Cuv. Paisie Aghioritul:

“Ma doare de doua ori. O data ca prevad o situatie si strig ca sa prevenim un rau ce e pe cale sa se produca si o data ca nu se da importanta – poate nu din dispret – si se face raul, iar abia dupa aceea vin (oamenii) ca sa ii ajut. Acum inteleg cat au suferit proorocii. Cei mai mari mucenici au fost proorocii. Mucenici mai mari decat toti mucenicii, cu toate ca n-au murit toti cu moarte muceniceasca. Pentru ca mucenicii sufereau pentru putin, in timp ce proorocii vedeau o situatie si sufereau mereu. Au strigat, au strigat, iar ceilalti erau indiferenti. Iar cand a venit vremea si i-a ajuns mania lui Dumnezeu din pricina nepasarii lor, erau chinuiti si aceia (proorocii) impreuna cu ei. Cel putin atunci la atat ajungea mintea oamenilor: lasau pe Dumnezeu si se inchinau idolilor. Astazi, pe cat inteleg, exista o idolatrie mai mare. N-am constientizat ca diavolul a hotarat sa distruga fapturile lui Dumnezeu. Este hotarat sa lucreze astfel ca sa distruga lumea“.

(Din: “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“)

(un frate oarecare)

• Cantari si rugaciuni pentru Pogorarea Duhului Sfant si Praznicul Sfintei Treimi

… Reiau scrisoarea, de Pogorarea Sfantului Duh, moment foarte potrivit pentru ceea discutam. Noi suntem – literalmente, nu la figurat – morti sufleteste cand in noi nu viaza Sfantul Duh. Si trebuie sa recunoastem ca de cele mai multe ori, daca nu aproape tot timpul, suntem morti. Pierdem foarte usor harul si apoi nu ne prea mai luptam pentru el sau, daca da, il dobandim foarte greu si pentru scurt timp. Ne stau in cale si lipsa de experienta duhovniceasca, si mediul defavorabil (duhul lumesc) si, mai ales, lipsa de dorinta si reflexele (obisnuintele) patimilor noastre. Dar tocmai aici “se joaca” mantuirea noastra: in asumarea acestei lupte.

Primul pas este sa constientizam! Noi, de regula, daca ne constientizam pacatele, o facem intr-un mod “atomizat”, fragmentar. Vedem pacatele (unele!), dar nu vedem ceea ce este mai important: starea de pacat. Nu vedem padurea din cauza copacilor. Asta pentru ca abordarea credintei noastre nu este una globala, privind intregul vietii noastre si, mai ales, nu este una duhovniceasca, interioara. Pacatul este o iesire din mireasma harului Duhului Sfant. Iar ca sa iesi nu e nevoie neaparat sa comiti ceva exterior si in orice caz nu e nevoie sa fi facut numaidecat ceva grav si grosolan.

De altfel, cred ca am mai vorbit despre ceea ce un Sfant Parinte (Marcu Ascetul) numeste “cei trei uriasi” care stau inaintea oricarui pacat: nestiinta, uitarea si nepasarea (sau ne-grija). Acestea alcatuiesc starea de moarte duhovniceasca in care zacem cel mai adesea. Sufletul nostru se hraneste atunci cu altceva decat cu “Duhul datator de Viata“, se hraneste cu otrava duhurilor necurate, iar acele duhuri care il patrund, care il invadeaza il imbolnavesc, il pervertesc, il ucid.

Nu intamplator au afirmat mai explicit unii sfinti (Simeon Noul Teolog, Serafim de Sarov) ca scopul vietii noastre este nu doar general, mantuirea, ci, concret, dobandirea Duhului Sfant. Fiindca asta inseamna sa fii crestin, deci asta inseamna sa te mantuiesti, asadar nu e nimic abstract, obscur, confuz aici. “Daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui“, spune raspicat Sf. Ap. Pavel (Romani 8, 9) si adauga: “fiindca toti cati sunt manati de Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8, 14). Aceasta este miza credintei noastre, fara de care ne ostenim in zadar, incercand sa facem si sa nu facem ceva sau altceva, nestiind insa ce trebuie sa cautam: Duhul Sfant. Si asa se intampla ca putem fi “credinciosi” fara sa traim de fapt in perspectiva dobandirii unei vieti duhovnicesti. S-ar putea spune atunci ca suntem “morali” sau suntem poate “religiosi“, dar nu suntem “duhovnicesti“, nu nazuim sa avem o viata traita in Duhul Sfant.

Tragedia noastra este ca ne-am format aproape integral intr-o mentalitate trupeasca (acesta este termenul pe care Sf. Ap. Pavel il opune, in epistolele sale, cu deosebire in Romani, cap.8) si ca traim intr-o lume puternic infectata de ceea ce parintele Rafail numeste cu durere “firescul necredintei“. Mai mult, nici in biserica oamenii de astazi nu mai au, in multe cazuri, constiinta Duhului Sfant si, de aici, nici forta nepamanteasca de a ne smulge din moartea in care zacem. “Suntem morti si nu stim ca suntem morti“, spunea parintele Arsenie Muscalu. Iar lumea si patimile noastre cauta sa ne ingroape din ce in ce mai mult. Avem nevoie urgenta sa ne smulgem din aceasta moarte, dar cum?

Primul lucru de facut, cred, este sa ne vedem (in profunzime, in detaliu) si sa ne recunoastem starea in care ne aflam. Facand asta, ajungem sa deznadajduim de noi insine. Ceea ce… e foarte bine, oricat ar parea de cinic la prima vedere. Aici este momentul crucial, de ruptura si de aceea DOARE foarte tare. Dar in dureri si numai in dureri se poate naste un om nou duhovniceste. Duhul Sfant este vinul nou care nu sufera sa fie pus in “burdufuri” vechi, de aceea el cere intai curatirea “burdufului” inimii: “Inima curata zideste intru mine, Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinaluntru ale mele”. Iar curatirea inseamna plans, inseamna baia lacrimilor de pocainta. Numai intristarea, dezamagirea si disperarea de noi ne golesc, ne curatesc, ca sa putem primi apoi Duhul. Nu putem imbraca haina noua a Duhului pe un trup murdar. Este ceva apropiat de acea “depresie sanatoasa“ de care vorbeste si psihiatrul american Scott Peck in “Drumul catre tine insuti“, este primirea peste fata a biciului adevarului despre noi, este suferinta care ne face saraci cu duhul (cu duhul nostru) – deci prin care incepem implinirea noilor porunci, a Legii celei noi, a Fericirilor – si care ne da in suflet constiinta nevoii disperate de un Mantuitor. Numai dupa ce parcurgem acest “purgatoriu” launtric putem primi harul Duhului Sfant prin care vom invia din moartea noastra.

Pana atunci suntem exact in situatiile descrise in Apocalipsa: „…Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort. (…) Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte” (3: 1, 14-19).

Cat suntem asadar in aceasta stare „caldicica“, de suficienta, parandu-ni-se numai ca traim si ca nu avem trebuinta de a fi salvati din nimic, in acest timp nadajduim in desert. Daca noi nu am primit inca in sufletul nostru aceasta suferinta mistuitoare, daca am dat mereu la o parte adevarul despre noi, daca am fugit mereu de constiinta fiindu-ne frica de deznadejde, daca am refuzat sa disperam de noi insine pana la capat, atunci inca nu am inteles ce inseamna adevarata nadejde. Trebuie sa primim sabia strapungatoare a Adevarului, sa ne frangem inima fara crutare, sa ne traim moartea ca sa putem striga dupa Inviere, dupa mantuire! Vreau sa spun ca noi inca nu nadajduim cu adevarat in Mantuitorul atata timp cat inca nadajduim in noi insine sau in lume si nu simtim acut nevoia unei salvari. Nimeni nu striga dupa ajutor decat atunci cand se vede in fundul prapastiei sau, cel putin, cand atarna de un fir de iarba deasupra ei. Atunci abia avem puterea sa strigam dupa ajutor cu disperarea lui David: „Dintru adancuri am strigat catre Tine, Doamne, auzi glasul meu!“. Daca nu ajungem sa strigam, daca ne simtim relativ bine si nu ne doare prea tare nimic, atunci… cine sa vina sa ne salveze? Citim rugaciuni, spunem cuvinte care semnifica acest plans, acest strigat, dar inima noastra nu plange, nu striga: „Poporul acesta se apropie de Mine cu gura si Ma cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29, 13; Matei 15, 8).

Parintele Arsenie Muscalu a comentat in conferinta din noiembrie 2003, „Viata in Biserica” (care cred ca este foarte bine a fi si ascultata) anumite pasaje din capitolul al doilea din Faptele Apostolilor pentru a ilustra treptele de inceput ale vietuirii duhovnicesti. Primul pas: strapungerea inimii (versetul 37: „Iar ei, auzind aceasta, au fost patrunsi la inima“), dupa care – esential! – urmeaza intrebarea: „Ce sa facem?“, pornita din adancul inimii strapunse. Iar Sf. Ap. Petru raspunde: „Pocaiti-va (…) si veti primi darul Sfantului Duh” (v. 38). Dar mai urmeaza acolo un verset de care parintele Arsenie nu a amintit, dar pe care eu il socotesc extrem de important:

„Si cu alte mai multe vorbe marturisea si-i indemna, zicand: Mantuiti-va de acest neam viclean!” (v. 40).

Aceasta este problema la care m-am referit atunci cand am scris despre smulgerea noastra din lume – smulgere pe care personal o simt ca pe o nevoie stringenta, pentru ca simt ca patimile care m-au imbolnavit de moarte sunt puternic intretinute de duhul lumesc. Indiferent de cat de subtile sau grosolane sunt patimile, faptul ca ele reprezinta moartea sufletului trebuie sa ne faca sa luam cat se poate de in serios lupta cu ele. Iar eu simt ca sunt mort si ca lumea ma tine in moarte prin toate ale ei la care iau parte. Sunt foarte slab duhovniceste, foarte robit, vulnerabil la tot felul de ispite, iar expunerea permanenta la ele nu face decat sa ma slabeasca si mai tare.* Nu e nevoie sa ma justifice sau sa ma apere nimeni, cum ca n-ar fi chiar asa de grav, din moment ce eu singur simt ca sunt mort, eu singur ma detest in starea asta, eu singur vreau altceva si vreau sa fiu altfel! Pentru ca stiu ca se poate si altfel, pentru ca mi s-a dat sa gust din „paharul mantuirii”, stiu cum ma simt atunci, asa ca nimeni nu ma poate convinge sa accept ca e normal sa fiu asa cum sunt acum. Stiu ca altul e potentialul meu, alta e chemarea mea, iar acum, aici, nu numai ca ma inabus, dar parca ma si schimb, ma pervertesc.

Cred ca, orice s-ar spune, mediul, pentru mine, ca si pentru orice om cu vointa slaba, conteaza foarte mult.** Trebuie sa facem, cred, tot ce tine de noi pentru a ne instraina cat mai mult de „acest neam viclean” („si desfranat” – cum a spus Mantuitorul), care nu poate decat sa-i modeleze pe cei slabi dupa chipul si asemanarea sa. Avem nevoie ca de aer de modele de curatie si de sinceritate, avem nevoie sa respiram si altceva decat acest aer general de desfranare, de usuratate, de desertaciune, de minciuna… Trebuie sa ne gasim sau sa ne construim un spatiu in care sa gasim un aer duhovnicesc, un aer / un „duh” de nevinovatie, de vietuire in Adevar si de dragoste adevarata.

Nu putem continua zi dupa zi sa traim in aceeasi inertie; nu mi se pare normal sa ne temem de „plafonare” in cele lumesti (adica de „plafonarea intru desertaciune”), dar sa nu ne temem de „plafonarea” noastra duhovniceasca. Si aici trebuie sa acceptam ca exista un conflict ireductibil intre cautarea implinirii duhovnicesti si cautarea implinirii dorintelor si ambitiilor lumesti. Nu putem sa fim si foarte bine „adaptati” si bine-vazuti in lume si in acelasi timp sa viem intru Duhul. Nu putem sluji la doi domni. Aceasta este, de fapt, o apostazie mascata. Acceptam ca pe ceva „normal” infrangerea si anihilarea omului duhovnicesc din noi, pentru ca „asa cere mersul lumii”. Si cu cat ne vom „impaca” mai mult cu asa-zisul „firesc” al acestei situatii, cu cat ne vom resemna ca „suntem mireni si nu se poate altfel”, cu atat mai grabnic vom ajunge sa ne lepadam de tot de Hristos.

Cei mai multi oameni refuza sa priveasca aceasta realitate in fata si sa ia act in constiinta de existenta acestui conflict dintre Evanghelie si valorile lumii. Intuitia unei rascruci existentiale dureroase provoaca groaza si orice schimbare si orice suferinta ne apar sub chipul unei perspective dramatice si inspaimantatoare. De aceea e mai simplu sa fugim de noi insine si de Dumnezeu, sa alergam cat mai mult, sa ne agitam, sa ne imprastiem, sa ne implicam in orice activitate exterioara, numai sa uitam… E acelasi lucru ca si refuzul gandului la moarte: ce lucru ingrozitor…, hai mai bine sa vorbim despre altceva…

Iar lumea ne sare imediat „in ajutor”, ne creeaza nenumarate, infinite prilejuri de a ne minti, de a uita esentialul vietii noastre, de „a ne lua cu altceva” de fiecare data si a ne risipi in desert zi dupa zi, ora dupa ora, clipa dupa clipa… De fapt, lumea insasi a devenit, in sine, o uriasa diversiune, din pricina pretentiilor ei „totalitare” (cum zice undeva parintele Seraphim Rose), de confiscare a intregii noastre vieti. Iar noi ne complacem pervers si ne lasam târâţi in suvoiul ei pentru a ne “imbalsama” cat mai bine sufletele moarte. De aici provin si “mecanismele de aparare” – prin negare, prin indreptatire etc. – fata de trambita Adevarului care ar putea sa ne trezeasca inopinat. E mult mai placut somnul de moarte al superficialitatii, e mult mai placut sa vrei sa ramai un copil rasfatat care nu trebuie sa-si puna intrebari grave si sa-si ia viata vesnica in serios.

Asa traiesc majoritatea oamenilor lumesti si contactul mai adanc cu ei, cu valorile lor, cu gandirea si felul lor de a fi ne intretine zilnic propriul nostru somn al constiintei, ni-l confirma sau, daca nu am cazut in el, ne atrage cu putere in aceasta directie. Din mijlocul lor e nevoie sa iesim atat cat se poate, sa ne smulgem, daca mai vrem sa fim vii: “Iesiti din mijlocul lor si osebiti-va, zice Domnul, si de nimic necurat sa nu va atingeti…” (Levitic 5, 1; 2 Cor. 7, 17). Iar partea a doua, pozitiva, a acestei porunci cred ca ar fi aceasta, exprimata in cuvintele unui avva din Pateric: “Du-te, lipeste-te de un om care se teme de Dumnezeu si, in preajma lui, invata si tu sa te temi!” (Avva Pimen). Sa fugim de tovarasiile lumesti si cautam insotirile autentic (nu numai cu numele) duhovnicesti, cele care ne vor ajuta sa ne apropiem tot mai mult de telul vietii noastre: dobandirea in chip real si statornic a harului Duhului Sfant!

Inchei aici, cerandu-ti iertare pentru lungimea scrisorii si nadajduind ca ai avut rabdare si ca nu te-am obosit foarte mult. De asemenea, mi-as dori foarte mult ca aceste cuvinte sa nu treaca, sa ramana in tine si sa fie lucratoare. Si poate, prin ele, vei primi si chemarea mea de a impreuna-plange si impreuna-striga la Hristos dupa ajutor, dupa mantuire!

* “Noi suntem slabi si raniti de pacat. O ocazie de cadere care se gaseste sub ochii nostri sau foarte aproape de noi, va gasi fara indoiala o complicitate in firea noastra corupta de pacat, si va lasa o urma in noi. Aceasta urma poate, in primul moment, sa treaca neobservata; dar dupa ce creste si devine puternica, incepe sa ne domine si ne poate duce pana la marginea prapastiei. Uneori impresia lăsată de o ispită acţionează extrem de repede nelăsându-l, să spunem aşa, pe cel ispitit să-şi vină în fire: într-un moment i se întunecă mintea, dispoziţiile inimii se schimbă, călugărul este aruncat din cădere în cădere” (Sf. Ignatie Briancianinov, “Faramiturile ospatului”, cap. V).

** “Viaţa după Dumnezeu va deveni foarte dificilă. Şi va fi aşa pentru că cel ce trăieşte în mijlocul ocaziilor de cădere, şi care le are mereu sub ochi, nu se poate să nu fie influenţat de ele. Precum gheaţa îşi pierde duritatea în contact cu căldura şi se transformă în apă dulce, la fel inima nestăpânită de bunăvoie, dacă este expusă la influenţa ispitelor, chiar atunci când este statornică, slăbeşte şi sfârşeşte prin a se schimba. Trăirea vieţii după Dumnezeu va deveni foarte dificilă din cauza apostaziei generalizate” (idem, cap. 30)

__________________________________________________________________________________

Legaturi tematice pe Razboi intru Cuvant:

• CUI II MAI ESTE SETE DE DUH SFANT?
• Pogorarea IN NOI a Sfantului Duh – conditia mantuirii
• DUHUL SFÂNT – UNTDELEMNUL FECIOARELOR ÎNŢELEPTE
• ASTEPTAND DUHUL…
• Parintele Arsenie Muscalu: CE ESTE VIATA IN BISERICA?
• Parintele Arsenie Muscalu: VIATA IN BISERICA (partea a II-a)
• De ce avem nevoie pentru a trai duhovniceste?
• Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?
• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului

***

• “ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”
• Disperarea sfanta cu care trecem abisul greutatilor
• Orbul Bartimeu ne invata sa ne rugam… cu nadejdea disperarii!
• Parintele Calciu despre rugaciune
• Sfintii Parinti ne cheama la pocainta si la plans

***

• CREDO:

Evanghelia si Predici si talcuiri la Duminica Pogorarii Sfantului Duh:

• Sf. Ioan Gura de Aur
• Sf. Nicolae Velimirovici
• Sf. Teofan Zavoratul
• Sf. Ioan de Kronstadt
• Pr. Teofil Paraian
• Pr. Ilie Cleopa

***

Alte linkuri:

• Acatistul Sfantului Duh (text)
• Centrul Bisericesc Ortodox Munchen: Semnificatia liturgica a Duminicii Cincizecimii

• Logos: Predica la Praznicul pogorarii Sfantului Duh (p. Sofian Boghiu)

• Sfantul Grigorie Palama: Omilie la Cincizecime – despre pocainta

• Pr. Dumitru Staniloae: Pogorarea Duhului Sfant si inceputul Bisericii

“Hristos S-a înălţat! O seamă de lucruri au răscolit sufletele credincioşilor în ultimele luni, de cînd cu Aghiasma apostată de la Oradea şi Împărtăşania fostului mitropolit Nicolae Corneanu la papistaşi. Sigur, despre acestea s-au spus şi încă se mai pot spune multe, pe o arie foarte largă de opinii, în funcţie de înduhovnicirea, cultura teologică şi sentimentele fiecăruia dintre noi. Întrucît se împlinesc în curînd trei ani de la nefericita moarte a Irinei Cornici la Mănăstirea Tanacu, aş vrea să ne aducem aminte de cei întemniţaţi pentru credinţă. Pe scurt, Părintele Daniil Corogeanu şi maicile Neonila, Siluana, Anastasia şi Pahomia au fost, după un lung proces, întemniţaţi la Vaslui, pentru singura vină de a fi fost singurii care au încercat să o ajute, să îi ofere dragostea lor, tinerei orfane, omorîtă de ura diavolului pentru neamul omenesc. Nici un canon al Bisericii şi nici o dogmă nu au încălcat, spre diferenţă de cei doi arhierei menţionaţi mai sus. Cu toate acestea, sinodul BOR a ales să se lepede de ei fără cercetarea cazului lor.Sigur, mi se va spune, de către cei ce cunosc amănunte ale cazului Tanacu, că Părintele Daniil a slujit două Sfinte Liturghii după ce a fost oprit de la slujire de către arhiereul său. Canonic această neascultare trebuia plătită. Duhovniceşte, însă, de vreme ce măsura luată împotriva sa a fost samavolnică, iar părintele şi-a întrebat duhovnicul dacă să slujească sau nu în condiţiile în care nu a fost primit la spovedanie de nici unul din ierarhi, însă a fost oprit fără nici o cercetate, iarăşi prea multe nu i se pot reproşa, de vreme ce duhovnicul a fost cel care i-a dat blagoslovenie să slujească. Cu alte cuvinte, la 3 ani de la întîmplările de atunci, puse în oglindă cazul Tanacu cu cazul Drincec şi Corneanu nu vedem decît părtinire pentru cei de un cuget (“de un cuget cu cine?” voi fi întrebat, dar las răspunsul pentru conştiinţa fiecăruia) şi samavolnicie pentru subordonaţii ierarhic. Oare cum se cheamă aceasta pe rumîneşte?

Am primit mailul de mai jos: “Şi nu numai la aceasta să ne gândim, dar şi la aceea că ei nu se poartă la fel cu toţi cei întemniţaţi” Sf. Ioan Hrisostom ‘În legătură cu maicile şi părintele întemniţaţi cineva care i-a vizitat spunea deunazi că tînjesc bietii de ei să ştie că lumea îi pomeneşte, că se gîndeşte cineva şi la ei şi consider că nişte scrisori i-ar întări întrucîtva; mă gândesc spre exemplu să primească o maica, apoi alta, cîte o scrisoare de încurajare, în aşa fel încît să le curgă cîte o mîngîiere dinspre lume, dinspre Biserica vie. Cred că se găsesc oameni să dedice 2 minute şi un timbru de 50 bani pentru a mîngîia sufleteşte nişte oropsiţi. Ar fi minunat să primească fiecare, din cînd în cînd, o scrisoare de la cineva de afară – maicile stau împreună, părintele Daniel e însă separat (cu hoţii şi criminalii). Puşcăria e puşcărie: în primele 10-20 zile se purtau foarte urât cu ei, apoi au început să se lămurească; cică hoţii s-au mai îmblînzit, au mai scos din pozele deochiate de pe pereţi, se duc şi fumează la o fereastră, sunt mai cuviincioşi, în sensul că nu mai ţin chiar la maxim manelele (că au şi TV-uri în celulă). Cuviosul îşi ocupă timpul cu citit, pictat, sculptat, îşi caută de lucru manual… Sunt oarece limitări în privinţa vorbitoarelor, la vizite, în schimb nu exista restricţii la corespondenţă, deci pot primi scrisori, vederi etc. Se poate scrie la: *Cuv. ierom. Daniel Petru Corogeanu*, Penitenciarul Vaslui, str. Avicola nr. 2, cod postal 737365, tel./fax 0235 322135, judetul Vaslui, România; destinatari pot fi la fel de bine una din maicile: *Nicoleta Arcălianu*, *Adina Cepraga*, *Simona Bârdănaş*, *Elena Oţel* (dansele sunt împreună).”

• Alte articole despre p. Daniel si maicutele de la Tanacu, de pe site-ul nostru:

Parintele Gheorghe Calciu despre Biserica si calugarii de la Tanacu

Parintele Proclu despre Biserica in cazul Tanacu: “E DE PLANS BISERICA!”

Pentru cine bat clopotele la Tanacu?

“Nu este mai trist decît sa vezi pe cineva care a fost crescut în spirit ortodox, care are unele notiuni de catehism, care a citit cîteva Vieti ale Sfintilor, care si-a facut o idee generala despre ce înseamna ortodoxia, care întelege unele dintre slujbe, si totusi nu este constient de ce se petrece în jurul lui. Iar pe copiii sai îi pune sa aleaga între doua moduri de viata: unul este modul în care traiesc majoritatea oamenilor, iar celalalt este modul în care traiesc ortodocsii duminica si atunci cînd citesc vreun text ortodox. Daca un copil este crescut în felul acesta, cel mai probabil este ca nu va alege modul de viata ortodox; acesta va reprezenta o particica infima din viata acelui copil, pentru ca viata contemporana este mult prea ademenitoare, pentru ca prea multi merg pe calea ei, pentru ca reprezinta o parte prea mare a realitatii de astazi – cu exceptia cazului în care copilul a fost învatat cu adevarat cum s-o abordeze, cum sa se pazeasca de efectele ei nocive si cum sa profite de lucrurile bune pe care lumea le are de oferit.

De aceea, atitudinea noastra, începînd de astazi, trebuie sa fie una cu picioarele pe pamînt si normala. Adica, trebuie sa fie o atitudine adaptata conditiilor reale de viata, si nu un produs al fanteziei, al fugii de realitate si al refuzului de a veni în întîmpinarea lucrurilor adeseori neplacute ale lumii din jurul nostru. O ortodoxie prea exaltata si prea cu capul în nori îsi are locul într-o sera, pentru ca nu ne este de nici un folos în viata de zi cu zi si cu atît mai putin nu poate face nimic pentru mîntuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este cruda si raneste sufletele cu asperitatile ei; sa-i raspundem în primul rînd cu o iubire si o întelegere crestine realiste, lasînd exemplele de isihasm si formele avansate de rugaciune pe seama celor capabili sa le înteleaga.

De asemenea, nu trebuie sa ne concentram asupra propriei noastre persoane, ci sa întindem o mîna celor care se afla în cautarea lui Dumnezeu si a unei vieti dedicate Lui. În ziua de astazi, orice comunitate ortodoxa mai mare are tendinta de a se transforma într-o societate care se auto-gratuleaza si se delecteaza cu propriile-i virtuti si realizari ortodoxe: frumusetea bisericilor si a odoarelor noastre, splendoarea slujbelor noastre, pîna si puritatea doctrinei noastre. Dar adevarata viata crestina, înca de pe timpul Apostolilor, a fost nedespartita de comunicarea cu ceilalti. O ortodoxie care este vie prin însusi acest fapt iradiaza catre ceilalti - deci nu este nevoie sa se înfiinteze un „departament de misionariat” pentru a face acest lucru; focul adevaratului crestinism se transmite si fara el. Daca ortodoxia noastra este ceva ce pastram pentru noi însine si ne mai si laudam cu ea, atunci sîntem mortii care-si îngroapa mortii – exact în acest stadiu se afla multe dintre parohiile noastre ortodoxe de astazi, chiar si acelea care numara multi tineri, daca acestia nu-si aprofundeaza credinta. Nu este suficient sa spui ca tinerii merg la biserica. Trebuie sa ne întrebam ce obtin ei acolo, în biserica, cu ce pleaca de la biserica si, daca nu fac din ortodoxie o parte integranta a vietii lor, atunci chiar ca nu este suficient sa spui ca merg la biserica. (…)

Dar care crestin-ortodox adevarat din ziua de astazi nu este putin „nebun”? Nu ne potrivim dupa calapoadele lumii; iar daca ne potrivim, în lumea de astazi, atunci nu sîntem crestini seriosi. Adevaratul crestin de astazi nu se poate simti la el acasa în lume; nu se poata sa nu se simta el însusi si sa nu fie privit de ceilalti drept putin „nebun”. De aceea, sa nu ne temem ca am putea fi considerati putin „nebuni” de restul lumii si sa practicam în continuare iubirea si iertarea crestine, pe care lumea nu le va întelege niciodata, dar dupa care, în adîncul sufletului ei, tînjeste, ba chiar plînge.

Scopul meu nu este sa va înspaimînt, ci sa va atrag atentia la ce se petrece în jurul nostru. Cu adevarat ca este chiar mai tîrziu decît credeam cu totii: Apocalipsa se întîmpla chiar acum. Si cît este de trist sa vezi crestini, mai ales tineri ortodocsi, peste capetele carora pluteste amenintator aceasta tragedie incalculabila si care cred ca pot duce mai departe ceea ce ei numesc „o viata normala” în aceste vremuri cumplite, facîndu-se parte integranta din capriciile acestei generatii stupide, care se auto-divinizeaza, absolut inconstienta de faptul ca paradisul nebunilor în care traim este pe cale sa se prabuseasca, absolut nepregatita pentru vremurile de disperare spre care ne îndreptam.

Nici macar nu mai este vorba de cine este un „bun” crestin-ortodox, sau unul „prost”; întrebarea care se pune acum este aceasta: va mai supravietui macar credinta noastra? Pentru multi, nu va mai supravietui; Antihristul care va veni va fi mult prea atragator, mult prea în spiritul preocuparilor lumesti dupa care tînjim, pentru ca majoritatea oamenilor sa-si dea macar seama ca si-au pierdut crestinismul înclinîndu-se în fata lui.

Apartenenta de suprafata nu este suficienta; trebuie sa ne miste ceva pe dinauntru, ceva ce sa ne faca diferiti de lumea din jurul nostru, chiar daca lumea îsi spune „crestina” sau chiar „ortodoxa”. Sa pastram si sa hranim aceste calitati ale adevaratei viziuni ortodoxe asupra lumii despre care am vorbit mai devreme: o viata si o atitudine normala, iubitoare si iertatoare, nu gravitînd în jurul sinelui, ci pastrîndu-ne inocenta si spiritualitatea chiar si cu o deplina constiinta a propriului nostru pacat si a puterii ispitelor lumesti din jurul nostru. Daca traim cu adevarat aceasta viziune ortodoxa asupra lumii, credinta noastra va supravietui socurilor care ne asteapta si va fi o sursa de inspiratie si de mîntuire pentru cei care îl vor cauta în continuare pe Hristos, chiar si în toiul naufragiului umanitatii, care a început deja în zilele noastre”.

(extras din “Perspectiva ortodoxa asupra lumii”)

Va mai recomandam:

• Cuviosul Serafim Rose: “Astăzi in Rusia, mâine în America”
• Cuv. Serafim Rose despre viitorul Rusiei si sfarsitul lumii
• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
• CUI II MAI ESTE SETE DE DUH SFANT?
• “VEDEŢI SĂ NU FIŢI AMĂGIŢI!”
• Parintele Seraphim Rose: “Nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti”
• Apoftegme trezitoare de la Cuv. Seraphim Rose (1)
• Sfantul Ioan Maximovici despre sfarsitul lumii si dulceata compromisului la ultimii crestini
• SALVAREA ORTODOCSILOR DE ASTAZI (II)
• IPS Averchie, mentorul Cuviosului Seraphim Rose despre MAREA APOSTAZIE
• Cuviosul Paisie Aghioritul: “LUMEA ARDE. PRICEPETI ASTA?”
• Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE
• Sfantul Serafim de Viriţa: “Banii si inselaciunile lumii vor pierde mai multe suflete decat prigoana ateista!”
• Sf. Lavrentie de Cernigov: “Vor fi multi surzi si multi orbi…”
• E vremea sa ne trezim din somn!
• “Vara este aproape” – semnele vremurilor
• Părintele Dionisie ne avertizează asupra vremurilor noastre şi asupra pericolelor ecumenismului
• Parintele Iustin despre vremurile din urma
• Parintele Proclu: “Anii durerilor au inceput”
• CUVIOSUL SELAFIIL CEL ORB: “O să înceapă mare învălmăşeală în Biserică”
• “Ar trebui sa plangem in toata ziua, dar traim in nesimtire”
• Ce vremuri traim? – Parintele Rafail ne raspunde
• VREMEA ESTE A CERNERII

Pentru lupta cu patimile este nevoie atat de intelepciune, cat si de nevinovatie.

Nevinovatia fara intelepciune duce la naivitate si vulnerabilitate in fata patimilor si a lucrarii raului de orice fel. Oamenii de felul acesta risca sa fie victime fara aparare a oricarei lucrari de inselare.

Astfel de oameni primesc cu usurinta raul care se prezinta sub masca binelui si refuza cu incapatanare binele care are aparenta de rau (a se vedea si cuvantul Sf. Ignatie Briancianinov despre adevarata si fatarnica smerenie, pentru unele exemplificari ale acestei idei). Astfel ei nu pot dobandi intelepciunea, in schimb, prin primirea raului deghizat, isi pierd treptat si nevinovatia!

Dar si intelepciunea fara nevinovatie este rea! Intelepciunea fara nevinovatie este intelepciunea omeneasca si contine in ea parere de sine sau chiar rautate. Judecatile pe care le face aceasta sunt judecati omenesti, judecatile condamnate de Evanghelie, in care scopul nu este zidirea sufleteasca si pazirea de rau, ci o ascunsa si gratuita satisfactie a mintii trufase, dorinta de inaltare deasupra celorlalti, de demonstrare a perspicacitatii si ascutimii mintii, insa intr-un mod steril, neziditor, fara nici o finalitate constructiva sau chiar cu scop ascuns demolator, ucigas.

Un crestin oarecare

Ce mai înseamnă, oare, pentru omul mileniului trei tradiţionalul “Hristos a Înviat”? Este oare numai o formulă rituală? Ce legătură poate să aibă Învierea lui Hristos cu noi, cei de astăzi, cu viaţa noastră? “Bun – putem zice – Hristos a înviat, dar cu noi cum rămâne?“. Pe de altă parte, dacă plecăm logic de la credinţa că Iisus Hristos este şi Dumnezeu, n-ar fi nimic mai firesc decât ca El să nu poată fi înghiţit de moarte. Şi atunci, din nou: cu ce mă priveşte pe mine Învierea Lui?

Învierea este în mod esenţial participare: Iisus nu înviază singur, ci se coboară în iadul sufletului nostru, vine în cel mai adânc abis al umanităţii înstrăinate, trăieşte total drama noastră, tocmai pentru ca pe noi să ne învieze! Învierea Lui nu are sens decât întrucât este şi învierea noastră! Unul din Sfinţii Bisericii noastre a observat foarte bine: “Ceea ce nu a asumat, nu a mântuit“, adică numai pentru că fiecare dintre noi a fost asumat integral, încorporat în Hristos, fiecare poate învia el însuşi prin Învierea Lui. Tot ce avem de făcut este să-I întindem mâna noastră pentru a ne scoate din iadul nefericirii cauzate de păcat.

Un alt răspuns ni-l dă dialogul Mântuitorului cu Marta, sora lui Lazăr, care înţelegea Învierea, ca mulţi dintre noi, doar ca perspectivă pentru “ziua de apoi” şi pe care Domnul o şochează cu afirmaţia: “Tot cel ce trăieşte şi crede întru mine, în veac nu va muri!”. Nu mai puţin uluitor este şi un alt cuvânt consemnat de Evanghelie: “Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Care M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă.”. De aici decurge că Învierea este sau poate fi un fapt prezent, o realitate actuală în existenţa noastră. Adevăratul creştin (către care tindem, dar care trebuie să recunoaştem că NU suntem) este un om înviat, un om care participă efectiv la viaţa lui Dumnezeu, un om pentru care Dumnezeu nu mai e ceva exterior şi abstract, ci însăşi substanţa vieţii sale. Adevăratul creştin nu este cel ce crede numai raţional în Înviere, nici cel care o celebrează numai formal, nici cel care se desfată intelectual-gnostic sau lirico-emoţional, prin închipuire, de sensurile ei metaforice. Adevăratul “fiu al Învierii” este cel în care, prin harul Duhului Sfânt, trăieşte efectiv şi simţit Hristos cel înviat - în chip tainic, dar real, concret! - şi a cărui viaţă este umplută de Viaţa Sfintei Treimi. Este omul care simte (şi nu doar în momente de exaltare, ci statornic) că Hristos este TOTUL pentru El.

Bucuria Învierii este nu orice fel de bucurie, nu bucuria pentru motive lumeşti, nu bucuria autoindusă (“sunt creştin, deci, vezi Doamne… TREBUIE sa ma bucur …“), ci este bucuria ca Dar al Invierii, dar duhovnicesc, iar nu autosugestie psihologică dat celui care s-a facut părtaş, fie şi în cea mai mică măsură, şi la pătimirea lui Hristos. Numai cunoscând la modul cel mai profund şi statornic durerea şi plânsul duhovniceşti ale inimii – arată toţi Părinţii Bisericii – putem realiza Trecerea (Paştile) la marea şi tainica Bucurie a Învierii. Nu putem pleca în noaptea Învierii de la Biserică în inimă cu Lumina cea adevărată decât dacă aceasta izvorăşte din lacrimile pocăinţei sau ale suferinţei. “De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină”, spune şi Radu Gyr, poetul pătimirii.

Dar ei care văd în practicarea creştinismului ceva împovărător şi frustrant nu cunosc adevăratul creştinism, care e “clocot, scandal, reţetă de fericire” (N.Steinhardt). Acesta şi nu altul este sensul în care stareţul Zosima al lui Dostoievski spunea că pentru creştin este o poruncă, o datorie să fie fericit. Este o poruncă, deci… nu poate fi nicidecum ceva firesc şi uşor, pentru că cele ale firii nu au nevoie de poruncă pentru a fi împlinite... Nu înseamnă nicidecum, aşa cum mai cred unii, că cei care au temperamente vesele, firi optimiste sunt în vreun fel mai fericiţi sau mai … predispuşi la fericire – în sensul acesta evanghelic, singurul autentic pentru noi. Încă o dată afirmăm adevărul ontologic că fericirea mantuitoare a Invierii, a Taborului trece cu necesitate prin lacrimi (“Fericiti cei ce plâng…“) si prin Golgota…

Astfel privind lucrurile, vedem că Învierea este nu numai ceva ce ce are legătură cu noi, ci este de-a dreptul cea mai mare provocare pentru viaţa noastră şi cea mai importantă realitate, pentru că este cheia fericirii noastre veşnice. Fericirea aceasta veşnică nu începe însă abia după moarte, aşa cum ne-am obişnuit să credem, ci începe de aici, prin învierea noastră din duhul păcatului, adică murind patimilor şi viind statornic în Duhul-Cel-de-Viaţă-Făcător. Dar până să trăim noi înşine Învierea cu adevărat, nu e nevoie să ne transpunem imaginar in starea aceea înaltă a duhului, dar putem să gustăm de pe acum o altă bucurie duhovnicească accesibilă măsurii noastre, şi anume bucuria nădejdii. Iar cu această bucurie înarmaţi putem pune oricând început bun nevoinţei noastre spre dobândirea Învierii depline si statornice a sufletelor noastre!

Andrei Maxim

(NOTA: preluarea este permisa numai cu indicarea linkului si autorului)

HRISTOS A ÎNVIAT!

• Da si altora Lumina! – o poezie duhovniceasca exceptionala despre sensul Invierii

“Zilele trecute, în timp ce beam ceai, verisoara mea, femeie în toata firea, a început a plînge, zicînd ca vrea sa-mi puna o întrebare pe care nu a mai pus-o nimanui. În sfîrsit, dupa ce s-a scuzat de multe ori: „ca este o hula”, „ca îi este rusine ca are astfel de gînduri” si-a luat inima în dinti si a vorbit. „De ce – zice ea plîngînd -, Iisus s-a speriat în gradina? El era de la Dumnezeu, El stia toate – stia ca va muri, ca va învia, stia ca prin jertfa Lui El va aduce atîta bine omenirii! De ce, dar, s-a temut? Orice om, daca ar sti dinainte ca el va învia, ar accepta cu bucurie sa moara pentru semenii sai. De ce tocmai El s-a temut?”

Nu stiu în ce masura crestinii de azi sînt obsedati de moartea lui Hristos, dar mie mi se pare ca moartea Lui stîrneste mai multe neîntelegeri decît învierea. Daca toate denominatiunile crestine, inclusiv sectele, sînt de acord în ceea ce priveste învierea Lui, în ceea ce priveste moartea multi se contrazic. De exemplu, iehovistii au hotarît ca, de vreme ce Iisus s-a speriat în gradina si a murit pe cruce, înseamna ca El nu este Dumnezeu. Monofizitii au cazut în extrema cealalta, zicînd ca, de vreme ce Iisus este Dumnezeu, înseamna ca El nu a murit, caci Dumnezeu nu moare.

Adevarul este ca Iisus a murit în firea Sa omeneasca, ramînînd nestramutat în firea Sa dumnezeiasca. Dar ce este cu spaima lui Iisus din gradina? Marturisesc ca si eu am avut aceleasi framîntari ca si verisoara mea. „Ce mare lucru a facut Hristos? Stia dinainte ca va învia, era Dumnezeu, iar noi petrecem în iadul incertitudinii pîna la sfîrsitul zilelor noastre”. Gîndeam ca daca as avea certitudinea învierii mele, astazi as muri si nu mi-ar parea rau de nimic. Nu stiu în ce masura aceste gînduri vin si celorlalti oameni, poate ca ele sînt o urmare fireasca a educatiei comuniste cu pionieri care îsi puneau atît de usor sufletul pentru patrie. E adevarat ca pentru a merge la moarte cu seninatate trebuie sa fii sau convins de învierea ta, sau sa fii un ateu desavîrsit.

Hristos stia ca va învia si, totusi, S-a temut. Da, Hristos s-a temut într-adevar în gradina, atunci cînd S-a rugat Tatalui ca, de este cu putinta, sa se îndeparteze paharul acesta de la Dînsul. Ucenicii au vazut aceasta frica a lui Iisus, au vazut-o si au adormit. Se pare ca în clipele acelea de parasire pe care le traia Iisus, ucenicii au fost parasiti si ei de orice putere, de aceea au si adormit, chiar daca Hristos a iesit de trei ori la ei îndemnîndu-i sa privegheze cu El macar un ceas. Aceasta arata atît de bine ca ucenicii îsi aveau toata puterea si credinta lor de la Hristos, iar atunci cînd El a slabit, cînd s-a întristat de moarte în gradina, ucenicii au slabit si ei si, pierzîndu-si credinta, au adormit.

În Imnele Sfîntului Efrem Sirul gasim un minunat pasaj despre spaima lui Hristos din Gradina Ghetimani. Sfîntul Efrem crede ca spaima aceasta a fost adevarata si a fost profunda, mai profunda decît putem gîndi noi, si nu întîmplator ucenicii au fost martorii ei. Hristos si-a descoperit înaintea ucenicilor spaima Sa omeneasca în fata mortii ca ucenicii, atunci cînd vor ajunge sa fie dati în mîinile calailor lor, simtind aceasta spaima, sa-si aminteasca de spaima Învatatorului lor, ca e fireasca, si sa nu dea înapoi, asa cum nici El nu a dat, desi, zice Sfîntul Efrem, ar fi vrut. Mai era nevoie de aceasta spaima pentru ca moartea sa îndrazneasca sa-si înghita Stapînul. Aceasta frica a încurajat moartea care, „ca o sluga la porunca, s-a apropiat“, cum cîntam la Utrenia Învierii (Gl. 6) si L-a înghitit pe Datatorul de viata, ca dupa trei zile sa-L vomite, zice Sf. Efrem.

Hristos a fost primul om care a iesit singur în fata mortii. Doar El, dintre oameni, a fost parasit cu desavîrsire, astfel ca a strigat pe cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit!?” A fost nevoie ca omul Iisus sa cunoasca parasirea lui Dumnezeu – singura pricina a mortii, pentru ca altfel El nu ar fi putut muri. Astazi noi nu putem întelege spaima Lui, caci Hristos a zdrobit puterea mortii si moartea pe care o avem noi azi, daca ma pot exprima astfel, nu mai este moartea cu care a murit Iisus. Noi sîntem curajosi în fata mortii deoarece nimeni din noi nu moare singur, deoarece Hristos a luat în Sine toata spaima si durerea mortii. Si aceasta o vedem foarte bine din cazul lui Petru. În zilele patimii lui Hristos, cînd a fost întrebat daca Îl cunoaste pe Iisus, ca a fost vazut cu El, ca graiul îl vadeste, Petru s-a lepadat de trei ori de Învatatorul sau pentru ca se temea de moarte. Dar acelasi Petru, care s-a speriat de o baba în zilele patimii, le-a vorbit cu îndrazneala ostasilor romani care îl rastigneau, rugîndu-i sa-l rastigneasca cu capul în jos, ca nu este vrednic sa moara în acelasi fel ca si Învatatorul Sau. Moartea lui Hristos ne-a adus curajul în fata mortii, dar pîna atunci acest curaj era cu neputinta. Iata de ce Hristos S-a temut, iar noi nu. Pentru ca noi murim cu Hristos, iar Hristos a murit singur, parasit de oameni si de Dumnezeu. Paradoxul mortii lui Hristos este surprins în rugaciunea pe care o rosteste preotul la sfîrsitul proscomidiei: „În mormînt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tîlharul si pe Scaun împreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplîndu-le, Cela ce esti necuprins“. De altfel, aceasta este starea omului nou, omului rascumparat, omului întreg, ca, în Hristos, sa înteleaga aceste cuvinte si sa le traiasca, pe cît se poate, în toata durerea si în toata bucuria lor”. (sursa online)

Cititi si:

• Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?
• CEA MAI TRAGICA NOAPTE DIN ISTORIA LUMII

“Primesti un tanar cu Facultatea de Teologie sau alta facultate absolvita, te impresioneaza la prima vedere cu greutatea studiilor si cu putina evlavie si hotarare de a-si inchina viata in manastire. Dupa o verificare de un an, doi sau mai mult, il recomanzi pentru imbracare sau rasoforie. Mergi mai departe – o tundere in monahism, o diaconie sau preotie. In postura aceasta se uita pe sine, devine mare sfatuitor, indrumator, doritor de locuri sfinte – Ierusalim, Sfantul Munte, daca se poate – de o bursa in strainatate. Ajuns acolo, invata engleza, germana, franceza si toata scolastica protestanta, incepe sa lepede rasa, dulama, ramane in durligile goale, in cravata, elegant, cu cursurile in geanta pe strazile Romei, Parisului sau altei metropole europene, ori prin Elvetia sau Belgia.

Sosit in tara, se vrea autor de carti, publicist, plasat unde ar fi un post de viitor. Masina la scara, salariu doldora de la stat, un sobor select, o predica frumoasa, o masa sofisticata – pace tuturor! Prostimea asculta, fiecare se intoarce acasa in mizeria cunoscuta, intr-o familie schilodita si nimeni nu-l mai cerceteaza in lipsurile lui.

Si asa cum spune zicala romaneasca Toate-s bune si frumoase, de la care ne tragem foloase. Si cine este el, de fapt, de unde a odraslit? Nu-i decat fiul taranului nostru, smerit, credincios, rabdator, ascultator pana la moarte si moartea pe altarul luptelor de la Podul Inalt, Razboieni, Marasesti, Oituz, Odessa, Harkov, Crimeea, Pitesti, Gherla, Aiud, pana in zilele noastre. Taranul acesta lupta si trebuie acum sa lupte si cu copilul lui, ajuns mare preot si cu cei ce vor sa ne fure si sufletele prin buletinele electronice“.

(din: Gratia Lungu Constantineanu, Parintele Iustin Parvu. Viata si invataturile unui marturisitor, Iasi, 2007 – cartea poate fi comandata direct de la autoare, la adresa: gracelavin47@yahoo.com) – Cititi si:

• “Un singur lucru e important…”
• Parintele Sofronie despre ratacirile academismului teologic si teologia vietii fara de pacat
• Parintele Iustin pune cu durere degetul pe rana monahismului romanesc de acum
• NEVOIA DE OM, NEVOIA DE BISERICA VIE

Parintele Daniel Corogeanu si cele patru maici de la Manastirea Tanacu (jud. Vaslui) au intrat de ieri la inchisoare, in urma sentintei definitive a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, prin care acestia sunt condamnati la cate 7 ani (parintele Daniel), 6 ani (maica stareta Neonila), respectiv 5 ani (celelalte trei maici, Anastasia, Pahomia şi Siluana - acestea sunt numele lor de calugarie cu care sunt “cunoscute” si in ceruri, nume pe care, ca si fagaduintele calugaresti, nu le poate lua nimeni pe pamant si cu care e bine si noi sa le pomenim in rugaciuni) pentru moartea fetei bolnave psihic pe care au incercat sa o ajute, Irina Cornici. Semnificatia duhovniceasca a “cazului Tanacu” – fara indoiala unul dintre cazurile cele mai odioase de manipulare si linsaj mediatic din istoria presei romanesti, soldate cu o judecata si o condamnare nedreapta, dar si cazul cel mai flagrant de dupa 1990 de lepadare vinovata a Bisericii de niste madulare ale sale aflate in grea incercare, pentru a-si salva imaginea in fata “opiniei publice” sau pentru a ceda santajului acelor instante oculte care au si orchestrat toata povestea – ne-a fost inca din anii trecuti deslusita de cativa din marii nostri parinti duhovnicesti. Dar abia de acum, odata cu incarcerarea propriu-zisa a celor cinci nevinovati, poate ca vom putea intelege mai bine adevarul din cuvintele Parintilor… Incepem cu Parintele Proclu, pustnicul din Muntii Neamtului:

“E de plâns, e de plâns Biserica. Toată această lucrătură a fost ca să fie hulită Biserica lui Hristos, prin acel episcop care nu şi-a dat seama, săracu, ce face. Amu, patriarhul şi preasfinţiţii trebuie să se ridice să-i ia apărarea şi să-i scoată la libertate, că dacă nu – o să-i doară capul. N-au pe Dumnezeu, asta e, şi o să vină pedeapsa lui Dumnezeu peste noi. Dar ce să mai zic eu, e veacul de pe urmă, dragii mei. Biserica e de plâns, nimeni nu mai ia apărarea la Adevăr.

E o răscoală împotriva Bisericii şi are şi Biserica politicienii ei, nu numai parlamentul. La Sihla, o venit odată nişte persoane dubioase, cu fesuri aproape ca la călugări, ca să spioneze ei situaţia pe acolo. Şi a zis un părinte îmbunătăţit: „Aiştea nu-s ai lui Dumnezeu că n-au fesurile în inimă; că ai lumii au numai-n cap, da-n inimă nica. Aşa şi cu oamenii Bisericii – sunt ai lui Dumnezeu dacă au fesurile şi engolpioanele în inimă.

Şi ce să facem noi acum?

Nu trebuie să deznădăjduim. E o greşeală mare din partea Bisericii; s-a lepădat de adevăr. Şi uite aşa mâine poimâine o să scoată şi moliftele Sfântului Vasile şi alte rânduieli din cărţile bisericeşti şi tot aşa până desfiinţează Biserica. Dar să nu deznădăjduim, că Dumnezeu vede tot ce se întâmplă şi eu aşa ştiu de la un Sfânt Părinte – că în ziua când te va năpăstui cineva şi nu te vei răzbuna, cu cunună de mucenic te vei încununa. Au mai lucruri de aistea în istoria Bisericii. S-a mai întâmplat şi la Sfinţii Părinţi. Nu ştiţi povestea aceea, când un părinte îmbunătăţit, nu mai ştiu din ce mănăstire, a fost învinuit pe nedrept de fraţii lui că a furat vasele Bisericii, vase cu podoabe foarte scumpe. Şi l-au dat şi aceea, din atâta ură, pe mâna autorităţilor, până l-au omorât. Şi s-a descoperit apoi că avea sfinte moaşte care făceau minuni şi nu mai ştiau fraţii, care mai de care, să ia câte o părticică, de blagoslovenie, din trupul celui prigonit pe nedrept”.

(Tot interviul cu parintele Proclu – interviul dateaza din primavara trecuta, martie 2007 – aici, pe blogul “Pentru cine bat clopotele laTanacu?“).

- Cititi si vizionati si:

• Categoria dedicata parintelui Proclu de pe site-ul nostru
• Patru filmulete cu parintele Proclu – foarte de folos – online la blogul Agnos

– Textele referitoare la cazul fratilor nostri calugari intemnitati pe nedrept:

• Parintele Gheorghe Calciu despre Biserica si calugarii de la Tanacu
• Sfanta ne-rusinare a implinirii Evangheliei lui Hristos – parintele Savatie Bastovoi
• Pentru cine bat clopotele la Tanacu? – parintele Savatie Bastovoi
• JUDECĂŢI PRIPITE – Părintele Iustin Pîrvu
• POTOP ŞI EVANGHELIE – Parintele Filotheu Balan (2005)
• Tanacu – vremea semnelor dumnezeiesti – Parintele Filotheu Balan (2008):

“Urîtorii de Hristos şi de Evanghelie au săltat şi s-au bucurat, probabil, la auzul acestor veşti. Iubitorii de Hristos şi de poruncile Sale s-au întristat, dar nu pînă în sfîrşit. Părintele ieromonah Daniil şi monahiile Neonila, Pahomia, Anastasia şi Siluana au trecut astăzi la o treaptă superioară de vieţuire creştină, temniţa. Temniţa le-a fost casă Mîntuitorului Hristos, Sfinţilor Proroci, Sfinţilor Apostoli, Sfinţilor Mucenici şi Mărturisitori din toate vremurile. Dacă cineva se bucură că a scăpat de aceşti oameni cu suflet mare, să se teamă, căci iată, întunecarea minţii unora le-a adus cununi peste cununi. Cu siguranţă multe, dacă nu cumva toate păcatele le-au fost iertate prin ce au pătimit pînă azi. Şi iarăşi zic: Să se teamă, căci cei ce au fost prigoniţi şi întemniţaţi le sînt alături, clipă de clipă: Hristos Domnul, Prorocii, Apostolii şi Toţi Sfinţii sînt astăzi şi acum cu cei cinci iubitori de nevoinţe. Vor ieşi de acolo mai buni, mai curaţi, mai luminoşi, mai sfinţi. Vor privi lumea în ochi şi lumea nu va putea să-i privească. Oare ce răsplată mai mare vor primi cei ce le-au pricinuit cununi, decît neputinţa de a le grăi vreun cuvînt şi de a-i privi în ochi?

De acum ni se cere şi nouă, celor rămaşi în libertate, să ne dăm măsura de Creştini. Căci ştim din Faptele Apostolilor (12:5) că “Petru se păzea în temniţă, iar rugăciune se făcea neîncetată de către Biserică către Dumnezeu pentru dînsul” şi pentru aceasta un Înger al Domnului a venit şi l-a scos noaptea din temniţă. Ne vom ruga noi neîncetat pentru ei?

BOR scoate cărţi despre Sfinţii închisorilor, dar prin glasul sinodului său aruncă în aceleaşi închisori pe plăcuţii Domnului. Cu cine este, oare, Dumnezeu?

Părintele Daniil a fost, astăzi, probabil, bărbierit şi tuns. La fel, şi maicile sale au primit astăzi o tundere după normele închisorilor româneşti. În monahism există două tunderi, cea în monah, şi cea în schimonah (ultima dintre ele lipseşte din ultimul Statut al BOR, apropo). Cînd un monah vrea să facă nişte făgăduinţe Domnului mai mari decît cele pe care le-a făcut la călugărie, cînd vrea să Îi dăruiască lui Hristos ceva mai mult decît a dăruit pînă atunci, cînd vrea să rămînă statornic într-o lucrare de taină luîndu-şi asupră-şi nişte nevoinţe mai mari pentru tot restul vieţii, cere schima mare şi mai este călugărit o dată. Unul din lucrurile care apropie cele două călugării, în schima mică şi în shima mare, este tunderea părului, care se face tăindu-i-se nevoitorului cîteva şuviţe de păr de pe capul său, în chipul crucii, în numele Sfintei Treimi. Iată că astăzi, probabil, prin tunderea ce li s-a aplicat, cei cinci iubitori de Hristos de la Tanacu îşi iau asupră o schimă mai mare decît toate schimele mari din istoria omenirii, nu numai din mănăstirile româneşti, şi îşi pecetluiesc pe viaţă numele de Mărturisitori ai Domnului.

Ieromonahul Daniil şi monahiile Neonila, Anastasia, Pahomia şi Siluana sînt de ieri cei dintîi rugători ai poporului român. Ortodocşii din România ar trebui să le fie recunoscători şi să-i pomenească şi ei în rugăciunile lor.

Şi să nu nesocotim un lucru: Viu este Dumnezeu! Vom vedea, de astăzi, dacăne vom ruga împreună cu aceşti plăcuţi ai Domnului, slava lui Dumnezeu, şi noi ne vom bucura şi vom sălta, iar diavolii şi prietenii lor se vor ruşina, cu puţin mai înainte de a le veni asupră ruşinea cea veşnică.

Să ne trezvim fraţilor! A sosit şi la noi clipa mîntuirii. Nu sînt departe ceasurile în care şi nouă ne va fi pusă întrebarea: “Încotro? Cu Hristos, sau cu lumea aceasta?” Mîntuitorul ne-a prorocit despre vremurile acestea (Luca 21:12): “Vor pune peste voi mîinile lor, şi vă vor prigoni, dîndu-vă la adunări, şi în temniţe, ducîndu-vă la împăraţi şi la domni, pentru numele Meu.” Acesta este Creştinismul, nu lumea serviciului cu salariu bun, pensia asigurată, fotoliul din faţa televizorului şi frigiderul plin.

Îndrăzniţi, Creştini, Hristos a biruit lumea!“

• Cititi si articolul din ziarul “Gandul” de ieri: TEROAREA DIN CELULA – despre viata in penitenciarele romanesti, pentru a intelege mai bine unde au fost trimisi fratii nostri si slujitorii afierositi Domnului…

“Asceza ascultarii e indispensabila nu numai fata de Dumnezeu, ci si fata de fratele nostru, cand acesta ne cere un lucru cu putinta si nu potrivnic duhului poruncilor lui Hristos. Asceza rastignitoare a ascultarii fata de fratele face deopotriva mai fina in noi capacitatea de a sesiza mai profund vointa lui Dumnezeu. (…) Fara aceasta cultura a ascultarii, omul va ramane inevitabil “un cerc inchis”, mereu nefericit inaintea Vesniciei. (…)

Omul bolnav psihic nu este in stare sa sesizeze gandirea sau vointa altei persoane. Prin urmare, absenta dispozitiei ascultarii la un om e indiciul cel mai sigur al maladiei sale psihice. Fara ascultare, omul va ramane mereu in ţarcul stramt al individualitatii sale egoiste, opus principiului ipostatic al persoanei. In afara ascultarii, principiul ipostatic nu se dezvolta in oameni, si ei raman surzi si orbi la Revelatia dumnezeiasca data noua…”

(Parintele Sofronie Saharov, in: “Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul“, Ed. Deisis, Sibiu, 1999/2004)

• Pe aceeasi tema:

PRIETENIA DUHOVNICEASCA – de Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard

Avva Dorotei: NU TREBUIE A SE INCREDE CINEVA IN INTELEPCIUNEA SA