„Si iata, venind un tinar la El, I-a zis: „Invatatorule bune, ce sa fac pentru ca sa mostenesc viata de veci?”

(Matei 19, 16) [OMILIA LXIII]

“Unii il defaima pe tinarul acesta, spunind ca era viclean si rau, ca a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu insa nu voi sta la indoiala sa spun ca era un iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru ca si Hristos tot aceasta mustrare i-a facut. Nu-l socotesc deloc viclean. Si e primejdios sa indraznesti sa te pronunti asupra unor lucruri pe care nu le cunosti, mai cu seama atunci cind ai de gind sa invinuiesti. De altfel si evanghelistul Marcu inlatura banuiala ca tinarul acesta ar fi un ispititor. El spune: „A alergat la El si ingenunchind inaintea Lui, il ruga” (Marcu 10, 17); Si: „Cautind la el Iisus, l-a iubit” (Marcu 10, 21).

Tirania banilor este mare; dovada, tinarul acesta. De-am savirsi toate virtutile, dragostea de bani le prihaneste pe toate. Pe buna dreptate a spus Pavel ca este radacina tuturor relelor: „Iubirea de argint este radacina tuturor relelor“. (I Tim. 1, 10).

- Dar pentru ce Hristos i-a raspuns, zicind: „Nimeni nu este bun” . (Matei 19, 17)

- Pentru ca tinarul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei multi, ca la un invatator iudeu. De aceea si Hristos ii vorbeste ca om. Totdeauna Hristos vorbeste cu cei care vin la El potrivit socotintei ce o au ei despre El. De pilda: „Noi ne inchinam la ceea ce stim” (In 4, 22); si: „Daca marturisesc Eu de Mine insumi, marturia Mea nu este adevarata” (In 5, 31). Acum cind zice: „Nimeni nu este bun“, nu graieste asa pentru a arata ca nu este bun – Doamne fereste! -, ca n-a spus: „Nu sint bun”, ci: „Nimeni nu este bun”, adica nici un om. Si iarasi, cind spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunatate, ci pentru a pune bunatatea oamenilor in comparatie cu bunatatea lui Dumnezeu. De aceea a si adaugat: “Decit unul Dumnezeu“.

Si n-a spus: „Decit Tatal Meu“, ca sa afli ca nu S-a descoperit tinarului pe El insusi. Tot asa si mai inainte a numit pe oameni rai, zicind: „Daca voi, fiind rai, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri” (Matei 7, 11); i-a numit rai, fara sa numeasca intreaga fire omeneasca rea – ca „voi” nu inseamna: „voi oamenii” -, ci i-a numit asa, comparind bunatatea oamenilor cu bunatatea lui Dumnezeu; de aceea a si adaugat: „Cu cit mai virtos Tatal vostru va da cele bune celor care cer de la El“.

- Dar ce L-a facut pe Hristos, m-ar intreba cineva, sau la ce I-a folosit ca sa-i raspunda tinarului asa?

- Hristos voia sa-l ridice incetul cu incetul la cunoasterea de Dumnezeu si sa-l invete sa nu mai fie lingusitor; voia sa-l desprinda de cele de pe pamint si sa-l apropie de Dumnezeu; voia sa-l convinga sa caute cele viitoare, sa stie ce este adevaratul Bine, radacina si izvorul tuturor bunatatilor; si numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, sa-L cinsteasca. Si alta data, cind Hristos a spus: „Sa nu numiti pe nimeni invatator pe pamint” (Matei 23, 10), a spus-o pentru a arata deosebirea dintre El si alti invatatori si pentru ca lumea sa stie ca El este principiul tuturor lucrurilor.

Mare rivna avea tinarul acesta de I-a pus Domnului o astfel de intrebare! A venit la Hristos sa-L intrebe de viata vesnica, in timp ce altii veneau minati de alte pricini: unii sa-L ispiteasca, altii ca sa-i vindece, sau pe ei sau pe altii.

Pamintul, adica sufletul tinarului, era bun si gras, dar multimea spinilor inabusea saminta. Uita-te ca era chiar pregatit pentru ascultarea poruncilor; il intrebase doar: „Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?” Era deci gata sa faca tot ce-i va spune Hristos. Daca ar fi venit la Hristos ca sa-L ispiteasca, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a facut cu altii, de pilda cu legiuitorul (Matei 22, 35-39). Iar daca evanghelistul ar fi tacut, n-ar fi ingaduit Hristos ca tinarul sa ramina tainuit, ci sau l-ar fi mustrat pe fata sau ar fi dat sa inteleaga ca e un ispititor, ca sa nu creada ca L-a inselat, ca s-a putut ascunde de El si prin aceasta sa se vatame. Daca ar fi venit sa-L ispiteasca, n-ar fi plecat intristat de ce auzise. Fariseii niciodata n-au plecat intristati, ci se salbaticeau cind li se inchidea gura. Tinarul acesta nu; ci a plecat trist; semn puternic ca n-a venit la Hristos cu gind rau, ci cu gind slab; semn puternic ca dorea viata vesnica, dar era stapinit de o alta patima, o patima foarte cumplita.

Cind Hristos i-a spus: „Daca voiesti sa intri in viata, pazeste poruncile“, el L-a intrebat: „Care?” (Matei 19, 17-18). Nu L-a ispitit – Doamne fereste! -, ci credea ca sint alte porunci in afara de cele din lege, care puteau sa-l ajute sa intre in viata; iar aceasta arata ca dorea cu tarie sa indeplineasca si aceste porunci. Apoi, cind Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a raspuns: „Pe toate acestea le-am pazit din tinerete” (Matei 19, 20). Si nu s-a oprit aici, ci-L mai intreaba iarasi: „Ce imi mai lipseste inca?“ (idem).

Si intrebarea aceasta era un semn al puternicei lui dorinte de a mosteni viata de veci. Nu era putin lucru sa creada ca-i mai lipseste ceva, ca nu-i sint de ajuns cele spuse, ca sa dobindeasca ce dorea!

- Ce-i spune Hristos?

- Pentru ca avea sa dea o mare porunca, adauga si rasplata, spunind: „Daca vrei sa fii desavirsit, mergi, vinde-ti averile si le da saracilor si vei avea comoara in cer; si vino si urmeaza Mie!“ (Matei 19, 21).

Ai vazut cite premii, cite cununi da celor care merg pe drumul acesta de lupta? Daca tinarul L-ar fi ispitit, Hristos nu i-ar fi grait asa. Ii graieste asa, ca sa-l atraga la El; ii arata ca il asteapta mare rasplata; lasa totul la libera lui alegere si pune in umbra prin tot ce spune aparenta greutate a sfatului Sau. De aceea, inainte de a-i vorbi de lupta si oboseala, ii arata premiul, zicind: „Daca vrei sa fii desavirsit”; apoi ii spune: „Vinde-ti averile si le da saracilor”; si indata ii vorbeste iarasi de rasplati: „Vei avea comoara in cer”; si „vino si urmeaza Mie”. Iar urmarea lui Hristos are mare rasplata: „Si vei avea comoara in cer”. Pentru ca era vorba de averi, Hristos l-a sfatuit sa se lipseasca de toate; dar ii arata ca nu i se vor lua averile, ci se vor mai adauga altele la acelea pe care le are si ca are sa primeasca mai mult decit i-a poruncit sa dea; dar nu numai mai mult, ci cu atit mai mult cu cit cerul e mai mare decit pamintul si inca si mai mult. A spus „comoara”, ca sa arate, atit cit se poate omeneste arata, cit de bogata este rasplatirea; ca nu se pierde, ca nu poate fi furata. Nu-i de ajuns sa dispretuiesti banii si averile, ci trebuie sa hranesti cu ele pe saraci si inainte de toate sa urmezi lui Hristos, adica sa faci toate cele poruncite de El, sa fii gata de junghiere, de moarte in fiecare zi.

„Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea lui si sa-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Porunca aceasta de a-ti varsa singele e cu mult mai mare decit porunca de a te lipsi de averi; si nu putin ajuta la aceasta despartirea de averi.

„Auzind, tinarul a plecat intristat” (Matei 19, 22). Evanghelistul, ca si cum ar fi vrut sa arate ca a patimit ceva firesc, a zis: „Ca avea avutii multe“.

Nu sint stapiniti de patima aceasta cei care au putine averi la fel ca aceia care sint inconjurati de multe avutii! Dragostea de avutii este mai tiranica la acestia din urma. Am spus mereu si nu voi inceta de a o spune ca inmultirea averilor aprinde mai mult flacara, ii face mai saraci pe cei bogati; ca bogatia le inmulteste dorinta si-i face sa duca lipsa de multe. Uita-te si aici cit de puternica era dragostea de averi la tinarul acesta! Se apropiase de Domnul cu bucurie si cu dorinta de a ajunge mai bun; dar cind Hristos i-a poruncit sa se desparta de averi, dragostea de averi l-a apasat si l-a ingreuiat atita, ca nu l-a mai lasat sa mai graiasca ceva, ci l-a facut sa plece tacut, trist si amarit.

Ce a spus Hristos? „Cit de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!” (Matei 19, 23).

Hristos nu defaima averile, ci pe cei stapiniti de averi. Daca un bogat intra cu greu in imparatia cerurilor, cu mult mai greu lacomul. Daca esti impiedicat sa intri in imparatia cerurilor cind nu dai averile tale, gindeste-te ce foc stringi pe capul tau cind iei averile altora!

- Dar pentru ce Hristos a spus ucenicilor ca bogatul va intra cu greu in imparatia cerurilor, cind ucenicii erau saraci si n-aveau nimic?

- Ca sa-i invete sa nu se rusineze de saracie; isi indreptateste oarecum porunca ce le-o daduse de a nu avea nici un fel de avere (Matei 10, 9-10).

Cind a spus ca e greu, a spus mai mult chiar, a spus ca e si cu neputinta; si nu simplu cu neputinta, ci a spus cu tarie ca e cu neputinta, aratind lucrul acesta cu pilda camilei si a acului.

„Mai lesne este sa intre camila prin urechile acului, decit bogatul in imparatia cerurilor” (Matei 19, 24). Prin aceasta pilda Hristos a aratat ca nu mica este rasplata pentru cei care sint bogati si pot sa filozofeze. De aceea a si spus ca aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, ca sa arate ca cel care vrea sa indeplineasca porunca are nevoie de mult har.

Tulburindu-se ucenicii la auzul acestor cuvinte, Hristos a spus: „Aceasta este cu neputinta la oameni, dar la Dumnezeu toate-s cu putinta” (Matei 19, 26).

- Dar pentru ce s-au tulburat ucenicii cind ei erau saraci, ba chiar foarte saraci? Pentru ce dar s-au tulburat?

- S-au tulburat, pentru ca se intristau de mintuirea celorlalti oameni, pentru ca aveau mare dragoste de toti oamenii, pentru ca isi si capatasera inima de invatatori. Cuvintele lui Hristos i-au facut sa tremure si sa se teama atit pentru intreaga lume, incit au avut nevoie de multa mingiiere. De aceea Hristos S-a uitat mai intii la ei si apoi le-a zis: „Cele cu neputinta la oameni sint cu putinta la Dumnezeu”. A mingiiat sufletul lor cutremurat de spaima cu privirea Lui blinda si dulce.

Dupa ce le-a potolit nelinistea – ca aceasta a aratat-o evanghelistul prin cuvintul: „privind la ei” -, ii incurajeaza cu cuvintul, le vorbeste de puterea lui Dumnezeu si asa ii face sa aiba incredere.

Iar daca vrei sa afli in ce chip ajunge cu putinta ceea ce-i cu neputinta, asculta. Hristos n-a spus: „Cele cu neputinta la oameni sint cu putinta la Dumnezeu” ca sa te descurajeze si sa te faca sa te departezi de virtutea aceasta ca fiind cu neputinta de indeplinit, ci ca sa te gindesti la maretia acestei fapte, ca sa sari cu usurinta la indeplinirea ei, ca sa rogi pe Dumnezeu sa-ti ajute in aceste lupte frumoase si sa dobindesti viata vesnica.

- Dar cum pot ajunge cu putinta cele cu neputinta?

- Daca te lepezi de averi, daca te desparti de bani, daca smulgi din sufletul tau pofta cea rea. Ca savirsirea unei astfel de fapte nu se datoreste numai lui Dumnezeu; Hristos a grait asa ca sa arate maretia acestei fapte. Asculta ce spune indata. Cind Petru I-a spus: „Iata noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie” si L-a intrebat: „Ce, oare, va fi noua?” (Matei 19, 27), Hristos, dupa ce a aratat care e rasplata lor, a adaugat: „Si oricine a lasat case sau tarine sau frati sau surori sau tata sau mama va lua insutit si viata vesnica va mosteni“. Asa ajung cu putinta cele cu neputinta !

- Dar cum poate bogatul lasa toate averile sale? ma intrebi. Cum mai poate iesi la suprafata cel care a fost cufundat intr-o pofta atit de mare de averi?

- Daca va incepe sa se desparta de cele ce are, daca va renunta la tot ce e de prisos.Facind asa, va putea merge si mai departe, si va alerga mai usor pe aceasta cale.

Nu cauta, dar, sa faci totul dintr-o data; ci, daca ti se pare greu sa te lepezi dintr-o data de averi, paseste pe scara aceasta, care te duce la cer, incetul cu incetul, treapta cu treapta. Dupa cum celor bolnavi de friguri, carora li se varsa fierea in ei, nu numai ca nu li se stinge setea daca maninca si beau, ci li se aprinde si mai mult arsita, tot asa si cu iubitorii de averi; acestia aprind si mai mult pofta aceasta rea – mai amara chiar decit fierea – daca o hranesc cu averi. Atunci o sting, cind scot din sufletul lor pofta de cistig, dupa cum mincarea putina si golirea stomacului scapa pe om de boala de fiere.

- Dar cum ajungi sa-ti scoti din suflet pofta de cistig?

- Daca te gindesti ca nu-ti va inceta pofta de cistig atita vreme cit esti bogat, atita vreme cit te topesti de dorinta de a avea mai mult. Odata scapat de averi, vei pune capat si acestei boli. Nu umbla, dar, dupa cit mai multe averi, ca sa nu umbli dupa lucruri ce nu le poti atinge, ca sa nu te imbolnavesti de o boala fara leac, ca sa nu ajungi un om vrednic de mila, innebunit dupa averi.

Raspunde-mi la intrebarea aceasta: Cine se chinuie si sufera: Cel care doreste mincaruri si bauturi scumpe si nu-si poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are aceasta pofta? Negresit, cel care pofteste, dar nu poate sa aiba parte de ce pofteste. Atit este de dureros sa nu-ti poti satisface pofta cind poftesti ceva si sa nu bei cind iti este sete, ca Hristos, vrind sa ne descrie chinul din iad, ni l-a zugravit sub chipul unui om care nu-si poate satisface dorinta; ne-a dat ca pilda pe bogatul care se pirjolea de sete; dorea o picatura de apa si n-o putea avea; asa se chinuia. Deci omul care dispretuieste banii si averile pune capat poftei; iar cel care vrea sa se imbogateasca si umbla dupa cit mai multe bogatii isi aprinde si mai mult pofta si n-o stinge niciodata; de-ar cistiga mii de talanti, pofteste altii tot pe atit de multi; de-i cistiga si pe acestia, pofteste altii de doua ori pe atitia; si, mergind tot asa inainte, doreste ca totul sa i se prefaca in aur: si muntii si pamintul si marea. Este innebunit de o nebunie noua si infricosata, care nu poate fi niciodata stinsa.

Si ca sa cunosti ca raul acesta nu-l opreste adaugindu-i mereu noi averi, ci luindu-i averile, ia aminte la cele ce-ti spun: Daca ti-ar veni vreodata pofta nebuneasca sa zbori si sa mergi prin vazduh, spune-mi cum ti-ai potoli pofta aceasta nebuna? Ti-ai face, oare, aripi, ti-ai construi, oare, alte mijloace de zburat sau ti-ai convinge mintea ca doresti lucruri imposibile si ca nu trebuie sa incerci asa ceva? Negresit ca ti-ai convinge mintea.

- Dar e cu neputinta sa zbori, mi-ai raspunde.

- Dar e mai cu neputinta sa afli hotar poftei acesteia. Este mai usor ca oamenii sa ajunga sa zboare, decit sa puna capat poftei de averi prin adaugirea de averi. Cind cele poftite sint cu putinta se poate pune capat poftei prin satisfacerea poftei; dar cind cele poftite sint cu neputinta, un singur lucru trebuie sa urmarim: sa indepartam de la noi pofta; altfel nu-i cu putinta sa-ti linistesti sufletul. Asadar, ca sa nu ne chinuim zadarnic sufletul, sa parasim dragostea de averi, care ne supara necontenit si niciodata nu poate sa taca, si sa ne indreptam spre o alta dragoste, care ne face fericiti si are multa usurinta. Sa dorim comorile cele de sus! Nici oboseala nu-i atit de mare, iar cistigul, nespus. E cu neputinta sa nu izbutesti cind priveghezi cit de cit, cind esti cu mintea treaza, cind dispretuiesti averile, dupa cum neaparat trebuie sa pierzi comorile cele de sus cind esti robit de averi si inlantuit de ele.

Gindindu-te, dar, la toate acestea, alunga din sufletul tau pofta aceasta rea dupa averi si bani. Nici asta n-o poti spune: ca daca esti lipsit de comorile cele viitoare, esti fericit cu comorile acestea pamintesti. Dar chiar daca ar fi asa, asta ar fi cea mai mare pedeapsa si chin. Dar nu-i cu putinta asta. Pofta de bani si de averi, inainte de a te arunca in iad, te arunca aici, pe pamint, in niste chinuri groaznice. Pofta aceasta a darimat multe case, a dezlantuit cumplite razboaie, a silit pe multi sa-si puna capat zilelor; dar inainte de aceste primejdii prihaneste nobletea sufletului; il face pe om las, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, rapitor, lacom si adeseori il impinge sa savirseasca cele mai mari pacate.

Poate insa ca te incinta sa vezi stralucirea argintului, multimea slugilor, frumusetea caselor, cinstea si respectul cind iesi in oras!

- Cum se poate vindeca rana aceasta grea?

-Daca te gindesti ce fac din sufletul tau bogatiile; daca te gindesti cit il intuneca, cit il pustiesc, cit il fac de nerusinat, cit il uritesc. Daca te gindesti cite rele ai savirsit ca sa aduni atitea averi; daca te gindesti cu cite oboseli si cu cite primejdii iti pastrezi bogatiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poti pastra pina la sfirsit, ci tocmai cind ai inlaturat toate primejdiile, atunci vine moartea si de multe ori arunca toate bogatiile tale in miinile dusmanilor tai, iar pe tine te duce cu miinile goale, fara sa poti lua ceva din toate averile tale, ci numai ranile si buboaiele ce le-ai capatat din pricina lor. Asa pleaca sufletul tau de pe lumea aceasta!

Cind vezi, dar, pe cineva stralucind pe dinafara din pricina hainelor si din pricina suitei lui numeroase, cerceteaza-i cu de-amanuntul constiinta lui si vei gasi inauntru numai pinza de paianjen, vei vedea mult praf. Gindeste-te la Pavel si la Petru! Gindeste-te la Ioan Botezatorul si la Ilie! Dar, mai bine spus, gindeste-te la insusi Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde sa-Si plece capul. Imita-L pe El si pe robii Lui! Gindeste-te cit de mare si de nespusa este bogatia lor! Iar daca dupa ce ai privit putin bogatiile lor ti se intuneca iarasi mintea si vederea din pricina bogatiilor de pe pamint, ca si cum te-ar fi lovit intr-un naufragiu niste valuri puternice, asculta hotarirea lui Hristos, Care-ti spune ca este cu neputinta sa intre bogatul in imparatia cerurilor. Pune in fata acestei hotariri a lui Hristos muntii, pamintul si marea si prefa-le pe toate, daca vrei, cu mintea in aur. Vei vedea ca toata aceasta bogatie de aur nu egaleaza pierderea imparatiei cerurilor. Imi vorbesti de atitea si atitea hectare de pamint, de zece, de douazeci sau chiar mai multe case, de tot atitea bai, de mii de robi sau de doua ori pe atitia, de trasuri ferecate in aur si argint! Eu iti spun numai atita: Daca fiecare dintre voi, bogatilor, si-ar parasi saracia lui - ca bogatia voastra e saracie fata de aceea de care vreau sa va vorbesc - si ar ajunge proprietarul intregii lumi; daca fiecare din voi ar avea sub stapinirea lui atitia oameni citi sint acum peste tot pe pamint si pe mare; daca fiecare din voi ar stapini toate: lumea, pamintul, marea, casele, orasele si neamurile; daca pretutindeni toate izvoarele i-ar izvori aur in loc de apa, ei bine, eu voi spune ca un om atit de bogat nu face trei parale daca pierde imparatia cerurilor! Daca se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogatii trecatoare, atunci cind nu le dobindesc, ce n-ar mingiia, oare, daca si-ar da seama cit de mari sint bogatiile cele negraite de pe lumea cealalta? Nimic! Nu-mi vorbi mie de bogatia averilor, ci gindeste-te la paguba mare ce o sufera indragostitii de averi din pricina averilor lor! Pierd cerul de dragul bogatiei lor; patesc la fel ca unul care pierzind onorurile cele mari din palatele imparatesti, are numai o gramada de baligar si se fuduleste cu ea. Ca intru nimic nu se deosebeste multimea bogatasilor de o gramada de baligar. Dar, mai bine spus, baligarul e mai bun decit averile; e de folos si pentru ingrasarea pamintului si pentru incalzitul bailor si pentru multe alte treburi de acest fel; dar aurul ingropat la nimic din acestea nu este de folos. Si de-ar fi numai nefolositor! Dar asa, daca nu este intrebuintat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare in sufletul stapinului lui, da nastere la nenumarate rele. Din pricina asta scriitorii pagini au numit iubirea de argint acropola a rautatilor, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine si mai nimerit, radacina a tuturor relelor.

Gindindu-ne la toate acestea, sa invatam sa rivnim cele ce merita a fi rivnite. Sa nu rivnim case stralucite si nici mosii intinse, ci pe barbatii care au multa indraznire inaintea lui Dumnezeu, pe cei care se imbogatesc in ceruri, pe stapinii acelor comori, pe cei cu adevarat bogati, pe cei saraci de dragul lui Hristos, ca sa dobindim bunatatile cele vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, cu Care Tatalui impreuna cu Sfintul Duh, slava, putere, cinste, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin”.

(Din “Omiliile la Matei“, Sf. Ioan Gura-de-Aur)

• Bogatul nemilostiv si saracul Lazar sau cum judeca Dumnezeu saracia si bogatia
• Parintele Sofronie – Cuvinte duhovnicesti de cea mai mare adancime despre lumea contemporana
• Parintele Rafail Noica: BOGATIA SI SUFICIENTA – DUSMANII POCAINTEI
• Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist

Spune apostolul, undeva:

“Ci Dumnezeu Si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti; Dumnezeu Si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari; Dumnezeu Si-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebagate in seama, pe cele ce nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt…“.

Si proorocia lui David despre Hristos:

“Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului“.

Gainile au obiceiul ca, atunci cand o surata de-a lor boleste, zace si miroase deja a moarte, sa vina langa ea si sa o ciocaneasca in cap cu ciocurile, pana moare. In tarcul lor stramt, tot ceea ce iese din ciuguleala mecanica si din balaceala somnoroasa in praful ograzii, este amenintare si moarte. Dar asa sunt si oamenii. Saracia, “necazurile” si mai ales infrangerea, esecul sunt percepute de lume ca lucruri de rusine. Saracul, ruinatul, lovitul, infrantul, strainul, sunt urati, sunt perceputi ca amenintare, ca moarte. Te feresti de cel sarac si murdar, de cel ce boleste fugi, pe strain il privesti cu suspiciune. Dar chiar daca ai fi, nu sarac, ci instarit (in lume), nu strain, ci cunoscut (lumii), nu ai avea alta soarta decat cea a gainii bolnave. Daca vin peste tine boala, durerea, necazul, ruina, atunci cei din jurul tau se vor indeparta, socotind lucrul ce ti se intampla de rusine. Sau daca vor veni totusi langa tine, vor veni sa te chinuiasca, asa cum il chinuiau prietenii pe Iov. Vor veni sa te ciocaneasca in cap pentru a desavarsi lucrarea mortii. Asta este lumea, nimic altceva decat moarte gasesti in ea.

Duhul Sfant glasuia prin Proorocul Isaia: “Apoi isi vor intoarce privirea spre pamant si iata că acolo va fi stramtorare, intuneric si scarba si nevoie! Dar noaptea va fi alungata!“. Noaptea a fost alungata… dar noi, oamenii, o rechemam inapoi…

De la Hristos incoace suferinta nu mai este o rusine, este o incoronare. Lauda lui Hristos este ieslea animalelor in care s-a nascut Fiul Omului, coroana de spini pusa in batjocura si crucea pe care a murit. Astfel se face ca, desi prin suferinta devenim un fel de paria in ochii celor pe care ii credeam aproape, sau devenim un semn inspre continua mustrare a constiintei lor, in ochii lui Dumnezeu atunci capatam mai mult contur, iar in inimile noastre se revarsa mirul harului Sau “navalitor” si mangaietor. Daca pentru lume suntem necredibili, patetici, prostanaci, plangaciosi, pentru Dumnezeu suntem fiinte care au o inima care  are nevoie de dragoste si o inima care nu are unde sa se reverse. Dar iata, este El de fata: adanc de milostivire si loc de odihna a celui ostenit si impovarat.

Ce putem face pentru acesti frati mai mici ai lui Hristos, pentru acestia care sufera in mod real si chinuitor, de cei care sunt zdrobiti cu inima si chiar cu intreaga lor existenta? Putem in primul rand sa nu le facem rau, adica sa nu ne lasam in voia egoismului nostru sufocant si aprig de meschin, putem sa nu le vorbim de sus si sa nu le tinem lectii, abtinandu-ne sa-i dascalim si sa-i cicalim, temandu-ne sa dam sentinte si sa-i oprim se mai planga si sa nu mai carteasca atata… Cu astfel de texte pretins… duhovnicesti sau cu idei bune si adevarate, insa recitate si turuite cu raceala, indiferenta sau chiar cu agresivitate, fara mila si fara sa participam la durerea fratelui, nu facem decat sa ne debarasam de incomodul rastignit ce agonizeaza in fata noastra. Ba, pe deasupra, il mai si culpabilizam, batand noi insine noi cuie grele in crucea sa.

Pe de alta parte, trebuie sa avem grija nu ne lasam insa nici pacaliti de cel care este suferindul inchipuit, de razgaiatul nemultumit si plin de pretentii, care se autovictimizeaza si care, cum spunea Cuviosul Paisie, si din primavara face iarna. Nu este nimic romantic in persoana suferindului adevarat, si se poate intampla ca, si daca ne vom propune sa-l gasim pe acesta, sa riscam sa trecem efectiv pe langa el (deci si pe langa  Hristos!), sa nu-l recunoastem, in schimb sa ramanem impresionati si sa cocolosim si noi,  o data in plus, pe rasfatatul narcisic care nu si-a capatat prajiturica de laude de la desertul zilei, pe “actorul” romantic care se victimizeaza pentru ca se simte neinteles de oamenii ingrati, care nu-i apreciaza ideile musai “originale”, trairile neaparat “speciale” sau comportamentele obligatoriu “nonconformiste”, eventual pe cel care se crede foarte usor prigonit din orice cuvant sau gest, cand poate, chiar el este cel care bate din picior si care-i terorizeaza pe cei din jur. Adevarul este ca, daca nu avem inca ochi sa Il recunoastem pe Hristos Cel ascuns in omul cu adevarat cazut si sangerand, este din pricina ca inca nici noi nu ne-am innoit firea launtrica, nu ne-am preschimbat mintea si inima, ca sa putem vedea in Duh si in Adevar. “Cata nefericire exista in lume!“, exclama acelasi Parinte Paisie: “Cand pe cineva il doare si se intereseza de ceilalti si nu de sine, atunci el vede intreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovnicesti..”

Spunea parintele Gheorghe Calciu intr-o conferinta ca e mult, mult mai usor sa spui ca suferinta ingaduita de Dumnezeu este spre binele tau decat sa traiesti cu adevarat acest lucru. Deci, ce putem face, ca sa nu ne facem partasi acestei meschinarii smintitoare si hulitoare care se scarbeste de cei infranti si umiliti ai vietii acesteia? Sa incercam mai intai sa  ne aducem aminte Cine este Hristosul nostru, unde se gaseste El, si atunci, pur si simplu tacand, cum ne invata, printre altii, si parintele Savatie,

“să ne îndurerăm cu durerea aproapelui nostru, cu durerea întregii lumi, dacă se poate (…) Poate că cel mai mare bine pe care îl putem face lumii este să ieşim, pur şi simplu, la geam şi să privim în stradă, până când inima noastră se va umple de această durere atotputernică“.

Amin!

• Fragmente din predica Sf. Nicolae Velimirovici:

“Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oa­menii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.

Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Matei 6, 8 ) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire.

În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care pu­trezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta?

Legea lui Moise oprea cu străşnicie pe leproşi să aibă legături cu ceilalţi oameni. La fel este şi astăzi în locurile unde sunt leproşi. Ca să împiedice pe oricine s-ar fi putut apropia de el, leprosul trebuia să strige de departe: „Necurat! Necurat!” Aşa se arată, cuvânt cu cuvânt, în Lege: Leprosul cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, si să strige mereu, necurat! Necurat! (Levitic 13, 45). Hainele sfâşiate – ca să se vadă lepra; capul descoperit – tot ca să se vadă că e lepros, pentru ca leproşilor le cădea părul; cu gura acoperită – de asemenea m semn de recunoaştere; şi mai presus de toate, strigătul: necurat! Necurat! Leproşii erau alungaţi din cetăţi si sate şi duceau o viaţă mai prejos de a fiarelor; pretutindeni erau goniţi, dispreţuiţi, uitaiţi. Necurat este, scrie în Lege, şi să trăiască singuratic şi afară din tabăra să fie locuinţa lui (Levitic 13, 46). Erau ca şi morţi pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea.

Iisus Domnul, Izvorul înfloririi, al frumuseţii şi al puterii, trecea într-o zi pe lângă aceste zece rămăşiţe de viaţă zdrenţuite şi rău mirositoare. Când au descoperit că este El, leproşii de departe au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Dar şi-or fi dat seama nefericiţii aceştia de puterea lui Iisus? Trebuie sa le fi ajuns si lor la urechi faima acestui lucru cu totul nou pe lume, care le-a trezit luarea-aminte.

Căci nimic altceva nu-i mişcă pe ei, nici schimbarea stăpânirilor, nici războaiele între neamuri, nici înălţarea şi căderea oraşelor, nici serbările, nici pojarurile, nici cutremurele, învesmântaţi în putreziciune, n-aveau în minte decât a lor nefericire, si poate doar pe Cel ce putea să-i dezbrace de haina stricăciunii si să-i îmbrace în sănătate. Auzind faima de mare tă­măduitor a lui lisus, desigur vor fi aflat si despre vindecările de lepră săvârşite de El (Luca 5,12-13).

Trebuie să fi tânjit de multă vreme după fericita întâlnire cu Hristos. Îl aşteptau undeva, la marginile câmpiei galileene, acolo unde drumul începe să urce spre colinele Samariei. Iisus trecea în drum spre Ierusalim. Iată, bătea ceasul fericit al întâlnirii, si nu din întâmplare, ci din iconomia lui Dumnezeu. Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei într-un glas, văzându-L că se apropie împreună cu ucenicii. De ce I-au zis: învăţatorule? Pentru că acest cuvânt plin de înţelesuri înseamnă nu numai cineva care dă învăţătură, ci un îndrumător, unul care călăuzeşte prin cuvânt si prin faptă pe calea mântuirii. De ce atunci nu-L numesc: „Doamne“? Pentru că ei nu ştiu încă cine este Hristos.

Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei cu glas mare. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă si vă arătaţi preoţilor. Dar ducându-­se ei, s-au curăţat. Curăţând altădată lepra, Domnul Si-a întins mâ­na si l-a atins pe lepros, spunând: Fii curăţat! Si îndată s-a dus lepra de pe el (Luca 5,13). În împrejurarea de faţă însă, nu numai că nu S-a atins de leproşi, dar nici măcar nu era aproape de ei, pentru că, ni se spune, stăteau departe. Domnul, aşadar, le-a vorbit de departe.

De ce i-a trimis Domnul la preoţi? Pentru că era de datoria aces­tora să-i declare pe leproşi necuraţi şi să-i excludă dintre cei sănă­toşi, si de asemenea să-i declare pe cei vindecaţi curaţi, îngăduindu-le întoarcerea între ceilalţi oameni (Levitic 13, 34-44). Domnul nu va schimba Legea, cu atât mai mult cu cât ea nu-i stinghereşte lucrarea, ci dimpotrivă, în împrejurarea de faţă o înlesneşte, pen­tru că preoţii vor vedea cu ochii lor si vor mărturisi că cei zece le­proşi cu adevărat s-au curăţat. Auzind deci ce le spune Domnul si încotro îi trimite, cei zece leproşi au ieşit din satul lor ca să facă ce li se ceruse. Dar, pe când mergeau, privindu-se iată că lepra dispăruse.

Se uitau unul la altul, şi se încredinţau ca s-au însănătoşit. Rănile si puroiul şi duhoarea trecuseră fără urmă. Lepra care-i acoperise adineauri parcă nici n-ar fi fost. Cine-ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că acest cu­vânt n-ar fi putut să vină de la un muritor; că trebuie să fi fost rostit de Dumnezeu prin gură omenească. Rostit de limbă omenească, acest cuvânt a venit din adâncimile de unde a venit si cuvântul de poruncă întru zidirea lumii: Şi a fost aşa.

Sunt cuvinte si cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fără păcat, care de aceea sunt puter­nice. Ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri, înaintea lor se deschid toate porţile creaţiei. Lucruri, oameni, boli şi duhuri li se supun. Si sunt frânturi de cuvinte, cuvinte tocite, ucise de păcat, care n-au mai multă putere decât suflarea vântului prin trestii; oricât de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, rămân ca bătaia fumului în porţi de fier. Gândiţi-vă dar ce mângâiere de nespus e să cunoaştem în ce Domn puternic şi iubitor credem. Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer si pe pământ (Psalm 134, 6). El este Domnul vieţii, Dătătorul de legi al firii, Stăpân peste boală si Biruitor al morţii.

Nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci de El, Domnul Preaînţelept. Nu suntem robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Nu suntem jucăria întâmplării, ci făpturi ale Celui ce a zidit si pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi arhanghelii si toate nemuritoarele armiei cereşti. De suntem în această viaţă, El ştie de ce; dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească fie sufleteasca; dacă ne scufundăm, ne întinde mâna-I mântuitoare; dacă murim, ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului.

Să ne întoarcem acum la Evanghelia care ne istoriseşte vindecarea leproşilor, şi să privim zugrăvirea cea limpede a recunoştinţei si nerecunostinţei.

Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au curăţat? Iată ce au făcut: dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor.

Acest singur recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat prin minune din strânsoarea cloacei de şerpi veninoşi si primul său gând a fost să mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă. Si precum, doar cu puţin mai înainte, stri­gase cu buzele roase de lepră: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi, aşa si acum si-a ridicat glasul si a strigat cu putere, din buze sănă­toase si din rărunchi teferi, mulţumind lui Dumnezeu. Dar nu nu­mai atât, ci a alergat înapoi la Binefăcătorul său ca să-I mulţumească.

Când a ajuns la Hristos, a căzut în genunchi, în ge­nunchii săi care acum nu mai erau tot o rană ci teferi si puternici, şi I-a mulţumit. Trup plin de sănătate, inimă plină de bucurie şi ochi plini de lacrimi! Iată omul întreg. Adineauri un morman de carne putredă iar acum iarăşi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarăşi deopotrivă cu semenii săi. Adineauri trâmbiţă răguşită care nu strigă decât: „Necurat! Necurat!“, acum trâmbiţă limpede de mulţumire şi slavă lui Dumnezeu.

Acest singur recunoscător nu era iudeu, ci samarinean. Samarinenii nu erau iudei, ci erau fie de sânge curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriană şi iudee, ieşiţi anume din acei asiriani aduşi odinioară de regele Salmanasar în părţile Siriei după ce stră­mutase mai întâi pe iudeii de acolo în Asiria (IV Regi 17, 3-6, 24). Iar faptul că acest om recunoscător era de sânge curat asirian se vede din aceea că Domnul a spus: este de alt neam.

Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă si să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Vedeţi cu câtă blândeţe mustră Domnul nerecunoştinţa? Nu întreabă decât dacă s-au curăţit toţi, si de ce n-au venit si ceilalţi nouă să mulţumească. Si nu pentru că n-ar fi ştiut, căci El ştia încă mai înainte de a-i întâlni, că aceia se vor vindeca. A pus întrebarea ca pe cea mai uşoară dintre mustrări. Iar noi, cum ne ieşim din fire dacă, dând vreun bănuţ unui amărât, acesta nu mulţumeşte destul! Dar închipuiţi-vă numai ce-ar fi dacă, vindecând noi nouă bolnavi (să zicem că ne-ar sta în putinţă să facem acest lucru), aceştia n-ar veni să ne mulţumească!

Dumnezeu nu tună şi fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalţi? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îm­bogăţit cu avuţiile Mele, unde biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde învăţătorii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde bolnavii pe care i-am vindecat? Unde păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre, şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă?

Vedeţi, numai acesta, care este de alt neam, numai acest străin s-a întors să mulţumească. Dar e cineva străin de Hristos? N-a venit El să mântuiască pe toţi oamenii, nu numai pe iudei? Iudeii se fălesc cu faptul că sunt aleşii lui Dumnezeu, că II cunosc pe Dumnezeu mai mult decât toate neamurile. Dar iată aici dovada întunericului din mintea lor şi a învârtoşării din inima lor. Un păgân, un asirian, are mai multă minte şi inimă decât cei ce se fericesc a fi iudei. Din păcate, istoria se repetă astăzi, când unii necredincioşi au mintea mai deschisă si inima mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu decât mulţi creştini. Mulţi musulmani, budişti sau hinduşi îi fac de ruşine pe creştini cu ardoarea rugăciunilor si recunoştinţei lor faţă de Dumnezeu.

Pilda se încheie cu cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor: Şi i-a zis: Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mantuit. Vedeţi cât de mare este smerenia si blândeţea Mântuitorului. Cum se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit. Mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii.

Dar la ce le-a folosit credinţa? Ar fi putut, cu tot atâta credinţă, să strige la o mie de doctori faimoşi ai lumii: „Ai milă de noi, vindecă-ne!” Ar fi fost în zadar. Iar dacă vreunul din aceşti mii de doctori pământeni i-ar fi vindecat, vă închipuiţi oare că ar fi pus tămăduirea pe seama credinţei lor şi nu pe a iscusinţei sale?

Căci doctorii cei muritori, dimpotrivă, obişnu­iesc să-si aroge tot meritul lecuirii unui bolnav, chiar dacă bol­navul şi-a avut şi el partea sa în cumpăna vindecării. Aşa se poartă oamenii între dânşii. Dar cu totul altfel se poartă cu oamenii Mântuitorul Hristos. Hristos a încărcat o căruţă cu grâne, iar leprosul a aruncat şi el în căruţă o boabă. Încărcătura de grâne a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiască, iar bobul leprosului este credinţa lui în Hristos. Hristos, adevăratul iubitor de oameni, nu dispreţuieşte mărunta boabă, ci dimpotrivă, îi dă întâietate faţă de întreaga-I încărcătură de grâne. El, aşadar, nu spune: „Grânarul Meu are să te hrănească”. Nu spune: „Te-am vindecat”, ci: Credinţa ta te-a mântuit. Câtă mărinimie în cuvântul acesta! Ce învăţătură pentru noi toţi! Si ce mustrare mândriei omeneşti!

Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Drept, toţi cei care acoperă grăuntele de vrednicie al altuia ridicându-şi în slăvi propria încărcătură. Aceştia nu-s mai puţin hoţi şi jefuitori decât bogatul care îşi înmulţeşte moşiile cu petecul de pământ al unui sărman. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Adevărat, toţi comandanţii care acoperă partea soldaţilor la victo­rie. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos; Domnul Cel Smerit, toţi cei care, îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu industria, trec sub tăcere meritele lucrătorilor, punând toată reuşita pe seama râvnei, chibzuinţei şi norocului propriu. Să se apropie, în sfârşit, si să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a lui Dumnezeu în toate. Să se apropie şi să înveţe cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci dimpotrivă, tăinuie partea Sa, arătând-o pe cea a omului.(…)

O, de ne-am da noi creştinii seama de mulţimea si felurimea bolilor de care ne vindecă în fiecare zi Hristos! Degrabă atunci ne-am întoarce alegând către El, i-am cădea în genunchi si I-am mulţumi din clipa aceasta si până în ceasul morţii, ceas care nu este departe de niciunul din noi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă si nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Biserica noastra ortodoxa praznuieste astazi pe Sfantul Paisie de la Neamt (Velicicovski). Am ales din viata sa – ce poate fi citita pe larg aici – cateva fragmente care ne arata atat masura duhovniceasca la care dusese Sfantul obstea monahala careia ii era staret, cat si duhul Sfantului Paisie, care via si care isi rasfrangea energiile sale in jur, sfintind, luminand, intorcand oameni la Dumnezeu. Cu adevarat Sfantul Paisie si obstea sa ajunsesera la “unimea credintei si la impartasirea Sfantului Duh“, iar aceasta se datoreaza acestui “dreptar” duhovnicesc urmat de cuvios: “sufletul său şi-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpânului” si “pentru fiecare simţea durere”.

Nu prin metode administrative, nu prin disciplina cazona sau chiar prin teroare! - asa cum este “la moda” astazi, din pacate, si peste tot in Biserica – dupa modelul “managementului eficient” al lumii luciferizate - nu exterior, artificial si mecanic, nu prin “intelepciune omeneasca”, ci prin “metoda” lui Hristos: prin pilda personala de sfintenie, prin slujire si iubire jertfelnica fara masura, pana la capat. Asa cum spunea si un alt Cuvios cu acelasi nume, Paisie Aghioritul:

“Cea mai mare neoranduiala in manastiri este din pricina oranduielii lumesti, cu disciplina spartana, care nu numai ca oboseste, mai ales pe omul obosit de azi, ci izgoneste si ‘sfanta nevinovatie’ si absoarbe toate puterile sufletesti si trupesti in cele pamantesti, iar omul uita pe Dumnezeu“.

La fel concepea viata duhovniceasca din manastiri si Arhimandritul Sofronie: “In locul regulei scrise trebuie ca inima noastra sa se largeasca…”

Obstea Sfantului Paisie, care a trait poruncile lui Hristos, ne arata ca cererea de la Liturghie, mentionata in titlul acestui articol, este nu numai realizabila, ci si foarte necesara pentru mantuirea noastra.

Nu trebuie omis a sublinia ca astazi se vorbeste cu prea multa usurinta despre “mostenirea paisiana“, despre “spiritualitatea paisiana” (la fel de usor cum se vorbeste si despre “traditia palamita” si despre “vederea Luminii necreate” in legatura cu Sfantul Grigorie al Tesalonicului, praznuit ieri) si de aici despre isihasm si vietuirea isihasta, despre filocalie si duh filocalic, ca si cum ar fi niste realitati pe care le-am putea avea “la degetul nostru mic”, iar nu ca si cum ar fi niste piscuri de traire duhovniceasca, aflate la distante astronomice fata de nivelul nostru duhovnicesc jalnic.

E la moda astazi, cand oricine poate fi (inchipuit sau dupa diploma) “teolog”, a face – din cuvinte – teologia cea mai inalta, mestesugind vorbe mari si pretioase despre realitati ceresti de care suntem complet straini si la care, cu gradul nostru de intinare si de impatimire lumeasca, ar trebui sa ne raportam cu cea mai mare sfiala, cu teama si cutremur. Ce anima pe multi dintre “fanii” discutiilor pe teme inalte, cum ar fi isihasmul, Filocalia, Lumina necreata, etc. ne temem ca nu este altceva decat un soi de snobism duhovnicesc si intelectualismul care cauta in Ortodoxie ceva care sa fie in ton cu parerea inalta despre sine pe care o au respectivele persoane. Se cauta o spiritualitate “de cea mai buna calitate”, rafinata, “subtire”, demna de niste persoane cu gust si cu pretentii. Despre aceasta, Parintele Seraphim Rose a scris niste randuri foarte importante, referindu-se si citandu-l tocmai pe Sf. Paisie in sprijinul ideilor sale (de pilda aici).

Ca o ultima observatie, este de plans si un anume fel de gandire contemporana, care vede lucrarea manastirilor sub aspect predominant formal si exterior. Desi se invoca ipocrit “traditia paisiana“, pentru unii oameni de pe diverse pozitii din Biserica, pana la cele mai inalte, manastirile sunt privite extrem de pragmatic si secularizat (ca sa nu spunem ateist), ca un fel de unitati de productie, evaluate dupa eficienta, productivitate si rentabilitate. Sau sunt vazute doar ca un fel de asociatii filantropice, a caror ratiune de a fi este exclusiv pentru aceasta lume, care trebuie sa atraga cat mai multe fonduri si sa arate ca astfel “exista” si “produc” ceva util, palpabil si masurabil.

Dar dupa cate vedem in viata Bisericii, rugaciunea in Duh, dragostea de Dumnezeu si inima insangerata de patimirea pentru aproapele sunt dreptarele, lucrarea si unica “strategie” prin care manastirile se pot transforma in adevarate centre de iradiere a Duhului Sfant (vezi si: Sfantul Siluan Athonitul – o pilda a iubirii adevarate pentru fiecare dintre “cei mai mici frati ai lui Hristos). Altfel, daca nu tinem seama de experienta si de practica Sfintilor Parinti, a Sfantului Cuvios Paisie de la Neamt, de pilda, nu vedem cu ce vom face misionarism, cu care duh?!… Cu duhul lumii? O fi buna organizarea, buna si ordinea – cu masura – dar cand lipseste Duhul, sunt bune de nimic, caci daca “dragoste nu am (avem), făcutu-(ne)m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător“:

• Se spune despre obştea Cuviosului Paisie de la schitul Sfântul Ilie că petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvârşită armonie şi râvnă duhovnicească. Pe lângă participarea zilnică la slujbele bisericeşti, frăţimea se îndeletnicea şi cu lucrul mâinilor în deplină dragoste, smerenie şi tăcere.

• Stareţul Paisie iubea tare mult citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi. Iată ce răspundea el stareţului Atanasie care îl învinuia de oarecare lucruri: “Să nu zici, părinte Atanasie, că ajunge una sau două cărţi pentru mântuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o floare, ci din multe. Aşa este şi cel ce citeşte cărţile Sfinţilor Părinţi. Una îl învaţă dreapta credinţă; alta îi vorbeşte de tăcere şi rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie şi răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar din multe cărţi patristice învaţă omul să trăiască după Evanghelie”.

• Despre dragostea cea duhovnicească iarăşi învăţa pe ucenici, Cuviosul Paisie: “Petrecerea în viaţa de obşte a fraţilor adunaţi în numele lui Hristos, fără deosebire de neam, îi uneşte aşa de mult prin dragoste, încât toţi devin un singur trup, având un singur cap – pe Hristos -, un singur suflet, o singură voie şi un singur scop, păzirea poruncilor lui Dumnezeu, îndemnându-se unul pe altul la lupta cea bună, supunându-se unul altuia, purtând sarcinile unul altuia“.

• Apoi zicea: “Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina şi temelia vieţii călugăreşti, este strâns legată de viaţa de obşte, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta nu poate exista. În obştea noastră, spunea Cuviosul Paisie, nimeni nu are nimic al său personal, că toţi sunt încredinţaţi că lăcomia este calea lui Iuda vânzătorul. Cel ce vine în mânăstire este dator ca toată averea sa, până la cel mai mic lucru, s-o pună până la moarte, cu trupul şi cu sufletul său”.

• Altădată învăţa pe ucenici, zicând: “Cu adevărat, nu toţi în obştea noastră au ajuns deopotrivă măsura vârstei duhovniceşti. Cei mai mulţi şi-au lepădat cu totul voia şi cugetul lor, supunându-le în toate fraţilor şi răbdând cu mare bucurie ocările şi ispitele. Ei necontenit sunt stăpâniţi de mustrarea de sine şi se socotesc mai nevrednici decât toţi. Alţii, nu puţini, cad şi iarăşi se scoală; greşesc şi din nou se pocăiesc; cu greu rabdă mustrările şi ispitele, dar nu rămân de cei dintâi, ci se roagă cu căldură lui Dumnezeu să le trimită ajutor. Sânt puţini însă şi de aceia care nu pot deloc să rabde ispitele şi mustrările. Aceştia au nevoie să fie hrăniţi cu laptele milei, al iubirii de oameni şi al îngăduinţei, până vor ajunge la cuvenita vârstă duhovnicească” [...]

• Se spunea despre Cuviosul Paisie că permanent era ocupat cu frăţimea şi uşile chiliei lui nu se închideau până la ceasul nouă seara. Unii ieşeau şi alţii intrau. Pe unii îi mângâia, iar cu alţii se bucura…

• Cînd Cuviosul Paisie nu putea să-şi cerceteze fraţii la cîmp, fiind departe de mînăstire, le trimitea cîte o scrisoare, plină de sfaturi duhovniceşti. Iată cum îi învăţa pe fraţi într-una din aceste scrieri: “Fiilor, păziţi-vă de zavistie! Unde este zavistie acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpîniţi-vă limba ca să nu grăiască cuvinte deşarte. Cine îşi stăpîneşte limba, îşi păzeşte sufletul de întristare. De la limbă vine viaţa şi moartea. Întru toate să aveţi smerenie, bunătate şi dragoste. Întăriţi-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morţii şi a veşnicelor munci. Rugăciunea lui Iisus să o repetaţi necontenit. Aduceţi lui Dumnezeu jertfă curată, neprihănită cu bună mireasmă, după creştineasca voastră făgăduinţă. Aduceţi osteneala şi sudorile voastre de sînge ca o ardere de tot. Zăduful şi arşiţa zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor”.

• La chilii, Cuviosul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinţilor Părinţi, să practice rugăciunea minţii şi, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi. Iar mărturisirea gîndurilor către duhovnici o considera marele stareţ temelia vieţii duhovniceşti şi nădejdea mîntuirii pentru toţi. De aceea poruncea fraţilor, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor şi să primească Trupul şi Sîngele Domnului, o dată pe lună; iar bătrînii şi cei bolnavi, mai des, la două – trei săptămîni, iar schimonahii săptămînal.

• Spunea unul dintre ucenicii săi, zicând: “Treizeci de ani am trăit pe lângă dânsul şi nu l-am văzut niciodată întristându-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, când vedea călcându-se vreo poruncă dumnezeiască şi mai ales de bunăvoie. Că sufletul său şi-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpânului”. De multe ori zicea stareţul: “Să piară toate ale noastre, să piară şi trupul nostru, dar să păzim poruncile lui Dumnezeu şi cu dânsele sufletele noastre!”

• Altădată iarăşi le zicea Cuviosul Paisie: “După măsura ostenelilor voastre, cu timpul veţi dobândi lacrimi şi plâns cu nădejde, spre mângâierea sufletului. Se va ivi în voi râvna fierbinte de a trăi după poruncile Domnului şi veţi câştiga smerenie şi răbdare, milă şi iubire către toţi, iar mai ales către cei nedreptăţiţi, către bolnavi şi bătrâni”.

• Odată unul din fraţi i-a spus: “Părinte, cugetul îmi spune că mă urăşti, deoarece adeseori mă cerţi cu mânie în faţa fraţilor!” Iar Cuviosul Paisie i-a răspuns: “Iubite frate, dacă Sfânta Evanghelie porunceşte să iubim şi pe vrăjmaşii noştri şi să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe fiii mei duhovniceşti? Iar dacă vă mustru cu mânie, să vă dea Domnul şi vouă astfel de mânie! Că eu sunt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. Împotriva unora, adică a mă arăta mâniindu-mă, înaintea altora trebuie să plâng ca şi prin una şi prin alta să vă aduc vouă folos”.

• Despre creşterea vieţii duhovniceşti din obştea Cuviosului Paisie, scria mai târziu, ucenicul său Platon aceste cuvinte: “Puteai să vezi atunci în Mânăstirea Dragomirna, înflorind viaţa călugărească ca o minune nouă. Că oameni vii fiind, pentru dragostea lui Dumnezeu erau morţi de bunăvoia lor pentru cele pământeşti. Şi cum voi putea vorbi cu înţelegere, decât numai din parte despre tainica lor lucrare? Adică înfrângerea inimii, smerenia adâncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gândurilor şi rugăciunea inimii, pururea săltând cu nespusă şi aprinsă dragoste către Hristos şi către aproapele. Că multora dintr-inşii neincetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci şi în biserică şi în vremea ascultării şi în timpul citirii şi al vorbirii duhovniceşti ca o roadă a Duhului Sfânt. Cu cuviinţă dar, aici se împlineau cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care grăieşte: Adunarea celor smeriţi este iubită lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor“.

• Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui Iisus, Cuviosul Paisie spunea: “Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul lui, nu după rânduiala Sfinţilor Părinţi, fără întrebarea şi sfatul celor iscusiţi, fiind încă mândru, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, ba încă ducând şi viaţă singuratică în pustie, acela cu adevărat, şi eu zic, uşor va cădea în toate cursele diavolului. Căci artă numesc Sfinţii Părinţi această dumnezeiască rugăciune, pentru că precum arta nu o pot învăţa oamenii singuri, fără un dascăl, aşa nu este cu putinţă deprinderea rugăciunii lui Iisus, fără un iscusit povăţuitor”.

• Pentru cei ce nu găsesc povăţuitori iscusiţi, zicea Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Paisie: “Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povăţuitor iscusit cu fapta şi experienţa în această lucrare dumnezeiască, căci în timpul de azi este mare lipsă de povăţuitori iscusiţi în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuând să rămână sub ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la învăţătura Sfinţilor Părinţi şi de la ei să înveţe această rugăciune. Numai acela nu va simţi iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii minţii, care este cuprins de cugete pătimaşe pentru viaţa aceasta şi legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulţi de împărăţia lui Dumnezeu. Iar cine voieşte să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădând toate frumuseţile şi desfătările lumii, ca şi odihna trupească, nu va mai dori să aibă în viaţa aceasta nimic altceva decât să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis…”. Aşa îşi învăţa ucenicii acest vas ales al Duhului Sfânt.

• Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stând aproape toată noaptea cu durere de inimă lângă patul celor foarte bolnavi. Împreună suferea şi suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării şi a mântuirii, dându-le nu puţină uşurare în amara lor durere.

• Iată cum descrie viaţa duhovnicească din Mânăstirea Neamţ un călugăr călător, anume Teofan: “Sărăcia lor de bunăvoie era desăvârşită. Prin chilii, în afară de icoane, cărţi şi unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mândrie cu totul fugeau, de ură şi de zavistie nu ştiau. Dacă se întâmpla ca cineva să jignească pe altul se grăbea numaidecât să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greşit era alungat din mânăstire. Mersul călugărilor era modest. La întâlnire fiecare se silea să facă el înainte închinăciune. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărâse, iar vorbăria deşartă era cu desăvârşire oprită atât în biserică şi în chilii, cât şi în afară”.

• Ucenicul său, Platon, spune următoarele despre Cuviosul Paisie: “Era în el dragoste înfocată, cu care din tinereţile sale a iubit pe Domnul cu tot sufletul său. Că pe toţi îi iubea, îi încălzea cu dragostea şi râvna sa. Pentru fiecare simţea durere. Iar pe fiii săi duhovniceşti îi îmbrăţişa mai mult decât pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dânsul, pentru milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea în deşert. Niciodată nu se întrista asupra cuiva, măcar de l-ar fi supărat cu ceva”.

• Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie: “Smerenia este temelia tuturor virtuţilor evanghelice. Ea este atât de trebuincioasă pentru mântuire, cum este respiraţia pentru viaţa omului. Toţi sfinţii prin diferite căi s-au mântuit, dar fără smerenie nimeni nu s-a mântuit şi nici nu poate să se mântuiască. De aceea, tot cel ce vrea să se mântuiască, trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu, ca cel mai de pe urmă între oameni şi pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alţii”.

***

• Despre acelasi mare Cuvios si despre lipsa de povatuitori duhovnicesti, aflam de la parintele Arsenie Muscalu: (Parintele Arsenie Muscalu despre formarea duhovniceasca in vremea noastra)

“Iarasi aici trebuie sa spunem cateva lucruri, nu de la noi, ci de la sfintii care au trait aproape de vremurile noastre si ne-au avertizat asupra primejdiilor duhovnicesti. Noi, in vremurile acestea de mare saracie duhovniceasca, nu mai avem parte de povatuitori duhovnicesti cum erau in primele veacuri crestine, nu mai exista marii traitori in Duh, oameni care erau miscati in toate, si in cuvant si in fapta si in gand de Duhul Sfant, oameni care sa arate fara gres celorlalti calea mantuirii. Asta nu o spunem noi, o spun sfintii care au trait in vremurile noastre.

Cuviosul Paisie Velicikovski, de la Neamt a colindat tot Sf. Munte in secolul XVIII si n-a gasit un povatuitor duhovnicesc cum voia inima lui. A colindat si toata Ucraina si Moldova, l-a cunoscut pe Cuviosul Vasile de la Poiana Marului, barbat sfant, dar totusi n-a fost multumita inima lui. Cuviosul Vasile voia sa-l faca preot inainte de varsta canonica de hirotonie si, de aceea, a fugit de el. A fugit la Sf. Munte, dar n-a gasit nici acolo un povatuitor duhovnicesc cum voia inima lui si atunci s-a retras singur si a incercat de unul singur, povatuit de cartile duhovnicesti, sa lucreze cele duhovnicesti in singuratate si stim ca, acolo, dupa cativa ani, l-a gasit Staretul Vasile de la Poiana Marului, de care fugise si i-a aratat cat de primejdios este ce face: ca s-a retras mai inainte de vreme in pustie. Si atunci a inceput sa primeasca impreuna-vietuitori si a ajuns sa stranga o obste mare in jurul lui. Deci el s-a confruntat deja cu lipsa aceasta si deplangea lipsa aceasta in secolul XVIII.

***

• Cititi si: Fericitul Seraphim Rose: CUM SA CITIM PE SFINTII PARINTI? , din care extragem aici:
  

“(…) Faptul de „a fi la modă” cele mai profunde scrieri duhovniceşti nu este nicidecum un lucru bun. Ba chiar, este mult mai bine ca numele acestor Părinţi să rămână cu totul necunoscute decât să intre în preocupările unor cărturari raţionalişti şi ale unor “convertiţi nebuni”, care nu se aleg din ele cu nici un folos duhovnicesc, ci doar îşi sporesc nesăbuita lor mândrie, închipuindu-şi că ei “cunosc mai multe” despre Sfinţii Părinţi decât oricine altcineva, sau – chiar mai rău – încearcă să urmeze povăţuirile duhovniceşti din acele scrieri fără o pregătire suficientă şi fără o călăuzire duhovnicească. Fără îndoială că toate acestea nu trebuie să-l facă pe iubitorul de adevăr să abandoneze citirea Sfinţilor Părinţi; Doamne fereşte! ci implică faptul că noi toţi – dascăli, călugări sau simpli laici – trebuie să ne apropiem de aceşti Părinţi cu frică de Dumnezeu, cu smerenie şi cu o mare neîncredere în propria noastră judecată şi înţelepciune.

Trebuie să ne apropiem de ei pentru a învăţa şi trebuie să recunoaştem că pentru aceasta avem nevoie în primul rând de un învăţător. Iar învăţătorii există cu adevărat: în vremea noastră, când purtătorii-de-Dumnezeu Părinţi au dispărut, învăţătorii noştri trebuie să fie aceia care, fiind temporal mai apropiaţi de noi, ne-au arătat exact cum să citim – şi cum să nu citim – scrierile ortodoxe despre viaţa duhovnicească.

Dacă însuşi Sfântul Bătrân Paisie Velicikovski [de la Neamţ, n.tr.], alcătuitorul primei versiuni a Filocaliei slavoneşti, a fost “cuprins de frică” la aflarea veştii că asemenea cărţi urmau să fie tipărite, nemaifiind nevoie să circule sub formă de manuscris prin cele câteva mănăstiri, atunci, cu atât mai mult noi trebuie să ne apropiem de ele cu frică, dar înţelegând şi pricina acestei frici, ca nu cumva să vină peste noi necazurile duhovniceşti pe care el le anticipase.

Sfântul Paisie, în scrisoarea sa către Arhimandritul Teodosie de la schitul Sfântului Sofronie, scria:

“Vă fac cunoscut duhovniceşte, Sfinţiei voastre, că prin scoaterea la tipar a cărţilor Sfinţilor Părinţi, atât a celor elino-greceşti, cât şi a celor de limbă slavonă, şi de bucurie, şi de teamă sunt cuprins. De bucurie, pentru că întru cea mai de pe urmă uitare nu vor mai fi de acum date. De teamă însă, mi-e frică şi mă cutremur, ca nu cumva îndeobşte, nu numai călugărilor, ci şi tuturor creştinilor pravoslavnici, ca un lucru de vânzare fiind propuse, încă şi cu alte cărţi, să nu le urmeze din ele nechibzuite ispite celor începători, fără povăţuirea iscusiţilor făcători ai rugăciunii minţii. Iar din pricina ispitei, să nu urmeze cumva defăimare de la deşerţii de minte asupra acestui sfânt şi neprihănit lucru de prea mulţi şi mari din sfinţi părinţi mărturisit (…) ca să nu le urmeze nechibzuiţilor ispită, iar din ispită defăimare, din defăimare încă şi îndoială pentru învăţătura purtătorilor-de-Dumnezeu Părinţilor noştri (…)”.

***

• Ce spunea Sfantul Paisie Velicicovski despre catolici si uniatie:

• Sursa icoanei de mai sus, de la Man. Diaconesti: Blogul Agnos – Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ

• Acatistul Sf. Mare Mc. Dimitrie, Izvoratorul de mir (text)
• Troparul Sf. Mare Mc. Dimitrie – versiunea Nectarie Protopsaltul si versiunea Schitul Lacu
• Vecernia si Utrenia Sf. Mare Mc. Dimitrie, Izvoratorul de Mir (audio)
• Site dedicat Sf. Mare Mc. Dimitrie – viata, acatist, icoane, moaste, resurse
• Părintele Bogdan Teleanu: DESPRE REZISTENŢA CREŞTINĂ ÎN FAŢA PROVOCĂRILOR VRĂŞMAŞULUI – un cuvant duhovnicesc remarcabil, neasteptat de bun!

***

Din viata Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvoratorul de mir, pe care-l sarbatorim astazi, cateva episoade ne-au atras atentia in mod deosebit.

Astfel, stim ca Sfantul Dimitrie a avut parinti foarte bogati, cu functii foarte inalte intr-un oras important al Imperiului roman de atunci. Parintii sai erau crestini in ascuns, ferindu-se de prigoanele foarte mari organizate impotriva crestinilor. Dupa moartea parintilor sai, Dimitrie le mosteneste nu numai o foarte mare avere, ci si functiile inalte de conducere militara a bogatului oras (fiind antipatul Tesalonicului). Dar la investirea sa in functie, facuta de insusi imparatul vremii, vom vedea ce a mostenit, de fapt, sfantul nostru cu adevarat de la parintii sai…



Imparatul Maximian il investeste asadar si ii si porunceste:

“Păzeşte patria ta şi s-o cureţi de necuraţii creştini, ucigîndu-i pe toţi cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit“.

Ce face insa Dimitrie?

“Luînd de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetăţeni şi îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum şi a învăţa pe toţi credinţa. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducîndu-i pe ei la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi dezrădăcinînd închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximian că Dimitrie, antipatul, este creştin şi pe mulţi îi aducea la credinţa sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mîniat foarte tare“.

S-ar cuveni sa ne fie noua tuturor spre invatatura aceasta “obedienta” care contrazice existential dictonul cazon: “ordinul se executa nu se discuta“. Intr-adevar, Sf. Dimitrie nu a discutat, a executat…. Insa a executat intocmai contrariul! I s-a spus sa prigoneasca crestinii, el a prigonit idolii acelui veac. I se spune sa starpeasca credinta intru Hristos, el o preamareste si o raspandeste.

Sa auzim aceasta noi, care avem in fata atatea exemple de executare oarba a unor ordine criminale. Sa ne aducem aminte ca monstri ca Hitler sau Stalin nu au ucis cu mainile lor milioane de oameni, ci au avut instrumente si perpetuatori ai nebuniei lor ucigase, au avut oameni care in zilele lor erau oameni de bine, de baza ai societatii, care nu faceau altceva decat… sa execute un ordin venit de sus. Sa ne aducem aminte si de soldatul Malhus, care, desi tamaduit minunat de Insusi Mantuitorul Iisus Hristos, nu a pregetat sa Il loveasca cu sete pe Acesta, executand orbeste ordinul superiorilor sai, nimeni altii decat fariseii.

Din aceasta intelegem ca Puterea nu este ceva care exista pur si simplu intr-un spatiu diferit si separat total de noi. Ea nu poate functiona decat daca are complicitatea noastra, sau sprijinul nostru direct sau implicit. Asa si cu puterea criminala. Ea nu se poate exercita decat daca gaseste “sol” fertil pentru semintele otravitoare ale sale. Decat daca gaseste complici si perpetuatori. Sunt atatia care s-au eschivat de responsabilitatea complicitatii la nedreptati sau crime, justificandu-se “cu nevinovatie”: “Nu am putut sa fac altceva, acesta a fost ordinul… Nu mi-am facut altceva decat datoria fata de superiori, fata de tara, pana la urma“. Parintele Nicolae Steinhardt spunea concesiv, ca, in astfel de cazuri, pentru oamenii lumesti si necredinciosi, daca nu se poate evita ordinul, atunci macar sa nu se depuna zel in executarea lui. Insa de cele mai multe ori ordinul se executa, si inca cu mare placere. Placerea demonica pe care ti-o da puterea exercitata asupra celuilalt.

Dar pentru cel credincios ordinul nu poate prima inaintea constiintei, care ne va fi “paras” aspru la Judecata… Pentru crestin raspunsul este jertfa, nobletea, asumarea riscului si infruntarea suferintei ori a mortii. Crestinul trebuie sa stie sa spuna NU ademenirilor spre ucidere, spre tradare sau nedreptate ale oricarui stapanitor – mai mare sau mai mic – stiind ca, desi se poate “spala pe maini” prin indreptatiri omenesti, nicio apa nu-l poate spala (afara de cea a lacrimilor de pocainta, daca va mai primi timp pentru ele) de petele de sange pe care le lasa pe constiinta raul savarsit aproapelui sau.

Sfantul Dimitrie, asadar, a raspandit credinta in Hristos in Tesalonic, aratand ca nu functiile foarte inalte, nici averea sa mare, nici bogatia orasului sau cinstea imparatului celui mai puternic al lumii de atunci nu erau mostenirea primita de la parintii sai. Nu, mostenirea de pret pe care sfantul a primit-o au fost o credinta si cele doua icoane, cu Iisus si cu Maica Sa.



Toate detaliile vietii si patimirii Sf. Dimitrie – aici

• “CAPUL CE SE PLEACA SABIA NU-L TAIE….” sau DESPRE POLITICALL CORECTNESS SI LIBERTATE de Marcel Bouros

Praznuim astazi pe Sf. M.M. DIMITRIE Izvoratorul de Mir si-l amintim in treacat pe viteazul Nestor. Nu zabovim asupra Sf. Nestor deoarece el ne aminteste ca datoria noastra este sa-i aparam pe fratii nostri de Lie si sa-L marturisim pe Hristos!

Daca noi astazi asistam pasiv si “intelept” la pangarirea credintei si traditiei noastre, acceptam ca albul e negru si dracul e blond, isi poate inchipui cineva ca atunci cand ni se va cere lepadarea de Hristos, vom avea taria de a-L marturisi? Sau mai grav, copiii nostri care au invatat de la noi sa fie “intelepti”, isi vor mai pune macar problema marturisirii?

Iata-l astazi pe Lie, urias ca o mlastina globala care intineaza sufletele tuturor, zambind sfidator capetelor noastre plecate care au “uitat” ca proverbul, in intregul lui, suna asa: “Capul ce se pleaca sabia nu-l taie dar nici soarele nu-l vede”, iar in acest caz Soarele este Hristos! (…)

• “NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
• CAROR STAPANIRI NE SUPUNEM?
• Parintele Calciu: “Stai ca un stalp neclintit in fata satanei!”
• Ce fel de vitejie aveau sfintii mucenici…

“Multi si-au dat singuri numele de „Salvator al omenirii“, dar cine dintre acestia ar fi putut macar sa viseze ca ar putea scapa omenirea de moarte? Multi invingatori au fost, in istorie, dar cati dintre ei au biruit moartea? Multi regi de pe pamant si-au numarat cu milioanele supusii, dar intre ei cine si-a numarat drept supusi ai sai si viii, si mortii ?

Nimeni in afara de Unul singur, Domnul nostru Iisus Hristos, cu care nimeni nu se poate asemana. El nu este numai Omul Nou, El este Lumea Noua si Ziditorul ei. El a arat campia celor vii si campia celor morti si in amandoua a semanat samanta vietii. Mortii sunt pentru El ca si cei vii, viii ca si cei morti. Moartea nu este opreliste pentru imparatia Sa. A calcat-o in picioare si a deschis imparatia inapoi in timp de la Adam si Eva si inainte peste veac pana la ultimul om ce va fi traitor pe pamant. El S-a uitat si a vazul ca viata nu se sfarseste odata cu moartea trupului, dar ii poate ajunge pe unii mai inainte de moartea trupeasca.

Pe multi ii vedem vii in mormant, si pe multi morti in trupuri vii. Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida (Matei 10, 28), a spus El apostolilor. Moartea trupului nu aduce, asadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieste numai pacatul de moarte…

A strabatut cu vederea Sa timpul cum strabate fulgerul norii si a vazut standu-I inainte suflete, suflete ale celor care au murit de mult si suflete care se vor naste. Proorocului Iezechiel i s-a aratat in vedenie o vale plina de oase moarte, si nu a stiut, pana ce Domnul nu i-a dezvaluit, daca oasele acestea pot fi aduse sau nu la viata. Fiul omului, vor invia oasele acestea? L-a intrebat Domnul. Iar eu am zis: Dumnezeule, numai Tu stii aceasta (Iezechiel 37,3). Hristos nu s-a uitat la oasele acestea moarte, ci la duhurile vii din ele. Trupul si oasele sunt doar vesmant si armura pentru suflet. Vesmantul im­batraneste si se zdrentuieste ca o haina roasa de purtare, dar Dumnezeu il va innoi si va imbraca iarasi in el sufletul dus odata.

Hristos a venit ca sa alunge frica cea veche din oameni, dar si ca sa aduca o frica noua: frica de pacat. Frica veche era frica de moartea trupului; frica noua va sa fie frica de moartea sufletului, frica pe care Hristos a ascutit-o si a intarit-o. Frica de moartea trupului il face pe om sa cheme in ajutor lumea. De frica de moarte, omul se protapeste in lume, se agata de lume, se intinde in lume. Doar-doar sa-si lungeasca permisul de rezidenta intr-insa, doar-doar sederea sa-i fie cat mai lunga si cat mai dulce.

Nebune! i-a spus insa Domnul bogatului sarac sufleteste, in aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau; si cele ce ai pregatit ale cui vor fi ? (Luca 12, 20). A spus Domnul ca omul care se teme pentru trup dar n-avea grija de suflet este nebun. Si a mai spus inca: Viata cuiva nu sta in prisosul avutiilor sale (Luca 12,15). Dar in ce sta? In Dumnezeu sta, care da viata sufletului prin cuvantul Sau, si prin suflet trupului.

Prin cuvantul Sau, Mantuitorul a inviat si invie sufletele pacatoase, suflete care au murit mai inainte de moartea trupeasca. Si a fagaduit sa invie si trupurile celor care au murit. Prin iertarea pacatelor, prin invatatura Sa si prin preacuratul Sau Trup si Sange a inviat mortii si ii invie si astazi. Iar ca, la sfarsitul veacurilor, va in­via mortii, a aratat nu numai prin cuvinte, ci si prin fapte, inviind pe unii din moarte inca in vremea vietii Sale pamantesti si inviind El insusi: Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor invia (Ioan 5, 25).

Multi din cei morti au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu si s-au sculat imediat. Unul din ei ni se infatiseaza in pericopa de astazi.

In vremea aceea, Iisus S-a dus intr-o cetate numita Nain si cu El impreuna mergeau ucenicii Lui si multa multime. Acestea se intamplau la foarte scurta vreme dupa minunata tamaduire a slugii sutasului roman din Capernaum. Grabindu-Se a face cat mai mult bine si sa fie pilda credinciosilor Lui, Domnul a pornit din Capernaum pe drumul ce duce la Muntele Tabor. Acolo, dincolo de munte, pe povarnisurile Hermonului, sta pana astazi satul Nain, pe atunci o cetate intarita cu zid. Iisus era insotit de ucenici si de o ceata mare de oameni, care vazusera multele minuni din Capernaum si asteptau acum sa vada si sa auda si mai multe, pentru ca ceea ce savarsea Hristos nu se mai vazuse si nu se mai auzise pana atunci in Israel, iar cuvintele Sale curgeau asemeni unor rauri de lapte si miere.

Iar cand S-a apropiat de poarta cetatii, iata scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. De-abia ajunsese la portile cetatii, cand a intalnit alaiul de ingro­pare care iesea din cetate. S-a intalnit Domnul cu slujitorul; Datatorul de viata s-a intalnit cu moartea. Cel mort era un baiat, cum vedem din cuvantul lui Hristos care i-a spus: Tinere, precum si din faptul ca l-a dat mamei lui dupa ce l-a adus inapoi la viata. Mama trebuie sa fi fost dintr-o familie bogata si nobila, de vreme ce impreuna cu ea venea un alai atat de mare.

Si, vazand-o Domnul, I s-a facut mila de ea si i-a zis: Nu plange! Desigur ca alaiul venea dupa aceasta mama indurerata nu numai pentru ca ea facea parte dintr-o familie de vaza ci si pentru ca lovitura primita era deosebit de grea. Femeia isi pierduse singurul fiu. Durerea tuturor celor de fata trebuie sa fi fost mare, iar jalea generala sporea lacrimile si deznadejdea nefericitei mame. Cu toate ca toti asteptam ca durerea sa ne fie impartasita de cei din jur cand moartea ne smulge pe cineva drag, partasia celorlalti la durerea noastra nu ne imputineaza cu nimic suferinta. Cand ceilalti mangaie pe cei slabi, slaba e si mangaierea.

Pe cei adunati imprejurul unui trup mort ii incearca un simtamant ascuns, nedat pe fata, si acest simtamant este rusinea. Oamenii nu numai ca se tem de moarte, dar le e si rusine de ea, iar rusin­ea aceasta este o dovada – o dovada chiar mai puternica decat frica – a faptului ca moartea e urmarea pacatului.[...] Rusinea de moarte dovedeste obarsia si destinul nostru de ne­murire. Animalele se ascund cand mor, de parca si lor le-ar fi rusine cu moartea. Cat de puternic trebuie sa fie deci acest simta­mant in fiintele cuvantatoare! De ce folos ne sunt toate strigatele, toate desertaciunile noastre, toata cinstea si lauda, cand simtim ca vasul nostru pamantesc se sfarama? Atunci ne cuprinde rusinea, atat pentru ca vedem cat de slab e acest vas, cat si pentru ca ne dam seama de nebuneasca desertaciune cu care l-am umplut toata viata, desertaciune a carei miasma, dupa ce murim, se va raspandi din el nu numai peste pamant, ci si spre cer. Caci esenta sufletului raspandeste in trup si suflet fie mireasma, fie duhoare, dupa felul in care suntem si noi, si dupa felul lucrurilor cu care ne-am umplut viata – mireasma cerului sau duhoarea pacatului.

Domnului Ii e mila de cei deznadajduiti. Ii e mila de slabiciu­nea noastra. Si vazand multimile, I s-a facut mila de ele, ca erau necajite si ratacite ca niste oi care n-au pastor (Matei 9, 36). Cata vreme oile il vad pe pastor, nu sunt nici abatute, nici imprastiate. Daca L-ar avea oamenii mereu inaintea ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mahniti, nici rataciti. Unii il vad, unii cauta sa-L vada, altii insa sunt orbi fata de El si isi bat joc de cei care il cauta. Asa se ratacesc oamenii si o iau care incotro, fiecare fiindu-si propriul sau pastor.

Daca s-ar teme oamenii de Dumnezeu macar pe jumatate asa cum se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte.

Domnului i-a fost mila de acea biata mama. Nu plange! i-a spus. A citit totul in sufletul ei. Era vaduva, era singura. Acum murise si singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu? Poate sa fie cineva singur cand Dumnezeu e cu el? Poate omul sa aiba o insotire mai stransa decat cu Dumnezeu? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decat ne sunt mama si tatal, si fratii, si surorile, fiii si fiicele? El ne da rude, si tot El le ia de la noi, dar de parasit nu ne paraseste; ochiul Sau nu osteneste a ne veghea, dragostea Lui nu se schimba niciodata. Strapungerea mortii ne uneste si mai strans cu Dumne­zeul nostru, Dumnezeul cel viu.

Nu plange! Cu aceste cuvinte mangaie Domnul mama indurerata. Le spune Unul care nu crede, cum cred multi dintre noi, ca sufletul baiatului mort a coborat cu el in mormant la despartire de trup; le spune Cel care stie totul despre sufletul baiatului mamei, Cel care are in puterea Sa acest suflet. Cu aceleasi cuvinte cautam si noi sa mangaiem jalea celor indurerati, chiar daca si inimile noastre sunt pline de lacrimi.

Dar in afara compasiunii noastre nu le putem oferi indureratilor nimic spre mangaiere. Puterea mortii intr-atat a intrecut puterea noastra incat de-abia ne mai taram, ca niste gaze, in umbra sa. Iar cand ingramadim pamant deasupra unui trup, ne e de parca deasupra noastra insine ingramadim tarana in intunecimea gropii.

Hristos nu-i spune femeii: Nu plange! ca sa ne arate ca nu trebuie sa plangem cand ne moare cineva. Si El a plans cand a murit Lazar (Ioan 11, 35). A plans si pentru cei ce aveau sa sufere la caderea Ierusalimului (Luca 19, 41-44). Oricum, a fericit pe cei ce plang: aceia se vor mangaia (Matei 5,4). Nimic nu-l linisteste si nu-l curata pe om mai mult decat lacrimile; in predania ortodoxa despre mantuire, lacrimile sunt cel dintai mijloc de curatire a sufletului, a inimii si a mintii. Si nu numai pe morti avem sa-i plangem, ci si pe cei vii, si mai ales pe noi insine, asa cum indeamna Domnul pe fiicele Ierusalimului: Nu Ma plangeti pe Mine, ci pe voi plangeti-va si pe copiii vostri (Luca 23,28).

Sunt insa lacrimi si lacrimi. Apostolul Pavel ii indeamna pe tesaloniceni: Sa nu va intristati, ca ceilalti, care nu au nadejde (Tesaloniceni 4, 13), ca paganii si ca cei fara Dumnezeu, care isi plang mortii ca pe niste pierduti. Crestinii sa-si planga mortii lor nu pentru ca i-au pierdut si nu mai sunt cu ei, ci pentru ca au murit in pacate, iar plansul lor trebuie sa fie legat cu rugaciunea catre Dumnezeu, ca sa li se ierte celor morti pacatele si sa intre ei, cu mila Lui, in imparatia cerurilor. Crestinul trebuie sa planga si pentru sine insusi din pricina pacatelor, si cu cat mai des, cu atat mai bine; nu ca cei ce nu au credinta si nadejde, ci dimpotriva, ca unul care are credinta in Dumnezeul cel viu si nadejde in mila Lui si in viata vesnica.

Daca lacrimile ne sunt, in inteles crestin, de atata folos, de ce spune Domnul acelei mame: Nu plange? Aici e cu totul altceva. Fe­meia plangea ca cineva care nu are nadejde; si nu plangea pentru pacatele fiului, nici pentru ale sale, ci pentru pierderea copilului, pentru paruta lui nimicire, pentru vesnica despartire de el. Dar era acolo Fiul lui Dumnezeu, Domnul viilor si al mortilor. Nu are de ce sa planga nimeni cu El de fata! Cand fariseii i-au cerut socoteala Domnului pentru faptul ca ucenicii lui nu postesc, ca ei si ca ucenicii lui loan, Domnul le-a raspuns: Puteti, oare, sa faceti pe fiii nuntii sa posteas­ca, cata vreme Mirele este cu ei? (Luca 5,34). Poate, asadar, sa planga cineva cand este cu el Datatorul-de-Viata, in a Carui imparatie nu sunt morti, ci numai vii? Dar nefericita vaduva nu-L cunostea nici pe Hristos, nici puterea lui Dumnezeu, isi jelea singurul copil cu bocete deznadajduite, ca toti iudeii – si ca toti paganii – care n-au avut niciodata credinta in invierea mortilor, sau avand-o vre­odata, au pierdut-o.

Durerii ei iesite din minti, izvorate din nestiinta, i-a spus Dom­nul: Nu plange! Nu i-a spus asa cum multi zic celor ce jelesc: „Nu plange!” in intelesul ca lacrimile nu ajuta la nimic. „Nu plange! Plansul tot nu-l aduce inapoi! Asa a fost sa fie; si noi vom merge pe aceeasi cale.” Iata toata mangaierea, mai bine-zis lipsa de man­gaiere, pe care o putem aduce altora, si care nu mangaie pe ni­meni. Dar altceva vrea sa spuna Hristos cand zice: Nu plange! „Nu plange, pentru ca sunt Eu aici. Eu sunt pastorul tuturor oilor, si nici una nu poate sa fie ascunsa undeva unde sa nu stiu Eu. Fiul tau nu a murit in felul in care crezi tu. Nu: doar sufletul i s-a des­partit de trup. Eu am putere asupra sufletului sau asa cum am pu­tere si asupra trupului. Pentru durerea ta, care vine din nestiinta, si a tuturor celor din jurul tau, am sa unesc iarasi sufletul baiatului cu trupul, am sa-l aduc la viata; nu atat pentru el, cat pentru tine si pentru toti oamenii acestia, ca sa cunoasteti ca Dumnezeu veghea­za asupra oamenilor si ca Acela Eu sunt, Mesia si Mantuitorul lu­mii“. Iata cu ce inteles a spus Hristos mamei: Nu plange! A spus si a trecut la fapta.

Si apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Si a zis: Tinere, tie iti zic, scoala-te! A atinge mortii sau lucrurile dimprejurul mortilor era socotit de Lege necuratie, si era oprit. Aceasta opreliste isi avusese rostul ei cata vreme Dumnezeu si viata erau cinstite in Israel mai presus de orice. Cand insa adevarata cinstire a lui Dumnezeu s-a imputinat, si cu ea si pretuirea vietii omenesti, multe asezaminte, printre care si acesta, au ajuns superstitii, si au capatat intaietate asupra marilor porunci. Asa stateau lucrurile, bunaoara, si cu taierea-imprejur a trupului, si cu odihna de Sabat. Duhul acestor legi se pierduse, iar in locul duhului ramasese zeificata forma desarta a Legii. Hristos a restaurat duhul si viata acestor legi, insa inimile intaistatatorilor iudei, păstorilor Legii Vechi, erau atat de invartosate si pline de intuneric incat, dupa ce Hristos a vindecat un bolnav in ziua sambetei (Ioan 5, 16), au vrut sa-L ucida. Pentru ei Sabatul era mai presus de om, mai presus chiar si decat Fiul lui Dumnezeu!

Domnul insa nu S-a uitat la mania lor; El a cautat mai departe sa arate, in orice imprejurare, ca viata si mantuirea sunt mai de seama decat traditiile si obiceiurile. Si in imprejurarea de fata iarasi a vrut sa arate aceasta, intrucat s-a atins de racla unde zacea baiatul, impotriva Legii. Dar minunea invierii savarsite de Domnul a fost atat de ravasitoare incat intaistatatorii evrei au ramas fara grai si nici n-au mai putut sa scoata vreun cuvintel de impotrivire.

Tinere, tie iti zic, scoala-te! Iisus a poruncit baiatului in numele Sau, iar nu cum au facut profetii Ilie si Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu sa invie pe cel mort. Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Nascut Fiul Lui. [...] Tie iti zic. Cu aceste cuvinte – pe care Domnul nu le-a mai rostit altadata cand a inviat mortii – a vrut sa arate ca a savarsit fapta numai prin dumnezeiasca Sa putere, ca are putere asupra mortilor ca si asupra viilor. De asemenea, minunea nu s-a facut ca raspuns la credinta, cum s-a intamplat la invierea fiicei lui Iair; nici nu se astepta cineva din convoiul de inmormantare la o minune, asa cum a fost la invierea lui Lazar. Nu; minunea s-a savarsit numai cu cuvantul cel puternic al lui Hristos.

Si s-a ridicat cel mort si a inceput sa vorbeasca, si l-a dat mamei lui. Faptura a auzit glasul Facatorului si I-a ascultat porunca. Aceeasi putere dumnezeiasca ce a insuflat pulberii suflare vie, si a facut din pulbere om, lucreaza acum aducand viata pulberii moarte, si a inceput sangele sa curga, ochii sa vada, urechile sa auda, oasele si carnea sa se miste. De acolo de unde se afla, sufletul baiatului mort a auzit glasul Stapanului si intr-o clipa s-a intors la trupul sau, ca sa implineasca porunca. Supusul a cunoscut vocea Domnului sau. Tanarul s-a ridicat din racla si a inceput sa vorbeasca. De ce a inceput sa vorbeasca indata? Ca nu cumva sa creada oamenii ca e doar vreun fel de nalucire vrajitoreasca, ori ca vreun strigoi a intrat in trupul baiatului si l-a ridicat din racla. Trebuia sa auda cu toti glasul si vorbele tanarului, ca sa nu ramana vreo indoiala cu privire la faptul ca el insusi s-a intors cu adevarat la viata.

Tot de aceea Domnul l-a luat pe baiat si l-a dat mamei lui. De vreme ce mama lui l-a cunoscut si l-a luat si l-a imbratisat, indoiala i-a parasit pe privitori. De asemenea, Domnul l-a dat mamei lui ca sa-i arate ca este un dar, asa cum a fost si cand l-a nascut. Viata este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu da viata omului din mana Sa; El ia de mana pe fiecare om zidit si-l da acestei vremelnice vieti pamantesti. Domnul l-a luat pe baiat de mana si l-a dat mamei sale ca sa-i arate ca nu in zadar i-a spus: Nu plange! I-a spus stiind ca are s-o mangaie cu adevarat, nu numai cu cuvinte pe care poate ca ea le mai si auzise de multe ori spunandu-i-se in ziua aceea, ci printr-o fapta cu adevarat mangaietoare.

In sfarsit, Domnul a mai vrut si sa ne invete ca, atunci cand savarsim vreo fapta buna, s-o facem pe cat se poate noi insine, cu luare-aminte si din toata inima, nu prin altii, nu fara grija, nu plic­tisiti si nu ca si cum abia am astepta sa scapam odata de corvoada. Vedeti cata dragoste si frumusete este in fiecare cuvant si in fiecare miscare a Mantuitorului. El ne arata si in aceasta imprejurare, ca si in toate celelalte, ca nu numai orice dar al lui Dumnezeu e desavarsit, ci desavarsit este si chipul daruirii.

Si frica i-a cuprins pe toti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Prooroc mare s-a ridicat intre noi si Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau. Hristos le-a alungat frica de naluci si de vrajitorii, dar frica tot a ramas in ei. Dar frica aceasta este buna: este frica de Dumnezeu care-l face pe om sa-L laude si sa-L slaveasca pe Domnul. Oamenii vorbeau de Hristos ca de marele prooroc pe care Dumnezeu Il fagaduise israelitilor inca din vremea lui Moise (Deuteronom 18, 18). Poporul acesta nu era in stare sa se ridice la intelegerea ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar tot era bine pentru ei, asa intunecati si asupriti de straini cum se aflau, sa creada cel putin ca Hristos este un prooroc mare. Macar sa fi ajuns si capii Ierusalimu­lui la intelegerea aceasta de rand, ei care vazusera minunile lui Hristos! Atunci poate s-ar fi dat inapoi de la grozava lor crima. Dar fiecare face ceea ce-i sta in fire: Hristos a adus celor morti viata, iar capii evreiesti au luat viata de la Cel Viu. El era iubitorul de oameni, iar ei ucigasii de oameni – si de Dumnezeu, El era facatorul de minuni al binelui, iar ei facatorii de minuni ai rautatii[...] doar pe sine s-au lipsit de viata. Caci toti proorocii pe care i-au ucis au ramas vii la Dumnezeu si intre oameni, pe cand ei au ramas ascunsi ca serpii in umbra acestor prooroci, prin generatii, ca sa isi primeasca osanda si sa fie anatema din neam in neam! Cand l-au ucis pe Hristos, nu pe Hristos L-au ucis, ci pe sine.

Iar Cel care atat de lesne invia pe altii a inviat El insusi din morti, si S-a aratat in cer si pe pamant ca Lumina cea mare care nu poate fi stinsa, ci tot mai mult se inteteste, tot mai mult straluceste. Noi toti in aceasta lumina vietuim. Si aceasta Lumina a lumii ni se va arata inca o data, curand, si o vor vedea toti viii si toti mortii. Si va fi aceasta la sfarsitul veacurilor, la capatul istoriei omenesti, cand Iisus Domnul nostru vine sa judece toti oamenii care au trait pe pamant, de la Adam pana la sfarsit. Atunci se va vedea inca o data, in plinatatea lui, adevarul cuvintelor Mantuitorului: Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul, si acum este, cand cei morti voi auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si cei ce vor auzi vor invia.

Minunea invierii fiului vaduvei din Nain a fost savarsita si din mila fata de o mama indurerata, dar si pentru credinta noastra in obsteasca in­viere din morti, in minunea minunilor, in dreptatea dreptatilor, in bucuria bucuriilor. Slava si lauda Domnului nostru Iisus Hristos, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si ne­despartita, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.”

(in: Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, Ed. Ileana) Cititi si:

• “Nu mai vrem sa ramanem in somn… Pana cand sa ramanem?”
• “Tinere, tie iti zic: scoala-te!”
• HRISTOS ESTE TOTUL
• DUMNEZEU MA PLANGE PE MINE
• CU CE OCHI VOM PRIVI NOI LA HRISTOS IN ZIUA JUDECATII?

“Adeseori, atunci cand in Biserica biruieste dezbinarea, aceasta se datoreaza lipsei de credinta in Biserica si in puterea lui Hristos de a tamadui madularele ei. Intelegerea Bisericii ca organism dumnezeiesc si omenesc ne ajuta sa fim mai rabdatori atunci cand observam greseli omenesti in Biserica si mai putini doritori de a vedea ca dezbinarea dainuie. Vom primi cu mai multa intelegere Pronia lui Dumnezeu care, dupa cum El Insusi ne-a spus, ingaduie ca neghina sa creasca alaturi de grau pana la Judecata de Apoi. La vremea incercarii vom fi in stare sa ramanem tari si credinciosi traditiilor si invataturilor Bisericii, fara sa contribuim in vreun fel la vreo schisma sau rea-voire intre membrii Bisericii”.

“<<Ortodoxia, scria Arhiepiscopul Averkie, <<nu este un fel de organizatie pur pamanteasca, avand in frunte patriarhi, episcopi si preoti care tin slujirea in Biserica numita oficial ‘Ortodoxa’. Ortodoxia este Trupul tainic al lui Hristos, al carui Cap este Hristos Insusi. [...]

Este adevarat ca Biserica nu poate fi scoasa cu totul din lume, caci in ea intra oameni care inca traiesc pe pamant si, prin urmare, elementul ‘pamantesc’ din compozitia si organizarea ei exterioara este inevitabil. Totusi, cu cat este mai redus elementul acesta ‘pamantesc’, cu atat va fi mai bine pentru telurile ei vesnice. In orice caz, elementul acesta ‘pamantesc’ nu trebuie sa intunece sau sa suprime elementul pur duhovnicesc – problema mantuirii sufletului intru viata vesnica – pentru care Biserica fost intemeiata si exista>>. (Arhiep. Averchie, Stand Fast in the Truth).

Cuvintele acestea se inscriu perfect in gandirea Parintelui Serafim. Desi Parintele Serafim era un membru devotat al Bisericii Ortodoxe, stia ca nu-si poate pune nadejdea ultima in nici o institutie bisericeasca. Iata de ce, in scrisoarea catre un preot ortodox citata anterior, scria urmatoarele:

“Pastorii ortodocsi de astazi, mai mult ca niciodata, trebuie sa se fereasca a-si pune nadejdea in ‘organizatie’ ci mai degraba sa priveasca mereu in Sus, la Pastorul Cel mare, Hristos“.

Intr-o alta scrisoare, dupa ce descria mica obste ortodoxa din Etna, Parintele Serafim afirma:

“Noi insine avem impresia – fara a ne baza deocamdata pe ceva mai precis – ca cea mai buna nadejde pentru pastrarea adevaratei Ortodoxii in anii care vin sta in asemenea mici obsti de credinciosi care sa fie pe cat e cu putinta ‘de un cuget si un suflet’. Istoria secolului al XX-lea ne-a demonstrat deja ca nu putem astepta prea mult de la ‘organizatia bisericeasca’; in ea, chiar separat de erezii, duhul lumii a devenit foarte puternic. Arhiepiscopul Averkie, dimpreuna cu Episcopul nostru Nectarie, ne-au avertizat sa ne pregatim pentru vremurile catacombelor,cand harul lui Dumnezeu s-ar putea sa fie luat de la ‘organizatia bisericeasca’ si sa ramana numai grupuri izolate de credinciosi. Rusia Sovietica ne ofera de pe acum un exemplu a ceea ce ar putea sa ne astepte si pe noi – insa mult mai rau, caci vremurile nu merg spre bine”.

Cu toate acestea, faptul ca Parintele Serafim nu-si punea nadejdea ultima in organizatiile bisericesti nu inseamna ca ar fi incetat vreodata sa creada in invincibilitatea Bisericii Ortodoxe – Trupul tainic al lui Hristos – pe care portile iadului nu il vor birui (cf.Mt. 16,18). [...]

Concepand Biserica drept organism dumnezeiesc si omenesc al carui Cap este Hristos, Parintele Serafim a putut sa vada dincolo de erorile si pacatele membrilor umani ai Bisericii. Urmand porunca Scripturii de a nu ne pune nadejdea in boieri, in fiii oamenilor (Ps.145,2), el si-a pus mai mult nadejdea in Hristos, Care-i primeste pe toti pacatosii, barbati si femei, in Trupul Sau si Se ofera sa-i mantuiasca de pacat. Intr-un fragment din Teologia dogmatica ortodoxa, pe care Parintele Serafim a tradus-o in limba engleza, Parintele Mihail Pomazanski scria:

“Sfintenia Bisericii nu este umbrita de patrunderea lumii in Biserica sau de pacatosenia oamenilor. Tot ce este pacatos si lumesc, chiar daca patrunde in sfera Bisericii, ramane strain ei, urmand a se cerne si a se nimici, precum semintele de buruieni la vremea semanatului. Parerea ca Biserica este alcatuita numai din oameni drepti si sfinti fara de pacat nu este in acord cu invatatura lui Hristos si a Apostolilor Sai. Mantuitorul compara Biserica Sa cu o tarina, in care graul creste la un loc cu neghina; sau o compara cu un navod, care scoate din apa atat pesti buni, cat si rai. In Biserica se afla atat slujitori buni, cat si rai (Mt. 18, 23-35), atat fecioare intelepte, cat si nebune (Mt. 25, 1-13)”. [...]

Cu prilejul unei prelegeri din 1979 la pelerinajul Sf. Gherman, Parintele Serafim a vorbit despre felul in care conduce Dumnezeu Biserica:

“Pe masura ce ‘prinzi aripi’ in Ortodoxie, citind mai mult, patimind mai multe, avand mai multe legaturi cu ortodocsii si primind mai mult har de la Dumnezeu, cu atat ajungi sa poti ‘sa-ti gasesti drumul’ prin taramul Ortodoxiei. Incepi sa vezi ca sunt nenumarate lucruri intelepte pe care, la inceput, poate ca nu le socoteai prea intelepte. Chiar daca oamenii implicati in aceste lucruri nu sunt ei insisi intelepti, totusi Dumnezeu calauzeste Biserica. Noi stim ca El va fi cu Biserica pana la sfarsit, drept pentru care nu avem niciun motiv sa ne pierdem cumpatul, sa cadem in apostazie si erezie“.

In 1981, intr-un articol despre Parintele Mihail Pomazanski, Parintele Serafim afirma ceea ce invatase atat de la Parintele Mihail, cat si de la Arhiepiscopul Ioan despre cum se apara Biserica de extreme, atat de cele de dreapta, cat si de cele de stanga:

“Din fericire, adevarata Traditie ortodoxa are o cale – cu ajutorul lui Dumnezeu, care poarta de grija de Biserica Sa – de a se pazi de extremele care adeseori cauta sa o abata de la cursul ei. Aceasta autoaparare si autocontinuare a Traditiei ortodoxe nu este un proces care sa aiba trebuinta de sprijinul unor ‘teologi straluciti’; ea este rezultatul neintreruptei ‘constiinte sobornicesti’ a Bisericii, care a calauzit Biserica inca de la inceputurile existentei sale. Tocmai aceasta constiinta soborniceasca a pastrat intregimea Ortodoxiei rusesti in anii ’20, cand reformele extreme ale ‘Bisericii vii’ pareau sa fi luat in stapanire Biserica si pe multi dintre principalii ei ierarhi si teologi; aceeasi constiinta soborniceasca este activa si astazi si va continua sa pastreze Biserica lui Hristos in ciuda tuturor incercarilor de astazi, la fel cum a facut-o vreme de aproape 2000 de ani”.

Pentru ca credea in puterea lui Hristos de a vindeca Biserica Sa, Parintele Serafim nutrea nadejdea ca in viitor se vor tamadui si ranile Bisericii Ortodoxe din Rusia. Aflase aceasta nadejde admirabil exprimata in scrierile unui Nou Mucenic pe care-l indragea nespus, Episcopul Damaschin Tedrik al Starodubului, pe care le-a tradus pentru cartea “Sfintii din catacombele Rusiei“.

Fiind prins in primii ani ai experimentului sovietic anticrestin, Episcopul Damaschin a fost un semn pentru crestinii ortodocsi ce vor fi prinsi intr-o zi sub domnia lui Antihrist. El s-a impotrivit capitularii Mitropolitul Serghie fata de regimul sovietic si din acest motiv a fost arestat si exilat. Socotind devierea serghianista ca pe o simpla rana in Trupul lui Hristos, care intr-o buna zi se va tamadui, episcopul exilat trimitea epistole minunate spre a-si mangaia si intari turma prigonita. Intr-una din ele scria:

“Aceia dintre copiii lui Dumnezeu care nu au cazut sub apasarea satanicului uragan si nici nu au fost striviti de resturile uriasului naufragiu, vad cat se poate de limpede cum stau lucrurile si, cu deplina liniste si incredere, se vor apuca sa zideasca adevarata Biserica a lui Hristos pe temelia a ceea ce a mai ramas, fara prea multa tulburare si fara sa se planga fara rost; caci lucrarea aceasta de zidire va fi singurul sens al vietii lor. [...]

Nu-i nimic ca intunericul a acoperit pentru o vreme (de la al saselea pana la al noualea ceas), nu-i nimic ca luminile unor Biserici s-au ascuns sub obroc, spre a nu fi stinse de vijelia satanica. [...] Dupa putina vreme de odihna de la Domnul (poate chiar timpul cand intunericul isi inchipuie ca si-a implinit lucrarea), luminile se vor descoperi, se vor aduna la un loc, vor aprinde multe altele care se vor fi stins si se vor varsa laolalta intr-o uriasa flacara a credintei care, cu cat se vor trusi mai mult sa o stinga, cu atat va arde mai stralucitor. [...]

Ar trebui oare sa ne dam inapoi din fata atacului ateismului militant? Sa nu fie! Oricat de putini am fi, toata puterea fagaduintelor lui Hristos cu privire la nebiruirea Bisericii ramane cu noi. Cu noi este Hristos, Biruitorul mortii si al iadului. Istoria crestinismului ne arata ca in toate vremurile cand ispitele si ereziile au tulburat Biserica, purtatorii Adevarului Bisericii si marturisitorii lui au fost putini, dar acesti putini, stand cu osardie in Adevar, cu focul credintei lor i-au aprins incetul cu incetul pe toti ceilalti. [...] Acelasi lucru se va intampla si acum daca noi, cei putini, ne vom implini datoria in fata lui Hristos si a Bisericii Sale pana in sfarsit.

Marturisirea fara teama a credintei si a nadejdii noastre si tinerea cu tarie a legiuirilor Bisericii sunt cea mai convingatoare respingere a deviatiei serghianiste si o piedica de netrecut pentru puterile vrajmase indreptate impotriva Bisericii. Nu te teme, turma mica, ca au binevoit Tatal vostru sa dea voua imparatia (Lc. 12,32)”.

Timpul a dovedit ca pozitia Episcopului Damaschin a fost cea corecta si ca nadejdea lui nu afost desarta – caci Biserica Ortodoxa, ca Trup al lui Hristos, este cu adevarat un organism viu din care Hristos scoate afara tot ce este necurat. [...]

[...] In 1988, la aniversarea a o mie de ani de la botezarea rusilor, rugaciunile fierbinti ale credinciosilor, atat din Rusia, cat si de peste hotare, au fost implinite de Dumnezeu, iar situatia din Rusia a inceput sa se schimbe. In 1991, la doar cateva luni de la aflarea moastelor Sfantului Serafim din Sarov si mutarea lor in procesiune la Manastirea Diveievo, regimul ateu totalitar a cazut, schimbandu-se astfel situatia care a produs boala duhovniceasca a serghianismului. In deceniul ce a urmat, prin cereasca mijlocire a Sfantului Serafim din Sarov si a cetelor sfintilor rusi, Rusia a cunoscut ceea ce s-a numit cea mai mare renastere religioasa din istorie.

In Sfintii din catacombele Rusiei Parintele Serafim a prezis ca, dupa caderea regimului lipsit de Dumnezeu din Rusia, „organizarea bisericeasca serghianista si intreaga filosofie a existentei legata de ea se vor face praf si pulbere“. Si chiar aceasta se intampla in prezent in istoria Rusiei. Pentru cei ce vad Biserica drept un organism teandric de nebiruit, precum o vedeau Episcopul Damaschin si Parintele Serafim, este limpede ca serghianismul ca organizatie si ca „intreaga filosofie a existentei” este inlocuit cu altceva, pe masura ce organismul bisericesc este tamaduit si indreptat de catre Hristos, cu impreuna-lucrarea madularelor sale.

Dovada cea mai clara in acest sens este faptul ca, in anul 2000, Soborul Episcopilor din Patriarhia Moscovei, raspunzand dorintei fierbinti a poporului ce alcatuieste trupul lui Hristos, a canonizat 1200 de Noi Mucenici si Marturisitori, cuprinzand si numerosi episcopi-mucenici care au protestat impotriva cedarii Mitropolitului Serghie inaintea autoritatilor anticrestine. Intre nou-canonizatii ierarhi se numara insusi Episcopul Damaschin. In timpul vietii sale, politica de capitulare a Mitropolitului Serghie parea victorioasa, dar in final nu el, ci patimitorul si ostracizatul Episcop Damaschin a fost proslavit ca sfant de Biserica Ortodoxa.

Aceste lucruri ne dau o pretioasa lectie despre ceea ce este cu adevarat Biserica Ortodoxa a lui Hristos si despre cum anume „portile iadului nu o vor birui“, chiar daca, pentru o vreme, unii dintre conducatorii bisericesti pot ceda ispitelor si presiunilor lumii.

Nadajduind in viitoarea tamaduire a Bisericii Ruse, Parintele Serafim nadajduia si in viitoarea revenire a Bisericii Ruse din Afara Granitelor in comuniunea liturgica cu trupul principal al Bisericii Ortodoxe din Rusia, Patriarhia Moscovei. Prin aceasta era intr-un cuget cu Traditia adevarata a Bisericii Ruse din Afara Granitelor: dupa cum am mai spus, cel dintai care i-a insuflat o asemenea nadejde a fost Arhiepiscopul Ioan. In 1960, referindu-se la Biserica din Rusia ca la „Maica patimitoare” a Bisericii din Afara Granitelor, Arhiepiscopul Ioan scrisese:

„Biserica Ortodoxa Rusia din Afara Granitelor nu este despartita duhovniceste de Maica sa patimitoare, ci inalta rugaciuni pentru ea, ii patreaza bogatiile duhovnicesti si materiale si, la vremea potrivita, se va uni din nou cu ea, atunci cand pricinile dezbinarii se vor fi risipit” [acest lucru s-a si intamplat anul acesta!, nota noastra].

Alaturi de Arhiepiscopul Ioan, Parintele Serafim a inteles ca despartirea dintre cele doua Biserici Rusesti, desi reala, era numai la nivel administrativ, si nu afecta unitatea adanca a organismului bisericesc. Astfel, de indata ce imprejurarile exterioare din Rusia s-au schimbat, unitatea aceasta trebuia afirmata si in afara. Scriind in calitate de membru al Bisericii din Afara Granitelor, Parintele Serafim afirma intr-o scrisoare:

„Biserica noastra nu are comuniune cu Moscova. Dar Biserica noastra socoteste aceasta situatie ca una vremelnica, ce se va sfarsi atunci cand regimul comunist se va fi incheiat”.

Intr-alta parte, scriind despre Parintele Dimitri Dudko, care tinea de Patriarhia Moscovei, Parintele Serafim afirma:

„De indata ce situatia politica care a produs serghianismul in Rusia se va fi schimbat, va fi cu putinta deplina unitate in credinta cu asemenea luptatori viteji precum Parintele Dimitri”.

O data cu schimbarile din Rusia, culminand cu canonizarea Noilor Mucenici si Marturisitori la Moscova, calea implinirii nadejdilor Parintelui Serafim este acum deschisa. Daca comuniunea liturgica dintre cele doua Biserici Ruse se va reface, acestea vor urma pilda celor doua Biserici Ortodoxe Sarbe care au reintrat in comuniune dupa decenii de separatie de-a lungul perioadei comuniste.

Adeseori, atunci cand in Biserica biruieste dezbinarea, aceasta se datoreaza lipsei de credinta in Biserica si in puterea lui Hristos de a tamadui madularele ei. Intelegerea Bisericii ca organism dumnezeiesc si omenesc ne ajuta sa fim mai rabdatori atunci cand observam greseli omenesti in Biserica si mai putini doritori de a vedea ca dezbinarea dainuie. Vom primi cu mai multa intelegere Pronia lui Dumnezeu care, dupa cum El Insusi ne-a spus, ingaduie ca neghina sa creasca alaturi de grau pana la Judecata de Apoi. La vremea incercarii vom fi in stare sa ramanem tari si credinciosi traditiilor si invataturilor Bisericii, fara sa contribuim in vreun fel la vreo schisma sau rea-voire intre membrii Bisericii.

Pentru Parintele Serafim, intelegerea Bisericii ca organism viu s-a dezvoltat si s-a adancit cu vremea. O data cu aceasta adancire, Parintele Serafim a fost in stare a se ridica mai presus de diviziunile jurisdictionale ale Bisericii, care, la urma urmei, erau la un nivel administrativ. Spre sfarsitul vietii sale s-a distantat considerabil de izolationismul pe care multi ar fi dorit sa-l vada precumpanind in Biserica Rusa din Afara Granitelor. Parintele Alexey Young descrie foarte bine schimbarea petrecuta cu Parintele Serafim de-a lungul anilor.

„Parintele Serafim era un izolationist foarte strict fata de alte jurisdictii in primii ani cand l-am cunoscut eu (cam intre 1966-1975).

Cred ca la vremea aceea, experienta sa cu alte grupari ortodoxe era destul de limitata si oarecum livreasca, astfel ca si-a format parerile sale foarte stricte pe temeiuri pur ideologice. Insa lucrurile s-au schimbat destul de abrupt cand a inceput sa vada efectele izolationismului asupra Sinodului din Afara Granitelor si fanatismul tot mai strident al <<partidei>> [supercorecte] din Sinod. La inceput s-a simtit stanjenit, dar apoi s-a inspaimantat de-a dreptul de lipsa vadita de dragoste din partea asa-zisilor <<zeloti>>. El insusi era un <<zelot>>, dar nu unul lipsit de dragoste. Odata, spre sfarsitul vietii sale, mi-a spus: „Regret acum multe din articolele „pro-zelotiste” pe care le-am publicat in Cuvantul Ortodox in anii de inceput: am contribuit la crearea unui monstru, si pentru aceasta ma caiesc!” Si o spunea cu toata seriozitatea. [...]

In ultimii sai ani de viata, Parintele Serafim mi-a spus adeseori ca incepuse sa impartaseasca mireni din alte jurisdictii care veneau la el. Spunea: <<Stiu ca multi vor privi chioras, insa oamenii acestia vin aici flamanzi dupa calauzire duhovniceasca si dupa hrana, iar [...] noi ce putem face? Sa-i intoarcem inapoi?>> Cand l-am intrebat daca nu se teme ca ar putea fi <<denuntat>> si de ultrazelotii din Sinod, a raspuns: <<Se vede ca nu ma cunosti indeajuns, daca chiar crezi ca mi-as face griji din aceasta pricina. Indiferent daca voi avea sau nu necazuri, stiu ca fac ceea ce trebuie facut!>>

In general, in aceasta problema, am sentimentul ca Parintele Serafim, desi respecta legiuirile si randuielile din afara, cauta mereu sa patrunda <<duhul>> launtric. Inca de la inceputul anilor `70 (daca imi amintesc eu bine), ii era din ce in ce mai clar ca trebuie sa ne ridicam mai presus de deosebirile jurisdictionale, si aceasta nu din spirit de inovatie sau de tradare, ci pentru a izbavi cat mai multe suflete cu putinta, aflate in cautarea <<bunei miresme a adevaratului crestinism>> (dupa cum ii placea sa spuna). Astfel, desi evita sa dea pricina de sminteala si nu cauta sa provoace pe nimeni in nici un fel, isi arunca navodul cat mai departe cu putinta. Si, dupa cum stim, a prins o multime de <<pesti>>.”

Cuvintele Parintelui Alexei sunt confirmate de scrisorile Parintelui Serafim si de insemnarile din Cronica. In 1980, cand oameni din bisericile ortodoxe antiohiene din California au inceput sa faca pelerinaje la manastire, Parintele Serafim si-a exprimat bucuria pe care i-a starnit-o osardia credintei lor. „Cu totii sunt tineri ortodocsi foarte ravnitori“, scria el, „o adevarata renastere are loc acum in America!” Unii dintre inchinatori erau ortodocsi nativi de felurite proveniente etnice, altii erau convertiti. Cu timpul, trei dintre inchinatorii din Biserica Antiohiana au fost hirotoniti preoti.

In decembrie 1981, Parintele Serafim scria intr-o scrisoare:

„De curand am fost vizitati de un alt preot antiohian (din Los Angeles), si pana si prietenia noastra reprezinta un izvor de intarire ce ii ajuta sa se nevoiasca mai mult. Cum se ve termina, din punct de vedere jurisdictional, nu stiu. Insa imaginea Bisericii Ruse din Afara Granitelor trebuie sa se refaca prin distantarea ei de <<linia partidei fanatice>> care a incercat pana acum sa predomine – si al carei esec este acum vadit“.

Intr-o alta scrisoare, Parintele Serafim raspundea intrebarilor unuia dintre fiii sai duhovnicesti care, tinand de Biserica Ortodoxa Rusa din Afara Granitelor, voia sa se casatoreasca cu o femeie tinand de <<rivala>> Biserica Ortodoxa din America (Mitropolia). Preotul femeii, devotat propriei jurisdictii, refuza sa cunune perechea pana ce tanarul nu va fi parasit Biserica Rusa din Afara Granitelor. „Uneste-te cu hotarare cu una, sfanta, soborniceasca si apostoliceasca Biserica”, i-a scris preotul acela tanarului. „Un pas in aceasta directie mi-ar schimba parerea in mod considerabil.”

„Ajutor!” – scria tanarul Parintelui Serafim. „Am nevoie de sfatul dvs. si de rugaciuni spre a sti ce sa fac. Situatia este foarte incurcata pentru mine si, desigur, si pentru logodnica mea. [...]“

In aceasta dilema a fericirii nuptiale in opozitie cu diviziunile jurisdictionale, Parintele Serafim i-a scris fiului sau duhovnicesc urmatoarele:

„Cred ca el [preotul] dramatizeaza excesiv intreaga problema. Problema <<jurisdictiei>> in cazul Bisericii Ortodoxe Americane (OCA) si al Bisericii Ruse in Afara Granitelor (ROCA) nu este nici pe departe una atat de cruciala incat sa impiedice casatoria, chiar daca partenerii ar ramane pe mai departe in jurisdictii diferite; desigur, este preferabil ca amandoi sa fie intr-un cuget, dar in practica acest lucru se desavarseste de catre cei doi impreuna“.

Cateva zile mai tarziu, Parintele Serafim ii scris o scrisoare impaciuitoare preotului respectiv.

Parintele Serafim mai sustinea ca diviziunile jurisdictionale nu ar trebui sa fie o piedica in calea primirii Sfintei Impartasanii. Intr-o conferinta de la pelerinajul Sf.Gherman din 1979, intitulata „Crestinii ortodocsi din anii `80“, el a dat un exemplu din Rusia, pe care-l citise in scrierile Parintelui Dimitri Dudko:

„Parintele Dudko spune ca stat de vorba cu cineva din Biserica din Catacombe care era total lipsit de Sfintele Taine, pentru ca, in regiunea unde traia el, Biserica din Catacombe era lipsita cu desavarsire. El nu facea decat sa supravietuiasca, sa-si tina credinta, sa-si pastreze credinciosia. A avut o convorbire duhovniceasca cu Parintele Dimitri si, dupa cum povesteste el, <<cand am terminat de vorbit, a primit Impartasania din mainile mele>>. Daca privim dintr-un punct de vedere foarte strict, si anume ca trebuia sa se tine de Biserica din Catacombe cu orice pret, atunci am putea spune ca nu ar fi trebuit sa faca acest lucru. Dar, din punct de vedere pastoral, duhovnicesc, in imprejurarea respectiva a facut lucrul cel mai bun pentru el: a primit Sfintele Taine si harul dumneiezesc, tocmai pentru a avea puterea de a-si continua lupta. Iar parintele Dimitri spunea ca, dintr-o data, omul a prins viata. Inainte se nevoia de voia sa, fara a avea acces la Sfintele Taine. Acum avea Sfintele Taine si dintr-o data a simtit o noua viata inauntrul sau, pentru ca harul lui Dumnezeu lucreaza. Daca ar fi continuat fata Sf.Impartasanie, cine stie, poate ca in cele din urma ar fi cazut in deznadejde si s-ar fi indepartat cu totul de la Hristos. In cazuri precum acesta nu mai putem judeca dupa litera legii. Trebuie sa judecam – exact cum face Parintele Dimitri – dupa nevoile duhovnicesti ale momentului“.

Parintele Serafim credea ca, pe masura ce Biserica intra in vremuri din ce in ce mai grele, va fi esential ca credinciosii sa priveasca dincolo de diviziunile jurisdictionale. Iata ce scria intr-o scrisoare din 1978:

„Simtim ca semnele vremurilor arata tot mai mult catre o viitoare existenta din <<catacomba>>, indiferent ce forma va lua, si cu cat ne putem pregati pentru ea inca de pe acum, cu atat va fi mai bine. [...] Fiecare manastire si comunitate o vedem ca pe o viitoare parte a <<retelei>> de nevoitori pentru adevarata Ortodoxie; probabil ca in vremurile acelea (daca vor fi intr-adevar atat de critice cum par de aici) chestiunea jurisdictionala va trece pe planul al doilea“.

(Fragment din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Cap. 99, “Nadejde”)

Legaturi:

• Sf. Nectarie de la Optina despre chipul Bisericii de la sfarsitul veacurilor
• Parintele Gh. Calciu – inedit: “POATE CA VOM INTRA IN CATACOMBE DIN NOU…”
• Vremea robiei eleniste si a Sfintilor Macabei – semn puternic dat noua, celor de pe urma
• Cuviosul Serafim Rose: “Astăzi in Rusia, mâine în America”
• Parintele Justin: SFATURI PENTRU PRIGOANA
• E VREMEA DE A STRANGE RANDURILE
• SF. IOAN MAXIMOVICI: “Va fi o apostazie generala si, pe deasupra, multi episcopi vor trada credinta”
• VREMEA ESTE A CERNERII!
• Parintele Adrian Fageteanu: “E vremea lui… SCAPA CINE POATE!”
• MAREA APOSTAZIE
• Un om în faţa apostaziei contemporane: Arhiepiscopul Averchie
• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului
• Ce este si ce nu este Biserica?
• Parintele Seraphim si chemarea la convertire adevarata pentru “crestinii fierti” care suntem…
• “O ortodoxie laica, dar care nu e lumeasca…” sau: Cum putem aduce mireasma pustiei in lume?

• Acatistul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (audio)

• Slujba Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (audio)

Cu prilejul praznicului preacinstit al Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, dorim sa vă impartasim cateva dintre cuvintele cele mai frumoase si mai pline de miez si de viata rostite si scrise vreodata intru lauda Apostolilor de catre… cine altul decat Gura de Aur a Bisericii, Sfantul Mare Dascal al lumii si Ierarh Ioan, Arhiepiscopul Constantinopolului. Incepem astazi cu un cuvânt cu totul special al Sfântului Ioan Gură de Aur. Este un cuvânt, scris când sfântul era bolnav, un cuvânt profetic, despre ultimele vremuri. Un cuvânt îndurerat, căci semnul ultimelor vremuri era că se vor ivi, dinaluntrul Bisericii tot mai mulţi „lupi răi, care nu vor cruţa turma“, lupi care se deghizează, pentru a păcăli, în blânzi şi paşnici păstori. Pentru a ne trezi discernământul şi a ne scutura din amorţeală, Sfântul Ioan Gură de Aur schiţează, cu dragostea dată de har, portretul adevăraţilor păstori ai Bisericii, Sfintii Apostoli Petru şi Pavel, cei care cu dragoste parinteasca jertfelnica ne-au predat Evanghelia vie, integrala si absoluta, al carei Cuvant vesnic l-au marturisit nu doar cu propovaduirea lor neobosita, ci si cu inimile si cu insesi trupurile lor. Apostolia, păstorirea Sfinţilor Petru şi Pavel este pur şi simplu traducerea desavarsita a cuvintului Mântuitorului de a-si pune ei sufletul pentru turma dată lor de Hristos… si nu si-au pus sufletele doar pentru cea de atunci, ci pentru intreaga Biserica din veac, adica si pentru noi, cei de astazi. Veti intelege poate mai bine din paginile de mai jos de ce Sfintii Apostoli sunt fara nicio exagerare si parintii nostri adevarati, la modul cel mai concret, viu si personal!

Sa acordam un ragaz si putina liniste citirii atente a acestor cuvinte insufletitoare, datatoare de lumina, de tarie si de bucurie, cuvinte de care avem atata nevoie, indeosebi in aceste zile foarte, foarte tulburi, cand lupii au intrat cu furie turbata in saivanele Bisericii…

“Iata, Petru, verhovnicul cetei ucenicilor, gura tuturor apostolilor, capul acelei fratii, ocrotitorul intregii lumi, temelia Bisericii, omul care iubea fierbinte pe Hristos! Pe Petru il intreaba Hristos: “Petre, Ma iubesti mai mult decat acestia?”. De asta il laud pe Petru, ca sa cunoasteti ca Petru il iubea cu adevarat pe Hristos. Ca grija ce o ai de slugile cuiva este cea mai mare dovada a dragostei ce o ai pentru stapanul slugilor. Si n-o spun eu asta, ci insusi Stapanul pe Care Petru il iubea, ca ii spune: “Daca Ma iubesti, pastoreste oile Mele!”. Sa vedem daca Petru, ca pastor, pazeste cu adevarat oile, daca se ingrijeste cu adevarat de oi, daca le iubeste cu adevarat, daca este cu adevarat cu dragoste pentru turma lui, ca sa cunoastem bine ca iubeste si pe Pastor.

Da, Hristos a spus ca aceasta este dovada iubirii. Asadar acesta, Petru, a aruncat tot ce avea: mreaja si tot ce avea in corabie a lasat marea, meseria, casa. Sa nu ne uitam ca toate acestea erau putine, ci ca erau tot ce avea Petru. Sa-i laudam ravna lui! Ca si vaduva, care a pus doi banuti in cutia bisericii, n-a pus multi bani, dar a aratat bogatia bunei sale vointe, ca si Petru; si el, in marea lui saracie, a, aratat bogatia ravnei sale. Da, ce sunt pentru altul mosiile, slugile, casele si aurul, acelea erau pentru Petru mreaja, marea, meseria si corabia.

Sa nu ne uitam, dar, daca a lasat putine, ci daca a lasat totul. Aceasta este ceea ce se cauta: nu daca ai pus putin sau mult, ci daca n-ai pus mai putin decat puteai sa pui. Petru a lasat totul: si locul nasterii sale si casa si prietenii si rudele si insasi siguranta vietii sale. Ca pentru aceea s-a pornit poporul iudeu cu dusmanie impotriva lui. Ca “se sfatuisera iudeii ca daca cineva va marturisi ca Domnul este Hristos sa fie dat afara din sinagoga”. Tot ce-a facut Petru arata ca el nu s-a temut, ca n-a avut indoieli cu privire la imparatia cerurilor; era puternic convins si de faptele pe care le vedea dar, inainte de fapte, de cuvantul Mantuitorului, ca negresit va mosteni imparatia cerurilor. Cand Petru L-a intrebat: “Noi am lasat toate si am urmat Tie; ce va fi noua?“, Hristos i-a raspuns: “Veti sedea pe douasprezece tronuri, judecand pe cele douasprezece semintii ale lui Israel“.

Toate acestea vi le-am spus, ca sa nu-mi spuneti ca Petru se temea pentru viata lui, atunci cand voi arata ca se nelinistea pentru cei care erau impreuna robi cu el. Cum avea sa se teama, cand insusi Cel ce avea sa-l incununeze i-a vorbit de cununa si rasplati? Asadar acest Petru, care a parasit totul, care era deplin incredintat despre imparatia cerurilor, iata ce spune cand un bogat s-a apropiat de Hristos si l-a intrebat: “Ce sa fac, pentru a mosteni viata de veci?” si Hristos i-a spus: “Daca voiesti sa fii desavarsit, mergi, vinde-ti averile, da-le saracilor si vino de urmeaza Mie”; apoi cand bogatul s-a intristat, Hristos a spus ucenicilor Sai: “Vedeti cat de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor! Amin, amin, zic voua, ca mai usor va intra camila prin urechile acului, decat bogatul in imparatia lui Dumnezeu”, atunci Petru, saracul, cel incredintat deplin cu privire la imparatie, cel care nu se temea de mantuirea lui, care era convins de cinstea ce-i era gatita acolo, Petru, deci, cand a auzit acestea a spus: “Atunci cine poate sa se mantuiasca?”.

- Pentru ce te temi, fericite Petre? Pentru ce te nelinistesti? Pentru ce tremuri? Ai aruncat totul, ai lasat totul! Cuvintele spuse de Hristos ii privesc pe bogati; pe ei ii invinuieste Hristos. Tu esti sarac si in saracie traiesti.

- Nu ma uit la mine, raspunde Petru; ci caut folosul celorlalti.

De aceea Petru care era pe deplin incredintat despre el, il intreaba pe Domnul despre altii si zice: “Atunci cine poate sa se mintuiasca?“.

Ai vazut purtarea de grija a apostolilor? Ai vazut ca sunt un trup? Ai vazut ca Petru se temea si pentru cei din timpul lui si pentru cei ce vor fi in viitor? Tot asa si Pavel. De aceea spunea: “Si aceasta sa stiti ca in zilele de apoi vor veni vremuri grele”. Si in alte locuri spune lucrul acesta. Pentru ca Pavel avea sa paraseasca Asia si sa se duca la Roma si de acolo sa plece in cer – ca moartea sfintilor nu este moarte, ci mutare de pe pamant la cer, de la cele mai mici la cele mai bune, de la cei impreuna robi la Stapanul, de la oameni la ingeri – deci, pentru ca avea sa se duca la Dumnezeu, Stapanul universului, a randuit bine pe toate cele ale lui.

In timpul cat a fost cu ucenicii lui, i-a invatat cu deosebita luare-aminte, ca le spune: “Curat sunt de sangele tuturor”. N-am lasat deoparte nimic, spune Pavel, din ce trebuia sa-i duca la mantuire. Ce dar? Pentru ca s-a intarit pe sine insusi, pentru ca nu avea sa fie invinuit de Stapan pentru cele din timpul vietii sale, oare nu s-a interesat Pavel de sufletele celor de mai tarziu? Nicidecum! Ci, ca si cum ar fi avut de dat socoteala si pentru acelea, asa le spune si acelora cu toata grija cuvintele pe care le-am citit si acelea pe care le voi citi iarasi: “Luati aminte la voi insiva si la toata turma”. Ai vazut cat era, de legat de ei prin grija ce le-o purta?

Fiecare din noi ne grijim de cele ale noastre, dar el, intaistatatorul turmei, de, toti. De aceea spune despre invatatori: “Care privegheaza pentru sufletele voastre, ca unii care vor da seama de ele”. Intr-adevar, infricosatoare raspundere, ca sa dai socoteala de atata multime! “Luati aminte la voi insiva si la toata turma, in care Duhul cel Sfant v-a pus pastori si episcopi“.

- Ce s-a intamplat, Pavele? Pentru care pricina dai sfaturi? Prevezi ceva cumplit? Prevezi ceva greu? Vreo primejdie, vreo nenorocire, vreun razboi? Spune!Stai mai sus decat noi. Nu te uiti numai la oile tale, ci le vezi mai dinainte si pe cele ce vor fi. S pune pentru ce vestesti acestea pentru ce dai sfaturi?

“Stiu, spune Pavel, ca dupa plecarea mea vor intra lupi rai in turma”.

Ai vazut ceea ce spuneam, ca Pavel nu se nelinistea si nu se temea numai pentru cei de pe timpul lui, ci si pentru cei de dupa plecarea lui? “Vor intra lupi” spune el; si nu atat “lupi“, ci “lupi rai, care nu vor cruta turma”. Indoit este razboiul: absenta lui Pavel si navala lupilor; nici dascalul nu-i de fata, iar cei care strica turma vor da navala. Uita-te la viclenia fiarelor si la cugetul oamenilor rai. Au pandit absenta dascalului si atunci s-au naspustit asupra turmei.

- Ce dar? Ne lasi, Pavele, fara aparare si ne prezici numai greutati, fara sa ne dai vreo mangiiere? Dar daca faci asta, ne maresti si mai mult spaima, ne descurajezi pe noi care te ascultam, ne slabesti nervii si ne paralizezi mainile!

Asta e pricina ca le-a amintit mai intai de Duhul: “in care, Duhul cel Sfant v-a pus pastori si episcopi“. Chiar daca pleaca Pavel, dar este de fata Mangaietorul! Ai vazut cum le-a intraripat sufletele, aminitindu-le de Dascalul cel dumnezeiesc, Care ii dadea si lui tarie?

- Dar pentru ce Pavel a bagat in ei frica?

- Ca sa le scoata trandavia din suflet. Cel care sfatuieste trebuie sa faca si una si alta: sa nu-l faca pe cel ce-l sfatuieste sa prinda incredere prea mare, dar nici sa nu-l lase sa se trandaveasca; si iarasi nici sa-l sperie, ca sa-si piarda curajul. Amintind de Duhul Sfant a scos din sufletul lui lipsa de curaj; vorbindu-i de lupi, i-a alungat trandavia. “Lupi rai, care nu vor cruta turma. Luati aminte la voi insiva! Nu m-am silit sa v-o spun, le spune Pavel; ganditi-va la mine“. Intr-adevar, e de ajuns sa te gandesti la Pavel ca sa capeti curaj. Si nu le spune atatea doar sa se gandeasca doar la el, ci sa se gandeasca la faptele savarsite de el. Ca nu le spune atata doar ca sa-si aduca aminte de el, ci ca aducandu-si aminte sa-l imite, Pavel a adaugat: “Aduceti-va aminte ca trei ani, noaptea si ziua, n-am incetat a va sfatui, cu lacrimi si cu toate acele plansete, pe fiecare din voi”. Nu vreau atata sa va aduceti aminte doar de mine, ci si de timpul cat am stat intre voi, de sfaturile ce vi le-am dat, de ravna mea, de lacrimile mele si de toate acele plansete“. Dupa cum cei care ingrijesc pe bolnavi, cand vad ca bolnavii nu vor sa primeasca mancarile si doctoriile, cu toate cuvintele lor multe si indelungate, incep sa lacrimeze, ca sa-i induplece pe bolnavi, tot asa a facut si Pavel cu ucenicii lui: cand a vazut ca este neputincios cuvantul de invatatura, a adus leacul dat de lacrimi. Care om n-ar fi cuprins de durere cand l-ar vedea pe Pavel scotind lacrimi si plangand, chiar de-ar fi el mai nesimtitor ca pietrele?

Ai vazut ca si acolo a prezis cele viitoare? Si aici acelasi lucru il face, spunand: “Aceasta sa stiti ca in zilele de apoi vor veni vremuri grele”. Pentru ce Pavel spune cuvintele acestea lui Timotei si nu spune: “Sa stie cei ce vor fi mai tarziu ca vor veni vremuri grele?” Nu! Pavel ii spune lui Timotei: “Sa stii tu“, ca sa afli ca si ucenicul trebuie sa se ingrijeasca de cele viitoare ca si dascalul. Ca daca nu s-ar ingriji, nici n-ar arata o grija asemanatoare cu a dascalului. Tot asa face si Hristos. Cand ucenicii s-au apropiat de El si au voit sa afle despre sfarsitul lumii, Hristos le-a spus: “Veti auzi de razboaie“, desi n-aveau sa auda ei. Ca unul este trupul credinciosilor. Si dupa cum cei de atunci au auzit de cele ce vor fi mai tarziu, tot asa si noi aflam, de cele ce s-au petrecut atunci. Asa cum am spus; si aceia si noi suntem un singur trup, strans uniti unii cu altii, cu toate ca noi suntem in cea din urma ceata a membrilor Bisericii. Trupul Bisericii nu-i despartit nici de timp, nici de loc; suntem legati unii de altii, nu cu legaturile nervilor, ci prinsi din toate partile cu legaturile dragostei. De aceea Pavel le vorbeste acelora despre noi, iar noi auzim cele spuse acelora.

Se cuvine, insa, sa cercetam si aceea pentru ce Scripturile vorbesc pretutindeni de necazurile care se vor aduna la sfarsitul vietii de acum? In alta parte, apostolul spune: “in zilele de apoi se vor departa unii, de credinta”, iar in textul nostru: “in zilele de apoi vor veni vremuri grele.”

Iar Hristos, de acord cu acestea, a prezis, spunand: “La sfirsitul lumii veti auzi de razboaie si de zvonuri de razboaie si de foamete si de ciuma“. Pentru care pricina, dar, la sfarsitul lumii sunt mari si multe nenorocirile? Unii spun ca si creatia se va imbolnavi si va ajunge neputincioasa; dupa cum trupul, cand imbatraneste, atrage asupra lui multe boale, tot asa si creatia, imbatranind, atrage asupra ei multe nenorociri. Se stie, insa, ca trupul imbatraneste potrivit slabiciunii si legii firii, pe cand ciuma, razboaiele si cutremurele nu vin din pricina imbatranirii firii si nici nu vin peste creatie bolile acestea, pentru ca imbatranesc creaturile creatiei – ca a spus Domnul: “foamete si ciuma si cutremure pe alocuri” – ci pentru ca gandirea oamenilor se va strica; toate aceste nenorociri sunt pedepse pentru pacate, sunt leacuri pentru boalele oamenilor. Ca atunci se vor inmulti boalele omenesti.

- Dar pentru ce se vor inmulti atunci?

- Dupa parerea mea, pentru ca cei vinovati vor ajunge si mai trandavi, pentru ca judecata intirzie, pentru ca este amanata luarea socotelii, pentru ca inca n-a venit Judecatorul. Ceea ce a spus Hristos si despre sluga cea rea, ca din pricina asta a ajuns mai trandav. “Stapanul meu intarzie” a zis sluga aceea; si a inceput sa bata pe celelalte slugi si a risipit averea stapanului sau. De aceea si Hristos, cand au venit ucenicii Lui si au voit sa cunoasca ziua sfarsitului lumii, nu le-a spus, pentru ca prin necunoasterea celor viitoare sa ne faca sa fim necontenit pregatiti, pentru ca fiecare din noi sa fie mai sarguincios, asteptand, totdeauna sfarsitul, cu nadejdea venirii lui Hristos. De aceea cineva ne indeamna, zicand: “Nu intarzia a te intoarce la Domnul si nu amana din zi in zi, ca nu cumva sa fii zdrobit tot amanand“. Necunoscut este sfarsitul; si pentru asta este necunoscut, ca totdeauna sa fii sarguitor. De aceea, ca un fur noaptea, asa vine ziua Domnului. Nu ca sa ne prade, ci ca sa ne faca mai vigilenti. Ca cel care se gandeste ca are sa vina hotul sta treaz, aprinde lumina si vegheaza mereu. Tot asa si noi, aprinzand lumina credintei sl a unei drepte vietuiri, sa tinem aprinse luminile noastre intr-o continua priveghere. Si pentru ca nu stim cand vine Mirele, trebuie sa fim mereu pregatiti, ca atunci cand va veni sa ne gaseasca treji.

As fi vrut sa-mi lungesc cuvantul, dar boala trupului, care m-a tinut departe de voi atata timp, abia m-a lasat sa spun atat cate am spus. Lung a fost timpul despartirii, nu dupa numarul zilelor, ci dupa starea sufletului meu. Pentru cei ce iubesc, chiar un timp scurt de despartire, pare nespus de lung. De aceea si Pavel, care a stat despartit putina vreme de tesaloniceni, spunea: “Iar noi, fratilor, fiind despartiti de voi pentru o vreme, cu chipul, nu cu inima, cu atat mai mult ne-am sarguit sa va vedem fata voastra”. Daca Pavel, care stia sa filozofeze mai mult decat toti oamenii, n-a putut indura despartirea o bucata de vreme, cum puteam eu sa o indur atatea zile? Pavel n-a putut-o indura deloc; tot asa si eu, cu ramasitele bolii in mine, am alergat la voi, socotind ca cel mai bun leac al bolii mele este intilnirea cu dragostea voastra. Pentru mine a ma bucura de dragostea voastra mi-i mai de folos decat mainile doctorilor si mai trebuincioasa decat ingrijirea pe care mi-o dau ele. Faca Dumnezeu sa ma bucur necontenit de ea, cu rugaciunile si solirile tuturor sfintilor, spre slava Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care si cu Care Tatalui slava, cinste si putere, impreuna cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin”.

Pătimirea Sfinţilor mucenici Timotei şi Mavra este un model pentru toţi creştinii căsătoriţi şi nu numai. Părintele Gh. Calciu spunea intr-unul din faimoasele Cuvinte catre tineri (al optulea, cel ramas nerostit), cuvinte platite cu pret greu de suferinta:

“Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe: «Eu am copii de crescut», iar ca justificare morală pe: «Rectorul m-a pus să iau declaraţii», acela are în loc de suflet un mecanism teleghidat [...] Fiţi voi secerătorii cei harnici! Uitaţi de instinctele voastre supraincitate de către unii dintre dascălii voştri, al căror principiu este: «Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui»“.

Cuvintele Parintelui Calciu nu au ramas simple cuvinte, ci au fost adeverite prin adevarate fapte de mucenicie, “lamurite prin foc”. De aceea, cuvintele lui au viata, au putere, iar el insusi a ramas pentru noi un reper pentru ce inseamna sa fii cu adevarat crestin. Nu si-a propus sa fie sfant, ci doar crestin. Atata doar ca, cel putin uneori, la rascrucea vietii, pretul cu care se plateste pastrarea conditiei de crestin – adica… “simpla” mantuire – este chiar martiriul.

Asa a fost si Sfantul Timotei, crestin din Tebaida Egiptului, in vremea Imparatului Diocletian. La numai douazeci de zile de la căsătoria lui cu frumoasa Mavra, el este pus în faţa optiunii ultime intre credinta si moarte. Descrierile hagiografice nu lasă, uneori, să se vadă această alegere drastică, dramatică, pe care cel adus în faţa prigonitorilor o avea de făcut. De o parte – chinurile groaznice ale prigonitorilor; de cealalta parte – “o viaţă înainte” în care se putea “realiza”, o iubire şi o căsătorie abia înmugurită, tinereţea cu toate visele si elanurile ei, perspectiva unei vieţi liniştite, prospere chiar… La mijloc, miza, Cuvantul lui Dumnezeu, adica… VIATA VESNICA!

Căci Sfantul Timotei era citeţ al Sfintelor cărţi în Biserică, iar pentru el Cuvantul acelor Carti era TOTUL, era comoara, era Viata adevarata, fata de care aceasta viata cu toate darurile ei nu mai insemna nimic. Si pentru El Cuvantul Cartilor cerea „adeverire” prin viata lui, cerea „lamurire” prin focul suferintei. Dar aici este alegerea. Dar nu doar atat, ci şi  trezvia, si rabdarea necurmate, asa cum vom vedea. Căci, odată lepădând perspectiva vieţii molatice în braţele patimilor, urmează lupta, încercarea, focul. Pentru mucenic, torturile. Nimeni, ca om, nu le poate rezista. Viata lui ne transmite parca acest mesaj: “Nu vă amăgiţi: nu puteţi voi trăi întru Hristos. Nu puteţi voi duce Crucea. Voi puteţi doar sa alegeti! Între comoditatea lumii, a patimilor, şi Cuvantul lui Dumnezeu. Atât. Restul, Îl face Dumnezeu, dacă ne azvârlim orice nădejde în sine şi ne dăm pe mâna Lui, a Celui care ne-a chemat din pântecele maicii noastre“. Mucenicul a ales. Şi a rezistat chinurilor pentru că Hristos era întru El şi Hristos era prigonit şi suferea chinurile. Aceasta este proba de foc.

Si totusi … nu ajunge chinul cumplit al acestora, nu ajunge tortura fizică, imposibil de îndurat. Nu. Se adaugă chinul sufletesc. Chinul cel mai greu de dus. Punctul critic. Rele peste rele se adaugă peste omul care L-a ales pe Dumnezeu. Iadul pare nesfârşit, fără fund. Ce a simţit, oare, mucenicul Timotei când i-au adus în faţă pe Mavra, iubita lui soţie, împodobită, unsă cu uleiuri, cu parfumuri, pentru a-l convinge să renunţe la martiriu şi să cedeze? Credeţi că îi cerea ceva cumplit? Nu, aparent nu, îi cerea să spună DA prigonitorilor, aşa, de formă, pentru a putea, în continuare, să ducă o viaţă de soţ cu ea şi să citească, aşa cum făcea, cărţile în Biserică.

Răbdarea, stăruinţa mucenicului a schimbat-o însă pe Mavra în vrednică împreună-mucenică pentru Hristos. Pentru aceasta, Domnul i-a învrednicit de o moarte asemănătoare cu a sa: au fost răstigniţi împreună, agonizând timp de nouă zile.

Alte nouă zile de foc, de teribila si inimaginabil de dureroasa “lămurire”. Pentru că diavolul pune piedici până în ultima clipă! Să nu credem că dacă am suferit cumplit in trupul nostru, putem sa speram, prin aceasta, la un moment dat, la o “scutire” obtinuta de la vrăjmaş dinspre ispitele mai subtile, sufletesti. Dovadă este viaţa acestor sfinţi. Diavolul încearcă să o amăgească pe Mavra, zdrobită, strivită, cu părul smuls, cu degetele smulse, răstignită, până la ultima suflare. Stăruinţa cere priveghere până la sfârşit. Căci numai cine rabdă până la sfârşit se mântuieşte…

Să citim şi frumoasa cântare din Proloagele Sf. Nicolae Velimirovici:

Cîntare de laudă la Sfinţii Mucenici Timotei şi Mavra:

Timotei şi Mavra pe cruce stau răstigniţi,

Faţă în faţă.

Chipurile lor albe

De suferinţă, prin Domnul Hristos Unul pe celălalt se privesc,

Mai bine decît prin ochii trupeşti.

Căci suferinţa lor pre ei i-a înălţat

Mai presus de toate.

Timotei grăieşte:

„ Mavra iubită, scumpa mea,

Sora mea, trupul tău fragil mai tare ca al meu doare!

Dar să nu te laşi, scumpa mea, sora mea, ci cu mine să stai în rugăciune!

Către Hristos al nostru

Gîndurile noastre să le ţintuim.

“ Mavra răspunde:

„ Timoteie iubit, dragul meu,

Fratele meu, cu adevărat Duhul Domnului

Pe mine mă-ntăreşte.

Stăpînul Hristos durerea îmi alină,

Dar pe mine acum mă dor rănile tale cumplite,

O slava mea, soţul meu iubit.

Dar încă puţin, dragul meu, dulcele meu frate, încă puţin, să îndurăm, să îndurăm pînă la capăt.

Din ghimpii suferinţelor noastre vor înflori trandafiri,

Iar pe tine te voi vedea binecuvîntat şi plin de slavă

Intre oştirile cereşti.

O, să îndurăm, să îndurăm cu bucurie, fără strigăt.

Să nu adormim de durere, scumpul meu,

Ci treji să fim;

Domnul poate veni în orice clipă -

Să nu fim ruşinaţi, în mijlocul chinului nostru.

Iată văd cerurile deschizîndu-se,

Iată văd comorile negrăite pregătite nouă.

“ Timotei către Mavra grăieşte:

„ O sora mea preaminunată,

O Mireasa Domnului meu Hristos, muceniţă slăvită!

Pre Hristos Domnul îl slăvesc!

Pre El să-L slăvim Pentru marea Sa milă!

Iată El pe noi ne-a învrednicit de această moarte decît toate mai înaltă.

O Slavă Ţie Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Celui Care pentru noi Te ai jertfit, Slavă Ţie!

Noi acum Sufletele noasre Intru ale Tale mîini le aşezăm.”

• Ce nedreptate au gasit in Mine parintii vostri, de s-au departat de Mine si s-au dus dupa desertaciune si au devenit ei insisi desertaciune?

• Mirati-va de acestea, ceruri; cutremurati-va, ingroziti-va, zice Domnul! Ca doua rele a facut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au parasit, si si-au sapat fantani sparte, care nu pot tine apa.

• Lepadarea ta de credinta te va pedepsi si rautatea ta te va mustra. Intelege si vezi cat e de rau si de amar de a parasi pe Domnul Dumnezeul tau si de a nu mai avea nici o teama de Mine, zice Domnul Dumnezeul puterilor.

• Pentru ca zici: “N-am gresit”, de aceea iata Eu cu tine ma voi judeca.

• Ma uit peste tara si iata este ruinata si pustie;… Ma uit si iata nu este nici un om si toate pasarile cerului au fugit.

• Cutreierati ulitele Ierusalimului, uitati-va, cercetati si cautati prin pietele lui: nu cumva veti gasi vreun om, macar unul, care pazeste dreptatea si cauta adevarul?

• O, Doamne, ochii Tai nu privesc ei oare la adevar? Tu ii bati si ei nu simt durerea; Tu ii pierzi si ei nu vor sa ia invatatura; si-au facut obrazul mai vartos ca piatra si nu vor sa se intoarca.

• Ascultati acestea, popor nebun si fara inima! Ei au ochi si nu vad, urechi au, dar nu aud.

• Nu fac dreptate nimanui, nici chiar orfanului, nu dau dreptate saracului si huzuresc. E cu putinta oare sa nu pedepsesc acestea si sa nu Ma razbun asupra unui popor ca acesta? – zice Domnul.

• Lucruri inspaimantatoare se petrec in tara aceasta: Proorocii profetesc minciuni, preotii invata ca si ei, si poporului Meu ii place aceasta. Dar la urma ce veti face?

• Cu cine sa vorbesc si cui sa vestesc, ca sa auda? Ca iata urechea lor este netaiata imprejur si nu pot sa ia aminte; si iata, cuvantul Domnului a ajuns de ras la ei si nu gasesc in el nici o placere.

• Pentru ca fiecare din ei, de la mic pana la mare, este robit de lacomie si, de la prooroc pana la preot, toti se poarta mincinos.

• Ei leaga ranile poporului meu cu nepasare si zic: “Pace! Pace!” Si numai pace nu este!

• Dar se rusineaza ei, oare, cand fac uraciuni? Nu, nu se rusineaza deloc, nici rosesc. De aceea vor cadea printre cei cazuti si se vor prabusi in ziua in care ii voi pedepsi, zice Domnul.

• Ce cauti, iubitul Meu popor, in templul Meu, cand in acesta se savarsesc atatea netrebnicii? Jertfele nu-li vor ajuta cand, facand rau, te bucuri.

• Asa zice Domnul: “Blestemat fie omul care se increde in om si isi face sprijin din trup omenesc si a carui inima se departeaza de Domnul.

• Binecuvantat fie omul care nadajduieste in Domnul si a carui nadejde este Domnul, deoarece acesta va fi ca pomul sadit langa ape, care-si intinde radacinile pe langa rau si nu stie cand vine arsita; frunzele lui sunt verzi, la timp de seceta nu se teme si nu inceteaza a rodi.

• Inima omului este mai vicleana decat orice si foarte stricata! Cine o va cunoaste?Eu, Domnul, patrund inima si incerc rarunchii, ca sa rasplatesc fiecaruia dupa caile lui si dupa roada faptelor lui.

• Prepelita cloceste ouale pe care nu le-a ouat; asa este si cel ce castiga avutie nedreapta, o lasa la jumatatea zilelor sale si la sfarsitul sau se va trezi ca este un nebun.

• Spune deci barbatilor lui Iuda si locuitorilor Ierusalimului: Asa zice Domnul: Iata, Eu va gatesc rele si uneltiri impotriva voastra. Asadar sa se intoarca fiecare de la calea lui cea rea; indreptati-va caile si purtarile voastre! Dar ei zic: “Este zadarnic! Noi vom trai dupa gandul nostru si ne vom purta fiecare dupa invartosarea inimii noastre celei rele”.

• Dar in proorocii Ierusalimului am vazut grozavii: acestia fac desfranare si umbla cu minciuni, ajuta mainile facatorilor de rele, ca nimeni sa nu se intoarca de la necredinta sa; toti sunt pentru Mine ca Sodoma, si locuitorii lui ca Gomora. De aceea, asa zice Domnul Savaot despre prooroci: Iata, ii voi hrani cu pelin si le voi da sa bea apa cu fiere, ca de la profetii Ierusalimului s-a intins necredinta in toata tara.

• Asa zice Domnul Savaot: “Nu ascultati cuvintele proorocilor, care va profetesc, ca va inseala, povestindu-va inchipuirile inimii lor, si nimic din cele ale Domnului. Necontenit graiesc ei celor ce Ma dispretuiesc: “Domnul, a zis ca va fi pace peste voi”. Si tuturor celor care urmeaza inima lor invartosata le zic: “Nici un rau nu va veni asupra voastra!”

• Au doara Eu numai de aproape sunt Dumnezeu, zice Domnul, iar de departe nu mai sunt Dumnezeu? Poate oare omul sa se ascunda in loc tainic, unde sa nu-l vad Eu, zice Domnul? Au nu umplu Eu cerul si pamantul, zice Domnul?

• Cuvantul Meu nu este el, oare, ca un foc, zice Domnul, ca un ciocan care sfarama stanca?

• Deoarece Eu, zice Domnul, sunt impotriva proorocilor care vorbesc cu limba lor, dar zic: “El a spus“. Tot Eu, zice Domnul, sunt impotriva proorocilor care spun visuri mincinoase, care le povestesc pe acestea si duc pe poporul Meu la ratacire cu amagirile lor si cu lingusirile lor, desi Eu nu i-am trimis, nici le-am poruncit; ei nu aduc nici un folos poporului acestuia, zice Domnul.