Război întru Cuvânt

Cum s-au aflat Sfinţii pe malul celălalt

“In scrierile Sfinţilor Părinţi întâlnim deseori acest îndemn: să pui început, sau pun început, sau am pus început, sau voi pune început. Intâlnim acest îndemn la Sfinţii Părinţi, dar îl întâlnim şi în zilele noastre. Mi-e teamă, însă, că nu ştim exact ce înseamnă acest îndemn şi ce vrea să spună cineva atunci când îl foloseşte. Nu inseamnă nimic dacă doar rosteşte cineva un îndemn al Părinţilor sau al unor oameni sfinţi din zilele noastre. Problemele trebuie cunoscute de om, pe cât este cu putinţă, în profunzime şi abia apoi să se familiarizeze cu ele, să le asimileze, să le trăiască. Fără aceasta, cunoaşterea nu foloseşte la nimic.

Ce înseamnă aşadar pun început?

Din câte vedem în scrierile Părinţilor, se poate ca cineva să spună, sau chiar să şi simtă, în fiecare clipă, nevoia de a spune pun început, voi pune început. Şi aceasta nu doar la începutul anului, nu doar când ne aflăm în vreun popas al vieţii noastre, nu doar la începutul săptămânii, ci la începutul fiecărei clipe. Pun început. Omul nu numai gândeşte că este bine să facă aşa, dar simte nevoia să şi spună pun început. Şi cu cât se hotărăşte cineva mai degrabă să pună început, cu atât este mai bine. Dacă nu cunoaşte, însă, semnificaţia acestui îndemn şi nu face ceea ce trebuie, totul va părea un joc sau o bătaie de joc. Continuare»

1 Comentariu »

SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI:

„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” /Pilde 23:17/

1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?

2. Dintr’o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.

3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa în astfel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl vei plânge?

4. Însuşi Domnul Dumnezeu a curăţit prin botez pe tot omul botezat. Frica ar trebui să te cuprindă în faţa acestui gând, frica lui Dumnezeu, care a venit pentru a spăla, lumina, renaşte şi mântui pe oameni.

5. Precum curg lacrimile din pricina unei mari tristeţi, dar şi din pricina unei mari bucurii, aşa şi frica îl cuprinde pe om din pricina unei mari răutăţi, dar şi din pricina unei mari jertfe. Dumnezeu S’a arătat în Hristos ca o slugă pentru a curăţi casa ta, pentru a preschimba cocina în Biserica din inima ta. Oare nu te cuprinde frica de atâta smerenie a Împăratului Împăraţilor? Şi oare nu te cuprinde frica când vezi pe omul botezat când păcătuieşte? Cu adevărat, nu este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos. Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie – dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru. Continuare»

14 Comentarii »

“Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii”.

Naşterea din nou

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.

Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale, căci în rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.

Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinţei specifice condiţiei de izolare, dar adevărul este cu totul altul. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite, îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.

Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti.

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.

Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multă frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou. Continuare»

2 Comentarii »

60 de ani de la mutarea intru vesnica Imparatie a “noului prooroc” si mare facator de minuni al Ortodoxiei ucrainene a ultimului veac,

SFANTUL LAVRENTIE DE LA CERNIGOV

8 Comentarii »

Extrase din raspunsurile Sfantului Mare Dascal al lumii si Ierarh, Vasile cel Mare, cuprinse in “Regulile mici”:

“Intrebarea 10

- Sufletul care s-a ticalosit in multe pacate, cu ce fel de teama si cu ce fel de lacrimi trebuie sa se desparta de pacate, si cu ce nadejde si dispozitie (sufleteasca) trebuie sa se apropie de Dumnezeu? Continuare»

6 Comentarii »

“Deci iubirea este de o subtirime, de o gingasie, de o duiosie a unei dari de sine pe care noi nu o inchipuim, ca suntem inca grosolani in biologia noastra si badarani in neduhovnicia noastra. Dar in sensul acesta vreau sa zic ca dragostea este o traire de o deosebita subtirime, a carei incalcare este o deosebita durere. Iata insa ca cel ranit, cel care iubeste si se raneste nu este cel care moare: cel care moare este cel ce incalca dragostea. Cel care iubeste se raneste nu atata ca este lepadat, dar se raneste vazand ca cel iubit al lui, pentru pacatul ce il face impotriva lui, va muri“. Continuare»

9 Comentarii »

• 300 DE ANI DE LA NASTEREA IN CER A SFANTULUI DIMITRIE AL ROSTOVULUI

Despre lucrurile trecatoare

Cum că nu se cuvine a ne alipi inima de lucrurile de acum şi a căuta odihnă şi mîngîiere în desfătările pămînteşti, ci să le căutăm doar în Unul Domnul Dumnezeu

1. Omule! Fii slobod de împătimirea pămîntească, ca, robindu-te desfătărilor celor fără rost, să nu fii legat cu legăturile lacrimilor veşnice. Nu-ţi alipi inima de lucrurile de acum ca să nu te amăgeşti de ele ca într-o visare. Nu căuta odihnă în desfătările pămînteşti şi mîngîiere în poftele trupeşti, ci caută-le pe acestea în Domnul Cel ce a zidit toate. Avînd ceva pe pămînt, fii ca şi cum nu ai avea, primind ca şi cum nu ai primi, mîncînd ca şi nemîncînd, bînd ca şi nebînd: fii slobod de toate cele pămînteşti, ca să te alipeşti cu toată inima ta de Unul Domnul. Toate cele pămînteşti durează puţină vreme, iar harul lui Dumnezeu este veşnic. Desfătarea pămîntească nu dă pace şi pofta trupească nu aduce sufletului mîngîiere trainică, ci face tulburare nesfîrşită şi necontenită nemulţumire. Chiar dacă ar fi să trăieşti mii de mii de ani în desfătări trupeşti, niciodată nu vei afla în ele pace şi odihnă. Continuare»

2 Comentarii »

“Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri”

Vezi si:

• PARINTELE ARSENIE BOCA – 20 de ani de la adormirea intru Domnul – ICONOMII TAINELOR (1)
• Parintele Arsenie Boca – BOTEZUL LACRIMILOR si LITURGHIA CEREASCA DE LA SAMBATA (documentare radiofonice)

CRINUL DE PE CRUCE

Era ascuns în neamul acesta un mare destin: Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Trebuia, era scris în istoria nevăzută, ca la plinirea vremii, să răsară între oameni crinul neamului omenesc: Sfânta Fecioară, Maica Domnului.

Trebuia re-crearea acestei zidiri, povârnită iremediabil spre plata păcatului, spre neîndurata moarte. Prin poporul iudeu era prevăzută era creştină, cea din urmă strădanie a Iui Dumnezeu în persoană, cea din urmă dintre măsurile ce mai rămâneau. Singura rezolvare, care face viaţa neamurilor cu putinţă, nu află între iudei, decât fapta cea mai ucigaşă a lor, cea din curtea lui Pilat şi de pe dealul Căpăţânii. Continuare»

3 Comentarii »

Partile anterioare:

• Fost-a un om pe pamant mistuit de dorinta lui Dumnezeu… SILUAN ATHONITUL 
• Sfantul Siluan Athonitul – Copilaria si anii tineretii. “ROAGA-TE CA LUMEA SA NU MA TINA!”

LA MUNTELE ATHOS

Semion a sosit la Sfantul Munte in toamna anului 1892 si a intrat in manastirea Sfantului si Marelui Mucenic Pantelimon sau Russikon [a rusilor]. Incepea pentru el o noua viata, o viata de nevointa monahala.

Potrivit traditiei athonite, tanarul novice, sau „fratele Semion”, a trebuit sa petreaca cateva zile retras pentru a-si aduce aminte toate pacatele savarsite in cursul vietii sale, sa le insemneze in scris si apoi sa mearga sa se marturiseasca unui duhovnic. Chinurile iadului pe care le indura au facut sa se nasca in el un simtamant aprins si nestavilit de cainta. In Sfanta Taina a Spovedaniei a vrut sa-si elibereze sufletul de tot ce apasa asupra lui si, de aceea, plin de bunavointa si cu frica mare, si-a marturisit toate faptele vietii sale, fara sa incerce ori sa se justifice cu nimic. Continuare»

10 Comentarii »

• Cititi prima parte: Fost-a un om pe pamant mistuit de dorinta lui Dumnezeu… SILUAN ATHONITUL

Copilăria şi anii tinereţii

Viaţa fericitului stareţ Siluan a trecut fără întâmplări deosebite pentru cine priveşte lucrurile din afară. Până la vârsta înrolării în armată, a fost cea a unui sărman ţăran rus; apoi, în perioada serviciului militar, a fost viaţa unui simplu soldat; în sfârşit, la mănăstire, timp de patruzeci şi şase de ani, a fost viaţa monotonă a unui simplu monah.

Din arhivele mănăstirii aflăm următoarele:

„Părintele Siluan, schimonah. Numele civil: Semion Ivanovici Antonov, ţăran din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk. Născut în 1866. Sosit la Sfântul Munte în 1892. Monah în 1896, schimomah în 1911. Ascultări: la moară, la Kalamareia [moşia mănăstirii în afara Athosului], la Vechiul Russikon, la economat. Dece­dat la 24 septembrie 1938.”

Între cuvintele „născut” şi „decedat” nimic neobişnuit, nimic de povestit. Iar a ne atinge de viaţa lăuntrică a unui om înaintea lui Dumnezeu e un lucru în acelaşi timp indiscret şi îndrăzneţ. A dezvălui în piaţa publică a acestei lumi „adâncul inimii” unui creştin e aproape un sacrilegiu. Dar, siguri de faptul că stareţul care e ieşit din această lume ca biruitor asupra lumii nu mai are de acum nimic de ce să se teamă, şi că nimic n-ar mai putea tul­bura odihna sa veşnică în Dumnezeu, vom cuteza să facem aici povestirea măcar în parte a vieţii sale atât de bogate, având în vedere micul număr al celor ce sunt ei înşişi atraşi spre aceeaşi viaţă în Dumnezeu.

Pentru fiecare om arena în care se desfăşoară lupta sa du­hovnicească e înainte de toate propria sa inimă. Cine a învăţat să pătrundă în inima sa va şti să aprecieze cum se cuvine cuvântul prorocului David: „Inima omului e un adânc” (Ps 63, 7). Adevărata viaţă creştină se petrece aici, în adâncul inimii, în acest abis ascuns nu numai de privirile străine, dar, în deplină­tatea lui, ascuns şi omului însuşi. Cine a pătruns în aceste taini­ce palate a simţit fără îndoială o uimire negrăită în faţa miste­rului existenţei. Cel care cu o minte curăţită s-a dedicat unei intense contemplaţii a „omului său lăuntric” va înţelege că a ob­serva în totalitate, chiar şi numai pentru scurt timp, desfăşurarea propriei sale vieţi este cu neputinţă. Va recunoaşte deopotri­vă şi neputinţa de a surprinde pe viu procesele vieţii duhovni­ceşti ale inimii sale, care, în profunzimea ei ultimă, atinge Fiinţa cea mai presus de mişcare şi proces. Şi totuşi, în paginile ce ur­mează sarcina noastră va consta tocmai în descrierea procesului creşterii duhovniceşti a unui mare ascet.

Nu, nu ne vom impune o sarcină irealizabilă. Fiindcă nu vom atinge decât în parte etapele vieţii sale care ne sunt cele mai bi­ne cunoscute. Cu atât mai mult nu vom fi înclinaţi să facem psi­hanaliză, dat fiind că acolo unde lucrează Dumnezeu ştiinţa în­cetează de a mai putea fi aplicată. Continuare»

7 Comentarii »