Cititi, va rugam:

• Mircea Rusu – Colinda (de Radu Gyr)
  

 

“Dumnezeu de Sus

In inimi ne-a pus

Numai lacrimi grele (…)

Pentru osanditi

Ingerii grabiti

Nu aduc colinde (…)

Peste fericiri apuse

Tinde mana Ta, Iisuse!


Cei din inchisori,

Te asteapta-n zori,

Pieptul lor suspina,

Cei din inchisori,

Te asteapta-n zori,

Sa le-aduci lumina!



***

“O, brad frumos,
Copil bălai, Crăciun şi brad
S-au stins în alte zile,
Azi numai lacrimile cad
Pe-ngălbenite file…

În bezna temniţei mă frâng
Sub grele lespezi mute,
Şi-mpovărat de doruri plâng
Pe amintiri pierdute.

Omătul spulberat de vânt
Se cerne prin zăbrele
Şi-mi pare lespedea momânt
Al tinereţii mele…”.

(in: Ioan Ianolide – Intoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 262).

• CITITI IN CONTINUARE LA: “Plangeti cu cei ce plang!” (II) – COLINDELE “OSANDITILOR” (marturiile patimitorilor din temnitele comuniste despre trairea sarbatorii Nasterii Domnului)

*****

Cuvantul Parintelui Iustin Parvu la despartirea de Parintele Calciu

“Mai zilele trecute, am aflat cu durere ca a plecat dintre noi un mare roman, un martir al neamului nostru romanesc: preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa. E greu sa gasesti cuvinte care sa topeasca in sinul lor experienta de viata, idealurile si jertfa pentru adevarata credinta in Iisus Hristos pe care a trait-o acest mare om.

A facut parte din generatia de tineri greu incercati de materialismul istoric si ateist pe care l-a impus regimul comunist pentru intreaga omenire, incercind sa lupte dupa puterile lui impotriva acestuia. A fost arestat in 1948, pe atunci student la medicina si condamnat ca „spion american“. A fost unul dintre tinerii studenti romani care a cunoscut crunta si diabolica „reeducare“ de la Pitesti, inchisoarea in care a fost decimata o mare parte din studentimea romana. „Reeducarea“ a insemnat terorizarea detinutilor prin ei insisi, pina ajungeau la „constiinta comunista“. Aceasta satanica actiune, o adevarata nebunie a unor romani stapiniti de satana care au batjocorit ceea ce neamul romanesc a avut mai de valoare: credinta, natiunea, tot ceea ce tine de virtutile crestinismului, familia si ceea ce are omul mai nobil si mai de pret ca zidire a lui Dumnezeu. Acesti slujitori fideli ai fiarei comuniste au reusit sa-l scoata pe Dumnezeu din om si sa puna in loc pe satana, iar in locul dragostei au sadit ura, neincrederea si dezbinarea. Acolo, metodele de tortura ajungeau pina la distrugerea fizica si spirituala, iar constiintele deveneau conditionate si dirijate de comenzile diabolice ale celor ce conduceau reeducarea.

Astfel a experimentat si parintele Calciu aceasta dezumanizare. Dar, din acest intuneric al intunericului, el a vazut lumina lui Hristos si se hotaraste sa-l slujeasca. Decide ca dupa eliberare sa se faca preot si sa marturtiseasca adevarul. Eliberat in 1964, urmeaza Teologia si Filologia, devenind profesor la Seminarul Teologic Ortodox din Bucuresti. Cu adevarat a cunoscut adincul iadului, dar a inviat din nou in lumina harica a lui Hristos. A ars de dragoste pentru Hristosul cel viu, a strins in jurul lui tineri si studenti care ardeau si ei sa cunoasca adevarul, credinta vie, tineri inflacarati de sentimente crestine si dragoste de neam. Devenind, astfel, din nou un pericol al sistemului, este inchis in 1979 si condamnat la 10 ani de inchisoare. Este eliberat peste 5 ani, in urma presiunilor internationale, fiind obligat sa paraseasca tara si sa plece in America. Parintele Calciu a fost un vrednic ostas al lui Hristos si dovada vie ca toate armele de distrugere ale comunistilor s-au dovedit neputincioase in fata iubirii pentru Hristos si a credintei nestramutate a invierii Lui. A fost un slujitor al Bisericii patruns de puterea duhului, cu o constiinta misionara adinca si un graitor simbol al martiriului contemporan.

Singele sau, curs prin crapaturile zidurilor de la Pitesti, curata singele unui neam intreg, alungind moartea necunostintei din madularele noastre. Si care a fost rezultatul experimentului Pitesti pe sufletul Parintelui Calciu? Rezultatul a fost ca dupa inchisoare absolva Facultatea de Litere si este hirotonit preot, inchinindu-si restul vietii lui Hristos, pe care L-a marturisit cu toata destoinicia si neinfricarea. Din nou inchis, dar neinfricosat nici de aceasta data, Parintele Gheorghe Calciu este trimis in America, unde are sa propovaduiasca Cuvintul lui Dumnezeu pina la sfirsitul vietii. Scuipat, batjocorit, aprig batut, ocarit si umilit, surghiunit si parasit de neamul sau, Parintele Gheorghe Calciu nu se scirbeste, ci poarta si in America si-n orice colt al lumii, poarta in inima sa crezul neamului sau, si-si lasa ca testament o ultima dorinta – de a fi inmormintat in pamintul neamului sau, pe care cu adevarat l-a iubit si pentru care si-a pus viata.

„Sa-i acordam cinstea cuvenita ca roman, slujitor si pastrator al constiintei iubirii si libertatii lui Iisus Hristos“

Din pacate, multi dintre crestinii de astazi, tributari constient sau inconstient atitor ani de regim comunist, uita de sensul crucii, negindu-si martirii sau traind in ignoranta. Preotul Calciu se pare ca a fost un real pericol pentru comunisti, dar se pare ca nici prin insasi moartea sa nu poate spala ura si stigmatul ce i s-au pus. Dar, important este faptul ca a fost necesar lumii si Bisericii Ortodoxe. Mai deunazi, am [avut] o convorbire cu una dintre oficialitatile de prin imprejurimi care, cu intentii iscoditoare, m-a intrebat ceva de maniera aceasta: „Parinte, am auzit ca a murit un roman in America si vrea sa fie ingropat pe aici pe undeva prin Romania. Sfintia voastra ce stiti despre asta?“. Uluit si indignat de modul cum mi-a pus problema, am raspuns si eu: „Auziti, Preacuvioase, acesta nu este un roman oarecare. Este preotul Gheorghe Calciu Dumitreasa, un adevarat erou devotat neamului si Bisericii Ortodoxe, un martir care si-a jertfit tineretea si viata pentru Adevarul credintei Bisericii pe care noi o slujim“.

In sfirsit, parintele Calciu si-a incheiat exilul si la propriu si la figurat, iar jertfa sa ca un aparator al Ortodoxiei si calauzitor duhovnicesc al oamenilor nadajduim ca va fi primita in Imparatia Cerurilor. El nu a fost onorat cu functii si nici nu s-a inscris in vreo manifestare politica, ci a luptat permanent de pe pozitia sa de crestin ortodox. De aceea consideram dorinta sa de a fi inmormintat in pamint romanesc ca fiind justificata.

Nu e momentul si nici cazul sa mai cautam motive de discutii, ci sa-i acordam cinstea cuvenita ca roman, slujitor si pastrator al constiintei iubirii si libertatii lui Iisus Hristos Domnul nostru.

Unul din cei mai mari luminatori ai Bisericii Ortodoxe de astazi, Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa s-a stins din viata aceasta paminteasca odata cu praznuirea Intrarii in Biserica a Maicii Domnului. Indurerati de faptul ca s-a luat aceasta lumina de la noi, ne mangaiem cu gindul ca Maica Domnului a intrat in Biserica purtind in brate sufletul Parintelui Gheorghe si L-a dus Fiului ei ca marturie a jertfei Bisericii Sale si neamului romanesc“.

• sursa: Monitorul de Neamt (Epitaful staretului Iustin, la despărtirea de preotul Calciu)

Un rugator pentru neam

“Eram la manastirea Secu, vietuitor incepator dupa cea de a doua nastere a mea, proaspat venit din puscarie. Ma numaram printre fratii intrati mai demult in monahism, prigoniti – dupa cum era procedeul bolsevismului rosu din vemea aceea – si reintorsi, in sfarsit, la manastire. Si auzeam prin vizitatorii de la noi de numele parintelui Calciu, care facea niste lucruri extraordinare in Bucuresti, ca profesor la Seminar.

Parintele Calciu a intrat in viata puscariilor de tanar, a trecut prin iadul Pitestilor, pe la Gherla, Jilava si Aiud si eliberandu-se de acolo, a trecut in viata aceasta a noastra oarecum ortodoxa, zisa libera, unde a fa­cut apostolat printre seminaristi si studenti, marturisind pe Hristos si arzand ca o faclie de credinta spre luminarea si imbarbatarea multora. Dar nici de data asta nu a avut o izbanda prea mare, intrucat fortele iadului, dezlantuite prin oameni, s-au napustit iar asupra lui. Dupa inca cinci ani si jumatate de puscarie, a trebuit sa plece, cu multa durere, in pribegia Americii.

Si acolo a fost un barbat vrednic, care a lucrat in tot chipul sa faca ceva pentru tara, umbland peste tot, intervenind in Senatul american cu plangeri in diferite imprejurari. A adunat si o multime de ucenici, pentru care a fost un adevarat parinte.

Aici la noi, la Petru-Voda, la doua trei-zile vine cate o familie din America si intreaba unde este mormantul Parintelui. Duc acolo, cu toata evlavia, o floare, duc o rugaciune, fac metanii ca la un sfant in toata puterea cuvantului, ca la un preot care si-a facut datoria pana la capat. Chiar acum cateva zile a venit o familie cu cinci copii, din care doi erau botezati de Parintele. Copiii voiau neaparat sa-l vada pe nasul lor. Si au venit tocmai din America sa-si vada copiii nasul, sa vada unde este, unde se odihneste… Si m-am minunat ca au mers acolo, la mormant, si copiii s-au pus pe metanii, pe rugaciune, si au stat vreo jumatate de ora rugandu-se. Au inteles sa aduca inaintea lui Dumnezeu ce au avut mai mai frumos sufleteste: au adus aceasta jertfa Parintelui, ca raspuns la dragostea pe care a revarsat-o el acolo, in viata romanilor din pribegie.

Eu il pun pe Parintele Gheorghe Calciu alaturi de un alt mare erou al vietii noastre crestine sinationale, Parintele Dimitrie Bejan, care a dus apostolatul pana in inima Siberiei. Acolo a facut el cunoscuta Ortodoxia noastra, mentinand viata spirituala a tuturor celor din lagar, ortodocsi si catolici. In sarbatori liturghisea cu o galeata mare de zece kilograme de Sfanta Impartasanie, iar rusoaicele veneau si bateau la poarta lagarului sa-l cheme pe „batiusca Bejan” sa le faca aghiazma, Sfantul Maslu si alte servicii religioase… Acolo, in Rusia, Parintele Bejan fusese condamnat la moarte, dar a gasit, ca si Apostolul Pavel, o formula de a fi judecat in tara. Trimis acasa din lagarul siberian, a intrat in puscariile grele din Romania. A fost un stalp al vietii noastre spirituale. Si dupa eliberare a cautat sa mentina viata duhovniceasca, insa, ca si pe Parintele Calciu, chiar fratii lui l-au tradat. Condamnat si eliminat de ceilalti, a fost scos la pensie si dus ca bolnav in satul lui, la Harlau.

Pe amandoi acesti parinti, Calciu si Bejan, eu ii pun impreuna, pentru gandirea lor frumoasa si viata lor de jertfa. Pentru ca toata viata Parintelui Calciu a fost o jertfa continua si o marturisire a Adevarului. El a fost un mucenic, un luptator puternic impotriva ateismului care venea dinspre Rasarit, un ostas, in lupta permanenta cu cei mai mari dusmani ai crestinatatii. Atunci, in Bucuresti, pe vremea lui Ceausescu, prin marturisirea lui, el a reprezentat Biserica lui Hristos in toata puterea.

Fata catre fata l-am cunoscut pe Parintele Gheorghe Calciu mai tarziu, cand a venit cu niste grupuri de tineri prin partile noastre. Atunci s-a legat foarte mult de frumusetea Carpatilor rasariteni si si-a exprimat dorinta de a odihni aici, sub cetina brazilor mereu verzi, sa-si poata duce trupul sau frumos in slava Cerescului Parinte, unde azi sunt convins ca se bucura in stralucirile Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil, care i-au fost tovarasi apropiati toata viata.

El este acolo, Sus, un rugator pentru neam“.

Protosinghel Iustin Parvu,

Staretul Manastirii Petru-Voda

***

Ganduri despre parintele

“Este stiut faptul ca cele mai profunde trairi le ai la trecerea dintre varste. L-am cunoscut pe Parintele Gheorghe Calciu la paisprezece ani, cand abia intrasem, proaspat si uimit elev, in anul intai la Seminarul Te­ologic din capitala. Uimit, pentru ca veneam dintr-un satuc prahovean unde putini aveau curent electric in casa si unde viata oamenilor curgea linistit, departe de forfota orasului.

Aproape toti profesorii de la Seminar erau in varsta. Aveam sa aflam mai tarziu ca unii abia iesisera din puscarie, pentru motive mai putin intelese atunci de noi, elevii, care priveam cu uimire si admiratie cum se straduiau sa dea tot ce aveau mai de pret in mintea si sufletul lor.

Intre ei era Parintele Gheorghe Calciu, profesor de Franceza, de Logica, de Catehism, de Noul Testament, de Psihologie si de alte stiinte, toate predate cu vioiciune, dragoste, dar si cu severitate. Parintele Calciu era un profesor aspru. Aproape ca nu avea nimic in comun omul cu profesorii. Ca preot si duhovnic era bland, smerit, linistit. Ca profesor insa era sever, drept, neiertator, pretentios, punctual, precis.

Am facut impreuna pelerinaje si drumetii, am cunoscut mari personalitati ale vremii, oameni pe care parintele ii aducea la ore pentru a ne impartasi ganduri si simtaminte. A tinut legatura cu noi, elevii, si dupa absolvire, scriindu-ne cuvinte de incurajare cand eram in armata, in timp ce sfintia sa mai era inca profesor la Seminar, pregatind alti «lucratori pentru secerisul Domnului». Am primit si eu atunci o astfel de scrisoare, care continea si un avertisment: „Armata sa nu va mecanizeze sufletele!”. Cuvinte care bineinteles ca au deranjat.

Nu mult dupa aceea am aflat ca a ajuns acolo unde ne spunea adesea ca ar fi bine sa ajunga iar: la inchisoare. Acesta a fost un alt lucru greu de inteles pentru noi, desi ne vorbise despre valoarea suferintei si despre pretul marturisirii in cele sapte Cuvinte catre tineri. Totusi, se pare ca noi nu ajunsesem inca la intelegerea profunzimii gestului de a da marturie pana la sange. Ca oarecand Apostolii, am priceput abia mai tarziu ca trebuie sa-L marturisim pe Hristos cu toata fiinta, prin toate faptele noastre, cu o credinta neclintita pana la moarte. Si nu numai noua, teologilor, ne-a fost incredintat acest „testament”, ci tuturor acelora care pot sa-l implineasca.

Intr-una din desele sale reveniri in tara, Parintele s-a ostenit sa vina pana in parohia mea, pe Valea Plopului, dorind sa vada daca ce a semanat a adus rodul asteptat. A vizitat cu interes toate, a cerut lamuriri, a iscodit ce ar mai fi de facut… Verdictul l-am aflat mai tarziu, cand am citit cele povestite de sfintia sa peste Ocean. Fusese multumit, sau poate asprimea lui de altadata se mai domolise…

L-am reintalnit la Spitalul Militar, impreuna cu un medic tanar, pe care imediat ce i l-am prezentat, l-a sfatuit: „Doctore, sa fii milostiv!”. Parintele a raspuns astfel unei discutii pe care tocmai o avusesem pe cale, anume daca in ziua de azi mai poti fi doctor fara de arginti.

Ultima data l-am vazut la biserica Radu-Voda, unde Parintele ne-a crescut duhovniceste prin slujire si cuvant. Acum insa era plecat sa slujeasca in Ceruri si sa asculte el Cuvantul care este Invierea si Viata.

Preot Nicolae Tanase,

Valea Plopului

***

Calatoria la  Ierusalim

“Ma tem pentru ca nu stiu daca voi putea potrivi atat de bine in cuvinte frumusetea chipului launtric, cat si felul omului, asa cum bine l-am cunoscut ca profesor, slujitor si duhovnic pe parintele Gheorghe Calciu, vrednicul de pomenire.

Ma rog lui Dumnezeu sa ma lumineze pe mine, cel nu prea obisnuit cu condeiul, ci asa, ca omul de la tara, mai mult gata de sfatuit, de mustrat, de indreptat, dar cu cuvantul, Cuvantul care zideste, Cuvantul care da viata, rasunand din dragostea celui ce doreste sa zideasca intru Cuvantul lui Dumnezeu…

Ca ziua de ieri au trecut cei treizeci de ani si imi amintesc bine toamna tarzie de dupa cutremurul cel mare: reusind la examenul de admitere la Seminarul Teologie din Bucuresti m-am prezentat la scoala, spre a incepe pregatirea pentru preotia atat de dorita sufletului meu.

La Seminar, parerile elevilor mari erau impartite. Doua directii opuse se conturasera in modul de abordare al parintilor profesori: una duhovniceasca si cu dragoste pentru invatatura cea buna, si cealalta militaroasa, cu o severa tenta de persecutie, ceva asemanator conditiei de reeducare (uniforma, sapca, numar matricol, dar cei mai rau era tunsul nr. 1 si lipsa aproape totala de libertate) militarie curata.

In aceasta atmosfera de inceput, putin deprimanta, se auzeau doua voci blande, cu glas hristic: „ Veniti la Mine toti cei osteniti”, toti cei insetati de rugaciune, de cunoastere, de adevar! Chemarea hotarata, puternica, neconditionata a parintelui profesor Gheorghe Calciu si bucuria exprimata intr-o stare de veselie permanenta, aproape frateasca a preotului profesor Damian Ionescu. Generatii de-a randul au rezistat si au dus ascultarea la bun sfarsit datorita dragostei si interesului fata de seminaristi al celor doi parinti profesori.

Sigur ca ma voi referi in mod special la parintele profesor Calciu, constient ca nu voi putea schita decat un portret palid fata de ceea ce inseamna in realitate, viata, suferinta, daruirea, slujirea si toate darurile binemeritate care alcatuiesc icoana sfintiei sale, a Sfantului de maine.

Trei sunt elementele esentiale care alcatuiesc acest portret: chipul slujitorului – aparator al Adevarului, al profesorului – aparator al credintei si al patriotului – aparator al neamului, toate incununate de darui­rea duhovnicului, a parintelui.

Asa am facut cunostinta: in scaunul de spovedanie. Iesise vorba printre noi ca parintele este sever la marturisit, dar bland si intelept in sfaturi, ca unul ce nu numai ca ierta si dezlega de pacate, dar si tamaduia. Multi se tamaduiau sufleteste, ii vedeai cu ochiul liber facandu-si canonul si vindecandu-se de neputinte.

Mi-a luat mana stanga in dreapta lui, m-a prins serios cu privirea, tintuindu-ma intr-un zambet placut si parintesc, iar eu am inceput sa depan copilaria grea, suferinta pe care venisem s-o vindec, invatand la randul meu sa ascult, sa mangai si sa tamaduiesc pe altii. Trebuia sa-i spun cine sunt, ca sa ne cunoastem mai bine.

M-am ridicat din fata parintelui linistit si multumit. Ii incredintasem totul si primisem raspunsul: sfatul si canonul. Atunci s-au asezat toate la locul lor in mintea si inima mea si am inceput canonul, dupa o randuiala pe care o tin pana azi, neintrerupt, de treizeci de ani. Atunci am inteles ca Hristos e dragoste desavarsita, iar parintele incerca sa ne invete sa impartasim tuturor aceeasi dragoste jertfelnica, ziditoare de suflete. Chiar daca mustra ori certa, cu mai mare masura impartasea aceluiasi iertare si dragoste. Nimeni nu ramanea trist si nici suparat.

Eu veneam dintr-o familie cu traditie religioasa puternica, din care au plecat multi, de-a lungul timpului, pe calea slujirii: maicile Singlitichia si Ripsimia din Viforata lui Tepes, profesorul de Dogmatica Nicolae Chitescu, alti cativa preoti. Nu eram la prima mea intalnire cu scoala Bisericii, veneam cu lectiile invatate pe prispa casei, alaturi de bunica mea. Dar aveam nevoie ca cineva sa ma preia si sa continue cu mine lucrarea deja inceputa. Asa l-am ales pe parintele, si sigur ca cei doi ani si jumatate petrecuti impreuna au pus amprenta sanatoasa pe caracterul meu, dandu-mi siguranta si putere in modul de abordare a credinciosilor ca duhovnic, dar si dragoste nemasurata pentru Altar.

Miercurea era ziua de rand a parintelui: era profesor de serviciu. Asta implica mai intai bucuria sfintelor slujbe si apoi cele legate de duhovnicie si disciplina. Asa am ajuns sa nu pot lipsi de la Sfanta Liturghie si cred ca foarte rar de la Vecernie. Amprenta pusa atunci dainuieste si astazi.

Parintele nu era numai slujire, ci si daruire. O, Doamne, de cate ori il apucau crizele de rinichi si nu renunta la slujba! Dadea linistit binecuvantarea de inceput, apoi se intindea jos, pe covorul din fata Sfintei Mese si continua slujba pana la „Amin”. Nimeni si nimic nu-l oprea. Un mare caracter, o mare daruire, un neobosit slujitor.

La Sfanta Liturghie radia, pastra tot timpul o stare de bucurie si permanent emana lumina. Cu vocea tremuranda, dar hotarata, cu multa dragoste, cu lacrimi de credinta si bucurie cerea Duhului Sfant sa se coboare iarasi si iarasi, ca lumea sa se indumnezeiasca, raul sa se indrepte, Biserica sa-si continue lucrarea in pace. Aceeasi voce si acelasi chip desavarsit a pastrat si in ultima miercuri din Saptamana Tomii, cand, dupa Sfànta Liturghie, l-au sal tat caralii. Era trist, dar demn. Ne parasea ca sa ne apere, suferea ca noi sa fim liberi. Dar batandu-ne pastorul, turma cea mica nu s-a risipit. Fiecare, dupa putere si pricepere, i-a continuat lucra­rea si o continua si astazi.

La un an dupa cutremurul din ’77, Parintele ne-a mobilizat sa-l ajutam sa faca pomenire elevilor sai iubiti, care i-au murit pe brate: dragul lui Valer, cel al nimanui si ceilalti doi, pe care eu nu i-am cunoscut. Ne-am inteles sa facem coliva, multa coliva. Au fost cincizeci de platouri, zeci de cozonaci copti noaptea, totul in taina, ca sa nu se afle. Eram cu maica Emilia Grozavu (cred ca traieste), cu Valentin Daranga si Aurelian Ionescu. Pregateam impreuna, vegheam cuptorul, dar si intrarile in bucataria Seminarului, ca sa nu fim prinsi. Parintele venea la miezul noptii sa vada ce am facut si saruta cozonacii cu dragoste, ca pe cei pentru care ii coceam: „copilasii tati…”.- se auzea printre lacrimi.

Pe 4 martie 1978, seara, la ora 21.20, a inceput slujba Parastasului. Biserica era plina. Eram noi, seminaristii, apoi studentii de la Teologie, Medicina, Istorie si altii, nestiuti, multi credinciosi, dar lipseau profesorii nostri. Le era frica. Cu toate acestea, parintele a dus Parastasul la bun sfarsit. Crizelor de rinichi li s-a adaugat bataia unui parinte profesor, nu ii spun numele… Stiu ca parintele l-a iertat, i-a iertat pe toti si asa ne-a invatat si pe noi: sa iertam. Sa iertam pentru marea dragoste a lui Dumnezeu. Si ma surprind astazi, dupa atatia ani, dupa atata suferinta si oprelisti, dupa o vara de domiciliu fortat la casa parinteasca, ma surprind ca povestesc fara sa tin minte raul facut si ca am iertat ca si cand raul facut a fost mult bine, numai bine.

La zece seara procesiunea a iesit din biserica. Toti aveam in maini lumanari aprinse. Deschiderea a facut-o un coleg al celor pomeniti, in uniforma de soldat, seria lor fiind atunci in armata. Acesta purta o cruce maiestuoasa, facuta din banii de pensie de urmas dati de Valentin Daranga (astazi este staretul Manastirii Maglavit, Parintele Vladimir); au urmat coroane si flori, colive si lacrimi. Toata lumea a ocalit biserica cantand „Mergi la Cer… “, pentru ca eram la inceputul Postului Mare.

Va puteti imagina si singuri cum a fost, cum au rasunat cantarile tinerilor in miez de noapte, in centrul Bucurestilor, intr-o perioada de plin comunism. Acum vorbele raman sarace. Sa fie primit…!

Aceeasi atmosfera duhovniceasca, frateasca, plina de sperante era si miercuri seara, miercurea celor sapte Cuvinte catre tineri, unul dintre capetele de acuzare la ultima detentie. Doamne, ce minti intunecate! Sa te temi de Cuvantul lui Dumnezeu! „Rugul aprins” de la Antim ii ardea, cuvantul celui ce lucra intru apostolat ardea. Iata cum pentru pacatosi foc este Dumnezeu, foc este Cuvantul si Adevarul.

Ultima data inainte de a fi inchis l-am vazut pe Parintele la Seminar. A venit la biserica – acum era oprit sa slujeasca – si a stat in rand cu noi. Iar noi l-am cinstit dupa cuviinta. Ca la comanda, toti am inceput sa cantam „Pasare maiastra”, pe versurile lui Dorz. Eu am cazut la mijloc. Mi s-a reprosat ca am compus textul. Am ramas surprins, pentru ca cel ce m-a invinuit era teolog si ar fi trebuit sa stie cine le-a compus. Toate acestea m-au costat nota opt la purtare. Nu am fost sin­gurii. Surprinderea mea a fost si mai mare sa constat ca cel in cauza a stat in ziua inmormantarii, in tinuta de SS-ist, la capataiul parintelui, ca si cand nu se intamplase nimic. Mult rau a facut tuturor, si parintelui si noua… Un lucru este sigur: parintele l-a iertat si l-a primit cu dragoste, chiar daca el nu si-a cerut iertare.

Felul in care parintele isi exprima dragostea fata de ceilalti era cu totul special. Impartasea dragoste de la inima la inima, niciodata exprimata prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. In conditiile in care, impreuna cu familia, avea domiciliu fortat, depusi fiind din drepturi, traind din milostenii, parintele era mult milostiv: purta de grija elevilor orfani ai Seminarului, le achita bursele, le cumpara haine si carti, si pe toate le stie Dumnezeu. Parca urma randuiala Sfintilor neadormiti, care opreau in manastire cat le era de trebuinta pentru hrana zilnica si restul imparteau pana seara.

Nu ne-am mai vazut de la arestarea parintelui, in 1979, pana in 1990, cand ne-am intalnit in tara. Desi trecusera atatia ani, parintele m-a recunoscut imediat. Ne-am imbratisat, am plans, ne-am bucurat nespus. Am slujit impreuna cateva Sfinte Liturghii, chiar si Vecernii. Doream mult sa adun credinciosii in preajma sfintiei sale, sa le vorbeasca, sa-i binecuvanteze, sa le intareasca credinta si nadejdea de viata mai buna si mantuire. Cine ar fi putut fi un mai bun exemplu? Bucuria comuniunii euharistice se consuma de fiecare data cu dragoste si credinta, pecetluite de atatea ori de apelativul: „Parinte Adrian, iarta-ma!” Am inteles mai tarziu, stand la capataiul parintelui bolnav, ca acest ,,iarta-ma” facea parte dintr-o lunga rugaciune unita in inima cu „Doamne Iisuse” si ca dragostea sa jertfelnica nu putea fi despartita de rugaciunea „iarta-ma”, amandoua izvorand din marea si nesfarsita dragoste dumnezeiasca.

Ultima intalnire a fost la patul de suferinta al parintelui, la spital, acolo unde rezerva de reanimare a devenit timp de mai bine de o luna de zile biserica. Rauri de rugaciuni si binecuvantari s-au revarsat atunci reciproc, de la noi catre parintele si de la duhovnic catre ucenici. Voiam sa-l mangai, sa-i spun cuvinte de alinare. Dar de unde? Eu nu stiu sa vorbesc frumos. L-am imbarbatat doar prezentandu-i pe unii dintre fiii duhovnicesti ai fiului. In schimb ma mangaia sfintia sa, asa, cu dragoste, parinteste, pe fundalul unui neincetat „Doamne Iisuse” al jertfei si iertarii. Pentru ca eu aveam nevoie de mangaiere si intarire, ca unul ce ramaneam aici, in razboiul lumii si al vietii. Parintele traia, simtea si vorbea deja dintr-o alta dimensiune! I-am spus:

- Parintele meu, plec la Ierusalim, binecuvantati-ma de calatorie!

- Parinte Adrian, iarta-ma si sa te rogi pentru mine! Sa ma pomenesti cu o inchinaciune la Sfantul Mormant. Dumnezeu sa te ajute!

I-am pus pe cap, cu evlavie, panza de in asternuta pe Piatra ungerii si a Sfantului Mormant, atinsa de relicva Sfintei Camasi de la Argenteuil (Franta), dupa o randuiala veche, scrisa in cronici romanesti de mult tratate, si… ne-am despartit. La intoarcere, am inteles ca fiecare a calatorit la Ierusalim: eu la cel vazut si pipait, parintele la cel Ceresc si vesnic. In schimb, amandoi am sarutat piatra Sfantului Mormant, fiecare pastrandu-si destinatia.

Sa ne vedem in vesnicie! Hristos a inviat, parintele meu!“

Preot iconom stavrofor Adrian Beldianu

[Biserica Mihai-Voda, Bucuresti]

(din: Viata Parintelui Gheorghe Calciu dupa marturiile lui si ale altora. Editie ingrijita la Manastirea Diaconesti, Editura Christiana, Bucuresti, 2007)

Va recomandam si:

Puteti descarca si asculta un interviu cu parintele Calciu din 2004, realizat de actualul parinte episcop (ales recent arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe a Spaniei si Portugaliei) Ignatie Trif pentru Radio Reintregirea Alba-Iulia:

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa – interviu la Radio Reintregirea Alba Iulia

Cititi si:

Emisiune radio cu surorile Vulcanescu, Sandra si Mariuca:

• Pentru download audio – AICI.

• Vocea Romana din Lume: 35. Evocare a lui Mircea Vulcănescu la Paris (05.06.2011)

Sunt Bogdan Florin Vlaicu și vă spun bun găsit tuturor la Vocea română din lume, o emisiune a Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale. Joia trecută (05.06.2011), de sărbătoarea Înălțării Domnului, în bisericile ortodoxe românești din întreaga lume s-a făcut pomenirea eroilor neamului nostru.

Desemnată drept Ziua eroilor de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, încă de la începutul secolului trecut, joia Înălțării a fost recent confirmată de Parlamentul României ca sărbătoare legală. În cuvântul său după săvârșirea slujbei parastasului joi la Catedrala Patriarhală din București, PF Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a precizat că „eroii neamului românesc care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori, se înalţă în demnitate în faţa lui Hristos, care S-a jertfit pe Sine pentru lumea întreagă care va crede în El. Pomenirea aceasta este o datorie din partea noastră ca recunoştinţă adusă lui Dumnezeu pentru jertfelnicia celor care s-au luptat pentru apărarea credinţei şi a patriei strămoşeşti, pentru libertatea şi demnitatea poporului român ca fiind daruri de la Dumnezeu”.

În spiritul acestor cuvinte ale Patriarhului României, vă propun astăzi pomenirea unui mare erou martir al credinței și patriei noastre care s-a jertfit în închisorile comuniste: Mircea Vulcănescu.

Născut în 1904 la București, Vulcănescu a strălucit în numeroase domenii : a fost filosof, teolog, jurist, sociolog, economist, scriitor, publicist și pedagog. Între anii 1925 și 1927, a făcut studii de specializare în drept și sociologie la Paris. Întors în țară, Mircea Vulcănescu a fost Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, din 1941 până în 1944. Titlul vestitei sale lucrări Dimensiunea românească a existenței definește bine modul de viață al acestui mare român, îndrăgostit de poporul său.

Dar comuniștii l-au condamnat în 1946 la opt ani de temniță grea ca dușman al poporului și criminal de război. Ca urmare a regimului de exterminare la care a fost supus, a murit pe 28 octombrie 1952 în puşcăria de la Aiud, jertfindu-se pentru aproapele său.

Mircea Vulcănescu a fost evocat duminică, 22 mai, la Catedrala ortodoxă română Sfinţii Arhangheli din Paris, în cadrul primei conferinţe comemorative din seria intitulată Martor și dedicată martirilor-mărturisitori din temniţele comuniste. Înaltpreasfinţitul Iosif, Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale și Meridionale, a deschis această seară de pomenire printr-un parastas în memoria marelui filosof creştin.

Comemorarea a continuat printr-o masă rotundă la care au participat Mitropolitul Iosif şi cele două fiice ale filosofului: Alexandra Elisabeta de Hillerin – Vulcănescu şi Maria Ioana Vulcănescu.

Catedrala a fost plină de români, majoritatea tineri, dornici să descopere o personalitate remarcabilă a neamului românesc.

Înaltpreasfinţitul Iosif a subliniat asemănarea dintre cuvintele lui Mircea Vulcănescu înainte de moartea sa martirică, „Să nu ne răzbunați!”, și cuvintele Mântuitorului Hristos pe cruce, „Iartă-i Doamne că nu știu ce fac!”.

Mediatorul conferinţei a fost Părintele Emilian Marinescu, consilier al Departamentului Cultural al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale. L-am rugat să ne spună mai întâi cum a luat naștere inițiativa organizării acestei conferințe comemorative consacrate lui Mircea Vulcănescu.

După conferință a urmat o agapă oferită de către familia Vulcănescu.

Apoi le-am invitat pe cele două surori, Alexandra și Maria, să ne evoce amintirea tatălui lor. S-au așezat una lângă alta pe o bancă în capela Catedralei române din Paris și s-au întors în timp pe vremea când erau două copile, Sandra și Măriuca, fascinate de părintele lor drag. Astfel s-au completat una pe alta frățește, într-o evocare mai caldă și mai emoționantă decât cea de la masa rotundă, unde au fost impresionate de publicul atât de numeros.

Întâi i-am dat cuvântul sorei mai mari, Sandra Vulcănescu.

***

Nota: Nu recomandam, in general, pe realizatorul Radu Moraru, convingerile si emisiunile sale. In acest caz, e vorba de o fericita exceptie.

Mai mare decat toate este dragostea

“Doream sa fac ceva pentru sufletul unui decedat din familie, care imi aparea mereu in vis. Am apelat la credinciosii din biserica, dar sfaturile primite nu ma multumeau. Mi se recomanda sa cumpar kilograme de vin, ulei, lumanari, faina. Nu pricepeam ce legatura au toate aceste materii cu sufletul, entitatea imateriala. De aceea, m-am decis sa-l intreb pe Parintele Sarbu.

L-am gasit pe banca, in fata actualului mormant. In jur, totul era proaspat varuit, iar mirosul de pamant reavan si flori te ametea. Simteam viata pulsand si – paradoxal – in acel preot batran mai mult decat oriunde in jur. Ochii sai puternici, sfredelitori, ca niste felinare care iti patrundeau in suflet, te fortau sa-ti infrunti adancurile fiintei, nelinistea, teama, deznadejdea, sa te cunosti si sa te depasesti continuu. Mi-a facut semn sa ma asez. I-am explicat ca nu pot sa gasesc legatura dintre vin, faina si sufletul celui disparut, desi vazusem si eu ca ritualul inmormantarii contine si astfel de elemente.

Mi-a raspuns:

- Nu ai nevoie de toate acestea ca sa ajuti un suflet in viata sau plecat dintre noi. Ci iti trebuie cu totul altceva, de esenta spirituala. Ai nevoie de forta aceea care a creat intregul univers, care il sustine; forta care misca planetele, facandu-le sa vibreze in armonie; forta care L-a facut pe Dumnezeu sa-Şi trimita Fiul in lume pentru mantuirea omului; forta prin care un biet pacatos poate deveni sfant intr-o clipa; forta care sfinteste, vindeca, invie un suflet, facandu-l asemenea lui Dumnezeu.

Ascultam uluita, cand am inceput sa-mi dau seama ca se petrece o minune. Cuvintele sale se auzeau tot mai estompat, tot mai departe, pana ce am incetat sa le mai aud. Mintea cea trufasa, care dorea sa numeasca totul, sa „pipaie”, sa defineasca, sa aduca infinitul in causul sau, s-a spart sub puterea harului ce curgea din cuvantul Parintelui. Materia disparuse. Eram lumina, pluteam in lumina spre o infinita sursa de lumina care ma atragea ca un magnet. Alaturi de mine vedeam doar un vartej de energie luminoasa contopit cu albul care devenise de o intensitate orbitoare. Eram doua energii luminoase proiectate in infinit, ce-si urmeaza drumul paralel spre aceeasi tinta: Lumina. Eram departe si parca pretutindeni. Dar mai ales eram inundata de un sentiment de bucurie cu totul deosebit.

Ca un ecou a fost intrebarea Parintelui:

- Ştii tu ce-i aceasta forta de care iti vorbesc?

Abia reusind sa ma desprind din vraja, i-am raspuns cu timiditate:

- O simt, Parinte, ca pe o descatusare a intregii fiinte, ca o bucurie, ca lumina, dar nu stiu sa o numesc.

- Iubirea, mi-a raspuns. Ce simplu, nu? Un singur cuvant, o singura energie sa rezume intregul univers, intreaga viata, sa defineasca dumnezeirea si sensul jertfei Fiului lui Dumnezeu! Focul candelei sau al lumanarii este doar un simbol material al flacarii spirituale din inima omului, care genereaza iubirea. Nu trebuie decat sa o lasi sa existe, sa nu o inabusi cu ignoranta si orgoliu. Deschide larg portile inimii pentru ca harul divin sa hraneasca aceasta flacara si lasa-te in voia ei. Doar de iubire ai nevoie, de nimic altceva!

M-am ridicat si am pornit pe strada. Ce minunati imi pareau acum oamenii! Ce mult doream sa fac ceva pentru cei din jur! Intelesesem in sfarsit sensul existentei si al suferintei. Trebuia ca eul sa fie supus incercarilor pentru a sparge zidul de ignoranta si egoism care inabusa spiritul si incatuseaza iubirea. Eul infrant de propria-i ratacire, in care se crede unicul centru al universului, nu-si poate gasi linistea decat transformandu-se, lasandu-se patruns de forta care l-a creat si-l sustine, murind pentru a renaste prin puterea iubirii deumnezeiesti.

Numai alaturi de un mare sfant poti trai o astfel de experienta. Sfant esti Tu, Doamne si intru sfinti Te odihnesti!

Asa sa lumineze lumina voastra inaintea oamenilor

Toate zilele Parintelui Sarbu au fost numai stradanie de a-i invata pe oameni, de la lucrurile inalte pana la cele mici: cum sa se comporte in tramvai si autobuz, sa cedeze locul, sa nu se impinga, etc; cum sa se cunoasca credinciosii din biserica, sa se imprieteneasca, sa fie ca intr-o familie; cum sa se gandeasca fiecare la cel de alaturi: sa stie ca scaunul nu e facut sa stea geanta pe el, iar cine poate, sa se scoale si sa dea locul si altuia, care poate si el e obosit; cand se aduce o hainuta pentru a fi data cuiva, sa fie frumos aranjata, curata, calcata, cu ceva atragator langa ea, etc.

Parintele insista asupra faptului ca viata crestina este viata de obste. Sfantul Ioan Gura de Aur spune limpede: „Cine nu a lucrat pentru ridicarea si mantuirea aproapelui, nu se poate mantui pe sine”. La Judecata vom merge cu totii, de mana si vom fi intrebati ce am facut pentru cel de alaturi. Vom fi judecati nu atat pentru raul pe care l-am facut, cat pentru binele pe care am neglijat sa-l facem.

Parintele ne invata sa fim ordonati, sa nu traim cu mintea imprastiata, nici sa pierdem vremea, caci timpul este scurt.

Dimineata, cand te trezesti din somn – zicea el – sa faci semnul sfintei cruci si sa spui:

Iti multumesc, Doamne, ca am vazut lumina zilei. Ajuta-ma, lumineaza-ma sa fac numai voia Ta!

Apoi te scoli, fara sa dai voie trupului sa se intinda alene si, cum ai pus picioarele pe dusumea, sa si indoi genunchii pentru metanie si sa faci 3 metanii, zicand:

Multumesc Tie, Doamne, ca am pus picioarele mele pe asternutul picioarelor Tale! Ajuta-ma sa umblu astazi cu ele si sa fac voia Ta!

Zici rugaciunea Tatal nostru, te imbraci, te speli si dupa aceea te rogi cu rugaciunile de dimineata. Apoi te asezi la masa si faci pe hartie planul treburilor pe care le ai de rezolvat in ziua aceea.

Ne spunea Parintele ca daca cineva ne roaga ceva, sau ne dam intalnire cu cineva, sau promitem sa dam un telefon la ora cutare, apoi sa ne tinem de cuvant, sa fim punctuali si sa nu lasam sa ne astepte oamenii in zadar, caci daca avem mintea imprastiata si uitam ce am promis, nu mai putem sa ne dam numele de crestin. Deci cand zicem da, da sa fie, iar cand zicem nu, sa fie nu si mai mult de atat sa nu spunem. Sa nu ne juram, caci este pacat de moarte.

Ne invata sa nu mancam mult, sa fim cumpatati, sa taiem din mancarea noastra si sa dam altuia. Daca saturi pe altul – zicea – te satura si pe tine Dumnezeu, pentru ca l-ai saturat pe acela.

Adesea ne spunea:

- Niciodata nu veti avea pace si liniste sufleteasca daca nu veti iubi si ierta ca Hristos. Noi nu stim sa ne iertam. Tu, care vii la biserica – eu pentru tine vorbesc – tu, care stii ca Dumnezeu vrea pace, tu prin tacere sa dezarmezi pe cel care a pornit cearta, caci din dusman poti sa ti-l faci prieten. Aceasta comportare arata diferenta dintre tine, care intri cu folos in biserica si cel ce nu vine sau vine numai cu trupul. Intalnesc foarte multe pomelnice in care va plangeti de dusmani si-i blestemati. Dar tu singur nu te-ai intrebat daca nu cumva chiar tu ai provocat aceasta dusmanie. Marea noastra vina este ca nu recunoastem cat suntem de vinovati pentru faptele noastre, ne gasim scuze si invinuim pe altul, fara a gandi la pedeapsa ce o meritam.

Parintele se ruga mult. Rugaciunea mintii o spunea mereu. Era afisata si la intrare. Ne invata si pe noi:

- Copii, noi nu suntem la manastire, sa stam tot timpul cu nasul in rugaciuni si slujbe. Noi suntem mireni. Daca vreti sa va mantuiti, sa ziceti rugaciunea mintii. Ati vazut calugarii cu margelele cum zic! Noi nu suntem calugari, ca sa umblam cu ele, dar trebuie sa le bagam in minte si sa zicem asa: „Doamne   Iisuse   Hristoase,   Fiul   lui   Dumnezeu   si   al   Maicii   Domnului, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”. Dar cu mintea in inima. Ca noi avem pacate, suntem plini de pacate. Daca zicem rugaciunea mereu, mereu, satana iese afara si se topeste. Dar daca tu intrerupi rugaciunea, el se umfla si prinde viata. Asa cum la pir, daca nu scoti radacina, ia viata. Daca zici rugaciunea mintii mereu, de cum iesi pe strada, el se topeste. Eu, de pilda, acum vorbesc, dar inima mea se roaga, caci m-am obisnuit sa zic rugaciunea mereu.

Mult tinea Parintele la dragostea si respectul ce se cuvin parintilor dupa trup. Zicea:

- Duceti flori mamelor voastre cat sunt in viata. Nu asteptati sa le duceti flori la mormant, unde nu mai folosesc!

O spunea cu sufletul sfasiat de durerea de a fi fost orfan, crescut de o bunica simpla, nestiutoare de carte, care lucra cu ziua pentru a-l tine pe el la scoala, dar plina de credinta in Dumnezeu. Ea ii zicea: „Tu sa te faci preot, ca sa ma pomenesti si pe mine!”. El, copil sarman, cuminte, modest, obisnuit sa nu doreasca nimic, sa renunte la orice! Invatat de mic sa se roage lui Dumnezeu, sa creada in El si sa viseze la ziua in care va fi slujitorul Lui la Sfantul Altar – vis si ruga care i s-au implinit!

Cu emotie ne sfatuia Parintele la predici:

- Pana mai ai cui spune tata sau mama, cat ar trebui sa fii de fericit, de recunoscator si plin de iubire la rostirea acestor cuvinte unice pe pamant! Daca spui mama sau tata parintilor tai, asa precum se cuvine, bine faci, fiindca dovedesti ca esti om. Dar daca numai spui si nu te porti fata de ei intocmai cum esti dator pana la moarte, atunci nu faci bine si nu esti om! Cata vreme traiesc parintii tai, tatal tau si mama ta, spune-le numele sfant cu sfintenie. Cauta-i cu dragoste, ingrijeste-i cu evlavie, asculta-i cu respect pana la moarte si nu dispretui nici fata lor batrana, nici cuvintele lor poate slabe, nici trecutul lor poate modest. Fii fata de ei intocmai asa cum ai dori sa fie copiii tai fata de tine. Nu fi nepasator, nici strain fata de ei, caci mai ales in privinta aceasta este adevarat cuvantul ca ceea ce semeni, aceea vei si secera.

Avea Parintele o mica istorioara – asa o numea dansul – pe care ne-o spunea de fiecare data in noaptea invierii: era o mama care avea un fiu. Intr-una din zile, fiul si-a omorat mama, a taiat-o in bucati, a pus-o intr-un sac si a plecat sa o arunce in apa. Pe drum s-a impiedicat, a cazut, bucatile din sac s-au imprastiat pe drum, iar el a auzit un glas: „Te-ai lovit, dragul mamii?”…

Dupa ce ne spunea aceasta istorioara, ruga pe toti cei ce au parinti si nu i-au vazut de multi ani, sa se duca la ei, caci acei parinti asteapta.

Ne mai spunea Parintele:

- Alergati dupa mantuire cat sunteti tineri! In general, oamenii, la tinerete, fiind in putere se gandesc la ceea ce este placut trupului, la casa frumoasa si mobila luxoasa. Prin toate acestea ei se muncesc din greu sa intre in iad. Iar la locuinta de dincolo de mormant nu se gandesc, desi numai aceea este vesnica. Şi vine batranetea, cand nu mai au puterea nici pentru rugaciune, nici pentru fapte bune, nici pentru metanii. De aceea, luptati pentru mantuire de pe acum!

Nu ma rusinez de Evanghelia lui Hristos

Uneori, Parintele Sarbu ma lua cu el la parastase. Odata, ne-am dus la niste oameni foarte bogati, de la care ar fi primit bani multi. Am intrat intr-o sala lunga, luxoasa, gatita cu tot felul de farfurii, cu paharele. Cand a venit o doamna, Parintele a aratat cu bastonul paharelele si a intrebat:

- Astea ce sunt?

- Paharele pentru tuica.

- Hai, Cocuto, sa mergem, ca aici se face nunta, nu se face parastas!

Oamenii au insistat, au venit dupa noi, dar Parintele a explicat:

- Parastasele nu se fac cu tuica. Unde se fac cu tuica, nu este primit. Diavolii iti rastoarna masa. Voi nu credeti, nu vedeti cu ochii vostri. Eu sunt mai batran si nu pot sa ma impac cu slujbele pe care vreti voi sa le faceti. Chemati alt preot!

Şi am plecat.

In drum spre casa, aproape de biserica, am stat sub un geam si am auzit niste tineri care se certau.

- Cocuto, hai sa mergem la astia, ca se cearta! Hai sa gonim pe diavol din casa!

- Cum, Parinte, daca nu ne cheama, cum sa ne ducem acolo?

- Hai, hai sa mergem!

M-am uitat eu pe unde-i usa, am intrat:

- Buna ziua!

- Buna ziua!

Ma intrebam cum va deschide Parintele discutia. Dar el a inceput direct:

- De ce va certati? Hai sa dam afara pe diavol! Care dintre voi este rau? Unde ti-e barbatul cu care te certai?

- Ah, Parinte…

- Ada-l incoace!

Cand a venit barbatul, Parintele s-a uitat pe rand si la unul si la altul – caci el cunostea cu duhul – si a zis femeii:

- Dumneata esti de vina! Evo, tu esti de vina! Nu-l mai sacai la cap! De ce il plictisesti si-l cercetezi in toate? Hai sa facem o slujba!

Apoi l-a intrebat pe barbat:

- Ştii sa te inchini?

Facea si el o cruce, cam stramba. I-a aratat Parintele cum s-o faca. Dupa slujba i-a binecuvantat, i-a miruit. Aveau si doi baietei.

- Sa nu va mai certati! Voi nu vedeti, dar eu am vazut cati diavoli erau in casa la voi! Cand va certati, vin indata diavolii. Sa fie pace! N-aveti icoana… Dupa cum vad, bani aveti, ca aveti lucruri bune, dar icoana de ce nu aveti in casa?

Parintele a ramas acolo si m-a trimis la biserica:

- Du-te, Cocuto, si ia din pod o icoana, care vrei tu, s-o dam la omenii astia. Eu te astept aici!

M-am dus in pod si am luat o icoana. Parintele le-a dat-o si le-a spus:

- Sa va inchinati lui Dumnezeu! Dimineata cand va sculati, iesiti afara in pragul usii, uitati-va la cer si ziceti: Doamne, Tu esti acolo, eu sunt aici. In ziua de azi Tu ajuta-ma! Eu nu stiu sa ma descurc, sunt om slab. Ai Tu grija in ziua de azi pentru mantuirea mea! Asa sa ziceti si sa va rugati!

Eu m-am mirat putin, dar apoi am inteles. Parintele nu le-a dat atunci vreo carte de rugaciuni, pe care ei n-ar fi priceput-o. Le-a spus pentru inceput, dupa puterea lor. Şi s-au facut aceia niste credinciosi! Au fugit dupa noi sa le zicem la ce biserica sa vina. A intrat Duhul lui Dumnezeu in ei. Si sa stiti ca foarte mult ne-au ajutat apoi oamenii aceia…

(…)

Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este!

Parintele Sarbu se ducea in toate partile unde prezenta lui era binefacatoare: in case modeste cu oameni suferinzi, prin camine de batrani, peste tot. E uimitor cum gasea timp pentru toti!

Odata, intr-o duminica dupa-amiaza, in loc sa ma duc pe la spitale, cum faceam de obicei, m-am dus, nu mai stiu de ce, la biserica. L-am vazut de departe pe Parintele Sarbu tragand dupa el un carut mic cu roate pe care il avea. De obicei punea in el de toate. Acum se ferea, caci avea in el pachete. Eu nu m-am aratat, m-am ascuns. Parintele s-a dus la o curte de pe langa biserica, a deschis poarta si a pus toate pachetele acolo. Apoi a inchis poarta si a plecat. Asta facea el in fiecare duminica dupa-amiaza!

In zilele randuite de Biserica pentru pomenirea mortilor, Parintele amintea intotdeauna sa se aduca prinoase (pomana), pe care le ducea apoi la cele mai sarace camine de batrani; ne atragea atentia sa dam ce este mai bun, mai ales, mai frumos si darul sa fie frumos ambalat, cu ceva deosebit in pachetel, totul din cea mai mare dragoste pentru cel plecat; caci e mare pacat -spunea – sa dai de pomana ceea ce-ti prisoseste sau ca si cum ai arunca!

La sarbatorile mari – la Pasti, la Craciun, la Rusalii – mergeam in prima zi la azilul de la Ciolpani, mai oropsit (sarman), care, fiind in afara Bucurestiului, pe soseaua Ploiesti, nu primea ajutoare, conditiile de viata ale batranilor fiind mult mai grele. Uneori mergeam chiar cu 3 masini. Erau incarcate cu oale cu mancare calda, cu haine, cu pachete pentru fiecare, continand vase: cani, farfurioare, castroane emailate, tacamuri, etc. Parintele se interesa dinainte de numarul batranilor aflati la azil, incat stiam numarul pachetelor ce trebuiau facute. Unii dintre batranii de la azil impleteau, crosetau, lucrau sacose din ata pescareasca. Pe aceastea le vindeam la biserica noastra si banii ii duceam celor care le-au lucrat. In aceasta situatie erau, de exemplu, domnul Radu Mironovici cu sotia. Abia in ultimii ani am aflat ca ei aveau, de fapt, un „domiciliu obligatoriu” acolo, ca facusera multi ani de inchisoare politica, domnul Mironovici fiind unul dintre intemeietorii Miscarii Legionare. Asa mi-am explicat de ce Parintele ma trimitea sa le duc si in timpul anului pachete cu alimente sau bani. Poate ii cunostea dinainte, de la Husi. Parintele, fiind anchetat mereu de Securitate, isi lua masurile de prudenta si chiar cand venea la Ciolpani, ma trimitea uneori pe mine la anumiti batrani, pe cand el statea de vorba cu personalul azilului.

Parintele ne sfatuia ca atunci cand facem pomana sa nu impartim intre noi, ci sa dam celor care nu au, celor lipsiti. Zicea:

- Acolo unde locuiesti, nu e vreun batran bolnav, care nu are pe nimeni? Tu, care te numesti crestin, te-ai dus la usa lui sa-l intrebi daca nu are nevoie de paine, de lapte, de medicamente?! Cred ca nu! Bine ca ai tu de toate, bine ca se strica mancarea in frigider, bine ca ti-e sifonierul plin de haine, altul neavand nici ciorapi! Si te numesti crestin si tot ceri mereu lui Dumnezeu. Nici El nu va lua aminte la rugaciunea ta! Cand mergi la biserica, daca intalnesti pe cineva care nu se simte bine, care are nevoie de ajutor, renunta la Sfanta Liturghie si mergi de ingrijeste pe cel bolnav! Tu, care vii la biserica si vezi ca nu obosesc a te invata, tu sa fii lumina in casa ta, in inima ta, sa nu dai prilej celor din jur sa spuna ca degeaba mergi la biserica, pentru ca ai aceeasi comportare cu cei care nu merg.

La biserica noastra era o batrana – mama Ana – vaduva cu 2 copii si o pensie de urmas mica. Venea cu regularitate la toate slujbele, tocmai din Şoseaua Giurgiului, pana la varsta de 86 de ani, cand a cazut rapusa de o congestie cerebrala. Era foarte credincioasa. Parintele Sarbu o cerceta si o ajuta mereu, iar cu putin inainte de a muri (inainte de a muri Parintele) i-a spus:

- Ana, eu poate nu ma mai intorc din spital, dar tu sa nu parasesti bisericuta aceasta, ca aici lumea te stie ca esti o credincioasa de nadejde, dar in alta parte te va considera o cersetoare. Sa vii aici, ca oamenii te vor ajuta pana la sfarsit!

Si asa a fost.

Din dragoste si intelegere, Parintele trimitea preotilor de la Patriarhie din prinoasele pe care le primea el. Zicea:

- Colegii mei de acolo sunt stramtorati, au salarii mici, timpurile sunt grele. Eu am mai mult decat imi trebuie. Şi asa tin regim, am copii buni, mananc la ei. Dar acestora nu le da nimeni nimic!

Cand Parintele a trimis odata la un preot de la Patriarhie o femeie cu o sacosa cu cate ceva, preotul, intreband-o de unde vine si auzind ca darurile primite sunt de la Parintele Sarbu, i-a spus un mare adevar:

- Tine minte de la mine, popa ca popa Sarbu n-ati pomenit si nici n-o sa mai pomeniti!

Inainte de a pleca la spital pentru operatie, Parintele mi-a incredintat 12 CEC-uri de 5.000 lei fiecare, pentru a le expedia in cazul in care nu se va mai intoarce viu de la spital. Erau banii pe care Parintele ii repartizase pentru unele schituri, manastiri sau biserici sarace din tara.

Vietuind intre pacatosi, s-a mutat…

In vara anului cand a murit, l-am visat pe Parintele Constantin Sarbu in curtea bisericii, unde totul era uscat: pomii, florile, iarba. Cand i-am povestit, mi-a zis:

- Cand voi pleca eu.

- Dar unde va duceti?, l-am intrebat.

- Vreau sa ma duc in strainatate (nu vroia sa spuna ca va muri). Asa o sa va uscati si voi, cum e padurea uscata. Aveti grija, ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, usile incuiate, au sa planga lacatele la usi, ca nu va mai fi cine sa faca slujba. O sa va duceti dupa un preot cu un picior incaltat si unul descaltat. Cat ii aveti acum, cercetati-i si impartasiti-va! Atunci se va inchide cerul si nu veti mai avea de unde lua credinta. Aceea pe care o aveti, aceea sa o pastrati. Sa nu va mandriti, sa nu mintiti, faceti bine, caci daca faceti pacate, piere si credinta. O particica mica in adancul inimii sta ascunsa acolo si daca faceti o fapta buna, mai prinde si ea viata, e vesela. Dar daca voi nu faceti nimic, nu postiti, nu va rugati, nu faceti milostenii, se micsoreaza, se micsoreaza… si gata!

La scurt timp au venit de la Securitate si i-au spus:

- Noi vom trimite la dumneata niste persoane la spovedit, iti vom spune ce intrebari le vei pune si raspunsul ni-l dai noua!

Parintele le-a raspuns:

- Eu nu pot sluji la doi stapani, lui Dumnezeu si lui mamona!

Neacceptand acest lucru si probabil altele, nu era vazut cu ochi buni. De asemenea, Biserica Sapientei era un focar unde lumea venea in numar foarte mare, iar in predici Parintele continua o propovaduire deschisa pentru Hristos si impotriva ateismului.

Atunci, Securitatea, care il ancheta cam din 3 in 3 saptamani, i-a spus, cu pistolul pe masa, sa aleaga cum vrea sa-si stabileasca sfarsitul, sugerandu-i chiar sa se sinucida. Parintele a refuzat. Fiind bolnav de ulcer, a aparut necesitatea operatiei, insistandu-se sa accepte sa fie operat, „pentru a-i fi mai bine”.

Pe 14 octombrie, Parintele Sarbu a slujit cu emotia si puterea aceluia care simtea ca o face pentru ultima data. Apoi ne-a anuntat ca a venit ziua internarii sale in spital, contrar vointei lui, pentru o interventie chirurgicala. Ne-a rugat sa nu facem din aceasta o tragedie, desi simte ca nu se va mai intoarce viu. Dar noi sa nu ne intristam si sa nu plangem, ca de acolo de unde va merge ne va putea ajuta mult mai mult.

Ne-a spus ca a lasat in ordine toate cele necesare pentru bisericuta, ca a obtinut aprobare de la inalt Prea Fericitul Patriarh de a fi inmormantat in curtea bisericii. A cerut inhumarea aici, in curtea bisericii, ca sa fie aproape de noi, sa ne poata ajuta. Ne-a zis:

- Şi va voi ajuta mult mai mult de acolo de sus, decat v-as fi ajutat de aici!

Ne-a spus ca a muncit in toti acesti ani cu dorinta de a inchega si a forma un nucleu de credinciosi uniti si puternici in Hristos, care sa raspandeasca lumina oriunde s-ar afla.

La urma ne-a rugat fierbinte sa nu parasim aceasta biserica, in care a lucrat cu atata dragoste si sarg impreuna cu noi, pentru ca el ne-a pregatit pentru preotie [?] si nu pentru preot. Ne-a zis:

- Oricine ar veni in locul meu, voi sa veniti si sa stati cuminti intr-un coltisor, cu ochii in pamant si cu sufletul la Hristos si sa va rugati asa cum v-am invatat, iubind tot ce vine de la Dumnezeu!

Luni, dupa ce am venit de la servici, am trecut pe la mama Cristina – femeia de la lumanari – sa vad ce mai face. Era foarte suparata si plangea. Am intrebat-o ce are. A inceput sa-mi povesteasca ce i-a spus Parintele inainte de a pleca la spital: sa aiba grija de biserica, intrucat el nu se mai intoarce; in biserica sa puna o masa anume, pe care va fi asezat sicriul, indicandu-i locul precis unde va sta masa, unde vor fi sfesnicele pentru lumanari, unde se vor pune florile ce i se vor aduce, iar noaptea sa fie acoperit cu panza pe ochi, sa nu ramana descoperit. I-a spus toate in cele mai mici amanunte. Parintele spunea si plangea, dupa care a iesit afara din biserica si s-a mai uitat de cateva ori inapoi, zicandu-i sa nu uite ce i-a spus.

Miercuri dimineata, doctorul care l-a operat a deschis usa la rezerva Parintelui, spunandu-i:

- Cum, n-ai murit inca?!

Atunci, Parintele, care era legat la maini, si le-a dezlegat cu ajutorul doamnei doctor Ursulescu, a trimis-o pe doamna Maria Marculescu dupa un duhovnic care sa-l impartaseasca si, dupa ce a fost impartasit de Parintele Argatu, si-a incredintat sufletul in mana lui Dumnezeu.

Mi-a fost frica s-o intreb pe doamna doctor cum il chema pe doctorul criminal. Poate dupa revolutie, daca el mai traieste, sa vina sa-si ceara iertare la mormantul Parintelui. Sunt convinsa ca Parintele l-a iertat de atunci, intrucat a plecat mai repede la cei pe care ii iubea atat de mult, la Mantuitorul nostru si la Maica Sa, dar ne-a vaduvit pe noi, cei care mai aveam nevoie de ajutorul lui duhovnicesc.

Asa s-a stins o mare lumina, la 23 octombrie 1975. La inmormantare era o multime imensa, un puhoi de oameni, neinchipuit de multi si toti il plangeau cu jale mare. Noi, enoriasii bisericii, ne invarteam de colo-colo ca loviti de un cutremur, necrezand ca este adevarat ca nu mai este Parintele Sarbu.

Singurii multumiti erau oamenii Securitatii, ca au mai stins lumina unui soare”.

(din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)

10 ianuarie 1905, Bujor – Galaţi – † 23 octombrie 1975, Bucureşti

***

Preotul Constantin Sârbu – dăruire şi har

Părintele Constantin s-a născut într-un sat de lângă Galaţi, într-o familie necăjită de ţărani. A rămas orfan de mic şi a fost crescut de bunica sa, o femeie foarte săracă dar credincioasă, care i-a sădit din pruncie în suflet dragostea de Biserică. Pronia lui Dumnezeu l-a purtat pe tânărul Constantin prin aspre încercări – sărăcie, lipsuri, muncă istovitoare pentru a se întreţine – până a ajuns să termine Seminarul şi apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

După evlavioasa lui bunică, cel ce şi-a pus adânc amprenta duhovnicească asupra sufletului său a fost părintele Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari din Bucureşti, mare predicator şi duhovnic iscusit, care crease un adevărat curent duhovnicesc în capitală. La biserica din Zlătari, sub înrâurirea părintelui Chiricuţă, tânărul Constantin face, în perioada studenţiei, ucenicia slujirii lui Hristos în Duh şi Adevăr. Nu peste multă vreme, primeşte Sfânta Taină a Preoţiei, după care sufletul său însetase din pruncie.

Amintindu-şi de hirotonie, părintele Constantin povestea:

„Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin şi ocrotire, de unde până atunci eram timid şi temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorinţă de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”.

Şi, într-adevăr, nu s-a mai temut de nimic. Cu râvnă arzătoare şi-a început misiunea, fiind de tânăr o flacără de rugăciune, un iscusit sfătuitor şi un bun organizator. Ctitoreşte cu osârdie biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de la Bariera Vergului, loc ce devine în scurt timp un focar de spiritualitate şi cultură în Bucureştiul acelor ani. După moartea timpurie a soţiei, părintele Constantin se dăruieşte cu toată puterea sufletului slujirii lui Hristos, fapt ce nu putea fi pe placul regimului ateu din ţară.

Este arestat în 1954 şi condamnat pentru activitate anticomunistă. După opt ani de temniţă grea, la Jilava, Poarta Albă, Gherla şi Aiud, primeşte încă doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, de unde este eliberat în 1964.

Revenit în „libertate”, părintelui Sârbu i se repartizează, după multe tergiversări, o bisericuţă ruinată, părăsită de multă vreme. În câţiva ani, cu evlavie şi pricepere, părintele înnoieşte biserica, o împodobeşte şi face din ea biserica Sapienţei de astăzi. Oamenii, la început neîncrezători, sunt repede câştigaţi de dăruirea şi dragostea părintelui – astfel se adună în jurul său o comunitate duhovnicească vie, o adevărată familie în duh.

Însă lucrarea spirituală a Părintelui Sârbu „ameninţa grav” ordinea statului ateu; atunci, vrăjmaşii Bisericii i-au cerut să-şi aleagă modul în care vrea să moară. S-a hotărât în cele din urmă ca părintele să se sfârşească într-un spital, în timpul unei operaţii, ca totul să pară cât mai firesc şi… umanitar.

Aşa s-a săvârşit din viaţă preotul mărturisitor al credinţei Constantin Sârbu, mutându-se în ceata sfinţilor rugători pentru întoarcerea la Hristos a neamului românesc.

Din articolul aparut in nr. 21 din “Familia Ortodoxa”, in redactarea maicutelor de la Manastirea Diaconesti

***

Sufar pana ce Hristos va lua chip in voi…

“Se spune ca Dumnezeu inzestreaza pe fiecare preot cu cate un dar: unii au darul vederii in duh, altii sunt buni predicatori, altii buni duhovnici sau vindecatori. Uneori Dumnezeu face o minune si lasa toate aceste daruri sa existe intr-un singur om, facandu-l vas ales. De aceea este foarte greu sa redai in cuvinte momentele de exceptie petrecute in preajma Parintelui Constantin Sarbu.

In viata de toate zilele, Parintele Sarbu era patruns in fiecare clipa de tainele cerului, dar se apleca peste framantarile pamantului in care erau prinsi oamenii, cunoscand in adanc tainele sufletului omenesc.

Darul de a picura in inima fiecarui om un strop din inima, din dragostea lui era taina puterii launtrice de atractie pe care Parintele o avea fata de oricine; este cel mai mare dar pe care il are un conducator, mai ales un conducator de suflete. La aceasta se adaugau si chipul si intreaga lui prezenta care erau lumina, armonie, bunatate, maiestate, blandete, inteligenta.

In clipele grele de mari incercari ale cuiva, Parintele lua asupra sa suferinta, drama, purtand-o el in mare masura, usurand sarcina celorlalti prin rugaciunile fierbinti, bine primite de Dumnezeu si prin cuvantul lui cald si mangaietor.

Mare scoala era pentru noi sfanta spovedanie la Parintele Sarbu!

Dojana lui era betisorul lui Dumnezeu. Stia sa dojeneasca asa cum numai o mama sau un tata o pot face. Avea darul de a ne face sa intelegem de ce nu a fost bine ce am gresit. Avea timp intotdeauna pentru noi, sa ne asculte cu mult interes duhovnicesc, cu toata dragostea de care era in stare un om.

Noi eram copiii, familia lui, de care nu s-a despartit nici o zi decat la moarte. Nu s-a indurat, in unsprezece ani cat a liturghisit in Biserica Sapientei, sa-si ia concediu decat o data sau de doua ori cateva zile. Pana la dansul nu am intalnit un preot care sa iubeasca pe semenii lui ca pe proprii copii dati lui de Dumnezeu. Vedeai bine cum se simtea dator sa le corecteze traiectoria gresita a vietii lor sufletesti, urmarind apoi, prin mijloacele sale fine, rezultatele.

Un alt dar ce i-a fost harazit de sus Parintelui Sarbu a fost talentul de a lucra cu oamenii, de a-l pune pe fiecare la locul potrivit, pentru ca el sa-si dea cu cel mai mare folos “obolul” lui.

Langa multi prezenta sa a fost o binecuvantare!

Eu port in trupul meu semnele Domnului Iisus…

Dupa ce a terminat construirea bisericii, in anii aceia grei de dupa razboi, in 1954, Parintele a fost arestat. Spunea:

- M-au ars cu fierul rosu la talpi, mi-au smuls barba, m-au batut, dar le-am zis: “Puteti sa ma chinuiti cat vreti, dar nu ma lepad de Hristos!”.

Odata, povestind despre inchisoare, a spus:

- Nu m-am temut niciodata de moarte, dar a fost un moment cand am fost foarte aproape de ea. Ne-au urcat intr-un camion. Cati am fost, nu stiu. Cati pot intra intr-un camion, pusi nu unul langa altul ci unul peste altul. Eu cazusem. Nu alegeam locul cel mai bun, ba dimpotriva! Ne-au urcat in forta. Eu am cazut in partea de jos a podelei. Peste mine au cazut altii, multi. Au alergat cu noi, ne-au transportat zeci de kilometri. Cand ne-au coborat din masina am cazut jos, inconstient. Ma sufocasem!

Pentru a ma intari sufleteste, Parintele s-a deschis fata de mine, povestindu-mi din suferintele prin care a trecut in ani grei de inchisoare. Suferea si acum de pe urma lor. Nu se putea apleca din cauza coloanei vertebrale. Avea cateva vertrebe tasate si ceva iesit in afara. Ma ruga uneori sa-l spal pe picioare si sa-l ung cu alifie antireumatica, adusa de mine din U.R.S.S. Asa am vazut ca avea pielea de pe talpi incretita si trei dungi de cicatrice de-al lungul talpilor. Mi-a spus ca acolo a fost ars cu bara de fier incinsa in timpul anchetelor. Se putea unge singur doar cu ajutorul unui bat avand o bucata de tifon la capat. Din cauza acestor rani cicatrizate mergea greu si calca mai mult pe calcai si pe varful degetelor. De asemenea, din cauza coloanei ce purta urmele loviturilor la care a fost supus, nu se putea intoarce decat cu tot trupul. Cu toate acestea, nimeni nu-si putea da seama cat era de bolnav, caci Parintele era mereu in activitate.

Dupa iesirea din inchisoare, l-am intrebat pe Parintele:

- De ce nu v-ati dus sa stati la fetele dumneavoastra?

- Nu, Dumnezeu nu m-a lasat pe pamant sa ma duc cu copilul in parc si sa-i cumpar iaurt si bomboane. Dumnezeu m-a lasat pe pamant sa-I slujesc Lui si oamenilor. Unii, chiar dintre cei de la conferintele preotesti, imi spuneau ca sunt exagerat in credinta, ca “sar peste gard”. Dar poti fi exagerat in slujirea lui Dumnezeu? Ce faceam si inainte, decat ca implineam legea iubirii Lui…?

Patriarhul Justinian, la care s-a prezentat cand a iesit de la inchisoare pentru a-o cere o parohie, i-a spus:

- Ce sa-ti dau eu tie, Sarbule?

- Cea mai saraca biserica din Bucuresti, Pre Fericite!

- Stiu eu, a zis Patriarhul, ca orice biserica ti-oi da tie, tu faci din ea o gradina!

Si asa a fost!

Biserica Sapientei: Puterea Mea se desavarseste in slabiciune…

Inca din prima zi a venirii sale la Biserica Sapientei, Dumnezeu i-a trimis Parintelui Sarbu un ajutor neasteptat: o “faramitura” de femeie, care si-a pus sufletul, cu smerenie si simplitate, pentru biserica si pastorul ei.[1]

Din cauza tulburarilor de la biserica din cartierul nostru din Bucurestii Noi, toata lumea s-a imprastiat. Eu am inceput sa ma rog zilnic, sa citesc Paraclisul Maicii Domnului, rugand-o sa-mi arate unde sa ma duc, intrucat aveam nevoie de hrana pentru suflet. Intr-o noapte am visat un tanar imbracat intr-o camasa lunga, alba, care m-a intrebat: “Vrei sa fii mai tare sufleteste? Scoala-te si vino sa mergi cu mine!”. Am plecat si – in vis – am luat tramvaiul 20, care atunci ajungea la Podul Izvor. De acolo ne-am dus pe jos pana la Biserica Sapientei. Cand am ajuns in poarta bisericii, tanarul m-a lasat singura si eu m-am trezit.

Dimineata, imediat ce m-am sculat, am pornit pe acelasi drum, avand sentimentul ca tanarul din vis ma insoteste. Cand am ajuns la poarta bisericii, acest sentiment a disparut. In curtea neintretinuta, parasita, l-am zarit pe Parintele Sarbu stand pe o buturuga. Cum m-a vazut, a venit in calea mea si mi-a zis:

- Bine ai venit, Matilda Cocuta! Eu m-am rugat lui Dumnezeu sa-mi trimita un barbat ca ajutor. Ce-ai sa poti face tu, o firimitura de femeie? Dar poate ai sa ma ajuti si tu. Vino, stai langa mine pe buturuga!

Eu m-am mirat in sinea mea. Nu ma cunostea, nu stia cine sunt. De unde a stiut cum ma cheama…?! Dar n-am zis nimic, m-am asezat langa el pe buturuga. Atunci parintele a inceput sa-mi spuna ca a venit din inchisoare, ca in urma cererii sale de a fi reincadrat i s-a incredintat Biserica Sapientei si ca de acum inainte ne vom ruga aici lui Dumnezeu. Deocamdata insa nu are nici unde dormi, nu are nici cheile de la biserica si nici de la casa parohiala. Doarme printre daramaturile de la Biserica Domnita Balasa, pe un pres lucrat din carpe, ca acelea ce se pun in casele de la tara.

Parintele povestea si plangea.

Ne-am uitat in jurul bisericii. In fata, pana la poarta erau balarii. In spate era ruina: un cotet de gaini, urme de sobolani, picioare de pui, mizerie mare.

- Oare, Cocuto, facem noi ceva aici? m-a intrebat Parintele.

- Daca te-a adus Dumnezeu aici, facem! L-am incurajat eu.

- Pai, de unde oameni?

- Va aduc eu din Bucurestii Noi. Dar sa va rugati! Eu sunt pacatoasa. Daca va rugati, facem!

A ras si el un pic, apoi mi-a zis:

- Acum sa mergem la cimitir, la nevasta mea!

El insa mergea greu, avea nevoie de baston. An gasit unul aruncat in gradina de alaturi, de care s-a servit la inceput. Avea niste bocanci grei, mari, aproape fara talpa si niste haine invechite cu care iesise din inchisoare.

La cimitirul Belu, unde am ajuns, banca de la mormant avea piciorul rupt. L-am pus eu cum am putut si Parintele s-a asezat. Apoi mi-a spus ca ii este foame. Cred ca intr-adevar ii era foame, dar poate mi-a zis asa ca sa ramana el singur la mormantul sotiei. Era sambata, se faceau parastase. Am plecat la poarta cimitirului sa iau pomana de la lume. O doamna mi-a dat si un pahar in care sa-i duc apa. Dar cand m-am intors, am vazut ca Parintele era culcat pe mormant cu fata in jos si bastonul alaturi. M-am speriat. Ce-am patit pana l-am ridicat! L-am asezat pe banca.

Curgeau lacrimile pe bocancii lui povestindu-mi cum a cunoscut-o pe sotia lui, ce om deosebit a fost, cat de mult l-a ajutat si cum a murit lasandu-l cu doua fetite pe care le-a crescut pana la arestarea lui. Au ramas in grija femeii de la lumanari de la Biserica Vergului. Nu stia unde sunt si nici nu voia sa-l vada in starea in care se afla.

Dupa ce ne-am intors la biserica, Parintele a vrut sa se duca sa se culce la Domnita Balasa. Eu i-am zis:

- Hai sa facem o camaruta, ca sa aveti unde sta, sa nu mai stati printre daramaturi la Domnita Balasa!

- Cu ce sa facem?

- Eu cunosc pe staretul de la Cernica!

Parintele mi-a dat atunci o scrisoare in care spunea cum a iesit din inchisoare, in ce stare se afla, cum a primit sa slujeasca la Biserica Sapientei si are nevoie de ajutor.

Ziua urmatoare m-am dus la Cernica. Parintele staret ne-a promis ajutor. Intr-adevar, peste o zi sau doua a venit masina de la Cernica cu trestie, scule, var, nisip, ipsos si doi calugari pentru lucru. Am luat si eu inca trei oameni. Nu va pot spune cum ne-a ajutat Dumnezeu! Intr-o singura zi am facut scheletul si l-am lipit si cu pamant.

Pana am terminat camaruta, pana s-a mai uscat, Parintele s-a mutat in pivnita. Pe atunci acolo era numai gunoi, care ajungea pana la geam. Am scos gunoiul, am facut curat atat cat s-a putut si Parintele a dormit acolo vreo saptamana.

Pe cand lucram la ridicarea camarutei, Parintele m-a trimis la posta sa expediez o scrisoare. Acolo, in spatele zidului aceluia inalt unde lucreaza fetele de la posta, era o doamna care plangea, plangea intr-una. Am intrebat-o de ce plange.

- Lasa-ma in pace! Mi-a raspuns ea.

- Nu te las deloc! Spune-mi, ca eu stiu un preot bun. Daca te duci la el si ii spui necazul, o sa-ti ajute. Ia scrisoarea asta si apoi hai cu mine, ca te duc eu acolo!

N-am lasat-o pana n-a venit cu mine. Parintele a vorbit cu ea, i-a facut o rugaciune, a invatat-o ce sa faca si a incurajat-o, zicandu-i ca in doua-trei zile nu va mai avea pricina de plans. Cred ca ii plecase barbatul de acasa.

Intr-adevar, peste cateva zile doamna a venit si in semn de multumire si bucurie a adus o canapea cu rezematoare, o masa, un scaun si a mobilat camaruta cea mica. A adus si haine si ghete, incat Parintele mi-a dat mie, ca amintire, bocancii si pantalonii cu care a venit din inchisoare, pe care ii pastrez pana astazi.

Dupa cateva zile de la venirea lui, Parintele a primit cheile de la biserica si de la casa parohiala, dar nu s-a putut muta in casa, intrucat era ruinata. Cand am intrat in biserica, am vazut ca era si ea deteriorata. Prin pereti se vedea afara si ploua prin acoperis. Inauntru erau ingramadite statui fara maini, pe jos lespezi de piatra, unele inclinate iar altele lipsa, paianjeni pe pereti.

Am scos statuile si am facut curat. Parintele s-a rugat mult, in genunchi si cu lacrimi pentru lucrarea sa. La un moment dat mi-a descoperit in taina o mare bucurie a sa. Pe cand se ruga, a vazut aievea in fata ochilor, la altar, Cina cea de Taina si a auzit un glas zicandu-i: “Stai pe picioarele tale si lucreaza!”

- Dumnezeu ne va ajuta! a spus el.

Apoi, intr-o duminica, mi-a zis:

- Ce facem, Cocuto? Trebuie sa ne rugam ca Dumnezeu sa coboare asupra noastra mila si ajutorul Lui. De unde sa aducem crestini cu care sa slujim Sfanta Liturghie?

In apropiere era o intreprindere de ortopedie. Fiind duminica dimineata, salariatii de acolo aveau sedinta. Inainte de ora zece m-am dus la poarta. Cand au inceput sa iasa, le-am zis sa vina, care vor, pentru zece minute, ca a venit un preot de la inchisoare si nu poate sa faca Sfanta Liturghie singur. Vreo sase barbati, cam cu rezerva, au zis:

- Hai sa mergem!

Au venit si doua cucoane.

Parintele a inceput prin a le povesti cate ceva din viata lui, apoi a vorbit si despre inchisoare, incat plangea lumea ascultandu-l. Tot atunci a spus si despre intentiile lui cu privire la refacerea bisericii.

Dupa aceea a inceput Sfanta Liturghie. Inainte de citirea Evangheliei m-a trimis sa aduc “covorul” din casa – presul pe care dormea el la Domnita Balasa – si sa-l pun in biserica, sa poata ingenunchea doamnele.

- Pai, asta-i covor? au intrebat ele.

- Da, asta-i, altul n-am! Poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom primi si noi vreunul!

Si doamnele au ingenuncheat pe el.

Sfanta Liturghie i-a impresionat pe toti. Cei care au venit atunci au spus altora si asa a inceput lumea sa mai vina.

Unii voiau sa-i dea bani Parintelui, dar el nu primea in mana. Le zicea sa-i puna pe geamul din spatele altarului. Acolo gasea apoi plicuri cu bani, caci lumea era atrasa de blandetea, de harul lui si avea incredere in rugaciunile sale.

De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cel ce o zideste…

Peste catva timp, m-a chemat Parintele si mi-a zis:

- Cocuto, trebuie sa incepem lucrarea. Ne trebuie douazeci de saci de ciment. Am facut o cerere si o sa-ti aratam unde sa te duci sa obtii aprobarea.

Eu eram in rochia cu care caram moloz, faceam curatenie, dar le-am lasat pe toate si am plecat cu Parintele si cu domnul Bartolomeu, contabil la Arhivele Statului. Ne-am dus la un Minister unde se dadeau astfel de aprobari. In fata era un parc. Parintele cu domnul Bartolomeu s-au asezat pe o banca si mi-au explicat cum sa urc scarile si unde este usa la care trebuie sa bat. Domnul Bartolomeu stia, caci, dupa cum am aflat mai tarziu, el mai incercase sa obtina aprobarea, dar nu reusise. Eu insa nu stiam pe atunci ca nu se dau astfel de aprobari.

Am urcat scarile, am intrat. La birou era un domn, caruia i-am pus inainte cererea mea.

- Ce-i asta? Douazeci de saci?! Dumneata te joci?…

Si mi-a facut semn cu mana sa plec.

- Dar ce este? Am zis eu. Noua atat ne trebuie, ba chiar mai mult!

El nu mi-a raspuns si a plecat. Eu insa am ramas si Dumnezeu si-a facut lucrarea Sa. Dumnezeu ne-a ajutat. Stand eu acolo, a intrat o doamna. S-a dus la haina domnului, care era agatata in cui, a cautat in buzunare, i-a luat o hartie, a ascuns-o sub vesta ei si a plecat. Eu am vazut ca este o hotie si am ramas acolo. Cand a intrat din nou domnul in birou, s-a cam rastit la mine:

- De ce n-ai plecat? Ti-am zis sa pleci!

- N-am plecat, i-am zis, dar sa stiti ca a venit o doamna si v-a luat din haina, din buzunarul acela, o hartie.

Cum a auzit, s-a speriat. A luat repede stampila, a pus-o de doua-trei ori pe cererea mea, a iscalit si mi-a dat hartia zicand:

- Du-te sanatoasa!

Apoi a plecat in fuga pe trepte in jos, ca s-o prinda pe doamna care-i luase hartia.

Cand am ajuns si eu jos, Parintele m-a intrebat:

- Ce-ai facut, Cocuto?

- Cu rugaciunile Sfintiei voastre, ne-a ajutat Dumnezeu!

Altadata era nevoie de nisip pentru repararea bisericii. A aranjat Parintele, prin domnul Cornel, niste masini care sa mearga la o cariera de nisip. Dar trebuiau oameni pentru incarcatul masinilor. In acele zile mie imi era rau, ma durea stomacul foarte tare. Sotul meu imi zicea:

- Du-te la Parintele, ca acolo te-ai imbolnavit!

Si m-am dus. Parintele a iesit pe scara:

- Ce faci, Cocuto?

- Am venit sa-mi dati vreo bulina, ca ma doare rau stomacul. Mi-e rau. Sotul mi-a zis ca aici m-am imbolnavit!

- Stiu, Cocuto, ca iti este rau. Dar ia tu o lopata din cele atarnate langa usa si uite, aici, pe hartiuta asta, ti-am scris adresa unde este nisipul si unde ne trebuie oameni sa incarce masina. Trebuie unul de-o parte si altul de cealalta. N-avem oameni.

Nu mi-a dat nici o bulina. Am luat lopata de coada si am plecat asa, taras-taras, cu adresa intr-o mana si cu lopata in cealalta. Eram suparata. Sa nu-mi dea nici o pastila!

Cand am ajuns acolo, l-am gasit pe domnul Costel. El a vazut ca merg greu si mi-a zis:

- Mai stai nitel, poate-ti mai trece pana vine alta masina!

Dar imediat a venit alta sa o reincarcam. Atunci am luat lopata si am zis:

- Maica Domnului, ajuta-ma, ca mi-e rau!

Si cand am zis asa si am inceput sa arunc nisipul in masina, am simtit ca o putere in mine. Dupa aceea nu ma mai puteam opri. Il ajutam si pe omul din partea cealalta!

Cand a ajuns domnul Costel cu un rand de nisip la biserica, Parintele l-a intrebat:

- Ce face Cocuta?

- Il ajuta si pe cel de pe partea cealalta!

Apoi a inceput santierul mare, pentru zidirea pridvorului. A vorbit Parintele cu cineva si au venit doua tractoare cu caramizi. Si erau caramizile de curand scoase din cuptor, fiebinti. La descarcatul lor a venit atata lume, incat stateam unul langa altul si le dadeam din mana in mana. Toti aveam mainile cu manusi sau legate cu carpe, ca sa nu ne frigem. Parintele ne zicea:

- Rugati-va, rugati-va! Nu vorbiti unul cu altul altceva nici un cuvant! Rugati-va! Sa multumim lui Dumnezeu si sa inaltam slava Lui!

Oamenii cu tractoarele trebuiau sa plece repede, sa nu se afle ca au venit cu caramida. Ea era platita, dar fara aprobare superioara. Era in vremea cand nu se dadeau materiale de constructie pentru biserici.

Cand a inceput santierul mare, ma sculam de dimineata, ma duceam pe la casele oamenilor si le lasam scrisa adresa bisericii, iar oamenii veneau.

In acelasi timp cu pridvorul a inceput sa se construiasca si bucataria si s-a aranjat si salita de la casa parohiala, unde se tineau vesmintele.

Greutati am avut si cu geamurile de la biserica. Cercevelele erau stricate, putrezite. Nu puteai bate un cui, nu sedea cuiul in ele. Trebuia sa facem rame noi. Parintele voia neaparat sa fie din stejar, din lemn rezistent. A trimis oameni peste tot la depozite, dar nu se gasea nicaieri scandura de stejar. Atunci a zis:

- Sa-i spunem Cocutei! Ea face ce face si gaseste!

Si a venit la mine in Bucurestii Noi si mi-a spus ca in ziua urmatoare sa nu ma mai duc la biserica ci sa merg sa caut scandura. Langa mine, in cartier, se afla un depozit de scanduri. M-am dus acolo, dar raspunsul a fost acelasi, ca nu au asa ceva de vanzare. Vrand sa plec am vazut un copil caruia ii cazuse ceasul de la mana si plangea cautandu-l. M-am aplecat si eu sa-i caut ceasul si am vazut jos scanduri de stejar. Dupa ce am gasit ceasul copilului m-am intors, l-am cinstit pe paznic, dar el mi-a spus ca intrucat scandurile de stejar nu putrezesc, ele sunt puse numai ca un pod peste care sa se aseze scandurile de brad si nu poate da stiva la o parte.

L-am sunat pe Parintele si a venit cu oameni de la biserica. S-a invoit cu omul sa cumpere cat aveam nevoie, apoi au dat la o parte scandurile de brad, au luat pe cele de stejar si au pus stiva la loc. Ce bucurie pe Parintele! Plangea de bucurie!

Paralel cu participarea la slujbe, lucram la renovarea bisericii. S-au facut sapaturi pentru centrala termica, pentru introducerea gazelor in biserica si in casa parohiala. Pana in 1968 ne incalzeam cu lemne. Fiecare aducea de acasa cate o bucata de lemn, ce putea. Se folosea si ce mai rezulta din cofraje, nu se arunca nimic. Poate ca ar fi putut cumpara Parintele lemne pentru incalzirea bisericii, dar cred ca si prin bucata de lemn pe care o aducea, el voia sa pastreze treaza in noi constiinta ca trebuie singuri sa ne ingrijim si sa ne incalzim biserica noastra.

Tot atunci s-a refacut instalatia de canalizare si apa in casa parohiala si in curte.

Parintele zicea mereu:

- Ce facem noi acum trebuie sa fie definitiv. Nu trebuie sa vina nimeni dupa noi sa mai repare ceva. Nu facem lucru de mantuiala. Nu! Nu se stie cine vine dupa mine aici. Poate sa vina un preot care are copii multi si acela nu va putea sa faca nimic. Vremurile se vor schimba, vor fi mai apasatoare. Noi facem putin, dar sa facem foarte bun!

Imediat, in iulie acelasi an, ne-am apucat de gardul de fier. Gardul necesita lucrari de borduri turnate in beton si grilaje metalice. Parintele era foarte sever in a se face treaba buna. S-au sapat treizeci de centimetri adancime la fundatie si s-a turnat beton in cofraje. Coordonator era Mos Gheorghita, austriac de origine, venit la noi de la biserica Bucur. El facea si zidarie si lemnarie, instala incalzire prin centrala cu gaze, era priceput la toate si nelipsit de la orice lucrare.

Materialele de constructie le obtineam de unde puteam. Nu se lua niciodata nimic pe degeaba. Se lua totdeauna cu bani. Parintele zicea:

- Biserica noastra nu trebuie sa fie acuzata ca a luat materiale fara sa le plateasca si sa vina anchete sa ne cerceteze. Noi nu avem nevoie de asa ceva, avem nevoie de seriozitate!

Chiar daca nu se lua cu acte si aprobare superioara, se platea si se lua cu bon.

Mai tarziu a inceput un alt capitol important in ce priveste constructia, anume repararea zidariei exterioare a bisericii, care prezenta urme de umezeala. Lucrarea s-a facut prin 1970-1971. Nu se stia din ce fel de caramida sunt peretii. Consultandu-se cativa specialisti, i s-a sugerat Parintelui ca tencuiala nu mai prezinta garantie, nu se mai preteaza la zugraveala si trebuie data jos complet. S-a inceput aceasta operatie. Cineva a propus sa se faca niste scoabe, cu care sa se curete printre rosturile caramizilor. Le-a facut un tanar, domnul Petrica, care lucra la uzinele 23 August. S-au procurat si ciocane. S-a constatat ca zidul era din caramida olteneasca, facuta acum sute de ani in cuptoarele de pe malul Dambovitei. Peretii erau grosi, dar bordura era din var si pamant, un fel de pasta. S-a dat jos tencuiala, s-au curatat rosturile, incat puteai sa bagi degetul intre caramizi. S-a aplicat apoi o tencuiala cu praf de piatra. In saua fundatiei s-a turnat smoala, ca sa nu mai traga umezeala. S-au executat in partea de jos a peretilor exteriori niste canale de aerisire cu site, ca sa nu se mai ridice umezeala. Apoi s-a aplicat praful de piatra. Lucrau oameni specializati, avand ca ajutoare pe credinciosi.

Era in vremea cand primariile faceau apel la “munci patriotice”, un anumit numar de ore sau zece zile pe luna. Primaria Sectorului 5 era chiar in coltul strazii Sapientei. Primarul se uita pe strada si zicea:

- Ia uite, ma, la noi nu vine nimeni sa faca ore de munca patriotica si uite, la biserica de acolo vine o armata de oameni, barbati si femei! Ce le-o fi dand popa asta de se duc acolo?!…

Parintele avea o dragoste deosebita ca toti care lucreaza sa si manance la biserica. Era o credincioasa, Jeni, maruntica, din Bucurestii Noi, foarte cumsecade si de o noblete sufleteasca rar intalnita. Ea se ocupa cu bucataria. Ea gatea, aranja, invita la masa. Lucrau cate douazeci-treizeci de oameni si pentru toti se gasea de mancare.

Tin minte ca tencuiala am dat-o jos in Postul Mare. La ora mesei ne venea mancare gata gatita: castroane mari de fasole batuta cu ceapa deasupra, bors de stevie, sarmale de post…

Parintele spunea:

- Gata, acum lasam lucrul, hai sa stam la masa! Toata lumea la masa, toate femeile care ati gatit stati la masa! Eu si cu Jeni va servim. Ea pune in farfurie si eu va servesc.

Femeile se opuneau, dar Parintele insista:

- Nu, nu! Si preotul trebuie sa participe la aceasta munca. Eu nu pot sa dau cu lopata, nu pot sa ma urc pe schela, dar asta pot s-o fac. Totdeauna vorba trebuie sa fie unita cu fapta!

Si el ne servea.

Era Parintele atat de hotarat, atat de insistent in problemele pe care le avea de rezolvat, incat nu se lasa infrant si lupta pana la capat. Daca-si punea in gand sa faca ceva, pleca de acasa pe vant, pe ploaie, pe orice vreme. Numai ce-l vedeai ca-si lua bastonul si pornea la drum pentru interesele bisericii.

In seara dinaintea plecarii la spital pentru operatie s-a dus la o doamna care avea o functie de raspundere la Consiliul Popular al Capitalei, la Spatii Verzi, doamna a carei fetita venea la biserica si-l iubea mult pe Parintele. I-a spus ca a doua zi se interneaza si ca pana dimineata trebuie neaparat sa fie asfaltata curtea bisericii, fiind ultima lucrare pe care el doreste sa o faca. Doamna respectiva, de dragul fetitei ei, i-a promis ca va face tot posibilul. A chemat pe un inginer, sef la un sector si i-a spus despre ce este vorba, rugandu-l sa faca treaba in noaptea aceea, fara sa stie nimeni. Acela i-a promis, zicand ca si tatal lui este preot…Pana dimineata curtea a fost asfaltata si Parintele a plecat linistit la spital, pentru ca isi dusese la bun sfarsit lucrarea materiala privind biserica.

Parintele iubea nespus florile. Se bucura si sa dea si sa primeasca. Nu stia cum sa faca mai frumoasa gradinita de langa biserica, numai cu flori “alese”.

Plantase multi trandafiri, fiecare rasarit din “dania” de cativa lei a cate un credincios.

Eu aveam posibilitatea sa procur flori pentru gradina. Le aduceam asa, mai…discret, ca in timpurile acelea. Odata, vazand ca am descarcat niste ladite, a venit repede, bucuros, cu doua sticle de Cotnari sa le dea soferului. Acesta, care nu prea stia bine rosturile (ii spusesem ca le vom da la Fortele de Munca, de vis-a-vis) a ramas mirat. I-am spus:

- Ce sa facem acum? Preotul acesta ne-a vazut cu florile si a crezut ca sunt pentru biserica! Ia vinul, zi ‘bogdaproste’ si…gata!

L-am “admonestat” apoi pe Parintele Sarbu pentru mica incurcatura, spunandu-i ca si atunci cand ma cheama la telefon la serviciu sa nu mai zica “Parintele Sarbu”, ci “unchiul” si sa nu ma mai intrebe: “Cand aduc florile?”…

Era uneori naiv si dragut ca un copil. Telefona si spunea solemn: “Alo, aici e unchiul!”.

Parintele indraznea orice pentru biserica si tot ce incerca avea rezultatul dorit“.

(din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)

• Marturisitorii romani in fata silniciei “uniate” – pilde vii ce pot deveni oricand actuale

[...] Marturia acestor vieti sfinte este cu atat mai importanta pentru noi cu cat ea s-a petrecut la ceea ce istoricii numesc „inceputul istoriei moderne”, apropiata de noi. Dar mult mai important este ca astazi avem marturia unor romani ortodocsi care au ales mucenicia in fata unor imprejurari deosebit de vitrege si de vrajmasesti fata de Biserica Ortodoxa. In veacul al XVIII-lea, Transilvania era sub stapanire straina, aflata in cadrul Imperiului Habsburgic. Catolicismul era in plina ofensiva, incercand, prin Contra-reforma, sa recastige terenul pierdut in fata protestantismului si, prin alte strategii, sa castige in defavoarea a ceea ce era numit „ritul grecesc de rasarit”, adica a Ortodoxiei. Ca de obicei, aceasta ofensiva era pur exterioara, dusa cu armele politicii sau ale diplomatiei si/sau cu arme pur si simplu, adica cu forta armata. Metodele silnice, bazate pe forta bruta, au fost folosite insa asupra popoarelor „proaste”, lipsite de aparare, aflate cumva dincolo de lege si de protectia oferita de aceasta – anume, popoarele ortodoxe, care erau inca de pe atunci caracterizate drept inapoiate.

Metoda folosita de catolicism in ofensiva sa in aceste teritorii lipsite de organizare politica proprie, aflate sub dominatia unor elite care aveau alte credinte si erau de alta etnie decat poporul de jos a fost numita „uniatism”. Alegand sa nu forteze o infruntare directa cu credinciosii ortodocsi, catolicii au imaginat o modalitate mai “diplomatica” de a determina lepadarea de dreapta credinta si primirea ereziilor catolice. Prin uniatie, li se promitea celor aflati sub stapanire habsburgica faptul ca isi vor pastra „ritul” lor de rasarit, adica forma slujbelor, a portului bisericesc etc., fiind adaugat „doar” o recunoastere a dogmelor catolice – rolul Papei, erezia filioque si altele. Cu alte cuvinte, forma se pastra, insa era anulata, golita de substanta, prin cedarile esentiale la nivel dogmatic si jurisdictional.

Aceasta metoda isi pastra avantajul ca putea da celor slabi impresia ca raul facut „nu e asa mare”, si ca, avand in vedere ca se pastrau randuielile (exterioare!) de fapt nu era decat o adaptare inteligenta la exigentele si vitregiile vremurilor. Pentru cei pentru care ortodoxia insemna numai o randuiala exterioara, un simplu obicei mostenit, desigur ca acest „aranjament” gandit de iezuiti a fost cel mai sigur mijloc de catolicizare, adica de… lepadare a dreptei credinte.

Trebuie precizat ca punctul de vedere al Romei nu a evoluat semnificativ de atunci. [...]

CITITI in continuare AICI

***

• Cafeneaualuitenace: Pr. Mihai Aldea despre greco-catolicism si episcopi martiri

“Nu exista greco-catolici in Romania. Denumirea de Biserica Greco-Catolica Romana este incorecta, deoarece in perioada interbelica Vaticanul in acord cu Statul Roman au introdus cultul greco-catolic ca fiind un rit al Bisericii Romei. Astfel denumirea corecta este de catolici de rit bizantin”.

(Playlist)

Interviu Mondo TV

Secvente din interviu:

- Romanii si-au facut ei singuri mai multe rele decat le-a facut comunismul… Romania a iesit prima pe plan mondial la statistica mondiala despre avorturi, proportional cu populatia…

- Cea mai mare putrejune a romanilor este dezbinarea. Romanii nu se unesc cand iau o hotarare, nici in fata mortii…

- Spre ce se indreapta omenirea? Copiii care invata balete erotice si teatre blasfematoare – asta e chipul a ceea ce urmeaza…

- Despre viitorul razboi, bazele americane din Romania si pericolul de a fi atacati de Rusia.

- Parerea despre legionari.

- Parerea despre regii Romaniei: “Au fost buni, afara de Carol al II-lea”.

-  Ne mai putem intoarce la acele vremuri, din punct de vedere structural?

- Nu se poate, sa ne asteptam la cele profetite de Mantuitorul si scrise de Sfantul Ioan in Apocalipsa.

- “Am fost putin prea increzut in mine [in razboi] si am fost salvat de Dumnezeu, desi eu insumi nu ma feream de moarte. Eram increzut si am fost pedepsit pentru asta. Am fost ranit de moarte”.

- De ce a trebuit sa sufere poporul roman atat de mult? - Din cauza pacatelor noastre! Avorturile si faptul ca preotii nu fac misiune nici macar pana la marginile parohiei, ci asteapta sa vina oamenii la ei. Despre comoditatea preotilor si iubirea de arginti a unora. Despre sfaturile celor care ii trimit pe oameni la 7 biserici sau care le dau sa citeasca carti necanonic, precum Visul Maicii Domnului.

- Am fost salvat in viata mea mereu la aceeasi data de Dumnezeu, la 29 august, de Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul.

- Despre canoane si incercarile teologilor de azi de reabilitare a lui Origen.

- Am fost poate putin prea riguros ca duhovnic.

***

Legaturi:

• INTERVIU CU PARINTELE ADRIAN (Oltenia TV, 2004)
• MARTURII (AUDIO) despre PARINTELE ADRIAN: “Nu tolera amestecul credintei sanatoase, curate cu inovatiile eretice sau cu superstitiile”
• MARCEL PETRISOR – marturii despre Parintele Adrian Fageteanu si invataminte esentiale: “Incercarea in viata e pe masura pretentiilor pe care le are omul” (audio si text)
• PRIVEGHIUL PARINTELUI ADRIAN FAGETEANU (Manastirea Antim – FOTO SI AUDIO – Predici la priveghi)
• INMORMANTAREA PARINTELUI ADRIAN FAGETEANU (fotografii si predica IPS Teofan)
• PARINTELE ADRIAN FAGETEANU – Ultimele zile, ultimele cuvinte (FOTO INEDIT)
• NE-A PARASIT SI PARINTELE ADRIAN FAGETEANU…

***

• “Vor fi vremuri cand tacerea va fi mai de folos decat vorba”
• …SI NU NE DUCE PE NOI IN ISPITA! Ce ne spune invatatura ortodoxa despre mucenicie, ispitirea lui Dumnezeu si bravada (I). Si: CINE (NU) ASCULTA DE PARINTELE ADRIAN FAGETEANU?
• Parintele Adrian: CINE BRAVEAZA GRESESTE! ( Parintele Adrian Fageteanu despre Cap. 24 din Evanghelia dupa Matei – AUDIO)
• Parintele marturisitor Adrian Fageteanu intareste cugetele indoielnice: “AM AVUT SI VOM AVEA, CU MILA LUI DUMNEZEU, MEREU EPISCOPI VREDNICI”!
• Parintele Adrian: E vina noastra ca nu ne sprijinim ierarhii cei buni (VIDEO)
  
• Parintele Adrian Fageteanu: “E vremea lui… SCAPA CINE POATE!” (VIDEO)

Sursa: Cateheza ”Părintele Adrian Mărturisitorul”. Invitat dl. Marcel Petrișor – 29.09.2011

INTEGRAL AUDIO – AICI

Transcriere partiala a cuvintelor scriitorului, profesorului si fostului detinut politic MARCEL PETRISOR si al parintelui MIHAIL STANCIU, rostite la Manastirea Antim (29 septembrie 2011):

[...]

- Cand l-ati cunoscut pe parintele Adrian si cum l-ati vazut?

- Pai l-am cunoscut fiind in aceleasi imprejurari si locuri cu el, in partea din urma, inainte de a ne elibera din Aiud… (…) Parintele Fageateanu in perioada aia cand era in puscarie, vai de mine, ce om era, era intransigent! Ca in definitia ortodoxiei… o spunea el, si ma rog nu numai el: Ortodoxia este legea asta a noastra, a Bisericii care pretinde cea mai mare austeritate, deci neingaduinta cu sinele, lupta cu sinele, dar si cea  mai mare ingaduinta  cu aproapele. Dincolo de asta, era o foarte mare putere de iubire! Ca se spunea in puscarie in perioada aia: Ortodoxia e ca voia bunului Dumnezeu care lasa ploaia sa cada si peste spini si peste ciulini.

Parintele Adrian impunea o mare austeritate in ceea ce priveste propriul lui comportament, avea o fire de jandarm, el a fost si comisar chiar in timpul Legiunii, si, in sfarsit, vedea ca oamenii trebuiesc incadrati si in niste stanoage, cum zicea de multe ori, ca zice, altfel scapa precum caii in ovaz, asa ca trebuie tinuti indeaproape in frau, dar trebuie si iertati, pentru ca, in orice caz, fiecare se straduieste dupa puterea lui. Si dadea si un imbold foarte mare acestei laturi a iertarii, dupa cum si a sfatului – ce sa faca omul ca sa nu cada in necazuri…

Spunea, intr-adevar, ca cea mai mare virtute crestina este smerenia… El, stiti de ce o spunea asta, fiindca spunea asa: stiti cate am patit… Am patit foarte multe din pricina ca am vrut sa fac eu singur o serie de lucruri si pe urma mi-am dat seama ca nu se pot face lucrurile de unul singur, fara ajutorul lui Dumnezeu. Si in dosul pojghitei asteia de rigurozitate – ca poate la spovedanie ati vazut ca era foarte aspru, cu unii a fost foarte aspru, cu altii mai putin – dar in dosul austeritatii, asprimii asteia, se ascundea un om cu o nemaipomenita putere de iubire.

La Lainici s-a dus la Manastire acolo, s-a dus sus in varf, la schit, si stiti cum se numea schitul? Locurele. Locuri rele. Si parintele Adrian, intodeauna cand l-am intrebat: de ce ai ales Locurele? Zice in locurile rele nu se duc decat oamenii… si pe urma completam noi: oamenii care, ca si dumneavoastra, s-au dus si pe front in Rusia… Asa era el, intr-adevar, se ducea unde era mai greu. Si intotdeauna avea evidentele astea: ca nu poate face totul numa’ singur si cu pornire asa… sufleteasca de a face bine neaparat si de a-l indrepta pe om spre lucrurile cele mai  nimerite, potrivite  firii lui, ca scape de rau. Ati vazut si cum spune aici: Se ce poporul roman e atat de napastuit? … Ei, si in perioada cand era in Aiud, in inchisoare, si asta… spunea: din pricina femeilor. Pai cum, din pricina femeilor? Pai, zice, suntem tara cu cel mai mare numar de avorturi. De unde si hotararea lui de atunci sa sanctioneze ori de cate ori, dupa aceea in libertate, cand a venit aici la manastire si pe unde a mai fost, chestiunea asta o sanctiona foarte  tare. Uciderea de prunci este un dezastru pentru care Dumnezeu, zice, a ingaduit peste noi sa vina ceea ce a venit. (…)

- Dar cu rusii cum v-ati purtat?  - Pai, zice, era sa ma port aspru, spunea el cand eram in inchisoare, dar cand am vazut saracii ca erau foarte  multi dintre ei care-si ingropasera icoanele si trecusera prin ce nu trecuseram noi, zice, m-am inmuiat… Si sigur ca pricina tuturor relelor, pentru el era o pricina ascunsa, mistica cum se spune, adica ingaduita sa opereze in lume, datorita faptului ca prin suferinta pe care vremurile o aduc peste oameni, oamenii ispasesc, si in felul asta, in lumea de dincolo raspund altfel la Judecata.

Era si in controverse deseori cu parintele Papacioc, cu parintele Iustin, cu ceilalti parinti care erau acolo si in jurul carora discutiile erau asa: dom’le oamenii astia, totusi, daca majoritatea suferinzilor mai cartesc, se zvarcolesc,  regreta si... astia [cei care sufereau in inchisorile comuniste, n.n.] au fost stalpii care au tinut Biserica. De fapt se si spunea ca daca nu se prabuseste cerul peste lume, peste Romania este datorita turlelor Bisericii care le sustin si datorita celor dinlauntrul Bisericii care fac fata napastuirii respective suportand si expiind [ispasind] in locul necajitilor care ar trebui sa sufere altfel si mai mult. (…)

Si parintele Staret spunea mai inainte, cat statusem de vorba, ca [Parintele Adrian] datorita parintelui Papacioc a venit si a imbracat haina monahala. Avea putere de atractie foarte mare. Dar dupa ce te atragea te si “scarmana”, ca sa zic asa, nu se lasa pana nu te rascolea in toate cotloanele. Si asta datorita faptului ca in timpul si a puscariei si a vietii pe care a avut-o pe front, si a celorlalte experiente, dar mai ales in puscarie oamenii “s-au scarmanat” foarte tare unul  pe altul. Biserica, si in general crestinismul, nu se sprijina pe  teze de licenta sau pe doctorate, sau pe… Adica te descosea sa vada ce ganduri ai avut, de ce ai facut ceea ce ai facut, ce ceri, ce vrei sa ti se dea si daca asta are cate o motivare. Bineinteles ca fiecare stiti, pe de alta parte, din relatiile pe care le-ati avut cu el, ca era repet si foarte aspru, dar si foarte ingaduitor. Eu cred ca pentru foarte multi se ruga ca Dumnezeu sa-l ajute in cele bune omului ca sa-l scape de napastele care erau peste el. (…)

(…)

De aia spunea el ca trebuie sa fim uniti intotdeauna, si mai ales in fata primejdiei – de aia dadea si citatul cu dacii care daca ar fi uniti ar inspaimanta pe toate lumea cu puterea lor. Cand il intrebam: de ce nu sunt oamenii uniti?  Pai nu sunt uniti din cauza mandriei, a orgoliului ca fiecare vrea sa fie ceva mai mult ca alalalt… (…)

- Unde l-ati intalnit pe parintele Adrian in temnita?

- La Aiud.

(…)

- Spuneati ca in puscarie era un regim ca in pustnicie.

- Exact, si asta este foarte adevarat. Cum stiti ca inainte vreme in Romania, de pilda cand era sa-l surghiuneasca pe cineva, nu-l baga in puscarie, il trimitea la manastire. Pai si Vacarestiul aicea cum a fost? A fost cand manastire, cand puscarie. (…)

Vedeti, ideea asta, ca la un moment dat in puscarie [regimul] a fost foarte aspru, mai ales la Aiud, in perioada dinainte de eliberare – si era foame, frig, intuneric, singuratate pentru foarte multi; sigur ca pentru altii coplesirea intr-un mediu in care toti iti sunt dusmani, ca au fost si chestii de-astea, dar la toate dificultatile astea pe care le-a pus vremea acolo, am vazut ca cei mai grozavi oameni care au facut fata la toate astea fara sa faca concesii, n-au fost intelighentii, n-au fost domnii, au fost monahii astia, oameni foarte simpli unii dintre ei. Stiu ca unii nu sunt bine cunoscuti dar noi ii cunoastem, ma rog, pe cei care au fost atuncea pilonii rezistentei. Erau parintele Papacioc, si Adrian, Si Sofian, si altii… mai, care nu se plangeau niciodata nici de foame, nici de frig, nici de stramtoare, nici de izolare, nici de prea multa coplesire a celor care napadeau pe tine intr-un grup in care toti iti spuneau „Domne’ fă aşa ca noi…, zi ca noi”. Ei, astia au rezistat. De ce? In orice caz, in general, asa au rezistat in inchisoare acesti parinti, incat cand ieseam din inchisoare, cand a dat drumul lotului nostru, si atunci am iesit multi, da, era un lot mare, nu pot sa uit ca un gardian de acolo spunea: “Eee, iese sfintenia pe poarta!”, cand l-a vazut pe Papacioc iesind asa… Iesea vesel parca ar fi mers la claca sau la... Ei, poate ca datorita oamenilor astora Dumnezeu ne-a tinut si ne tine, pana cand o sa dam si noi socoteala de… ceea ce trebuie sa dam socoteala pentru cele facute in viata asta, bune si rele.

Părintele Mihail: – Şi Dl. Marcel Petrişor evită să spună aşa, în amănunt, ce regim de tortură a avut în închisorile comuniste, pentru că erau foarte greu suportabile, chiar şi numai cu auzul metodele şi urâciunile la care erau supuşi.

Marcel Petrişor: Dar încercările în viaţă sunt pe măsura pretenţiilor pe care le are omul. Dacă eu cred că fac, că dreg, că nu ştiu mai ce (…), apăi încercarea a venit pe măsura respectivă.

A fost foarte încercat. Şi-n război, şi după aceea şi-n puşcărie, şi-n puşcărie n-a fost o glumă.

Eee, sigur că pentru chestia asta să zici: „vaai, domne’ ce ne-a chinuit..” Intrebarea este: „da’  de ce a îngăduit Dumnezeu să ne chinuie aşa?” La chestia asta dacă răspunzi, nu mai osândeşti prea tare pe cel care te-a chinuit.

Ba erau şi cazuri când, tot în închisoare se povestea la un moment dat, tot între monahi, călugări şi aştia veniţi de pe nu ştiu unde, zice: „Stii cine a fost tov. Stalin?” (erau discuţii…). “Nu, cine?”… “Sfântul Apostol Petru a încercat să facă creştinismul cu buna [cu binele; de bunavoie] şi n-a reuşit. Cred că acum a venit a doua oară, sub chipul lui Stalin şi vrea să-l facă cu băţul…”. (…) Da, aşa a fost, oamenii îşi puneau şi astfel de gânduri la bătaie. “De ce suferim atata?” “Pai, uite de ce, ca daca nu a mers cu buna, poate ca si cu bata se face mai mult…”

Astia au fost cativa stalpi care nu stiu cum s-au intepenit si i-a tinut si Dumnezeu drepti, ca nu s-au clintit. Cativa. Sigur ca marea majoritate, cum sa zic, s-a cam indoit, dar in Biserica Ortodoxa sunt cateva momente din-astea cu niste oameni care nu s-au lepadat de Hristos. Uite si in Rusia au fost. Ati auzit de niste orase ca Novgorod, si Manastarca, etc. Domn’e, loc in care sa strangi zece mii de preoti cu episcopul in frunte, sa-i impusti daca nu vor sa conlucreze cu Statul. Pai asta este un martiriu de proportii. Intrebarea pe urma este: de ce a fost nevoie si la rusi si la noi de un astfel de martiriu de proportii? Stiti de ce? Era un mare teolog-ganditor, Berdiaev, care spune ca “toate astea sunt facute pentru ca macar partea asta de lume sa-si ispaseasca pacatele si sa arate lumina in celelalte parti”. De aceea spunem si ca “lumina vine de la Rasarit”.

Vedeti, stam de vorba, si umblam prin lume, auzim atatea si vedem ca totusi, parca asa cum ar fi, tot de aici, de la noi, sunt lucrurile mai luminoase. I-am asteptat pe americani atata amar de vreme. Au venit acuma. Ei, daca umbli pe la sate si-i intrebi pe oameni: ei, cum e mai bine, inainte cum a fost? Oamenii spun: rau inainte a fost, dar parca acuma e si mai si, si mai al naibii.

(…)

Parintele Mihail: Mi-aduc aminte ca in predicile Parintelui Adrian, pe care le rostea de obicei seara, miercurea si vinerea; duminica predicand mai rar, fiind Parintele Sofian sau Inaltul Teofan, cel putin in vremea in care eram si eu aici, dupa 1997.

Una dintre temele centrale ale predicii parintelui era unitatea, apelul la unitate. Si ne arata ca si intre Apostoli, desi Mantuitorul a stat trei ani si jumatate intre ei, erau certuri pe intaietati, care sa fie primul, care sa stea de-a dreapta si de-a stanga Mantuitorului. Si spunea asa, mai metaforic:

“S-au dus Iacov si cu Ioan si cu mama lor, ca avocata, ca sa obtina promisiunea de la Mantuitorul ca ei vor fi prim-ministru si ministru de interne, acolo Sus, adica sa stea de-a dreapta si de-a stanga Mantuitorului. Bineinteles, cand ceilalti ucenici au aflat ce-au vrut, s-au certat cu totii intre ei, asa cum spune si Sfanta Evanghelie. Ei, unde este dorinta de a sluji celorlalti, ca si temei al unitatii?”

Asta este temeiul unitatii si in ortodoxie…

Marcel Petrisor: Cine vrea sa fie primul, trebuie sa fie sluga tuturor. Si notiunea de ministru inseamna… ministerium= servire. Asta este specificul crestinismului. Cine vrea sa conduca si sa fie primul, trebuie sa stie ca trebuie sa fie sluga si responsabil pentru toti, dar vedem ca in politica noastra este cu totul altfel. Noi suntem robii, iar ministrii sunt…. hai sa nu zicem chiar calaii, dar sunt executorii unei ingaduinte divine.

Parintele Mihail: Asta era una din temele Parintelui Adrian: apelul la unitate. O a doua – zice: “Rugati-va sa scoata Dumnezeu lucratori la secerisul Lui”, referindu-se si la mahnirea Mantuitorului, ca “mi-e mila de popor ca nu au pastori“, deci si voi rugati-va, si pe toti din biserica ne indemna sa ne rugam, sa scoata Dumnezeu la seceris oameni buni, jertfitori care sa slujeasca Biserica.

Alta tema din predicile Parintelui Adrian era apelul la pocainta, pocainta ca stare si lucrare neincetata de ascultare de Dumnezeu si de dovedire a iubirii fata de Dumnezeu si fata de semeni. O pocainta fara roadele iubirii e egala cu zero, e o iluzie, e o inchipuire, o fantasma. Deci ne indemna de asemenea sa punem inceputul bun de fiecare data in spovedanie si sa dovedim apoi prin celelate fapte bune ca aducem roade vrednice de pocainta. Insista de asemenea pe faptul ca e importanta spovedania si dorinta de indreptare. Spunea: nu e important sa te impartasesti cat sa te spovedesti curat si sa primesti iertare de pacate, ca si Iuda s-a impartasit, dar fiind viclean a mers direct in Iad.

Si iarasi combatand dezbinarea, ca si pacat fundamentat al romanilor, care are la baza orgoliul, mandria, ne indemna sa ne rugam mai mult unii pentru altii. Lipsa exercitiului acesta al rugaciunii a unuia pentru altul, a unuia pentru toti, sa stiti ca este si asta o cauza a dezbinarii dintre noi. Cand te rogi pentru altul, cand iti pui din timpul tau, din viata ta pentru altul, Dumnezeu iti umple altfel viata, de fapt iti da ca s-o dai mai departe, s-o prelungesti, si nu se poate sa nu aiba rod rugaciunea pentru altul, pentru mantuirea lui. Si Parintele Adrian sa stiti ca se ruga foarte mult pentru toti, chiar daca ne cerea de multe ori sa-i scriem pomelnicele cu litere mari, el sa stiti ca vedea bine, mai lua si lupa si facea pe detectivul in Sfantul Altar, dar sa stiti ca se ruga pentru toti si mari si mici si fosti dusmani. Il intrebam daca mai are resentimente fata de cei care l-au persecutat in temnite si fata de tortionarii care i-au ucis prietenii, fratii de suferinta din temnita. Si Parintele zicea ca nimic nu se intampla fara voia si fara stirea lui Dumnezeu.

Marcel Petrisor: Ingaduinta lui Dumnezeu. Ca voia e una, ingaduinta e alta. (…). Si intr-adevar primejdia cea mai mare este mandria, ca din asta pornesc toate, si intelectul: “ca eu sunt mai destept decat altul”,”eu sunt mai bun decat toti”. (…) Si s-a vazut ca pe masura ce la nivelul ala, la care au fost incercarile atuncea, se vedea, se urmarea acest lucru care era cel mai important: spargerea unitatii, despartirea unuia de celalalt. “Da’ tu nu vezi ca esti mai destept decat ala, nu faci, nu intelegi…”. De aceea se spune ca in iad dracii stau singuri, in timp ce [in rai] ingerii stau perechi. Vedeti?

Si pe urma mai vine si intrebarea asta: “Mai ai vreun resentiment fata de astia?“. E adevarat ca trebuie sa-ti ierti dusmanul “de saptezeci de ori cate sapte”, dar parca poti? Adica e o lupta cu asta, asa… Dupa ce-au trecut lucrurile, bine, ti-l ierti, ca poate ti-l inchipui si pe el mort, si daca-ti inchipui un dusman mort, zici: “no, fie!“. Dar asa se intampla: ca de la neputinta de a-l ierta pe celalalt, ca de multe ori te osandesti pe tine. Te osandesti pe tine: nu-i spui ca tu stii ca ai facut ceea ce ai facut, dar arati barna din ochiul lui nu pacatul de fapt care sta in tine. Si atuncea dusmanul asta, cum sa-l ierti cand de fapt in sinea ta nu te poti ierta pe tine, sau, in orice caz, te duci la spovada si il rogi pe parintele sa te ajute, sa faca, sa dreaga. Dar lupta asta cu sinele, ca e cea mai mare batalie, e mai mare ca pe front, Doamne, cand ne sondam ce gasim in noi? Apocalips nu altceva. Dar in aceasta lupta cu sinele, cine reuseste sa se stapaneasca, nu sa biruie de tot, ca asta e mai greu pana atunci, acela face cel mai mare lucru. Si iertarea respectiva cand o dai, sa o dai pentru totdeauna, desi parintele Adrian zicea: “Domn’le te iert dar cu conditia sa nu mai faci! Dar ca sa nu mai faci, uite, astea sunt regulile”. si daca ala spunea “nu le pot respecta“, el zicea, “vino incoa la mine si daca nu le-ai putea respecta, vom vedea ce-om mai putea gasi”. Asa se faceau spovedaniile si discutiile despre spovedanie, ca daca te duci numai formal si spui asa…

• Ascultati si: Emisiune Radio România Cultural dedicată Părintelui Adrian (29.09.2011)

Creatori între sacru și profan

Tema:

”Părintele Adrian Făgețeanu Mărturisitorul (1912-2011)”

Realizator: Cristian Curte

Invitați: Arhim. Mihail Stanciu și dl. Marcel Petrișor

***

Preot Vasile Pătraşcu

(1 ianuarie 1922, Bârlad – † 23 septembrie 2006, Bucureşti)

Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu…!

M-am născut în ianuarie 1922 în oraşul Bârlad, din români ortodocşi din neam în neam. Am urmat şcoala primară şi liceul în oraşul Bârlad şi apoi Academia de Înalte Studii Economice din Bucureşti.

Am fost arestat la 16 mai 1948 şi condamnat la 15 ani muncă silnică, apoi la încă 10 ani muncă silnică pentru “organizare subversivă”, fiind încadrat, ca toţi deţinuţii politici, la Legea nr. 209 de “uneltire contra siguranţei statului”.

Am trecut prin următoarele temniţe ale “raiului bolşevic”: Ministerul de Interne în două rânduri, Jilava în cinci rânduri, Uranus, Piteşti, Gherla, Aiud în trei rânduri, Alba-Iulia, Galaţi în mai multe rânduri, Focşani, Ploieşti în două rânduri, Codlea, Iaşi, Periprava, Bârlad în mai multe rânduri.

La Ministerul de Interne am fost supus la anchete prelungite de 70 şi 80 de ore, fără masă, fără somn sau odihnă. De la Interne, primul lot de condamnaţi am fost expediaţi la Piteşti prin martie-aprilie 1949. Aici era filtrul lui Nicolski, împuternicitul Moscovei pentru România, secondat de generalul Dulgheru (Dulbergher), şeful anchetelor pe ţară, de ofiţerul politic de la Piteşti, Marina Iţicovici şi alţii din echipa lor.

În timpul anchetelor am fost dus în biroul lui Dulgheru în trei rânduri şi mi-a zis:

“Nu vrei să spui? Lasă că avem noi grijă să nu vă mai facem Academie din închisori! Ai să spui tu în minele de mercur din Urali!”…

După noi au mai venit alte loturi de la Iaşi, Suceava, Cluj, Timişoara, Craiova, Braşov, etc. Capacitatea celulelor era de maxim 4 persoane, pentru că erau două paturi. Au pus şi 7 şi 9 persoane într-o celulă de 2/4 metri. În celulele negre au băgat şi 20-30 de deţinuţi – ca viermii în rană…

Toţi deţinuţii au trecut prin faţa lui Marina Iţicovici, care însemna capacitatea de rezistenţă a fiecăruia. Apoi comandantul închisorii, Dumitrescu, cu o ceată de gardieni au năvălit peste cei din Camera 4 Spital, bătându-i până la mutilare şi zvârlindu-i pe priciuri ca pe nişte pachete cu oase şi carne sfărâmate. Apoi i-au dat în primire lui Ţurcanu şi echipei lui.

În camere se făcea “reeducarea”. Se juca “volei” cu tine şi nu conta unde te loveau. În faţa mea unul a primit o lovitură în ficat şi a murit pe loc. Te băgau cu capul în tineta de murdării (urină, materii fecale, sânge, puroi, flegme) şi îţi făceau “botezul” până la gât, fără să-ţi dea voie să te speli după aceea. Eu am fost pus să mănânc şi să beau un borcan de 3 kilograme de astfel de murdărie.

Capul îmi era umflat cât ciutura, ochiul stâng nu se mai vedea, maxilarul stâng mi s-a spart. Băgam cârpa sub buza superioară şi scoteam fistule cu sânge şi puroi. Fesele şi tălpile îmi erau negre, picioarele amândouă umflate ca nişte butuci din pricina loviturilor. Pentru a se dezumfla, mi-am înfăşurat picioarele în nişte izmene ude, ridicându-le pe pereţi. Altădată au pus cincisprezece persoane deasupra mea, în stivă, în spaţiul dintre perete şi prici. Peste al cincisprezecelea a mai plonjat unul, ca strivitura să fie mai mare. Am umflat pieptul cu aer şi am proptit coatele pe ciment. Am ţinut până la al optulea, după aceea am dat drumul la aer şi toate coastele din dreapta s-au rupt.

La Camera 1 Subsol era şef al “comitetului de reeducare” Mărtinuş. La ordinul lui – “Bandiţilor, sub priciuri fuga marş!” – toţi intrau sub prici, iar el lovea cu un drug ceea ce mai rămânea afară. Odată eu, ne mai având unde intra, am rămas cu trei sferturi din corp afară şi loviturile de drug se opreau în coloana mea vertebrală. Repetându-se în acelaşi loc, au făcut ca trei vertebre să cedeze, intrând înăuntrul coloanei, după care n-am mai putut mişca nici un deget. Însă Dumnezeu mi-a remediat mutilarea trupului. Tot la Camera 1 stăteam pe prici, sub geam, pe la 12 noaptea. Era în ianuarie, geamul deschis, iar eu învelit cu o pătură subţire ca tifonul. Stăteam sub pătură, cu genunchii la gură, când văd că zboară pătura de pe mine şi aud vocea lui Mărtinuş: “Ce faci, banditule?”. Eu, liniştit şi simplu, i-am răspuns: “Mă rog”, ceea ce şi făceam. Parcă i-aş fi dat cu o muchie de topor în cap. A amuţit.

În Camera 2 Subsol, unde era şef de “comitet” Leonida Titus, am fost “făcut” preot, îmbrăcat într-o pătură a lui Sandu Ghica. Mi s-a dat gamela şi o lingură, să “împărtăşesc” 70-80 de oameni cu murdărie din tinetă. Nevrând să execut ordinul, au venit din fundul camerei cu o bâtă înfăşurată în sfoară şi mi-au dat în cap. M-am prăbuşit. M-au udat cu apă şi m-au pălmuit până mi-am revenit. Pe cap aveam o umflătură mare. Au pus pe unul să-mi “întindă” umflătura cu dosul gamelei, ceea ce îmi producea nişte dureri înspăimântătoare. Tot la Camera 2 am stat pe tinetă două zile şi o noapte într-un picior, cu mâinile în sus. Ajunsesem desfigurat, livid, nu mai semănam a om. Atunci am văzut broboane de sudoare ieşindu-mi din piele cu un fir foarte subţire de sânge. Văzându-mă în starea aceea, Titus le-a spus celorlalţi: “Bandiţilor, îl vedeţi? Toţi veţi fi ca el!”.

În Săptămâna Mare a Sfintelor Paşti au făcut “demascarea” preoţilor şi călugărilor, – cea mai mare blasfemie la adresa lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului. Eu sunt preot al lui Hristos şi ştiu şi cred că este iad, dar ceea ce a fost în Săptămâna Mare la Piteşti cred că a fost mai rău decât în iad.

La Aiud am stat în zarcă şi în celular cu preotul Nicolae Pâslaru de la Roman, cu preotul Barnovescu de la Bârlad, cu preotul-călugăr Iustin Pârvu de la Petru-Vodă, cu preotul Mihai Lungeanu de la Iaşi, cu preotul Ioan Iovan de la Recea. Acolo îmi făceam rânduiala zilnică de rugăciune. Programul zilei era numai în genunchi, în colţul celulei, afară de închidere – deschidere şi mese. În felul acesta zburau zilele ca şi când nu ar fi fost.

Acolo, la Aiud, în zarcă, după nouă ani de cereri în rugăciune, mi-a dat Dumnezeu preot pentru spovedanie, pe părintele Nicolae Pâslaru, de am stat numai cu el singur şi m-a spovedit o zi întreagă. A scos două fire de aţă din saltea, le-a răsucit, le-a sfinţit ca epitrafil şi apoi m-a spovedit. În temniţă şi în prizonierat aşa au făcut preoţii ortodocşi români.

Tot atunci studentul la Medicină, Mihai Lungeanu, fiu de preot, care executase 10 ani de temniţă şi acum venise cu o condamnare nouă, de 15 ani, ne-a adus de afară o pungă foarte mică din pânză de paraşută în care erau ascunse Sfintele Taine uscate, care au fost de mare preţ pentru noi. Din felia de pâine pe care o primeam la masă luam miezul şi îl frământam. După aceea luam bucăţi cât mazărea şi le făceam plate. Cu acul luam din punga cu Sfinte şi puneam pe biluţele acelea făcute plate, apoi ridicam marginile ca la “poale-n brâu”, le făceam rotunde şi iar plate. Se uscau şi le puneam în cele două tivuri de la un prosop cu care nu mă ştergeam niciodată, sau la gulerul şi manşetele unei cămăşi. Erau ca o linte mai mare. La percheziţie nu puteau să-şi dea seama, căci erau prea mici. În posturile cele mari transmiteam unui preot de pe celular numele de botez al fiecăruia, iar la ora 6.00, când băteau clopotele la Biserica Ortodoxă din Aiud, cădeam toţi în genunchi în celule şi ne făceam spovedania, iar preotul dădea dezlegare.

În 1953 la Securitatea din Bârlad, m-au ţinut 7 zile şi 7 nopţi pe un scaun în spatele unui dulap de arhivă din camera ofiţerului de servici. Eu n-aveam treabă cu ei, programul meu era destul de încărcat: două Acatiste, două Paraclise, 15.000-20.000 de rugăciunea „Doamne Iisuse…”. Repetam în gând Evangheliile şi Epistolele ca să nu le uit.

În timpul unei anchete le-am cerut hârtie şi cerneală ca să scriu o declaraţie. Pe coala de hârtie am scris:

“N-am fost şi nu voi fi nici o secundă din viaţa mea cu dumneavoastră. Rămân alături de cei ce-L au pe Hristos. Semnat: Vasile Pătraşcu”.

Seara mi-au dat o varză cu carne. Când am gustat din zeamă cinci linguri, am simţit gustul de sodă de vase. De la acele linguri în şase ore m-am făcut mai galben decât portocala. Văzându-mi culoarea feţei, m-au pus în dubă şi m-au expediat la penitenciarul Focşani, unde 15 zile n-am mâncat nimic şi am băut numai apă fiartă. Au trimis un locotenent-major să vadă cum mă comport şi dacă n-am murit. După 15 zile m-au dus la infirmerie, unde un deţinut bolnav s-a oferit să-mi dea de la bagajul lui două tuburi mici de meteonină, care au fost salvarea ficatului meu. Felcerul de la Focşani mi-a spus că n-a văzut în viaţa lui un astfel de icter. Am stat 87 de zile cu jumătate de kilogram de cartofi cât nucile – atât era raţia – şi Dumnezeu m-a salvat. În urma acestei otrăviri, ani şi ani n-am mai putut suporta uleiul sau grăsimea.

După expirarea pedepsei mi-au mai dat doi ani de “administrativ” la Periprava, în Deltă. De la Periprava m-am eliberat împreună cu 200 de preoţi, între care era şi părintele Ilie Lăcătuşu.

Am ajuns acasă, la Bârlad, pe la trei noaptea. Am sărit gardul. Câinele era altul, nu mă mai cunoştea. Mama a ieşit afară şi a întrebat cine e. Ştia că eu sunt mort din 1957, când a primit acasă ceasul de buzunar pe care-l pusesem la bagaje la Aiud. Când mi-a recunoscut vocea, era gata să cadă jos. Am sprijinit-o şi am intrat în casă. Am întrebat-o unde este tata şi mi-a răspuns că e plecat la ţară. I-am zis că nu mai sunt copil, că moartea a trecut pe lângă mine de sute de ori, dar Dumnezeu m-a scăpat şi am întrebat-o din nou: “A murit?”. Mi-a spus că murise de doi ani, cu durere în suflet că cei doi băieţi ai lui erau în temniţă. Acela a fost cel mai greu moment din viaţa mea.

La ieşirea din temniţă am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu:

- Doamne, Ţie Îţi închin toată suferinţa mea. Pe cei ce m-au torturat iartă-i, miluieşte-i şi-i sfinţeşte pe dânşii. Iar dacă au nevoie de zile din zilele mele, sunt gata să le dau, căci “comoara sufletului şi a minţii e să iubeşti pentru-a putea ierta”.

La ieşirea din temniţă voiam să merg în Nordul Moldovei, să mă călugăresc, însă duhovnicul meu mi-a spus să rămân în lume, nu de unul singur la călugărie. Şi am rămas în lume.

(…)

Amintiri cu Părintele Vasile

Părintele Vasile Pătraşcu a trecut „ca o lacrimă de sânge” la cele veşnice în miezul zilei de 23 septembrie 2006. Am pierdut atunci un duhovnic dăruit cu mult har, iubit, respectat şi uneori temut pentru atitudinea sa ortodoxă fermă, dar îmbinată cu o mare modestie şi, mai ales, plină de duhul blândeţii creştineşti.

Născut la 1 ianuarie 1922 la Bârlad, a studiat ştiinţele economice şi teologia. Spirit luptător încă din anii adolescenţei, a intrat în rândurile Frăţiei de Cruce, apoi s-a călit în cei 18 ani de închisoare, torturat continuu pentru intransigenţa şi pentru atitudinea sa fără compromisuri, continuându-şi apoi lupta pentru credinţă şi neam, ca preot, până la sfârşitul vieţii.

Părintele Vasile era de o mare modestie, sensibilitate şi bunătate sufletească – un suflet mare, gata oricând să-l ajute pe cel în nevoie. Torturile îndurate în închisoarea de la Piteşti nu au reuşit să-i spele creierul, să-i otrăvească sufletul, să-l transforme într-un „reeducat” care să nege tot ce avea mai sfânt. Dimpotrivă, iadul de la Piteşti l-a oţelit şi l-a întărit în credinţă. Ca şi altor „piteşteni”, nu-i plăcea să vorbească despre ce a pătimit acolo, dar în toate memoriile apărute Părintele Vasile Pătraşcu este citat ca un rezistent integru, care nu a cedat, nu s-a plecat în faţa Satanei.

L-am cunoscut la parohia din satul Nefliu-Măgurele, unde participam uneori la Liturghia de Duminică sau la Sfântul Maslu.

(…)

Duhovnic cu har, neobosit şi căutat de multă lume, Părintele Vasile era de o severitate dreaptă, dar blândă, care te făcea să-ţi împlineşti canonul nu ca o pedeapsă, ci cu bucuria curăţirii sufleteşti şi a recunoştinţei.

Sfintele Masluri ce se slujeau în biserica de la Nefliu erau vestite ca fiind de mare folos celor ce veneau cu credinţa vindecării sufleteşti şi trupeşti, mergând până la exorcizări cutremurătoare, de neuitat pentru noi, aceia care le-am fost martori. Slujit în fiecare miercuri, împreună cu alţi doi preoţi, Sfântul Maslu aducea în biserică o atmosferă deosebită, de implorare a ajutorului Dumnezeieştii Puteri în lupta pentru înfrângerea celui Rău, care îi chinuieşte şi-i îmbolnăveşte pe credincioşi.

Aproape totdeauna în faţa altarului stătea o persoană chinuită, din care se auzea, din când în când, câte un strigăt neomenesc, ca un răget sau un urlet. Acestea se înteţeau atunci când Părintele ieşea în faţa altarului şi începea să citească dezlegările şi molitvele Sfântului Vasile cel Mare, cu blestemele adresate Satanei. Parcă îl văd şi acum pe Părintele Vasile cum se oprea din citit şi arunca o privire cruntă, pe deasupra ochelarilor, poruncind ca un tunet: „Taci!” – şi urletele amuţeau…

O doamnă care venea la fiecare slujbă a Sfântului Maslu povestea cum a vindecat-o Părintele de starea ei, căreia medicii nu-i aflaseră remediu. Simţea că arde toată, deşi temperatura corpului îi era cea normală. Venea la Părintele Vasile şi-l implora, plângând: „Ard, ard toată, fă ceva cu mine, Părinte!” Şi, cu multă rugăciune şi strădanie, Părintele Vasile a vindecat-o – iar acum ea venea la Sfântul Maslu ca să-i mulţumească lui Dumnezeu.

Eu, personal, îl iubeam şi îl cinsteam în mod deosebit pe Părintele Vasile; el simţea asta şi, deşi nu mi-a fost duhovnic, stăteam uneori şi povesteam împreună ore întregi. Odată mi-a vorbit despre o exorcizare grea, când Părintele i-a strigat duhului rău: „Cine eşti?”, la care acesta i-a răspuns: „Belzebut! Şi am să te ologesc!” În aceeaşi lună, un câine l-a muşcat pe Părinte de un picior, iar la celălalt i-a plesnit un varice. Vindecarea acestor răni a durat mai multe luni.

Biserica Părintelui Vasile era mereu plină, dar mai mult cu oameni veniţi de prin alte locuri decât cu cei din satul său. Motivul era că Părintele le arăta, fără cruţare şi cu icoane înspăimântătoare, consecinţele avortului, ale vrăjitoriilor, precum şi ale altor practici păcătoase din sat, din care cauză vrăjitoarele satului îi făceau o atmosferă rea printre locuitori.

*

Pentru mine, Părintele Vasile Pătraşcu a fost mult mai mult decât un prieten drag. Pentru familia mea a fost un duhovnic adevărat, bun şi drept, care ne-a ajutat neprecupeţit în momente grele. La mormântul plin de flori aflat în grădina bisericii vin mereu credincioşi, plini de recunoştinţă, ca să mulţumească pentru ajutorul duhovnicesc, moral şi material, primit de la acest preot fără pereche.

Dumnezeu să-l ierte şi să odihnească marele-i suflet în Grădina Raiului!

Erast Călinescu

Material apărut în nr. 20 din “Familia Ortodoxă”

integral la sursa online: O mărturisire cutremurătoare – Preotul Vasile Pătraşcu: „Am închinat toată suferinţa mea lui Dumnezeu”

***

Un preot ajutat de Pr. Vasile Patrascu

Părintele Ciprian Chiriţoiu este un om tânăr, are doar 34 de ani. Dumnezeu i-a dăruit trei copii: Cristian, care este elev în clasa a III-a, Andreea (clasa a II-a) şi Măriuca, mezina, care s-a născut în urmă cu doar câteva zile. Copiii, tustrei, sunt frumoşi şi sănătoşi.

Şi pe plan profesional, părintele Ciprian Chiriţoiu este un om împlinit. Este preot paroh în Dărăşti, o comună aflată la doi paşi de Bucureşti. Neavând casă parohială, părintele şi familia sa locuiesc la bloc, într-un apartament cu trei camere din zona Luica-Giurgiului. Deci, tânărul preot are toate motivele să fie fericit. Şi chiar pare a fi. Totuşi, dincolo de privirea senină a părintelui Ciprian se ascunde ceva. Poate chiar tristeţe.

O poveste care începe la cutremurul din 1977

Părintele Ciprian a venit la Dărăşti în toamna anului 2002.

“Am trecut de două ori prin faţa porţii şi nu mi-am dat seama că aici era biserica. Nu se vedea nimic. M-am dus până la gârlă, m-am întors, iar m-am dus, iar m-am întors. Când, în sfârşit, m-am lămurit, am înţeles de ce nu văzusem biserica. În curte era o baracă mai mare, ca un hambar, nişte grămezi de cărămizi sparte, o fundaţie înecată în bălării şi un cetăţean care păştea o capră. Atât.”

Povestea Bisericii “Sfântul Nicolae” din Parohia Dărăşti-Filipescu începe (sau se termină) la cutremurul din 1977. Biserica (ridicată în 1880) nu s-a năruit, dar a fost puternic avariată. Poate nu atât de grav pe cât au considerat autorităţile locale, care s-au grăbit să o demoleze. Tot atunci a fost dărâmată şi clopotniţa.

Rămas fără biserică, preotul Serafim Moruzanu, păstorul celor 450 de familii ale parohiei, şi-a spovedit enoriaşii pe la casele lor. Botezurile, ba chiar şi cununiile erau oficiate tot în casele solicitanţilor. Abia prin ’84-’85 s-a ridicat o capelă, de fapt o construcţie modestă, dreaptă ca un hambar.

La un an de la inaugurarea “hambarului” (deci prin 1986), dărăştenii au hotărât să facă o biserică nouă. Mai întâi, au comandat un proiect care i-a costat 40.000 de lei – o sumă mare pe atunci. Planurile nu au primit avizul Consiliului Culturii, fiindcă zona urma să fie sistematizată. Mai pe româneşte, comuna Dărăşti trebuia să fie rasă de pe suprafaţa pământului, fiindcă aici urmau să fie construite danele de acostare ale unui mare port, punctul terminus al Canalului Bucureşti-Dunăre. Din fericire, evenimentele din decembrie ’89 au blocat acest proiect care, ulterior, a fost abandonat. Oricum, nesiguranţa i-a făcut pe oameni să nu mai înceapă ridicarea bisericii. Apucaseră doar să toarne o fundaţie, dar nu după proiectul care fusese comandat şi plătit, ci pe “amprenta” temeliei de la vechea biserică.

Părintele Moruzanu a trecut la cele veşnice în 1990. În locul său a venit preotul Florian Constantin. Şi el şi soţia sa erau dărăşteni get-beget, dar asta nu i-a ajutat cu nimic, ba chiar dimpotrivă.

Efectul “Caritas” asupra dărăştenilor

Odată cu venirea noului preot, oamenii din parohia Dărăşti-Filipescu au hotărât că trebuie neapărat să ridice biserica, dar posibilităţile lor materiale erau reduse. Pe vremea aceea jocul piramidal “Caritas” era în culmea gloriei. Credincioşii s-au înscris pe un tabel, au pus mână de la mână, iar suma obţinută au depus-o la “Caritas”. Au apucat să-şi ridice “câştigul”, adică suma iniţială multiplicată de şapte ori, dar din momentul acela au început problemele. Unii au venit cu pretenţii “modeste”: “Dom’le, eu am dat atât. Mie să-mi daţi banii pe care i-am pus la început şi puteţi să păstraţi “câştigul”“. Alţii, înnebuniţi de-a binelea când au văzut bănetul venit de la Cluj, au mers mai departe: “Daţi-ne înapoi toţi banii: şi suma pe care am dat-o prima oară, şi “câştigul“!

A început un scandal, un adevărat război. Preotul Florian s-a trezit prins la mijloc între două tabere învrăjbite: pe de o parte rudele lui şi ale preotesei, de cealaltă parte restul credincioşilor. Parohia devenise un butoi cu pulbere. Între enoriaşi intrase dihonia. De supărare, părintele Florian a făcut infarct şi s-a prăpădit. Practic, a murit de inimă rea, în ziua de 6 martie 2002. Avea doar 47 de ani.

Părintele Ciprian a luat totul de la zero

Deci, cam asta a găsit tânărul preot Ciprian Chiriţoiu în septembrie 2002, când a venit ca să preia Parohia Dărăşti-Filipescu. “Balanţa” era negativă. Necazul cel mare al noului paroh era dihonia care intrase între enoriaşi.

“În orice parohie există trei categorii de credincioşi: nucleul de bază (format din oamenii care vin duminică de duminică la Sfânta Liturghie), cei care vin rar la biserică şi, în sfârşit, aceia care nu-i calcă niciodată pragul. Ei bine, când am ajuns eu la Dărăşti, nici nucleul de bază nu mai exista, din cauza vrajbei“,

spune părintele Chiriţoiu.

Tânărul preot a avut nevoie de un an de zile ca să îi “adune” pe oameni în jurul său. Pentru asta nu a făcut nimic special, doar şi-a văzut de treabă. Mai întâi, s-a apucat să scoată la lumină capela. Ce-a făcut, ce n-a făcut, a reuşit ca interiorul să semene cu un lăcaş de rugăciune.

Apoi, le-a explicat oamenilor, chiar acolo, în capelă, ce paşi erau obligatorii ca să ridice noua biserică.

“Practic, urma s-o luăm de la zero. Proiectul, de pildă, trebuia armonizat cu normativele actuale. Dar autorul proiectului murise. Trebuia să găsim un altul care să-l preia, să şi-l asume. (…) Lumea mă privea cu neîncredere: “Ia uite şi la ăsta! Ne face el biserică!““…

Proiectul a fost gata pe 1 septembrie 2003. Părintele Ciprian se gândise că ar fi ieşit mai ieftin dacă ar fi construit biserica apelând la “mâna de lucru” din parohie. Un specialist l-a adus la realitate: “Părinte, o biserică nu se poate face prin clacă!“. Şi i-a recomandat o echipă din Joiţa cu care lucrează şi acum, după atâţia ani.

În ziua de 1 septembrie au început săpăturile. Inginerul care preluase proiectul i-a zis: “Părinte, dacă strângeţi vreo 60 de milioane, ne ridicăm binişor şi cu un metru de zidărie!“.

Acest “metru de zidărie” era foarte important pentru viitorul noii biserici. Oamenii din parohie erau suspicioşi. “Dom’le, când oi vedea zidăria începută, atunci donez şi eu nişte bani!” Lumea se săturase de gropi şi de vorbe. Voia să vadă că s-a înălţat ceva. Părintele n-a avut încotro şi a început să umble prin sat. Cam într-o săptămână a strâns cele 60 de milioane. În sfârşit, putea deschide şantierul.

O iniţiativă riscantă

Aşadar, pe şantierul bisericii din Dărăşti au venit meseriaşii. Până una-alta, trebuia scoasă temelia turnată de primii “entuziaşti”. Operaţiunea s-a dovedit a fi extrem de dificilă, pentru că această fundaţie (de fapt, o centură) era numai beton armat. După vreo două săptămâni de muncă, cele 60 de milioane s-au terminat. Părintele Ciprian a intrat în panică.

Ipotecarea propriei case

Trebuia să facă urgent rost de bani. În disperare de cauză, tânărul preot a făcut o “mişcare” riscantă. S-a dus la o bancă, unde a contractat un împrumut de 100 de milioane de lei vechi, pe care l-a garantat cu apartamentul în care locuia cu cei doi copii, cu soţia şi cu soacra sa. Devenise dator vândut.

Suta asta de milioane a venit ca o gură de oxigen pentru şantier. Banii au asigurat continuarea lucrărilor pe timp de încă o lună de zile. La capătul acestui interval, fundaţia era aproape gata. (Ea pleacă de la o adâncime de doi metri. La bază, “talpa” are 180 cm şi până sus, deasupra solului, sunt trei trepte de îngustare.)

Faptul că părintele Ciprian şi-a ipotecat casa nu i-a impresionat foarte tare pe dărăşteni. Doar oamenii foarte apropiaţi de biserică şi de tânărul preot i-au apreciat gestul. Ceilalţi au continuat să fie rezervaţi, mulţi chiar nepăsători faţă de biserica pe care preotul o construia pentru ei, în ultimă instanţă. Pentru ei şi pentru copiii copiilor lor.

S-a terminat şi suta de milioane. Părintele Ciprian a început să caute cu febrilitate soluţii. Când credea că epuizase toate variantele, a primit un telefon de la un cunoscut. “Vă roagă părintele Vasile de la Nefliu să treceţi pe la dumnealui!” Preotul Vasile Pătraşcu era la curent cu planurile şi cu problemele tânărului său confrate de la Dărăşti. El era foarte respectat în zonă şi avea mulţi fii duhovniceşti. În câteva rânduri Ciprian Chiriţoiu îi ceruse sfatul, şi părintele Vasile fie i-l dăduse pe loc, fie îl îndrumase către persoanele competente.

“M-am dus la părintele Vasile. El mi-a întins un plic în care erau 33.000.000 de lei vechi. “Uite, ia banii ăştia şi cumpără-ţi materiale, fiindcă ştiu că-ţi trebuie!” Părintele Vasile Pătraşcu a fost foarte aproape de mine şi m-a ajutat de multe ori. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără dumnealui!”,

mai povesteşte părintele Ciprian Chiriţoiu.

La capătul puterilor

Într-adevăr, preotul Vasile Pătraşcu ocupă un loc special în inima părintelui Ciprian.

Materialele de construcţie le-a luat de la o firmă care a avut curaj să le dea pe datorie. La data scadentă, părintele venea cu banii şi achita transportul. Donaţiile de la credincioşi erau mici. Când preotul, presat de termenele de plată, mergea pe la oamenii din sat, abia se strângeau 10-15 milioane, sume insuficiente pentru facturile uriaşe pe care le avea de plătit. De câteva ori, tot părintele Vasile Pătraşcu l-a scos din încurcătură: când venea scadenţa, pr. Ciprian Chiriţoiu se ducea la Nefliu şi pr. Pătraşcu îi dădea banii de care avea nevoie ca să-şi achite datoria. Odată, când îl ştia la mare ananghie pe tânărul său coleg, părintele Vasile a venit la Dărăşti şi i-a dat 3.000 de dolari pe care îi strânsese ca să facă un cavou pentru familia sa. La câtva timp, preotul Vasile Pătraşcu a trecut la cele veşnice şi a fost înmormântat într-o groapă obişnuită.

După ce a plătit creditul pe care îl luase de la bancă, părintele Ciprian a mai făcut un împrumut în nume personal. De data asta, a luat 100 de milioane de la o rudă de-a preotesei. Cu banii aceştia s-a plătit primul transport de cărămidă.

L-am întrebat pe părintele Ciprian dacă primăria comunei contribuie cu ceva.

“La un moment dat, primăria mi-a promis că mă ajută cu 100 de milioane. “Părinte, la 1 ianuarie, când facem bugetul, 100 de milioane vor fi puse deoparte pentru biserică!” Le-am zis: “Vreau să cumpăr nişte materiale acum, la începutul lui decembrie. Le iau sub formă de împrumut şi le achit când îmi daţi banii. Pot conta pe dvs.?” , “Da, părinte, la începutul lui ianuarie aveţi banii, staţi fără grijă!” Aşa am făcut. M-am dus, am luat materialele de care aveam urgent nevoie şi m-am angajat să le achit la începutul lunii ianuarie. Când a venit scadenţa, am sunat la primărie. “Părinte, suntem încurcaţi, fiindcă, uite, n-a venit bugetul, că nu s-a aprobat.” “Când se aprobă?“, i-am întrebat. “La începutul lui februarie“. Furnizorul de materiale mă pisa cu telefoanele. “Părinte, ce facem cu datoria?” “Domnilor, în februarie se aprobă bugetul primăriei şi vă dau banii.” A venit şi februarie. “Mi-aţi aprobat banii?” “Părinte, pe mata te-am ‘imprins’ abia în trimestrul al II-lea!” Atunci m-am îmbolnăvit. Am clacat. Am avut o perioadă în care am fost bolnav, în sensul propriu al cuvântului. A trebuit să merg din nou prin sat, pe la oameni. Cu chiu, cu vai, am reuşit să strâng banii şi mi-am plătit datoria, dar de atunci n-am mai văzut marfă pe credit de la firma aceea.”

Părintele nu-şi mai fixează targeturi

De când a preluat Parohia Dărăşti-Filipescu, părintele Ciprian Chiriţoiu a muncit din greu şi a trecut prin multe momente dificile. L-am întrebat cum a reuşit să-şi păstreze “seninătatea”.

“V-am spus că într-o zi am clacat. După patru ani de zbucium, m-am prăbuşit şi fizic, şi psihic. Am avut noroc cu soţia mea şi cu copiii, care mi-au stat alături şi m-au susţinut. Dar a trebuit să mă “resetez”, să mă reconstruiesc. Am fost nevoit să-mi revizuiesc şi să-mi refac modul de a privi lucrurile şi de a evalua oamenii. Şi am început să ţin cont de ce mi-a spus odată părintele Vasile:

“Cipriane, mai lasă lucrurile şi-n seama lui Hristos! Nu poţi să faci totul de unul singur. Lasă că, la vremea lor, va avea grijă Dumnezeu să se rezolve toate!“.

Aşa şi fac. Fac în fiecare an atât cât pot, fără planuri. Ştiu unde trebuie să ajungem: să finalizăm biserica. Dar asta, când s-o putea. Nu mai forţez lucrurile. Nu-mi mai propun targeturi: “Anul ăsta facem asta, cu orice preţ!“. Nu. Şi am mai descoperit ceva, un lucru foarte important, poate cel mai important: nu trebuie să-ţi pese ce părere au alţii despre ceea ce faci tu, atât timp cât ei nu se implică! Dacă pui la inimă vorbele celor ce stau pe margine cu mâinile încrucişate, eşti terminat. De asta v-am spus că a trebuit să mă reclădesc, să mă reconstruiesc de la zero.”

[...]

Continuarea in: Ziarul Lumina: Bucuriile şi tristeţile unui preot de ţară