Din Apologia Sf. Atanasie cel Mare, aparandu-se sfantul de cei ce il acuzau de lasitate pentru ca fugise de prigoana arienilor

Exemple din Scripturi în apararea fugii sale

Hai sa cercetam cele scrise în dumnezeiestile Scripturi despre unele ca acestea. Nu se dovedesc cu nimic mai prejos [decât babilonienii] si ca lupta împotriva Scripturilor, hulind virtutile sfintilor. Caci daca ocarasc pe cei care s-au ascuns de ucigasi si hulesc pe cei care fug de prigonitori, ce vor face când vor vedea pe Iacob fugind de fratele sau Esau si pe Moise fugind în Madiam de frica Faraonului? Ce vor spune, vorbind fara rost, despre David care a fugit de la casa sa de Saul, când acesta a trimis sa-l omoare, si s-a ascuns în pestera “schimbându-si fata lui” (I Rg. 21, 14) pâna când a ajuns la Ahimelec si complotul a încetat. Ce vor spune cei care pe toate le vorbesc usor vazându-l pe marele Ilie, care L-a chemat pe Dumnezeu si a ridicat pe cel mort, ascunzându-se de Ahab si fugind de amenintarile Izabelei? Caci si fiii profetilor atunci când au fost cautati s-au ascuns în pesteri de Abdie. Nici cu cei din vechime nu s-au întâlnit, nici de cele din Evanghelie nu îsi aduc aminte. Caci si ucenicii “de frica iudeilor” (In. 7, 13) au plecat si s-au ascuns, iar Pavel, fiind cautat de procurator în Damasc, “a fost coborât într-un cos peste ziduri si a fugit din mâinile celui ce-l cauta” (II Cor. 11, 33). Asadar ce motiv vor putea gasi pornirii lor când Scriptura spune acestea despre sfinti? Caci daca le vor reprosa si lor teama, înnebunind în îndrazneala, se vor defaima pe ei însisi, ca unii care lucreaza împotriva voii lui Dumnezeu si care nu cunosc desavârsit Scripturile. Caci în Lege era porunca de a orândui cetati de scapare pentru ca sa poata fugi cei cautati spre moarte. Iar la sfârsitul veacurilor venind Însusi Cuvântul Tatalui, Care a vorbit prin Moise, ne da iarasi aceasta porunca zicând: “Iar când va vor prigoni în cetatea aceasta fugiti în cealalta” (Mt. 10, 23). Si dupa putine [cuvinte] zice: “Deci când veti vedea urâciunea pustiirii, ceea ce s-a spus prin proorocul Daniel, stând în locul cel sfânt (cel ce citeste sa înteleaga) atunci cei din Iudeea sa fuga în munti, cel ce va fi pe casa sa nu coboare ca sa-si ia cele din casa lui; iar cel din tarina sa nu se întoarca înapoi ca sa-si ia haina lui” (Mt. 24, 15). Aceasta stiind-o sfintii o astfel de rânduiala de viata aveau. Iar cele pe care Domnul le-a poruncit acum, pe acestea le-a vorbit prin sfinti si înainte de venirea [Sa] în trup. Aceasta este rânduiala data oamenilor spre desavârsire, cea pe care Dumnezeu porunceste sa se faca. (…)

Timpul rânduit pentru toate

Ioan a descris acest [motiv al fugii] astfel: “Deci toti cautau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mâna pe El caci ceasul Sau înca nu venise” (In. 7, 30). Si înainte de a veni [ceasul] El Însusi a spus maicii [Sale]: “Ceasul meu nu a venit înca” (In. 2, 4), iar celor numiti frati ai Lui: “Vremea mea înca nu a sosit” (In. 7, 6). Si iarasi venind vremea a spus ucenicilor: “De acum dormiti si odihniti-va. Iata ceasul s-a apropiat si Fiul Omului Se va da în mâinile pacatosilor” (Mt. 26, 45).

Dar ca Dumnezeu si fiind Cuvânt al Tatalui nu este sub vreme ci Însusi este creatorul vremilor; si facându-se Om si alegând acest lucru arata ca timpul fiecarui om este masurat, dar nu timpul cel dupa soarta, cum înteleg unii dintre elini nascocind mituri, ci cel pe care, Însusi creator fiind, l-a rânduit fiecaruia, precum a voit Tatal. Acestea s-au scris si sau facut vazute tuturor. Daca, cum si cât este masurat fiecaruia, este ascuns si tainuit oamenilor, oricine stie ca, dupa cum este o vreme a primaverii si a verii, a toamnei si a iernii, tot asa “este o vreme sa mori si o vreme sa traiesti” (Eccl. 3, 2), dupa cum s-a scris. Astfel timpul a fost taiat neamului lui Noe, si, ca si cum ar fi venit vremea, au fost scurtati anii, în schimb lui Iezechia i-au fost adaugati cincisprezece ani (Is. 38, 5). Iar Dumnezeu, celor ce I se închina din inima, fagaduieste ca: “numarul zilelor tale îl voi plini” (Is. 23, 26): Avraam moare “plin de zile” (Is. 25, 8), iar David se roaga zicând: “nu ma lua la jumatatea zilelor mele” (Ps. 101, 25). Iar unul dintre prietenii lui Iov, Eliafaz, stiind bine aceasta a spus: “Catre mormânt veni-vei ca grâul copt la vreme si secerat ca snopul la vreme strâns în holda” (Iov, 5, 26). Iar Solomon, pecetluind glasul lui [Eliafaz], zice: “Sufletele nelegiuitilor vor fi ucise de timpuriu” (Prov. Sol. 11, 30). De aceea si îndeamna zicând în Eccleziast: “Nu fii peste masura de nelegiuit si nici nu fii morocanos, ca nu cumva sa mori înainte de vreme” (Eccl. 7, 17). Precum au fost scrise acestea, Cuvântul arata ca sfintii stiu ca timpul este masurat pentru fiecare om. Însa ca nimeni nu cunoaste capatul timpului este dovedit de David care spune: “Vesteste-mi putinatatea zilelor mele” (Ps. 101, 24), caci nu era vrednic sa afle ceea ce nu era cunoscut. De aceea bogatul, socotind ca va trai înca mult timp, a auzit: “Nebunule! În noaptea aceasta îti vor cere sufletul. Si cele ce-ai pregatit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20). Ecclesiastul se arata nadajduind în Duhul cel Sfânt si zice: “omul nu-si cunoaste vremea” (Eccl. 9, 12). De aceea si patriarhul Isaac a spus fiului sau, lui Esau: “Iata eu am îmbatrânit si ziua mortii mele n-o stiu” (Gen. 27, 2). (…)

Condamnarea martiriului voluntar

Si daca fugarii s-ar preda celor care îi cauta, nici aceasta nu ar face-o simplu. Caci Duhul Sfânt le-a vorbit ca sa iasa în calea [prigonitorilor] fiind iubitori de Dumnezeu si astfel aratându-si iarasi ascultarea si zelul lor. Asa a fost Ilie care a auzit de la Duhul si s-a aratat lui Ahab si profetul Miheia care a venit la acelasi Ahab si profetul care a fost chemat la altarul Samariei si l-a întors pe Roboam, si Pavel care a fost chemat de Cezar. Acestia nu au fugit de frica, sa nu fie, ci mai degraba au socotit fuga lupta si exercitiu pentru moarte. Caci aceste doua lucruri le-au pazit si le-au planuit bine, ca sa nu se aduca pe ei [jertfa] în mod simplu, aceasta însemna ca el sa se omoare si sa se faca vinovat de moarte si sa lucreze împotriva Domnului Care spune: “Ceea a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Mt. 19, 6); nici sa îndure vreun repros al lasitatii, încât sa slabeasca în fata necazurilor din timpul fugii care cer o osteneala mai mare si mai cumplita decât moartea. Caci cel ce a murit a încetat sa sufere, dar cel fuge asteptând în fiecare zi atacurile dusmanilor, socoteste moartea mai usoara; astfel cei ce s-au desavârsit în exil nu mor fara cinste, ci vor avea si ei lauda martiriului. De aceea si Iov, fiind de o mare barbatie a ajuns cunoscut fiindca a îndurat în viata suferinte atât de mari de la care nu ar fi luat pricepere daca era mort. Pentru aceasta si fericitii parinti, având o asemenea rânduiala de viata, nu s-au temut când au fost prigoniti, ci au aratat mai degraba barbatia lor sufleteasca si s-au închis în locuri înabusite si întunecoase, petrecând cu greutate. Si iarasi aratându-se vremea mortii nu au dat înapoi. Caci nu se mai îngrijorau ca se vor teme la venirea acesteia sau ca vor grabi judecata rânduita de Pronie sau ca lucreaza împotriva iconomiei ei care erau în asa fel paziti încât sa nu devina îndrazneti si sa se devina proprii cauzatorii ai fricii, dupa cum s-a scris: “Cel ce-si pripeste buzele frica-si va aduce siesi” (Prov. Sol. 13, 3). (sursa).

***

Despre martiriu (studiu)

(…) Libertatea aceasta de primire a mortii o arata Sfantul Ioan Gura de Aur cand vorbeste de cel mai tanar dintre fratii Macabei care “n-a fost legat, nici n-a avut nevoie de silnicia legaturilor, nici n-a asteptat mainile calailor, ci el insusi si-a fost lui si jertfa, si preot, si jertfelnic”. De aceea “s-a dat pe sine osandirii”: “Ca intr-un izvor de ape racoroase s-a aruncat in caldarea clocotita, pe care o socotea si baie, si botez.”

Aceasta insa are la baza credinta in Dumnezeu, si nu curajul, asa cum arata si Sfantul Ilarie de Pictavium, cand se refera la moartea mamei fratilor Macabei si la rugaciunea rostita de ea in fata regelui Antioh:

“Aceasta nu este indrazneala, ci credinta, nu orbire, ci misiune, nu manie, ci incredere”.

Pentru a exclude orice intelegere eroica a naturii umane in marturisirea martirica crestina, ca si interpretarea rigida a ei de catre montanisti, care prin caracterul lor naturalist nu aveau sa arate decat atitudini extreme si o data cu ele slabiciunile firii umane, Biserica primara a pus accent pe pregatirea interioara pentru marturisirea lui Hristos ce trebuie sa se implineasca in intreaga viata a crestinului. Aceasta intelegere a martiriului s-a impus inca din perioada apostolica, asa cum se vede in martiriul:

“Sa nu laudam pe cei ce se predau ei insisi, pentru ca nu asa ne invata Evanghelia.”

Sfantul Ciprian, episcop de Cartagina, va sublinia mai tarziu acelasi adevar:

“Fiecare trebuie sa fie pregatit sa marturiseasca credinta sa, insa nimeni nu trebuie sa alerge inaintea martiriului.”

Este avuta aici in vedere prudenta bazata pe smerenie, pentru a nu se expune ispitei, si pe iubire, pentru a nu provoca pe persecutori sa comita o crima. Este o mare diferenta fata de montanism, care a trecut din Frigia in Occident si “a ademenit spiritul puternic al lui Tertulian”.

Accentuand sobrietatea, incordarea sufleteasca, montanismul a vrut sa se inalte deasupra martiriului, condamnand ca un act de neincredere fata de Duhul Sfant orice efort al crestinilor de a se ascunde de persecutori. Ascunderea din fata acestora era pentru montanism un pacat mai grav decat apostazia, asa cum afirma Tertulian in lucrarea sa “De fuga”. Tertulian dezaproba cu indignare pe cei ce au cumparat cu bani ingaduinta persecutorilor. Biserica va fi insa mai putin severa si de aceea Petru de Alexandria in canonul 12 va lauda pe cei ce au folosit acest mijloc pentru a evita pericolul apostaziei si s-au aratat mai atrasi de Hristos decat de banii lor. (…). (sursa).

***

Montanismul a fost o secta aparuta in Frigia, indata dupa jumatatea secolului al II-lea. Montan – conducatorul sectei, considera ca Biserica a decazut, fiind influen­tata de lume, ca morala si disciplina. Montanismul apare astfel, ca o reactie contra acestei stari. (sursa).

MONTANISMUL

Montanismul a fost o mișcare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia (provincie din Asia Mică), catre anul 156 d.C., sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la crestinism, care sustinea ca abia in acea perioada istorica a inceput „Epoca Paracletului”, activitatea propriu-zisă a „Spiritului Sfânt” in biserica. Această activitate consta in a redresa disciplina si etica bisericii. In acest scop, fiecare crestin trebuia sa exercite harismele sale si sa paraseasca orice preocupare terestra inutila, practicând zilnic ascetismul, abstinența, postul, mărturisirea păcatelor. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al sfârsitului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profetiile si preoția femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata de biserica, reusind sa-l câstige in anul 207 d.C. pe Tertulian (150-255 d.C.). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina penitentiala practicate de biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de biserica oficiala, din cauza numeroaselor “harisme” si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500 d.C., miscarea montanista a disparut.

Montanus

Fondatorul mișcǎrii, Montanus, s-a nǎscut probabil în Ardabau, localitate situatǎ pe teritoriul Turciei de astǎzi, în prima jumǎtate a sec. II d.Cr. A aderat la creștinism prin anii 156-157 d.Cr. Dupǎ aceea, împreunǎ cu douǎ foste preotese ale zeiței Cibele, Maximina și Priscila, a început sǎ predice creștinismul. Susține cǎ a fost inspirat de Duhul Sfant sǎ declare creștinismul religie adevǎratǎ. Referinu-se la modul în care se manifesta Montanus Eusebiu din Cezareea scrie: “La început profetul pare a fi terorizat (en parekstasei), apoi se liniștește (adeia kai Aphobia), dupǎ care se roagǎ Duhului Sfânt, este cuprins apoi de o stare necontrolatǎ de extaz (akousios mania psyches). Unii cercetǎtori cred cǎ Montanus ajungea sǎ pretindǎ cǎ primea revelații direct de la Duhul Sfânt, el fiind acel “alt Mângâietor” din Ioan 14:16. Cu timpul, cei mai mulți dintre preoții creștini l-au acuzat pe Montanus cǎ lucreazǎ cu duhurile rele, și cǎ tulburǎ adevǎrata credințǎ. Ei au încercat sǎ-l opreascǎ din predicare, dar în multe pǎrți cei care au avut câștig de cauzǎ au fost montaniștii. Totuși, în cele din urmǎ, mișcarea a fost declaratǎ ereticǎ, iar montaniștii au fost excluși din biserci. Condamnarea oficialǎ de cǎtre bisericǎ a montanismului s-a întâmplat în timpul papei Zefferin (papǎ între anii 199 – 217 d.Cr.) (Sursa).

Legaturi:

“Rezistenta fara precedent a grecilor se epuizeaza, furia depaseste frica si pericolul unor revolte sociale nu mai poate fi ignorat, nici de catre cei care comanda, nici de cei care executa ordinele lor criminale… Pretentiile lor impotriva suveranitatii noastre nationale sunt sfidatoare“.

Cititi si:

• Romfea.gr: Strigat de durere pentru Grecia din partea Arhiepiscopului catre Papadimos

Joi, 02 Februarie 2012

Relateaza Emilios Poligenis – 11.57

Scrisoarea completa:

“Excelenta Voastra domnule Presedinte [al Consiliului de Ministri al Guvernului = Premier, n.n.],

Ni se rupe inima si nu putem intelege toate cele care s-au intamplat in ultima vreme si contiuna sa se intample in tara noastra. Oameni demni isi pierd, de la o zi la alta, serviciul chiar si casele. Fenomenul celor fara adapost si al celor infometati – ce aminteste de vremurile ocupatiei – ia dimensiuni de cosmar. Zi de zi numarul somerilor creste cu miile.

La fel se intampla si cu falimentul intreprinderilor mici si medii. Tinerii nostri, cele mai bune minti ale tarii, emigreaza. Parintii nostrii nu mai pot supravietui, in urma dramaticelor taieri de pensii. Familiile, si mai ales cele sarace, muncitorii, se gasesc intr-o situatie disperata in urma repetatelor taieri de salarii si a noilor taxe insuportabile.

Rezistenta fara precedent a grecilor se epuizeaza, furia depaseste frica si pericolul unor revolte sociale nu mai poate fi ignorat, nici de catre cei care comanda, nici de cei care executa ordinele lor criminale. In aceste momente dificile si, fara indoiala, critice suntem datori sa intelegem faptul ca nesiguranta, disperarea si depresia s-au cuibarit in fiecare camin din Grecia.

Ca au determinat si, din pacate, continua sa determine pana si sinucideri, ale acelora care nu au putut sa indure drama propriilor familii si durerea copiilor lor. In fata tuturor acestor situatii, Biserica Greaca incearca sa profite de fiecare oportunitatea de solidaritate care i se ofera. Si este pozitiv faptul ca, in aceasta negura, se evidentiaza sensibilitatea, milostenia si patriotismul curat al grecilor. Pentru a hrani, a imbraca si a oferi nadejde celor disperati.

Din pacate, insa, precum se vede déjà foarte clar, drama tarii noastre nu numai ca nu se termina aici, dar ar putea capata noi si imprevizibile dimensiuni. Sunt cerute, de altfel, in aceste zile alte masuri mult mai dure, mai dureroase, mai nedrepte mergand pe aceeasi linie ca cea din trecutul nostru recent care vor duce la esec si in impas.

Ni se impun doze si mai mari din medicamentul care s-a dovedit a fi mortal. Ni se cer angajamente care nu rezolva problema, dar care doar intarzie temporar anuntatul sfarsit al economiei noastre. Si ipotecheaza, in acelasi timp, suveranitatea noastra nationala. Amaneteaza bogatia pe care o avem in prezent, dar si pe cea pe care o putem obtine in viitor din pamantul si marea noastra.

Amaneteaza Libertatea, Democratia si Demnitatea noastra Nationala.

Dezamagiti, disperati si ingrijorati, grecii ne pun intrebari si ne cer raspunsuri responsabile, sincere si convingatoare.

Intreaba ce ii asteapta maine.

Intreaba incotro se indreapta tara noastra. Intreaba ce poate sa puna capat aceastei drame.

Ce poate sa faca sa renasca speranta pierduta. Din pacate!

In luarea deciziilor, vocile celor disperati, vocile grecilor, sunt ignorate sfidator.

Din pacate, astazi, noi, grecii, nu gasim raspunsuri nici macar pentru ceea ce ni s-a intamplat si continua sa se ni intample, nici la ceea ce ne cer strainii.

Este desigur cel putin suspecta insistenta lor pentru niste retete esuate.

Si sunt sfidatoare pretentiile lor in detrimentul suveranitatii noastre nationale. Si acest lucru este poate cel mai ingrijorator. Nu ar trebui sa fie ignorat de nimeni faptul ca rezistenta oamenilor s-a epuizat. Dupa cum s-a epuizat si rezistenta economiei noastre reale.

Si desigur in fata noastra sunt si alte drumuri. Drumuri ale invierii duhovnicesti si ale relansarii economice. Drumuri ale creatiei, sperantei si perspectivei. Drumuri deschise pentru fiecare barbat si femeie din Grecia.

Catre aceste drumuri suntem datori sa ne indreptam cu totii, cu sentimentul pocaintei. Punand laolalta nesfarsitele puteri ale poporului nostru. Indepartand, in acelasi timp, santajul venit din exterior si refuzand retetele lor aducatoare de moarte.

Avand mai presus de orice, neclintita certitudinea ca prin ajutorul lui Dumnezeu si prin increderea in capacitatile noastre putem sa ne descurcam.

Elada Culturii, Elada Istoriei, Elada Traditiei nu poate sa piara nici pentru ca unii au crezut astfel, nici pentru ca unii s-ar putea sa o doreasca. Elada noastra poate sa stea pe picioarele ei. Poate sa mearga inainte.

Excelenta Voastra,

Acest drum il cauta si il asteapta astazi grecii…”

[traducere: E. P., RAZBOI INTRU CUVANT; preluarea nu se poate face fara acordul nostru!]

• Asociatia prietenilor Manastirii Vatoped: Scrisoarea Înaltpreasfinţitului Teofan de susţinere a părintelui Efrem

Preacuvioşiei Sale,
Preacuviosului Părinte EFREM,
Stareţul Sfintei Mănăstiri Vatoped
şi cinstitei sale obşti

Preacuvioase Părinte Stareţ Efrem,
Venerabilă obşte a Sfintei Mănăstiri Vatoped,

Cu puţin timp înainte de Sărbătoarea Naşterii Domnului am aflat despre decizia autorităţilor judiciare elene cu privire la emiterea unui mandat de arestare preventivă a Preacuvioşiei Voastre, părinte duhovnicesc a peste 100 de vieţuitori ai Sfintei Mănăstiri Vatoped.

Am nădăjduit că este vorba despre o eroare judiciară care va fi curând elucidată şi Preacuvioşia Voastră veţi continua nestingherit lucrarea de egumen al mănăstirii. Din păcate, s-a ajuns la întemniţare, închisoarea fiind locul în care Preacuvioşia Voastră aţi petrecut slăvita sărbătoare a Naşterii Domnului şi ziua de Anul Nou.

Această tristă realitate m-a determinat să vă trimit scrisoarea de faţă ca un umil gest de împreună participare la durerea Preacuvioşiei Voastre, a frăţimii Mănăstirii Vatoped şi a numeroase persoane din lumea ortodoxă care şi-au manifestat mâhnirea faţă de nedreptatea şi abuzul la care sunteţi supus.

Prin voia lui Dumnezeu, vă cunosc, Preacuvioase Părinte Efrem, de mulţi ani. Pelerinajele Sfinţiei Voastre în România şi cele câteva zile pe care le-am petrecut în Mănăstirea Vatoped în anul 2010 m-au ajutat să percep în Preacuvioşia Voastră un părinte în adevăratul sens al cuvântului, un mărturisitor curajos, înţelept şi smerit al Bisericii Dreptmăritoare.

Am remarcat la Preacuvioşia Voastră o harismă cu totul specială în coordonarea vieţii duhovniceşti într-o obşte monahală de excepţie, formată din monahi de mai multe naţionalităţi. Bucuria sesizată pe chipurile monahilor într-o obşte mănăstirească cu reguli stricte trăite în autentic duh ascetic arată darul cu care v-a înzestrat Dumnezeu de călăuzire a monahilor spre taina Împărăţiei Cerurilor trăită ca pregustare încă din această lume.

În timpul celor câteva zile petrecute în Sfânta Mănăstire Vatoped am luat aminte la sutele de pelerini care zilnic erau primiţi în marea lavră. Împovăraţi cu greutăţile vieţii, pelerinii veniţi din Grecia sau din alte ţări găsesc în incinta mănăstirii pe care o coordonaţi un spaţiu adevărat de odihnă duhovnicească, de libertate lăuntrică, stări atât de necesare într-o lume obosită şi înrobită în nenumărate chipuri. Asistarea duhovnicească a pelerinilor, găzduirea şi hrana acestora necesită o implicare permanentă a egumenului, osteneală asumată cu dragoste şi jertfă, prin mila Domnului, de Preacuvioşia Voastră.

O lucrare frumoasă desfăşurată de mulţi ani de Sfânta Mănăstire Vatoped sub coordonarea Preacuvioşiei Voastre cuprinde vizite cu caracter misionar în diferite locuri ale Creştinătăţii Ortodoxe şi editarea unor texte filocalice de excepţie. Amintesc aici ambianţa duhovnicească trăită de preoţi, monahi, monahii şi credincioşi cu ocazia a două vizite pe care le-aţi efectuat în Mitropolia Olteniei pe vremea când slujeam ca mitropolit în acea regiune, precum şi editarea şi tipărirea în limba greacă, cu traducere românească de către Mănăstirea Vatoped, a textului Everghetinosului, volumele I şi II, cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei.

Organizarea unei obşti monahale exemplare, ospitalitatea duhovnicească şi materială oferită unui număr impresionant de închinători şi lucrarea de mărturisire a credinţei în spaţiul panortodox sunt trei din multele daruri cu care a binecuvântat Dumnezeu persoana Preacuvioşiei Voastre, daruri despre care doresc a da mărturie în aceste clipe dificile prin care treceţi dimpreună cu obştea Mănăstirii Vatoped şi cu cei care vă iubesc, vă apreciază şi vă sunt alături.

Preacuvioase Părinte Arhimandrit Efrem,

În aceste zile legate de Sărbătoarea Naşterii Domnului şi de Anul Nou, 2012, Preacuvioşia Voastră vă aflaţi întemniţat. Dureros, nedrept şi trist. De ce se întâmplă, ceea ce se întâmplă? Ce taină este aceasta? Ce jertfă se săvârşeşte? Dumnezeu singur cunoaşte raţiunea acestei situaţii dureroase şi nedrepte pentru Preacuvioşia Voastră, pentru frăţimea Mănăstirii Vatoped, pentru întreaga obşte a Sfântului Munte, pentru toţi cei care vă cunosc, vă apreciază, vă iubesc şi se roagă lui Dumnezeu pentru eliberarea grabnică.

Nedumerirea şi îngrijorarea multor creştini este mare în ceea ce priveşte situaţia prin care treceţi, prin prisma a cel puţin două întrebări la care se aşteaptă răspuns. De ce a fost nevoie de o arestare preventivă în cazul unei persoane ce nu prezintă nici cel mai mic risc pentru nimeni? Şi, de ce, oare, această arestare preventivă a avut loc în Ajunul Sărbătorii Naşterii Domnului?

Sunt lucruri care nasc îngrijorări majore în sufletele noastre. În acest sens, pe lângă compasiunea ce o simţim faţă de Preacuvioşia Voastră, Părinte Arhimandrit Efrem, ne întrebăm dacă nu cumva asistăm la un act inedit de nedreptate faţă de Biserica Ortodoxă, atunci când un reprezentant de mare cinste al Sfântului Munte Athos este astfel tratat în ţara sa.

Cu gândul la această întrebare care frământă sufletele multora, suntem alături de Preacuvioşia Voastră, Părinte Efrem, prin rugăciuni, în greaua încercare în care vă aflaţi. Monahilor Sfintei Mănăstiri Vatoped le doresc aflarea curajului celui duhovnicesc şi mărturisitor împreună cu venerabilul lor stareţ, nădăjduind în dreptatea cea după Dumnezeu.

† Teofan
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

2 ianuarie 2012,
Sărbătoarea Sfântului Silvestru, Episcopul Romei, şi a Sfântului Serafim de Sarov

Legaturi:

Cititi si:

“Părintele Efrem, stareţul Mânăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos, a fost trimis preventiv la închisoare prin hotărârea unei curţi de apel din Atena. Lucrul acesta se întâmpla în ajunul Crăciunului. Măsura a indignat o lume întreagă. Cauza acestei măsuri este chestiunea foarte nebuloasă a unui schimb de terenuri între Mânăstirea Vatoped şi Statul grec.

Îl cunosc pe Părintele Stareţ Efrem şi obştea vatopedină de aproximativ cincisprezece ani şi sunt cu dânşii într-o foarte frumoasă relaţie. Mai mult, am desfăşurat împreună cu Părintele Stareţ Efrem şi cu Mânăstirea Vatoped mai multe proiecte care au avut drept scop recuperarea normalităţii în relaţiile noastre, ale românilor, cu Sfântul Munte, după o perioadă de peste 150 de ani de îngheţare a dialogului reciproc şi de cultivare a reproşurilor şi suspiciunilor, generate de istoria mai veche a acestor relaţii (vezi: mânăstirile închinate şi secularizarea averilor mănăstireşti).

Întrucât am trecut personal prin momente grele, când s-au vehiculat pe seama mea calomnii de tot felul, şi am simţit, atunci, nevoia mărturiilor celor care m-au cunoscut îndeaproape şi ele nu au venit, am hotărât să depun public mărturia mea privitoare la persona Părintelui Stareţ Efrem şi a Mânăstirii Vatoped. O fac cu gândul de a-mi declara solidaritatea mea cu Mânăstirea Vatoped şi cu Părintele Efrem, în aceste momente de grea încercare pentru dânşii, dar şi cu speranţa de a contribui la o cât mai corectă receptare a evenimentelor din partea conaţionalilor mei români.

Pentru mine – şi cred că nu sunt singurul român care are această convingere – Mânăstirea Vatoped este fără îndoială cea mai mare şi mai bine organizată mănăstire ortodoxă în acest moment. A ajuns la acest nivel în douăzeci de ani sub conducerea duhovnicească a Părintelui Efrem, primul stareţ al mânăstirii, după ce obştea de 20 de fraţi a Părintelui Iosif Vatopedinul se instala în Mânăstirea Vatoped în jurul anului 1990. Preluau în ruine cel mai mare complex mănăstiresc din Sfântul Munte. Astăzi acest complex este aproape în întregime restaurat şi găzduieşte o obşte de 120 de monahi. Mânăstirea şi-a recâştigat strălucirea de altă dată, recuperând funcţionarea desăvârşită a vieţii de obşte. Moştenitori ai duhului şi ai practicii isihaste a lui Gheron Iosif, bunicul duhovnicesc al obştii, vatopedinii împletesc pravila isihastă cu viaţa liturgică comună, având un program zilnic riguros şi disciplinat, care oferă mediul cel mai prielnic pentru lucrarea duhovnicească dar şi pentru lucrarea darurilor specifice. Zilnic se slujeşte Dumnezeiasca Liturghie în aproape toate paraclisele mânăstirii. În mănăstire funcţionează, prin contribuţia exclusivă a monahilor, o adevărată şcoală de cântare bisericească bizantină, unul dintre cele mai bune ateliere de icoane din Sfântul Munte, una dintre cele mai bine organizate biblioteci, precum şi o bogată activitate editorială. Am să amintesc în acest context ediţia bilingvă a Everghetinos-ului (text original în ediţie critică şi traducere românească), din care au apărut deja două volume, care confirmă naşterea unei şcoli redutabile de traducători.  Toate, însă, subsumate programului liturgic care deţine prioritatea absolută  şi unanimă.

Văd în Mânăstirea Vatoped, fără nici o rezervă, echivalentul contemporan al marilor mânăstiri care au marcat istoria Răsăritului Ortodox (Sfântul Sava, Sfânta Ecaterina din Sinai, Studionul etc.) şi ale căror tradiţii au ecouri până astăzi în viaţa Bisericii, iar în Părintele Stareţ Efrem una din cele mai mari personalităţi bisericeşti ale momentului. Nu mă îndoiesc de faptul că Mănăstirea şi Părintele Efrem vor depăşi această încercare şi că vor mai avea multe de spus istoriei contemporane a monahismului şi a Bisericii în general.

Obştea Vatopedului are câteva caracteristici. Întâi de toate este compusă din monahi provenind din foarte multe ţări (Cipru, Grecia, România, Rusia, Georgia, Franţa, Anglia, Australia, America, Brazilia, …), care trăiesc în deplină frăţietate, în ciuda tensiunilor etnice care marchează deseori relaţiile dintre mânăstirile atonite. Mi-a plăcut să cred că această componentă multietnică a obştii vatopedine este motivată eshatologic, monahismul însuşi constituind perpetuarea orientării preponderent eshatologice a Bisericii primare. În obştea mânăstirii vieţuiesc şi peste zece monahi români, despre care, deseori, am fost ispitit de speranţa că într-o bună zi, măcar parte din ei, vor reveni în ţară şi vor pune umărul la întărirea monahismului românesc. Vieţuirea lor monahală este exemplară.

În al doilea rând, deschiderea Mânăstirii Vatoped spre lumea din afara Athosului este o caracteristică ce o deosebeşte de toate celelalte mânăstiri atonite, care rămân dedicate vieţii şi activităţii interne. Această deschidere s-a manifestat în contactele realizate cu diferite Bisericii Ortodoxe, cum este cea a Greciei, Ciprului, României, Bielorusiei şi Rusiei, într-o intensă activitate editorială, precum şi în organizarea unor congrese internaţionale dedicate unor mari personalităţi bisericeşti şi teologice (Sf. Grigorie Palama, Gheron Iosif, Arhim. Sofronie Saharov). Cu un efort uriaş al părinţilor şi cu o continuă şi jertfelnică nevoinţă, mânăstirea este deschisă permanent pelerinilor şi monahilor veniţi să petreacă diferite stagii pentru folosul duhovnicesc sau familiarizarea cu rânduiala mânăstirii. Este cea mai primitoare dintre mânăstirile Sfântului Munte, zilnic aflându-se în mănăstire, găzduiţi gratuit, zeci de pelerini, iar în perioadele de vârf, 100-150 de pelerini. Prezenţa pelerinilor români este numeroasă şi continuă. Ar fi poate momentul ca miile de români care au trecut prin Mânăstirea Vatoped să depună mărturia lor în sprijinul acesteia şi a părintelui stareţ.

Am stat în Mânăstirea Vatoped în două rânduri câte trei săptămâni şi am reuşit să cunosc bine rânduiala vieţii de obşte şi datorită faptului că toţi închinătorii, fără excepţie, odată intraţi pe poarta mânăstirii, participă integral la programul mânăstirii.

Am avut o colaborare foarte bogată cu Mânăstirea Vatoped şi cu Părintele Stareţ Efrem. Am agreat şi am ajutat cât mi-a stat în putere la buna desfăşurare a vizitelor sale în România. Eram în conducerea Facultăţii de Teologie la vremea aceea şi am organizat câteva vizite, cu slujbe, conferinţe şi concerte de muzică bisericească în facultate şi în săli din Bucureşti.  Am pus bazele unei foarte fructuoase colaborării între Facultatea de Teologie din Bucureşti şi Mânăstirea Vatoped. În cadrul acestei colaborări, peste 200 de studenţi au făcut stagii de trei săptămâni la Mânăstirea Vatoped. Se născuse un foarte original parteneriat între o facultate academică şi o „universitate a deşertului”, care pentru moment a fost întrerupt de factori ce nu ţin de voinţa noastră. Personal credeam şi cred în continuare că renaşterea teologiei ortodoxe va veni dinspre mânăstiri, de aceea am militat pentru realizarea unei colaborări strânse cu o mănăstire ce poate fi socotită model pentru vremurile noastre şi care şi-a arătat disponibilitatea unei astfel de colaborări.

Părintele Efrem a vizitat, de asemenea, mai multe centre eparhiale şi mânăstiri din Oltenia şi Transilvania. După ştiinţa mea, de data aceasta monahii atoniţii au venit să dăruiască şi au şi făcut-o cu generozitate, oriunde au fost, exprimându-şi recunoştinţa faţă de ajutoarele pe care românii le-au dat Sfântului Munte secole de-a rândul.

Pe seama Părintelui Efrem au circulat şi în România suspiciuni privind dorinţa de a recupera mânăstirile româneşti închinate Vatopedului până la reforma lui Cuza. L-am întrebat direct cu privire la această chestiune şi mi-a răspuns fără ezitare că singurul lucru care-l interesează în această chestiune este recuperarea istoriei adevărate. Arhiva bine organizată a mânăstirii păstrează peste 12.000 de documente ce privesc relaţiile Ţărilor Române cu Vatopedul. Aceasta îşi aşteaptă încă iniţiativa şi programul care să permită cercetarea ştiinţifică şi valorificarea ei istorică. S-a tot spus că mânăstirile atonite refuză accesul cercetătorilor români în arhive. Nu ştiu cât de adevărat este acest lucru, dar personal nu cunosc nici o iniţiativă serioasă în acest sens din partea română. Am propus unui ierarh român iniţierea unui astfel de program de cercetare prin intermediul facultăţii de teologie din eparhia dânsului dar s-a considerat că nu este oportună avansarea lui deocamdată. Oricum, dacă au existat rezerve serioase între cele două părţi, în timpul stăreţiei Părintelui Efrem a existat cea mai mare apropiere şi deschidere faţă de români a unei mânăstiri atonite, după momentul Cuza.

Recapitulând, aş sublinia punctual, motivele pentru care consider că Mânăstirea Vatoped reprezintă, la ora aceasta, un vârf al spiritualităţii monahale ortodoxe şi al spiritualităţii creştin-ortodoxe în general, un model care se oferă nu numai monahismului ci şi Bisericii în general de realizare a evenimentului eclesial, adică al vieţuirii prezente cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi: asumarea declarată a practicii isihaste, îndrăzneala orientării eshatologice, respectarea cu rigoare a vieţii de obşte, prioritatea absolută şi unanimă a vieţii liturgice, ascultarea desăvârşită faţă de stareţ, cultivarea iubirii faţă de stareţ şi a iubirii monahilor întreolaltă, măsura deplinătăţii cu care sunt făcute lucrurile şi deschiderea misionară faţă de lume.

Ce se întâmplă Vatopedului şi stareţului Efrem în aceste zile are o explicaţie duhovnicească foarte clară, aceea despre care vorbeşte Mântuitorul Hristos, vestind ucenicilor şi tuturor celor care-i vor urma că vor fi prigoniţi pentru Numele Lui. Tensiunea care s-a creat între Mânăstirea Vatoped şi puterea lumească este un indiciu în plus al curajului şi al măsurii cu care obştea vatopedină şi stareţul ei mărturisesc Evanghelia lui Hristos. Progresul duhovnicesc stârneşte multă furie celor lumeşti, celor care judecă lumeşte, indiferent unde se află ei, în cercurile puterii lumeşti sau în jurul nostru.

Tot din încredinţarea Mântuitorului Hristos, nu suntem îngrijoraţi în legătură cu ceea ce va urma. Cu siguranţă şi părintele stareţ şi obştea vor ieşi mai întăriţi din această încercare, iar cei care le-au fost potrivnici şi cei care au simpatizat cu aceia şi s-au bucurat în vreun fel sau altul de acest eveniment neplăcut se vor ruşina.

Până la momentul adevărului, suntem alături de Părintele Stareţ Efrem şi de obştea vatopedină cu dragostea noastră neîmpuţinată şi cu rugăciunea noastră smerită”.

Bucureşti, 30 decembrie 2011

Pomenirea Sf. Mucenice Anisia

Prof. univ. dr. preot Constantin COMAN

SURSA: Prietenii Manastirii Vatopedi

• Pemptousia: Scrisoare de susţinere a părintelui Efrem din partea mănăstirii Diaconeşti

Obştea mănăstirii Diaconeşti

Către Preacuviosul Părinte Stareţ,

Arhimandritul Efrem

şi întreaga frăţie a Sfintei Mănăstiri Vatoped

Cu multă durere şi cutremur sufletesc am primit vestea despre nedreapta şi silnica arestare a Preacuvioşiei Voastre, veste care a tulburat inimile ortodocşilor din toată lumea.

Dintotdeauna am avut o aleasă preţuire pentru lucrarea de apostolat a Preacuvioşiei Voastre şi a întregii obşti pe care o povăţuiţi, pentru neobosita activitate duhovnicească, culturală şi filantropică a Sfintei Mănăstiri Vatoped. De aceea astăzi, prin persoana Preacuvioşiei Voastre, întreaga Biserică pătimeşte, căci dacă un mădular suferă, întregul trup simte durere. Ceea ce însă a zguduit îndeosebi inimile credincioşilor de pretutindeni este că de data aceasta unul din mădularele cele mai de cinste ale Bisericii a fost defăimat şi lovit.

Grabnica mobilizare a Justiţiei, Poliţiei şi a celorlalte instanţe lumeşti împotriva Preacuvioşiei Voastre ne face să credem că această lovitură este una împotriva întregii Ortodoxii, a lui Hristos însuşi, ca şi întru aceasta să se împlinească cuvintele Evangheliei Sale: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” şi „Dacă M-au prigonit pe Mine şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 5: 18, 20).

Scriem aceste rânduri cu multă îngrijorare dintr-o ţară în care, în secolul trecut, închisorile comuniste au îngropat pe cei mai vrednici preoţi şi monahi. Aceştia sunt astăzi cinstea şi lauda Bisericii noastre, luminile care strălucesc în întunericul acestui veac materialist şi idolatru. Cu smerenie rugăm pe aceşti Noi Mărturisitori şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu să vă întărească şi să vă cerceteze în aceste clipe de pătimire cu harul şi iubirea lui Hristos cel întrupat, slobozindu-vă cu pace în Grădina Sfântului Munte, spre a fi lumină pusă în sfeşnic care să lumineze tuturor, iar nu ţinută sub obrocul temniţei.

Ne exprimăm întreaga dragoste frăţească, împreună-pătimirea şi nădejdea fierbinte că Dumnezeu va ruşina sfaturile celor puternici şi va înălţa pe cei smeriţi.

În Hristos Domnul,

întreaga obşte a Mănăstirii Diaconeşti

Mitropolitul Nectarie al Kerkyrei despre cercurile de putere care razboiesc Biserica, cu precadere de marile Sarbatori

*

CUVANT DUHOVNICESC CU PUTERE MULTA AL MITROPOLITULUI ATANASIE DE LIMASSOL:

“Hristos Se naste la inchisoarea din Korydallo, unde Gheronda Efrem se află inchis”

Legaturi:

• Pemptousia:

Mitropolitul Glyfadei, Pavel, şi Mitropolitul Mesogheei, Nikolaos, la închisoarea Korydalló pentru Stareţul Efrem

Cu puţin timp în urmă, Stareţul Mănăstirii Vatoped Efrem a fost vizitat la închisorile Korydalló de Mitropolitul Glyfadei, Pavlos.

Înalpreasfinţitul Pavel, înfăţişându-se la închisori, a declarat că doreşte să-şi exprime susţinerea şi sprijinul faţă de Gheronda Efrem şi să discute cu el despre ultimele evoluţii ale cazului său.

Înalpreasfinţitul Pavel, în declaraţiile sale, a menţionat că Sinodul Permanent al Bisericii Greciei trebuie să-şi exprime susţinerea faţă de Stareţul Efrem.

În continuare, Stareţul Efrem a fost vizitat de Înaltpreasfinţitul Mitropolit al Mesogheei, Nikolae.

Cuvântul Mitropolitului de Limasol, Atanasie, la manifestaţia de protest care a avut loc în Cipru, pe 28 decembrie 2011, în faţa Ambasadei Greciei

Este adevărat că niciodată nu m-am gândit că vom ajunge în acest ceas, în acest ceas atât de greu, atât de trist şi atât de plin de ruşine prin acest act de închidere a lui Gheronda Efrem. Şi totuşi nimic din toate acestea nu se găseşte [în afara] Proniei iubirii lui Dumnezeu faţă de noi toţi şi, cu siguranţă, Dumnezeu urmăreşte fiecare amănunt al vieţii noastre şi nu lasă pe nici un om. El Însuşi, personal, sprijină pe tot omul încercat, pe tot omul nedreptăţit, pe tot omul care I se aseamănă, pentru că tot omul nedreptăţit, aşa cum spunea Gheronda Paisie [Aghioritul] se aseamănă lui Hristos Celui nedreptăţit şi Hristos intră în inima acestui om şi rămâne cu el. Şi inima lui devine cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Am cântat în aceste zile, fraţii mei, în zilele Crăciunului, lăudând Naşterii Naşterea Domnului nostru: „Veniţi, credincioşilor, să vedem unde S-a născut Hristos”. Ne îndeamnă Biserica noastră din trăirea ei să alergăm să vedem unde S-a născut Hristos, pentru că acest lucru are mare însemnătate pentru noi toţi. Şi, desigur, Naşterea lui Hristos nu este un simplu eveniment istoric care a avut loc în urmă cu 2000 de ani, ci un eveniment zilnic pe care îl trăieşte fiecare suflet care vrea să-L urmeze şi să-L întâlnească. La fel şi noi putem să spunem că auzim înlăuntrul nostru acest îndemn al Bisericii şi vrem să-L vedem pe Hristos, vrem să-L întâlnim, vrem să vedem unde Se naşte şi unde Se găseşte. Şi dacă în acest ceas vrem să căutăm unde este Hristos, cu siguranţă nu-L vom găsi în palatele oamenilor lumii acesteia, nici printre oamenii care se bucură de o fericire lumească, după închipuirea lumească. Dar cu siguranţă Hristos Se naşte în inimile oamenilor smeriţi care Îl iubesc, în aceste inimi care Îl caută. Şi, mai ales azi, Hristos Se naşte la [închisoarea din] Korydalló, unde Gheronda Efrem se află închis, întemniţat, pentru că a vrut să apere drepturile mănăstirii sale, pentru că prin prezenţa sa a adus Ortodoxia la mari înălţimi duhovniceşti, pentru că a promovat Biserica Ortodoxă până la marginile lumii.

Din nefericire, nu este neobişnuit că ne comportăm în acest mod, istoria neamului omenesc are multe asemenea exemple. Însuşi Hristos a spus compatrioţilor Săi după trup: „Pe care dintre proroci nu i-au prigonit Părinţii voştri?”. Aceasta este calea Sfinţilor, aceasta este calea celor care-L urmează pe Hristos, aceasta este calea tuturor celor care vor să I se asemene şi, desigur, atunci când cineva pune mâna pe plug, ştie că trebuie să păşească pe acest drum până la sfârşit, fără să se întoarcă deloc înapoi, fără să se teamă sau să se gândească la interesul său, sau la gândul său ascuns, sau la orice altceva priveşte interesul său personal. De aceea, orice om care iubeşte pe Dumnezeu păşeşte pe drumul său cu răbdare, cu multe necazuri, cu multe greutăţi. Iar acest lucru devine pentru el izvor de har.

Pot să vă mărturisesc că sunt convins că pentru Gheronda Efrem acest necaz este un mare dar al harului lui Dumnezeu, aşa cum un mare dar a fost şi Răstignirea lui Hristos pentru întreaga lume. Hristos, prin Răstignirea Sa a mântuit pe om, însă aceia care L-au răstignit s-au pierdut. Nero, împăratul Romei şi toţi acei împăraţi care au umplut raiul de mucenici, cu milioanele de mucenici, au dat Bisericii o bogăţie incontestabilă: mulţimea sfinţilor mucenici, sângiuirile sfinţilor mucenici pe care s-a întemeiat şi s-a întărit Biserica. Dar ei înşişi, acei împăraţi, s-au pierdut, s-au pierdut, pentru că au făcut acest lucru mişcaţi de patimile lor, mişcaţi de întunericul idolatriei în care se aflau. Şi Gheronda va ieşi din această încercare – când Dumnezeu va socoti să se încheie acest răstimp al încercării – va ieşi cu siguranţă mai puternic şi cu siguranţă mai sfânt. Se va umple acolo în celulă, în celula grea a închisorii, de prezenţa lui Hristos şi va înţelege cât de mare este harul pe care îl primeşte sufletul omului în mijlocul a multe necazuri. Dar cei ce nedreptăţesc şi judecă acest fapt, cu siguranţă nu vor gusta această bucurie, ci mai degrabă, în loc de bucurie se vor umple de întunericul propriei lor stări, de întunericul faptelor lor.

Noi ne-am adunat azi aici nu ca să judecăm pe cineva, nici ca să facem acte de violenţă sau orice altceva caracterizează oamenii care simt că sunt nedreptăţiţi. Ne-am adunat aici, azi, în această seară, ca să ne exprimăm paşnic protestul într-un regim democratic, să spunem că nu acceptăm acest fapt care s-a întâmplat, să spunem că acest fapt nu ne exprimă. Cu acest fapt nu putem să consimţim în sufletul nostru. Pentru că nici cei care judecă nu sunt infailibili, pentru că şi ei, la rândul lor, va trebui să fie judecaţi, pentru că şi pe ei, în fond, poporul i-a pus pe aceste locuri, poporul îi plăteşte, poporul îi ţine acolo, ca să facă dreptate în mod imparţial faţă de toţi oamenii, fără excepţie. Nu să găsească pe cel mai nevinovat, pe cel care nu se poate apăra, un smerit monah aghiorit şi să-l arunce în puşcărie, ca să arate că au făcut şi ei ceva. Unde sunt toţi aceia care au distrus Grecia, care au distrus bogăţia publică? Toţi aceşti oameni unde se află acum? Şi dacă au avut loc infracţiuni, pe acestea le-a săvârşit Gheronda singur? Toţi ceilalţi unde se găsesc? În palate şi castele! Războiţi de griji cu toţii, ţinând fiecare de averea lui şi trăgând foloase de pe urma acesteia.

Desigur, fapta aceasta o lăsăm în mâinile lui Dumnezeu. Nu suntem noi cei care vom lua dreptatea în mâinile noastre, dar să nu creadă ei că nu avem măcar logica bunului simţ ca să înţelegem ce se întâmplă, să înţelegem că vor să scoată ţapi ispăşitori. Să nu creadă că nu înţelegem că aceia care l-au băgat în puşcărie pe Gheronda au făcut-o ca să îndrepte atenţia poporului grec spre altceva, să-l facă să uite problemele lui reale şi să-i orienteze atenţia în altă parte.

Nici noi nu suntem proşti, înţelegem foarte bine ce-au făcut, dar Domnul va da fiecăruia după faptele lui. Justiţiei omeneşti se pot sustrage şi pot fi protejaţi de diferitele legi pe care ei singuri le-au dat, ca să se protejeze. Însă dreptăţii lui Dumnezeu nimeni nu i se poate sustrage şi va veni ceasul când fiecare dintre noi va da răspuns Dreptului Judecător pentru toate faptele pe care le-a săvârşit. Acolo ţintim şi doar către Dumnezeu îndreptăm nădejdea noastră.

Şi Gheronda Efrem este un om care ştie să umble pe drumul martiriului. Pentru că, Slavă lui Dumnezeu, de atunci de când am început viaţa noastră monahală, din tinereţea noastră, nu am cunoscut nimic altceva decât calomnii, prigoane, necazuri şi nedreptăţi. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Şi toţi aceşti părinţi pe care i-am cunoscut şi am văzut pe chipul lor pe Hristos, au fost martirizaţi pentru harul lui Iisus Hristos. Nu erau oameni care să aibă înfăţişare lumească, ci oameni smeriţi, care au gustat nedreptatea, calomnia, prigoanele. Dar Dumnezeu le-a făcut dreptate după cum El Însuşi ne-a promis: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Asemenea, şi Părintele nostru [Iosif Vatopedinul] întreaga lui viaţă a plâns pentru toată lumea şi la moartea sa a zâmbit. Moaştele sale au vădit acest cuvânt nemincinos al lui Hristos, că într-adevăr cuvântul lui Dumnezeu este adevărat.

Vorbind şi eu către Gheronda Efrem ca unui frate duhovnicesc, i-am spus să-şi amintească de drumul Părintelui nostru duhovnicesc Iosif şi drumul tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut. De câte ori nu am văzut noi clipe grele în viaţa noastră! Dar acolo unde era greutatea, acolo era şi Dumnezeu. Acolo, în marele ceas al greutăţii, acolo era Dumnezeu prezent. Noi n-am venit aici să îl plângem pe Gheronda, pe noi înşine ne plângem, pentru că ne guvernează aceşti oameni care conduc patria noastră la catastrofă. Plângem pentru halul în care a ajuns Grecia, plângem că patria noastră se află cu bună ştiinţă în mâinile unor oameni care nu sunt capabili să o guverneze. Dar totuşi nădăjduim în tradiţia elenă, nădăjduim în prezenţa sfinţilor, în rugăciunile tuturor acestor oameni care se roagă zi de zi.

Grecia se sprijină pe Sfinţii ei, pe istoria ei, pe faptul că de-a lungul veacurilor a fost prezentă în istorie. Şi oricâte greutăţi am întâmpina ca greci creştini ortodocşi, vom păşi pe drumul nostru gândindu-ne la această grea moştenire pe care ne-au dat-o părinţii noştri şi rugăciunile sfinţilor noştri şi prezenţa Bisericii noastre ortodoxe. Nu ne scapă însă faptul că această faptă nu se îndreaptă atât împotriva lui Gheronda Efrem, cât împotriva Bisericii, împotriva Sfântului Munte, împotriva Ortodoxiei şi a monahismului.

De ce se tem şi îl păzesc atât de bine? Ar fugi Gheronda? Dacă vroia să fugă, fugea demult! Ar fi putut să plece oriunde vroia, aţi văzut ce primire a avut în Rusia, vedeţi cât îl simpatizează şi îl sprijină atâţia străini! Dar nu a vrut să fugă, pentru că nu a vrut să coboare de pe crucea pe care pronia lui Dumnezeu i-a rezervat-o din dragostea pentru el, pentru mănăstire şi pentru întreaga Biserică.

[...]

Să fie auzită rugăciunea noastră către Dumnezeul dragostei: să-i lumineze pe cei care guvernează, să conducă până la urmă spre bine patria noastră, să privească la adevăratele lor probleme, să înceteze să facă de bună voie pe orbii, găsind ţapi ispăşitori. Altundeva sunt problemele lor, nu la părintele Efrem, nu de acesta sunt puşi ei în pericol, nu sunt puşi în pericol de un simplu monah, nu sunt puşi în pericol de nimeni. Noi suntem puşi în pericol chiar de cei care ne guvernează, ţara este pusă în pericol chiar de cei care o guvernează. Am ajuns în asemenea hal, încât nu avem om care să guverneze ţara aceasta, căutăm un om capabil să ne stea înainte, să ia hăţurile ţării ăsteia şi să o tragă înainte.

Ce să facem? Fiecare la locul lui, la postul lui, acolo unde Pronia lui Dumnezeu ne-a pus pe fiecare, ca să ne luptăm, să stăm puternici, neclintiţi, având în sufletele noastre convingerea sigură că Dumnezeu nu părăseşte pe nimeni, nici ţara noastră, nici Biserica, nici pe Gheronda, nici obştea mănăstirii, nici Sfântul Munte, pe nimeni.

Şi noi ştim foarte bine, suntem martori oculari ai sfinţeniei şi ai adevărului Părinţilor din Sfântului Munte. Nu avem nevoie să ne spuna o femeie ce e bine şi ce-i rău, una dintre cele care nu ştiu ce înseamnă Sfântul Munte, nici nu i-a văzut vreodată pe oamenii lui Dumnezeu, nici nu poate să înţeleagă ce se petrece zi de zi în aceste locuri sfinte.

Doresc, fraţii mei, ca harul Hristosului nostru Care S-a născut în peşteră să ne dea curaj în viaţa noastră, să ne întărească să păşim în lupta noastră, să Se nască Hristos în inimile întregii lumi, să călăuzească toată lumea pe căile păcii şi să dea dragostea Sa în sufletele oamenilor, aşa încât toată lumea să cunoască pe Domnul şi să înţelegem că asta ne lipseşte şi nimic altceva. De asta avem nevoie, avem nevoie de Hristos, de pacea lui Hristos, de odihna pe care o dă Hristos şi nu de lucruri şi lucrări mincinoase.

Vă mulţumesc că în aceste zile sfinte, zile de familie, zile de iarnă, v-aţi adunat aici ca să vă manifestaţi dragostea faţă de Gheronda, faţă de Sfântul Munte, faţă de credinţa Ortodoxă şi faţă de Biserică şi doresc ca harul Domnului, în scurt timp, să ne dea bucuria să îl avem pe Gheronda alături de noi şi să ne bucure cu prezenţa lui. Amin.

„Prigonirea lui Efrem este dovada prigonirii Bisericii”

O dovadă a prigoanei în care se găseşte, în realitate, Biserica, puse în practică de o anume parte a societăţii în care domină puterile potrivnice lui Dumnezeu – astfel a fost considerată hotărârea judecătorească de arest preventiv a Egumenului Mănăstirii Vatoped, Arhimandritul Efrem, de către Mitropolitul Kerkyrei, Nectarie, în cuvântul său ţinut în biserica Sfântului Spiridon, la Vecernia praznicului Naşterii Domnului.

Văzând respingerea lui Hristos de către puternicii zilei, Mitropolitul Kerkyrei a subliniat că este cel puţin o provocare faptul că tocmai aceia care nu au permis inculparea celor care au dus ţara în situaţia dezastruoasă actuală continuă să prigonească şi să stigmatizeze social Biserica.

I-a deranjat încercarea unui egumen de a proteja proprietatea unei Mănăstiri istorice, căreia îi slujeşte, cu scopul de a da o mână de ajutor societăţii aflate într-o perioadă de criză, şi acum izbucnesc cu furie împotriva Bisericii.

Oamenii, însă, se vor împotrivi, pentru că văd unde vom ajunge în cele din urmă.

Mitropolitul a considerat această atitudine a celor aflaţi la guvernare ca fiind provocatoare la adresa sentimentului religios al poporului grec, subliniind că, de fiecare dată când ţara prăznuieşte mari sărbători religioase, precum Crăciunul sau Paştele, cercurile care luptă împotriva Bisericii încearcă să provoace zgomot şi să compromită persoane şi conştiinţe.

Eforturile le sunt zadarnice, a remarcat Mitropolitul.

Biserica va rezista, iar persoanele care acum sunt atacate vor ieşi din aceste ispite mai puternice şi mai susţinute de dragostea oamenilor.

• Blogul Presa ortodoxa: Status – update

Mitropoliţii Nikolaos Mesogaias şi Pavlos al Glyfadei l-au vizitat pe Egumenul Efrem la închisoarea Korydallos. Patriarhul Moscovei, Chiril, i-a scris o scrisoare Preşedintelui Greciei, Karollos Papoulias, în care cere eliberarea Egumenului. Este aşteptat un comunicat oficial din partea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei.

Gheronda Efrem beneficiază de o opinie favorabilă în rândul ierarhilor greci, ciprioţi, ruşi, georgieni, până şi bulgari. Luarea de poziţie a Patriarhului Ecumenic lipseşte până acum, înclin să cred că nu are puterea de a-şi exprima opinia nefavorabilă. La fel, lipseşte luarea de atitudine din partea ierarhiei BOR, de parcă evenimentele ar avea loc la capătul lumii, ceea ce este adevărat: ortodoxia postfilocalică (aghiorită şi grecească) face parte dintr-o lume necunoscută, periculoasă şi vrednică de ignorat de către mulţi oficiali.

Demonstraţie paşnică la Ambasada Greciei din Cipru, aseară 28 decembrie. Video, aici:

Legaturi:

“Trebuie sa ne trezim, aceasta este prigoana… este prigoana Ortodoxiei. Unde vor ajunge copiii vostri? Vor ajunge sa se drogheze; este pacat! Atunci cand Ortodoxia e lovita… ce putere ne va apara? Pana si lui Putin, pe care l-am vazut timp de 2 ore, i-am spus:

Domnule presedinte, puterea voastra nu este gazul pe care il are Rusia, nu este petrolul ci este Ortodoxia. Asa sa stiti!

Si mi-a facut asa:

“Da, da“ si „harasho“

Recunostea acest lucru ….si acest lucru este adevarat. Ce are Grecia azi sa arate lumii? Care e puterea Greciei? Ce este Grecia? Grecia este capitala Ortodoxiei. Acest lucru trebuie constientizat. Pe noi cei de la Sfantul Munte, pe Gheronda de aici de la Sfantul Dionisos, cati batrani din afara Greciei vin si ne intreaba si vor sa afle despre viata duhovniceasca autentica? Foarte multi. Nu e aceasta spre cinstea Greciei?

Am fost chemat de Medvedev si de Putin si am fost, desigur. Mi-au spus unii: “De ce sa te duci la rusi? „E rau sa merg? E rau daca m-au chemat? Am fost si m-au omenit … E rau sa vorbesti cateva lucruri cu ei? Nu sunt si ei oameni? Ce sunt?” Si sa va spun adevarul: m-au tinut 2 ore, 2 ore si jumatate ca ma simteam si prost cand am vazut cati oameni asteapta in audienta! I-am spus lui Putin sa plec, dar el mi-a zis: “Nu plecati, am si eu nevoie de odihna mea duhovniceasca” De ce nu? E lucru rau sa spui doua cuvinte duhovnicesti unui om care te-a invitat in casa lui? Nu te duci sa il oblige sa te asculte. Si am mai facut ceva; i-am spus: “As dori sa va rog ceva, sa ajutati Grecia din punct de vedere economic”. Si mi-a spus: “Am sa fac si acest lucru!”.

(15 decembrie 2011)

Traducere: E.P.

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos
Nr. Φ.4/5/3069
Karyés 13 decembrie 2011 (stil vechi)

Către Preacuviosul
Sfântul Egumen
Al Sfintei Mânăstiri Vatopaídi
Arhim. Efrem
Şi cinstitei obşti celei împreună cu el

“Prin prezenta,

Preacuvioşia noastră,

Vă îmbrăţisăm frăţeşte întru Domnul.

Cu multă tristeţe şi surprindere am luat cunoştinţă de emiterea mandatului de reţinere în vederea arestării Preacuvioşiei Voastre.

O durere adâncă ne pricinuieşte, precum întregii comunităţi aghiorite, emiterea precipitată şi trimiterea mandatului de reţinere în preziua luminatului praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, graba neexplicată şi mobilizarea unei puternice forţe poliţieneşti, precum şi trimiterea urgentă a procurorului, încălcându-se rânduielile aghiorite, pentru reţinerea Dumneavoastră, ca şi cum ar fi vorba de persoana unui răufăcător deosebit de periculos. Aceste acţiuni ofensează sentimentul religios al poporului credincios, al Preasfintei noastre Biserici şi a monahismului aghiorit.

Sfinţi părinţi şi fraţi, împreună luăm parte la durerea, la nemaiîntâlnita încercare şi la crucea pe care o ridicaţi în această sfântă zi, în care cu nedreptate este defăimat şi purtat în închisoare Părintele Vostru duhovnicesc, cunoscut din tinereţile sale pentru dragostea pentru Biserică şi monahism, pentru îndelungata slujire atât în Sfânta Voastră Mănăstire, cât şi, în general, în Sfântul Munte. Într-atât, încât prin persoana sa este lezată întreaga frăţie aghiorită.

Împreună părtaşi şi împreună pătimitori la această încercare a Voastră, ne exprimăm prin prezenta noastră scrisoare pecetluită de Sfânta Chinotită, întreaga susţinere a Sfintei Chinotite, înconjurându-l pe sfântul egumen cu neştirbită încredere, respect şi sincera noastră dragoste în Hristos.

Vă urăm din inimă ca Întruparea mântuitoare a Domnului nostru, prin mijlocirea Întâistătătoarei acestui loc, a Născătoarei de Dumnezeu, să Vă întărească, să Vă pună un sfârşit bun încercării acesteia şi să împrăştie adunările vrăjmaşului şi ale duşmanilor Bisericii.

Cu acestea, vă salutăm cu multă dragoste în Domnul şi iubire frăţească.

Adunaţi în sinaxă,
Toţi reprezentanţii şi mai marii celor 20 de Sfinte Mânăstiri ale Sfântului Munte Athos”

sursa: Blogul Presa ortodoxa de limba greaca

Cititi si:

ACTUALITATEA TULBURATOARE A PILDEI UNUI SFANT AL VEACULUI AL XIV-LEA

“…devenind astfel, ne-am întărâtat unii pe alţii, şi nu numai că ne-am complăcut într-un astfel de păcat dar şi în crime, pierzând în adâncul nostru chipul Tatălui nostru iubitor, dobândind chipul aceluia care, vai, a fost de la început ucigaş de oameni. De ce să mai pomenim jurămintele noastre false, cuvintele ruşinoase, faptele nedemne, şiretlicurile ascunse, calomniile unora împotriva altora, războiul deschis al unora împotriva altora, lăcomia, răpirile? Cu adevărat am căzut în adâncurile răutăţii, ne-am aflat cu adevărat în legăturile unui lanţ întreg de păcate. Doar Tu poţi rupe lanţurile din nou…”

***

1. ZELOTISMUL ŞI ZELOŢII

Zelotismul, ca un exces de zel în problemele religioase şi în ceea ce priveşte credinţa creştină, a existat în toate timpurile. Au existat întotdeauna creştini izolaţi, care, demonstrând exces de zel pentru păstrarea credinţei creştine, au mers către extreme. În Sfânta Scriptură cuvântul “zelot” (zelos) este folosit uneori cu o conotaţie pozitivă, iar alteori cu una negativă. Sfântul Apostol Pavel le spunea creştinilor din Corint: “Aşa şi voi, de vreme ce sunteţi râvnitori după cele duhovniceşti, căutaţi să prisosiţi în ele, spre zidirea Bisericii” (1 Cor. 14,12). Creştinul poate să aparţină unui popor râvnitor pentru faptele cele bune: “(Hristos) Care S-a dat pe Sine pentru noi,ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-Şi curăţească Lui popor ales, râvnitor de fapte bune” (Tit 2, 14). Oricum, există zeloţi care au râvnă fără a poseda cunoaştere duhovnicească, şi, atunci, aceştia devin fanatici. Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la israeliţii care luptau împotriva lui Hristos, scrie: “Pentru că sunt râvnitori către Dumnezeu, dar nu după cunoaşterea cea duhovnicească…” (Rom. 1, 2). In plus, el însuşi s-a confruntat cu această problemă atunci când, cu râvna pe care o avea înainte ca Hristos să-i fi apărut pe drumul Damascului, el lupta împotriva Lui. El însuşi scrie:

“Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiam. Şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei ce erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti” (Gal. 1, 13-14).

Deci, există râvnă în concordanţă cu cunoaşterea duhovnicească şi râvnă “neconformă cu aceasta”, care creează numeroase probleme în numele credinţei şi al lui Dumnezeu. Există două semne distinctive ale adevăratului creştin: râvna şi dragostea. Când acestea se îmbină şi petrec în armonie, ele formează creştinul adevărat. Când sunt separate şi despărţite, apar deviaţiile de la adevărata viaţă creştină. Dragostea fără râvna dumnezeiască sfârşeşte într-un monahism sec, iar râvna fără dragoste duce la episoade violente. Observăm de-a lungul vremurilor efuziuni de zelotism, în sensul unei considerări antropocentriste a lucrurilor şi rezolvare a diferitelor probleme în diferite moduri violente şi fanatice. Se poate spune că în semnele capitale ale zelotismului sunt noţiunile teocratice, repudierea autorităţilor politice, şi, în acelaşi timp, repudierea autorităţilor eclesiatistice atunci când cele din urmă sunt legate de cele dintâi, simpatie pentru cei săraci şi pentru clasele oprimate şi violenţa. Trebuie analizat, mai ales, fenomenul reprezentat de zeloţii şi zelotismul secolului al XIV-lea care ne interesează aici, întrucât zeloţii din Tesalonic nu l-au acceptat pe Sfântul Grigorie Palama atunci când a sosit la Tesalonic pentru a fi întronizat după ce fusese numit episcop.

2. ZELOŢII DIN TESALONIC

Dar înainte de a examina fenomenul zelotismului din Tesalonic pe vremea Sfântului Grigorie Palama, trebuie să spunem, în acelaşi timp, că se observau tulburări ale zeloţilor care, în alte părţi ale imperiului bizantin, au degenerat în răscoale, având la origine diferite probleme. De exemplu, trebuie să spunem că “în oraşele din vestul Macedoniei, care nu posedau un element comercial veritabil, conducătorii zeloţilor erau, de obicei, membri ai aristocraţiei… Aici, războiul civil era doar o dispută între cele două facţiuniale aristocraţiei“.

Oricum, analizându-i în mod special pe zeloţii din Tesalonic din secolul al XIV-lea, observăm că această răscoală, despre care s-a vorbit mult, coincide cu conflictul politic dintre Ioan Paleologul şi Ioan Cantacuzin, precum şi cu conflictul dintre isihaşti şi antiisihaşti. De fapt, este o perioadă critică atât pentru imperiul bizantin, cât şi pentru Biserică. Este critică pentru imperiul bizantin întrucât i se apropia sfârşitul, fiind înconjurat de mai mulţi duşmani, precum turcii şi sârbii, şi este critică pentru Biserică, întrucât “teologi” cu orientare apuseană încercau să implanteze în inima romanităţii modul de gândire şi de trăire apusean, prin înlăturarea isihasmului care reprezintă teologia curat ortodoxă a Bisericii şi care de fapt susţinuseră romanitatea de-a lungul întregii lor vieţi.

Trebuie notat faptul că zeloţii din Tesalonic reprezentau un nou element străin tradiţiilor oraşului. Cităm următoarea scriere cu privire la caracterul acestui nou element: “S-a scris mult despre zeloţi, dar puţine lucruri se pot afirma cu siguranţă“. Intr-adevăr, avem de-a face cu o pătură socială care se deosebea net de restul populaţiei şi care îşi avea propriul ei conducător, Mihail Paleologul, în prima perioadă a insurecţiei. Diferitele informaţii menţionează, de asemenea, faptul că un nou element străin tradiţiilor oraşului, apare aici. Dem. Cydonas notează faptul că oamenii noi, care nu participaseră până atunci la conducerea treburilor oraşului, au luat puterea. Istoricul Gregoras ne semnalează faptul că în 1343, când Tesalonicul se afla blocat de flotila condusă de Umur, iar cei ce posedau turme de vite şi averi funciare, le-au pierdut şi erau plini de revoltă (iar săracii erau şi ei porniţi împotriva bogaţilor), îşi face apariţia un element nou, “o ceată dezordonată“, lipsită de respect faţă de lege, autointitulaţi “zeloţi“, care chemau “poporul” să se coalizeze împotriva bogaţilor. Patriarhul Filotei, care provenea din Tesalonic, menţionează în lucrarea sa “Viaţa Sfântului Sava cel Tânăr” faptul că iniţiatorii rebeliunii nu erau localnici, ci nişte “intruşi” şi “barbari” care îşi aflaseră refugiu în Tesalonic din diferite regiuni îndepărtate ale imperiului şi din insulele învecinate. Intr-adevăr, ei sunt prezentaţi nu numai drept duşmani ai Cantacuzinilor, ci şi drept apostaţi ai Bisericii, în vreme ce alte izvoare susţin că în etapa de început a rebeliunii zeloţii puseseră crucea pe steagul lor. In cele din urmă, este cert faptul că zeloţii din Tesalonic aveau legături strânse cu corăbierii şi cu alte persoane care făceau parte din anturajul marinei. Aceşti “navigatori” cum îi numeşte Ioan Cantacuzino locuiau în afara oraşului şi erau grupaţi într-o “breaslă” sub conducerea, după 1345, a lui Andrei Paleologul. Ei erau “navigatorii” înarmaţi şi, precum zeloţii, îi putem caracteriza drept indivizi îndrăzneţi şi demagogi prin excelenţă care mobilizau masele. Deşi corăbierii sunt menţionaţi în paralel cu zeloţii, trebuie să se considere că aceştia formau, în general, două grupări care aveau nenumărate lucruri comune în profunzimea gândirii lor. Deci, era vorba de oameni care aveau de-a face cu navigaţia, lucru care, în perspectiva secolului al XlV-lea, înseamnă că se ocupau cu comerţul şi pirateria. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că breasla corăbierilor îl avea drept conducător pe Andrei Paleologul, care era membru al aristocraţiei.

In cazul majorităţii revoluţiilor sociale din secolul al XIV-lea din Europa de Apus, era un lucru obişnuit faptul că liderii lor erau membri ai păturii comercianţilor sau chiar ai latifundiarilor, dar care în anumite momente, exprimau dorinţele şi doleanţele ţăranilor sau ale păturilor sociale mai oprimate ale oraşului. În plus, este absolut sigur faptul că Paleologii, moderaţi la început, au urmat, mai degrabă decât să fi iniţiat, politica rebeliunii, “adevăraţii ei promotori fiind corăbierii şi zeloţii“.

Se afirmă, îndeobşte, faptul că zeloţii din Tesalonic au pus în scenă o rebeliune socială şi că aceasta a fost o luptă de clasă. Dar aceasta nu a fost întocmai aşa, întrucât rebeliunea zeloţilor din Tesalonic a reprezentat doar o etapă intermediară a războiului civil. Iată ce notează un specialist în materie: “Este evident faptul că zeloţii n-au purtat vreo rebeliune socială în Tesalonic, aşa cum se afirmă adesea. Activitatea lor a reprezentat doar o etapă a războiului civil dintre cele două facţiuni politice care doreau să pună stăpânire pe tronul imperiului“. Oricum, în timpul mişcării zeloţilor, s-au formulat doleanţe cu caracter social.

Mişcarea zelotă a început din convingeri religioase, întrucât membrii săi erau monahi fanatici, lipsiţi de educaţie. Dar ea cuprindea şi mulţi săraci, cerşetori şi tot felul de alţi oameni. Cu timpul, această facţiune religioasă s-a transformat în partid politic având principii reformiste şi antimonahale, păstrând din vechile principii cu caracter religios doar oroarea faţă de proprietate. Refugiaţii, proveniţi din regiunile ocupate de sârbi, s-au alăturat săracilor oraşului şi i-au forţat pe conducătorii zeloţilor să ia măsuri pe seama bogaţilor, care au sfârşit prin jafuri obişnuite, aşa cum vom vedea mai târziu. Aşadar, mişcarea zelotă a avut la început un caracter religios, dar, mai târziu, s-a transformat într-o mişcare politică cu principii reformatoare, şi cu adevărat aceasta s-a putut observa în conflictul politic care a izbucnit în imperiu între anii 1341 şi 1347.

Pe lângă faptul ca zeloţii erau susţinătorii descentralizării şi încercau să adopte “un tip de sistem de guvernare feudal“, în conflictul politic dintre tânărul Ioan Paleologul – cu protectorii săi, adică regina mamă Ana Paleologina, amiralul Alexie Apocaucos, patriarhul Ioan Calecas – şi Cantacuzinii, zeloţii din Tesalonic au trecut de partea Paleologilor şi împotriva Cantacuzinilor. Două au fost motivele pentru care aceştia au susţinut cauza Paleologilor împotriva Cantacuzinilor. Primul era acelacă aceştia aveau o anumită afecţiune pentru familia Paleologilor, membri de vază ai societăţii care au stat în Tesalonic în perioade de timp diferite şi au condus regiunea respectivă, iar cel de-al doilea era acela că Cantacuzinii susţineau întărirea guvernului central, în vreme ce ei doreau o autonomie administrativă. Trebuie să luăm în consideraţie acest al doilea motiv, întrucât se pare că Ioan Cantacuzin era “cel mai reprezentativ tip de conducător politic: bogat, erudit, conducător militar“. De asemenea, zeloţii erau împotriva lui Ioan Cantacuzin întrucât el “era sprijinit de autoritatea statală centrală, în timp ce liderii locali erau de partea descentralizării şi a aplicării unui tip de sistem de guvernământ feudal, care fusese pus în practică, uneori cu înţelepciune, iar alteori cu cruzime, în mod permanent din anul1204 încoace“.

Desigur, trebuie spus că zeloţii erau împotriva Sfântului Grigorie Palama, pe lângă alte motive, şi din cauza faptului că acesta era isihast, exponent al teologiei isihaste practice, în vreme ce interesele lor erau de natură socială şi politică, cât şi pentru faptul că Sfântul Grigorie îl simpatiza pe Cantacuzin, care era susţinător al isihasmului. Vom examina acest lucru în mod analitic mai târziu, atunci când vom analiza poziţia pe care Sfântul Grigorie a luat-o în ceea ce priveşte conflictul politic şi războiul civil, precum şi în ceea ce îi priveşte pe zeloţii din Tesalonic. Ca atare, pentru a vedea caracterul mişcării zeloţilor, noi nu trebuie să trecem cu vederea două aspecte suplimentare care, după părerea mea, sunt foarte importante.

Mai întâi, faptul că zeloţii nutreau o simpatie deosebită faţă de Roma, ca şi vechii monahi studiţi. Din acest motiv ei simpatizau cu facţiunea Paleologilor, care erau în favoarea unirii cu Roma. Este binecunoscut faptul că Ioan Paleologulal V-lea, după ce a pierdut prilejul de a îndrepta Biserica către Roma, a îmbrăţişat dogmele latine, mama sa, Ana fiind “de origine franco-latină“. Cred că acesta este un element extrem de important în prezentarea întregului caracter al mişcării. Zeloţii se inspirau din conceptele de sorginte apuseană care erau străine tradiţiei romanităţii.

A doua latură ce trebuie scoasă în evidenţă este aceea că zeloţii erau cu totul de partea sârbilor. Este reprezentativ faptul că “Andrei Paleologul, care a devenit conducătorul lor după asocierea lui cu Mihail Paleologul, atunci când prieteni de-ai lui Cantacuzin conduceau treburile oraşului s-a refugiat la Ştefan Duşan şi mai apoi în Sfântul Munte“. Intr-adevăr, când în 1350 Ioan Cantacuzin şi-a făcut apariţia în Tesalonic, el l-a aflat pe Ştefan Duşan asediind oraşul în fruntea unei mari oştiri “în vreme ce înlăuntrul zidurilor oraşului, aliaţii săi – zeloţii – erau gata să-i predea oraşul“. Aceste ultime două elemente, şi anume faptul că zeloţii erau în favoarea unirii cu Roma şi dornici să se predea sârbilor, arată faptul că, în realitate, ei erau străini tradiţiei romanităţii şi că ei aveau afinităţi cu Apusul. Cu siguranţă că aceste două elemente explică poziţia pe care ei au luat-o faţă de Sfântul Grigorie Palama, întrucât el era un exponent al romanităţii.

Toate aceste trăsături ale zeloţilor, curentul în favoarea autonomiei, doleanţele de ordin social, simpatia faţă de Apus, antipatia faţă de autoritatea centrală şi, mai ales, faţă de romanitate, fără a exclude experienţele personale reprimate, i-a dus la stări şi acte de violenţă şi dezordine care reprezintă momentele cele mai întunecate din istoria Tesalonicului.

Într-o anumită etapă a războiului civil şi a acţiunii zeloţilor în timpul cărora lucrurile au ajuns la o anumită stare de reconciliere între locuitorii Tesalonicului, au avut loc nişte evenimente tragice. Aceasta s-a întâmplat cam pe la jumătatea anului 1345. Haideţi să aruncăm o privire la felul în care sunt descrise aceste evenimente:

“Dar, între timp, Andrei Paleologul, conducătorul breslei corăbierilor pe vremea lui Ioan Cantacuzin, i-a adunat pe toţi navigatorii şi zeloţii pe care i-a aflat, s-a oprit lângă port şi a făcut un apel către populaţie cu ajutorul trompetelor. Populaţia Tesalonicului a trecut în realitate de partea zeloţilor, în vreme ce armata, închisă între zidurile cetăţii, a refuzat să lupte împotriva propriilor cetăţeni. Oamenii au aruncat atunci cu torţe în porţile cetăţii şi zeloţii au putut intra. In ziua următoare, zeloţii au spânzurat pe zidurile cetăţii pe toţi bogaţii oraşului care se aflau acolo, iar mai târziu le-au scos ochii celor ascunşi în oraş”.

Această faptă a fost cea mai sângeroasă şi mai radicală din cadrul războiului civil. A fost o adevărată răsturnare a situaţiei sociale ce fusese stabilită în oraşele Bizanţului, şi anume, faptul că pentru prima şi ultima dată, oraşul aproape că şi-a pierdut întreaga clasă conducătoare, iar autoritatea orăşenească era exercitată de către oameni ce reprezentau clasele cele mai de jos. Cydones descrie această răzmeriţă plin de indignare, afirmând faptul că “un sclav îşi cumpără stăpânul, servul îl cumpără pe omul care l-a cumpărat pe el, locuitorii obişnuiţi ai ţării îşi cumpără generalul, iar fermierul cumpără soldatul“.

Din păcate nu avem informaţii despre modul de guvernare al Tesalonicului între 1347 – 1349. Ştim că oraşul izolat în Macedonia, care era condus de Ioan Cantacuzin şi de către sârbi, de la care zeloţii ceruseră ajutor, nu avea vreun contact cu Constantinopolul, iar guvernul său era independent. Mai ştim că aproximativ pe la sfârşitul secolului al XIV-lea “populaţia sa era deosebit de ostilă păturii celor avuţi şi aristocraţiei, ceea ce exprimă faptul că amintirea perioadei războiului civil rămăsese încă vie în mintea oamenilor“. Mulţimea furioasă măcelări sute de nobili care se adăpostiseră în acropolea cetăţii, precum şi pe cei ce se aflau în casele lor. Printre puţinii care au supravieţuit măcelului s-a aflat Sfântul Nicolae Cabasila, care a fost salvat printr-o minune, ascunzându-se într-o fântână. De aceea, după salvarea sa a scris “o rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Cel Unul născut şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl“, în care Domnul este lăudat pentru binecuvântările aduse de El asupra neamului omenesc şi Căruia I se roagă pentru încetarea războiului civil, a tulburărilor şi a uciderilor în masă. Suferinţele la acea dată (la mijlocul lui iulie 1345), atinseseră o astfel de culme, încât, aşa cum scrie Ioan Cantacuzin, existau ştiri cum că unii oameni gustaseră carne omenească.

După această revoluţie violentă, zeloţii conduseră Tesalonicul până în 1350. Acest lucru, precum şi toate evenimentele de dinainte, sunt semnificative pentru subiectul care ne interesează, întrucât Sfântul Grigorie Palama a fost ales mitropolit al Tesalonicului tocmai în acea perioadă dramatică, în 1347. Ioan Cantacuzin se împăcase deja cu Ioan Paleologul, dar stările de lucruri din Tesalonic erau încă fierbinţi. Atunci când Isidor, un prieten al isihaştilor şi al Sfântului Grigorie Palama, deveni Patriarh al Constantinopolului, Sfântul Grigorie Palama fu ales Arhiepiscop al Tesalonicului, în mai 1347, pentru că între timp i se ceruse stăruitor şi fierbinte “din partea stăpânului său (Ioan Cantacuzin) şi chiar din partea minunatului patriarh” să primească înalta numire. Sfântul Filotei vorbeşte în frumoase cuvinte despre alegerea Sfântului Grigorie Palama. Prin aceasta oamenii Bisericii îl primeau în sânul lor pe vechiul lor prieten şi apărător, “interpretul şi dascălul hotărârilor divine“. Tesalonicul “reşedinţa vestitului şi marelui scaun mitropolitan” îl primea “pe cel ce era vrednic de el“.

Sfântul Grigorie, care călătorise cu corabia spre Tesalonic spre a fi înscăunat, nu şi-a putut duce la bun sfârşit ţinta călătoriei. Aşa cum am văzut mai înainte, Tesalonicul era pe vremea aceea condus de zeloţi, care cuceriseră oraşul în urma unor acţiuni de violenţă şi masacre. Zeloţii, ale căror trăsături au fost menţionate, nu l-au acceptat pe Sfântul Grigorie, iar atunci acesta se întoarse în Sfântul Munte. Sfântul Filotei Kokkinos notează cu amar: “Dar vai, ei l-au respins şi şi-au întors faţa de către părintele lor“. Tesalonicul şi-a întors faţa de către un aşa de mare părinte. Motivul, după cum explică Sfântul Filotei este acela că încă pluteau în oraş miasmele decăderii şi rebeliunii de care încă nu se eliberase: “încă pluteau miasmele decăderii anterioare, iar corupţia şi răutatea nu fuseseră încă vindecate de către mireasma păcii“. Este adevărat că unii erau tulburaţi de faptul că Sfântul Grigorie introdusese [in opinia lor, n.n.] o inovaţie în cadrul dogmelor divine, iar acest lucru arată că zeloţii erau antiisihaşti. Dar aşa cum ne arată Sfântul Filotei, aceasta reprezenta doar o scuză, un pretext şi o acoperire pentru întreaga stare a lucrurilor: “chiar dacă acesta era mai mult un pretext şi o acoperire pentru starea grea de lucruri prezentă în oraş şi pentru urmările vechilor tulburări“. De aici, observăm că mişcarea zelotă “era mai degrabă politică şi personală, decât religioasă“.

Sfântul Filotei descrie, de asemenea, o situaţie în care, în timpul Sfintei Liturghii, la praznicul Naşterii Maicii Domnului, un preot i-a rugat pe confraţii săi preoţi să se roage lui Dumnezeu să le arate cât de apropiat Ii era Sfântului Grigorie, cel ce tocmai părăsea Tesalonicul. Se pare că el intrase în Tesalonic şi apoi fusese alungat de către conducătorii oraşului. Preotul s-a rugat în taină dimpreună cu confraţii săi, pentru vindecarea fetei sale paralizate. Adică, el L-a rugat pe Dumnezeu să arate valoarea Sfântului prin minunea ce urma să se producă prin vindecarea fiicei sale paralizate. Apoi, minunea avu loc şi fiica sa fu vindecată. Acest eveniment a reprezentat motivul “pentru care ei fură înştiinţaţi de minunata lucrare de vindecare a Episcopului Domnului, cel egal cu Apostolii, lucru proclamat şi celorlalţi oameni“.

Intrucât acest eveniment avu loc la praznicul Maicii Domnului, înţelegem că Sfântul Grigorie a sosit în Tesalonic la începutul lui septembrie 1347, că nu a fost primit de guvernanţii oraşului, şi că s-a dus în Sfântul Munte. Acolo, Sfinţii Părinţi l-au primit cu entuziasm, după ce gustaseră “în trecut, împărtăşindu-se din tot ceea ce zilnic vesteau buzele sale, precum nectarul dumnezeiesc“.

Doar în 1350, guvernatorul Tesalonicului, Alexie Metochites, i-a cerut ajutorul lui Ioan Cantacuzin: municipalitatea Tesalonicului, după ce la început arsese casele corăbierilor şi pe cea a lui Andrei Paleologul, a răsturnat mai apoi întreaga situaţie, având de data aceasta hotărârea ca oraşul să fie predat sârbilor pentru a se opri suferinţele locuitorilor săi. Dar în toamna lui 1350, o armată aflată sub conducerea lui Matei Cantacuzin atacă oraşul pe uscat, în vreme ce Ioan al VI-lea împreună cu tânărul autocrat Ioan al V-lea atacară pe mare. In cele din urmă, oraşul se predă în urma unui act de trădare. Ioan al Vl-lea convocă întreaga populaţie (“o întreagă Biserică a Tesalonicenilor”) şi îi acuză pe zeloţi de trădare a imperiului şi a oraşului pentru a obţine bani. Pe cei mai de seamă dintre aceştia îi făcură prizonieri în vreme ce restul lor fură trimişi în exil. După această victorie, Ioan al Vl-lea reveni la Constantinopol, lăsându-l pe Ioan al V-lea în Tesalonic.

Războiul civil luase sfârşit şi, în aparenţă, cetăţenii celor două oraşe,Tesalonic şi Constantinopol, îl întâmpinaseră pe Ioan Cantacuzin cu entuziasm. Toate însuşirile zeloţilor deja menţionate explică poziţia lor împotriva Sfântului Grigorie. Oricum, în cele ce urmează, trebuie să examinăm poziţia luată de Sfântul Grigorie Palama faţă de zeloţi, întrucât ceea ce afirmă unii despre Sfântul Grigorie este scandalos. Printre altele se afirmă că Sfântul Grigorie a participat în mod activ în această dispută politică, în disputa dintre Ioan Paleologul şi Ioan Cantacuzin, că a fost de partea aristocraţilor, că el este cel ce a instigat războiul civil dintre cei doi politicieni, luând partea lui loan Cantacuzin. Aceste lucruri defăimătoare au fost formulate nu numai de contemporani de-ai noştri cu scopul de a minimaliza superioritatea şi valoarea marii personalităţii a Sfântului Grigorie, ci şi de către inamicii săi personali chiar pe vremea când se desfăşurau aceste evenimente. In cele ce urmează vom arăta marea personalitate a Sfântului Grigorie, dar şi consecinţele tragice pentru Imperiul Bizantin, precum şi prejudiciile aduse de către antiisihaşti şi zeloţi.

3. ATITUDINEA SFÂNTULUI GRIGORIE FAŢĂ DE RĂZBOIUL CIVIL ŞI ZELOŢI

Începutul disputei isihaste fusese prologul bătăliei politice şi a războiului civil dintre Ioan Paleologul şi Ioan Cantacuzin. Dar disputa isihastă nu a influenţat bătălia politică şi nici nu a instigat la război civil. Se poate afirma cu siguranţă că războiul civil a fost o problemă cu caracter personal şi că antiisihaştii şi, mai ales, patriarhul Calecas împreună cu Alexie Apocaucos au fost cei ce l-au defăimat, acuzat şi i-au instigat şi pe alţii împotriva Sfântului Grigorie Palama. Mai mult decât atât, şi zeloţii care au luat poziţii împotriva Sfântului Grigorie Palama, au făcut-o mai târziu, în vreme ce ei s-au opus isihasmului încă de la început. “Este un fapt ulterior, care a fost creat de diferitele poziţii luate de către isihaşti şi zeloţi faţă de Ioan al V-lea Paleologul şi Ioan al Vl-lea Cantacuzin, aflaţi în mare dispută“.

Putem observa acelaşi lucru referitor la cei doi oameni politici care au declanşat războiul civil, şi anume Ioan Paleologul şi Ioan Cantacuzin. Lupta dintre ei nu a fost consecinţa atitudinilor lor diferite faţă de isihasm, ci a fost rodul unor cauze şi motive de ordin personal. În orice caz Ioan Cantacuzin a fost un susţinător al isihasmului şi al Părinţilor isihaşti, aşa precum şi Ioan Paleologul şi regina mamă Ana (Ana de Savoia) uneori l-au susţinut pe Sfântul Grigorie Palama. Acest lucru sugerează faptul că disputa dintre Sfântul Grigorie Palama şi antiisihaşti nu are reprezentat cauza războilui civil. Acesta a avut alte cauze, dar, aşa cum era firesc pe atunci, mediile teologice ale vremii s-au implicat în acest război.

Vom cerceta în mod analitic poziţiile luate de către Sfântul Grigorie Palama în timpul războiului civil, în acea epocă crucială din istoria imperiului bizantin.

a) Studierea izvoarelor bibliografice ne indică faptul că Sfântul Grigorie Palama a înfruntat această bătălie politică şi acest război civil ca un adevărat monah isihast. Biografia sa scrisă de către Sfântul Filotei Kokkinos afirmă câteva lucruri demne de notat cu privire la această ipoteză. Sfântul Filotei scoate în evidenţă faptul că la începutul războiului civil Sfântul Grigorie a încercat să facă pace între părţile aflate în dispută. Deoarece patriarhul Ioan Calecas avea suspicii atât în ceea ce-l privea pe Ioan Cantacuzin, cât şi chiar împotriva Sfântului Grigorie Palama, acesta din urmă, pe de o parte, şi-a manifestat dezaprobarea faţă de poziţia patriarhului şi nu şi-a dat acordul faţă de lucrurile ce se întâmplau, iar pe de altă parte recomandă pace şi armonie din cadrul poziţiei sale de Episcop. In acelaşi timp el susţine faptul că dacă pacea prevala, ar fi fost atât în folosul patriarhului, cât şi al împăratului şi al tuturor cetăţenilor, în vreme ce războiul ar fi avut consecinţe nefaste asupra ambelor părţi şi ar fi adus asupra lor mânia dumnezeiască. Sfântul Grigorie a afirmat aceste lucruri de nenumărate ori şi faţă de diferite persoane. Sfântul Filotei spune că l-a sfătuit pe patriarh “nu o dată sau de două ori, şi nu numai personal, ci de mai multe ori şi în prezenţa a nenumărate persoane, precum şi în senat, iar uneori în prezenţa reginei în cadrul consfătuirilor coroanei, alteori în intimitate, precum şi în prezenţa altora ce împărtăşeau aceleaşi opinii...”.

La începutul războiului civil, Sfântul Grigorie a acţionat ca un adevărat isihast aghiorit. El a recomandat împăcarea, revenirea la starea de lucruri iniţială, deoarece el a prevăzut numeroasele necazuri ce urmau să se reverse asupra poporului grec. Dar, patriarhul, în loc să aprecieze bunul simţ şi cuvintele înţelepte ale sfântului, s-a supărat pe el “revoltându-se împotriva prietenului său şi, vai, s-a pregătit de luptă împotriva blândului consilier…“. Din acest motiv Sfântul Grigorie se retrase din Constantinopol, dar nu plecă prea departe, deplângând neascultarea şi nesupunerea oamenilor şi nenorocirea ce avea să se abată asupra lor.

Sfântul Filotei spune că el a plecat într-un loc în care se retrăgea de obicei pentru a-şi dobândi pacea. Aceasta arată faptul că Sfântul, chiar în toiul desfăşurării marilor bătălii pentru apărarea credinţei, nu şi-a părăsit iubita sa isihie. Aşadar, el se afla în apropierea oraşului “aflându-se permanent în linişte şi pace cu sine şi cu Dumnezeu, şi precum Ieremia Proorocul deplângea neascultarea şi nenorocirea ce urma să vină asupra oamenilor“.

Informaţii amănunţite cu privire la această perioadă a vieţii sale s-au păstrat în scrisorile trimise de el diferitelor persoane. De exemplu, avem multe informaţii dintr-o scrisoare trimisă “preacuviosului Gherontie din Sfântul Munte, şi dintr-o alta trimisă lui Filotei“, care este, de fapt, Sfântul Filotei, Patriarhul de mai târziu al Constantinopolului şi care, pe vremea aceea era stareţ al Marii Lavre. Aceste scrisori au o mare importanţă. Pe lângă faptul că ele ne oferă numeroase amănunte, precum şi faptul că putem observa atitudinea Sfântului Grigorie faţă de războiul civil, în acelaşi timp ele ne revelează frecventa legătură a Sfântului Grigorie cu Sfântul Munte şi cu părinţii aghioriţi. El dorea să fie în permanent contact cu ei şi să capete sfat şi aprobare de la aceştia. Aceasta ne arată şi puterea de influenţă pe care o exercita în acea vreme Sfântul Munte, întrucât patriarhul Ioan Calecas încercase să răspândească acolo lucruri neplăcute la adresa Sfântului Grigorie, cu scopul de a-l denigra şi de a-l face să-şi piardă reputaţia de care se bucura acolo. În orice caz, Sfântul Grigorie păstră relaţii strânse cu părinţii aghioriţi de la care căpătă mult ajutor şi sprijin moral. Deşi părinţii aghioriţi care au venit la Constantinopol pentru a împăca partidele politice, nu au reuşit acest lucru, ei l-au întărit duhovniceşte aşa precum se confesează Sfântul: “…ei ne-au mângâiat, întrucât am aflat că Sfinţii ce locuiesc în Sfântul Munte sunt de acord cu noi“.

Opozanţii săi l-au acuzat dinaintea părinţilor aghioriţi de a fi semănat neghinele răului atât în cadrul Bisericii, cât şi în casa imperială, adică faţă de Ioan Paleologul şi adepţii săi. Dar Sfântul replică faptul că el nu a avut intenţia, atunci când a izbucnit războiul civil, de a incita oamenii să lupte unii împotriva altora şi să iste astfel noi tulburări. El îi sfătuia, din contră, ca pe unii ce erau fraţi de credinţă să nu se considere drept străini şi, astfel, încerca să vindece răul cu binele. Apoi, spuse că Evanghelia îi poruncea să-şi iubească şi vrăjmaşii şi să se roage zilnic lui Dumnezeu ca să “aducă pace popoarelor”. Cu atât mai vârtos trebuie făcut acest lucru pentru creştini: rugăciune pentru a căpăta pace de Sus şi pentru pacea tuturor oamenilor. Sfântul Grigorie a afirmat aceasta, întrucât patriarhul îl sfătuise să-l considere pe Ioan Cantacuzin drept un duşman şi să-l dea în judecată aşa încât vrăjmaşul Sfântului Grigorie să fie asmuţit împotriva lui. Sfântul Grigorie nu putea admite astfel de lucruri, întrucât el se ruga pentru pace şi nu era nicidecum adeptul războiului.

Deoarece a fost acuzat de a fi întreţinut relaţii strânse cu Cantacuzin pe timpul acelui conflict şi atunci, desigur, s-ar fi aflat pe o poziţie împotriva împăratului, Sfântul răspunse curajos că dacă s-ar dovedi că ar fi avut măcar şi cea mai mică relaţie cu Ioan Cantacuzin sau dacă ar fi reieşit prin cercetări vreo corespondenţă între ei, sau dacă s-ar fi observat vreo relaţie cât de măruntă cu cineva implicat în toiul conflictului, ori dacă el însuşi ar fi fost văzut luând parte la evenimente, atunci “eu însumi m-aş fi condamnat ca fiind vrednic de aceasta“. Nu era cu putinţă ca un sfânt isihast să participe la acte de violenţă politică şi la evenimente care aduceau disensiuni între oameni. Dimpotrivă, el vorbea mereu de împăcare, aşa cum deja am văzut. “Atunci când neînţelegerile de ordin politic au izbucnit, noi am fost incapabili de a-l împăca pe patriarh cu ceilalţi lideri politici“.

El căzu în cea mai profundă mâhnire pentru naţiune, cât şi pentru cei ce primiseră de la Dumnezeu sarcina de a o conduce. Atunci când Sfântul Grigorie văzu, aşa cum el însuşi mărturiseşte, că ambele tabere erau gata să folosească forţa, că patimile se descătuşaseră şi că uciderea de oameni şi distrugerea întregii lumi bizantine erau pe punctul de a se întâmpla, el se retrase din oraş, pentru că nu a mai considerat necesară prezenţa sa acolo. Deci, părăsi oraşul şi “plecă într-o mănăstire mai îndepărtată“, care era închinată cereştilor oaspeţi, ce deplângeau soarta naţiunii. “Am început a deplânge propria-mi soartă şi starea naţiunii“.

Fiecare cuvânt pe care Sfântul însuşi îl folosea în scrisorile sale către părinţii aghioriţi este semnificativ, deoarece observăm de aici starea sa sufletească şi modul în care el a îndurat destrămarea naţiunii. Nu avem intenţia de a analiza toate evenimentele care au avut loc în această perioadă, nici problemele ridicate de întâlnirile Sfântului Grigorie cu diferite persoane, precum patriarhul Ioan Calecas, cu regina mamă sau cu părinţii aghioriţi. Despre toate aceste întâlniri şi evenimente voi afirma doar un singur lucru care este semnificativ în legătură cu subiectul de bază al lucrării de faţă, şi anume că în toate aceste situaţii, Sfântul Grigorie a acţionat ca un adevărat isihast. In perioada când s-a aflat în această sfântă mănăstire, deplângând situaţia naţiunii şi plângându-i păcatele, el a înţeles că nu mai era vremea cuvintelor şi nici timp de a şedea în linişte în apropierea oraşului. Aşadar, întrucât voia să îndepărteze orice suspiciune din partea celor potrivnici lui, plecă în îndepărtata Heraklia. El îşi spunea sieşi: “Plec din această mănăstire şi mă duc undeva, departe, unde nimeni nu mă cunoaşte. Descoperind că în Heraklia există un loc destul de liniştit, voi merge într-acolo“.

Rămase în acel loc liniştit timp de aproape două luni fără ca cineva să afle de acest lucru. Dar, într-un mod nebănuit, după aceste luni, fu trimis un om să caute coliba Sfântului pentru a descoperi elemente de învinovăţire, scrisori concrete din partea lui Ioan Cantacuzin. Modul în care s-a făcut cercetarea este semnificativ. Agentul diplomatic cercetă chilia şi rogojina de paie. Acestea erau singurele lucruri pe care le avea marele Sfânt isihast… Sfântul îl întrebă: “Ce cauţi?” Acesta îi răspunse: “Scrisorile lui Cantacuzin către tine“. Iar Sfântul Grigorie replică: “Ce crezi că ar putea el căpăta de la mine, aflat aici, singur, având doar această rogojină de paie şi ce crezi oare că l-ar putea interesa să-mi scrie?” Sfântul aflat în deplină singurătate, într-o colibă unde dormea pe acea rogojină, nu avea nicio legătură cu cineva. Mesagerul, neaflând vreun lucru care să-l învinovăţească, spunse cu blândeţe: “Iţi cunosc sfinţenia, dar îndeplinim un ordin imperial“.

Avea dovezi de la guvernatorul oraşului că se afla acolo de patru luni fără a fi avut legături cu cineva. Intr-adevăr, în afara omului care îi slujea, nimeni nu ştia de sosirea lui acolo. Dovada oferită era aceasta: “în afara celui ce-mi slujeşte aici, n-am avut nici o legătură cu cineva anume pe timpul şederii mele aici, de peste patru luni“. Aduseră aceste dovezi la palat, dimpreună cu Sfântul Grigorie. În cele din urmă, dregătorii cetăţii spuseră: “Deoarece este nevinovat, eliberaţi-l“. In ciuda dovezilor de nevinovăţie, patriarhul ordonă închiderea lui într-o mănăstire.

Circumstanţele concrete ne indică poziţia Sfântului Grigorie în problemele politice. Un adevărat isihast nu se implică în conflicte politice. El se retrăsese într-un loc izolat şi liniştit. El însuşi ne oferă dovezi despre acel loc neumblat, unde el se caia, plângând păcatele poporului său şi se ruga pentru pacea conducătorilor naţiunii şi a Bisericii. Deasupra mănăstirii unde a stat la început, se aflau locuri mai liniştite, unde şi-a căutat refugiul pentru a se afla într-o deplină pace. Iată ce scrie: “Deasupra mănăstirii şi nu departe de ea, se află locuri foarte liniştite… In unele locuri se află crânguri umbrite de arbori groşi şi înalţi, inaccesibile oamenilor, iar noi înşine simţim un fior de linişte adâncă în aceste locuri neumblate“.

Intr-o anume etapă a războiului civil, Sfântul păstră o strânsă legătură cu părinţii aghioriţi care se aflau în Constantinopol. El îi consultă şi în cele din urmă făcu ceea ce îl sfătuiră aceştia. Ar fi preferat să meargă la patriarh tot atunci, căci fusese chemat, dar aceştia îl rugară să aştepte acolo, preferând să meargă ei înşişi în locul său pentru a vorbi cu acesta. Sfântul Grigorie se supuse şi spuse: “Eu însumi aş fi preferat să merg din nou la el, dar prea iubiţii mei părinţi m-au oprit din nou“. El a acţionat ca un monah, făcând ascultare, tăindu-şi voia sa proprie. Părinţii aghioriţi îl vizitară pe patriarh şi, întrucât ei respinseră acuzaţiile de natură religioasă aduse împotriva Sfântului Grigorie Palama, îl auziră pe patriarh acuzându-l pe Sfântul Grigorie de a-i fi trimis două scrisori lui Asatos şi două scrisori lui Ioan Cantacuzin. Intr-adevăr, se făcu afirmaţia că un monah din anturajul său fusese prins în timp ce se ducea la Ioan Cantacuzin cu aceste patru scrisori. Atunci, părinţii aghioriţi răspunseră: “Atunci ne plecăm capetele, dacă acest lucru este adevărat. Este o calomnie, Prea Fericite, acest lucru este o curată calomnie; omul acela n-ar face aşa ceva pentru nimic în lume“. Mărturia părinţilor aghioriţi este remarcabilă. Ea exprimă încrederea lor totală în Sfântul Grigorie. Ştiau că acest mare isihast şi văzător al slavei dumnezeieşti nu ar putea face astfel de fapte şi erau gata să-şi rişte viaţa pentru încrederea ce o aveau în acest mare om duhovnicesc. Siguranţa lor în ceea ce priveşte calomnia la adresa Sfântului era deplină şi întăriră acest lucru, exprimându-şi încă o dată încrederea lor în nevinovăţia Sfântului Grigorie. Pentru a se asigura, mai apoi, părinţii aghioriţi cerură să fie adus monahul arestat dimpreună cu scrisorile. Desigur, nu s-a întâmplat aşa ceva, pentru că, de fapt, era calomnia adusă de însuşi patriarhul Constantinopolului împotriva sfântului.

Lucrurile arătate mai sus sunt demne de luat în consideraţie, deoarece ele ne arată poziţia Sfântului Grigorie faţă de războiul civil. El nu a luat parte activă la acest conflict, ci s-a rugat permanent pentru reconcilierea conducătorilor celor două tabere şi a oamenilor între ei. Sfântul însuşi mărturiseşte că din momentul în care au început să se tulbure apele la nivelul conducerii statului, la început el a evitat cu bună ştiinţă să se întâlnească sau să mai vorbească cu cineva, iar mai târziu a fost închis într-o mănăstire de către patriarh fără vreo judecare prealabilă.

Chiar şi în timpul audienţelor avute, Sfântul Grigorie a vorbit ca un adevărat isihast. O dată, în timpul acelei perioade tulburi, când patriarhul, împărăteasa şi alţi guvernanţi erau prezenţi la o întrunire şi, auzind, după cum el însuşi afirmă “lucruri nepotrivite pentru urechile mele“, se simţi extrem de stingher. Era confruntat cu două alternative. Una era cea de a afirma ceea ce credea şi să devină astfel o povară pentru cei prezenţi acolo, iar cealaltă era să păstreze tăcerea, dar să nu scape de judecata lui Dumnezeu. Prefera să devină supărător pentru toţi cei prezenţi, decât să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu şi împotriva tuturor celor ce purtau numele lui Hristos, adică a creştinilor adevăraţi. El rosti cuvântul adevărului, dar cu o extremă delicateţe şi cu o mare grijă. El însuşi mărturiseşte că îşi expuse gândurile către toţi cei prezenţi, îmbinând doctoria mântuitoare a adevărului cu miere, adică îmbină cuvinte prietenoase cu adevărul.

Urmă o mare dispută, pe timpul căreia spiritele celorlalţi se încinseră. Dar el rămase blând şi umil pe tot parcursul discuţiei: “Dar noi, folosind din nou cele mai blânde cuvinte cu putinţă şi rugându-ne lui Hristos pentru un sfârşit cât mai onorabil al acestor probleme, ne-am retras“. Această atitudine pacificatoare a Sfântului Grigorie l-a instigat, desigur, pe patriarh, care făcu toate eforturile posibile pentru a găsi un motiv care să-i aducă cele mai grozave suferinţe. Dar Sfântul se lăsă cu totul în voia luiDumnezeu. Şi acesta este un exemplu edificator pentru un adevărat isihast. El îşi luă măsurile cele mai potrivite de apărare, vorbi cu blândeţe, evită orice conflict, mai ales la nivel politic, şi, în cele din urmă, se lăsă cu totul în voia lui Dumnezeu.

“Noi, încrezându-ne doar în Dumnezeu, la Care căutăm scăpare şi ajutor, fie în suferinţă sau nu, am rămas împreună cu cei ce inventaseră tot ce era posibil împotriva noastră până la Duminica Sfinţilor Părinţi“.

b) Această atitudine isihastă a Sfântului Grigorie nu însemna că el îşi tăinuia simpatia ce o avea faţă de Ioan Cantacuzin. De la începutul vrajbei el a recomandat revenirea la situaţia de dinaintea disputelor politice, când Ioan Cantacuzin era tutorele tânărului Ioan Paleologul. Iar el considera că toate acestea, aşa cum se observă din toate lucrările sale, precum şi din toate dovezile scrise existente, trebuiau să ajungă la un sfârşit paşnic, prin evitarea conflictelor, dar “totodată” lăsând să se înţeleagă că mai presus de orice, adevărul trebuie să prevaleze. Ştim faptul că Sfântul credea cu tărie că ideile Ortodoxiei ar putea birui orice erezie mai degrabă prin intermediul lui Ioan Cantacuzin, întrucât patriarhul Calecas, care fusese numit tutore al lui Ioan Paleologul, era aliatul lui Achindin, promotor al ideilor antiisihaste. Iată de ce Sfântul Grigorie şi-a exprimat ataşamentul faţă de Ioan Cantacuzin, dar fără să participe activ la conflictul politic.

Pe lângă toate aceste lucruri, Sfântul Grigorie promova împăcarea între cele două partide politice aflate în conflict. Ca şi la început, el a acţionat ca un adevărat isihast, recomandând pacea, aşa încât, la vremea potrivită, el a contribuit la împăcarea între cei doi oameni politici. După căderea din tronul patriarhal a lui loan Calecas şi intrarea lui Ioan Cantacuzin în Constantinopol, cele două partide s-au împăcat, şi cu ajutorul Sfântului Grigorie care fusese tocmai eliberat din închisoare.

Lucrarea sa de reconciliere este, de asemenea, observată şi în alte momente din viaţa sa. In alt moment, pe parcursul anului 1354, la stăruinţa fierbinte a Anei Paleologina, el plecă spre capitală în vederea reconcilierii partidelor. A făcut acest lucru cu mare greutate întrucât se îmbolnăvise de curând. Această călătorie a fost plină de încercări cumplite pentru Sfântul Grigorie, deoarece cu puţin înainte de a ajunge la Constantinopol, a fost prins de turci şi ţinut prizonier timp de un an, timp în care a trecut prin nenumărate tulburări şi primejdii.

c) Faptul că Sfântul Grigorie nici nu a instigat şi nici nu a intervenit în conflictul politic, poate fi observat, de asemenea, din bunele relaţii pe care le-a păstrat cu Ioan Paleologul şi cu regina mamă, Ana Paleologina. Şi este adevărat că, într-o etapă a conflictului, ei fuseseră întrucâtva influenţaţi împotriva sa de calomniile patriarhului Ioan Calecos, dar, în general, regalitatea şi-a păstrat simpatia faţă de Sfânt.

Cele mai mari nedreptăţi le-a pătimit Sfântul din partea lui Ioan Calecas. Pe vremea când era Mitropolit al Tesalonicului, Sfântul Grigorie era în bune relaţii cu membrii familiei imperiale care se aflau în oraş. Atunci când Sfântul Grigorie săvârşea Sfânta Liturghie în Tesalonic, “de multe ori împăratul însuşi se afla în Biserică şi era primul care primea Sfintele Taine“. Iar atunci când Sfântul săvârşea Sfânta Liturghie dimpreună cu patriarhul în Constantinopol, Ioan Paleologul era de faţă “şi Sfântul dar al pâinii binecuvântate la Tesalonic era primit cu o sinceră bucurie“. Iar atunci când, după conversaţia pe care a avut-o cu Gregoras la palatul imperial, acesta din urmă, întorcându-se la Tesalonic, primi scrisori de recomandare din partea sfântului. Scrisorile lui cuprind şi elogiile aduse împăratului Ioan Paleologul şi reginei-mame, Ana Paleologina. El îl numeşte împărat plin de har şi scrie că în special el, Gregoras, nu avea reţineri faţă de sine (Palama) şi nici “faţă de prea cucernicul împărat“. Apoi îl elogiază pe Ioan Paleologul deoarece aşa precum purta pecetea Puterii încă din pruncie, la fel, cu Harul lui Dumnezeu, el avea o sfinţenie înnăscută. El îl mai elogia pe Ioan Paleologul şi pentru că, copil fiind, îi alungase pe Varlaam şi Achin din dincolo de hotarele imperiului. De asemenea, aduse elogii şi reginei mame, Ana Paleologina. El o numea sfântă şi prea cucernică şi stăpână a tuturor, precum şi iubitoare de dreptate: “…acest împărat credincios, dimpreună cu sfânta sa maică şi stăpână a noastră, pe care oricine o consideră drept preacucernică şi iubitoare de dreptate…“.

Toate aceste lucruri ne arată faptul că Sfântul nu nutrea antipatii faţă de conducătorii politici. Dacă împăratul Ioan Paleologul şi împărăteasa mamă ar fi ştiut că Sfântul Grigorie fusese de partea lui Ioan Cantacuzin în timpul conflictului politic, atunci s-ar fi purtat cu totul altfel faţă de el. In ciuda reconcilierii, ei ar fi avut o altă atitudine. Dacă ei s-ar fi opus pe faţă isihasmului, atunci şi Sfântul Grigorie nu ar fi vorbit în felul mai sus descris. De aceea, avem asigurarea că războiul civil a avut un caracter personal, iar cauza lui a fost de ordin strict personal, şi nu religios.

d) Sfântul Grigorie a luat aceeaşi poziţie faţă de zeloţii din Tesalonic aşa cum o făcuse şi faţă de războiul civil pentru tronul imperial. Acest mare părinte isihast nu putea acţiona altfel, pentru că nu se putea trăda pe sine însuşi şi teologia isihastă pe care o propovăduia şi o experia în profunzimea ei. Modul în care i-a înfruntat pe zeloţi a fost exemplar. După întronizarea sa, care a avut loc în 1347, se duse la Tesalonic pentru a-şi prelua lucrarea pastoraţiei într-o perioadă tragică, pe vremea când oraşul era condus de către conducătorii zeloţi. Există unele elemente care ne oferă o imagine clară a situaţiei. Primul este acela că cei doi oameni politici, Ioan Paleologul şi Ioan Cantacuzin, se împăcaseră deja, şi cu ajutorul şi prin eforturile Sfântului Grigorie. Cel de-al doilea este acela că patriarhul Ioan Calecas fusese detronat, întrucât el fusese principalul instigator al disputei politice, răspândind calomnii la adresa lui Ioan Cantacuzin şi a Sfântului Grigorie, cu scopul de a deveni el însuşi tutorele tânărului Ioan Paleologul. Cel de-al treilea este acela că Sfântul Grigorie, aşa cum am arătat, nu a participat în mod activ în disputele şi luptele politice, ci a promovat împăcarea dintre cei doi mari oameni politici. Oricum, zeloţii din Tesalonic nu l-au acceptat pe Sfânt ca Mitropolit.

Sfântul Grigorie, ca isihast, nu a insistat să rămână în Tesalonic, ci şi-a aflat refugiul în Sfântul Munte. Atitudinea sa a fost aceea a unui mare părinte duhovnicesc. In acelaşi timp, a refuzat ofertele conducătorului sârb Ştefan Duşan de a-l susţine pentru obiective pe termen lung. El s-a purtat ca un adevărat roman*

(Cuvântul “romanitate” este folosit pentru a traduce termenul “romiossini” pentru care nu există un termen echivalent adecvat. Acest termen specific grecesc a căpătat diferite sensuri de-a lungul timpului. El semnifică atât oamenii care obişnuiau să se considere pe ei înşişi drept romani ortodocşi în Răsărit şi în Apus şi împărtăşeau cultura elenistică şi credinţa ortodoxă, sau, altfel spus, civilizaţia, modul de viaţă şi tradiţiile creştinilor ortodocşi, pe vremea celor cinci patriarhate. Ca atare, el constituie fundalul comun şi elementul unificator între creştinii din Mesopotamia până în Spania şi din Egipt până în Bretania (pentru elemente suplimentare, vezi pagina 233, precum şi lucrările lui Ioanis S. Romanides “Vindecarea maladiei neurobiologice a religiei“, “Civilizaţia elenică a Imperiului Roman” şi “Minciuna lui Carol cel Mare din 794 şi minciuna sa astăzi“).

Sfântul Filotei spune că, din nefericire, situaţia catastrofală din rândul Romanilor “îl consacraseră pe omul acela (adică pe Ştefan Duşan) drept rege, şi nu al celei mai neînsemnate părţi a romanităţii“. Ştefan Duşan, exploatând războiul civil, precum şi rebeliunea zeloţilor, a devenit conducătorul unei însemnate părţi a romanităţii. El a încercat să-l câştige şi pe Sfântul Grigorie de partea sa. Printre alte lucruri, îi spunea Sfântului că era ruşinos că romanii îl alungau şi nu îi permiteau să fie instalat pe scaunul bisericesc consacrat lui, în vreme ce el (Duşan) dacă ar avea încredere în cuvintele sale, i-ar putea garanta atât Biserica, cât şi posesiunile ei latifundiare. Intr-adevăr, el îi mai spuse Sfântului că va căpăta autoritatea în ceea ce priveşte strângerea dărilor anuale şi a sumelor de bani respective. Răspunsul Sfântului a fost cel al unui monah isihast. Mai întâi i-a oferit o pildă. Dacă cineva ia un burete care poate absorbi apa unui pahar şi îl aruncă în mijlocul Mării Egee, acesta nu va putea stoarce mai multă apă din el decât poate absorbi. Adică, va absorbi tot cantitatea apei din pahar şi va lăsa restul  apei în mare. Apoi aplică pilda sieşi şi vieţii monahilor. Şi monahii fac acelaşi lucru. Invăţând din strămoşi să trăiască cu puţin şi numai cu ceea ce este absolut necesar menţinerii vieţii, chiar dacă li s-ar oferi tot aurul de pe pământ şi de sub pământ, şi chiar dacă ar fi duşi la izvorul mitologic din Pactolos, nu le-ar influenţa cu nimic atitudinea şi ar continua să posede hrana lor zilnică, precum şi necesităţile umile obişnuite. Şi încheie, spunând: “Deci, tot ceea ce ne spui despre acele mari daruri şi banii respectivi, nu ne sunt cu nimic de folos”. Intr-adevăr, afirmă el în mod specific isihastului: “Nu avem absolut nici o trebuinţă de autoritate politică sau de proprietăţi latifundiare, tributuri, venituri sau averi mari“.

Cuvintele Sfântului Grigorie ne arată că el trăia într-o sărăcie extremă. El respecta până la limita cea mai severă virtutea monahală a sărăciei. Am mai observat acest lucru mai înainte, că el poseda doar o colibă şi o rogojină şi nimic altceva. Trăia o viaţă de o mare severitate ascetică. Afirm acest lucru atât pentru a sublinia atitudinea Sfântului faţă de bogăţie – faptul că nu trăia într-o manieră aristocratică – cât şi pentru a interpreta corect motivele atitudinii zeloţilor faţă de Sfântul Grigorie. În acelaşi timp el nu aspira la autoritatea politică. Era un adevărat Episcop-ascet.

Sfântul Grigorie mai făcuse anterior o a doua încercare de a intra în Tesalonic, atunci când se dusese la Constantinopol. Aceasta trebuie să fi avut loc în toamna lui 1348. El fusese obligat să facă acest lucru atât de Patriarhul Isidor, cât şi de cei doi împăraţi care, aşa precum ştim, se împăcaseră. Din păcate, odată mai mult s-a dovedit zadarnică încercarea sa de a prelua lucrarea pastorală pentru cetăţenii Tesalonicului. Aceasta s-a întâmplat deoarece conducătorii zeloţi lor pretindeau de la împăraţi mari recompense “mult peste starea lor socială pentru dezordine şi răscoală“. Sfântul Filotei observă faptul că aceştia ar fi trebuit să fie condamnaţi la moarte, fără să li se ofere recompense familiilor lor. Sfântul Grigorie se afla într-o dilemă: să se identifice total cu cauza zeloţilor şi să nu-i mai ia în seamă pe împăraţi pentru a-şi căpăta scaunul mitropolitan sau, rămânând credincios împăraţilor, să nu mai accepte să rămână în oraş. El alese cea de-a doua alternativă, din două motive esenţiale.

Unul a fost acela de a nu încălca legile existente, iar celălalt era acela că observa faptul că dezbinarea şi rebeliunea izbucneau iar în Tesalonic. Şi acum s-a purtat ca un isihast aghiorit. El a respectat autoritatea legală şi sub nici o formă nu s-ar fi implicat în rebeliuni şi tulburări, în răscoale şi revolte. In plus, multe asasinate avuseseră loc în Tesalonic, iar Sfântul nu putea fi de acord cu asemenea masacre, iar el dorea să se conformeze autorităţii legale. Deasemenea, observă pericolul cu care se confrunta romanitatea, speţa romanilor, aşa precum spunea el. Sfântul s-a comportat ca un Episcop roman şi nu ca unul care dorea în mod egoist să-şi improprieze tronul episcopal pentru satisfacerea propriilor sale interese. În cele din urmă, după alungarea zeloţilor şi eliberarea oraşului de sub ocupaţia lor, Sfântul Grigorie fu întronizat la Tesalonic. Aceasta s-a întâmplat în 1350, la trei ani după alegerea sa şi după ce de două ori i se refuzase îndeplinirea obligaţiilor sale pastorale.

Ceea ce spune Sfântul Filotei despre insurgenţi, despre retragerea lor şi despre întronizarea Sfântului Grigorie este semnificativ. Mai întâi, el spune că cei care nu l-au acceptat pe Sfântul Grigorie la prima sa venire în Tesalonic erau foarte puţin numeroşi, oameni “vicleni, corupţi, nedemni“. Apoi, afirmă că oraşul însuşi s-a ridicat împotriva lor şi i-a alungat pe unii, iar pe alţii i-a adus la ordine, oprindu-i de la impulsurile păcătoase şi de la faptele lor rele cu ajutorul doctoriilor vindecătoare potrivite. Aceste caracterizări sunt dovezi ale neutralităţii şi lucrării zeloţilor. Primirea pe care oamenii i-au făcut-o Sfântului Grigorie atunci când s-a întors din Lemmos a fost cu adevărat măreaţă. Această primire nu poate fi deloc comparată cu acele “intrări regale, victorioase şi triumfale“. Era îmbrăcat într-o reverendă lungă şi sfinte veşminte la intrarea sa în Tesalonic. La porţile oraşului făcu o rugăciune către Domnul nostru Iisus Hristos pentru liniştirea oamenilor. Sfântul se rugă astfel:

“…devenind astfel, ne-am întărâtat unii pe alţii, şi nu numai că ne-am complăcut într-un astfel de păcat dar şi în crime, pierzând în adâncul nostru chipul Tatălui nostru iubitor, dobândind chipul aceluia care, vai, a fost de la început ucigaş de oameni. De ce să mai pomenim jurămintele noastre false, cuvintele ruşinoase, faptele nedemne, şiretlicurile ascunse, calomniile unora împotriva altora, războiul deschis al unora împotriva altora, lăcomia, răpirile? Cu adevărat am căzut în adâncurile răutăţii, ne-am aflat cu adevărat în legăturile unui lanţ întreg de păcate. Doar Tu poţi rupe lanţurile din nou. Doar Tu poţi opri păcatele. Mă rog Ţie să dezlegi vechiul blestem şi să reînnoieşti firea noastră, spălând chiar acum murdăria ce i-a acoperit pe aceştia din cauza nebuniei lor şi să-i cureţi de ocară, zidind de îndată duhul dreptăţii în cele dinlăuntru ale lor şi să le dăruieşti pocăinţă până îi vei mântui. Liberează-i din lanţurile urii, împacă-i şi-i uneşte. Fă-i să trăiască în pace şi înţelegere pentru tot restul vieţii lor. Dă-le ascultare şi bunăvoinţă în fapte şi cuvinte cu care sunt datori dumnezeieştilor noştri împăraţi, cărora Tu le-ai dat dreptul să conducă pe pământ şi care sunt îndatoraţi Sfintei Tale Biserici şi nouă, care doar prin Mila Ta cea Sfântă stăm dinaintea lor: fă ca împăraţii, conducătorii, păstorii şi păstoriţii, aţintindu-şi privirea către un singur lucru, spre Voia Ta cea Sfântă şi călăuzindu-le paşii, să poată afla tot binele acum şi să ajungă la fericirea cea veşnică. Amin“.

Această rugăciune către Dumnezeu făcută dinaintea porţilor Tesalonicului, ne arată pe de o parte starea tragică în care se afla oraşul, iar pe de altă parte, mentalitatea aghiorită a Sfântului Grigorie. Tesalonicul trecuse prin încercări teribile. Zeloţii aduseseră cu ei mari nenorociri. Multe patimi stăpâneau oraşul, precum cele ale războaielor, răpirilor, lăcomiei, calomniei, capcanelor ascunse, sperjururilor, obscenităţilor de tot felul, desfrânărilor şi aşa mai departe. De aceea trebuia curăţat. Dumnezeu trebuia să primească pocăinţa locuitorilor săi. Această rugăciune exprimă, de asemenea, lucrarea de reconciliere a Sfântului Grigorie. Doar un Sfânt atât de mare putea împăca spiritele şi să-i uşureze pe cetăţenii oraşului de astfel de patimi şi păcate care slăbesc dragostea.

In timp ce trecea prin oraş pentru a fi întronizat, toţi cântăreţii bisericeşti înălţau imnele învierii. Ei cântau: “Haideţi să ne curăţăm simţirile şi-L vom vedea pe Hristos în luminanea propiată a învierii“. În cea de-a treia zi după intrarea sa în oraş, Sfântul organizează o procesiune a tuturor oamenilor şi o slujbă însoţită de sfinte icoane, cântare de psalmi şi rugăciuni. Toţi locuitorii Tesalonicului au luat parte la această slujbă. S-a mers prin aproape tot oraşul, în rugăciuni, laude, mulţumiri pentru trecut şi rugăciuni pentru viitor. La sfârşitul slujbei le vorbi oamenilor despre pace. Această primă cuvântare a marelui Episcop este un model de gândire şi misionarism al păcii. La început el a fixat adevăratele prerogative teologice pentru societate. El vorbi despre Tatăl nostru comun şi despre frăţietatea-noastră întru Hristos Domnul. Dumnezeu ne-a creat, dar noi suntem fraţi încă de la Adam, primul nostru strămoş comun. De asemenea, frăţietatea este întărită prin înrudirea pe care o avem cu mama noastră comună, Biserica. Mai mult decât atât, Hristos este capul nostru. Creştinii formează un singur trup, iar capul lor este Hristos. Ei au un singur Botez, o singură Credinţă, o singură Nădejde, un singur Dumnezeu. Aşadar, ei ar trebui să se afle strâns legaţi între ei prin legăturile dragostei.

Apoi, el face referiri la evenimentele concrete care au zguduit Tesalonicul. In timp ce ar fi trebuit să domnească dragostea între ei, ura i-a luat locul încurajată de cel rău. Astfel, într-un mod convingător el ne oferă o descriere completă a condiţiilor existente în vremea ocupării oraşului de către zeloţi. Informaţiile sunt de mare valoare. Ura care s-a strecurat a rupt comuniunea şi unitatea cu Dumnezeu şi cu fraţii, a paralizat oraşul, a creat tabere opuse, confuzii şi tulburări, dând imaginea unui oraş capturat de vrăjmaşi. Locuitorii săi alergau prin tot oraşul, unii distrugând casele, alţii apucând tot ceea ce găseau în ele şi cu mare cruzime căutau pe stăpânii caselor pentru a-i ucide “fără milă şi omenie“. Iar Sfântul se tânguia:

“O, patimă! O, nemernicie a mizeriei umane! Ea luptă împotriva sa, ea luptă pentru sine, ea este urmărită de propriile ei picioare, ea este distrusă de propriile ei mâini, ea este învinuită de propriile ei glasuri. Şi ea observă fenomenul de la care cei de Sus şi-au întors faţa cu teamă, iar obscenităţile şi indecenţa sunt acum la putere“.

Ca un adevărat păstor şi doctor el aşează dinaintea lor patima oraşului, rana sa. Oricum, acest lucru nu este suficient în sine, dar el purcede şi la vindecarea ei. Nu este suficient ca doctorul să constate rana, ci trebuie să o şi vindece. Sfântul face acelaşi lucru cu cuvintele sale vindecătoare şi pacificatoare. El subliniază că nu încearcă să-i învinuiască, dar atunci când îşi recunosc boala, atunci şi-o vor vindeca. “Dar nu vă întristaţi auzind aceste lucruri“. Inţeleptul Sfânt anticipează nerăbdarea auditoriului. El le spune că aceştia trebuie să caute cauza căderii lor:

“Căutaţi cauza căderii voastre şi veţi tânji după vindecare, vă veţi grăbi s-o aveţi şi s-o păstraţi“.

Cauza urii şi a tulburărilor este păcatul. Sfântul, ca un mare părinte, înţelege că scopul rebeliunilor nu îl reprezentau doar reformele şi schimbările sociale, ci păcatul. Toate aceste lucruri sunt instigate de diavol. El analizează în culori vii modul în care păcatul devine cauză a acestei răscoale.

“Aşadar, din cauza păcatului au venit asupra noastră răscoala civilă şi dezordinea, care aduce cu sine orice închipuire a răului şi stabileşte legea răului în rândul conducătorilor şi al insurgenţilor, şi aceasta îi transformă în bestii pe cei pe care pune stăpânire“.

Aceste cuvinte ale Sfântului Părinte reprezintă o excepţională sociologie. Şi aici observăm concepţia sociologică a Bisericii. Ea nu examinează societatea şi problemele ei într-un mod autonom, ci o vede în lumina depărtării ei de Dumnezeu şi implicarea celui rău. Adevărata societate o reprezintă unirea omului cu Dumnezeu. Iar apostazia omului, însoţită de experierea vicleniei demonului constituie antisocietatea. Schimbările sociale, fără respect faţă de libertate şi dragoste, reprezintă simple manifestări antisociale. In acest punct putem, de asemenea, observa valoarea învăţăturilor cu caracter social ale Sfântului Grigorie Palama. Oricum, sfântul nu este un sociolog oarecare, ci un părinte duhovnicesc şi un păstor de suflete, adică un doctor pentru cei bolnavi. Spunând aceste lucruri el le justifică într-un anume fel.

Comparând situaţia locuitorilor din Tesalonic cu paraliticul din Evanghelie, care aştepta la scăldătoarea Siloamului, el spune că există două similitudini. Aşa precum paraliticul a rămas la scăldătoare fără să plece la fel şi ei nu au părăsit complet Biserica. “Şi nici voi nu aţi părăsit cu totul Biserica lui Hristos care ne aduce pacea“. Şi la fel precum el n-a avut pe nimeni care să-l ajute, la fel şi ei nu au avut vreme îndelungată, un păstor care să-i împace.

“In acelaşi mod şi voi, cei de aici, nu aţi avut păstor care să predice pacea, să-i adune pe cei împrăştiaţi, să facă pace între ei şi să alunge boala urii şi a corupţiei de la trupul Bisericii lui Hristos“.

Apoi, procedează la încurajări şi îndemnuri către ei. Nu aveau păstor până acum, dar acum îl au. El însuşi îi va mângâia şi îi va vindeca. El îi sfătuieşte să se împace cu Dumnezeu, să recunoască fiecare înrudirea cu aproapele său şi să-şi amintească de zilele de odinioară ale păcii. El îi îndeamnă să nu mai gândească de rău “şi nu căutaţi să răsplătiţi răul cu rău, ci învingeţi răul prin bunătate“. Luaţi platoşa iubirii, legaţi împreună prin legăturile păcii şi cu adevărat lucraţi împreună cu El pentru împăcare. Slujba Lui este cea a păcii şi a iubirii. El se află în slujba acestei lucrări. Ei trebuie să se împace şi să fie într-un singur gând, avându-L pe Hristos în mijlocul lor.

Aşa cum se constată din această primă predică a sa, pe de o parte, Sfântul Grigorie Palama descoperă boala, dar şi metoda de vindecare a insurgenţilor şi a întregului oraş, iar pe de altă parte, cei ce fuseseră nedreptăţiţi sunt îndemnaţi să nu răsplătească răul cu rău, ci să facă pace şi să-şi iubească vrăjmaşii. Acest cadru cuprinde întrega operă de reconciliere a Sfântului Grigorie Palama, dar şi a adevăraţilor păstori ai Bisericii. De fapt, după marile anomalii petrecute, era nevoie de o mare stăpânire de sine, dar şi de o puternică personalitate care să vindece rănile poporului.

Sfântul Filotei Kokkinos ne oferă informaţii că după rostirea acestei predici, Sfântul s-a împrietenit chiar cu cei ce îl denigraseră, şi cu cei ce ma iînainte fuseseră duşmani şi nesupuşi. Nu numai că i-a făcut prieteni, dar şi slujitori ai săi, în sensul că aceştia au căzut la picioarele lui, i le-au sărutat, şi-au mărturisit păcatele săvârşite şi şi-au cerut iertare. Sfântul nu numai că i-a iertat, dar a făcut un lucru şi mai măreţ. “Şi i-a făcut pe aceştia prietenii şi apropiaţii săi, iar până la sfârşit n-a încetat a le face tot binele prin cuvinte şi fapte“. De asemenea, a organizat o adunare a clericilor în care le-a reamintit îndatoririle ce le aveau. Sfântul Grigorie a adus pacea şi i-a vindecat pe creştini. “Prin acţiunile sale şi prin exemplul personal i-a adunat aproape pe toţi pe calea progresului şi a îmbunătăţirii duhovniceşti“.

***

Analizând această atitudine luată de Sfântul Grigorie faţă de războiul civil şi faţă de zeloţi, putem trage câteva concluzii:

Prima. Disputa dintre Ioan Paleologul şi Ioan Cantacuzin a fost de ordin personal. In esenţă, patriarhul Ioan Calecas s-a implicat masiv în această dispută, deoarece el însuşi îşi cerea dreptul de a fi tutorele tânărului Ioan Paleologul. Problemele de ordin teologic ale acelor vremuri au ieşit la iveală mai târziu. Cauza fundamentală a fost de ordin politic, iar în subsidiar de ordin personal.

A doua. Chiar dacă zeloţii aveau un fundament religios, deoarece printre ei se mai aflau şi monahi, oricum alte probleme, nu cele de ordin religios, au stat la baza răscoalei. Ei se aflau de partea lui Ioan Paleologul şi a împărătesei-mame Ana Paleologina: întrucât aceştia aveau o deosebită simpatie pentru ei şi s-au împotrivit lui Ioan Cantacuzin întrucât ei doreau autonomia şi nu să fie subordonaţi guvernului central. Bieţii refugiaţi, care erau laolaltă cu zeloţii, au dat un caracter social acestei mişcări. Conducătorii zeloţi, puţini la număr, au recurs la violenţă, obligând o parte a populaţiei să li se alăture. Nu avem mărturii asupra activităţii lor, dar din informaţiile oferite decătre Sfântul Filotei Kokkinos şi Sfântul Grigorie Palama, se pare că nu au făcut mare lucru, deoarece populaţia era oricum nemulţumită de aceştia şi s-au bucurat de schimbarea ce a avut loc, aşa cum s-au bucurat şi de venirea Sfântului Grigorie, care le-a adus o mare satisfacţie şi uşurare. Aşadar, zeloţii au provocat multe anomalii şi sunt acuzaţi de trădare etnică, întrucât doreau să cedeze Tesalonicul către sârbi pe seama romanilor.

A treia. Sfântul Grigorie Palama a acţionat, atât faţă de războiul civil, cât şi faţă de zeloţi, ca un adevărat monah aghiorit şi, într-adevăr, ca un isihast. Totdeauna el a căutat să facă pace, fie prin tăcere, fie prin cuvinte, fie prin acţiuni pline de binefacere sau prin jertfa propriei sale vieţi. Sfântul Grigorie nu s-a identificat cu nici un partid politic şi nici cu aristocraţia deoarece a preferat să trăiască ca un simplu monah, dar întotdeauna s-a situat de partea păcii. El a fost un adevărat vindecător de oameni. O atentă analiză a izvoarelor bibliografice ni-l arată pe Sfântul Grigorie ca pe un om al lui Dumnezeu şi ca pe un isihast în toate faptele şi activităţile sale.

(din: HIEROTHEOS, MITROPOLIT DE NAFPAKTOS, “Sfantul Grigorie Palama Aghioritul”, Editura Bunavestire, Bacau, 2000)

Vezi si:

***

ACORDUL ORTODOCSI – VATICAN
Balamand, Liban, iunie 1993, de pr. Ioannis S. Romanidis

Publicat in THEOLOGIA – Periodicul Bisericii Greciei, VOL VI 1993, Nr. 4, paginile 570-580

I. Introducere

1) Reprezentanti a noua Biserici Ortodoxe au semnat un acord cu reprezentanti ai Vaticanului, cuprins intr-un document intitulat “Uniatismul, calea de unire a trecutului, si cautarea actuala pentru comuniune deplina“, produs de membrii Dialogului Ortodocsi-Vatican, la a VII-a sedinta plenara din 17-24 iunie 1993 de la Balamand, Liban.

2) Sase Biserici Ortodoxe nu si-au trimis reprezentantii. Unele au boicotat aceasta intrunire, in semn de protest fata de responsabilitatile anti-ortodoxe si anti-musulmane ale Vaticanului in razboiul din Bosnia, si alte actiuni anti-ortodoxe, din parti ale Europei Rasaritene si ale Orientului Mijlociu. Unele Biserici Ortodoxe au ajuns sa realizeze ca “modelul” sau “tactica” veche de secole a Vaticanului, cea a “razboiului si dialogului in acelasi timp”, s-a transformat in anii 1960 in “atacuri ale Dragostei si dialogului in acelasi timp, in public” si “activitati ascunse, in privat”.

3) Exemplul clasic al acestei tactici folosite inainte este dialogul dintre Franko-Latini si Romanii Ortodocsi, de la Bari, Italia, in 1098. Franko-latinii tocmai ispravisera inlaturarea din Papalitate a romanilor ortodocsi, intre 1009/12-1046. Aceasta actiune a fost urmata de cucerirea Angliei in 1066, de catre Wilhelm Cuceritorul, si numirea de catre acesta a lombardului Lanfranc ca intaiul Arhiepiscop Franko-latin al Canterbury-ului, cu binecuvantarea papei Alexandru al II-lea, lombardul, in 1070. Lanfranc si episcopii sai franko-latini si-au dobandit succesiunea apostolica inlaturandu-i in grup pe toti predecesorii lor celti si saxoni [1]. I-au osandit pe acestia ca fiind eretici si schismatici si i-au condamnat la inchisoare pe viata, unde au fost torturati si infometati pana la moarte [2]. Succesorul lui Lanfranc a fost, in 1093, lombardul Anselm de Canterbury, principalul exponent al pozitiilor franko-latine la intalnirea mentionata mai sus, de la Bari, din 1098.

4) Nemaiputand folosi aceasta putere militara medievala, pe care a mai intrebuintat-o in mod deschis pana la Revolutia Franceza, Vaticanul a invatat, la mijlocul acestui secol, sa atace in public prin mijloacele ”dragostei si dialogului” si a ”activitatilor ascunse, in realitate”. Astfel, sinceritatea “dragostei” si “dialogului” publice ale Vaticanului, ce i-au fost impuse de raspandirea moderna a democratiei, are nevoie de mult mai multa consistenta pentru a fi convingatoare. Pana si musulmanii bosniaci au invatat aceasta, in urma experientei tragice avuta dupa intalnirea de rugaciune cu insusi Papa.

II. Asa-zisa Schisma [3]

5) In spatele acestui acord se afla experti Latini [romano-catolici, n.t.] familiari cu cercetarile contemporane asupra naturii militare, politice si sociale a schismei cu romanii rasariteni, pe care frankii si aliatii lor au provocat-o deliberat. Doctrina a jucat rolul principalei arme franko-latine impotriva romanilor rasariteni, pricinuind revolte in randul romanilor apuseni impotriva opresiunii teutone [4]. Desigur ca Latinii de la Balamand nu au simtit nevoia sa abordeze acest tip de cercetare.

6) Ignorand cele de mai sus, ortodocsii de la Balamand le-au facut pe plac Latinilor, alaturandu-li-se in folosirea contextului propagandei medievale Franko-latine despre schisma, cu un continut mai mult sau mai putin ortodox, o combinatie ce a dominat o lunga perioada scolile ortodoxe.

7) Acest acord evita, astfel, implicatiile faptului ca incepand din secolul al 7-lea, Franko-latinii si-au dobandit, de obicei, succesiunea apostolica prin exterminarea predecesorilor lor romani-apuseni, celti si saxoni, reducand romanii din apus la statutul de serbi si tarani ai feudalismului Frank. Acest lucru s-a petrecut nu numai in Galia, ci si in Italia de nord, Germania, Anglia, Italia de sud, Spania si Portugalia.

8 ) Nasterea civilizatiei Frankilor este descrisa intr-o scrisoare a Sfantului Bonifaciu catre Papa Zaharia (Natione Graecus [5]) din 741. Frankii i-au indepartat din Biserica Franciei pe toti episcopii Romani, pana in anul 661, si s-au facut pe ei insisi episcopi si administratori clericali ai acesteia. Au impartit proprietatea Bisericii in fiefuri, ce au fost acordate ca beneficii corespunzatoare rangului in piramida vasalitatii medievale. Acesti episcopi Franki nu au avut Arhiepiscop si nu s-au intrunit in sinod, vreme de 80 de ani. Ei sunt, cu cuvintele Sf. Bonifaciu, “mireni lacomi, clerici adulterini si betivi, care lupta intr-o oaste inarmata pana in dinti si care, cu propriile maini, ii ucid atat pe crestini, cat si pe pagani.” [6]

9) Deja, in 794 si 809, Frankii ii condamnasera pe romanii rasariteni ca fiind “eretici” si “elini“, la sinoadele de la Frankfurt si Aachen, cu alte cuvinte, cu aproape 260 de ani inaintea asa-zisei schisme din 1054. Frankii au inceput sa-i numeasca pe romanii rasariteni “elini“(greci) si “eretici”, ca astfel romanii apuseni subjugati sa isi uite treptat fratii – Romanii din Rasarit.

10) Apoi, Frankii i-au impartit si pe Parintii Romani vorbitori de greaca si vorbitori de latina, in asa-numitii Parinti Latini si Greci, si apoi s-au alipit de cei asa-zisi Latini. Astfel, au creat iluzia ca traditia lor franko-latina este parte a unei traditii neschimbate si neintrerupte, aceeasi cu cea a Parintilor Romani vorbitori de latina. Deoarece romanii apuseni inrobiti devenisera serbi si tarani ai feudalismului Franko-latin, au incetat sa mai dea capi si Parinti ai Bisericii, ci doar la cativa sfinti stiuti.

11) In timpul anilor 1009-1046, franko-latinii au incheiat eliminarea Romanilor Ortodocsi din Biserica Vechii Rome si, in cele din urma, s-au asezat in locul lor, inventand astfel papalitatea de astazi.

12) Frankii secolului al 8-lea si-au inceput erezia anti-Romana cu disputa icoanelor si apoi a lui ”Filioque”, pe vremea cand erau niste barbari iliterati. Papii Romei de mai apoi au protestat. Dar inca nu i-au osandit pe franki. Si-au inchipuit ca, in cele din urma, ii vor convinge, asa cum face cineva cu un copil incapatanat. Romanii Vechii si Noii Rome nu au banuit insa ca Frankii provocau in mod deliberat schisma dintre ei si romanii liberi, ca parte a permanentei lor strategii defensive impotriva Imperiului Roman de Rasarit si a propriilor planuri de cucerire a lumii.

13) Papii Romei nu au avut nici o alta alegere decat sa tolereze tirania Frankilor, in interesul usurarii poverii fratilor lor romani apuseni inrobiti si in cel al asigurarii libertatii lor, precum si celei a cetatenilor romani ai Statelor Papale.

14) Insa papa Ioan al VII-lea al Romei a luat parte la al Optulea Sinod Ecumenic, din 879, in Noua Roma [Constantinopol, n.t.], unde au fost osandite ereziile Frankiste asupra icoanelor si cea a lui ”Filioque”, fara a-i numi, totusi, pe eretici, de teama represaliilor.[7]

15) O data cu aparitia Decretaliilor Pseudo-Isidoriene in 850, Papii Romei au inceput sa se simta indeajuns de puternici pentru a cere cu agresivitate conducerii Frankiste sa accepte standarde de comportament civilizate. Dar aceste eforturi s-au intors pana la urma impotriva lor. Franko-latinii au reactionat in forta la popularitatea acestor decretalii, alungandu-i pe Romani de la conducerea politica si bisericeasca a Romei si a statelor papale. Franko-latinii si-au inceput atacul final impotriva libertatii si romanitatii papalitatii intre 973-1003 si au incheiat inrobirea papalitatii romane si a libertatii statelor papale, intre 1009 si 1046 [8]. Dupa aceasta data, totii Papii sunt membri ai nobilimii Franko-latine, ce foloseau denumirile de Papa al Romei si Papalitate Romana pentru a-i face sa creada in continuare pe romanii apuseni ca au un Papa Roman.

16) Din toate cele de mai sus, ar trebui sa fie clar faptul ca stabilirea datei schismei in 1054, intre distinctiile contrafacute ale “Rasaritului Grec” si ale “Apusului Latin”, nu este corecta. Schisma a avut loc intre Franko-latini, pe de-o parte, si Romanii apuseni si rasariteni, pe de alta. In 1054 s-a petrecut doar una dintre manifestarile tarzii ale unei schisme ce exista deja, din 794, vremea in care Frankii au decis sa o provoace intre ei si asa-zisii “Greci”, din motive politice. Biserica Vechii Rome a luptat eroic sa ramana unita cu Noua Roma [Constantinopolul, n.t.], pana in anul 1009.

17) Din anul 809 incoace, Frankii nu s-au abatut niciodata de la pozitia ca Romanii Rasariteni, adica asa-zisii “Greci”, sunt eretici. Pana in anul 1009, Biserica Vechii Rome a rezistat cu indarjire acestei politici Frankiste premeditate, care pana la urma a fost impusa cu forta.

18) Faptul ca aceasta traditie a continuat pana in mijlocul secolului al 20-lea era foarte evident in timpul tineretii scriitorului acestor randuri. In cartile Latine de apologetica, ortodocsii erau descrisi cu vehementa ca fiind eretici si fara sfinti. Desigur, acest lucru din pricina disputei ”Filioque”, care a izbucnit puternic inaintea celui de-al optulea Sinod Ecumenic, din 879. De aici, si supozitia ca ortodocsii nu au avut Parinti ai Bisericii dupa Sf. Ioan Damaschin (cca. 675-749) si Sf. Teodor Studitul (759-826). [9]

19) Dar Franko-latinii si Papalitatea lor si-au continuat cuceririle insotite de exterminarea si/sau inlaturarea episcopilor si a egumenilor Ortodocsi, si de reducerea credinciosilor la statutul de serbi si tarani, prin lipsirea lor deplina de orice proprietate. Cuceritorii musulmani, nici cei arabi, nici cei turci, nu au facut niciodata asa ceva.

20) Dar chiar si la inceputul acestui secol al 20-lea, Vaticanul mai facea aceste lucruri. Astfel, in 1923, Italia a primit in posesie Insulele Dodecaneze (”Cele Douasprezece”), de la Turcia. Episcopii ortodocsi fura inlocuiti de episcopi toscani-franki si lombarzi, care, din 1870, se infatisau ca fiind italieni. Vaticanul a nadajduit ca credinciosii Ortodocsi vor accepta clerul hirotonit de acesti episcopi ai Vaticanului, caci altfel ar fi ramas fara preoti. Situatia s-a schimbat atunci cand Grecia a luat in posesie aceste insule. Episcopii Ortodocsi exilati s-au intors, sub omoforul Patriarhiei Ortodoxe a Constantinopolelui.

21) Dar apoi Vaticanul si-a schimbat chipul si a produs recunoasterea unilaterala a tainelor Ortodoxe, la conciliul Vatican II. Intrebarea ramane:

Este aceasta trecere de la razboi la dragoste una reala? Sau este tot dragostea lupului, acum imbracat in haine de oaie, gata sa-si inhate “prada” traditionala? Invazia tarilor ortodoxe de catre Vatican, cu atatia clerici umbland dupa “prada”, pare sa vorbeasca de la sine.

22) Ceea ce este dispus sa faca doctrinar Vaticanul va depinde de ceea ce va face cu toate Conciliile sale Ecumenice. Cel putin in privinta primatului si a infailibilitatii papale, Vatican II continua sa sustina ca acestea sunt o problema de revelatie divina si nu de lege canonica.

III. Eclesiologie

23) Nici din secolul al 7-lea pana in anul 1054, si nici dupa, episcopii si papii Franko-latini nu au avut nici cea mai mica cunostiinta, sau vreun interes, in ceea ce priveste tamaduirea personalitatii omului prin curatirea si luminarea inimii si proslavire (indumnezeire – theosis). Ei au inca o intelegere magica a succesiunii apostolice, pe care au acceptat-o si multi ortodocsi, din vremea asa-ziselor reforme ale lui Petru cel Mare.

24) Acordul de la Balamand este intemeiat si pe o interpretare a rugaciunii Domnului nostru din Ioan 17, care nu face parte din traditia patristica. Hristos se roaga aici ca ucenicii Sai si ucenicii acestora sa poata deveni, in aceasta viata, una in vederea slavei Sale (pe care El o are prin fire de la Tatal) atunci cand vor ajunge madulare ale Trupului Sau, Biserica, ce va fi intemeiata la Rusalii si ai carei membri sunt meniti a fi luminati si proslaviti (indumnezeiti) in aceasta viata. Proorocii Vechiului Testament l-au vazut in propria lor proslavire pe Domnul Slavei inainte de a se intrupa. Asemenea, ucenicii au vazut slava necreata a lui Hristos, pe care El o are prin fire de la Tatal Sau, pana la, si dupa Rusalii, dar nu ca madulare ale Trupului Sau. Proslavirea (theosis) de la Rusalii a facut parte din transformarea Bisericii Vechiului si Noului Testament in Trupul lui Hristos. Astfel, aceasta forma finala de proslavire (indumnezeire) constituie nucleul istoriei Trupului lui Hristos, care este adevaratul nucleu al istoriei Bisericii.

Rugaciunea lui Hristos din Ioan 17 este, deci, pentru implinirea proorociilor, a invataturilor si a fagaduintelor Vechiului si Noului Sau Testament, indeosebi a acelora din Evanghelia dupa Ioan si, mai ales, in 16:13. Aceasta proslavire finala este ceea ce se repeta in viata fiecaruia dintre sfinti, in istorie, si care la care nici nu se mai poate adauga ceva, nici nu se poate imbunatati, mai ales de vreme ce aceasta experienta transcende cuvintele si conceptele, chiar si pe cele ale Bibliei. Astfel inteleg Parintii aceasta rugaciune.

25) Rugaciunea aceasta nu este pentru unirea membrilor Bisericii lui Hristos cu acei ce nu se gasesc in starea de curatire (despatimire), luminare si proslavire (theosis). Desigur, rugaciunea implica intrarea ne-membrilor trupului lui Hristos in aceasta stare de tamaduire, dar cu siguranta nu este o rugaciune pentru unirea bisericilor. Ca Ioan 17 ar putea fi aplicat unor Biserici ce nu au nici cea mai mica intelegere a proslavirii (indumnezeirii – theosis) si a modului cum pot ajunge la aceasta tamaduire in viata prezenta, este un lucru foarte interesant, ca sa nu spunem mai mult.

26) Acordul acesta profita de acei ortodocsi naivi care insista ca sunt o Biserica “Sora” a unei Bisericii “Sore” a Vaticanului, ca si cum indumnezeirea (theosis) ar putea avea o alta sora decat pe sine. Ortodocsii de la Balamand au cazut in propria lor capcana, din moment ce aceasta implica validitatea tainelor Latine. Este, intr-adevar, un fenomen ciudat, tinand cont de faptul ca latinii nu au crezut niciodata ca proslavirea (indumnezeirea) in aceasta viata este temelia succesiunii apostolice si a tainelor (sacramentelor) ce apartin si se gasesc in Trupul lui Hristos. Pana astazi, Latinii si protestantii traduc 1 Corinteni 12:26 cu “cinstit” in loc de “proslavit”.

27) Dar si conciliul Vatican II si-a intins capcana, cea a recunoasterii unilaterale a tainelor ortodoxe, in care ortodocsii de la Balamand au cazut, conform planului.

28) Mult mai importanta decat validitatea tainelor este intrebarea cine ia parte la ele. Proslavirea (indumnezeirea) este dorinta lui Dumnezeu pentru toti, atat in viata aceasta, cat si in cea viitoare. Dar slava lui Dumnezeu intru Hristos este viata vesnica pentru cei ce sunt tamaduiti si pregatiti cum se cuvine. Insa aceeasi slava necreata a lui Hristos este foc vesnic pentru cei ce refuza sa fie tamaduiti. Grupul dintai este proslavit (indumnezeit), iar celalalt devine vesnic fericit in egoismul sau ca “dumnezeu actus purus“, in care crede. Cu alte cuvinte, toti vor fi mantuiti. Unii vor fi mantuiti prin participarea lor la proslavire (indumnezeire) si la Adevarul deplin. Ceilalti vor fi mantuiti prin cunostiinta adevarului deplin, care va fi pentru ei vederea slavei necreate a lui Hristos, ca foc vesnic si intunecime inconjuratoare. Aceasta este starea de fericire “actus purus“, dupa care au nazuit intreaga lor viata. Cu alte cuvinte tainele pot fi valide si neparticipante, in acelasi timp. La fel de importanta ca validitatea tainelor este curatirea si luminarea inimii, si proslavirea (indumnezeirea) din timpul acestei vieti, care reprezinta realitatea esentiala a tainelor si a participarii la ele. (…)

29) S-ar parea ca ortodocsii ar putea, in mod legitim si smerit, sa doreasca si sa nadajduiasca, din dragoste, ca tainele Latine si protestante sa fie cu adevarat valide si lucratoare, insa lasa aceasta problema in mainile Domnului. Dar a le declara valide, 1) cand Latinii nu accepta indumnezeirea (theosis) din aceasta viata, ca nucleu central al traditiei si al succesiunii apostolice si 2) cand ei cred, in loc de aceasta, ca scopul final al individului este fericirea, este, intr-adevar, ceva ciudat. (…)

30) Invataturile oficiale franko-latine asupra tainelor au fost, din punct de vedere istoric, nu numai ne-ortodoxe, ci si anti-ortodoxe. In aceasta privinta, majoritatea protestantilor sunt de acord in principiu cu ortodocsii, si anume ca harul mantuitor impartasit este necreat. Erezia Latina ce sustine ca harul impartasit este creat nu a fost inca respinsa de Vatican.

IV. “Ratiunea de-a fi” a Uniatismului inceteaza sa existe

31) Reprezentantii Vaticanului au propus aceasta pozitie generica si ortodocsii de la Balamand au acceptat-o. Oricum, se presupune ca ortodocsii de la Balamand erau niste experti, care stiau ca propunerea aceasta a fost facuta in contextul ambelor dogme Latine referitoare la papa, si oficial, de asemenea, in contextul tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului. Dar pozitia ortodoxa in aceasta disputa nu reiese din acest acord. Astfel, se creeaza impresia ca ortodocsii, cel putin implicit, au acceptat dogma latina despre papa, ca si pe cele ale tuturor Conciliilor Ecumenice ale Vaticanului.

32) In vremea conciliului Vatican II, ziarul New York Times a anuntat pe prima sa pagina faptul ca schisma dintre ortodocsi si Vatican a luat, teoretic, sfarsit. Aceasta afirmatie se datoreaza faptului ca Latinii au inteles ridicarea anatemelor din 1054 ca fiind o ridicare a excomunicarii. Constantinopolul a ridicat, dupa cum se pare, numai anatemele. Pentru Latini, acest lucru a fost in concordanta cu Vatican II, in ceea ce priveste validitatea tainelor ortodoxe, fapt care face posibil ca Latinii sa se impartaseasca in bisericile ortodoxe si, conform Latinilor, si reciproc. Ortodocsii au avut dificultati in a refuza impartasania latinilor, iar Vaticanul a suspendat temporar practica.

33) Acordul de la Balamand a fost acceptat de reprezentantii a noua din cele 14 Biserici Ortodoxe, dar inca nu si de catre Sinoadele acestora sau de catre un Sinod Pan-Ortodox. In aceasta perioada, Vaticanul ar putea incuraja din nou Latinii si Uniatii sa se impartaseasca in Bisericile Ortodoxe, incurajand in acelasi timp ortodocsii sa faca la fel. Insusi faptul ca ortodocsii prezenti la Balamand au extins recunoasterea la toate tainele Latine, inseamna ca s-ar putea crea cu usurinta impresia ca singurul motiv pentru refuzul inter-comuniunii si al con-celebrarii [cu romano-catolicii] este intoleranta.

34) Mai este posibil ca, la un moment dat, papa sa nu mai numeasca un succesor pentru cel putin unul dintre arhiepiscopii sau chiar patriarhii sai uniati curenti, si sa aseze credinciosii sai Uniati locali sub conducerea spirituala a arhiepiscopului sau patriarhului ortodox local, drept incercare.

35) Incepand din 1975 (cel putin), WCC (Consiliul Mondial al Bisericilor) a cultivat cu grija si cu un mare succes o imaginea ortodocsilor ce ii infatiseaza ca lipsindu-le dragostea crestina, din pricina refuzului comuniunii cu ceilalti. Un refuz probabil al ortodocsilor, de a accepta Uniatii sub unul dintre arhiepiscopii sau patriarhii lor, poate deveni parte a unei practici asemanatoare de a-i descrie pe ortodocsi ca fiind niste adevarati bigoti, mai ales din moment ce, in acest caz, ei ar refuza comuniunea si con-celebrarea cu un cler ale carui taine le recunoaste pe deplin.

36) Acum ca acordul de la Balamand a devenit candidat la o continuare a [conciliului] Vatican II si in urma caruia Uniatismul nu va mai avea nici un motiv pentru a exista, ortodocsii vor fi confruntati cu consecintele refuzului lor neincetat de a avea comuniune cu Latinii si Uniatii.

37) Faptul cel mai interesant este ca, potrivit acordului de la Balamand, tainele sunt valide, indiferent daca sunt acceptate 7 sau 22 de Sinoade Ecumenice, cu invataturile si practicile lor. Va fi creata cu siguranta impresia ca singurul motivul pentru care ortodocsii continua sa refuze inter-comuniunea si con-celebrarea cu Vaticanul este lipsa de dragoste.

V. Intrebarea

38) Se pare ca ortodocsii de la Balamand incearca sa introduca o inovatie referitoare la tainele Biblice. Pana acum, Bisericile Ortodoxe au acceptat de obicei in randul lor indivizi sau biserici prin mijloacele strictetii (AKRIBEIA) sau pogoramantului (OIKONOMIA).

(a) Prin Acrivie, o persoana este primita prin botez, mirungere si marturisirea credintei Ortodoxe, insotita de respingerea greselilor de dinainte.

(b) Prin Iconomie, o persoana este primita prin mirungere, marturisirea credintei Ortodoxe si respingerea greselilor de dinainte.

39) Nici una din aceste doua modalitati de a intra in Biserica nu este, in sine, o judecata a validitatii sau a ne-validitatii sacramentelor Bisericii de origine, de vreme ce nu exista taine in afara Trupului lui Hristos. O persoana este fie un madular al Trupului lui Hristos, prin botezul lui in Duhul, adica luminarea si/sau proslavirea (indumnezeirea) in Hristos, fie este inca stadiul de curatire, prin botezul lui cu apa spre iertarea pacatelor si in curs de a deveni un madular al Trupului lui Hristos si templu al Duhului Sfant. Cineva poate fi un credincios intru Hristos, fara a apartine nici uneia din aceste doua categorii. Acest lucru este adevarat si pentru ortodocsii nominali. Este la latitudinea fiecarui sinod de episcopi ortodocsi sa hotarasca starea fiecaruia dintre grupurile celor ce cauta partasie in Trupul lui Hristos.

40) Referitor la tamaduirea prin curatire, luminare si indumnezeire, nu exista nici o diferenta intre Latini si majoritatea protestantilor, din moment ce ei nu sunt angajati in aceasta tamaduire, care nu are nimic de a face cu misticismul. Lucru adevarat si pentru ortodocsii nominali. Motivul pentru cresterea numarului celor din urma (mai ales din vremea lui Petru cel Mare) este ca profesorii facultatilor ortodoxe nu mai cunosteau, si multi inca nu cunosc, aceasta traditie Biblica/Patristica a tamaduirii si, prin urmare, tind sa copieze din lucrari ne-patristice sau ne-ortodoxe, pentru a-si scrie manualele. Rezultatul a fost aparitia unei grup numeros de clerici care nu mai vad nici o diferenta majora intre intelegerea Latina si cea Ortodoxa a Tainelor in cadrul Trupului lui Hristos.

41) Intrebarea fundamentala care se pune este clara:

Este dogma 1) o protectie impotriva ipotezelor falsilor tamaduitori si 2) o calauza catre tamaduirea oferita de curatire si luminarea inimii si indumnezeire (theosis), sau nu?

42) “Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, multi dintre voi sunt neputinciosi si bolnavi si multi au murit.” (1 Cor. 11:28-30). Cu alte cuvinte, cineva se cerceteaza pe sine pentru a vedea daca este un madular al Trupului lui Hristos aflat in starea de luminare (…). Altfel, el se impartaseste din paine si din pahar “cu nevrednicie” (1 Cor. 11:27). Intr-un astfel de situatie, acela este inca “neputincios” sau “bolnav” si chiar “mort” duhovniceste (1 Cor. 11:30), de ex. nu ia parte intru invierea persoanei launtrice si astfel inca nu se impartaseste la Euharistie spre viata in Hristos, ci mai degraba spre judecata. “Caci de ne-am fi judecat noi insine, nu am mai fi judecati. Dar, fiind judecati de Domnul, suntem pedepsiti, ca sa nu fim osanditi impreuna cu lumea” (1 Cor. 11:31-32). In starile de luminare si indumnezeire, o persoana este invatata intru duhul ei de catre Insusi Hristos. Aceasta este tamaduirea pe care Pavel o descrie in detaliu in 1 Cor. 12-15:11. [10]

VI. Nu trebuie facuta confuzie intre formulari ale dogmei si taina lui Dumnezeu

43) Condamnarea ereziilor, prin formulari dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice si Locale, a fost facuta doar pentru a-l pastra pe credincios in interiorul acestei traditii, a tamaduirii in Hristos. Aceste formulari nu au nimic in comun cu analogia fidei si analogia entis augustiniana si franko-latina, adica cu speculatiile teologice si filosofice intemeiate pe o presupusa similaritate intre creat si necreat. Credinta intr-o asemenea similaritate a fost caracteristica de baza a ereziilor, devenind obisnuita si printre unii ortodocsi. Singurul scop al formularilor dogmatice este acela de a sluji la tamaduirea sufletului omenesc intru si prin Hristos Insusi.

VII. Tainele

44) Doctrinele franko-latine despre sacramente (taine) si harul creat sunt intemeiate pe Hristologia lui Augustin si pe cautarea acestuia dupa fericirea neo-platonica. El a respins, fara sa stie, identificarea lui Hristos cu Ingerul vechi testamentar al lui Dumnezeu, Cel Ce este, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov Care I-a aparut lui Moise in tufisul ce ardea, si Imparatul Slavei, Domnul Savaot, Pantocratorul, si Ingerul de Mare Sfat Care s-a aratat proorocilor Vechiului Testament, identitate definita la primul si cel de-al doilea Sinod Ecumenic. Augustin a fost indrumat gresit sa creada ca aceasta identificare a fost doar invatatura ereticilor arieni. El nu a stiut ca aceasta a fost si invatatura Parintilor de la cel dintai si cel de-al doilea Sinod Ecumenic. In timp ce arienii si eunomienii credeau ca acest Domn si Inger al Slavei a fost creat de Dumnezeu, Parintii Ortodocsi stiau, din propria lor proslavire intru Hristos si din Biblie, ca El este Fiul necreat al lui Dumnezeu si de o fiinta cu Tatal Sau. La aceasta necunoastere a identificarii lui Hristos cu Imparatul Slavei vechi-testamentar, Augustin a mai adaugat si cautarea sa personala dupa fericirea neo-platonica, care nu are nimic de a face cu proslavirea dumnezeiasca a apostolilor si proorocilor.

45) Augustin este parintele invataturii ciudate a franko-latinilor, conform careia Dumnezeu aduce la existenta creaturi pentru a fi vazute si auzite de prooroci si de apostoli, si pe care El le trece inapoi in inexistenta, dupa fiecare revelatie anume[11]. Astfel, inainte-mentionatul Inger al lui Dumnezeu vechi testamentar si focul din tufisul ce ardea, stalpul de foc si norul, pasarea de la botezul lui Hristos, slava si legea lui Dumnezeu din ambele Testamente, si chiar limbile de foc de la Rusalii, se presupune ca au fost aduse toate la existenta si apoi scoase din existenta. Cu alte cuvinte, simbolurile lingvistice folosite de cei ce au scris Biblia pentru a indica proslavirile/revelatiile si lucrarea harului lui Dumnezeu sunt transformate in creaturi vremelnice, care intra si ies din existenta. Intr-adevar, pentru franko-latini aceasta se presupune a fi cea mai joasa forma de revelatie, care este inlocuita de revelatiile divine facute direct intelectului.

46) Aceasta a fost invatatura lui Varlaam din Calabria, care venise din Apus, devenind ortodox fara a cunoaste credinta Bisericii in aceste probleme. Dupa dispute cu monahii ortodocsi, aparand aceste pozitii franko-latine, invataturile sale au fost osandite la Sinodul Ecumenic al noualea [12], de la Constantinopol, din 1341 [Sinoadele palamite, n.t.]. Putin mai tarziu, a devenit cunoscut faptul ca invataturile sale erau de fapt originalitatile lui Augustin, urmate de catre intreaga Biserica Franko-latina. Este vadit faptul ca din aceasta pricina, si nu doar din cauza lui ”Filioque”, a fost asezat Augustin la marginea autoritatii patristice. In contrast, Biserica serbeaza praznicul Sf. Grigorie Palama in a doua Duminica a Postului Mare, ca a doua Duminica a Ortodoxiei, pentru rolul covarsitor avut impotriva ereziilor franko-latine ale lui Varlaam si cu scopul de a-i ocroti pe credinciosi in drumul lor spre harul necreat, prin curatirea, luminarea si proslavirea lor intru Hristos. Astfel, ei devin dumnezei prin har, si il vad pe Dumnezeu in Logosul Lui intrupat si prin Sfantul Duh.

NOTE

[1] Pentru surse documentate cu detalii ale uciderii episcopilor si egumenilor celti si saxoni, si inlocuirea lor cu nobili din regatele Frankiste al Franciei, adica Galia, Germania si Italia, vezi Auguste Thierry, “Histoire de la Conquete de l’Angleterre par les Normands,” Paris 1843, vol. 2. pp. 147 (1071-1072), 215-219 (1075-1076), 284, 313-314, 318 (1087-1094);vol. 3, pp. 35 (1110-1138), 214-215 (1203).

[2] Ibid., vol. 2, pp.55, 66 (1068), 111, 145, 184 (1070-1072),215 (1075-1076), 240-242 (1082), 313-316 (1088-1089); vol. 3, pp. 35, 44, 47 (1110-1140). Vezi si J. S. Romanides, “Church Synods and Civilization,” in Theologia, Atena, vol. 63, nr. 3, 1992, p. 427-428.

[3] In adaugire la lucrarea mentionata in nota [1], vezi J. S. Romanides, “Franks, Romans, Feudalism and Doctrine, an interplay between theology and society,” Holy Cross Orthodox Press, Brookline, Massachusetts 1982.

[4] Ibid., pp. 11-14.

[5] Adica un locuitor al provinciei romane Magna Graecia, din Italia de sud

[6] Migne P L, 89, 744; Mansi 12, 313-314.

[7] J. S. Romanides, “Franks, Romans, Feudalism and Doctrine,” pp. 19-20.

[8] Ibid., pp. 20-38.

[9] Vezi, de exemplu, vol. 2, pp. 314-349, de F. Cayre, A. A. Manual of Patrology and History of Theology, (English version), Tournai vol 1, 1935, vol 2, 1940. Incepand de la pag. 351 a vol. 2 si mai departe, ni se spune despre Urmasii Scolastici ai Parintilor si apoi de Marii Urmasi ai Parintilor iar, in sfarsit, incepand de la pagina 661, ni se spune despre “Decaderea Generala a Scolasticismului”

[10] Vezi studiul la care se refera nota [1]

[11] Vezi, de exemplu, lucrarea sa De Trinitate, Cartile II si III.

[12] Dupa Legea Romana.

Sursa: http://saraca.orthodoxphotos.com/biblioteca/balamand_romanides.htm