Război întru Cuvânt

Unul din capitolele evanghelice citite in a doua Denie din Saptamana Patimilor, de o tulburatoare si tragica actualitate:

MATEI Cap. 23

(audio – aici)

1. Atunci a vorbit Iisus mulţimilor şi ucenicilor Săi,

2. Zicând: Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise;

3. Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac.

4. Că leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, iar ei nici cu degetul nu voiesc să le mişte.

5. Toate faptele lor le fac ca să fie priviţi de oameni; căci îşi lăţesc filacteriile şi îşi măresc ciucurii de pe poale. Continuare»

4 Comentarii »

Matei, cap. 24

(audio – aici)

3. Şi şezând El pe Muntele Măslinilor, au venit la El ucenicii, de o parte, zicând: Spune nouă când vor fi acestea şi care este semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului?

4. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Continuare»

4 Comentarii »

PILDA LUCRATORILOR CELOR RAI

Sfanta Evanghelie după Matei, cap. 21 (ascultati aici tot capitolul):

33. Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe.

34. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele.

35. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre.

36. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa.

37. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu.

38. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui.

39. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis.

40. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? Continuare»

2 Comentarii »

• Viata si acatistul Sf. Mc. Sava de la Buzau
• Acatistul Sfantului Sava (audio)

In timpul unor prigoane pornite de gotii idolatri impotriva crestinilor, Sfantul praznuit astazi, Mucenicul Sava Gotul sau Sava de la Buzau, un tanar crestin ce citea psalmi in Biserica, a imbratisat curajos indemnul Scripturii care ne cere sa ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni (Fapte, 5, 29) si ca nu putem fi duplicitari, slujind la doi domni in acelasi timp, aratand prin fapta ca in atitudinea fata de diavol nu trebuie sa se faca nici o concesie, de la bun inceput, oricat de justificata ar parea aceasta. De asemenea, este o intrupare vie a cuvintelor Mantuitorului care arata net ca nu exista nici o cale de a impaca si pe diavol si pe Dumnezeu si de a cauta sa treci puntea vietii infratindu-te cu cel dintai.

Intr-o prima navalire in satucul unde vietuia Sfantul Sava, gotii au cerut ca populatia satului sa se hraneasca cu carnurile folosite ca jertfe idolesti. Locuitorii necrestini ai satului, pentru a-i scapa de supliciu si pe crestini si pentru a-i feri de a se „spurca”, au inlocuit carnurile ritualice cu unele normale, nefolosite pentru idoli. Sfantul Sava s-a opus insa acestei eludari prin siretlic a prigoanei si a tiraniei faradelegii: „Daca va manca cineva din carnurile acestea (nejertfite idolilor!, n. noastra), acela nu poate fi crestin”.

Drept urmare, cei care au nascocit aceasta inselaciune l-au alungat din sat pentru o perioada. In a doua navalire a prigonitorilor, locuitorii satului gasesc alta modalitate de eludare a infruntarii acestora. De aceasta data, cei care nu erau crestini erau gata sa jure in fata lor ca nu este nimeni crestin in acel sat. Sfantul Sava a mers insa in mijlocul lor si a cerut ferm: „Pentru mine sa nu jure nimeni, caci eu sunt crestin”. Satenii au jurat ca nu se afla crestini, in afara de unul. Prigonitorul, cand a vazut saracia Sf. Sava, l-a ignorat cu dispret, considerand ca „un astfel de om nu poate vatama“. Si cu adevarat un singur crestin, adica Sava, s-a si aflat acolo, pentru ca toti ceilalti s-au lepadat!

Dupa ce, a treia oara, in a treia zi de Pasti, supliciul Sf. Sava nu a mai fost oprit, i se ofera sfantului mucenic o ultima ocazie de a primi concesie din partea bunavointei omenesti. Dupa multele chinuri la care a fost supus, capetenia gotilor ordona inecarea lui in rau. Cei care il duceau, considerand ca este nevinovat, au incercat sa ii ofere prilejul sa fuga, pentru a nu muri inecat, de moarte silnica si nedreapta. Sf. Mucenic Sava a raspuns insa: „De ce graiti desertaciuni si nu indepliniti ceea ce vi s-a poruncit? Eu vad ceea ce voi nu puteti vedea. Iata, de fata stau in slava cei ce au venit sa ma primeasca”.

Iata deci trei moduri de a respinge concesia pe care viclenia vrajmasului sau chiar si bunavointa omeneasca o gasesc drept mijloc de eludare a jertfei pentru numele lui Hristos. Satenii pagani au dorit sa scape pe convietuitorii lor de prigoana gotilor; slujitorii capeteniei gotilor au incercat sa il scape de moarte pe cel pe nedrept muncit si condamnat.

Sfantul Sava vedea insa, prin credinta vie, ceea ce nu vedeau ceilalti, morti sufleteste prin apostazie sau oameni cu gandire fireasca (usor de penetrat de Satana), ca si Apostolul Petru cand incerca sa-l opreasca de la Cruce pe Hristos: ca marturisirea este chemarea lui Hristos si ca frica cea laşă este straină credinciosului autentic, care vede slava lui Dumnezeu inaintea sa si nu-si iubeste viata in lumea aceasta mai mult decat pe Hristos, Viata cea adevarata (Ioan, 12,25, Matei 10,39).

 Rugãciune cãtre Sfântul Mucenic Sava

Sfinte mucenice Sava, alesule al lui Hristos, care din tinereţe ai urmat calea Bisericii, roagã-te lui Dumnezeu pentru noi, pãcãtoşii, care cinstim cu multã evlavie ale tale nevoinţe şi pãtimiri pentru dreapta credinţã.

Adu-ţi aminte de toţi binecredicioşii ţãrii noastre, ca şi noi sã dobândim milã şi har înaintea lui Dumnezeu.

Fii rugãtorul nostru fierbinte înaintea Dreptului Judecãtor în Ziua cea mare a Dreptãţii lui Dumnezeu, care va sã vie.

Ajutã-ne, Sfinte mucenice Sava, sã ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre, sã iubim cele cereşti şi sã cugetãm mereu la cele veşnice, pentru ca şi noi sã ne învrednicim a moşteni împãrãţia cereascã împreunã cu toţi sfinţii.

Amin!

6 Comentarii »

Cele mai multe dintre gandurile noastre sunt, afirma Sfantul Ioan Gura de Aur, proaste, slabe si rele. Gandul care se suie in inima omului este cel care precede fapta. Majoritatea acestor ganduri, atunci cand ele nu sunt de-a dreptul izvorate din soaptele otravitoare ale potrivinicului, poarta insa muscaturile amare ale patimilor, asa cum vom gasi citind mai jos invataturile filocalice ale Sf. Marcu Ascetul, praznuit astazi.

Praznuirea acestui sfant filocalic este un prilej deosebit sa ne aducem aminte de esentialul vietii noastre – punerea la punct a vietii launtrice. Aflam concentrate in putine cuvinte greutatea atingerii profunzimii intelegerii si trairii cu adevarat a vietii duhovnicesti. In acelasi timp, aceasta conditie a autenticitatii vietii duhovnicesti este indispensabila, altfel fiind condamnati sa traim ca niste “crestini netrebnici”, in imprastiere si confuzie permanente, nestiind daca gandurile lor sau faptele lor sunt de la Dumnezeu sau nu, mai mult morti decat vii (cu sufletul).

Si care este semnul vietii duhovnicesti reale? Sfantul Marcu Ascetul ne invata ca a cunoaste (teoretic) dreapta credinta nu este de ajuns. In deplina traditie ortodoxa, Sf. Marcu ne arata ca “intelegerea e totdeauna in proportie cu implinirea poruncilor ei”. Numai prin confruntarea cu patimile din noi care se impotrivesc acerb poruncilor Adevarului vom putea ajunge la “dreapta socoteala intru Hristos”, cetatea cea intarita in care ne vom gasi adapost fata de toata inselarea, rautatea si amagirea patimilor si potrivnicilor nevazuti. Atunci, urmarea lui Hristos va fi o urmare constienta intru totul, pentru ca Il vom fi vazut pe Dumnezeu asa cum este. Sa ne rugam, asadar, Sfantului Marcu Ascetul sa ne calauzeasca si pe noi, orbi ratacitori prin pustiul duhovniesc de azi, spre “cetatea cea intarita” a discernamantului si a dragostei – ca daruri dumnezeiesti. Continuare»

6 Comentarii »

Ramanem in aceste zile la probleme care decurg din tematica Duminicii care a trecut, a Vamesului si a Fariseului, si ne-am propus sa cercetam duhovniceste, cu ajutorul lui Dumnezeu si in lumina Sfintilor Parinti, ce este fatarnicia. Fatarnicia este atributul care acopera cel mai bine notiunea de “fariseism“, dincolo de toate celelalte conotatii ale acesteia (mandria, suficienta, indaratnicia, cautarea slavei de la oameni, rautatea, dispretul si judecarea celorlalti, meschinaria, fanatica robie fata de litera legii, etc.). Mai presus de orice, viclenia, duplicitatea, nesinceritatea nici fata de sine, nici fata de ceilalti, afundarea si persistenta in minciuna (fata de sine in primul rand) sunt patimile cele mai grave si de capatai, care duc la orbirea si impietrirea totala a sufletului si care fac cu neputinta primirea lui Hristos cel Viu. Se stie ca Mantuitorul a avut cele mai aspre cuvinte impotriva acestei patimi, lansandu-Se in diatribe biciuitoare la adresa relei-credinte ucigase, deghizate in slujirea Legii. Cuvintele Sale sunt ca un foc care este, parca, aruncat – cu durerea ultima, cu “disperarea” parinteasca a Celui care nu mai gaseste niciun alt mijloc sa-l salveze de la moarte pe cel iubit al sau – peste o rana atat de infectata, incat niciun alt leac nu mai este cu putinta, in afara cauterizarii pe viu. Rostirea adevarului dureros si ascuns este, parca, ultimul asalt prin care Dumnezeul Iubirii cauta sa dea o sansa si sa intoarca in al unsprezecelea ceas pe cel care, altminteri, si-a astupat de tot urechile si si-a acoperit ochii pentru Adevar si pentru Lumina, semnand pactul sinucigas cu Minciuna.

Dintre toate patimile pe care le-a analizat si descris cu o mare patrundere, si Sf. Ierarh Ignatie Briancianinov (a se vedea mai jos) atragea atentia in mod deosebit tot asupra fatarniciei, vazand in ea cea mai mare primejdie pentru mantuire, care ii poate paste pe crestini si pe monahi. De ce? Pentru ca ea si nu alta este patima care L-a vandut si L-a rastignit pe Hristos (Iuda, fariseii) si tot ea este patima care il va caracteriza pe Antihrist, prin excelenta, ca si pe cei care-i sunt inainte-mergatori sau slujitori. Si inca de ce? Pentru ca nimeni nu este imun la ea, iar virusul ei se gaseste azi peste tot in aer, spune Sfantul: “este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică“. De aceea, Sfantul ne indemna sa ne curatim de orice urma a acestei patimi, de la cele mai mici si mai fine forme prin care ea se strecoara in noi, sa ne cercetam pe noi insine cu necrutatoare sinceritate si sa izgonim fara mila din noi orice falsitate, orice pui de sarpe tainuit in vreun cotlon al inimii, bine deghizat de aparente si bine aparat de o multime de indreptatiri. Fatarnicia este asadar, inainte de toate si dincolo de orice alta descriere, un duh strain, un duh viclean, pe care, primindu-l si lasandu-l sa-si faca mendrele in noi, nu facem decat sa intram, prin el, mai mult sau mai putin,”in rezonanta” cu insusi duhul lui Antihrist si, astfel, sa-l primim cu bratele deschise (cel putin duhul lui si pe slugile sale, daca nu inca si pe Antihrist insusi): Continuare»

35 Comentarii »

Maxime duhovnicesti ale Sfântului Meletie Mărturisitorul:

• „Se cuvine celor ce ascultă cuvântul de mântuire şi care sunt învăţaţi în Scriptură să cerceteze cu dreaptă socoteală cele pe care le zic dascălii şi arhiereii; şi câte sunt unite cu Scripturile să le primească, iară câte sunt neunite să le lepede. Şi să se îndepărteze de cei care rămân întru învăţături greşite.”

• „Să nu ascultaţi nici de călugări şi nici de preoţi în cele ce vă sfătuiesc rău. Şi ce zic nici de preoţi? Ci nici la arhierei să nu vă plecaţi, nici să vă supuneţi, când vă sfătuiesc să faceţi, să ziceţi şi să cugetaţi acelea care nu au mărturii din Sfânta Scriptură şi nu sunt de folos sufletelor voastre“.

• „Dacă arhiereul tău este rău după credinţă, adică dacă are dogme eretice şi hulitoare, fugi de dânsul chiar dacă este înger din cer.”*

Din viata Sfantului Meletie Marturisitorul:

“Atunci a venit asupra Bisericii noastre a Răsăritului ca un nor plin de grindină, ce avea să facă multe rele – catolicismul. Fiindcă diavolul, începătorul de răutăţi, după multe războaie pe care le-a ridicat împotriva turmei lui Hristos, a pornit şi războiul acesta mai de pe urmă – adică schimbarea Simbolului Credinţei – şi a răzvrătit pe cea mai de frunte din Bisericile lumii, adică Roma cea veche. Continuare»

1 Comentariu »

Sfantul Fotie Marturisitorul este unul din sfintii despre care marturiile nu abunda, cel putin in spatiul autohton ortodox. Nici macar nu este trecut in calendarul editat de patriarhie (cum nu stim sa fi fost nici in cele precedente). A fost indelung batjocorit in scrierile apusene. Observam ca pana si intr-una din cartuliile aparute mai recent, despre el, din care am reluat si noi cateva fragmente, preocuparea autorului pare a fi cumva sa gaseasca motive intemeiate in a rasufla usurat ca Sfantul Fotie este perceput drept onorabil si de catre unii catolici.

Cum sa il intelegem noi, in aceste conditii, pe Sfantul Fotie? Sfantul Fotie Marturisitorul a repetat experienta Sfintilor Parinti ai Bisericii Sobornicesti si Apostolesti. Intocmai ca Sfintii nostri Parinti – Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Atanasie cel Mare, Maxim Marturisitorul, si, mai tarziu, ca Grigorie Palama si Marcul Eugenicul – Sf. Fotie a pastorit turma cea cuvantoare in vremuri de mari tulburari atat in cat si asupra Bisericii si a imperiului bizantin. Pe toate acestea le-a biruit pentru ca, precum Sfintii Parinti, a stat cu frica intru Adevar, pazindu-L, marturisindu-L si traindu-L indiferent de consecintele nefaste care s-au abatut asupra lui, fiind, astfel, gata sa isi puna sufletul pentru turma.

Intocmai ca Sfintii Parinti, el pastoreste Biserica intr-un moment in care se zguduie din toate incheieturile, datorita intrigilor din interior, a inovatiilor eretice introduse in dogmele credintei precum si datorita pretentiilor pur si simplu statale emise din ceea ce fusese altadata Scaunul Romei.

Intr-adevar, de aceasta data, daunatoarele inovatii nu mai apartineau unor ereziarhi care, prin intrigi de tot felul, incercau sa indeparteze prin orice mijloace pe drept-credinciosii arhierei si sa capteze de partea lor diverse partide din jurul imparatilor, sau chiar pe imparati, cum se intampla pe vremea lui Arie. Ereziile erau promovate de insisi episcopii (papii) Romei, care aveau o putere si o influenta deja enorme. Apusul se afla sub controlul lor. Poate tocmai datorita acestei puteri imense, papii Romei, mai ales Nicolae I, care a incercat in tot chipul sa scape de Sf. Fotie, s-au lepadat de pastorirea duhovniceasca si au alunecat in dorinta de stapanire. Astfel, au ajuns promotori ai inovatiilor si au cautat, ca un stat sau putere imperiala oarecare, sa isi extinda stapanirea si asupra Rasaritului. Cu aceasta grava anomalie si ratacire a avut de-a face patriarhul Fotie, in conditiile in care imperiul bizantin era macinat de intrigi interne, iar Biserica din rasarit era si ea mult slabita de rivalitatile din interior. Intelepciunea si discernamantul Sf. Fotie au amanat, practic, ruperea Romei de Biserica. In fata continuelor atacuri si pericole, Sf. Fotie a intruchipat pacea lui Hristos, pacea cea adevarata, care nu face compromis cu minciuna, nici nu cedeaza in fata fortei – este pacea pe care o aduce marturisirea.

Sa intelegem din viata Sfantului ca, desi foarte educat si cultivat, ca si Sfintii Parinti Capadocieni, sau, mai tarziu, ca Sf. Grigorie Palama, aceasta invatatura a fost primita cu discernamant si pusa in slujba adevarului de credinta. Sa intelegem ca familia buna in care s-a nascut (buna in ambele sensuri – si ca prestigiu social, dar si ca marturie de credinta, unchiul sau fiind un marturisitor pe vremea prigoanei iconoclastilor) nu i-a fost piedica in a parasi preocuparile lumesti si in a se darui cu totul ravnei celei dumnezeiesti. Sa intelegem, iarasi, ca a fost pus patriarh impotriva vointei sale, intr-un moment de mare tulburare in Biserica dar si pe plan politic, si ca, practic, acceptarea arhieriei echivala aproape cu o condamnare. La urma urmei, de ce sa fi parasit Sfantul linistea scolii in care era profesor, bucuria ce era adusa de cartile pe care le iubea, pentru a fi varat pana peste cap in tot felul de intrigi care sfarseau ori cu exilul, ori cu temnita, ori cu asasinatul? Desi numirea lui fusese fortata de oarecare om de stat puternic al Imperiului, cu toate acestea, Sfantul Fotie il mustra fara ezitare si cu multa durere pe puternicul Bardas, atunci cand acesta ii reprima brutal pe oponentii sai. De altfel, prima depunere a sa din scaunul patriarhal se va datora mustrarii aduse imparatului Vasile I: “Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile cu sângele binefăcătorului tău”.

In fata provocarilor venite dinspre Roma, care era sub influenta unor papi tot mai doritori de putere lumeasca, si care il contestau vehement, Sfantul Fotie a ales sa fie indelung rabdator. Dar cand Roma a inceput o adevarata “cruciada”, parasind teritoriile sale si ajungand taman in Bulgaria, Sfantul Fotie cel Mare devine un aparator si marturisitor al dreptei credinte. Deoarece, dincolo de abuzurile canonice savarsite de Roma, noii cruciati aduceau cu ei drept invatatura de credinta inovatii transformate in dogma – cea mai grava fiind adaosul Filioque.

Sfantul Fotie, drept “rasplata” pentru slujirea sa si pentru pastrarea dreptei credinte, a fost depus de doua ori, anatemizat, exilat, lipsit de carti, pe toate intampinandu-le insa cu pacea si durerea inimii. In fata acuzatorilor sai adunati intr-un sinod mincinos, alege sa taca.

<<Întrebându-l de pricina tăcerii lui, sfântul răspunde: “Dumnezeu aude şi glasul celui ce tace”, la care cei din sinod, având întâi-stătători pe trimişii papei, nu încetează a-l sili, întrebându-l de nenumărate ori: “De ce nu răspunzi?” Sfântul le spune “- Nici Iisus nu a scăpat de condamnare”.>>

Astfel, intelegem ca in momentele in care Biserica era zguduita de Portile Iadului, Sfantul Fotie cel Mare a fost Stalpul de neclinitit al acesteia. Continuare»

14 Comentarii »

CUVANT AL P. STEINHARDT LA PRAZNICUL ÎNTÂMPINĂRII DOMNULUI:

“N-am venit să stric Legea, ci să împlinesc”, zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai că pentru a înţelege temeinic aceste cuvinte se cade a ţine seama de cele două înţelesuri pe care le poate adopta verbul a împlini în limba română. Mi se spune: adu-mi o cană de apă. Aduc cana: împlinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am împlinit porunca. Dar a împlini mai poate avea şi sensul de a desăvârşi, a perfecţiona, a ridica la un nivel mai înalt, la un grad superior.

Continuare»

7 Comentarii »

Despre poftirea lumii

“Adevărat este cuvîntul Domnului, pe care l-a spus, că nu poate cineva dobîndi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putinţă să dobîndească părtăşia de Dumnezeu (comuniune cu El) îm­preună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii: Căci cînd pără­sim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deşartă, sau de multe ori pentru trebuinţa trupului, mulţi dintre noi se apleacă spre celelalte. Aceştia declară că lucrea­ză pentru împărăţia cerurilor, dar nu-şi aduc aminte de porunca Domnului pe care a spus-o: «De veţi avea toată grija pentru împărăţia cerurilor, nu vă voi lipsi de cele trebuitoare firii celei văzute, ci vă vor veni vouă toate împreună cu celelalte». «Oare se îngrijeşte El de păsările cerului cele fără de suflet, zidite pentru voi, şi nu are grijă de voi?». Nicidecum. Celui ce se îngri­jeşte de cele duhovniceşti, sau de vreuna dintre ele, cele trupeşti i se dăruiesc fără să se îngrijească de ele, cînd îi lipsesc şi cînd vine vremea. Iar cel ce se îngrijeşte peste trebuinţă de cele trupeşti cade de bună voie şi de la Dumnezeu. Deci de ne vom strădui să ne îngri­jim de cele ce trebuie făcute pentru numele Domnului, Se va îngriji El însuşi de amîndouă felurile, după mă­sura nevoinţei noastre. Continuare»

17 Comentarii »