Război întru Cuvânt

Vremuri tulburi, tot mai tulburi, ne lovesc, ne rănesc, ne arată unde suntem, cum stăm, ce suntem. Iar tabloul îţi înmoaie genunchii, taie respiraţia, te zdruncină.

Recent, Papa Benedict a semnat un document prin care a reclamat faptul ca numai Biserica Catolică este Biserică Adevărată. Noi considerăm că acest gen de atitudine (nu si continutul ei propriu-zis, doar atitudinea) este una binevenită prin efecte, este ceva absolut necesar vremurilor de nivelare şi de ecumenism tot mai agresiv cu care ne confruntăm.

Dar, cu toate că Papa are o atitudine macar onesta, sincera din punctul lui de vedere, nu este şi îndreptăţit pentru aceasta. Cine ar fi trebuit să ridice acum glasul, să strige că Adevărul este Unul, că Biserica este Una, şi că este aceea care are Dreapta Credinţă? Desigur, creştinătatea ortodoxă. Arhiereii ei ar fi fost cu totul îndreptăţiţi să reclame Adevărul şi să Îl apere, chiar şi preţul vieţilor, sau, măcar cu al burselor, banilor şi funcţiilor. Continuare»

7 Comentarii »

Daniel 7, 7:

In urma am privit in vedeniile mele de noapte si iata o a patra fiara inspaimintatoare si infricosatoare si nespus de puternica. Ea avea dinti mari de fier si gheare de arama; manca si sfarama, iar ramasita o calca in picioare. Ea se deosebea de toate celelalte fiare de mai inainte şi avea zece coarne.

Se poate ca imparatiile de care Mantuitorul ne vorbeste, prin vedeniile lui Daniel si nu numai, sa fie nu atat, sau nu numai niste regate, state propriu-zise, ci si niste principii de organizare a puterii, principii de organizare a stapanirii. Adica – o lume. Un sistem politic, social.

Stim de la filosofii si istoricii moderni ca principiul puterii functioneaza aproape biologic intr-o societate. Adica, puterea nu este ceva exterior, ce se sustine in mod exterior, ci ea cauta sa faca din subiectii sai particele integrate si integrante din mecanismele sale de perpetuare. Mai cu seama stapanirile moderne, cele de acum. Stapanirile moderne sunt caracterizate de inregimentare, dresare, programare, “educare” prin nivelare, prin aducere la un numitor comun. De contabilizare, fisare, identificare. Continuare»

16 Comentarii »

In aceasta meditatie, scriam: Omul cazut ajunge sa-si iubeasca in mod pervers temnita, sa se indragosteasca de miasmele propriei putreziciuni, sa gaseasca cea mai mare desfatare in secretiile purulente si putroase ale patimilor proprii… Nu vrea vindecare, vrea doar sa-si planga de mila.

Într-adevăr, ştim să ne plângem de mila proprie, de mila noastră, dar nu mai ştim să plângem după mila Altuia, după mila Celuilalt.

Putem, astfel, îndrăgi temniţa în două moduri: bravând şi/sau cedând. Să nu confundăm, astfel, îndemnul de a nu ne plânge de milă cu cel de a nu plânge deloc şi de a zăcea în nepăsare. Sau, şi mai rău, de a brava. De a spune şi crede că „faci faţă” situaţiei, că treci peste, că nu eşti copil, ci bărbat/femeie în toata puterea, care nu (are voie) să plângă. Nuuu, dimpotrivă, zâmbeşte tot timpul, „emană” siguranţă de(spre) sine, îşi pune, chipurile, nădejdea în Dumnezeu şi în mila lui (de fapt, în sine). Continuare»

3 Comentarii »

Când regele Nabucodonosor se plimba în palatul regal din Babilon, A prins a grăi zicând: “Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care l-am clădit eu întru tăria puterii mele şi spre cinstea strălucirii mele, ca reşedinţă regală?” (Daniel  4, 26-27)

Oare nu suntem noi precum Nabucodonosor, plimbandu-ne prin gradina vieţii noastre, lăsându-ne, deodată, furaţi de admiraţie faţă de „realizările” şi „izbânzile” proprii? Oare nu începem să vrem şi să credem că ducem această viaţă înspre auto-slăvirea şi auto-glorificarea noastră?

Ba da, suntem. Suntem ca Nabucodonosor, regele Babilonului, iar Babilonul este viaţa noastră. Nu pricepem că Babilonul este târfa cea mare, nu vedem murdăria şi decăderea ei cumplită. Nu vrem să vedem asta. Vrem să vedem murdăria drept bogăţie şi întunericul drept strălucire. Potrivită slăvire, biet Nabucodonsor! Ce poate fi mai potrivit ca „slăvire şi „strălucire” pentru un ticălos decât o uriaşă cetate a desfrânării? Continuare»

10 Comentarii »

• Poate că aceştia sunt ultimii câţiva ani în care mai putem continua să răspândim liberi cuvântul.

• E mai târziu decât credeţi… Trebuie să lucrăm cât mai e timp…

• Ştiţi ce s-ar întâmplă dacă Hristos ar umbla astăzi prin lume? Continuare»

5 Comentarii »

Spun Sfintii Parinti ca daca nu mergi pana la capat, pana la sange, in infruntarea ostenitoare si vaditoare a propriei tale meschinarii si uratenii a patimilor si starii de pacat perpetuu in care te gasesti, nici nu vei capata harul de sus, care sa iti ridice povara acestora. Pentru ca nu ti se poate ridica o povara pe care tu negi ca ai purta-o, asa cum nici nu poti fi vindecat de o boala pe care nu o recunosti ca atare.

Si o modalitate de a eluda aceasta infruntare zilnica, in care sa te rusinezi, zilnic, de meschinaria si josnicia proprie, este refugiul care iti da un aer de onorabilitate si care, in acelasi timp, pastreaza o forma inchipuita de credinta. Adica: refugiul intr-o identitate de tip psihologic, construita, un artefact, un simulacru a ceea ce ar fi trebuit sa fie innoirea firii tale. Continuare»

13 Comentarii »

“Oricat ar fi de ancorat in lumea de aici, in aparenta, crestinul e un om cu un picior deja in afara acestei lumi. Lumea aceasta vazuta, lumea de aici, nu e lumea lui adevarata. Ci lumea lui e dincolo de aceasta. Iar aici, crestinul e la vreme de incercare, caci de cand omul a auzit cuvantul Domnului, dracul a dobandit puterea sa-l intoarca de la Dumnezeu“.

“Nu trebuie sa ne inselam. Vremea ce vine nu e o vreme de triumf pentru crestinism. Cum n-a fost nici cea care pleaca. Ci ca tot veacul, vremea ce vine e o vreme de-ncercare. O vreme-n care se vor numara oile de capre, insa nu se vor desparti cum nici graul de neghina! S-a schimbat numai sensul ispitelor! Puterile celor ce intra in acest apocalips sunt numarate. Nimic mai primejdios decat sa intri-n el naiv si fara sa stii ce te asteapta!“

Conferinta rostita pe 7 aprilie 1940 (de o uimitoare actualitate):

“Trebuind sa va vorbesc in asta seara despre pozitia crestinului in fata lumii moderne, marturisesc oarecare sfiala. Conferinta aceasta fiind a unei societati crestinesti, suntem cu totii, numai intre noi si fiecare din Dumneavoastra e de presupus ca stie, ca si mine, ce inseamna a fi crestin.

Pe de o parte. Dar pe de alta, nefiind monah nici unul dintre noi, fiecare din cei care ne-am adunat aici, avem unele legaturi cu “veacul”, adica cu lumea din afara, cu lumea mare a zilelor noastre. Daca lucrurile stau intr-adevar astfel, conferinta de azi nu poate avea alt rost decat sa va vorbeasca de lucruri pe care dumneavoastra le stiti ca si mine si, ca atare, rostul ei ar putea sa para fara rost. Aici se iveste piatra de incercare.

Fiecare din noi traieste – este drept – viata de azi. Si fiecare isi deapana, singur, sau alaturi de altii, firul vietii sale careia ii zicem crestinesti. Insa nu fiecare se gandeste totdeauna la lucrurile ce stau dincolo de aceste vorbe: a fi crestin, a trai in vremea de astazi.

Se poate deci ca noi, care ne zicem din gura “crestini” sa nu corespundem, prin ceea ce suntem intr-adevar, cu numele pe care ni-l dam. Si aceasta cu cele mai nevinovate intentii si chiar fara sa bagam de seama. Fiindca asa e facuta lumea, ca vorbele sa insemne anumite lucruri; si pentru ca lucrurile se schimba. Insa vorbele raman, ne obisnuim a boteza cu acelasi nume lucruri care s-au prefacut pe nesimtite in altele. Lucrul este, de altfel, cunoscut. Continuare»

15 Comentarii »

Ioan Ianolide despre prietenul sau, Valeriu:

“Unii l-au admirat, altii l-au acuzat, dar foarte putini l-au inteles. Valeriu soca prin constiinta pacatului, pe care il marturisea cu umilinta la modul personal si colectiv, intr-o vreme in care noi, desi eram crestini, nu aveam inca o adevarata viata duhovniceasca. Orgoliul se ascundea in noi sub mantia tainica a “onoarei” si a fost o lupta grea pana cand asa-zisa “demnitate” si “onoare” s-au induhovnicit, trecand prin baia curatirii”.

Sfantul Valeriu despre sine insusi: Continuare»

17 Comentarii »

“Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmaţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.

Alta este viaţa, decât aceea pe care obişnuit, şi-o închipuie oamenii. Altul este omul însuşi, decât acela ce se închipuie el. Altul este adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.

De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu este străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi adevăr central: Hristos, viaţa veşnică. Continuare»

3 Comentarii »

“Impostorul se dă drept ceea ce nu este, dar imitând bine. E foarte greu uneori să găseşti argumente pe care să i le opui. Dar nu este imposibil. E ca şi în cazul nebunului adevărat şi al «nebunului pentru Hristos», care imită bine. O probă minimă Ia care ar putea fi supus, tot în perspectiva unei criteriologii duhovniceşti, ar fi aceasta: Continuare»

Nu exista comentarii »