie, interiorizandu-ne si rugandu-ne mai intai pentru noi; cautand cu pocainta la pacatele, slabiciunile si greselile noastre de fiecare clipa, gandurile murdare, cuvintele urate, ori planurile nedrepte pe care le urzim de multe ori impotriva celorlalti. Sa spunem lui Dumnezeu, in taina, un cuvant de iertare, de cerere si de ajutor pentru indreptare intai pentru noi, apoi pentru cei dragi noua: pentru cei de langa noi si pentru cei plecati dintre noi, rudenii, cunoscuti sau prieteni, pentru toti cei care au nevoie de ajutorul, iar nu de judecata noastra aspra si critica.

Iata ce am invatat astazi, dragii mei!

Am invatat ca, atunci cand intram in biserica, sa ne comportam ca atare. Am inteles ca, venind aici, nu trebuie sa ne intoarcem la casele noastre „neindreptati”, cum s-a intamplat cu fariseul. Sa rugam pe Dumnezeu sa ne dea smerenia vamesului si, mai ales, intelepciunea de a invata sa ne rugam, pentru ca rugaciunea noastra sa nu se prefaca in pacat — prin mandrie, judecata aspra la adresa aproapelui, ori laudarosenie — ci intru smerenie si gand de vinovatie sa-I cerem Domnului iertarea greselilor si indreptarea noastra, Amin!”

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

PARINTELE PETRONIU TANASE: Meditatie la Duminica vamesului si fariseului

“Cea dintai Duminica, a Vamesului si Fariseului, care ne prega­teste pentru Postul Mare, Sfintii Parinti au mai numit-o “vestitoare” a luptelor celor duhovnicesti, pentru ca prin ea, ca o trambita, ni se ves­teste pregatirea de razboi impotriva diavolilor, in postul care vine.

Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: “Usile pocaintei…”, “Cararile mantuirii…”, si “La multimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei judecati apropiindu-se inspaimantatoare. Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar in acelasi timp se iveste si o raza de nadejde; milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ea si Proorocul David: “Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta!”

Cele trei stihiri ne pleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem: Intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra paca­toasa; cu cutremur si cu teama de infricosata judecata; cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire. Simtamintele de teama si nadejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul intregului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la Utrenia fiecarei Duminici pana la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregatire ni-l da pilda evanghelica a Vamesului si Fariseului (Lc. 18, 10 – 14), la care cantarile si citirile Vecerniei si Utre­niei mereu ne vor indemna sa cugetam:

“Sa nu ne rugam ca fariseul, fra­tilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri. Ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand; Dumnezeule, milostiveste- Te spre noi pacatosii!”

Sau:

“Fariseul, biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati; iar vamesul, prin pocainta s-a invrednicit de daruri…”.

Precum ne talcuieste sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem s-o ago­nisim si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim, pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva diavolilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos. Acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degrab; si ca el toti cei ce s-au smerit, precum ne arata si minunata cantare de la vecernia Duminicii:

“Atottiitorule, Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din portile mortii, pe cea pacatoasa au mantuit-o din pacatele cele de multi ani, iar pe vamesul mai presus decat pe fariseul l-au indreptat”.

Iata, dar, ca smerenia curata degrab si usureaza povara pacatului, precum insusi Domnul o spune: “Tot cel ce se smereste se va inalta” (Luca 18, 14).

Dar inaltarea prin smerenie este mai mult decat curatire de pacate, indata ce omul se curata de pacat incepe sa lucreze harul, care salas­luieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune ca: “Domnul, celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea; pe de o parte ca usuca raul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica mandriei; iar pe de alta parte este prielnica cres­terii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei insa nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de talharii cei nevazuti, diavolii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfantul Maxim Marturisitorul:

“Cand omul se straduieste cu vir­tutea si constiinta duhovniceasca, se apropie de el diavolul mandriei, al slavei desarte, al dorintei de a placea oamenilor si al fatarniciei, care nu numai ca nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga”. (Rasp. Thalasie 56, Filoc. III).

Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: “Mari lucruri faci! postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat cei­lalti oameni”. Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostene­lilor, fiindca “tot cel ce se inalta se va smeri” (Luca 18,14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: “Chiar daca ati face toate faptele bune, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17,10).

“Lucreaza si pazeste” ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate faptele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de tilharii cei nevazuti. Iar puterea nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia. Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj­masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: “Oare cine poate scapa de ele?”. Si a auzit un glas zicand: “Smerenia”. Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Mare: “Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu“. Si l-a intrebat Avva Macarie: “Care este acel lucru?” A raspuns diavolul: “Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.

Iata dar, cat de minunate daruri are smerenia: curata cu lesnire tot pacatul; este prielnica cresterii virtutilor; este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru sfintita patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatam de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si sa ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impo­dobire cu virtuti. De aceea intotdeauna si nu numai in post avem tre­buinta de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe inva­taturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: “Asa sa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13,14); apoi S-a dat pilda de smerenie, zicand: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Mat.11, 19).

Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. “S-a smerit luand chip de rob pana la moarte de Cruce” (Filip. 2,8). De aceea, Sfantul Isaac Sirul a numit smerenia “vesmant al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost imbracat in toata viata sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este “Smerenie“, precum este “Dragoste”.

Indemnandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Despre aceasta cale a sme­reniei auzim la otpustul din Joia Mare:

“Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat noua calea cea mai buna, adica smerenia, cand a spalat picioarele ucenicilor si S-a smerit pentru noi pana la Cruce si la ingropare”.

Ne-a lasat deci smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Cu adevarat, cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: “Fara smerenie nu-i nadejde de mantuire” sau “Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”. Iar Avva Dorotei zice: “Mai mult decat orice, avem trebuinta de smerenie”.

Dar prin bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-l arata Mantuitorul cand zice: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 19). Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. “In lume necazuri veti avea”, ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apos­tolul adauga: “Cu multe scarbe ni se cade sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem “unde nu este durere nici intristare nici suspin”, sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca si aici, pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre si anume prin smerenie si blandete.

Inceputul innoirii noastre nu se poate deci face altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru sfantul si marele Post o incepem cu smerenia, ca sa traim in aceasta vreme si apoi cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vietii acesteia, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale vom avea odihna sufletelor noastre, in veacul de acum si in vecii vecilor”.

(din: Protos. Petroniu Tanase, Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului, Editura Trinitas)

***

VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

(meditatie duhovniceasca Razboi intru Cuvant)

Cand ascultam sau citim pilda vamesului si a fariseului, putem avea tendinta sa ne identificam foarte usor cu vamesul. Sau, oricum, se naste reflex si aparent justificat tendinta de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gand ascuns risca sa se strecoare si sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt ‘pacatos’ si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor! Eu nu sunt si nu vreau sa fiu ca fariseii care ii judeca pe ceilalti, vai, dar eu nu pot sa fiu asa, Doamne fereste, dar eu ii iubesc pe toti! Multumescu-Ti, Tie, Doamne, ca eu sunt un vames umil, care nu judec pe nimeni, eu iubesc pe toata lumea, eu nu gandesc de rau pe nimeni, eu fac ascultare si ii vad pe toti buni, pe toti ingeri, sufletul meu se incalzeste si se inaripeaza de cele mai calde simtaminte… Si uite-asa se face ca vamesul devine…. fariseu.

Cum e posibil sa cadem asa de rau? In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism si chiar cu putina autoironie. Astia suntem. Sa ne asumam asa cum suntem. Ce rost are sa ne punem fard peste fata sufletului, fie el si fard “duhovnicesc”? Mandria cea mare statea tocmai in inselarea de a crede ca era ceva de capul nostru, ca eram noi cine stie ce... Si ce daca am descoperit cat de uraciosi suntem de fapt? Vorba parintelui Rafail, abia acum ar trebui sa ne bucuram mai mult, pentru ca abia acum VEDEM!

Revenind insa la intrebare… Este posibil prin aceea ca noi ne amagim ca imitand sau traind prin inchipuire un anume comportament ori anumite stari si virtuti duhovnicesti dobandim deja smerenia vamesului. (Desigur, are si imitatia rolul ei formativ, insa numai daca ii stim masura si daca ramanem constienti ca… e doar imitatie si daca nu ne uitam scopul, daca mai tindem totusi spre autentic, spre interiorizarea reala a acelui comportament).

Gasisem scris undeva notata o idee foarte importanta:

“Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala….(…) Adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si, astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici deliberate si nici prefacute“,

Ne tradam insa sau suntem vaditi de constiinta noastra in momentul in care ajungem, prin aceasta, sa ne inaltam pe noi insine deasupra “fariseilor” pe care ii identificam neaparat in afara noastra… si pe care ne simtim indreptatiti sa-i judecam si sa-i dispretuim, cu “legitimitatea” si cu superioritatea celui pe care Legea cea noua l-a indreptatit si l-a inaltat. Pentru ca daca in trecut vamesii si desfranatii erau stigmatizati, iar fariseii erau “dreptii“, acum, iata, s-au inversat rolurile in privinta a ceea ce este “drept” inaintea lui Dumnezeu. Cu adevarat, smerenia si iubirea sunt virtutile Legii celei noi, Legii Harului. Dar tocmai de aceea acum riscul este mai mare ca fariseismul sa-si schimbe sensul si sa devina si mai subtil si mai rafinat, iar noii “drepti” sa fie tocmai cei care se cred si se inchipuie pe ei insisi smeriti, plini de iubire si de ganduri bune, ne-judecatori, etc.

Daca insa noi am urma cu adevarat vamesului din Evanghelie, atunci am face exact ceea ce a facut si el. Ne-am vedea, adica, pacatul nostru cu sinceritate, ne-am scarbi si umili de propria noastra fatarnicie si trufie. Am intelege si am spune ca “cel dintai dintre farisei sunt eu“. Fapta vamesului este pocainta, inima infranta si zdrobita, duhul umilit.

Apropo de umilinta… spunea parintele Rafail Noica despre faptul ca in limba noastra sensul cuvantului umilinta a fost falsificat – sensul sau primordial era cel venit pe filiera slavona, insemnand strapungerea inimii, smerenia, trairea profunda a pacatoseniei dar si a dragostei tamaduitoare a Adevarului. Falsificarea a intrat in momentul in care umilinta a fost “definita” pe filiera latineasca – de injosire, sau “sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere; slugărnicie; situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, ofensează; ofensă”. Paradoxal, tocmai o parte din aceste sensuri falsificate sunt astazi practicate si date ca exemplu de smerenie. Avem, de pilda, complexe de tip psihologic, care ascund fie o mandrie ranita, fie unele traume si le luam drept smerenie. Suntem fie pur si simplu slabi, tematori, dar n-avem curajul sa recunoastem si sa ne asumam firesc asta; fie, mai grav, suntem slugarnici, lingusitori sau acceptam cu perversitate situatii in care ne credem inferiorizati, complacandu-ne in false auto-victimizari.

• continuare la: VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

***

Ascultati:

• Corul Anghelos – Usile Pocaintei

• Psalt Sebastian Heltianu – Sa nu ne rugam ca fariseul…

• Psalt Sebastian Heltianu – Fariseul, de slava desarta…

***

Alte predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

“Umilinta este primul lucru pe care trebuie sa-l facem. Ne umilim in fata lui Dumnezeu pentru ca stim ca savarsim fapte rele in fiecare zi: cu lucrul, cu cuvantul si cu gandul. Aproape in fiecare minut. Si nu exagerez cand spun ca in fiecare minut facem o fapta rea. Gandim ceva rau, chiar daca nu facem fapta, totusi gandim. Iar gandul, spune Sfantul Apostol Iacov, odrasleste fapta cea rea care, odata savarsita, introduce pacatul in noi.

In acelasi timp, de multe ori suntem ispititi ca si fariseul sa facem cateva fapte pentru ochii lumii si nu pentru Dumnezeu. Cel care face fapta pentru ochii lumii va avea o atitudine vizibila, ca si fariseii. Cand posteau se imbracau in sac, isi puneau cenusa in cap, aveau fata trista si nebarbierita, ca sa se arate tuturor ca postesc. Si spune Mantuitorul: pentru lume postesc! Isi vor lua rasplata in lumea aceasta! In Cer nu mai au nici o plata! Daca faceau o fapta buna, ieseau la rascrucea drumurilor, puneau sa sune din trambite si veneau saracii ca sa primeasca bani sau mancare.

Adeseori si noi suntem tentati sa facem lucrul acesta. De altfel toata literatura, indeosebi cea de azi, vorbeste despre lume ca un teatru. Toti ne comportam ca niste actori pe scena. Una este viata noastra intima si alta este viata cu care ne expunem in fata lumii. Acesta este fariseismul. Asa de general este fariseismul nostru, incat numai cand intram in biserica ne dam seama cine suntem, cat de pacatosi suntem.

Daca te-ai patruns de rugaciune, de cuvintele Mantuitorului, cand intri in biserica te simti deodata coplesit de propriul tau pacat, iti dai seama ca toate faptele tale le-ai facut pentru lume si nu pentru Dumnezeu. De aceea macar la biserica sa nu venim pentru lume. Daca veniti in biserica, faceti aceasta pentru Dumnezeu! Nu stati ca fariseii! Nu va comparati cu cel pe care-l socotiti pacatos. Poate ca cel pacatos face mai bine decat tine, caci se pocaieste. Ci asemenea vamesului bateti-va cu pumnul in piept si strigati: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!” (Luca 18,13).

Rugaciunea inimii sau rugaciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!” de aici are luat textul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!“. Spun Sfintii Parinti si cei care practica rugaciunea inimii sau rugaciunea isihasta, ca aceasta este cea mai completa rugaciune. Ea te aseaza in raportul real cu Dumnezeu.

Oricum ai fi si orice ai face in lumea aceasta, esti pacatos. Totdeauna diavolul te asalteaza si tu nu poti sa rezisti, pentru ca diavolul e numai duh, iar noi suntem trup si suflet. El te asalteaza cu ispite, cu tot felul de imagini, cu mirosul, cu gustul, cu pipaitul, cu imaginatia, cu nebunia. El te asalteaza in toate chipurile si daca gaseste inima ta deschisa pentru ispite, atunci pune stapanire pe tine si te demonizeaza. Numai asa alungam pe diavol din inima noastra, spunand: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!“. Accentuezi cuvantul pacatos, pentru ca stii ca esti pacatos. Suntem pacatosi prin nastere, pentru ca mostenim pacatul stramosesc. Psalmul 50 spune „ca intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea“. Suntem pacatosi prin faptul ca adeseori gandim raul in inima noastra impotriva aproapelui si impotriva tuturor. Suntem pacatosi pentru ca de multe ori depasim gandirea si intram in verbalitate si spunem prin cuvinte lucruri rele, care jignesc si ranesc si savarsim pacatul barfei. Multe sunt caile prin care pacatul intra in sufletul nostru. Iar singurul nostru scut impotriva pacatului este sa spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, milostiv fii mie, pacatosul!“.

Noi suntem oameni supusi pacatului. Fie ca esti arhiereu, preot, om de rand, intelectual, muncitor sau un gunoi al societatii, toti pacatuim intr-un fel sau altul. Evanghelia ni l-a aratat pe fariseu, care nu avea o asezare a marturisirii si a inimii, ci credea ca el a facut numai bine in viata lui. Dar el de fapt n-a avut o legatura reala cu Dumnezeu. Inima lui nu s-a miscat, ci era ca un mecanism care spunea: „Acum fa bine! Acum da milostenie! Acum du-te in templu! Acum da zeciuiala!“. Avea un mecanism, nu era o inima vie. Pe cand a vamesului era o inima vie, care macar plangea! O inima care plange este o inima pe care Dumnezeu o iubeste.

Incercati sa plangeti! Incercati sa va pocaiti!

Suntem pacatosi, pacatuim in fiecare clipa, pacatele noastre sunt nenumarate, dar exista o posibilitate de a fi iertati. Dumnezeu ne-a lasat pocainta”.

(transcriere partiala, extrasa din: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Ed. Bonifaciu, Bacau, 2009)

Predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

Legaturi tematice:

FEMEIA CANANEIANCA – CREDINTA, STARUINTA SI INTELEPCIUNE

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi ne relateaza ca intr-o zi Mantuitorul Iisus Hristos a venit sa propovaduiasca in partile Tirului si ale Sidonului, iar aici a intalnit o femeie cananeianca ce I-a strigat cu durere: „Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon”. Avea o fiica demonizata. Domnul insa, ca si cum nu ar fi auzit-o, nu i-a raspuns niciun cuvant, asa incat ucenicii au simtit nevoia sa intervina, mijlocind la invatatorul lor: „Miluieste-o, Doamne, ca striga in urma noastra!”

Ei bine, spre uimirea ucenicilor si a noastra, Hristos a dat atunci un raspuns cat se poate de surprinzator: „Nu sunt trimis decat numai pentru oile cele pierdute ale Casei lui Israel!…” Adica…, a fost trimis doar pentru evrei!…

Sa fie oare chiar asa? Nu, ci Iisus Hristos a venit in lume pentru intreg neamul omenesc, nu numai pentru evrei, greci, rusi, sau mai stiu eu care altii se pretind alesi in chip special de Dumnezeu. El S-a intrupat pentru toti oamenii deopotriva, indiferent de neam ori rasa: deci si pentru romani, si pentru tigani, si pentru africani, si pentru australieni, pentru toti. De ce, atunci, a raspuns asa?! Ei bine, raspunzand astfel, Hristos nu a facut decat sa evidentieze mentalitatea iudeilor din vremea aceea, care se asteptau ca Mesia sa vina numai pentru ei, in timp ce pe ceilalti ii considerau „spurcati” si deci nedemni de chemarea sfanta la mantuire. Dupa ce a adus in discutie aceasta conceptie egoista insa, Domnul a demontat-o intr-un mod care nu a mai lasat loc la niciun comentariu in mintea celor ce au fost martori minunii de astazi. Vom vedea mai jos!

Auzind femeia afirmatia aceasta, care de altfel ii era cunoscuta, si intuind universalitatea misiunii lui Hristos, a insistat si, apropiindu-se, L-a rugat: „Doamne, ajuta-ma”. Si atunci Domnul ne mai uimeste o data… Dupa ce „a ignorat-o”, prefacandu-Se ca nu o ia in seama, preluand aceeasi mentalitate a iudeilor o numeste „caine”: „nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor”. Si aceasta nu pentru ca asa o considera El, ci pentru a sublinia acelasi dispret al „celor alesi” fata de neiudei, mentalitate pe care, de asemenea o va respinge prin ceea ce a urmat.

De retinut ca Domnul nu a vorbit de la Sine; nu Si-a exprimat propriul crez, ci a dat glas acelei mentalitati potrivit careia toti cei care nu faceau parte din poporul ales erau considerati spurcati si, pentru aceasta, erau numiti „caini“.

Iubiti credinciosi,

Toate aceste afirmatii si cuvinte, aparent scandaloase si jignitoare, nu vor decat sa evidentieze o mentalitate egoista, dispretuitoare si, pentru aceasta, nedreapta, care insa va face sa straluceasca si mai mult credinta si staruinta acestei femei, ce nu se lasa impresionata de conceptia condamnabila a iudeilor, potrivit careia cananeienii nu puteau spera nicio clipa la Mesia. Ea nu se lasa intimidata, ci staruie si da Mantuitorului un raspuns care arata ca nu era numai credincioasa, ci si inteleapta: „Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor”.

Vedeti ce inteleapta a fost femeia? Ea nu s-a lasat cuprinsa de orgoliul ranit al omului jignit; stia foarte bine care era crezul iudeilor despre cananeieni. Nu s-a simtit izgonita si respinsa. A simtit ce?… Sa staruiasca; sa insiste, rugandu-L iar: „Doamne, ajuta-ma”, in ciuda dispretului iudeilor aflati de fata. „Ajuta-ma!”… cu disperarea si cu dragostea pe care numai o mama o poate simti fata de propriul copil.

Ei bine, atat de impresionat a fost Hristos de credinta, staruinta si intelepciunea acestei femei, precum si de faptul ca nu s-a suparat si ca nu s-a simtit jignita, incat i-a spus: „O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie dupa cum voiesti!“ Si mai adauga evanghelia ca „s-a tamaduit fiica ei in chiar ceasul acela”.

Aceasta este pericopa evanghelica de astazi si cred ca invatamintele ce se impun sunt usor de desprins de fiecare dintre noi. Si noi putem fi uneori femeia aceasta care a alergat dupa Iisus. Cati nu avem de cerut de la El: fie indreptarea unui copil care nu ne mai asculta, fie reintoarcerea cu dragoste a sotului sau a sotiei in familie, fie inteleptirea unui vecin care ne muta hoteste hotarul, fie imblanzirea dusmanului care ne ponegreste ori ne barfeste, sau mai stiu eu ce alte situatii ne pot aduce in viata in postura femeii cananeience.

Ce oare L-a determinat pe Hristos s-o laude in cele din urma pe aceasta: „0, femeie, mare este credinta ta” si ce anume ar trebui sa invatam noi de la ea? Ei bine, trei lucruri cred ca ar trebui sa ravnim la aceasta pagana, socotita prea usor de „poporul ales” caine: credinta ei, desi mentalitatea vremii ii era potrivnica, staruinta, in pofida „ignorarii” si „jignirii” cu care a fost tratata aparent pana si de Hristos, si intelepciunea, cu care pana la urma ne-a cucerit pe toti. Ea isi va fi zis, in simplitatea ei, dar cu intuitia omului care se agata plin de speranta de orice simte ca i-ar putea aduce implinirea rugaciunii: „Nu-i adevarat, acest Mesia pe care eu L-am vazut ca invata atat de intelept si de puternic trebuie sa fi fost trimis si pentru mine si pentru poporul meu. Daca este Dumnezeu, trebuie sa fie si al nostru, al tuturor, pentru ca nu putem avea fiecare Dumnezeul sau.”

Staruinta!... Sunt intre noi oameni credinciosi care, daca nu li s-a implinit astazi rugaciunea, maine nu se mai roaga… Pai, daca nu s-a implinit?… A venit cineva cu pomelnic la altar si a platit rugaciuni. Si, daca a vazut ca nu i s-a implinit „rugaciunea”, dupa aceea a venit si i-a cerut banii inapoi, pentru ca nu i-a fost ascultata cererea, ca si cum ar fi fost vorba de nelivrarea unui simplu „produs” achitat. Ei bine, femeia de astazi nu a facut asa! A insistat. A staruit. Si o sa va mai spun ceva: cred ca Hristos a acceptat sa intre pentru cateva momente in jocul mentalitatii evreilor si pentru a-i incerca staruinta si credinta acestei femei. Sa vada, isi iubeste indeajuns de mult fiica, ori se va supara si va pune mai presus de dragostea ei de mama orgoliul ranit de „jignirea” cu care, de altfel, ar fi trebuit sa fi fost deja familiarizata?

Sunt intre noi oameni care ar dori sa „negocieze” cu Dumnezeu, eventual de pe pozitii egale! Oameni care, daca au avut intr-o zi ghinion si s-a intamplat sa nu fie serviti cum se cuvine de doamna de la lumanari, ori parintele a fost prea ocupat sau insuficient de dispus sa-i asculte si nu le-a citit rugaciunea cand au vrut ei, au facut stanga imprejur, le-au intors spatele, au plecat si pe la biserica nu au mai dat.

Ce face femeia de astazi? Ea staruie. Nici gand sa se simta jignita! Ea nu stie ce este acela orgoliu, caci iubirea jertfelnica alunga mandria. Ea o tine una si buna: „Doamne, Te rog sa ma ajuti! Stiu ca poti, pentru ca esti Mesia, Te rog sa ma ajuti!” Si insistenta si staruinta ei L-au determinat pe Hristos sa-i implineasca rugaciunea in fata tuturor, chiar daca nu era din neamul ales al lui Israel.

Intelepciunea!… A stiut sa raspunda intelept, nu obraznic, cum facem noi adeseori: suntem jigniti, jignim si noi; m-ai facut „caine”, ma voi razbuna pentru asta! Femeia raspunde cu o intelepciune care-L „cucereste” si pe Mantuitorul Hristos, dar si pe noi. Era inteleapta: „Da, Doamne, asa este, cum zici Tu, dar si cainii mananca din faramiturile ce cad de la masa stapanilor lor, si pentru aceasta Te rog, da-mi si mie o faramitura pentru copilul meu”...

Iata, dragii mei, cate lucruri putem invata de la o pagana care, potrivit mentalitatii vremii, nici nu avea ce cauta in fata lui Iisus, caci acesta era crezul iudeilor despre cananeieni. Un „caine“! Un „gunoi”! Si totusi, aceasta femeie vine si ne indeamna pe noi astazi la credinta, staruinta si intelepciune, iar nu sa ne suparam atunci cand nu suntem ascultati de Dumnezeu, in prima faza nici ea n-a fost ascultata. Hristos parea ca n-o aude, pentru ca apoi, la atentionarea ucenicilor, sa spuna poporului ratacit in egoism si nationalism: “Nu, nu sunt trimis decat catre oile cele pierdute ale lui Israel; n-am nici o treaba cu cananeienii”, iar in cele din urma sa dea glas conceptiei absolut intolerabile a iudeilor despre pagani. Aceasta era mentalitatea, iar Hristos a reactionat astfel ca sa le arate iudeilor ca si El este din neamul lor si ca vine pe filiera Legii lor, pentru ca apoi sa poata aduce „deschiderea” necesara Legii, spre intelegerea si imbratisarea si a cananeienilor, si a samarinenilor, si a paganilor de tot felul, adica a intregului neam omenesc.

Invatam, asadar, din evanghelia de astazi, cum sa ne comportam fata de Dumnezeu. Intelegem ca nu avem voie sa ne suparam pe El atunci cand nu ne asculta sau intarzie sa ne implineasca cererea, ci doar sa insistam. Nu avem voie sa ne simtim jigniti de faptul ca El pare a nu ne auzi. Noi doar sa staruim! Nu m-a ascultat astazi? Nu ma duc sa-i cer banii parintelui inapoi, ci voi inteti rugaciunea si ma voi ruga si maine si poimaine s.a.m.d., pentru ca s-ar putea ca Dumnezeu sa doreasca sa-mi incerce credinta, asa cum a incercat-o si pe a cananeiencii astazi. S-a prefacut ca nu o aude: „Ia sa vedem, staruie in credinta, sau pleaca si nu vrea sa Ma mai vada in veci!” Aceeasi atitudine sa o avem si noi fata de Dumnezeu, pentru ca El uneori ne incearca, dorind sa vada daca avem credinta, iar apoi daca aceasta este dublata si de rabdare si staruinta, ori este incununata si de intelepciune… Stim sa staruim? Sau doar sa cerem, ba inca ne lipseste si rabdarea de a astepta sa ni se implineasca rugaciunea? Suntem intelepti, sau ne suparam precum copiii si nu mai venim la biserica pentru ca nu m-a multumit atitudinea parintelui intr-o zi sau alta?…

Sa-L rugam pe Dumnezeu, deci, sa ne dea si noua aceste virtuti ale femeii cananeience de astazi: credinta puternica, staruinta in rugaciune, dar si intelepciunea si puterea de a nu ne supara vreodata pe Dumnezeu sau pe oamenii din jurul nostru, ci sa le gasim totdeauna acestora scuze. Este o mare virtute sa le gasesti oamenilor scuze atunci cand ei nu si le cer. Sa te gandesti asa: „Poate ca a fost indispus vecinul si de aceea mi-a vorbit asa de glacial astazi. Poate ca a fost ocupat si de aceea nu a avut vreme si pentru mine prietenul meu. Poate ca m-a confundat, si de aceea mi-a vorbit asa de urat persoana aceea“. Scuze de tot felul, care pot mentine si sustine relatiile dintre noi, asa incat sa nu ne suparam neintelepteste unii pe altii. Sa ne scuzam si sa ne iertam unii pe altii, ca sa ramanem in comuniune si sa ne laude si pe noi Dumnezeu asa cum a laudat-o pe femeia cananeianca astazi: „Omule, sau femeie, mare este credinta ta. Fie tie dupa cum voiesti”, Amin!

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Vezi si:

“Sfântul Munte este împotriva ecumenismului!”

***

Omilie la Facultatea de Teologie din București (Mărturie athonită în România)

” [...] Arhim. Efrem: Mă bucur mult că sunt împreună cu dumneavoastră. Pentru cei care-şi amintesc, ne întâlnim pentru a doua oară în Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cred că şi prezenţa mea aici este de la Dumnezeu, este în pronia dumnezeiască, deoarece în clipa aceasta şi eu mă aflu în ascultare. Noi credem că orice om care se află în ascultare se află de fapt în chiar voia lui Dumnezeu. Aşadar, este un dar al harului dumnezeiesc faptul că mă aflu din nou în facultatea dumneavoastră, într-o zi ca aceasta pe care o pot considera istorică pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, deoarece am inaugurat Centrul pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, care sper că o să vă deschidă orizonturi noi şi vă va ajuta într-un mod foarte special să pătrundeţi, atât cât vă permite perspectiva academică, în experienţa teologiei. Îndeosebi, aşa cum mi-a spus Părintele Constantin, sunt de mult folos lucrările Părinţilor recenţi ai Bisericii Ortodoxe, aşa cum este Părintele Stăniloae, un mare luminător al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Iustin Popovici, Părintele Sofronie de la Essex, precum şi noii Părinţi aghioriţi, podoabe ale Bisericii Ortodoxe între care Gheron Iosif Isihastul, Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunachiotul, Părintele Porfirie şi mulţi alţii… Dar şi cei ai dumneavoastră, aşa cum este prezenţa binecuvântată a Părintelui Cleopa, a Părintelui Sofian care a adormit de curând şi pe care l-am cunoscut acum doi ani. De la prima întâlnire cu dânsul am simţit că omul acesta este un vas deosebit al harului dumnezeiesc.

Pr. Prof. C-tin Coman: Trebuie să spunem, cu îngăduinţa dumneavoastră, că astăzi este ziua sa de naştere, ar fi împlinit 90 de ani.

Arhim. Efrem: Nu este nici acest lucru întâmplător! Trebuie să ştiţi că toate amănuntele din viaţa noastră, toate evenimentele, aşa cum au spus Părinţii Bisericii, sunt toate în voia şi în pronia lui Dumnezeu. Faptul că eu îmi mişc acum mâna este o lucrare a proniei lui Dumnezeu. Ar fi putut mâna mea să paralizeze, aşa cum se întâmplă cu foarte mulţi oameni care se aşează şi nu se mai ridică, ori care se culcă sănătoşi şi nu se mai scoală a doua zi. Aşadar, faptul că ne aflăm aici este o lucrare a proniei dumnezeieşti.

Astăzi, cu prilejul inaugurării Centrului pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, am dorit să vă împărtăşesc câteva trăiri, câteva experienţe ale unor oameni sfinţi pe care i-am cunoscut, pentru ca în mod practic să se adeverească faptul că teologia noastră este una experimentală, empirică, şi că teologia academică, teologia de şcoală primeşte valoare doar din moment ce este adeverită în „universitatea pustiului”, care este orice mănăstire ortodoxă; cu atât mai mult republica monahală ortodoxă din Sfântul Munte. Aşa cum ştiţi, Sfântul Munte nu ne aparţine numai nouă, grecilor, ci întregii Biserici Ortodoxe. Dovada acestui lucru sunt mănăstirile de la Athos: cu toate că ţin de statul grec, pronia Maicii Domnului a făcut ca în ele să vieţuiască monahi de pretutindeni, ai întregii Biserici. Mai mult, există o mănăstire rusească, alta sârbească, una bulgărească, precum şi cele două schituri mari româneşti: Prodromu şi Lacu. Iar noi avem cinstea deosebită de a deţine în aria noastră chilii româneşti prin tradiţie, pe care dorim să le păstrăm ca atare.

Despre sfintenia vadita a Parintelui Dionisie Ignat de la Colciu.

Care era spovedania lui? Ce spunea despre tinerii monahi de astazi?

O binecuvântare cu totul specială pentru noi este prezenţa, la Schitul Colciu, a unuia dintre sfinţii de astăzi: Părintele Dionisie Ignat. El este un om al smereniei prin excelenţă. Vreau să vă spun că de mulţi ani este orb, iar când îl întâlneşti îţi spune: „Sunt orb pentru păcatele mele”. Vă voi descoperi un lucru: odată m-a chemat printr-un ucenic de-al dânsului să merg să-l spovedesc de urgenţă. Care credeţi că era păcatul care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania? Prea Sfinţite Părinte Ciprian, cred că în astfel de situaţii avem îngăduinţa să spunem cele auzite la spovedanie… Ce credeţi că mi-a spus?!

„Gheronda, zice, sunt orb pentru păcatele mele. Câteodată această neputinţă a mea îmi provoacă oarecare supărare lăuntrică, iar asta nu-mi place. Din cauza asta v-am chemat”.

Acesta era „păcatul” care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania! De multe ori, mulţi părinţi din mănăstirea noastră, sărutându-i mâna, au simţit bună mireasmă, datorită sfinţeniei şi ascezei sale. Acest Părinte face în mod deosebit cinste României. Are mai mult de 70 de ani în Sfântul Munte. A făcut ascultare necondiţionată la părintele său duhovnicesc.

Tinerii de astazi ucenicesc la cele ale mandriei. Smerenia nu mai este inteleasa in cultura europeana, antropocentrica

Când l-am întrebat cum vede monahismul contemporan la Sfântul Munte, mi-a răspuns:

„Gheronda, tinerii care vin astăzi la Athos sunt bine intenţionaţi, dar sunt stăpâniţi de un spirit critic foarte puternic, datorită modului de viaţă greşit al lumii de azi. Noi priveam gura duhovnicului ca pe gura lui Dumnezeu şi orice ne spunea, nu ceream un alt cuvânt. Astăzi suntem nevoiţi adesea să explicăm de ce dăm o anumită poruncă!”

Trebuie să ştiţi că, după Sfinţii Părinţi, explicarea poruncii este un pogorământ, iar nu un fapt firesc. De aceea un motiv pentru care astăzi nu mai există duhovnicia de demult, nu este acela că omenirea de astăzi, care este un pic pervertită, nu mai are forţa ascetică a celor de demult, ci pentru că oamenii de astăzi nu mai au aceeaşi dispoziţie de a se nevoi precum cei din vechime. Astăzi tinerii noştri ucenicesc la cele ale mândriei, la încrederea în sine, care este un „dar” al civilizaţiei europene. Din păcate, astăzi, europeanul a rătăcit un pic în acest domeniu şi trăieşte antropocentric. Europa consideră smerenia — care este cel mai binecuvântat rod al Duhului Sfânt — ca fiind complex de inferioritate. De aceea teologia ortodoxă învaţă încrederea de sine în Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pot totul întru Hristos, care mă întăreşte”. Hristos însuşi ne-a asigurat: „Iată, v-am dat toată puterea să călcaţi pe şerpi, scorpii şi toată puterea vrăjmaşului.” De aceea, fraţilor, în monahismul ortodox, care este adeverirea teologiei ortodoxe, tânărul se încadrează în monahism, tăindu-şi voia cu voia sa şi urmează voia părintelui duhovnicesc.

Din păcate astăzi, judecat din perspectiva antropocentrică, monahismul este considerat un mod de viaţă greşit. Ne spun mulţi dintre închinătorii de la Sfântul Munte: „Voi, stareţii, sunteţi nişte dictatori!” Iar noi le răspundem: „Am fi fost dictatori dacă i-am sili pe monahi să facă voia noastră.” Un părinte duhovnicesc însă, fraţilor, contribuie la caracterul pe deplin hristocentric al monahismului şi al creştinismului. El nu va încerca niciodată să-l pună pe ucenic să facă voia părintelui duhovnicesc, ci face tot ce este posibil, după multă rugăciune, ca să-i convingă pe călugări să-şi identifice propria lor voie cu voia lui Dumnezeu. Acesta este caracterul hristocentric absolut al creştinismului. Aşa cum accentuează Părintele Iustin Popovici în scrierile sale, faptul că ucenicul este ascultător la modul absolut îl face să dobândească voinţa lui Hristos, mintea lui Hristos, gândirea şi inima lui Hristos şi devine următor al Lui.

De aceea, vedeţi, toţi aceşti părinţi duhovniceşti virtuoşi, îndeosebi cei de astăzi, au dăruit multă speranţă lumii, au arătat că Dumnezeu este viu. Oricine întâlnea astfel de Părinţi avea sentimentul celor spuse de Sfântul Apostol Pavel în Noul Testament: „Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci este acelaşi.”

Parintele Sofronie Saharov – un alt Grigorie Palama, parintele Efrem Katunakiotul – un sfant Spiridon contemporan. Experienta luminii necreate la Cuviosul Paisie

Când l-am întâlnit pe Părintele Sofronie de la Essex, care după părerea multora şi a mea personală este un alt Sfânt Grigorie Palama, mi-a spus că în timp ce rostea rugăciunile Sfintei Liturghii gura sa scotea flăcări, iar veşmintele răspândeau lumina cea necreată. Aşa cum el însuşi mi-a spus, zile în şir era copleşit de această lumină dumnezeiască. Asta îmi aminteşte cele ce mi-a povestit odată Părintele Paisie:

„Într-o iarnă, pe la apusul soarelui, plecam de la Mănăstirea Stavronichita, îndreptându-mă către chilia mea. La 100 de metri de poarta mănăstirii, m-am întâlnit cu un grup de cinci studenţi care mă căutaseră la chilie (era aproape de Stavronichita) şi-mi aduseseră ceva de la un părinte arhimandrit din lume. Negăsindu-mă, le-au lăsat la chilie şi s-au dus către mănăstire. Când m-au întâlnit m-au rugat să rămân puţin cu ei şi să le vorbesc. Aveau multă râvnă pentru Dumnezeu. Astfel, fără să-mi dau seama, a trecut mult timp stând de vorbă. Nici ei nu se dezlipeau de mine. S-a întunecat însă şi, deoarece nu se mai vedea nimic, i-am trimis la mănăstire, ajungând la vreme înainte de a se închide porţile. Eu m-am grăbit să ajung la chilie. Din pricina întunericului nu mai distingeam drumul şi astfel am intrat în nişte mărăcini, nemaiputând ieşi. Nu aveam nici lanternă. Mi-am zis că, pe frigul acesta, cu un singur plămân, este imposibil să supravieţuiesc nopţii care mă aştepta în desiş. Am îngenuncheat şi mă rugam pentru ieşirea sufletului, nemaiavând nici o speranţă de viaţă. În timp ce mă rugam, deodată din mine iese o lumină aşa de puternică, încât soarele la amiază putea fi considerat întuneric în comparaţie cu ea. Condus de această lumină am ajuns cu bine la chilie şi, îndată ce am pus cheia în uşă, a dispărut”.

V-am relatat această întâmplare inedită pentru ca să vă arăt că experienţa Părinţilor Bisericeşti este una comună. Este aceeaşi experienţă a luminii dumnezeieşti necreate în diferite împrejurări.

Părintele Efrem Katunachiotul care a adormit întru Domnul acum patru ani îmi spunea aproape acelaşi lucru referindu-se la experienţa dânsului. Astfel, în timp ce se ruga, chilia i s-a umplut de lumină şi se întreba în inima sa ce putea fi aceasta. A auzit însă un glas preadulce care cânta un tropar al Cincizecimii: „Toate sunt dăruite de Duhul Sfânt…” Era o mărturie că lumina necreată este însăşi prezenţa Duhului Sfânt. Trebuie să vă mai spun că Părintele Efrem Katunachiotul, care este ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul, este un contemporan Sfânt Spiridon al Trimitundei. Dau mărturie personală înaintea Bisericii că atunci când l-am întrebat odată cu îndrăzneală — deoarece îi port numele şi avea o afecţiune deosebită pentru mine — dacă a slujit vreodată în prezenţa văzută a îngerilor, mi-a răspuns afirmativ: „Da, fiule, m-a învrednicit harul lui Dumnezeu să slujesc cu îngerii. Aveam heruvimi de-a dreapta şi de-a stânga”. Acest om, atunci când slujea avea faţa plină de lumină şi când îl vedeai credeai că este Moise Proorocul. De multe ori, când făcea otpustul la Sfânta Liturghie faţa lui era atât de luminoasă încât îmi amintea de Moise coborând de pe Muntele Sinai cu tablele legii. Părintele Efrem are multă îndrăzneală la Dumnezeu, se arată astăzi multora, aşa cum veţi vedea şi din următoarea întâmplare:

Un tânăr portretist din Tesalonic (care purta şi cercel!) şi care nu era, se înţelege, om al Bisericii, a văzut într-o librărie cartea despre Părintele Efrem pe care a editat-o mănăstirea noastră (şi care din fericire acum se traduce şi în limba română) şi i-a plăcut atât de mult faţa Părintelui încât a desenat-o cu creionul. În timp ce lucra la portret, în cameră s-a răspândit deodată bună mireasmă. A fost foarte impresionat, însă aşa cum singur spunea, nu voia să meargă cu gândul mai departe. Terminând portretul, l-a pus în servietă. După mai multe zile a luat servieta şi s-a suit într-un taxi. Având nevoie să scoată un act din valiză, a tras din întâmplare afară şi portretul. Deodată mireasma s-a răspândit din nou, însă mult mai puternic, încât taximetristul s-a întors şi l-a întrebat: „Ce miroase, ai tămâiat în maşină?” Această întâmplare l-a determinat să vină să se închine la mormântul Părintelui Efrem şi să devină un creştin fidel.

Un alt eveniment legat de Părintele Efrem: o doamnă din Cipru ne-a scris că avea o problemă de familie foarte gravă. Noaptea a văzut un pustnic în vis care i-a spus: „Fiica mea, eu te voi ajuta. Voi fi alături de tine şi problema se va rezolva curând.” Nu i-a spus însă cine era. După câteva zile doamna respectivă s-a dus în Larnaca şi, trecând întâmplător — nimic nu este întâmplător! — pe lângă o librărie bisericească, a văzut cartea despre Părintele Efrem în vitrină. Cum a dat cu ochii de ea, au trecut-o transpiraţii reci, recunoscându-l pe ascetul din vis. Iar problema familială s-a rezolvat în scurt timp.

Vă voi mai spune o întâmplare, şi aceasta va fi ultima, căci voi primi după aceea întrebări. S-a întâmplat de curând în Pafos, Cipru. Un vopsitor vopsea pereţii unei case. În Pafos sunt mulţi struguri şi localnicii fac nişte dulciuri tradiţionale din must şi făină: înşiră alune pe aţă şi apoi le trec prin amestecul de must şi făină, alcătuind un fel de baghete pe care le agaţă la uscat afară, de nişte cârlige mari. Muncitorul, în timp ce vopsea, s-a dezechilibrat şi a căzut de pe scară, rămânând însă spânzurat de zid, deoarece un astfel de cârlig pentru uscat dulciuri i s-a înfipt în arcada orbitei. Durerea era insuportabilă. Urla de durere, însă casa nu era locuită şi nu avea cine să-l ajute. În timp ce striga după ajutor, suspendat de cârligul care-i intrase în ochi, vine un călugăr care îl ajută să coboare. „Mergi la spital, dar să ştii că nu ai nimic!” i-a zis monahul. „ O să-ţi pună picături în ochi şi o să pleci teafăr.” Muncitorul s-a dus la spital, le-a zis medicilor ce i s-a întâmplat, însă aceştia, uitându-se la ochiul lui, i-au spus că nu are absolut nimic. „Bine, dar am rămas agăţat de ochi!” „ Nu ai nici măcar o zgârietură!” În momentul acela a înţeles că este vorba de o minune, însă nu le-a zis nimic doctorilor. După trei zile a mers la un magazin de alimente şi a văzut acolo, pe un perete, fotografia Părintelui Paisie. Întrebând pe vânzătoare cine este călugărul respectiv, aceasta i-a răspuns contrariată: „Cum, nu-l ştii pe Părintele Paisie de la Athos?!” „Dă-mi mie fotografia!” i-a cerut muncitorul. „Nu se poate, o am ca binecuvântare!” „Nici dacă-ţi dau 500 de lire cipriote (o sumă foarte mare)?” „Nici măcar!” „Îţi dau 1000 de lire!” „Păstrează-le!” „2000 de lire!” „Oricât mi-ai oferi, nu o dau!” „Bine, dar vreau o fotografie a omului acestuia!” „Mergi la o librărie, cumpără o carte cu Părintele Paisie pe copertă şi vei avea ceea ce doreşti!” Aşa a şi făcut. Apoi a mărturisit tuturor că acesta este cel care l-a salvat prin intervenţie miraculoasă.

Harul Duhului Sfant lucreaza si astazi cu putere in cei care duc lupta cea buna

Aceştia sunt sfinţii contemporani nouă, dragii mei. Într-un manuscris din Sfântul Munte, un călugăr care avea mare evlavie la Sfântul Gheorghe, în timp ce se ruga în strană, într-o slujbă din Postul Mare, a fost răpit în chip minunat şi dus de Sfântul Gheorghe în rai, unde i-a arătat diferitele cete ale celor mântuiţi. După cum singur povesteşte, era acolo o ceată de monahi care străluceau mai mult decât toţi ceilalţi, având mai multă slavă. L-a întrebat aşadar pe Sfântul Gheorghe: „Cine sunt aceştia?” „Sunt cei care s-au sfinţit în ultima vreme, neavând multe exemple de sfinţenie precum cei din vechime!” De aceea, fraţilor, cu aceste puţine lucruri pe care vi le-am spus, aş dori să conştientizaţi înlăuntrul vostru că harul lui Dumnezeu există, există Duhul Sfânt, există trăiri ale Duhului Sfânt. Dacă aş avea timp v-aş povesti până seara, dar nu vreau să vă obosesc. Mesajul pe care vreau însă a vi-l da este: luptaţi lupta cea bună a credinţei şi fără îndoială că fiecare nevoitor va simţi înlăuntrul său harul Duhului Sfânt. Acestea am vrut să vă spun. Dacă doreşte cineva să pună vreo întrebare…

Întrebare: Cum poate cineva, într-o viaţă monahală în care bunele rânduieli şi tradiţia Sfinţilor Părinţi s-au pierdut, cum poate vieţui în Hristos sau cum se poate mântui?

Arhim. Efrem: Este adevărat că acum, din cauza comunismului, Biserica Ortodoxă Română se află într-o perioadă de refacere şi astfel unele mănăstiri în mod sigur nu au recuperat încă adevărata tradiţie. Însă pronia dumnezeiască va ajuta ca toate lucrurile să-şi recupereze rânduiala firească, aşa cum era odinioară. Dumneavoastră monahii trebuie să fiţi cu multă atenţie, să trăiţi în ascultare şi chiar dacă rânduielile încă lasă de dorit, să faceţi răbdare, iar harul lui Dumnezeu vă va ajuta. Oricum, monahul care este cu luare aminte nu riscă nici chiar în astfel de mănăstiri.

Întrebare: Preacuvioase Părinte Efrem, cum trebuie rugat părintele stareţ să-i dea binecuvântare ucenicului să se împărtăşească mai des, mai ales dacă duhovnicul este foarte ocupat, ca toţi duhovnicii buni dealtfel, şi nu-l poate mărturisi pe ucenic?

Arhim. Efrem: Orice ucenic trebuie să fie cercetat duhovniceşte îndeaproape. Aşa cum văd în mănăstirile din România, stareţul are doar un rol administrativ, pentru cele spirituale fiind duhovnicul, situaţie similară cu cea din Rusia. Desigur, este bine să existe mai mulţi duhovnici într-o mănăstire, însă doar cu rol secundar, rolul principal revenindu-i stareţului. Stareţul nu trebuie să fie numai supraveghetorul administrativ al lucrurilor, iar duhovnicii să fie separat supraveghetori ai problemelor duhovniceşti. Acum două luni am fost în Rusia. Am mers la o mănăstire cu mulţi vieţuitori şi am discutat despre tema aceasta cu stareţul, care era şi episcop. Îmi zice: „Gheronda, dacă îi zic unui călugăr să meargă să facă o anumită ascultare, îmi zice că nu are binecuvântare de la duhovnic!” Păi, în astfel de situaţie nu se poate face mănăstire! Trebuie ca stareţul să fie şi părinte duhovnicesc, pentru a da în mod corect binecuvântările. Dacă ucenicul nu se spovedeşte la stareţ, cum îi poate cere binecuvântare pentru împărtăşanie?

Întrebare: Cum vede Sfântul Munte ecumenismul?

Arhim. Efrem: Este un lucru cunoscut! Sfântul Munte este împotriva ecumenismului, în ciuda faptului că Athosul este o realitate ecumenică, nu ecumenistă. Nu suntem împotriva dialogului, ci pentru un dialog purtat de pe baze ortodoxe corecte.

Întrebare: O femeie care nu poate avea copii se poate mântui prin căsătorie?

Arhim. Efrem: Desigur! Dacă Dumnezeu nu dăruieşte copii nu înseamnă că femeia îşi pune mântuirea în pericol. Dealtfel, dobândirea de prunci nu este un scop absolut al căsătoriei. M-am întristat recent când am auzit despre un bărbat care şi-a părăsit soţia pentru că nu putea face copii. El credea că femeia o să ia nişte medicamente şi o să-i facă copii! Omul este persoană, fraţii mei. În căsătorie, într-o familie, există o comuniune interpersonală, unul trebuie să trăiască în celălalt. Soţul nu trebuie să-şi iubească soţia doar dacă şi face copii! Ci o iubeşte pentru că cei doi se află în comuniune cu Hristos. Din păcate astăzi o familie care nu are o bază creştin ortodoxă este sortită eşecului.

Întrebare: Se poate întâmpla ceva rău cu noi când ascundem ceva de duhovnic?

Arhim. Efrem: Sfinţii Părinţi nu se nelinişteau de ucenicii lor, chiar dacă se întâmpla că cadă în cel mai mare păcat. Se nelinişteau însă de călugării care-şi ascundeau gândurile. Cea mai puternică armă a diavolului este ascunderea gândurilor. Călugărul care o face crede în propriile gânduri, devine autosfătuitor. După Sfântul Vasile cel Mare, autosfătuitorul luptă împotriva lui însuşi. Gheron Iosif Isihastul spunea: „Ai văzut vreun călugăr care s-a rătăcit? Ei bine, acela a crezut în gândul său propriu!” Ascunderea gândului rupe dependenţa de duhovnic. Nu nevoinţa trupească, ci ascultarea adevărată este cea care aduce harul lui Dumnezeu.

Întrebare: Cum poţi hotărî în rugăciune între două lucruri bune?

Arhim. Efrem: Când te rogi nu trebuie să dai importanţă nici gândurilor bune, nici celor rele, nu trebuie să te gândeşti la nimic. După rugăciune, Dumnezeu te poate lumina în problema respectivă. Sau, dacă ai un duhovnic, trebuie să-l întrebi pe el. [...]”

(sursa traducerii si continuarea cu transcrierea introducerii si finalului care nu mai apar pe fragmentul video de mai jos: Pemptousia)

***

Cuvantul Parintelui Efrem la Biserica “Rusa” (Studentilor):

“Va aducem copia unei icoane facatoare de minuni, care este la manastirea noastra si care se numeste Pantanassa (Atotimparateasa); icoana care face foarte multe tamaduiri, si care, indeosebi, vindeca pe cei bolnavi de cancer.

Sunt nenumarate minunile care se intampla sub ochii nostri, iar aceasta biserica a Sfantului Nicolae este prima care primeste o astfel de icoana aici, in Bucuresti si in Romania. Si, sunt sigura ca, avand aceasta icoana, biserica Sfantul Nicolae va deveni un punct duhovnicesc important pentru Bucuresti, iar Maica Domnului Panatanassa va atrage catre dansa foarte multi credinciosi care sa vina sa i se inchine, pentru a-i vindeca trupeste cat si duhovniceste.

Timpurile in care traim, fratii mei, sunt foarte dificile, foarte grele. Astazi omul L-a uitat pe Dumnezeu, crezand ca poate face orice singur, fara Dumnezeu, insa s-a inselat. De aceea Dumnezeu, Care din dragoste S-a apropiat catre om, cu toata ca omul neaga existenta lui Dumnezeu si pacatuieste in prezenta lui Dumnezeu, cu toate acestea, Dumnezeu, din marea Sa dragoste catre oameni nu ia in seama pacatele oamenilor si tradarea lor si Se pogoara la om si Se goleste de dumnezeirea Sa. Asa cum in urma cu doua mii de ani a devenit Om pentru a se putea uni cu omul, tot asa si astazi gaseste orice ocazie nimerita sa se apropie de oameni. O dovada a dragostei Sale, a prezentei dragostei Sale aici, este chiar prezenta acestei icoane a Maicii Domnului Pantanassa care vine de la Sfantul Munte, si astfel, in aceasta clipa, aceasta biserica a dumneavoastra devine cumva o prelungire a Sfantului Munte.

Veti veni aici sa va inchinati  la Maica Domnului Pantanassa  si va veti aduce aminte ca la Sfantul Munte sunt parinti care va iubesc si care se roaga pentru dumneavoastra. Si, atunci cand va veti inchina, sa va aduceti aminte ca, in clipele cand foarte multa lume pacatuieste, exista foarte multi alti oameni care nu se arata lumii si care de fapt se afla in lumina prezentei lui Dumnezeu, oameni care cu mainile ridicate se roaga lui Dumnezeu pentru intreaga lume. Se roaga pentru toate incercarile, si necazurile si supararile prin care trece poporul. Poate monahii sunt departe cu trupul de lume, insa in inima lor duc, asupra umerilor lor, crucea lumii. Monahii se rastignesc pentru lume si intotdeauna se ingrijoreaza pentru lume.

La Manastirea Vatopedi vin foarte multe scrisori din Romania si raspundem la mii de scrisori pentru a-i mangaia pe cei care ni le trimit si pentru a le aduce alinare sufleteasca. De aceea ma rog din toata inima ca Maica Domnului Panatanassa sa va mangaie in durerile pe care le aveti, sa va usureze curcea, si, oricate suparari si necazuri veti avea, niciodata sa nu va pierdeti curajul. Intotdeaua cu credinta sa priviti catre Maica Domnului; Maica Domnului care este chiar Maica noastra si care intotdeauna asteapta rugaciunile noastre, fiind gata de a ne ajuta, si care este mereu si pururea cu noi, si care ne observa tot timpul.

Asa cum ne-a spus si Sfantul Siluan Athonitul, cand era in lume acest Sfant de la Muntele Athos, Maica Domnului i-a spus: “Nu imi plac lucrurile tale, faptele tale” si i-a spus-o aceasta din dragoste. Pentru ca, Maica Domnului fiind cea in care a incaput intreaga iubire dumnezeiasca,  inima ei, prin dragostea pe care o are, acopera intreaga lume.

Si vreau sa va spun o mica intamplare de la manastirea noastra prin care ni se arata ca Maica Domnului este tot timpul cu noi:

Unul dintre  monahii nostrii avea o foarte mare durere de dinti, care l-a apucat chiar atunci cand toti parintii  se odihneau, dupa miezul noptii. Si, cu toate ca avea dureri foarte mari, nu a vrut sa se duca sa-l trezeasca pe monahul care se ocupa cu cabinetul medical, si a rugat-o pe Maica Domnului sa-l ajute. Si atunci, cand gemea de dureri, vede in fata lui o calugarita care vine si il inchina acolo unde avea durerea, si imediat durerea a incetat.

Aceata este o intamplare care poate parea mica, dar este esentiala, si care trebuie sa ne ajute sa creasca si sa sporeasca credinta noastra, pentru ca astazi cea mai mare biruinta a diavolului asupra lumii este de a lua credinta din inimile ortodocsilor. De aceea, pe cat putem trebuie sa o rugam pe Maica Domnului sa ne dea credinta catre Fiul ei, pentru ca credinta este cheia care deschide toate tainele duhovnicesti, credinta este o putere foarte mare, credinta este viata noastra, pentru ca numai prin credinta putem aduce harul Duhului Sfant in inima,  si atunci inima noastra va deveni tron al harului Duhului Sfant.

Inainte de a termina vreau sa va asigur ca noi, desi ne aflam la Sfantul Munte, va iubim si ne rugam pentru dumneavoasta, si va asiguram ca vom continua sa ne rugam pentru dumneavoasta, si ne rugam ca Maica Domnului sa va acopere pe toti si sa va lumineze astfel incat sa deveniti faruri duhovnicesti ca prezenta dumneavoastra in mijlocul celorlalti sa fie o dovada ca Dumnezeu este viu“.

Vezi si:

• Doxologia: Cei căsătoriți pot dobândi Duhul Sfânt?

Intrebare:  Doamne Ajuta! Omul care traieste in lume fiind casatorit si având copii poate dobândi Duhul Sfânt? (crestin ortodox fireste) Multumesc!

Răspuns (Arhim. Nichifor Horia, starețul Mănăstirii „Trei Ierarhi” din Iași):“Lucrarea Duhului Sfânt în viața creștinului începe încă de la botez. Cu cât mai atent și mai adânc se silește omul să cunoască pe Dumnezeu și să împlinească cuvântul Lui dătător de viață, cu atât mai limpede înțelege lucrarea Duhului Sfant în viața sa. Și înțelege că Duhul Sfânt este aproape de cei smeriți, ce își pun cu adevarăt nădejdea în Dumnezeu. De aceea, cel ce cunoaște lucrarea Duhului Sfânt în inima sa caută altă fericire, altă mângâiere, altă siguranță decât cea pe care o caută lumea de obicei. Pentru că lumea își găsește mângâierea în slava de la oameni, în plăcerile date de un trai îndestulat, în siguranța unor chivernisiri omenești. Mângâierea Duhului Sfânt, care se roagă în om cu suspinuri negrăite, nu este o închipuire, ci o dulceață de negrăit în sufletul care începe să nădăjduiască adevărat în izbăvirea sa și a lumii de toată puterea înșelătoare a patimilor.

Dacă știm că Duhul Sfânt se primește în sfintele taine, se apropie de om în fiecare rugăciune smerită, în fiecare mărturisire a adevărului, când și cum putem pierde Duhul Sfânt? Cum se face că mulți se înstrăinează de Dumnezeu și nu înțeleg, nu caută păstrarea Duhului Sfânt în inima lor? Duhul Sfânt, se pierde prin nepăsare, prin mândrie, prin păcat…

Căsătoria asumată cu credincioșie înaintea lui Dumnezeu nu este păcat. Drept înțeleasă și mai ales trăită, căsătoria e o mare binecuvântare, un ajutor în viața omului, o prisosință a slujirii și a împlinirii a tot binele. Curând însă, după căsătorie, apar dezamăgirile, poticnirile de neputințele celuilalt, de egoismul lui dar și de propriile noastre neputințe și micimi sufletești. Și aceste dezamăgiri avem a le descoperi nu numai în căsătorie, ci și în călugărie, de pildă, sau în prietenie. Sufletele noastre rănite caută dragostea ideală, încrederea absolută și, la cea mai mică neputință, a celuilalt se clatină și întreaga relație se zdruncină. Păstrarea Duhului Sfânt înseamnă înnoirea acestei relații, lupta vie de a lumina toate aceste umbre. Văzând realist pe celălalt și pe noi înșine în nedesăvârșirea noastră, să păzim încrederea unul în celălalt, unitatea și lucrarea celor ale Împărăției Cerurilor. Această încredere și unitate și călugărul, cu greutate trebuie să lupte a le păzi în mai marea sa familie care este obștea mănăstirii sale. Pentru că Dumnezeu nu a dat porunci diferite celor căsătoriți față de cei ce se călugăresc de pildă. Vorbim de păstrarea Duhului Sfânt pentru că de dobândit se dobândește și se redobândește cu ușurință. Dar tot cu ușurință se pierde când inima nu pricepe a căuta statornic, cu smerenie, să trăiască după Dumnezeu. Cel mai mic gând de viclenie, de mândrie, alungă Duhul. Dar precum psalmistul cunoaște înnoirea prin pocaință, tot astfel și omul învață a păstra, nu fără efort, mângâierea Duhului în inima sa: „Duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”…

Căsătorit sau necăsătorit, omul care caută cu credincioșie pe Dumnezeu începe să lupte cu toate iluziile și cu tot răul din el și din lume. Și în această luptă nu este singur, ci Duhul Sfânt, Mângâietorul îl înțelepțește și îl întărește. Părintele Cleopa amintea des în cuvintele sale despre o bătrână pe care a văzut-o, fiind singur în Altar ca preot, în fața icoanei, luminată de rugăciune, cum puțini călugări se învrednicesc. Cel mai probabil va fi fost o femeie căsătorită sau poate văduvă, ce stăruia în slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Tot astfel, părintele Sofian ne povestea de un fiu duhovnicesc, mecanic de locomotivă ce sporise în lucrarea neîncetată a rugăciunii inimii, asemenea monahilor îmbunătățiți. Așadar și în lume, căsătorit sau nu, omul se poate sfinți, poate cunoaște desăvârșit pe Dumnezeu, dacă va stărui cu credincioșie în curățirea sinelui de toată minciuna și de toată răutatea, prin chemarea numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos“.

Legaturi:

Nu uitati sa chemati numele lui Hristos!

Arhimandritul Efrem la Seminarul Teologic Alba Iulia

Directorul Seminarului, Pr. Florin Botezan: Ne-a invrednicit Dumnezeu sa fim martori zilele acestea la un eveniment de exceptie si anume prezenta in mijlocul nos­tru a unuia dintre Staretii Sfantului Munte, Parintele Efrem, Staretul Manastirii Vatopedi, una dintre cele mai importante manastiri din Sfantul Munte.

Cu totii am auzit, intr-o masura mai mare sau mai mica, de Sfantul Munte si cred ca fiecare isi doreste sa ajunga aco­lo sau sa revina acolo, daca inainte a mai fost.

Sfantul Munte este centrul Ortodoxiei, este locul spre care ne indreptam in­totdeauna cu nadejdea ca ne vom intari mai mult in credinta, ca ne va ajuta sa ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Iata ca de data aceasta Sfantul Munte coboara la noi, vine in mij­locul nostru printr-unul din reprezentantii sai de seama si anume Parintele Efrem, cum spuneam, Staretul Manastirii Vatopedi.

Intalnirea de acum se doreste a fi in primul rand un dia­log. De aceea, dupa cuvantul scurt pe care Parintele il va rosti in introducere, asteptam intrebarile dumneavoastra si speram sa se poata inchega un dialog din care sa ne folosim cu totii. Deci, il rugam pe Parintele Efrem sa ne rosteasca un cuvant, ca apoi sa ne raspunda la intrebari.

Arhimandritul Efrem: Si eu ma bucur sa fiu cu voi, deoarece venirea mea in Romania se datoreaza in primul rand Arhiepiscopiei de Alba Iulia, invitatiei facute de Arhie­piscopie. Sunt foarte emotionat de calatoria pe care am facut-o in Romania. Am fost bucuros sa vad evlavia poporului ro­man, setea de credinta pe care o are, dorul de Dumnezeu si disponibilitatea de a se nevoi.

Noi, Sfantul Munte, datoram mult Romaniei pentru ca cei mai multi ctitori ai manastirilor aghiorite, dupa imparatii bizantini, sunt voievozi romani. Odinioara, Romania si Gre­cia erau ca o singura tara, de aceea am si avut intotdeauna o colaborare lesnicioasa si o comunicare nemijlocita. La manastirile la care am fost am vazut picturi murale cu inscriptii grecesti, dar am vazut si traditii comune, pentru ca avem acelasi cuget si acelasi crez. Si, mai ales, vad marea evlavie a poporului roman pentru Sfantul Munte. Au venit multi monahi romani inca de demult, din evlavie, la Sfantul Munte dar nu numai pentru folosul poporului roman, ci au sprijinit duhovniceste si multi parinti aghioriti. Vrednicul de pome­nire Parintele Paisie, acest sfant ascet aghiorit contemporan, in cartea sa pe care a scris-o despre diferitii batrani aghioriti evlaviosi, vorbeste si despre cativa pustnici romani care cu viata lor si cu trairea lor au slavit si Sfantul Munte, dar si intreaga Biserica Ortodoxa.

Venind din Sfantul Munte in Romania ne simtim aici intr-un loc familiar, ca acasa. Venind aici vedem ca Biserica Ortodoxa din Romania va progresa fiindca are o putere foarte mare. Si puterea dumneavoastra nu este nici econo­mica, nici politica, ci consta in evlavia dumneavoastra. Pu­terea Bisericii este evlavia tuturor credinciosilor. De aceea cei care sunteti la acest seminar, sa nu va uitati scopul, sa nu va uitati misiunea. Pentru ca va spunem noi, cei care traim in Sfantul Munte, ca omul care uita de mantuirea sufletului si-a ratat complet viata, caci Domnul ne subliniaza cu multa claritate: „Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua“.

Sfantul Nectarie, un sfant grec contemporan care s-a in­vrednicit de la Dumnezeu sa faca multe minuni, un sfant care a fost mult batjocorit in viata de catre purtatorii de rasa, a fost profesor la seminarul Rizario din Grecia si le spunea elevilor:

„Copii, omul care cauta fericirea si bucuria in ex­teriorul lui este in mare ratacire. Omul poate avea prilej de bucurie din partea prietenilor, din partea fratilor lui, din partea rudelor, insa fericirea si bucuria aceasta este relativa. De pilda, asteptam un prieten sa vina dintr-o tara indepar­tata si suntem indreptatiti sa ne bucuram, dar va veni vremea cand va pleca prietenul nostru si, pe cat de mult ne-am bucurat impreuna cu el, pe atat de mult ne vom intrista cand va pleca. Mai mult, putem spune ca avem o persoana iubita a carei prezenta ne da mare bucurie. Vine insa vremea cand Dumnezeu o va lua in lumea cealalta. Pe cat de bine am petrecut cu aceea persoana, pe atat de mult vom fi mai tristi atunci cand va pleca de langa noi.“

Asadar, bucuria care vine din afara fiintei noastre este relativa. De aceea si Hristos, ca sa ne faca sa intelegem bine, ca sa ne indrume corect, ne-a subliniat cu claritate: „Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru“, este in inima voastra. Si cand Domnul ne spune ,,imparatia lui Dumnezeu”, vrea sa spuna harul lui Dumnezeu, comuniunea omului cu dumnezeiestile energii necreate. Deci, fratii mei, acolo trebuie sa tintim.

Trebuie sa fim atenti la viata noastra, sa fim atenti fata de pacate, deoarece pricina care alunga harul este pacatul. Si asa cum albina nu se duce la balegar, ci cauta mireasma flo­rilor, asa si harul Duhului Sfant cauta o inima care se lupta impotriva pacatului. Cat putem asadar, sa fim atenti in viata si sa nu uitam ca Hristos S-a suit pe Cruce ca sa ne ajute pe noi sa ne ridicam, sa inviem, sa Ii pasim pe urme, sa-I urmam poruncile, sa urmam directia care ne-a dat-o prin Evanghelia Sa. Atunci vom avea permanent inlauntrul harul, atunci vom putea fi pururea fericiti, vom fi bucurosi, vom fi multumiti cu modul nostru de viata. Pentru ca nu trebuie sa uitati niciodata ca un crestin poate avea necazuri si gre­utati in viata, dar dincolo de crucea necazurilor si a greuta­tilor exista dulceata Duhului Sfant. Aceasta lipseste astazi de la marea majoritate a crestinilor pentru ca nu se nevoiesc asa cum trebuie; iar un model al nevointei este viata sfintilor nostri. Sa studiati vietile sfintilor, sa fiti prieteni cu sfintii si lor sa le urmati pentru ca ei L-au urmat pe Hristos. Iar sfintii, prin viata lor corecta au demonstrat ca Evanghelia este valabila.

Cu aceste ganduri, copii, vreau sa va urez ca harul Mai­cii Domnului care este atat de simtit in Sfantul Munte — pentru ca noi acolo o simtim pe Maica Domnului ca pe o closca care ne tine sub aripioarele Sale, deoarece Maica Domnului este maica tuturor crestinilor, insa tronul sau este in Sfantul Munte, pentru ca acolo nenumarati oameni evlaviosi s-au invrednicit sa o vada si in vedenii, chiar au si vor­bit cu dansa asa cum vorbesc eu cu voi acum — asadar, harul Maicii Domnului sa va intareasca. Si va indemn sa nu luati aminte niciodata la teoriile straine de Ortodoxie care va indeparteaza de Evanghelie. Toate acestea care se spun as­tazi, care sunt impotriva Evangheliei, nu sunt decat nascociri ale diavolilor, sunt teorii facute a-l rataci pe om, sunt teorii facute pentru a intuneca mintea omului astfel incat sa nu-l poata afla pe Dumnezeu.

Nu uitati sa va rugati, nu uitati sa chemati numele lui Hristos, nu uitati, in necazurile pe care le aveti, sa priviti fata Maicii Domnului si sa o simtiti pe Maica Domnului ca pe mama voastra adevarata, iar aceasta va veni sa va ajute, sa va mangaie, sa fie alaturi de voi. Unul din aghioritii care a vazut-o pe Maica Domnului, a auzit-o spunand: „Nu am timp, pentru ca umblu pe tot pamantul si mangai pe crestini si ma alatur celor care ma cheama“. Ma rog ca dintre cei pe care Maica Domnului ii mangaie si carora le sta alaturi sa fiti si voi. Amin.

Seminaristii: Parinte, cuviosul Paisie Aghioritul spunea ca multi sfinti ar fi dorit sa traiasca in vremea noastra ca sa se nevoiasca. Care ar trebui sa fie nevointa tinerilor in acest context?

Arhimandritul Efrem: Este usor pentru tineri sa se nevoiasca, daca vor. Trebuie sa fie bine incadrati in Biserica, iar ceea ce-i ajuta foarte mult catre sfintenie este sa aiba un program zilnic. Atunci vor avea roade duhovnicesti, pentru ca omul, dragi copii, si mai ales voi care acum sunteti aici, daca nu aveti sfintirea harului, daca nu simtiti ca va mangaie harul, atunci nu veti avea dispozitie catre nevointa, deoarece pricinile de pacat sunt foarte aproape si ne trag foarte usor catre ele. Vedeti, pentru a va lua diploma, daca nu stati sa studiati dupa un program anume, este mai mult ca sigur ca nu o veti lua in mod magic. Cu atat mai mult sfintenia, care este socotita stiinta stiintelor si arta artelor, trebuie sa fie facuta cu un program. Ajuta foarte mult contactul cu un indrumator duhovnicesc.

Seminaristii: Una dintre nevointele celor din manas­tire este dobandirea linistii, a pacii lui Hristos. Invatamantul actual cere multa implicare, studentul este supus unui stres. Avem si noi nevoie de liniste. Cum putem dobandi linistea — sa fim cu Hristos — in aceasta agitatie?

Arhim. Efrem: Este o problema, pentru cel ce traieste in agitatie, sa dobandeasca linistea. Este o problema intr-ade­var, dar nu este de neindreptat. Este posibil si pentru cei ce traiesc in agitatie sa dobandeasca linistea launtrica. Primul lucru care trebuie sa-l aiba in vedere este lupta impotriva pa­catului. Fiecare crestin, primul lucru la care trebuie sa ia aminte este ceea ce zicem la slujba: „Invredniceste-ne, Doamne, fara de pacat sa ne pazim noi”. Fie elev, fie monah, fie preot, fie episcop, trebuie neaparat a se pazi de pacat. Cand ia aminte la pacat si isi programeaza o mica perioada de timp dimineata si seara ca sa se linisteasca — iar cand zic „sa se li­nisteasca” zic nu sa se intinda in pat, ci sa se ocupe de ruga­ciunea lui Hristos, dimineata si seara — atunci omul care primeste in inima aceasta lucrare duhovniceasca, incetul cu incetul va incepe sa guste bunatatile lucrarii duhovnicesti launtrice a mantuirii si astfel, cu incetul, va progresa in isi­hie. Oricum, este posibila linistirea launtrica si in aceasta epoca a noastra. Bine.

Seminaristii: Cum ar trebui sa-l consideram pe Dum­nezeu, ca pe un prieten, sau ca pe un Stapan?

Arhim. Efrem: Daca va amintiti, cand apostolii I-au zis lui Hristos: „Invata-ne cum sa ne rugam“, Hristos ce le-a spus? „Tatal nostru!” Le-a dat rugaciunea domneasca. Nu le-a spus: „Sa Ma chemati Domn Atotstapanitor, Facator al cerului si al pamantului, Atottiitorul“, cu toate ca este asa si Il recunoastem asa, dar El insusi nu a cerut acest lucru. Ceea ce ne-a cerut Hristos noua este aceea de a-L chema si a-L primi, a-L simti ca fiind Tatal nostru. De aceea, Hristos este Tatal nostru si cineva poate simti aceasta prezenta a lui Hristos pe masura curatirii inimii proprii.

Seminaristii: Cum poate un teolog sa-L marturiseasca cat mai bine pe Dumnezeu in societatea de azi?

Arhim. Efrem: Teologul Il poate marturisi mai bine pe Dumnezeu cu viata proprie corect ortodoxa.

Seminaristii: Cum putem, noi tinerii, sa ducem o viata cat mai autentic crestina?

Arhim. Efrem: Viata duhovniceasca autentica este viata patristica. In acest domeniu ne vor ajuta mult batranii du­hovnicesti din vremea noastra care s-au nevoit sa ajunga la sfintenie. De exemplu, viata parintelui Ilie Cleopa, un sfant din zilele noastre. Eu l-am cunoscut la Atena pe cand eram inca student. Si cred ca acum, cand s-au tiparit vietile dife­ritilor sfinti aghioriti — si, de altfel, orice viata a unui sfant de astazi, fie rus, fie de alt neam — ajuta foarte mult pe omul contemporan sa traiasca autentic si in mod corect.

Seminaristii: In ce consta viata duhovniceasca la Manas­tirea Vatopedi?

Arhim. Efrem: Adica sa judec eu viata duhovniceasca in manastirea proprie? Ce pot sa va spun? Suntem monahi si ne straduim sa ramanem credinciosi traditiei noastre, randu­ielii noastre si datoriilor noastre monahale. Parintele Porfirie le spunea fiilor sai duhovnicesti: „Cand va intreaba despre mine sa nu le spuneti multe lucruri“, fiindca il considerau multi ca fiind Dumnezeu pe pamant. „Voi sa le spuneti ca sunt un pui de calugar“. La fel si noi, va spunem ca suntem monahi la Sfantul Munte si urmam tipicul aghiorit.

Seminaristii: Cum trebuie sa fie relatia dintre un baiat si o fata?

Arhim. Efrem: Relatia dintre un baiat si o fata sa fie pri­etenoasa, nu dusmanoasa… Dar din mijloc sa lipseasca paca­tul! Pentru ca din nefericire astazi, cu influenta Europei… Imi aduc aminte ca tatal meu avea o sora in Anglia si cand veneau verisorii mei in fiecare vara in Cipru si imi spuneau: „Noi avem prietenele noastre” (girlfriends), iar verisoarele mele imi spuneau: „Noi avem prietenii nostri” (boyfriends), eu nu pricepeam ce inseamna girlfriend si boyfriend si atunci mi-au spus ca, de la doisprezece ani, „avem prietenie baietii cu fetele si invers.” Acum vad lucrul acesta si in Gre­cia. Europenii, din pacate, cred ca daca ai prietenie cu o fata sau cu un baiat, lucrul acesta nu te impiedica cu nimic ca sa ai si o legatura trupeasca. Vine insa Biserica Ortodoxa care trebuie sa pecetluiasca viata crestinilor cu harul Sfantului Duh si spune fiilor sai: „Cand vine vremea, puteti avea aceasta legatura, insa numai in Taina casatoriei, pentru ca este o legatura tainica”. Nu trebuie sa fie o legatura a simturilor, doar pentru o anumita perioada de timp si apoi sa cautam un alt partener. De aceea trebuie sa fiti atenti — cine vrea sa traiasca o viata corecta — deoarece curatia mora­la este o premisa dogmatica a vietii duhovnicesti. Bine.

Seminaristii: Ce parere aveti despre discoteci si petreceri?

Arhim. Efrem: Cineva astazi, cand vrea sa se imboga­teasca, deschide discoteca pentru ca o sa aiba multa clientela; pentru ca oamenii cred astazi ca daca vor petrece mergand la discoteci, ascultand muzici straine, rock, heavy-metal, cum este la moda astazi, cred ca sunt „moderni” si „europeni”. Nu ne opunem ca cineva sa mearga la o plimbare, sa mearga undeva la o cofetarie, la un restaurant sa manance, sa bea, sa discute; dar nu sa mearga in aceste locuri care sunt salasuri ale diavolului.

Seminaristii: Vorbiti-ne despre iubirea de sine ca virtute esentiala a crestinismului.

Arhim. Efrem: Iubirea de sine nu este niciodata virtute. Dragostea catre noi insine este pacat, deoarece crestinul tre­buie sa calce peste dorintele proprii. De pilda, suntem in fa­milie la masa si mama ne pune in fata si mancarea de ieri si pe cea de astazi, iar eu ma reped primul, ca poate vine fra­tele meu si o sa manance el mancarea de astazi. Asa ca o iau eu si o mananc. Aceasta este iubirea de sine. Un crestin tre­buie sa traiasca in limitele nevoilor, nu in limitele dorintelor.

Seminaristii: Cum explicati versetul 1:1 de le Evanghe­lia dupa Ioan: „La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu?”

Arhim. Efrem: Acest verset din Evanghelia dupa Ioan il prooroceste psalmistul David: „In capul cartii este scris despre mine“. Si aici, intr-un mod teologic, proorocul ne vorbeste despre Sfanta Treime, despre cinstea egala a celor trei Per­soane ale Sfintei Treimi.

Seminaristii: Exista un destin dinainte stabilit?

Arhim. Efrem: Dumnezeu nu determina viata omului. Dumnezeu a inzestrat omul cu libertate si diferenta dintre om si celelalte creaturi este logica si libertatea. De aceea Dumnezeu mai degraba cunoaste dinainte ceva, dar nu predestineaza. Inainte-cunoasterea Sa nu implica faptul ca noi facem ceva fiindca a stabilit asa Dumnezeu, ci ca El stie dinainte ce vom face. Nu este ca la musulmani, de exemplu, care cred in noroc. Ei spun ca cineva care traieste fericit viata are noroc. Ce noroc are? Dumnezeu da tuturor in mod egal, pentru ca El este izvorul a toata dreptatea, da fiecaruia egala putere de a ajunge pe aceeasi scara a virtutilor. Pentru toata lumea in mod egal.

Seminaristii: Atunci de ce vrajitorii pot citi viitorul?

Arhim. Efrem: Vrajitorii nu stiu viitorul, ci de multe ori stiu anumite lucruri despre o anumita persoana si le intre­buinteaza. Vrajitorul nu este niciodata prooroc. Proorocia este o harisma a Sfantului Duh. Nici diavolul nu este pro­oroc. Iar vrajitorul este purtator al demonului. Demonii, fiind duhuri, stiu ce gandeste prietenul tau in Grecia sau in Australia. Stie ce gandeste cutare in Bucuresti si folosesc aceste lucruri astfel incat sa para ca vrajitorii proorocesc. Dar nu ne temem niciodata, nici de vrajitori, nici de diavoli. Hristos e mai puternic decat diavolul.

Seminaristii: Privirea la televizor e pacat?

Arhim. Efrem: Televizorul nu este pacat. Cand insa pri­vim filme stricate la televizor este un lucru rau. Cutitul e facut ca sa taie paine, dar si ca sa injunghie oamenii. Cine fo­loseste cutitul ca sa injunghie oamenii, desigur, nu face bine. Din pacate astazi ecranul televizorului care, de pilda, ar pu­tea fi un mijloc direct de transmitere a mesajelor bune, du­hovnicesti, care sa influenteze multime de oameni, este exploatat de puterile intunericului care ofera mesaje nu nu­mai antiortodoxe, ci si anticrestine care, de cele mai multe ori, intuneca si ratacesc pe om. De aceea Sfantul Cosma al Etoliei a proorocit ca va veni vremea cand diavolul „va fi intr-o cutie si va avea coarnele pe acoperisul casei.” De aceea sa fiti foarte atenti. Pentru mine, cel mai mare pericol nu sunt nici discotecile, nici desfranarea — care este un mare pacat — ci intaiul pericol este astazi televizorul.

Seminaristii: Cum explicati slabirea credintei si racirea dragostei in vremea noastra?

Arhim. Efrem: Oamenii nu mai au credinta inflacarata pentru ca traiesc antropocentric. Insa ajuta foarte mult la in­tarirea credintei studiul vietilor sfintilor si indeosebi a sfin­tilor din zilele noastre. Ajuta foarte mult la sporirea credintei trairea in comuniune cu persoane duhovnicesti. Dupa cum vedeti, in Pateric se spune undeva ca cineva s-a dus la Avva Pimen si i-a spus: „Avva, cum sa dobandesc frica de Dumnezeu?” — iar cand spun Parintii „frica de Dumnezeu” nu inseamna sa te infricosezi de Dumnezeu, ci frica de Dum­nezeu inseamna evlavie. De aceea si prorocul David a spus: „Inceputul intelepciunii este frica de Domnul“, pentru ca incepu­tul vietii duhovnicesti este evlavia — iar Avva Pimen i-a raspuns: „Lipeste-te de un om care se teme de Dumnezeu si atunci vei dobandi frica de Dumnezeu.” Deci sa ai regu­lat si des contact cu un om virtuos care sa aiba permanent harul Duhului Sfant inlauntrul sau — acesta este omul cu frica de Dumnezeu — si atunci din comuniunea cu dansul, pentru ca este un om cu har, in mod minunat iti va da din harul sau astfel incat sa-ti sporeasca credinta catre Dum­nezeu. Bine.

Seminaristii: Ce ne puteti spune despre credinta in rein­carnare?

Arhim. Efrem: Reincarnarea este o prostie intre multe altele. Reincarnarea spune ca acum sunt om, dar mai inainte am fost catar, iar dupa ce mor sufletul se va duce intr-un cocos. Noi acest lucru nu-l primim sub nici o forma. Omul se naste, este o persoana irepetabila si niciodata nu se poate identifica cu o alta persoana de pe pamant, nici daca este vorba de frati gemeni.

Seminaristii: Ce parere aveti despre muzica clasica?

Arhim. Efrem: Muzica clasica este o muzica, desigur, an­tropocentrica. Eu insa, multor tineri care vin in Sfantul Munte si care asculta muzica rock, le zic: „Mai copile, cel putin asculta muzica clasica decat rock, pentru ca iti va aduce o linistire fizica“. Nu este o muzica care iti da dispozitia de a-L sluji pe Dumnezeu, asa cum este muzica bizantina, dar totusi nu te conduce catre pacat.

Seminaristii: Ce parere aveti despre hipnoza, medium-uri si OZN?

Arhim. Efrem: In primul rand, extraterestrii nu exista. In al doilea rand, medium-ii sunt oameni demonizati. A venit cineva in Sfantul Munte cu o problema si mi-a spus ca l-a dus cineva la un medium care, in final, i-a mancat milioane de drahme — adica miliarde de lei, in limba dumneavoastra — si apoi l-a innebunit. Si au venit cu el la noi in Sfantul Mun­te. I-am zis: „Ce sa-ti fac? Numai o minune te mai poate ajuta!” Altcineva, un domn, a venit si mi-a marturisit ca s-a dus sa consulte un medium. „Si mi-a zis sa stau in salon, iar el a intrat inauntru. S-a auzit apoi o mare zarva acolo, ca si cand ar fi fost multime de oameni. Dupa trei sferturi de ora s-a intors. Avea ochii rosii, cu toate ca atunci cand il intalni­sem fata sa era normala. Acum insa avea ochii in flacari, fata innegrita, limba scoasa si era foarte transpirat. Venise sa-mi spuna mesajul primit. Cum l-am vazut insa, am fugit si nici nu mai retin ce mi-a spus.” Acesti oameni sunt indraciti.

Seminaristii: Ce inseamna sa ne inchinam in„duh si in adevar”?

Arhim. Efrem: „Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina tre­buie sa I se inchine in duh si in adevar“. Aceasta a spus-o Hristos femeii samaritene. Sfintii Parinti au explicat aceasta, spunand ca Dumnezeu nu este slujit prin lucruri exterioa­re, ci cu inima. A spus-o tocmai spre a lovi in slujirea exteri­oara, formala, atunci cand este absolutizata. Sa va dau un exemplu: ne inchinam icoanei lui Hristos; aceasta inchina­re are insa ca substrat evlavia noastra launtrica catre Hristos. De aceea, multi care nu au acest substrat launtric, isi fac niste cruci mari, fac metanii pana la pamant si, cu toate ca merg in fiecare duminica la biserica, nu sporesc duhovniceste. Acestia nu se inchina in duh si in adevar.

Seminaristii: Cum se poate dobandi rugaciunea neince­tata a lui Iisus?

Arhim. Efrem: Rugaciunea lui Iisus o vom dobandi, dupa cum am spus la inceput, daca ne vom ocupa de aceasta rugaciune. Inceputul acestei lucrari duhovnicesti este rostirea neincetata cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma; Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. Sap in gradina: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma“. Merg cu autobu­zul: in loc sa ma gandesc la alte lucruri, inchid ochii si ma rog. In afara de aceste momente care se numesc „ceasuri albe”, trebuie sa stabilesc o perioada zilnica pentru ruga­ciune. Incepe acum in inima simtirea focului rugaciunii, asa cum spune proorocul David: „Infierbantatu-s-a inima mea inauntrul meu si in cugetul meu se va aprinde foc” ori „Desfateaza-te (katatrifison) in Domnul si iti va implini tie cererile inimii tale”. Cand zice „katatrifison”, inseamna „satura-te din plin“, cautand a te hrani cu numele lui Hristos.

Daca omul se preocupa si lucreaza rugaciunea, inima lui va dobandi aceasta flacara a rugaciunii si dragostea catre Dumnezeu creste. Mai intai mintea primeste rugaciunea si dupa cativa ani de lucrare cu mintea o va prelua inima. Iar cel care va ajunge la rugaciunea inimii se va desfata de mult har. Nici nu se pot spune, iubitii mei, bunatatile care vin din lucrarea rugaciunii lui Iisus! De aceea, mesajul Sfantului Munte pentru voi este: cat de mult puteti, indeletniciti-va cu aceasta rugaciune!

Parintele Efrem Katunachiotul, un nevoitor adormit intru Domnul acum cativa ani, spunea ca primul rod al pre­ocuparii crestinului de rugaciunea lui Iisus este bucuria. Recent a venit un student la Vatopedi si i-am spus sa zica rugaciunea. Dupa doua luni, cand a venit inapoi, mi-a mar­turisit: „Parinte, atata bucurie am spunand rugaciunea in timp ce pasesc pe strazile Atenei incat, intr-o zi, de atata bu­curie am inceput sa alerg!” Aceasta se datoreaza rugaciunii lui Iisus.

Seminaristii: Rugaciunea lui Iisus se poate spune in lipsa unui povatuitor experimentat?

Arhim. Efrem: Puteti incepe a spune rugaciunea lui Ii­sus, insa este mai sigur a gasi un indrumator, chiar avand contact prin telefon, ori prin corespondenta. Insa, daca va veti ocupa cu aceasta rugaciune, Dumnezeu va va ajuta. Imi aduc aminte ca Parintele Paisie imi spunea aceasta intam­plare deosebita: a plecat de la manastirea lui — atunci cand vietuia in afara Sfantului Munte — si, pe cand mergea prin oras pentru a rezolva o anumita treaba, harul Sfantului Duh i-a spus cu tarie: „Intra in casa de langa tine!” Si el a zis: „Cum sa intru in casa aceasta de vreme ce nu cunosc pe ni­meni?“, iar harul i-a raspuns: „Du-te si intra in aceasta casa!” „Fie binecuvantat!” A batut la usa si i-a deschis o batrana. Cum l-a vazut pe Parintele Paisie, a inceput sa planga. Aceasta batrana avea doi nepoti orfani si nu putea sa plece de acasa. Se indeletnicea insa cu rugaciunea inimii si o ru­gase pe Maica Domnului sa-i trimita pe cineva care sa-i explice lucrurile pe care nu le intelegea. Si imi aduc aminte cum Parintele Paisie mi-a spus ca aceasta femeie avea o stare duhovniceasca pe care nu a gasit-o nici la monahii din Sfan­tul Munte. „Si, cu toate ca eram in oras pentru o treaba urgenta, am renuntat si am stat de vorba cu ea de dimineata pana seara.” Aceasta v-am spus-o ca sa va demonstrez ca Dumnezeu, daca vede ca vreti sa va ocupati cu aceasta lu­crare, va va ajuta sa ajungeti in locul potrivit si sa gasiti in modul potrivit omul potrivit. Bine.

As vrea sa daruiesc si aici la Seminar o copie argintata a icoanei Maicii Domnului „Paramythia“. Este una din cele sapte icoane facatoare de minuni ale manastirii noastre. Doresc sa o las aici ca amintire a vizitei noastre. Este o ex­presie a prieteniei si a comuniunii dintre scoala voastra si Sfantul Munte Athos.

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi: