• VIATA SFINTEI MAICII NOASTRE MARIA EGIPTEANCA – scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
• Acatistul Sfintei Maria Egipteanca (text)
• Canonul Cuvioasei maicii noastre Maria Egipteanca (text)
• Cantarea Doamne, femeia ce cazuse… - Corul Athos:

*

Sfantul Luca al Crimeei – “Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima voastră“:

[…] Minunată viaţă (a Sf. Maria Egipteanca – n. n.), care nu seamănă deloc cu vieţile oamenilor obişnuiţi! În ea uimesc mai ales două lucruri, în primul rând, harul lui Dumnezeu, neasemuita Lui milostivire şi prevedere a faptului că jalnica desfrânată va deveni o sfântă dintre cele mai mari. Al doilea – repeziciunea, neaşteptata adâncime şi hotărâre a întoarcerii cuvioasei Maria de la viaţa sa păcătoasă dinainte la nevoinţa ei neasemuită din pustie. Cuvioasa Maria a împlinit lucrul despre care vorbeşte prorocul: Intoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu rugăciune, şi sfâşiaţi inimile voastre, iar nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că Milostiv şi îndurat este, Îndelung-Răbdător şi Mult-milostiv, şi Îi pare rău de răutăţi (Ioil 2, 12-13). Şi Sfânta Maria şi-a sfâşiat inima şi s-a întors din toată inima, deodată, la Dumnezeu.

Ea a împlinit şi lucrul despre care vorbeşte Sfântul Prooroc Iezechiel: Vă veţi aduce aminte acolo de căile voastre, întru care v-ati pângărit, şi veţi bate feţele voastre pentru toate răutăţile voastre (Iez. 20, 43). Şi s-au împlinit asupra ei cuvintele lui Dumnezeu, şi a aflat de milostivirea Lui nesfârşită, despre sfinţenia Lui nemărginită, când Domnul a făcut cu ea nu după faptele ei, ci după mila Sa, pentru sfânt numele Său. Iată cum e adevărata pocăinţă, iată cum trebuie să se poarte toţi cei împovăraţi de păcate grele: să se întoarcă într-o clipă, din toată inima, la Dumnezeu, să se scârbească de viaţa lor dinainte, să se scârbească de ei înşişi, să părăsească fără amânare toate păcatele dinainte şi să se pocăiască toată viaţa, cum s-a pocăit Sfânta Maria Egipteanca. Vedeţi ce adâncime nemăsurată a avut pocăinţa ei, în ce măsură fără seamăn a avut conştiinţa propriei nevrednicii, cât de uimitoare a fost puterea voinţei ei în lupta cu patimile, cât de mult timp a petrecut în sfânta pocăinţă şi în postire. Nu ştim cu ce s-a hrănit cuvioasa Maria în adâncul pustiei patruzeci şi şapte de ani, dar ea a petrecut acolo vreme îndelungată şi a ajuns la sfinţenie mare. Ea le-a arătat tuturor celor ce merg pe calea răului, pe calea propriilor patimi, pildă a felului care trebuie să o rupă cu viaţa păcătoasă, a felului în care trebuie să se pocăiască şi să ceară iertare de la Dumnezeu.

Cititi in continuare AICI

***

Parintele Rafail Noica despre teologia ca rugaciune la Sfanta Maria Egipteanca, la Sfantul Siluan si in slujbele Triodului

Cuvantul rostit de parintele Rafail Noica in noiembrie 2003, in Aula Palatului Patriarhal, in cadrul simpozionului dedicat centenarului Parintelui Dumitru Staniloae si purtand titlul “TEOLOGIE SI MONAHISM“.

In mod surprinzator pentru multi, parintele Rafail alege sa prezinte teologia dintr-o cu totul alta perspectiva decat este ea inteleasa si “profesata” astazi. Parintele ne infatiseaza teologia ca pe o scara duhovniceasca catre vesnicie, pentru care teologia academica este abia o treapta primitiva si nici macar neaparat necesara (cel putin nu in forma aceasta abstracta si scolastica in care se face astazi), cele mai importante trepte find teologia inteleasa in calitate de continut al rugaciunii, iar apoi (aceasta fiind deja finalitatea) ca stare a duhului. Deloc intamplator, ci cu tinta precisa, parintele Rafail nu-si exemplifica ideile prin niciunul din marii sfinti teologi si ierarhi ai Bisericii, ci alege cele mai neasteptate si mai… scandaloase (pentru unii) exemple cu putinta pentru tema in chestiune: Sfanta Maria Egipteanca si Cuviosul Siluan Athonitul.

Ucenicul arhimandritului Sofronie alege anume doua dintre chipurile cele mai umile ale sfinteniei ortodoxe – o desfranata notorie, care si-a pierdut fecioria de la 12 ani si un monah simplu, la origine taran cu numai doua ierni (nici macar doi ani intregi!) de scoala primara. Acestea sunt figurile reprezentative ale teologiei pe care parintele Rafail Noica le alege spre delicata rusinare si indreptare a ilustrilor teologi academici cu pretentii, fara a desfiinta insa nici eruditia teologica. Si ceea ce gaseste esential pentru parintele Staniloae (teologul comemorat atunci) este tot trairea, simplitatea si mireasma Duhului. De ce era nevoie sa ni se dea aceste modele? Pentru a ne re-orienta gandirea si viata noastra atat de in-vitregite de Dumnezeu catre adevaratul sens si scop al ideii de teologie: viata de rugaciune si viata continua a duhului nostru in comuniune cu Cel care este Cuvantul lui Dumnezeu. (Inregistrarea intregului cuvant – pe ortodoxmedia)

Continuarea AICI

***

• Predica IPS Iosif – a Cuvioasei Maria Egipteanca (a V-a din post) -13 aprilie 2003 (audio)

• Predica IPS Bartolomeu Anania la Duminica a 5-a din Postul Mare, 17 aprilie 2005 (audio) – Despre “Liturghia” (slujirea) Aproapelui
• IPS Bartolomeu despre mentalitatea si logica evanghelica a slujirii – 9 aprilie 2006 (audio)

***

• “DOAMNE, INAINTE DE SFARSIT, PANA CE NU PIER, MANTUIESTE-MA!” – Omilia Cuv. Iustin Popovici la Duminica Sfintei Maria Egipteanca

• Predica Sf. Teofan Zavoratul la Duminica Mariei Egipteanca – cum sa ne îndepartam de lume noi, cei care traim în lume?

***

• Meditatie personala legata de a doua Evanghelie a acestei Duminici, apropo de cuvintele Mantuitorului catre cei doi Apostoli, fiii lui Zevedeu, si mama lor “NU STITI CE CERETI”: Sfantul Prooroc Moise si Dumnezeul imposibilului
• “Cât despre cei ce se socotesc vrednici de a fi inaltati fara a bea din paharul pogorarii, Domnul le spune fara nici un echivoc: ‘Nu stiti ce cereti’ “. la: “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” - cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra
• Spalarea picioarelor – razboiul tacut impotriva duhului lumii - “INTRE VOI SA NU FIE ASA!”
• Lucian D. Popescu – LA DUMINICA SFINTEI MARIA EGIPTEANCA

Sfinţii Apostoli Iacob şi Ioan cereau o distincţie. Cereau gloria absolută.
Dacă înşişi apostolii puteau cădea într-o aşa ispită, înseamnă că se poate întîmpla oricui. Poate că se întîmplă mai des şi mai uşor celor deştepţi, celor învăţaţi, celor puternici, celor talentaţi, în mod sigur celor bogaţi, dar să ştiţi că se întîmplă cu noi toţi. Astfel de gînduri izvorăsc din mîndrie, iar mîndria ne încearcă pe absolut toţi.

Şi Hristos dă pentru tentaţia asta o regulă concretă şi clară, zicînd aşa: “Ştiţi că cei ce se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă”.

Membrii guvernului, adică cei ce exercită puterea executivă în stat, se numesc miniştri. Cuvîntul ministru vine din latină şi însemna „slujitor”. În toate limbile europene numele ministrului vine din cuvîntul ăsta: „slujitor”. Pentru că Europa e produsul creştinismului. Dar socotiţi dacă din miniştri a rămas altceva creştin decît numele! Între noi nu trebuie să fie aşa.

Hristos ne spune simplu şi clar să nu urmărim onoruri, titluri, înlesniri, protocol, gratuităţi. Şi nu e nici unul dintre noi, oricît de mic, care să nu găsească ocazia să se creadă mare sau să creadă că i se cuvine cîte ceva în plus. Dar Hristos zice: cu cît credem că avem mai multe merite şi drepturi, cu atît mai mult trebuie să ne smerim”.

Părintele Iustin Popovici,

Omilie la Duminica a V – a din Post

(1965)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iată a V-a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [ce pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…

Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.

Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: „Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului”. Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului… Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc.

Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.

De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi.

Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci…, se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: „Înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acesta este strigătul nostru în această sfântă săptămână: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel ne-am rugat în această săptămână Domnului, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.

„Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu localizezi în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi… fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.

Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.

Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal? Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Chiar, Sfântul Post…! Este postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.

Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.

Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.

Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci…, atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel înviat.

De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fii sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? – întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: „Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”. Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: „Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă”.

Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi declarat că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (vezi Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Doar ce începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti…

Iată Maria Egipteanca, marea sfântă de astăzi. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos. Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este suficient doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă sărbătorită astăzi, de Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a experiat atât de mult ajutorul minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească…

De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale… În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt al sfintei săptămâni, care are putere să te învieze: „Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă“.

[Traducere (în elină) de către părinţii Sfintei Mănăstiri Cuviosul Grigorie din Sfântul Munte din cartea PASHALNE BESEDE (Omilii Pascale), Belgrad, 1998]

Legaturi:

• Duminica Sfintei Maria Egipteanca: sfasierea inimii si rastignirea iubirii de stapanire (Sf. Luca al Crimeei, Sf. Ignatie Briancianinov, etc.)

• Sf. Simeon Noul Teolog despre pocainta ca drum de la moarte la Inviere
• Sfantul Ierarh Ignatie Brianceaninov - despre starea de moarte a duhului omenesc
• DIN CE MOARTE NE-A IZBAVIT HRISTOS PRIN MOARTEA SI INVIEREA SA?
• Lazare, suflete, vino afara!
• “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”

• Sfantul Siluan Athonitul catre Chiril Sevici (Cuviosul Serghie de mai tarziu): “DU-TE SI SPUNE OAMENILOR CAT SE POATE DE DES: POCAITI-VA!”
• Povatuiri de mare folos ale Parintelui Serghie: “Cand sufletul ti-e tulburat, alearga la cainta; de n-ai cainta, caieste-te de necainta ta!”

• Cuviosul Paisie Aghioritul: Toata cheia aici este – sa se pocaiasca lumea!
  
• Cuviosul Paisie despre pierderea simtamantului pocaintei la crestinii de azi
• POCAITI-VA!
• “Mantuiti-va!”
• Sfantul Valeriu: “E VREMEA, E VREMEA POCAINTEI!”
• Luati seama, ca tare scump este Raiul!
• “Vad ca satana joaca in fata ta si nu voi plange?”
• “Unde este dragoste, acolo este plansul”
• DUMNEZEU MA PLANGE PE MINE – p. Rafail Noica

• UPDATE: Din nou, moaştele mărturisitorilor de la Aiud au izvorât mir (19 martie 2010, Iasi)

• Cititi si: MARTURISITORUL VIRGIL MAXIM († 19 martie 1997) - Unde ne sunt cei care trebuie sa dea alarma?
  

„Vă scriu vouă, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel viclean” (1 Ioan 2,14)

“Intr-o seară au fost aduşi din alte camere 40-50 studenti. Am aflat mai târziu că trecuseră prin Piteşti, dar nu realizaseră stadiul de reeducare scontat de Ţurcanu et comp. Au urmat câteva zile de suplicii: bătăi la tălpi, atârnaţi pe răngi sau ţinuţi cu picioarele în sus de alţii, lovituri peste cap, noaptea îmbrăcaţi cu mai multe zeghe, cu rucsacuri pline cu cărămizi şi alergaţi prin camera de 10/6m până la epuizare, când ne prăbuşeam sub lovituri de bâte. Tot timpul eram potopiţi de înjurături şi acuze insultătoare. Acestea se făceau ca să se poată nimici personalitatea fiecăruia dintre noi.

Când bătăuşii înşişi oboseau şi aveau nevoie de odihnă, începea un program de exerciţii gimnastice, cu fandări, broască, sărituri, precis potrivite, intr-o succesiune regulată, derivând unele din altele, pe care ajungeai să le execuţi mecanic aproape fără comandă. Urmând distrugerea personalităţii şi intrarea într-un ritm de dresaj incon­ştient, conform teoriei reflexelor conditionate a rusului Pavlov, se trecea la faza a doua, saltul calitativ. Transpunerea dresajului fizic la nivelul condiţiei psiho-morale.

Intre studenţii aduşi în ultima tranşă era un vechi prieten de suferinţă. Condamnat în 1941, se eliberase la Galda în 1946. Prin 1948/49 era student la Facultatea de Agro­nomie din Timişoara şi fusese arestat în avalanşa acelor ani. Fiind transferat dintr-o se­curitate în alta şi dintr-un penitenciar în altul, de-a lungul anchetelor, nu ajunsese la Pi­teşti în timp optim şi a fost adus acum la Gherla, să fie reeducat. Constantin Pascu era însă un tânăr credincios, cu caracter de granit. A fost schingiuit rău într-o cameră spe­cială, n-a vorbit nimic şi-i înfruntase categoric pe torţionari.

Când a fost adus în camera 99, nu l-am identificat, a privi sau a schimba informaţii cu altul era ceva imposibil. Mai mult deduceai din cele ce se întâmplau în jur, decât să intri direct în contact cu cineva. In această perioadă mă rugam în mine lui Dumnezeu să pot rezista sau să mor necompromis. Trăiam o stare de bucurie inconştientă şi mă supuse­sem fără rezervă comenzilor. Era ca o nebunie plăcerea de a mă simţi torturat. Aşa rezistam la cele mai îndelungate şi mai feroce schingiuiri. Faptul îi uimea pe torţionari, alteori îi indigna, întărâtându-i în răutate. Chinurile trupeşti nu-mi distrugeau rezistenţa morală. Atunci mă puneau în aşa zisele poziţii, care aveau scop să te obosească din punct de vedere nervos: şezând, cu picioarele întinse şi cu mâinile pe genunchi, cu ochii ţintă într-un bec sau privind la vârful picioarelor, fără să închizi ochii.

Rugăciunea inimii era puterea salvatoare în toate aceste suplicii. Când, epuizat, închideai ochii, un înger păzitor care îşi făcea stagiul de credibilitate faţă de torţionari, te trezea cu o lovitură în cap sau pe spinare, vorbind cu glas tare, ca să atragă atenţia stăpânilor că este vigilent:

- Ce, banditule, dormi? Ai obosit?

- Schimbă-i poziţia, poate se trezeşte, răspundea unul din stăpâni.

Atunci ţi se comanda să stai într-un picior. Şi şedeai într-un picior până te prăbuşeai. Socotind ei că acum eşti epuizat şi dispus să borăşti (asta era expresia lor), erai interogat sau ţi se dădea o plăcuţă de săpun să scrii pe ea. Aceasta o studiau şi erai chemat să completezi cu amănunte.

Nici poziţiile la care fusesem supus nu au adus roadele scontate. Au speculat însă dispoziţia sufletească pe care o manifestam de a mă supune comenzilor date, fără re­zervă. Executam în grup mişcările gimnastice deja ştiute în succesiunea lor în chip me­canic fără a fi loviţi; alt grup era supus la supliciul bătăilor la tălpi, pe rangă şi trântiţi cu picioarele în sus. Mi-am auzit numele strigat, credeam că sunt chemat să execut ceva deosebit sau să fiu pedepsit. Inainte de a-mi da seama ce trebuia să fac mi s-a ordonat:

- Ţine aici, aplicându-mi-se o bâtă pe spinare.

Am apucat cu amândouă mâinile ceva care se ridica în sus, înfăşurat într-un cearceaf. Era cel trântit pe jos. Au început să curgă lovituri la tălpi. Livinski şi Vasile Puşcaşu loveau precum fierarii fierul roşu pe nicovală. Ţineam deci picioarele celui ce scrâşnea de durere, făcându-mă părtaş, deocamdată inconştient, la supliciul lui. Când am conştientizat, am ridicat capul şi-am strigat:

- Nu mai ţin! Nu mai ţin! Şi-am dat drumul victimei.

Cu o lovitură peste cap m-au redus la tăcere şi-am căzut alături de cel torturat. L-au dezvelit pe cel bătut, atunci l-am recunoscut pe Costică Pascu. Trezit din aiureală, am început să plâng în hohote fără să mă pot opri. Căzusem în cursa subtil întinsă de diavol, speculând râvna mea de supunere la schingiuiri. Mi-am adus aminte de învăţătura Sfinţilor Părinţi: diavolul, când nu te poate birui prin cele de stânga, minciună, furt, desfrâu etc, te împinge spre cele de dreapta, îţi dă râvnă să întreci măsura, să te crezi puternic în virtute. Atunci te prăbuşeşti prin ceea ce credeai că eşti tare.

Livinski şi Puşcaşu şi-au dat seama că realizasem un control intern, dar m-au su­pus şi pe mine aceleiaşi torturi. Cei care nu reveneau din leşinuri în urma schingiurilor erau duşi la WC şi udaţi cu apă, apoi le reluau chinurile până cereau singuri să declare cele ascunse la anchetă. Fiecare aveam lângă noi, aproape permanent, un înger păzitor, devenit de frică negru. Intr-un moment de neatenţie al supraveghetorilor, când mă aflam chiar lângă Costică Pascu, în poziţie, cu glas mai presus de a fi redat în vreun fel, mi-a şoptit de la înălţimea lui spirituală:

- Chiar dacă tu sau oricare dintre voi m-aţi omorî, să ştiţi că v-am iertat..

Satan aşezase în calea sufletului meu un tobogan spre infern. Nu am putut răspunde nimic căci plânsul îmi îneca răsuflarea. Dar din acel moment mi-am pus plasă de sigu­ranţă sub trapezul circului în care evoluam. N-am mai executat nici o comandă, decât după ce mă convingeam că nu mă afectează decât pe mine. Părerea mea de rău pen­tru această greşeală, lipsă de perspicacitate spirituală, de trezvie, cum o numesc Sfinţii Părinţi, am plâns-o mult şi o plâng şi astăzi. Frate Costică, iartă-mă!

Ingăduise Dumnezeu să-mi dau seama şi să înţeleg că lucrarea celui rău e foarte subtilă şi poate să te cuprindă şi în chip inconştient. Cei care au greşit în aceste încercări, mulţi poate, au fost şi ei într-o astfel de situaţie. Cei ce au sesizat începutul prăbuşirii lor s-au salvat, ceilalţi s-au prăbuşit în cursa lui satan, executând necontrolat ordinele lui.

Când suntem ispitiţi sau încercati în credinţa noastră, spun Sfintii Părinţi, Dumnezeu ne dă mijloacele şi posibilitatea să sesizăm cursa întinsă şi chiar să ne smulgem din prăbuşire. Dansând pe o muchie de cuţit accepţi să te tai în ea şi să sângerezi sau, de nu, cobori în braţele morţii spirituale şi materiale. Dar numai Dumnezeu va judeca cu dreptate pe fiecare din cei ce au trecut prin acest diavolesc cerc de foc, stâlcirea conştiinţelor.

Privind la câştigul celui rău, vedem peste ani o minune mai mare. Nici unul dintre cei care au fost siliţi prin schingiuiri să facă rău altora, să schingiuiască pe fraţii lor, după ce n-au mai avut lângă ei torţionari n-au continuat greşeala, smerit s-au întors tăcând, la picioarele lui Hristos. Numai cei ce au făcut din proprie iniţiativă răul, con­tinuând fără să fie siliţi din afară de cineva, şi-au asumat responsabilitatea pentru îndrăcirea în care trăiesc. Aceştia au fost foarte putini. Numai ei au pierdut posibilitatea revenirii la Tatăl ceresc. Dar dacă unii mai sunt încă în viaţă, poate că Dumnezeu, în îndelunga Sa răbdare, le va oferi o şansă de pocăinţă, aşteptându-i pe Sfânta Cruce!

Observând că am reţineri înaintea executării comenzilor cei şase corifei ai reeducării, m-au luat de-o parte, m-au pus pe duşumea şi m-au înconjurat.

- Ce-i cu tine? Ce gândeşti tu?

Nu le-am răspuns şi i-am privit cu indiferenţă.

- Noi ştim ce gândeşti tu, măi banditule, a zis Puşcaşu.

- Tu ne socoteşti pe noi criminali şi trădători, nu-i aşa? a zis Livinski.

- Voi ati zis, le-am zâmbit.

- Răspunde ca Hristos, banditul! m-a lovit peste gură unul.

- Noi vrem să vorbeşti oamenilor, să le spui ce vrei tu. Să te vedem de ce eşti în stare!

- Când să le vorbesc?

- Mâine după amiază, la ora 3.

Mi-am reluat locul în poziţie, dar fără înger păzitor, ceea ce însemna că mă pot suci, că pot dormi noaptea şi pot merge la WC fără însoţitor. Duhul cel rău vroia să ştie prin ei ce gândesc. Dar mai ales dacă am refăcut legătura în Duh cu Hristos, pe care ei credeau că am pierdut-o, şi în ce stadiu mă aflu, ca să mă poată doborî.

Peste noapte m-am gândit ce să le spun tinerilor din cameră. M-am rugat să pot face iarăşi o mărturisire a Adevărului dumnezeiesc şi să descopăr lucrarea satanică, indemnând pe toti ca mai bine să murim, decât să ne pierdem sufletele. Dimineaţa m-au mutat într-un colţ al camerei, singur. Mărtinuş a stat în faţa mea, studiindu-mi orice mişcare, orice gest, mi-a numărat şi clipeala genelor. Era o linişte completă şi nici o schingiuire. La ora trei după amiază, m-au chemat conspirativ, în şoaptă:

- Te-ai pregătit?

- Da.

- Ia să vedem, ce ai să le spui tinerilor din cameră?

Eu am făcut mişcarea ca să mă întorc spre ascultători, care nu ştiau nimic despre acest aranjament ca să încep să vorbesc.

- Nu, banditule, ne spui întâi nouă!

- Lăsati-mă să spun şi veţi auzi!

- Nu! întâi ne spui nouă şi apoi le spui şi lor!

- N-aţi spus dumneavoastră că mă lăsaţi să vorbesc ce vreau eu?

- Banditule, crezi că ne duci? mă încolţiseră Livinski şi Puşcaşu.

- Atunci n-am nimic de spus tinerilor. Dar vă spun vouă, să nu ziceti că nu vi s-a spus, atunci când veţi vedea cele ce vi se vor întâmpla.

- Ia spune, măi banditule, să auzim proorocirea ta, au zis ei raâzând, batjocorindu-mă şi înghiontindu-mă.

- Voi acum sunteti amăgjti şi înşelati de propria voastră părere despre voi şi v-aţi fă­cut slujitori lui satan iar prin mâinile voastre se operează prăbuşirea multor suflete. Pentru că nu mai vreti să vă întoarceti din drumul acestor fărădelegi şi să deconspirati lucrarea pe care v-ati angajat să o săvârşiti, veti plăti cu vietile voastre. Pentru a nu rămâne urme, totdeauna cel ce se serveşte de o sculă pentru săvârşirea răului, caută să o distrugă sau s-o ascundă. Şi voi veti fi primii care veti fi ucişi. Atât am vrut să vă spun.

- Până vom muri noi, vei muri tu!

- S-ar putea ca Dumnezeu să vă lase să vedeti propria voastră condamnare şi pieire înainte de a muri eu.

M-au bătut iarăşi şi m-au pus în pozitie; schingiuirile au început iarăşi pentru toată camera. Timpul nu mai exista pentru noi. Trăiam o stare de suspensie, viata noastră se constituia din pauze scurte între două suplicii. Trăiam o moarte vie. Se poate şi aşa ce­va? Da, hotărât lucru, se poate!”

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata)

Legaturi:

• Virgil Maxim: ganduri despre povara reeducarii – marturisirea pacatelor
• IMNURI VII PENTRU CRUCEA PURTATA
• Virgil Maxim despre binecuvantarea suferintei si lupta neincetata cu ispitele
• Ioan Ianolide: RADACINI SI PORTRETE ALE FENOMENULUI REEDUCARII – IDEI SI PILDE VALABILE SI PENTRU ZILELE NOASTRE
• 60 de ani de la inceperea patimilor reeducarii din inchisoarea Pitesti
• Parintele Calciu despre experimentul satanic de la Pitesti: TINTA A FOST SUFLETUL NOSTRU, DAR ULTIMA BATALIE A FOST CASTIGATA DE DUMNEZEU
• Parintele Calciu despre “dorul” de Aiud, rugaciunea din inchisoare si despre Pitesti
• Autodemascarea – spovedania satanica
• NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
• INVIEREA DIN MLASTINA DISPERARII
• “NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU GAFENCU sau EVANGHELIA SCRISA IN DUH SI IN CARNE PANA LA ULTIMA SLOVA

]]> http://www.razbointrucuvant.ro/2010/03/19/virgil-maxim-la-gherla-patimiri-mucenicesti-ispite-si-proorocia-despre-soarta-celor-care-se-fac-slugile-satanei-aviz-si-celor-de-azi/feed/ 10 http://www.razbointrucuvant.ro/2010/03/18/sf-nicolae-velimirovici-despre-teologii-de-moda-noua-care-cauta-sa-l-imbrace-pe-hristos-in-purpura-stiintei-mincinoase/ http://www.razbointrucuvant.ro/2010/03/18/sf-nicolae-velimirovici-despre-teologii-de-moda-noua-care-cauta-sa-l-imbrace-pe-hristos-in-purpura-stiintei-mincinoase/#comments Thu, 18 Mar 2010 21:59:51 +0000 admin http://www.razbointrucuvant.ro/?p=13577

“… In vremurile din urma toate bisericile eretice s-au apucat sa construiasca ziduri de sustinere pentru Evanghelie din teoriile stiintifice. Si-au impropriat multe teorii stiintifice ca pe ceva absolut, desi cei mai mari oameni de stiinta ai veacului nostru au incetat sa mai considere chiar si cunoasterea pozitiva (ca sa nu mai vorbim de teorii) ca fiind ceva absolut.

Precum ostasii lui Pilat L-au imbracat pe Domnul Hristos in purpura ieftina, iar Irod in haina alba, tot astfel si teologii eretici L-au imbracat pe Mantuitorul in hainele ieftine ale filosofiei pagane si ale stiintei mincinoase. Asta pentru ca, pasamite, sa-L imbrace mai frumos si sa-L impodobeasca! Dar in ambele cazuri Hristos este in egala masura batjocorit si injosit.

Credinta ortodoxa este singura din lumea care a pastrat credinta in Evanghelie ca singur adevar absolut, care nu are nevoie de sprijin si de sustinere din partea niciunei filosofii sau stiinte lumesti. De aceea cand rostim al noualea articol al Crezului: Intru Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica - noi intelegem prin “una Biserica” Biserica Ortodoxa, si aceasta din motivele de mai sus.

Teologii eretici au dat Bisericii Ortodoxe un nume de batjocura: “biserica impietrita” (Harnack, “Das Wesen des Chrisentums”). De ce? Pentru ca, pasamite, aceasta Biserica “nu merge in pas cu vremea” sau pentru ca “nu se adapteaza vremurilor”! Insa tocmai aceasta este slava Ortodoxiei, ca ea nu merge in pas cu vremea, nici nu se adapteaza vremurilor, potrivit poruncii Sfantului Apostol Pavel: Nu va potriviti dupa acest veac! (Rom. 12,2).

Cum ar putea vesnicia sa se potriveasca cu vremelnicia? Cum s-ar putea adapta absolutul la ceea ce este trecator? Cum s-ar putea impaca Imparatia cereasca cu imparatiile pamantesti? Cum s-ar intovarasi ceea ce este scump cu ceea ce este ieftin? Daca toata lumea zace in minciuna, precum a fost spus, oare binele vesnic il vom imprejmui si il vom sprijini cu raul, iar lumina cereasca o vom intari cu fumegoasele focuri din carbuni si petrol?

Exista, intr-adevar, si unii teologi in Biserica Ortodoxa, care merg pe urmele teologilor eretici, considerand ca Evanghelia nu este destul de puternica ca sa se sustina singura pe sine si sa se apere de furtunile lumesti. Lor le insufla respect cugetele si metodele eretice. Cu tot sufletul lor ei sunt de partea ereticilor, dar pe dinafara se mentin in Biserica Ortodoxa doar asa – de dragul mentinerii. (…)

Biserica Ortodoxa ii respinge pe asemenea teologi si nu ii recunoaste ca fiind ai sai, dar ii rabda din doua motive: primul, pentru ca ii asteapta sa se pocaiasca si sa se schimbe, iar al doilea, pentru ca nu respingandu-i sa faca din rau in mai rau, adica sa-i impinga cu capul in jos in prapastia ereticilor, marind prin aceasta numarul ereticilor si pierzand sufletele lor. Acesti teologi nu sunt purtatori ai constiintei si si simtirii ortodoxe, ci madulare bolnave ale comunitatii Bisericii. Purtatorii constiintei si ai simtirii ortodoxe sunt poporul, monahismul si preotii de parohii.

A zis Domnul nostru cel slavit: eu nu primesc slava de la oameni. Atitudinea ereticilor este tocmai opusa acestei atitudini a Mantuitorului. Ei cauta slava de la oameni. Ei se tem de oameni. Din aceasta cauza ei se agata de asa-zisii oameni “slaviti” din istoria omeneasca, ca sa sprijine Evanghelia si ca sa fie mai placuti oamenilor acestei lumi. Ei se indreptatesc pe sine, zicand: “ca sa ii dobandim!” Dar, o, cat de amar s-au amagit! Cu cat mai mult lingusesc lumea – ca prin aceasta, chipurile, sa atraga lumea la biserica -, cu atat acea lume lingusita fuge mai departe de Biserica. Cu cat se arata ei mai culturalizati, neinduhovniciti, adaptati vremurilor, cu atat lumea ii dispretuieste mai mult. Cu adevarat, nu se poate sa fii placut si lumii, si lui Dumnezeu. In afara de aceasta, fiecare crestin iscusit stie ca inca se mai poate face placut lui Dumnezeu prin adevar si dreptate, in timp ce lumii nu i te poti face placut nicidecum, nici prin adevar, nici prin minciuna, nici prin dreptate, nici prin nedreptate. Pentru ca Dumnezeu este vesnic si neschimbator, in timp ce lumea este trecatoare si schimbatoare.

Domnul nostru cel slavit a mai zis evreilor si acestea: Cum puteti sa credeti (in Evanghelie, in Vestea Mea de Bucurie) cand primiti slava unul de la altul, iar slava care este de la Dumnezeu nu o cautati? Cu totul potrivite [aceste cuvinte] pentru teologii eretici. O definitie cu totul suficienta a pozitiei lor si o judecata potrivita a lui Dumnezeu asupra lor. Daca ar cauta slava care este de la Dumnezeu, ei ar crede in Evanghelia lui Dumnezeu si nu s-ar intoarce nici la stanga, nici la dreapta. Dar ei vor slava si lauda de la oameni, de aceea tind sa dovedeasca si sa sprijine marturia lui Dumnezeu cu marturiile oamenilor. Acesta este un pacat si o greseala. Este un pacat si o greseala si daca nu ar cauta slava de la oameni pentru ei insisi, ci pentru biserica lor. Pentru ca se aduce o jignire Celui Preainalt, atunci cand marturiei Sale i se adauga marturia omeneasca ca si confirmare. Ca o confirmare a oamenilor pentru ceea ce Dumnezeu vorbeste!

Care sunt consecintele unei astfel de ploconeli a ereticilor in fata lumii? Distrugatoare. Intr-adevar, distrugatoare din punct de vedere al intregii vieti, individuale si sociale, a popoarelor eretice. Distrugatoare din punct de vedere al credintei, al politicii, al moralei, al casatoriei – vai, din toate punctele de vedere. Caci legatura noastra cu Hristos, Vestitorul Vestii de Bucurie, determina cu precizie matematica toate celelalte legaturi ale noastre cu toti si cu toate.

In timp ce Hristos a spus: Fara Mine nu puteti face nimic, lumea eretica in sute de feluri a exprimat acest gand: “Fara Hristos putem face totul!” Toata cultura moderna este indaratnica fata de Hristos. Toate stiintele moderne se intrec intre ele care va lovi mai puternic in stiinta lui Hristos. Aceasta este revolta slujnicei impotriva stapanei sale – revolta stiintelor lumesti impotriva stiintei ceresti a lui Hristos. Dar toata aceasta revolta se sfarseste in zilele noastre prin aceea ce este scris, iar aceasta intr-o masura si cu o claritate nemaiintalnita: Zicandu-se pe sine a fi intelepti, au innebunit (Rom. 1, 22).

Cu adevarat nu se stie unde este mai mare nebunia lumii moderne, departata de Hristos: oare in  experienta personala a individului sau in casatorie; oare in scoala sau in politica; oare in sistemul economic, sau in prescriptiile legale; oare in razboi sau in pace? Peste tot s-a ajuns la expresia deplina a acestor doua lucruri: vulgaritatea si brutalitatea. Si acolo unde Hristos este mai absent, acolo este mai mare vulgaritate si brutalitate. Minciuna si violenta in triumf deplin.

Sa se rusineze teologii eretici si mai-marii bisericilor si popoarelor eretice, care cu ajutorul lui Hristos s-au ridicat ca stapani si conducatori ai tuturor popoarelor lumii. Au pentru ce sa se rusineze. Caci precum necugetatii galateni, tot asa si ei au inceput in duh si au sfarsit in trup. Ei sunt principalii vinovati pentru ca aceste popoare au iesit de pe calea cea dreapta si au inceput sa schiopateze cu ambele picioare, inchinandu-se cand lui Dumnezeu in Ierusalim, cand viteilor de aur in Samaria.

Caci precum odinioara necredinciosii evrei au calcat porunca dupa porunca a lui Dumnezeu si au mers dupa dorintele lumii si ale inimii lor, tot asa au facut si ei cu stiinta lui Hristos, stapanul peste toate stiintele. Ei au macinat pe dedesubt si au daramat dogma dupa dogma; au distrus porunca evanghelica dupa porunca; au lepadat canon apostolic si patristic dupa canon; cuvintele sfintilor le-au luat in ras; pildele de nevointa le-au numit legende.

Cea mai grea lovitura asupra Evangheliei au adus-o teologii eretici prin aceea ca s-au indoit de dumnezeirea lui Mesia al lumii; unii s-au indoit doar, iar altii s-au dezis cu totul de ea. Apoi a urmat grabnic un sir de negari ale realitatilor duhovnicesti, precum negarea existentei ingerilor si a demonilor, negarea Raiului si a iadului, negarea slavei nemuritoare a sfintilor si a dreptilor, negarea postului, negarea puterii crucii si a valorilor rugaciunii, si asa mai departe.

Intr-un cuvant, teologii eretici s-au ocupat cu adaptarea si echivalarea inca de la desprinderea Apusului si  a Rasaritului, si cel mai intens in ultimii 150 de ani. Au adaptat cerul pamantului, pe Hristos celorlati “intemeietori de credinte”, iar Vestea de Bucurie celorlalte credinte israelite, musulmane si pagane. Toate acestea, chipurile, in numele “tolerantei” si in “interesul pacii” dintre oameni si popoare. Insa acesta este chiar inceputul si originea celor mai scandaloase razboaie si revolutii din istoria lumii. Pentru ca adevarul nu se lasa niciodata echivalat cu jumatatile de adevar si cu minciunile.

Ideea teosofica ca adevarul se gaseste raspandit prin toate credintele, filosofiile si misterele, a precumpanit si la teologii eretici ai lumii apusene. Potrivit acestora, si in crestinatate trebuie, pasamite, sa fie ceva adevar, precum si in islam si in hinduism, ori in budism, la Platon si Aristotel, in zend-avesti, precum si in tantrele si mantrele tibetane. Daca ar fi asa, atunci corabia omenirii ar pluti pe intunecatul ocean al vietii fara de nadejde, fara capitan si fara busola.

Atunci de ce a mai zis Hristos acest cuvant nemaiauzit: Eu sunt adevarul? Nu a spus: Eu sunt o parte din adevar, ci Eu sunt adevarul. Si inca: Eu sunt lumina lumii. Prin urmare, El este intregul adevar si intreaga lumina. Pe langa aceasta, El mai este, potrivit propriilor Sale cuvinte si singura cale spre viata vesnica. Pe langa aceasta, si afirmatia Sa, ca doar El Il cunoaste pe Dumnezeu – nu l-ati cunoscut, a spus evreilor, iar eu Il stiu pe El; si daca as as spune ca nu Il stiu, as fi mincinos ca voi. Oare Hristos S-a inselat sau ne-a inselat?

Sa ne ierte Dumnezeu ca si punem aceasta intrebare. Nu o punem noi; ereticii si-au pus-o lor demult si neintrerupt ii raspund cand intr-un fel, cand intr-altul; o data precum evreii, ca Hristos a inselat, iar altadata precum teosofii, ca S-a inselat El singur. Pentru noi aceasta intrebare nu exista.

Popoarele ortodoxe cred si marturisesc ca Iisus Hristos este unicul si singurul Mesia, Mantuitorul lumii, rascumparatorul neamului omenesc din pacat, innoitorul, Fiul lui Dumnezeu intrupat din Fecioara Maria si de la Duhul Sfant, Dumnezeu din Dumnezeu, plinatatea adevarului, izvorul vietii, biruitorul mortii, incepatura invierii, singura cale dreapta catre adevaratul tel, judecatorul viilor si al mortilor.

Exista pana acum ceva nelamurit, care constituie deosebirea fundamentala intre Biserica noastra Rasariteana si bisericile eretice apusene. Dar inainte de a explica aceasta diferenta, trebuie sa explicam ca noua era pentru bisericile eretice apusene nu incepe nici de la reforma, nici de la revolutia franceza, ci din secolul al zecelea, de la despartirea Apusului crestin de Rasaritul crestin. De atunci s-a ivit in crestinatatea apuseana adaptarea si echivalarea. Aceasta si este esenta noii ere a lor, a vremurilor moderne, a modernismului cu care ei se falesc. Pentru Biserica Rasariteana nu exista nici era noua, nici era veche, de cand Hristos s-a aratat lumii, ci ea este tot aceeasi si deopotriva de adevarata, indiferent de vremuri si de ocazii si de conjuncturi.

Totusi, diferenta fundamentala dintre Biserica Rasariteana si Apuseana de la marea schisma din anul 1054 pana astazi consta in intelegerea diferita a Evangheliei lui Hristos. Apusul in acea vreme si chiar mai inainte de aceea a iceput sa inteleaga Evanghelia ca o teorie, iar apoi si ca una din multele teorii despre lume si viata, in vreme ce Rasaritul intelegea Evanghelia ca nevointa si practica. De aici s-a ajuns la aceea ca Dogmatica a devenit in Apus o stiinta curat teoretica, adica una din multele filosofii, in timp ce in Rasarit a fost si a ramas pana in ziua de astazi o stiinta practica.

Dogmatica este o stiinta practica. Acesta este un lucru pe care teologii eretici fie nu l-au cunoscut, fie l-au uitat. Dogmatica chiar de la inceput a fost o stiinta practica. Aceasta au stiut-o apostolii, sfintii si ascetii Bisericii Rasaritene, si s-au straduit ca fiecare dogma sa o implineasca in ei insisi, in viata lor.

De pilda, dogma Sfintei Treimi, despre Dumnezeul intreit si unul, a parut multor laici, ba inca si teologilor eretici, cea mai abstracta dintre toate dogmele. Insa in Mineiele Bisericii Rasaritene se spune despre multi sfinti cum prin nevointa s-au facut pe sine “lacasuri ale Sfintei Treimi”. Caci ei si-au indumnezeit si mintea lor, si inima, si vointa; pe toate trei le-au umplut de Duh Sfant ca pe niste vase, precum in pilda lui Hristos despre cele trei masuri de faina.

Preafrumos a exprimat aceasta slavitul Apostol Pavel prin cuvintele: Oare nu stiti ca trupul vostru este locas al Duhului Sfant, ce locuieste intru voi, pe care Il aveti de la Dumnezeu, si nu sunteti ai vostri? (I Cor.6, 19). Bineinteles, unde este Dumnezeu-Duhul Sfant, acolo este si Dumnezeu-Tatal si Dumnezeu-Fiul, Treimea Sfanta, nedespartita, neamestecata si de viata facatoare. De aceea se si spune in stihirile de lauda la unii sfinti: “Si ai fost lacas al Sfintei Treimi”.

Toate slujbele dumnezeiesti din Biserica Rasariteana, ca si multe rugaciuni, incep cu invocarea Sfantului Duh: “Imparate Ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului…vino si Te salasluieste intru noi”. Noi ne rugam deci ca Duhul lui Dumnezeu sa vina si sa Se salasluiasca intru noi. Aceasta nu se intampla imediat, ci dupa indelungate nevointe in rugaciune, post, milostenie si truda; si abia cand prin toate acestea, si prin dese lacrimi si suspinuri se curateste inima, atunci Duhul Se salasluieste in inima, ca sa indumnezeiasca si inima, si mintea, si vointa. Atunci Dumnezeul cel Preainalt locuieste in om si lucreaza totul in toate.

Mintea, inima si vointa reprezinta treimea omului. In sufletul pacatos si patimas aceasta treime nu se afla in unitate si in armonie dumenzeiasca, ci este dezbinata si lipsita de armonie. In acest caz, omul este ca o casa dezbinata in sine, care nu poate sa dainuiasca, ci este sortita sa se prabuseasca. Pe o astfel de casa a sufletului nimic nu o poate mantui de la pieire decat pocainta si credinta in Evanghelie.

Daca totusi omul cunoaste adevarul, adica realitatea Domnului si Mantuitorului sau, Mesia al lumii si Vestitorul ceresc, atunci incepe a se preda Lui in intregime si a-si deschide inima sa pentru primirea Lui, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, in sine. Atunci pentru el stiinta lui Hristos inceteaza de a mai fi teorie sau filosofie si devine regim practic de tamaduire, baie a renasterii si metoda de indumnezeire. Tot atat de reala precum sangele de pe cruce, tot atat de indispensabila precum painea si apa si tot atat de practica precum zidirea unei noi case”.

(din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Suta de capete de la Liubostinia“, Editura Sophia, 2009)

Legaturi:

• Sfântul Ignatie Briancianinov: “Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi!”
• Sf. Ignatie Briancianinov despre inchinarea la idolul stiintei
• Sfantul Ierarh si Nou Martir Ilarion Troitki: CRESTINISMUL SAU BISERICA? DEFORMAREA CONSTIINTEI BISERICII PRIN INFLUENTELE APUSENE (I)
• Sfantul Ilarion Troitki – Crestinismul sau Biserica? (II) DEGHIZAREA EREZIILOR SUB MASCA EVANGHELIEI
• Parintele Sofronie de la Essex: IN CATOLICISM PRINCIPIUL IMPERSONAL STRIVESTE PERSOANA
• Daca exista controverse in Ortodoxie, unde este ultimul cuvant?

• Parintele Savatie Bastovoi: Propaganda ateistă şi anticlericalismul

• Mircea Platon despre articolul parsiv din EvZ despre impartasanie: INCEPUTUL UNUI DERAPAJ TOTALITAR ANTICRESTIN

***

• Sfantul Nicolae Velimirovici, noul Ioan Gura de Aur si proorocul suferintelor celor din urma (18 MARTIE)

• SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI (18 MARTIE): Vrejul pretuieste mai mult decat omul? / Despre Post
• Sfantul Nicolae Velimirovici despre cultura europeana ca o cultura a apostaziei
• Sfantul Nicolae Velimirovici: CUGETARI DUREROASE ASUPRA CADERII UNUI POPOR ORTODOX

• Î.P.S. Bartolomeu Anania împlineşte 89 de ani
• Marturia Parintelui Calciu despre IPS Bartolomeu Anania – 2006

“(…)

Iubitii mei fii sufletesti

Din nefericire, Iuda nu e doar personajul unui anume moment istoric, ci si un personaj al istoriei de dupa el, multiplicat peste tot, la scara planetara, in ipostaza sarutarii care acopera tradarea.

Printre noi, cei ce beneficiem de civilizatie, de cultura, de progres stiintific, de libertate, de bunurile pamantului si de harurile cerului, printre noi se instaureaza, incetul cu incetul, un duh perfid care rastoarna valorile si perverteste limbajul.

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevar, furtul inteligent devine profesie onorabila, sodomia se cheama orientare comportamentala, cuvinte nobile precum prietenie, prieten, prietena se degradeaza in conotatii dubioase, pervertirea tineretului se intituleaza program de sanatate antiSIDA, destramarea familiei se numeste planificare familiala, crimele ingineriei genetice se fac in numele vindecarilor miraculoase, prostitutia se legitimeaza prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclama de meditatia transcendentala, saracirea spiritului devine globalizare, invadarea unei tari se cheama razboi preventiv, terorismul isi reclama valente divine, infeudarea economica se numeste credit bancar, pomana politica devine act de caritate. Si multe altele.

Iuda se plimba nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar si prin crestinatate.

Isprava lui cea mai mare este aceea ca, dintr-o singura Biserica, a facut mai multe [nu ca ar fi in mod real mai multe, ci ca asta vrea sa dea impresia, ca nu ar fi o singura Biserica, ci mai multe - vezi si mai departe, n.n.]. Din mai multe a facut o puzderie. Si continua s-o faca, prin ceea ce ii este propriu: lacomie, invidie, orgoliu.

Se adapteaza usor, si-a rafinat metodele. Lucreaza la lumina noptii si comunica prin unde hertiene. E un iscusit importator de religie, oferind-o concurential pe piata bunurilor de consum. Altfel, e un ecumenist convins. Cand nu lucreaza pe furis, te invita la dialog fratesc. Daca-l refuzi sau daca te aperi, te pomenesti intolerant, conservator, fundamentalist, retrograd.

Cunoaste bine Biblia, are studii universitare, vorbeste cateva limbi straine. El stie ca Iscarioteanul era unul din cei doisprezece care au ascultat si memorat invatatura lui Iisus. Daca ar fi avut curatie si talent, putea sa scrie o Evanghelie tot atat de bogata ca a lui Matei.

A scris-o postum, in cheia sarutarii perverse. Iuda e un excelent teolog, asa cum este si patronul sau din Qarantania, care Ii oferea lui Iisus citate din Scriptura.

Iuda e tot atat de zelos printre ai sai, de vreme ce instinctul dezbinarii il mobilizeaza peste tot, oriunde s-ar afla. Partenerul trebuie mai intai sedus, dominat si numai dupa aceea nimicit. Iuda isi abordeaza semenul cu gratia cobrei care, intalnind o vipera in jungla, o invita la un dans aerian, fascinant, ametitor, pe durata caruia isi calculeaza cu precizie secunda muscaturii mortale. Iuda e un maestru al crimei perfecte“.

(extras din Pastorala de Pasti din 2005 a IPS Bartolomeu Anania)

Legaturi:

• IPS BARTOLOMEU: “In saivanele Bisericii au intrat lupii in piele de oaie”!
• Adevarul lui Hristos se numeste Ortodoxia! (IPS Bartolomeu Anania vorbind si despre sfintii nasaudeni)

• Vladica Bartolomeu Anania: NU AM PARTICIPAT SI NU PARTICIP LA ASA-ZISA “RUGACIUNE COMUNA PENTRU UNITATEA BISERICII”.

• DEVENIM UN POPOR DE SALBATICI SI NESIMTITI – Nicula 2007
• Predica exceptionala de la Nicula – 2000

• SINODUL MITROPOLITAN AL CLUJULUI, ALBEI, CRIŞANEI ŞI MARAMUREŞULUI SE PRONUNTA CATEGORIC IMPOTRIVA PASAPOARTELOR BIOMETRICE

• O absenta graitoare

• ORTODOXIA ROMANA INFRANTA CU 47-1

• Parintele Arsenie Papacioc despre IPS Bartolomeu Anania si despre stilisti

***

• “E PLINA BISERICA DE ERETICI ASCUNSI!”
• Fiecare dintre noi poate fi un Iuda. Cum?!
• Sa ne temem de fatarnicie!
• ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (I) Care este criteriul?

“Nu trebuie sa pieri si tu daca pier eu, dascalul tau! (…) Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le încânta urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se graieste ceva folositor sufletului? Toti se îndeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat de învataturile cele drepte; este ales raul mai mult decât binele. Aceasta este deci „lepadarea de credinta“. Trebuie asteptat dusmanul, în parte a si început de pe acum sa trimita pe înaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vânatoare. Ai grija de tine, omule, si întareste-ti sufletul!“

“Intareste-te pe tine insuti, omule! Ti-am dat semnele lui Antihrist. Intipareste-ti-le nu numai in memorie, ci raspandeste-le tuturor fara invidie. Daca ai copil dupa trup, invata-l de pe acum; iar daca ai nascut un fiu prin cateheza, intareste-l si pe acesta mai dinainte, ca sa nu ia ca adevarat Hristos pe cel fals. Caci “taina faradelegii lucreaza de pe acum” (II Tes. 2, 7). Ma inspaimanta razboaiele dintre popoare, ma inspaimanta schismele din Biserici, ma inspaimanta ura dintre frati. Sa fie spuse acestea! Sa dea Dumnezeu sa nu se intample venirea lui Antihrist in vremea noastra. Cu toate acestea, noi sa ne intarim!”

“(…) Trec deci cele ce se vad si vin cele asteptate, cele ce sunt mai bune decât cele ce se vad; totusi nimeni sa nu caute sa afle timpul când se vor petrece acestea: „Nu este în puterea voastra sa stiti, spune Domnul, anii si timpurile pe care Tatal le-a pus în stapânirea Sa” (Fapte l, 7). Sa nu îndraznesti sa hotarasti timpul când se vor petrece acestea; dar, iarasi, nici sa dormi cu nepasare: „Privegheati, spune Domnul, ca în ceasul în care nu va asteptati va veni Fiul Omului” (Matei 24, 44).

Dar fiindca trebuia ca noi sa cunoastem semnele sfârsitului lumii si fiindca asteptam pe Hristos, pentru ca sa nu murim înselati si sa fim rataciti de falsul Antihrist, apostolii, mânati prin vointa dumnezeiasca, potrivit iconomiei dumnezeiesti, se apropie de adevaratul învatator si spun:

- „Spune-ne când vor fi acestea si care este semnul venirii Tale si al sfârsitului veacului?“(Matei 24, 3). Asteptam sa vii din nou, dar Satana se preface în înger de lumina (II Corinteni ll, 14), întareste-ne, ca sa nu ne închinam altuia în locul Tau.

Iar Domnul, deschizându-si dumnezeiasca si fericita Lui gura spune:

- „Vedeti sa nu va amageasca cineva!” (Matei 24, 4).

Si voi, ascultatorilor, care va uitati acum la Domnul cu ochii mintii, ascultati ca va spune si voua aceleasi cuvinte: „Vedeti sa nu va amageasca cineva!“. Aceste cuvinte va îndeamna pe toti sa luati aminte la cele ce vor fi spuse. Ele nu înfatiseaza istoria trecutului, ci sunt o profetie a celor viitoare, care negresit vor veni. Nu suntem noi cei care facem profetiile acestea, caci suntem nevrednici; noi va înfatisam cele scrise si aratam numai semnele. Tu ia aminte la cele care s-au întâmplat pâna acum si vezi care mai lipsesc înca si întareste-te pe tine însuti. „Vedeti sa nu va amageasca cineva, caci vor veni multi în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, si vor amagi pe multi” (Matei 24, 4-5). Cuvintele acestea în parte s-au împlinit. Asa au spus pâna acum Simon Magul, Menandru si alti eretici atei. Asa vor spune si altii si în vremea de acum, si mai târziu.

Al doilea semn: „Veti auzi de razboaie si de vesti de razboaie” (Matei 24, 6). Este sau nu este acum razboi între romani si persi pentru Mesopotamia? Se scoala sau nu se scoala neam peste neam si împaratie peste împaratie? „Si va fi foamete si ciuma si cutremure pe alocurea“ (Matei 24, 7). Acestea s-au întâmplat. Si iarasi: „Vor fi semne înfricosatoare din cer si furtuni mari” (Luca 21, 11). Prin urmare, „privegheati, zice Domnul, ca nu stiti în care zi vine Domnul vostru” (Matei 24,42).

Totusi noi cautam un semn al venirii Domnului, propriu noua. Noi, care facem parte din Biserica, cautam un semn bisericesc. Mântuitorul spune: „Atunci multi se vor sminti se vor vinde unii pe altii si se vor urî unii pe altii“ (Matei 24, 10). Sa nu te tulburi daca vei auzi ca merg pâna la varsarea sângelui episcopi împotriva episcopilor, clerici împotriva clericilor si popoare împotriva popoarelor. Lucrul acesta a fost scris mai dinainte. Nu te uita la cele ce se petrec acum, ci la cele scrise! Nu trebuie sa pieri si tu daca pier eu, dascalul tau! Se poate ca ucenicul sa fie mai bun decât dascalul si sa fie întâiul cel ce vine cel din urma (Matei 20, 16), pentru ca Domnul îi primeste si pe cei care au venit în ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 6-9). Daca între apostoli a fost vânzare, te mai miri daca între episcopi este ura de frati? Semnul acesta nu priveste numai pe conducatori, ci si popoarele, într-adevar. Domnul zice: „Din pricina înmultirii faradelegii dragostea multora se va raci“ (Matei 24, 12). Se va lauda oare cineva din cei de fata ca are prietenie nefatarnica fata de aproapele? Oare nu adeseori buzele saruta, fata surâde, ochii sunt aparent voiosi, iar inima mestesugeste viclesug si faureste rele în timp ce vorbeste cu pace (Psalmul 27, 4)?

(…)

Si ce se va întâmpla dupa aceasta? Domnul zice mai departe: „Deci când veti vedea urâciunea pustiirii, ce s-a spus de profetul Daniel, stând în locul cel sfânt; cel ce citeste sa înteleaga“ (Matei 24, 15). Si iarasi: „Atunci, daca va va zice cineva: Iata Hristos este aici, sau: Iata este acolo, sa nu credeti” (Matei 24, 23).

Prin urmare, ura de frati face loc lui Antihrist. Diavolul pregateste mai dinainte dezbinarile dintre popoare, ca sa fie bine primit cel care vine. Sa dea Dumnezeu ca nici unul dintre cei de aici si nici vreun alt rob al lui Hristos din alta parte sa nu alerge la dusman.

Apostolul Pavel scriind despre Antihrist, a dat un semn lamurit prin cuvintele: „Ca va veni întâi lepadarea de credinta si se va arata omul faradelegii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau sfânt, asa încât sa sada în templul lui Dumnezeu, aratându-se pe sine ca este dumnezeu. Nu va aduceti aminte ca va spuneam acestea înca pe când eram la voi? Si acum stiti ce-l opreste de a se arata la vremea sa. Caci taina faradelegii lucreaza de pe acum; trebuie numai ca acela care o opreste acum sa fie luat din mijloc. Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul îl va nimici cu duhul gurii Lui si-l va pierde cu aratarea venirii Sale. Venirea lui este prin lucrarea Satanei, însotita de tot felul de puteri, de semne si de minuni mincinoase si de toata amagirea nedreptatii pentru cei ce pier” (II Tesaloniceni 2, 3, 10).

Acestea le spune Pavel. Lepadarea de credinta se petrece în timpul nostru; oamenii au lepadat dreapta credinta: unii marturisesc filiopaternitatea, altii îndraznesc sa spuna ca Hristos a fost adus de la neexistenta la existenta. Mai înainte ereticii îsi marturiseau ratacirea lor pe fata; acum însa este plina Biserica de eretici ascunsi. Oamenii s-au lepadat de adevar, si neadevarul le încânta urechile. Se graieste ceva care desfata urechile? Toti oamenii asculta cu placere. Se graieste ceva folositor sufletului? Toti se îndeparteaza. Cei mai multi oameni s-au lepadat de învataturile cele drepte; este ales raul mai mult decât binele. Aceasta este deci „lepadarea de credinta“. Trebuie asteptat dusmanul, în parte a si început de pe acum sa trimita pe înaintemergatorii lui, ca sa vina pregatit la vânatoare. Ai grija de tine, omule, si întareste-ti sufletul! Biserica îti arata acum, înaintea Dumnezeului celui viu (I Timotei 6, 13), si te învata mai dinainte cele cu privire la Antihrist, înainte de venirea lui. Nu stim daca vine în timpul vietii tale si nici nu stim daca vine dupa trecerea ta din aceasta viata. Este bine însa ca tu sa cunosti semnele venirii lui si sa te întaresti mai dinainte.

Hristos cel adevarat, Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu, nu vine de pe pamânt. Daca va veni cineva din pustie, înselând prin false minuni, sa nu iesi (Matei 24, 26). Daca vor spune: „Iata, aici este Hristos, iata, acolo, sa nu crezi” (Marcu 13, 21). Nu te uita deci în jos si pe pamânt, caci Stapânul Se pogoara din ceruri (Fapte 1, 11). Nu Se va mai pogorî ca la întâia venire, singur, ci înconjurat de zeci de mii de îngeri. Nu va veni în ascuns, ca „ploaia pe lâna” (Psalmul 71, 6), ci Se va arata stralucitor ca fulgerul. El însusi a spus: „Caci dupa cum soarele iese de la rasarit si se arata pâna la apus, tot asa va fi si venirea Fiului Omului” (Matei 24, 27). Si iarasi: „Si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu multa putere si slava, si va trimite pe îngerii Lui cu sunet de trâmbita” (Matei 24, 30-31), si celelalte. Dar dupa cum la prima Lui venire, când avea sa Se întrupeze si se astepta ca Dumnezeu sa Se nasca din Fecioara, diavolul a cautat sa batjocoreasca acest fapt prin aceea ca a nascocit mai dinainte cu viclenie în idolatrie zei falsi care se nasc si care au fost nascuti din femei, cu intentia, dupa cum socotea el, de a nu se mai da crezare adevarului, o data ce a pus minciuna înainte, tot astfel, când are sa vina adevaratul Hristos la a doua Sa venire, potrivnicul, luând ca pricina asteptarea celor fara de rautate, si mai cu seama a celor din taierea împrejur, va aduce un vrajitor foarte iscusit în înselatoarea si reaua arta a fermecatoriei si vrajitoriei; acesta va rapi stapânirea împaratiei romanilor si se va numi în chip mincinos pe sine însusi Hristos; iar prin aceasta numire de Hristos va însela pe iudeii care asteapta pe Mesia, iar pe neamuri le va amagi prin nalucirile sale vrajitoresti.

Acest Antihrist prezis va veni când se vor plini vremurile împaratiei romanilor si se va apropia deci sfârsitul lumii. Se vor scula deodata zece împarati ai romanilor, poate în diferite locuri, si vor domni în acelasi timp. Al unsprezecelea împarat dupa acestia este Antihrist, care va rapi stapânirea romana prin vrajitoriile sale (Daniel 7, 24). Pe trei dintre împaratii care vor domni înaintea lui „îi va umili” (Daniel 7, 24), iar pe ceilalti sapte îi va avea sub stapânirea sa. La începutul domniei lui va lua masca blândetii, a castitatii si a iubirii de oameni, aratându-se om învatat si întelept. Dându-se drept Hristos cel asteptat, va însela pe iudei prin semne, prin minuni si prin minciunile savârsite cu ajutorul înselaciunii vrajitoresti, în urma însa, va înscrie pentru domnia lui tot felul de rautati ale neomeniei, încât va întrece pe toti nedreptii si nelegiuitii care au fost înaintea lui (Daniel 7, 24). Va fi fata de toti ucigas, foarte crud, nemilos, dar se va îndrepta mai ales împotriva noastra, a crestinilor. Numai trei ani si sase luni va îndrazni sa faca aceste nelegiuiri, caci va fi nimicit prin a doua venire slavita din cer a Celui Unuia-Nascut, Fiul lui Dumnezeu, a Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a lui Hristos cel adevarat. El va nimici pe Antihrist cu duhul gurii Lui (II Tesaloniceni 2, 8 ) si-l va da în focul gheenei…”

Continuarea AICI

Legaturi:

• IPS BARTOLOMEU – 89 DE ANI! SI UN CUVANT AL SAU MAI ACTUAL CA ORICAND: “Iuda de azi umbla printre noi, e un ecumenist convins si un excelent teolog, e un maestru al crimei perfecte”
• Fiecare dintre noi poate fi un Iuda. Cum?!
• Sa ne temem de fatarnicie!
• ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (I) Care este criteriul?
• Sfantul Ioan Iacob Hozevitul despre ispita neamului de pe urma si fratii cei mincinosi
• SFANTUL IOAN IACOB HOZEVITUL – GRAIURI PROFETICE
• SFANTUL IOAN IACOB: “Pe cei slabi sa-i intarim, iar pe cei vicleni sa-i ocolim”
• Parintele Proclu: MANTUIREA SAU SFARSITUL LUMII STAU (SI) IN VOINTA NOASTRA!
• PARINTELE ARSENIE IN “ATITUDINI”: “Una-i ortodox sa mori, alta-i ecumenist vandut!”
• “Ereticii vor pune mana pe Biserica, isi vor numi peste tot slugile si-i vor prigoni pe pastori si monahi”

„Şi acum, Stăpâne Doamne, ia sufletul meu de la mine, pentru că mai bine este a muri eu decât a trăi” (Iona 4:3). Aşa s-a tânguit de două ori Prorocul Iona către Dumnezeu. Întâia oară – când Dumnezeu l-a trimis în marea cetate Ninive ca să vestească pieirea ei din pricina păcatelor. Auzind acestea, Ninivitenii s-au pocăit şi s-au îndreptat, iar Dumnezeu şi-a schimbat hotărârea şi a păstrat cetatea Ninive pentru pocăinţa ei. Căci toţi se căiseră cu amar, de la împărat la cerşetor, şi au rânduit post pentru ei şi pentru dobitoacele lor, ca nimeni să nu mănânce nimic, ci să se pocăiască până ce Dumnezeu se va milostivi şi le va ierta păcatele. Şi a văzut Dumnezeu aceasta, şi şi-a schimbat hotărârea, şi n-a mai nimicit cetatea Ninive. Dar aceasta n-a fost pe placul lui Iona, care i-a strigat lui Dumnezeu: „Şi acum, Stăpâne Doamne, ia sufletul meu de la mine, pentru că mai bine este a muri eu decât a trăi”.

S-a întâmplat apoi că Iona a ieşit pe câmp, şi Dumnezeu a făcut să crească un vrej deasupra lui Iona, care se odihnea, şi îi ţinea umbră. Şi Iona s-a bucurat. Dar îndată, a doua zi, Domnul îi porunci unui vierme să mănânce vrejul, care se veşteji şi se uscă degrabă, făcând să dispară umbra plăcută de deasupra capului lui Iona. Şi iarăşi a strigat Iona: „Şi acum, Stăpâne Doamne, ia sufletul meu de la mine, pentru că mai bine este a muri eu decât a trăi”, căci îi părea rău după vrejul care se uscase şi se prăpădise.

Iar Domnul, Cel ce ştie şi cugetele noastre cele mai subţiri ale inimii noastre, a auzit strigătul lui Iona şi l-a înţelese, apoi i-a zis: „Tu nu te-ai îndurat de un vrej, (..) dară eu cum să mă îndur de Ninive, cetatea cea mare, întru carea locuiesc mai mulţi decât o sută şi douăzeci de mii de oameni?” (Iona 4: 10- 11).

O, fraţii mei, ce mare învăţătură este aceasta pentru noi toţi, cei din această generaţie! Iona este o pildă de nedreptate, aşa cum Toma este pildă de necredinţă. Prin martori şi pilde vii învaţă Dumnezeu neamul omenesc. “Ce zici tu, Iona?”, grăi Domnul. “Ţi-a părut rău pentru acest vrej, care a apărut într-o noapte şi într-alta a pierit, dar nu îţi pare rău de o sută de mii de oameni vii, care nu sânt vrejuri, ci oameni ca tine?”

Ce zici tu, Europa?, ar zice astăzi Domnul cel iubitor de oameni. Oare îţi pare rău de prăpădirea lucrului mâinilor omeneşti, de tablouri, statui, veşminte, felurite unelte, maşinării, case şi curţi, oraşe de mortar şi piatră, şi nu îţi pare rău de oamenii vii, fraţii tăi şi copiii mei? Cine ţi-a întunecat şi ţi~a stricat mintea, de le preţuieşti pe cele ieftine mai mult decât pe cele scumpe? Cine te-a înşelat să preţuieşti mai mult lucrările oamenilor decât lucrările lui Dumnezeu, dacă nu acel şarpe ce i-a înşelat şi pe Eva şi Adam? Cine te-a înşelat să preţuieşti mai mult pe cele moarte decât pe cele vii? Pe cele sortite grabnicei pieiri, decât cele sortite veşniciei?

Negreşit aţi auzit de o ţară veche, numită Europa. Cei dintre voi care n-au mai auzit de ea au simţit-o pe spinarea lor ca un samar ferecat, cu cuie ascuţite pe dinlăuntru aşa cum ariciul are pe dinafară. Acea povară aţi purtat-o voi, părinţii voştri şi copiii voştri în două dăţi, vreme de trei ani. Mulţi dintre cei mai apropiaţi şi mai dragi ai voştri au murit din pricina rănilor, în vreme ce voi, toţi care-aţi lepădat acea povară, aţi rămas greu răniţi şi însângeraţi.

Pentru ce oamenii s-au purtat aşa cu alţi oameni? Ca treziţi dintr-un somn adânc, vă întrebaţi: Pentru ce ne-au muncit, ne-au chinuit si ne-au omorât atâta? Pentru ce, pentru ce? Întrebaţi-l pe Prorocul Iona, şi vă va răspunde lămurit: Pentru că aceia au preţuit mai mult un vrej decât mii şi mii de oameni. Pentru că au socotit oamenii mai ieftini decât iarba. Toţi ştim filosofia lor despre spaţiu şi cucerire. Să ne extindem, să cotropim. Ce să cotropim? Grădini, vii, ţarini, livezi, păduri, râuri, munţi, şi câte şi mai câte. Dar, veţi striga cu mânie voi, sârbii, împreună cu Dumnezeu, cum să faceţi toate acestea, când acolo vieţuiesc mii şi mii de fiinţe omeneşti, fraţi ai voştri, care recunosc pe unul şi acelaşi Ziditor, Părinte al lor şi al vostru? Cum?

Simplu, răspund ei. Foarte simplu. Pe oameni îi vom arde cu foc, iar pădurile şi viile şi ţarinile lor le vom răpi. Pe oameni îi vom cosi, iar grădina lor o vom lăsa să crească pentru noi. Pe oameni îi vom prinde, iar hainele le vom lua pentru noi, şi pe ei goi îi vom îneca. Pe oameni îi vom nimici ca pe omizi, iar bunurile şi aurul lor le vom lua pentru noi. Pe oameni îi vom otrăvi cu gaze toxice, iar grâul, vinul şi uleiul lor îl vom ţine pentru noi. Pe oameni îi vom goni în pustiuri, ca să moară de foame, iar noi vom sta la masa lor, vom mânca, vom bea şi ne vom veseli.

O, fraţilor, acestea nu sunt cuvinte goale, nici ameninţări exagerate.

Toate au avut loc sub ochii noştri, cu noi ca şi cu mulţi alţii. Ce s-a întâmplat? S-au întâmplat cele scrise în Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu. Făţarnicii au ars Ninive, cetatea lui Dumnezeu cea cu mulţi oameni, şi au ocrotit vrejul – căci vrejul le era de trebuinţă, iar oamenii nu. A încuviinţat oare Dumnezeu acestea? Doamne Dumnezeule, oare ai zidit vrejurile pentru oameni, ori oamenii pentru vrejuri? Răspunde Hristos: vrejurile sunt pentru oameni. Răspunde Islamul: vrejurile sunt pentru oameni. Strigă şi neamurile păgâne: vrejurile sunt pentru oameni. Întreg cosmosul mărturiseşte în felul lui: nu numai vrejurile, ci şi stelele sunt pentru oameni! Dar Europa devoratoare de oameni crede că ştie mai bine decât toţi, şi zice: Nu e adevărat, oamenii sunt pentru vrejuri, căci vrejul preţuieşte mai mult decât oamenii! De aceea trebuie să purtăm războaie, adică să ucidem milioane de oameni, ca să putem avea milioane de vrejuri.

Auzi tu, sârbule, acestea? Tu, ţăranule, ştiu că auzi, dar nu ştiu dacă aud cârmuitorii tăi, cărturarii şi politicienii tăi, pe care îi îndestulezi cu hrană şi băutură. Ştiu că ei nu aud, căci dacă ar fi avut urechi să audă şi ochi pentru Dumnezeu, nu ar fi trâmbiţat pe cheltuiala ta, în urechile copiilor tăi, că vrejul e mai scump decât omul; aceasta e experienţa economiei politice. Iar tu, sârbule, dacă vrei ce e bine pentru tine şi pentru copii tăi, astupă-ţi urechile când devoratorii de oameni vorbesc despre economie politică şi deschide-le bine când auzi că se vorbeşte despre Evanghelia lui Hristos, Dumnezeul tău. Amin.

(Prin fereastra temniţei, Predania, Bucureşti, 2007, p. 209 -211).

• Articolul a aparut in revista “Credinta ortodoxa”, editata cu mari eforturi de Dl. Ioan Enache, cu binecuvantarea PS Galaction, una dintre putinele reviste care tine sus steagul marturisirii credintei curate care mai subzista inca la noi si la care va recomandam calduros, cei care aveti posibilitatea si aveti dragoste de adevar, sa va abonati, pentru a sustine inca aparitia ei:

Abonamentele la revista „Credinţa ortodoxă” pentru anul 2010 se fac la preţul de 2 lei pe lună. Pentru abonaţii din Europa şi pentru cei din alte continente preţul este de un euro pe lună. Trimiteţi mandatul pe adresa: Enache Ioan, Calea Mărăşeşti, nr. 185, bl. E6, et. 2, ap. 7, Bacău – 600073, judeţul Bacău. Scrieţi limpede adresa dvs. şi menţionaţi perioada abonamentului.

Cititi si:

• Sfantul Nicolae Velimirovici despre cultura europeana ca o cultura a apostaziei
• Sfantul Nicolae Velimirovici: CUGETARI DUREROASE ASUPRA CADERII UNUI POPOR ORTODOX

Partea a II-a: Pregătirea căii pentru dominaţia globală

A doua parte din războiul împotriva terorismului este despre dimensiunile geopolitice ale unei economii globale bazate pe lipsa de creştere economică. Mai devreme am sugerat că geopolitica este diferită sub capitalism, faţă de cum a fost sub monarhii suverani. Întreaga dinamică a fost diferită, iar rezultatele au fost cântărite pe o scară diferită. În mod similar, multe lucruri se vor schimba în trecerea de la capitalismul haotic, orientat pe creştere, înspre un regim economic centralizat, micro-administrat. Luaţi în considerare, de exemplu, importanţa controlului asupra rezervelor de petrol. Într-o economie de creştere, profiturile reprezentau premiul, iar controlul pieţelor şi canalelor de distribuţie a însemnat deţinerea unei cărţi câştigătoare în joc. Dictatorii locali puteau gestiona lucrurile aşa cum doreau, luându-şi partea din veniturile din petrol, atâta timp cât respectau contractele cu jucătorii globali, care erau fericiţi să vândă celor care ofereau mai mult.

Într-o economie lipsită de creştere, unde accentul se pune pe controlul direct asupra ofertei şi repartizărilor de resurse, este necesar să se asigure, în sens militar, sursele de petrol şi căile de distribuţie. Nu mai sunt suficiente simplele profituri din operaţiunile nestăpânite. Protejarea surselor şi alocarea în mod direct a repartizării este fundamentul pentru microadministrarea economiei lipsite de creştere. Acest lucru se aplică şi altor resurse critice, cum ar fi uraniul şi mineralele rare, necesare în industriile de „apărare” şi electronice. De fapt, ne aflăm în mijlocul unui război de înşfăcare a resurselor, cu China şi Rusia care încheie contracte pe termen lung pentru energie cu Iranul şi Venezuela, China care cumpără terenuri agricole în Africa, Washington care încheie contracte pe termen lung pentru biocombustibilii brazilieni, existând multe alte exemple. În multe feluri, imperialismul revine la perioada colonială, atunci când administrarea directă era modelul, nu cel capitalist: profitarea de investiţiile corporative sub dictatori care îşi suprimă populaţiile.

Există o revenire naturală la dinamica „vremurilor bune de altădată ale imperiului”, atunci când marile puteri ale Europei şi-au concentrat activitatea economică în cadrul sferelor individuale de influenţă. Toată lumea ştie că se ating limitele resurselor la nivel mondial, parţial din presiunile populaţiei, şi parţial din practicile de exploatare a resurselor. Numai din acest motiv, beneficiem de partea paşnică a războiului de înşfăcare a resurselor. În Irak, Afganistan şi acum în Pakistan şi Yemen, SUA, cu sprijinul NATO, joacă o carte foarte nepaşnică în jocul înşfăcării de resurse. Este cartea unui bătăuş: „Am cea mai mare armă, aşa că voi lua tot ce vreau”. Aceste acţiuni agresive sunt foarte provocatoare pentru Rusia şi China, punându-le în pericol interesele economice vitale. Un atac asupra Iranului ar fi mai mult decât o provocare, ar fi o palmă directă în faţă, o somaţie: “Luptă acum sau lasă-te supus bucată cu bucată”.

Pe lângă înşfăcarea petrolului, SUA au înconjurat Rusia şi China cu baze militare, accelerându-şi în ultima vreme instalaţiile de sisteme anti-rachetă la graniţe, ignorând obiecţiile puternice ale Rusiei şi Chinei. Statele Unite sunt provocatoare cu bună ştiinţă, ameninţând interesele vitale ale acestor posibili adversari. Ca reacţie, se formează alianţe pe o bază bilaterală şi sub formă de SCO. China şi Rusia sunt foarte apropiate în cooperarea lor militară, făcând schimb de tehnologie. Planificarea lor strategică se bazează pe aşteptările unui atac din partea SUA, iar răspunsul strategic se bazează pe principiul războiului asimetric. De exemplu, o rachetă de milioane de dolari capabilă să doboare un portavion de mai multe miliarde de dolari. Sau poate o mână de rachete capabile să dezactiveze sistemele de comandă şi control prin sateliţi ale Pentagonului. Între timp, Statele Unite cheltuiesc sume astronomice pentru dezvoltarea unei opţiuni de primă lovitură, cu sisteme de arme bazate pe spaţiu, opţiune control-of-theater, atacuri nucleare „tactice” forward-based, etc. Noile sisteme anti-rachetă sunt o parte importantă din strategia primei lovituri, reducând capacitatea Rusiei sau Chinei de a riposta. Aceste sisteme sunt mai mult decât provocatoare. Ele sunt echivalentul modern al marşului armatelor până la frontiera adversarului.

În cazul în care există un schimb nuclear între marile puteri, istoricii vor cita toate lucrurile pe care le-am menţionat ca „semne evidente” că războiul se apropie. Se vor face paralele cu scenariul primului război mondial, când Germania eclipsa Marea Britanie din punct de vedere economic, aşa cum şi China eclipsează acuma SUA. În ambele cazuri, o „încercare disperată de a menţine hegemonia” va fi considerată cauza războiului. Ar mai putea exista sau nu un al treilea război mondial, dar toate aceste pregătiri arată clar că elitele noastre bancare intenţionează să prezideze asupra unui sistem global, prin toate mijloacele posibile. Dacă şi-ar dori un aranjament paşnic, o împărţire a plăcintei lumii a treia, ca să spunem aşa, s-ar putea aranja uşor în orice moment, împreună cu o dezarmare nucleară substanţială. China şi Rusia şi-ar dori să vadă o lume stabilă, multi-polară; doar bancherii noştri de elită sunt obsedaţi de dominaţia lumii.

Este posibil ca războiul nuclear să fie un „rezultat dorit”, determinând depopularea şi făcând prăbuşirea şi mai totală. Sau poate China şi Rusia vor primi o ofertă imposibil de refuzat: „Predaţi-vă suveranitatea economică sistemului nostru global, sau suportaţi consecinţele”. Într-un fel sau altul, bancherii de elită, stăpânii universului, intenţionează să prezideze asupra unui sistem global microadministrat. Proiectul colapsului este acum în plină desfăşurare, iar „proiectul înconjoară-ţi duşmanul” pare a fi mai mult sau mai puţin încheiat. Dintr-o perspectivă strategică, va exista un anumit punct de declanşare, o anumită etapă în scenariul de colaps economic, atunci când confruntarea geopolitică este considerată a fi cea mai avantajoasă. Pe o tablă de şah multi-dimensională şi cu mize atât de mari, puteţi fi siguri că sincronizarea diferitelor mutări va fi atent coordonată. Şi după forma generală a tablei, se pare că ne apropiem de sfârşitul jocului.

*

Prognoză 2012 – un nou Ev Mediu

E posibil ca 2012 să nu fie anul exact, dar sfârşitul jocului nu pare să se prelungească dincolo de această dată, iar stăpânilor universului le place simbolismul, ca în cazul 911 (în Chile şi în Manhattan), KLA 007, şi altele. Anul 2012 este încărcat de simboluri, de ex. calendarul mayas, iar internetul răsună de diferite profeţii legate de 2012, strategii de supravieţuire, intervenţii extraterestre anticipate, aliniamente cu câmpurile radiaţiilor galactice, etc. Şi mai este şi filmul de la Hollywood, 2012, care portretizează în mod explicit dispariţia majorităţii oamenilor şi salvarea plănuită dinainte a câtorva aleşi. În producţiile hollywoodiene nu se ştie niciodată cât este fantezie evazionistă şi cât are scopul de a pregăti mintea publicului în mod simbolic pentru ceea ce va veni. Oricare ar fi data exactă, toate iţele se vor alătura pe plan geopolitic şi pe plan intern, iar lumea se va schimba. Va fi o nouă eră, la fel cum capitalismul a fost o nouă eră după aristocraţie, iar Evul Mediu a urmat după epoca Imperiului Roman. Fiecare epocă are propria structură, propria economie, formele sale sociale proprii şi mitologia proprie. Aceste lucruri trebuie să aibă o legătură coerentă unele cu celelalte, iar natura lor să rezulte din relaţii de putere fundamentale şi situaţii economice ale sistemului.

În lumea noastră de după 2012, avem pentru prima dată un guvern mondial centralizat şi un grup restrâns de elită la guvernare, un fel de familie regală extinsă, stăpânii finanţelor. După cum putem vedea cu FMI, OMS şi OMC şi alte piese ale guvernului mondial embrionar, instituţiile de guvernare nu vor avea pretenţii cu privire la reprezentarea populară sau la reacţiile democratice. Regulile se vor face prin intermediul birocraţiilor globale autocratice, care primesc ordinele de la “familia regală”. Acest model funcţionează deja de ceva timp, în cadrul diferitelor sale sfere de influenţă, ca şi în cazul programelor de restructurare impuse în lumea a treia, ca o condiţie pentru obţinerea finanţării. La orice schimbare de epocă, epoca anterioară apare întotdeauna demonizată în mitologie. [...] Când au apărut republicile, demonizarea monarhilor a reprezentat o parte importantă a procesului. În lumea de după 2012, democraţia şi suveranitatea naţională vor fi demonizate.[1] Acest lucru va fi foarte important, pentru a determina oamenii să accepte regimul totalitar, iar mitologia va conţine mult adevăr…

În acele zile teribile şi întunecate, înainte de unirea binecuvântată a umanităţii, în lume va domni anarhia. Naţiunile se vor ataca între ele, vor fi la fel ca animalele de pradă din sălbăticie.[2] Naţiunile nu au avut politici coerente; alegătorii trec de la un partid la altul, menţinând guvernele mereu în tranziţie şi confuzie. Cum s-au putut gândi că masele de oameni semi-educaţi ar putea să se guverneze singure şi să conducă o societate complexă? Democraţia a fost un experiment prost conceput care a dus doar la corupţie şi guvernare haotică. Cât de norocoşi suntem să ne aflăm în această lume bine ordonată, unde umanitatea s-a maturizat în sfârşit, şi deciziile sunt luate de cei cu mai multă experienţă.

Economia lipsei de creştere este radical diferită de cea a economiei capitaliste. Unitatea de schimb este posibil să fie un credit de carbon, conferindu-vă dreptul de a consuma echivalentul a unui kilogram de combustibil. Totul va avea o valoare de carbon, chipurile în funcţie de cât de multă energie a fost necesară pentru producerea ei şi transportul până la piaţă. „Conştiinţa verde” va fi o etică primară, condiţionată de timpuriu la copii. A te descurca cu mai puţine lucruri este o virtute; utilizarea energiei este anti-socială; austeritatea este o condiţie responsabilă şi necesară. Ca în cazul fiecărei monede, bancherii vor dori să gestioneze deficitul de credite de carbon, aspect în care alarmismul încălzirii globale devine important. Indiferent de disponibilitatea resurselor, creditele de carbon pot fi menţinute în deficit în mod arbitrar, pur şi simplu prin stabilirea bugetelor de carbon, pe baza directivelor de la IPCC [Grupul interguvernamental de experţi în evoluţia climei], o altă unitate de-a noastră emergentă de guvernare globală birocratică. Astfel de directive IPCC vor fi echivalentul Rezervei Federale, anunţând o schimbare a ratelor dobânzilor. Aceste bugete stabilesc amploarea activităţii economice.

Probabil că naţiunile vor continua să existe ca unităţi oficiale de guvernare. Cu toate acestea, securitatea şi monitorizarea vor fi în mare parte centralizate şi privatizate. La fel ca legiunile romane, aparatul de securitate va fi loial centrului imperiului, nu locului unde se întâmplă să staţioneze cineva. Am văzut deja această tendinţă în Statele Unite, unde mercenarii au devenit nişte afaceri importante şi forţele de poliţie sunt din ce în ce mai federalizate, militarizate şi înstrăinate de publicul larg. La fel cum aeroporturile sunt acum federalizate, toate sistemele de transport vor intra sub jurisdicţia aparatului de securitate. Terorismul va continua să fie o gogoriţă, justificând procedurile de securitate dezirabile în scopuri de control social. Întregul aparat de securitate va avea o calitate monolitică, o similitudine de caracter, indiferent de sarcinile specifice de securitate sau de locaţie. Toată lumea îmbrăcată în aceleaşi costume negre ale imperiului răului, cu litere mari fluorescente pe spatele vestelor antiglonţ. În esenţă, aparatul de securitate va fi o armată de ocupaţie, garnizoana împăratului în provincii.

Va trebui să treceţi zilnic prin puncte de control de diferite tipuri, cu diferite niveluri de cerinţe de securitate. Aici elementele biometrice devin importante. Dacă oamenilor li se vor implanta cipuri, atunci o mare parte din securitate se poate automatiza şi toată lumea poate fi urmărită în orice moment, recuperându-se activitatea lor din trecut. Cipul face legătura cu soldul dvs. creditor, aşa încât veţi avea întotdeauna banii la dvs., împreună cu fişele medicale şi o mulţime de alte lucruri de care nu aveţi habar.

Nu se omite aproape nimic în ceea ce priveşte suveranitatea naţională. Puţine lucruri în calea politicii externe vor avea vreun sens. Cu securitatea acţionând după propriile legi [...] rolul principal al aşa-zisului „guvern” va fi să aloce şi să administreze bugetul creditelor de carbon primit de la IPCC. IPCC decide câte bogăţii va primi o naţiune într-un anumit an, după care guvernul decide modul de distribuire a acelor bogăţii sub formă de servicii publice şi drepturi. Bogăţia este măsurată prin dreptul de a cheltui energie. Într-un sens fundamental, lucrurile deja se petrec astfel, în urma colapsului şi planurilor de salvare. Deoarece guvernele sunt atât de profund îndatorate, bancherii sunt în măsură să impună termenii bugetelor naţionale, ca o condiţie pentru a menţine liniile de credit deschise. Economia de carbon, cu bugetele sale stabilite la nivel central, prevede un mod mult mai simplu şi mai direct pentru microadministrarea activităţii economice şi distribuirea resurselor în întreaga lume.

Pentru a crea condiţiile necesare pentru economia creditelor de carbon, va trebui ca monedele din Vest să cadă, să nu mai aibă nicio valoare, pe măsură ce naţiunile devin din ce în ce mai insolvabile, iar sistemul financiar mondial continuă să fie dezmembrat sistematic. Moneda bazată pe carbon va fi introdusă ca o „soluţie” luminată, progresistă la criză, o monedă legată de ceva real şi de durabilitate. Vechiul sistem monetar va fi demonizat, şi din nou mitologia va conţine multe lucruri adevărate …

Goana după bani este rădăcina tuturor relelor, iar sistemul capitalist a fost rău în mod inerent. A încurajat lăcomia şi consumul, nu s-a îngrijit deloc de irosirea resurselor. Oamenii s-au gândit că, cu cât au mai mulţi bani, cu atât o duc mai bine. Cu cât suntem acum mai înţelepţi, cheltuind pe măsura bugetului şi înţelegând că un credit este un semn de conducere.

Din punct de vedere cultural, epoca post-capitalistă va semăna puţin cu epoca medievală, în frunte cu aristocraţii şi stăpânii, şi restul ţăranilor şi iobagilor. O clasă superioară distinctă şi una inferioară. La fel cum numai vechile clase superioare aveau cai şi trăsuri, doar noua clasă superioară va avea dreptul de a accesa credite de carbon substanţiale. Averea va fi măsurată prin drepturi, mai mult decât prin achiziţii sau câştiguri. Cei din afara ierarhiilor birocratice sunt iobagii, cu drepturi de subzistenţă. În cadrul birocraţiilor, drepturile sunt legate de rangul în ierarhie. Cei care operează în instituţiile centrale globale sunt stăpânii imperiului, cu acces nelimitat la credite.

Dar nu există niciun sechestru de avere, sau construire de imperii economice în afara structurilor birocraţiilor desemnate. Drepturile se referă la accesul la resurse şi facilităţi, pentru a fi folosite sau nu, dar nu pentru a fi economisite şi folosite drept capital. Fluxul drepturilor se îndreaptă în jos, fiind microadministrat de sus. Este o economie din ajutoare de şomaj pentru persoane şi guverne deopotrivă – înregimentarea globală a consumului. În ceea ce priveşte înregimentarea, cultura post-capitalistă va semăna şi ea puţin cu sistemul sovietic. Iată cardul dvs. de drepturi, iată sarcinile de lucru, şi iată locul unde veţi locui [3].

Cu aparatul de securitate omniprezent şi microadministrarea activităţii economice, scenariul este în mod clar despre controlul social de granularitate fină, în conformitate cu orientările şi directivele centralizate. Probabil că mass-media vor fi atent programate, cu trivia evazionistă şi o versiune sofisticată a pseudo-ştirilor de propagandă în stilul gândirii de grup din 1984, cum avem deja astăzi în mare parte. Internetul non-comercial, dacă există, va fi limitat la site-uri de chat monitorizate, desemnate oficial, şi alte tipuri de forumuri curăţate.

Cu un astfel de accent pe microadministrarea socială, nu mă aştept ca unitatea familiei să supravieţuiască în noua eră, şi mă aştept ca alarmismul abuzurilor asupra copiilor să fie pârghia folosită pentru a destabiliza familia. Scena a fost pregătită cu toate revelaţiile despre biserică şi abuzul sexual asupra copiilor din instituţii. Astfel de revelaţii [...] au ieşit la iveală la un moment dat, la fel cum se întâmplă cu toate celelalte lucruri de tranziţie. Oamenii sunt acum conştienţi de faptul că se întâmplă numeroase abuzuri asupra copiilor, fiind condiţionaţi să sprijine măsurile drastice pentru a le preveni. Tot timpul când deschid televizorul, văd cel puţin o reclamă despre servicii publice, cu imagini şocante, despre copii care sunt abuzaţi fizic sau sexual, sau neglijaţi în mod criminal în casele lor, existând o linie de asistenţă telefonică unde aceştia pot suna. Este uşor de remarcat modul în care se poate extinde categoria de abuz, pentru a include părinţii care nu respectă programele de vaccinare, ale căror evidenţe ale cumpărăturilor nu indică o alimentaţie sănătoasă, care au profiluri psihologice dubioase, etc. Starea de sărăcie ar putea fi considerată o neglijare abuzivă.[4]

Cu o prezentare adecvată în mass-media, alarmismul cu privire la abuz este uşor de stârnit. În cele din urmă, o „mişcare a drepturilor copilului” devine o mişcare anti-familială. Statul trebuie să protejeze copilul direct de la naştere. Familia este demonizată …

Cât de groaznice erau vremurile când cupluri neinstruite şi fără licenţă deţineau control total asupra copiilor vulnerabili, în spatele uşilor închise, cu eventuale nevroze, vicii sau perversiuni ale părinţilor. Cum e posibil ca acest vestigiu al sclaviei patriarhale, acest ascunziş al abuzului să continue să existe de atâta timp şi să nu se recunoască ce a fost? Cât de mult am avansat acum, cu copiii educaţi ştiinţific de personal instruit, care îi învaţă valori sănătoase.

[... ] În viitorul post-capitalist microadministrat, cu scenariul naşterii doctrinei de şoc, ar fi de “bun simţ” să se profite de ocazie pentru a se pune în aplicare „soluţia finală” a controlului social, şi anume ca statul să monopolizeze creşterea copilului. Acest lucru ar elimina din societate legătura părinte-copil, deci legăturile familiale, în general. Nu mai există noţiunea de rude. Doar albine lucrătoare, albine de pază şi regine, care împart mierea cu zgârcenie.

Post-scriptum

Aceasta a fost o prognoză vastă şi oarecum detaliată cu privire la arhitectura regimului post-capitalist şi procesul de tranziţie necesar pentru crearea sa. Termenul de „noua ordine mondială” este prea slab pentru a caracteriza natura radicală a transformărilor sociale anticipate în prognoză. O caracterizare mai potrivită ar fi un „salt cuantic în domesticirea speciei umane”. Vieţi microadministrate, convingeri şi gânduri microprogramate. [...] Este inutil să mai spunem, consumul regulat de medicamente psihotrope ar deveni obligatoriu, pentru ca oamenii să poată face faţă din punct de vedere emoţional unui astfel de mediu, steril şi inuman.

Pentru a face posibilă o asemenea transformare profundă, este uşor de înţeles că este nevoie de un şoc foarte mare, la scara colapsului şi haosului social, sau chiar a unui schimb nuclear. Este necesar un mandat implicit pentru a „face tot ce este necesar pentru a aduce din nou societatea în stare de funcţionare”. Şocul trebuie să îi lase pe oameni într-o stare de neputinţă totală, comparabilă supravieţuitorilor din molozurile bombardate din Germania şi Japonia, după al doilea război mondial. Nimic mai puţin nu va avea efect.

Desigur, precizia prognozei ca predicţie este imposibil de ştiut în avans. Totuşi, fiecare parte a prognozei s-a bazat pe precedente stabilite, modus operandi observate, tendinţe iniţiate, sentimente exprimate, semnale date şi acţiuni ale căror consecinţe pot fi prezise cu încredere. În plus, examinând toţi aceşti indicatori laolaltă, observăm o anumită stare de spirit, o determinare absolutistă de a pune în aplicare „soluţia ideală”, fără compromis, folosind mijloace extreme şi cu o îndrăzneală de neînfrânat. Războaiele mondiale au fost repetiţiile pentru acest moment istoric. Infrastructura statului poliţienesc este întemeiată şi testată. Economia este pe punctul de a se prăbuşi. Inamicul este înconjurat de rachete. S-au asumat puteri arbitrare. Dacă nu acum premiul final, atunci când va exista o ocazie mai bună?

Planificatorii noştri din elită sunt sprijiniţi de centre de gândire competente, şi ei ştiu că noua societate trebuie să aibă o coerenţă de diferite tipuri. Ei au avut destulă experienţă cu ingineria socială, cultivând ascensiunea fascismului şi apoi construind regimurile de după război. Ei înţeleg importanţa mitologiei. De exemplu, există o mitologie a holocaustului, unde este vorba de exterminarea în sine, dar nu se spune nimic despre principala misiune a lagărelor de concentrare, şi anume munca de sclav pentru producţia de război. Iar unele companii care foloseau munca de sclav erau deţinute de americani, furnizând maşini de război germane. Astfel mitologia, deşi conţine şi adevăr, reuşeşte să ascundă urmele şi crimele răufăcătorilor din elită, lăsând pe alţii să poarte întreaga povară a demonizării istorice. Deci, cred că există o bază solidă pentru anticiparea tipurilor de mitologie care ar fi concepute pentru a lăsa în urmă şi a respinge metodele vechi, văzând salvarea în cele noi [...]

Natura economiei de carbon a fost semnalată în mod clar. Bugetele şi creditele de carbon sunt în mod clar destinate să devină componente principale ale economiei. Aşa cum am văzut în cazul mişcării de încălzire globală sprijinite de elită şi comunitate, deficitul arbitrar al creditelor de carbon poate fi uşor reglementat sub pretextul preocupării pentru ecologie. Şi alarmismul petrolului este întotdeauna disponibil pentru a veni în ajutor. După cum s-au exprimat de mai multe ori purtătorii de cuvânt ai elitei, la momentul potrivit, masele vor cere noua ordine mondială.

Accentul pus pe controlul asupra consumului, resurselor şi distribuţiei este implicit în importanţa acordată limitelor de energie şi latent în situaţia geopolitică, în ceea ce priveşte epuizarea resurselor mondiale, fiind indicat de nevoia unei noi paradigme unificatoare, deoarece paradigma de creştere nu mai este viabilă. Natura aparatului de securitate a fost în mod clar semnalată prin răspunsurile la demonstraţiile din 1998 din Seattle, prin folosirea tot mai mare a mercenarilor ucigaşi înrăiţi, pe plan intern şi extern, prin comportamentul excesiv şi abuziv al poliţiei, prin procedurile de securitate din aeroporturi, prin Guantanamo şi predări, prin crearea unei ramuri interne a armatei, dedicate răspunsului la situaţii de urgenţă civilă, şi de modul în care s-au gestionat Katrina şi Haiti.

Ar fi o greşeală majoră să ne gândim la ultimele două ca la nişte operaţiuni de mântuială. Acestea au fost nişte exerciţii de gestionare a unui anumit fel de colaps, în vederea aplicării la anumite populaţii, unde antrenamentul şi echipamentul adecvat luptelor din Afganistan este considerat adecvat şi pentru a acorda ajutor victimelor dezastrelor civile. Aceste victime ale dezastrelor vor fi privite în primul rând ca nişte ameninţări la adresa ordinii civile, sau persoane indezirabile, fiind încarcerate sau eliminate. Ele vor fi demonizate, ca nişte răzvrătiţi şi tâlhari. Asistenţa va veni mai târziu, în cazul în care va veni. Şi totul poate fi difuzat la televizor, fiind privit ca modul în care trebuie să se desfăşoare lucrurile. Aceste două exerciţii nu au fost deloc de mântuială. Au avut un succes alarmant de mare, mai ales în cazul mitologiei PR în timp real.

Rolul limitat al guvernelor naţionale, fiind în primul rând de alocare a bugetelor obligatorii, a fost clar semnalat de politicile FMI pe termen lung din lumea a treia, şi prin modul în care bancherii au dictat guvernelor, ca urmare a angajamentelor privind planurile de salvare supra-extinse. Paradigma de bugetare a dreptului la carbon îndeplineşte aceeaşi microadministrare într-un mod mult mai direct, fiind rezultatul natural al împingerii limitelor carbonului dur”.

Richard K. Moore

- vezi mai jos comentariul si notele noastre -

Articolul de fata, comentariul si notele pot fi preluate cu acordul nostru si cu mentionarea sursei.

COMENTARIU Razboi intru Cuvant:

Aceasta descriere proiectiva a unei posibile societati totalitare a viitorului apartine unui autor care, in mod vizibil, nu are premise crestine. De aceea am eliminat (marcand acest lucru) cateva paragrafe din articolul original si am insotit textul de note explicative, pentru a-l situa intr-o perspectiva proprie credintei noastre. Desigur, cel mai important element lipsa (si care arata si slabiciunea tuturor ideologiilor anti-sistem dezvoltate in prezent) este lipsa dimensiunii profetice duhovnicesti.

Sistemul totalitar este profetit inca de acum mii de ani, de profetul Daniel, si, mai lamurit, de Sfantul Ioan Evanghelistul. Razboaiele, crizele economice provocate, cataclismele si haosul generalizat si programat sunt, intr-adevar, etapele de tranzitie catre ceea ce noi numim ultimul totalitarism. Nu a existat insa, in istorie, vreun imperiu sau regim totalitar care sa aiba o conducere anonima sau macar colegiala. Vremurile de apogeu ale imperiilor si ale totalitarismelor au avut si un lider absolut – de la Nabucodonosor la Antioh Epifan, de la Neron la Hitler si Stalin. Toate aceste imparatii antihristice si-au avut, asadar, proprii antihristi in fruntea lor. Asa cum arata profetiile Sfintilor Prooroci, Evanghelisti si Parinti, si ultimul totalitarism isi va avea figura sa de conducator absolut – antihristul, cel ce ii va depasi pe toti cei mentionati, pentru ca avea stapanire peste tot pamantul si va fi incoronat ca dumnezeu.

Aparitia lui, ne avertizeaza aceleasi profetii, va fi insotita de o extraordinara lucrare de amagire si de atractie a oamenilor, atat de puternica, incat si cei alesi vor fi amenintati sa cada in mreaja sa. Asadar, lucrurile nu vor evolua chiar atat de logic si de previzibil precum ne-am astepta cand vedem astfel de analize. Se vor petrece multe lucruri neasteptate, va fi “multa andrenalina si mult suspans”, deoarece lumii i se va prezenta Filmul, cel mai “bun” si mai “frumos” film facut vreodata. Nimeni nu va fi dezamagit de calitatea spectacolului (dar toti vor fi cumplit de chinuiti cand Filmul se va termina si se vor trezi in gheara tiranului), ci toti se vor minuna de Fiara si toti, intr-un glas, vor vrea sa ii dea stapanire asupra pamantului. Daca si Hitler, care nu avea, totusi, un aspect prea agreabil, a reusit, totusi, sa obtina un sprijin popular masiv si sa duca stadioane in delir. Mai aproape de noi, si la o alta scara, il avem pe prototipul “presedintelui planetar”, Obama, care, in ciuda campaniei atat de subtile si reusite facute, nu a castigat o larga majoritate in vot. Asadar, charisma, farmecele, suspansul, spectacolul, atractia fata de antihrist vor cunoaste dimensiuni nebanuite in acest moment. Doar un astfel de lider poate instaura si conduce ultimul totalitarism pe care il va cunoaste omenirea. O structura de acest gen nu va rezista fara sa fie deghizata, bine de tot, sub un aspect populist (la cote de neimaginat pana acum si ascuns, astfel incat sa para chiar contrariul populismului).

Nu in ultimul rand, se pune problema represiunii, terorii la care se vor deda perpetuatorii acestei noi ordini totalitare. Statul politienesc, supravegherea ubicua facuta posibila de sistemele de “securitate” electronica, sunt doar doar o parte a dimensiunii, autorul neincluzand insa esentialul, anume reeducarea violenta experimentata, deja, in inchisoarea comunista de la Pitesti. Se pune problema urmatoare: cine ar putea fi capabil la asemenea acte de sadism atroce fata de aproapele sau?

Cei care au studiat aparatul Securitatii romanesti, de pilda, au observat ca doar o mica parte a tortionarilor era dereglata psihic. Cei mai multi erau oameni “normali”, cu familii, uneori chiar capabili de “fapte bune” (evident, nu la ancheta sau in camera de tortura, ci in societate). Explicatia unor cercetatori pentru faptul ca au fost posibile asemenea acte de sadism atroce fata de oameni nevinovati consta in: desacralizarea societatii contemporane, evacuarea din morala publica a elementelor crestine ale binelui si raului, disparitia constiintei ca va urma Judecata de Apoi in care orice fapta isi va primi dreapta rasplata, faptul ca statul este cel care defineste ce este bine si ce este rau, au dus la o “morala” de tip nou.

O “morala” revolutionara, deoarece ea se aplica unor imprejurari extraordinare: uneltele Securitatii erau indoctrinate si convinse ca participa la daramarea unei lumi vechi pentru edificarea lumii celei noi si perfecte. Astfel, tortionarii nici macar nu acordau celor chinuiti statutul de om intreg, de persoana. Dusmanii poporului nu erau doar adversari politici, ci niste ne-oameni, un fel de stricaciuni fata de care bunatatea nu era permisa, caci era dovada de slabire a vigilentei revolutionare. In acest fel, totul era permis fata de dusmanii noii lumi, si totul va permis impotriva dusmanilor lui antihrist, caci in acele zile, cei care vor perpetua teroarea, inchinandu-se lui antihrist, vor fi convinsi ca vor aduce inchinare lui Dumnezeu.

Relevante, in acest context, sunt si urmatoarele observatii ale istoricului francez Soulet, care arata ca, in mod cu totul programat, comunistii au tocat, metodic, structura vechii societati, urmarind

“in primul rand distrugerea taranimii, cea mai importanta din punct de vedere numeric si cea mai legata de traditii”, elitele economice (burghezia), si intelectualitatea. Metodele de aplicare ale acestei destructurari masive au constituit “o represiune metodica si absurda totodata care, prin valul de epurari, campanii de denuntari, procese populare, arestari secrete si executii masive, s-a straduit sa dezarticuleze societatea pentru a o lasa arbitrariului Partid-Stat… Dar teroarea nu este orchestrata numai de corpurile specializate. Ea este conceputa in asa fel incat, de voie sau de nevoie, toata populatia trebuie sa participe, aceasta ajungand pana la urma sa iscodeasca, sa denunte, sa acuze, sa condamne si, uneori, chiar sa ucida. “Procurorul, judecatorul si calaul, ne aminteste K. Bartosek, erau cehi sau slovaci” (romani… n.n.). In China, mobilizarea populara este totala si se supune unei planificari stupefiante. Conducatorii chinezi au conceput teroarea cu minutiozitatea unui strateg care pregateste o batalie… pretutindenti formele de teroare sunt perfide si pline de cruzime. Urmarirea permanenta, suspiciunea, punerea la stalpul infamiei al cartierului sau al satului, toate perversitatile excluderii sociale sunt distilate de cadrele Partidului, creand, putin cate putin, un climat infernal. Urmeaza arestarile brutale, interogatoriile nesfarsite, parodiile de procese si experienta traumatizanta a inchisorilor si puscariilor…. Daca resposansabilitatea cadrelor de partid este intr-adevar zdrobitoare, ea nu trebuie sa oculteze pe cea a “executantilor”. In Europa de Est, ca si in China, a existat, evident, o forma de consimtire sociala a terorii. Potrivit lui Symon Leys, “la sfarsitul anului 1951, 80% din toata populatia chineza participase la adunari de acuzare, ori asistase la omoruri ritualice sau executii publice”. O mare parte a acestei societati se pretase deci, atat din oportunism, credulitate, cat si din lasitate, la jocurile perverse ale noilor stapani ai puterii.”

(Din J-Fr. Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste, Ed. Polirom).

Daca aceasta mobilizare a populatiei sau, cel putin, consimtire tacita la teroarea totalitara a fost atat de penetranta in societati traditionale, vechi, cum erau cele din rasaristul Europei sau China, atunci ce va fi cand teroarea va fi instaurata in ultimul totalitarism, avand in vedere ca deja lumea in care traim este desfigurata adanc de experimentele secolului XX si al inceputului de secol XXI?

Note Razboi intru Cuvant:

[1] Comunismul este cel mai apropiat experiment totalitar care prefigureaza ultimul totalitarism al planetei. Comunismul a demonizat democratia “burgheza”, pe care a inlocuit-o cu “democratia populara” (denumirea data lagarului comunist dupa al doilea razboi mondial). Comunismul, spun cei care au cercetat fenomenul indeaproape, a perpetuat o teroare mult mai dizolvanta si percutanta decat nazismul, deoarece “dusman al poporului” putea fi oricine – inclusiv unii din liderii comunisti. Desigur, existau categorii calificate din oficiu la statutul de “dusman al poporului” – al noului rai pamantesc: reprezentantii vechii lumi. In general, orice prezenta autonoma, orice persoana cu gandire proprie, reprezenta o amenintare pentru regim. Cu atat mai mult existenta unor grupuri, colectivitati sau chiar prietenii intre oameni.

Pentru ca, dupa cum a spus cineva, regimul comunist este unul care neaga insasi realitatea lucrurilor – in sensul de regim ne-firesc, contra-naturii. Asadar, nu poate supravietui decat stalcind realitatea dupa paradigma sa stalcita. In mod similar, ultimul totalitarism va fi o intronare a unor irationalitati demonice care vor cauta sa cuprinda intreaga lume, stalcind-o dupa ne-chipul lor. Va fi o tiranie a nimicului, nihilismul ajuns pana la ultimele sale consecinte.

De altfel, aici trebuie sa ne delimitam de alta scadere a analizei autorului, care vede egale in sine sistemele sociale si politice ce s-au perindat in istorie – Imperiul Roman, Evul Mediu, Republicile etc. Pe langa faptul ca Evul Mediu nu a demonizat epoca istorica anterioara (nu exista, pe atunci, ideea de cea mai buna lume posibila – specifica doar modernitatii), istoria noi o vedem diferit, ca o desfasurare tot mai agresiva a nihilismului – filosofic, politic, economic si social – impotriva vechilor forme de viata, bazate pe traditie si pe o gandire cu totul diferita de cea antropocentrica a modernitatii. Inainte de a-si arata fata sa, nihilismul, sau dictatura globala de care vorbeste autorul, nu se va putea instaura cu adevarat decat printr-o faza preliminara de atractie maxima pentru populatie. Pana si comunismul a fascinat, a mobilizat energii, a fanatizat. A fost o religie seculara, ai carei fondatori au fost imbalsamati si expusi ca relicve “sacre”.

[2] Aceasta este deja mitologia Uniunii Europene – creata, zic ei, pentru a depasi Vechea Europa a natiunilor care nu incetau sa se razboiasca intre ele…

[3] Regimul comunist, prin economica sa planificata, centralizata, prin sistemul de rationalizare a alimentelor pentru populatie, reprezinta inaintemergatorul acestui probabil sistem economic totalitar al viitorului, infinit mai perfectionat insa. Trebuie adaugat ca martirul Mircea Vulcanescu (cel care a fost, printre altele, si un stralucit economist), a sesizat inca din interbelic faptul ca omenirea se afla intr-o trecere de la sistemul capitalist, bazat pe liberalismul politic si economic, la o forma politica si economica pe care si el o asemana (formal, nu in esenta) cu Evul Mediu. Punctele de analogie se gaseau in sistemul centralizat si organizarea sociala de tip stup, in care libertatea este complet anulata.

[4] Regimul nazist construise deja sisteme de adoptie statala a copiilor din familiile sarace, pentru a-i “proteja” de influenta unui mediu social considerat sub-uman pentru idealul de supraom german. Iata care a fost situatia in regimurile totalitare comuniste:

Comunismul a urmarit “dezintegrarea structurilor de baza ale societatii civile”, ceea ce “intra in logica tabulei rasa indispensabila pentru instaurarea unei noi ordini. Trei elemente majore ale structurii sociale traditionale au constituit obiectul unor actiuni prioritare: familia, religia si culturile nationale.

Lupta impotriva familiei “burgheze”

Reflectare a capitalismului si profitului in sfera privata, conform parintilor marxism-leninismului, institutia familiala primise atacuri virulente inca de la crearea statului sovietic. Desi codul familiei (elaborat in 1936) aparuse in evidenta contradictie cu obiectivele initiale – pentru ca nu viza neaparat diistrugerea familiei, ci mai ales (prin interzicerea avortului si ingreuierea procedurii de divort) edificarea unei familii sovietice, acesta nu era, insa, prea apropiat de conceptiile traditionale. Sustinea deplina egalitate intre femeie si barbat, socializarea activitatilor casnice, lasarea educatiei copiilor in grija societatii, recunostea casatoria civila si divortul.
Propagarea acestor idei si aplicarea lor au fost printre primele actiuni intreprinse de regimurile comuniste instaurate imediat dupa razboi. Muncitorii si studentii chinezi au fost puternic incurajati sa rupa legaturile cu familiile lor, nu inainte de a se intoarce in satul natal pentru “a-si lichida conturile”. Noii membrii de partid erau indemnati sa divorteze de sotul sau sotia care nu isi insusisera aceste conceptii. Din aceleasi motive, copii erau obligati sa isi denunte parintii... partidul a cautat mai degraba sa patrunda in interiorul celuilei familiale, pentru a o controla. “Puterea capului de familie a scazut – constata sinologul Marie-Claire-Bergere – fiind inlocuita cu cea a Partidului, care intervine tot mai mult in rezolvarea problemelor personale si familiale, fixeaza criterii politice si de apartenenta de clasa pentru alegerea sotilor, se impune ca mijlocitor in cazul neintelegerilor conjugale”. Din J-Fr. Soulet, Istoria comparata a statelor comuniste, Ed. Polirom.

Linkuri de cercetat:

• APUSUL LIBERTATII… de acum tot mai pe viu. De ce nu credem, de ce nu vrem sa stim?
• DESPRE EPOCA LUI ANTIHRIST, DESPRE ILIE SI ENOH – sinteza invataturii Bisericii
• Cronica prigoanei: 50 de ani de la PROCESUL INTELECTUALILOR (I)

• Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata sa deosebim semnele si minunile lui Hristos de cele ale Antihristului
• CUVANT DESPRE ANTIHRIST al Sfantului Ioan Damaschin
• Sfantul Efrem Sirul despre inselaciunea perversa si insidioasa a Antihristului si despre durerile cele din urma

• Vremea robiei eleniste si a Sfintilor Macabei – semn puternic dat noua, celor de pe urma
• Criza financiara a fost declansata la ordin
• Mugur Isarescu despre inceputul unei noi ordini mondiale prin noua criza financiara mondiala
• Criza mondiala, control mondial?

• Instaurarea noii lumi demonice prin haos deliberat – profetismul dostoievskian “la lucru”
• Cuv. Paisie Aghioritul despre semnele timpului, Antihrist si pecetea 666
• Viziunile Staretului rus Antonie (I)

• A doua viziune a Staretului Antonie. Invataturi

• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (1)
• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (2)
• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (3)
• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (4)
• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (5)

• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (6)

• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (7)
• Feţele “SISTEMULUI” sau fronturile luptei pentru distrugerea omului
• Zorii cenzurii neo-bolsevice asupra internetului
• Enciclica-soc a Papei Benedict, moment crucial pentru viitorul Noii Ordini: “ESTE URGENTA INFIINTAREA UNEI REALE AUTORITATI POLITICE MONDIALE”!
• PREMIERUL GORDON BROWN – “MARE PREOT” AL NOII ORDINI MONDIALE
• Parintele Ioan Krestiankin (1910-2006) despre totalitarismul european si despre “al optulea sinod”
• Ioan Ianolide – DETINUTUL-PROFET
• Povestea cartofului, a porcului si a incalzirii globale sau DESPRE MANIPULAREA… MINUT CU MINUT
• Parintele Gheorghe Calciu: Planul masoneriei este sa subjuge intreaga omenire si sa distruga credinta crestina

• “Noua Ordine Mondiala a facut din Ortodoxie inamicul numarul 1″
• P.S. IPOLIT: Tinta globalismului: distrugerea ortodoxiei!

• Marturii extrase din cartea “Staretii despre vremurile de pe urma” despre pregatirea pecetluirii universale prin microcipuri
• Pericolul ZEITGEIST

Publicam, in doua parti, o analiza cu privire la sensul transformarilor sociale, economice si geopolitice prin care trece lumea. Aceste transformari – cele mai multe din cele strategice, planificate – anunta sfarsitul unei lumi (sfarsitul nu numai al lumii vechi, ci chiar si al celei moderne si post-moderne) si “durerile facerii” unei alteia noi, insa nu o lume dupa voia lui Dumnezeu, ci dupa cea a ‘stapanitorului lumii acesteia’, si cu ingaduinta Proniatorului. Lumea cea noua arata ca o stupina de albine, in care viata noastra este planificata pana in cele mai mici detalii (sau micro-administrata, cum spune autorul), un sistem asemanator (dar mult perfectionat) celui comunist. Elementul cheie al noii ordini sociale este controlul resurselor.

In prima parte avem o descriere a  evolutiilor istorice care au precedat noua lume, precum si principalele etape ce se desfasoara sub ochii nostri, prin care aceasta noua ordine e facuta posibila: criza economica si razboiul. In cea de-a doua parte avem o descriere anticipativa a unor elemente cheie ale noii structuri sociale ce se intrevede inca de pe acum. Articolul este insotit de note si de un post-scriptum ce ne apartin, prin care am incercat a situa aceasta analiza intr-o perspectiva (singura completa) ortodoxa.

Articolul este foarte de ajutor pentru a intelege mai bine sensul evenimentelor care se intampla sub ochii nostri, tendinta istorica pe care o marcheaza; lucru necesar cu atat mai mult cu cat, dupa cum majoritatea cititorilor trebuie sa fi observat la sectiunea de stiri a acestui site, asistam de cateva luni bune, intr-un ritm infernal si intr-o crestere  exponentiala, la o adevarata avalansa fara precedent a informatiilor celor mai grave care privesc soarta fiecaruia dintre noi. Avalansa de evenimente care, in ciuda aspectului aparent haotic, contine o orientare si o logica interna clar determinata. Despre aceasta logica a transformarilor la care asistam citim in randurile de mai jos.

“Prognoză 2012: Spre o nouă ordine socială mondială”

- traducere si adnotare a articolului lui Richard K. Moore de pe  Global Research: “Prognosis 2012: Towards a New World Social Order”, 27 februarie 2010 -

Contextul istoric – stabilirea supremaţiei capitaliste

La începutul revoluţiei industriale din Marea Britanie, la sfârşitul anilor 1700, se puteau face o mulţime de bani prin investiţii în fabrici şi uzine, prin deschiderea de noi pieţe şi prin controlarea surselor de materii prime. Cu toate acestea, oamenii cu bani mulţi pentru investiţii proveneau mai mult din Olanda decât din Marea Britanie. În anii 1600, Olanda era principala putere din Vest, iar bancherii săi erau capitaliştii de frunte. În căutarea profitului, capitalul olandez curgea înspre piaţa britanică de valori, şi astfel, olandezii au finanţat dezvoltarea Marii Britanii, care ulterior a eclipsat Olanda atât din punct de vedere economic, cât şi geopolitic. Astfel, industrialismul britanic a ajuns să fie dominat de investitorii prosperi, iar capitalismul a devenit sistemul economic dominant, fapt care a condus la o transformare socială majoră. Marea Britanie a fost în esenţă o societate aristocratică, dominată de familiile latifundiare. În timp ce capitalismul a devenit dominant din punct de vedere economic, capitaliştii au devenit dominanţi pe plan politic. Structurile de impozitare şi politicile de import-export s-au modificat treptat în favoarea investitorilor şi în defavoarea latifundiarillor.

Simpla menţinere a unei proprietăţi în mediul rural nu mai era viabilă din punct de vedere economic: era necesar să fie dezvoltată şi folosită mai productiv. Dramele victoriene sunt pline de povestiri despre familii aristocratice scăpătate din pricina vremurilor grele, care sunt obligate să îşi vândă proprietăţile. Pentru a spori dramatismul, acest declin se atribuie de obicei căderii unui personaj, de exemplu fiul cel mare şi slab. De fapt, declinul aristocraţiei a făcut parte dintr-o transformare socială pe scară mai largă, cauzată de dezvoltarea capitalismului. Capitaliştii se ocupă de administrarea capitalului, administrare care se gestionează în general prin

Dinastia fondatoare Rothschild

intermediul băncilor şi caselor de brokeraj. Nu trebuie să surprindă faptul că bancherii de investiţii au ajuns să se situeze în vârful ierarhiei puterii şi bogăţiei capitaliste. De fapt, există o serie de familii bancare, inclusiv familiile Rothschild si Rockefeller, care au ajuns să domine afacerile economice şi politice din lumea occidentală.

Spre deosebire de aristocraţi, capitaliştii nu sunt legaţi de un anumit loc, sau de păstrarea unui loc. Capitalul este neloial şi mobil – se varsă unde are loc cea mai mare creştere, vărsându-se din Olanda spre Marea Britanie, apoi din Marea Britanie spre SUA, şi în ultimul timp, din toată lumea spre China. La fel cum o mină de cupru poate fi exploatată şi apoi abandonată, la fel şi sub capitalism o întreagă naţiune poate fi exploatată şi apoi abandonată, după cum vedem în zonele industriale ruginite din America şi Marea Britanie. Desprinderea din loc duce la un tip diferit de geopolitică sub capitalism, în comparaţie cu aristocraţia. Un rege se duce la război dacă astfel aduce un avantaj naţiunii sale. Istoricii pot „tâlcui” războaiele din perioadele pre-capitaliste din punctul de vedere al extinderii monarhilor şi naţiunilor.

Un capitalist provoacă un război pentru a face profit, şi de fapt, familiile din elita bancară au finanţat ambele părţi în majoritatea conflictelor militare, începând cel puţin cu primul război mondial. Prin urmare, este dificil pentru istorici să „explice” primul război mondial din punctul de vedere al motivaţiilor naţionale şi al obiectivelor. În perioadele precapitaliste, războiul era ca o partidă de şah, fiecare parte încercând să câştige. Sub capitalism, războiul se aseamănă mai mult cu un cazinou, unde jucătorii se luptă atâta timp cât obţin credit pentru mai multe jetoane, iar câştigătorul real întotdeauna se dovedeşte a fi casa – bancherii care finanţează războiul şi decid cine rămâne ultimul în picioare. Nu numai că războaiele sunt cele mai profitabile din toate speculaţiile capitaliste, dar prin alegerea învingătorilor şi gestionarea reconstrucţiei, familiile elitei bancare pot face configurarea geopolitică să se potrivească în timp propriilor interese.

Naţiunile şi populaţiile sunt nişte simpli pioni în jocurile lor. Milioane de oameni mor în războaie, infrastructurile sunt distruse, şi în timp ce lumea este în doliu, bancherii îşi numără câştigurile şi îşi fac planuri pentru investiţiile în reconstrucţia de după război. Din poziţia lor de putere, în calitate de finanţatori de guverne, elitele bancare şi-au perfecţionat metodele de control de-a lungul timpului. Întotdeauna în spatele scenei, ele trag sforile care controlează mass-media, partidele politice, agenţiile de informaţii, pieţele bursiere şi birourile guvernamentale. Şi poate că cea mai mare pârghie de putere o reprezintă controlul asupra monedei. Prin înşelătoria băncii centrale, ele pun la cale cicluri financiare de avânt şi cădere şi tipăresc bani din nimic, după care îi împrumută guvernelor cu dobândă. Puterea elitelor bancare este atât absolută, cât şi subtilă…

„Unii dintre cei mai mari oameni din Statele Unite se tem de ceva. Ei ştiu că există o putere atât de organizată, de subtilă, de vigilentă, de angrenată, atât de completă, de omniprezentă, încât ar fi bine să vorbească numai în şoaptă împotriva ei”. Preşedintele Woodrow Wilson

*

Sfârşitul dezvoltării – capitalişti versus capitalism[1]

[...] Citim că zona euro este condamnată, iar Grecia este doar prima victimă. Citim că pachetele de stimulare nu dau rezultate, şomajul este în creştere, dolarul are probleme mari, creşterea stagnează în continuare, afacerile imobiliare vor fi următorul balon de săpun care se va sparge etc. Este uşor să ai impresia nereuşitei adaptării capitalismului şi că societăţile noastre sunt în pericol de a se prăbuşi în haos. O astfel de impresie ar fi parţial adevărată şi parţial greşită.

Pentru a înţelege situaţia reală trebuie să facem o distincţie clară între elita capitalistă şi capitalismul în sine. Capitalismul este un sistem economic acţionat de creşterea economică; elita capitalistă este alcătuită din oameni care au reuşit să obţină controlul asupra lumii occidentale, în timp ce capitalismul a funcţionat în ultimele două secole. [...] Capitalismul este un vehicul care i-a ajutat pe bancheri să atingă puterea absolută[2], dar ei nu sunt mai fideli acestui sistem decât faţă de locuri sau orice sau oricine altcineva. După cum s-a menţionat mai devreme, ei gândesc la scară globală, cu naţiunile şi populaţiile în calitate de pioni. Ei definesc banii şi îi eliberează, la fel ca bancherul într-un joc Monopoly. De asemenea, pot crea un joc nou, cu un nou tip de bani. Au depăşit de mult orice nevoie de a se baza pe un anumit sistem economic pentru a-şi menţine puterea. Capitalismul a fost la îndemână într-o eră de dezvoltare rapidă. Pentru o eră fără dezvoltare, se pregăteşte un joc diferit. [...]

Rezultatul planurilor de salvare de trilioane de dolari [programele de "stimulare" guvernamentale luate de majoritatea statelor in urma crizei financiare declansate in 2007 - n.n.] a fost uşor previzibil, cu toate că nu aflăm acest lucru din paginile financiare. Bugetele naţionale erau deja trase în toate părţile, şi cu siguranţă nu dispuneau de rezerve pentru a sprijini planurile de salvare. Astfel, prin planurile de salvare guvernele au sfârşit prin a acumula alte datorii imense. Pentru a îndeplini angajamentele privind planurile de salvare, banii trebuie împrumutaţi de la aceleaşi instituţii financiare care au fost repuse în activitate. Cu planurile de salvare, guvernele occidentale şi-au amanetat naţiunile bancherilor. Guvernele sunt acum într-o dependenţă perpetuă pentru datorii faţă de bancheri. În loc să se instituie o procedură de administrare judiciară pentru bănci, s-a instituit pentru guverne. Cabinetul şi consilierii lui Obama provin aproape în întregime de pe Wall Street şi aflându-se la Casa Albă pot supraveghea îndeaproape noua achiziţie, SUA, suverane cândva. Poate că în curând vor prezida lichidarea lor.

Bancherii deţin acum controlul asupra bugetelor naţionale. Ei hotărăsc ce poate fi finanţat şi ce nu. În cazul finanţării războaielor şi producţiei de arme, nu se stabilesc limite. În cazul serviciilor publice, ni se spune că deficitele trebuie să fie ţinute sub control. Situaţia a fost exprimată foarte bine de premierul irlandez Brian Cowan. În aceeaşi săptămână în care Irlanda a promis 200 miliarde euro pentru a salva băncile, a fost întrebat de ce a tăiat câteva milioane de euro din bugetele pentru serviciile critice. A răspuns: „Îmi pare rău, dar fondurile nu mai există”. Desigur că nu mai există! Trezoreria a fost dată de pomană. Dulapul este gol.

Aşa cum ne putem aştepta, datoria băncilor are cea mai mare prioritate pentru bugete. La fel cum cea mai mare parte din lumea a treia se află în sclavia datoriilor faţă de FMI, la fel şi întregul Occident este acum sclav băncilor centrale proprii. Grecia este indiciul a ceea ce se va întâmpla peste tot.

*

Economia de carbon - controlul consumului

Într-o economie fără dezvoltare, mecanismele de producţie vor deveni relativ statice. În loc de societăţi concurente în inovaţii, vom avea birocraţie în producţie. Birocraţia va fi semi-statală, semi-privată, preocupată mai mult de bugete şi cote decât de creştere, cumva în paralel cu modelul sovietic. Un astfel de mediu nu este condus de nevoia de a creşte capitalul şi nu face posibil un joc Monopoly profitabil. Vedem deja paşii făcuţi pentru a comuta modelul corporativ înspre modelul birocratic, prin intervenţia sporită a guvernului în afacerile economice. Prin planurile de salvare de pe Wall Street, restructurarea forţată a General Motors, cererea de microadministraţie centralizată a sistemului bancar şi industriei, şi prin obligativitatea asigurării de sănătate, guvernul spune că piaţa trebuie înlocuită de directive guvernamentale. Nu că ar trebui să deplângem dispariţia capitalismului de exploatare, dar înainte de a sărbători trebuie să înţelegem cu ce va fi înlocuit.

Într-o epocă a capitalismului şi dezvoltării, accentul jocului a fost pus pe latura productivă a economiei. Scopul jocului era să controleze mijloacele de creştere: accesul la capital. Motorul de creştere a capitalismului a creat cererea de capital; bancherii au controlat oferta. Taxele se bazau în cea mai mare parte pe venituri, din nou legate de latura productivă a economiei. Într-o epocă lipsită de dezvoltare, accentul jocului va fi pus pe latura de consum a economiei. Scopul jocului va fi să controleze necesităţile vieţii: accesul la alimente şi energie. Populaţia creează cererea pentru necesităţile vieţii; bancherii intenţionează să controleze oferta. Taxele se vor baza mai ales pe consum, în special de energie. Iată ce înseamnă sperietura încălzirii globale, cu taxele sale pe carbon şi creditele de carbon.

În Marea Britanie se vorbeşte deja de cote de carbon, cum ar fi raţionalizarea benzinei în timp de război. Nu numai că veţi plăti taxe pe energie, dar cantitatea de energie pe care o puteţi consuma va fi stabilită prin directivă guvernamentală. Vi se vor emite credite de carbon, pe care le puteţi folosi pentru condus, pentru încălzire, sau în cazuri rare, pentru călătoriile cu avionul. De asemenea, în Marea Britanie, autostrăzile încep să fie electrificate, pentru a se putea urmări kilometrii parcurşi, ca dvs. să fiţi taxaţi în consecinţă sau penalizaţi dacă depăşiţi limita. Ne putem aştepta la aceste lucruri să se răspândească în Occident, deoarece aceiaşi bancheri internaţionali sunt responsabili pretutindeni.

În ceea ce priveşte propaganda, acest control asupra consumului este vândut ca o soluţie la încălzirea globală şi petrol. Campania de propagandă a avut foarte mare succes, fiind captată întreaga mişcare ecologică. În Copenhaga, demonstranţii au înfruntat poliţia, purtând semne în sprijinul taxelor pe carbon şi al creditelor de carbon. Dar de fapt, regimul de carbon nu are nimic de-a face cu clima sau cu durabilitatea. Este vorba doar de a microadministra fiecare aspect al vieţii noastre şi fiecare aspect al economiei.

Dacă celor care conduc lucrurile le-ar păsa cu adevărat de durabilitate, atunci ar investi în transport în comun eficient şi ar face trecerea în agricultură de la metodele intensive pe bază de petrol sau apă, la metode sustenabile. În schimb, introduc obligativitatea biocombustibililor şi ne vând maşini electrice, care nu mai sunt sustenabile sau eficiente din punct de vedere al emisiilor de carbon, faţă de autovehiculele standard. Într-adevăr, scopul real din spatele biocombustibililor este genocidul. Cu preţuri la produsele alimentare legate de preţurile la energie, şi terenurile agricole transformate din producţie de alimente în producţie de combustibil, rezultatul poate fi doar o creştere masivă a foametei din lumea a treia. Depopularea a fost mult timp un obiectiv declarat în cercurile elitei, iar dinastia Rockefeller a fost frecvent implicată în proiecte eugenice de diferite tipuri.

*

„Războiul împotriva terorismului” - pregătirea căii pentru tranziţie

Aşa-numitul război împotriva terorismului are două părţi. Prima parte este un pretext pentru abuzarea arbitrară a drepturilor cetăţenilor, ori de câte ori Homeland Security susţine că o acţiune este necesară pentru motive de securitate. A doua parte este un pretext pentru agresiunea militară SUA oriunde în lume, ori de câte ori Casa Albă susţine că Al Qaeda este activă undeva.

Am subliniat cuvântul „susţine” de mai sus, pentru că pretextul terorismului este folosit pentru a justifica puterile arbitrare, atât pe plan intern, cât şi la nivel global. Nu este nevoie de dovezi palpabile care să fie prezentate Congresului, ONU sau altcuiva, înainte ca o naţiune să fie invadată, o persoană să fie răpită şi torturată ca fiind „suspect terorist”, sau noi măsuri invazive de securitate să fie puse în aplicare. Când puterile sunt arbitrare, atunci nu mai trăim sub principiul statului de drept nici pe plan intern, nici internaţional. Trăim sub dominaţia oamenilor, la fel ca într-o dictatură, sau într-un regat sau imperiu de modă veche.[3]

*

Partea 1: Pregătirea drumului pentru o nouă ordine socială

Al. Soljenitan in Arhipelagul Gulag

Gulagul, lagărul de concentrare şi arestarea secretă în timpul nopţii – le-am asociat întotdeauna cu dictaturi fasciste şi comuniste - iar acum funcţionează nu doar sub jurisdicţia Statelor Unite, ci sunt justificate public chiar de preşedinte.

Există cu adevărat o ameninţare teroristă pentru patrie, iar aceste măsuri ar fi o reacţie înţeleaptă la o astfel de ameninţare? Răspunsurile la aceste întrebări sunt extrem de împărţite. Mai multe dovezi legiste palpabile au ieşit la lumină, inclusiv legături către agenţiile de informaţii, iar eu cred că majoritatea evenimentelor dramatice „teroriste” din SUA, Marea Britanie şi Europa au fost operaţiuni sub acoperire. Dintr-o perspectivă istorică acest lucru nu ar fi deloc surprinzător. Aceste operaţiuni au fost o practică standard – modus operandi – la multe popoare, deşi de obicei nu obţinem dovezi, decât după mai mulţi ani. De exemplu, fiecare război în care SUA au fost implicate şi-a avut propriul incident fals din Golful Tonkin, sau înşelătoria armelor de distrugere în masă, într-o formă sau alta. Este o formulă care funcţionează. Mobilizarea urgentă a opiniei publice, trecerea promptă fără dezbatere la autorizarea de rezoluţii şi legislaţii. De ce ar fi diferit războiul împotriva terorismului?

În ceea ce priveşte motivul: în timp ce musulmanii au suferit în urma acestor evenimente dramatice, bancherii noştri de elită au reuşit să creeze o infrastructură de stat poliţienesc care să poată fi folosită pentru a face faţă rezistenţei previzibile a poporului sau haosului civic, care ar putea apărea în timp ce îşi pregătesc calea spre viitorul post-capitalist. Odată cu colapsul, planurile de salvare şi eşecul total în a urma orice fel de strategii eficiente de recuperare, semnalele sunt foarte clare: sistemul va fi lăsat să se prăbuşească de tot, eliberând astfel terenul pentru o „soluţie” proiectată în prealabil. Ground Zero poate fi văzută ca o metaforă, cu economia capitalistă reprezentată de turnurile gemene. Iar derivatele toxice ilustrează faptul că prăbuşirea este de fapt o demolare controlată.

Mi se pare inevitabil, având în vedere mulţimea de semnale, ca legea marţială să fie parte a procesului de tranziţie, chipurile pentru a face faţă problemelor de colaps economic[4]. Poate un colaps în lanţul de aprovizionare cu alimente, din cauza unei colaps în lanţul de aprovizionare cu energie. Situaţiile de urgenţă ale SUA din New Orleans şi din nou în Haiti ne oferă mai multe semnale, probe efective despre ce fel de „situaţie de urgenţă” putem aştepta. În primul rând vine securitatea forţelor de ocupaţie. Cei ce suferă în caz de urgenţă sunt trataţi mai mult ca insurgenţi decât victime care au nevoie de ajutor. În cazul Haiti, răspunsul SUA poate fi descris ca un proiect de genocid intenţionat. Când oamenii sunt prinşi sub moloz într-un cutremur, primele 48 şi 72 de ore sunt puncte absolut critice, în ceea ce priveşte ratele de supravieţuire. Când armata americană a blocat sistematic ajutoarele primite pentru aceste ore critice, întorcând echipele de urgenţă şi medicii, a pecetluit soarta a mai multor mii de oameni care ar fi putut fi salvaţi.

Ne putem imagina multe scenarii de coşmar, având în vedere aceste semnale diferite, aceste semne de rău augur. Primul şi al doilea război mondial au fost coşmaruri care s-au întâmplat cu adevărat, cu milioane de morţi, iar aceleaşi dinastii bancare au orchestrat scenariile, după care şi-au acoperit urmele. De asemenea, nu trebuie să uităm doctrina şoc în care catastrofa este văzută ca o şansă – în care „se pot face lucruri care altfel nu s-ar putea realiza”. Încă suntem afectaţi de undele de şoc care au fost trimise la 9/11 şi din nou, când sistemul financiar s-a prăbuşit. Şi şocul cu adevărat mare, prăbuşirea generală a societăţii încă nu a avut loc. Versiunea finală a doctrinei de şoc: „Dacă prăbuşirea este totală, putem realiza orice lucru rău pe care dorim să îl realizăm”.

Nu mă voi hazarda într-o presupunere despre modul în care se va desfăşura acest proces de tranziţie, dar mă aştept să fie un coşmar, de un fel sau altul. Deja populaţia în creştere fără adăpost suferă un coşmar, prin toate standardele civilizate. Intr-o zi locuieşti într-o casă a cărei valoare creşte, făcând naveta la un loc de muncă bun, iar a doua zi ieşi cu familia în stradă. Acesta e un coşmar. Perioada de tranziţie va fi dificilă, dar va fi o tranziţie temporară, ca un război. Şi la fel ca un război, va permite reconstrucţia economică şi socială în perioada următoare.

Gândiţi-vă cum au fost transformate social şi politic Japonia şi Germania în timpul procesului de reconstrucţie de după război. Acestea au fost exerciţii de inginerie socială, la fel ca şi transformările precedente de sub Mussolini şi Hitler. Deşi rezultatele au fost destul de diferite, în fiecare caz o prăbuşire/înfrângere totală a reprezentat preambulul unei reconstrucţii. Un colaps total al economiei capitaliste este pur şi simplu aplicarea unei formule dovedite. A doua parte a formulei va fi o nouă ordine socială, sau poate o ordine socială veche sau un amestec. Ceva adecvat unei economii de comandă, lipsite de dezvoltare.

Aceasta este prima parte din războiul împotriva terorismului: a permis crearea infrastructurilor de stat poliţienesc, necesare pentru a face faţă colapsului societăţii şi pentru a oferi securitate în procesul de reconstrucţie.

(va urma)

- vezi mai jos si notele noastre -

Articolul de fata si notele pot fi preluate cu acordul nostru si cu mentionarea sursei .

***

Note Razboi intru Cuvant:

1. In sociologia stangista a autorului articolului, evolutia sistemelor sociale si politice de la o forma la alta se face in functie de mecanismele economice fundamentale – de la feudalism, de pilda, axat pe proprietatea funciara, la capitalism, bazat pe o economie a dezvoltarii si a profitului, la post-capitalism, bazat pe consum si controlul resurselor. Teza in sine poate fi utila doar pentru a intelege o dimensiune a modificarilor structurale prin care trece lumea noastra, genul de structura sociala a societatii totalitare de maine; teza, transformata in lege istorica, isi pierde insa relevanta. Nu mecanismele economice sunt motorul istoriei si nici factorul determinant al “suprastructurii” (adica al sistemului social, politic si moral), ele sunt doar o dimensiune relevanta a structurii, in sens larg, a societatii. Forta motrice a istoriei este… ceva ce se leaga si se dezeaga in duh, in partea nevazuta, nepalpabila a acesteia. In ultima instanta, gandul din inima omului, si gandurile cu care Marele Conspirator al istoriei ii vaneaza pe oameni, sunt cele care, intrupate, aduc efecte concrete in lumea vazutului.

2. Evident, bancherii nu au puterea absoluta, asa cum nimeni nu a avut vreodata putere absoluta pe pamant, fie ca s-a numit Nabucodonosor sau Alexandru Macedon, Antioh Epifaniu sau Stalin, fie ca sunt francmasoni sau altceva. Dar au avut, toti acesti “grasi ai pamantului”, ingaduinta de a-si duce pana la capat gandul lor de nebunie. Nu ar fi putut insa acestia sa faca nimic, de nu ar fi fost patimile si faradelegile la mijloc. In mod similar, nici elita actuala nu ar putea face nimic, oricate planuri de programare si reconstructie ar planui, daca nu ar fi patimile omenirii la mijloc, prin care sa poata inainta in rau.

In privinta elitelor, a puternicilor zilei, trebuie sa mentionam ca iarasi avem de-a face cu simplificare simplista din partea autorului articolului. Este evident ca bancherii sunt doar o parte a problemei, sunt doar o parte a elitei care constitutie puternicii zilei si ai vremurilor de sfarsit. Alaturi de ei sunt elitele politice, industriale, religioase, un intreg complex, de fapt, inter-dependent. O importanta deosebita in acest complex o joaca insa nu bancherii in calitatea lor de grup ce detin puterea economica, ci acea elita - fie ea bancara, industriala, statala, religioasa – care face parte dintr-un grup ideologic puternic sudat, bazat pe o serie de rituri si grade, ce se inchina unui anonim Mare Arhitect. Acest grup, care isi poate asuma, pe buna dreptate, revolutia franceza cu toate “excesele” sale teroriste, revolutiile pasoptiste, crearea bancilor centrale, experimentul comunist, precum si marea lor capodopera, Uniunea Europeana, este francmasoneria.

[3] In niciun regat “de moda veche” nu a existat domnia bunului plac. Regii, imparatii, conducatorii cetatii aveau si ei legi care circumscriau actiunile lor. Cei care nu le respectau erau tirani, uzurpatori. Iar marile genocide din istoria veche se datorau unor lideri cu idei… “reformiste”, acum a fost cazul cu Antioh Epifan, care a dorit sa uniformizeze intreaga populatie aflata sub stapanirea sa, impartita in popoare de credinte diferite.

[4] Si nu numai. Legea martiala se decreteaza si cand are loc un razboi important, in caz de cataclism major…

Linkuri de cercetat:

• APUSUL LIBERTATII… de acum tot mai pe viu. De ce nu credem, de ce nu vrem sa stim?
• Vremea robiei eleniste si a Sfintilor Macabei – semn puternic dat noua, celor de pe urma
• Criza financiara a fost declansata la ordin
• Mugur Isarescu despre inceputul unei noi ordini mondiale prin noua criza financiara mondiala
• Criza mondiala, control mondial?

• Instaurarea noii lumi demonice prin haos deliberat – profetismul dostoievskian “la lucru”
• Cuv. Paisie Aghioritul despre semnele timpului, Antihrist si pecetea 666
• Viziunile Staretului rus Antonie (I)

• A doua viziune a Staretului Antonie. Invataturi

• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (1)
• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (2)
• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (3)
• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (4)
• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (5)

• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (6)

• “LA APUSUL LIBERTATII” – fragmente (7)
• Feţele “SISTEMULUI” sau fronturile luptei pentru distrugerea omului
• Zorii cenzurii neo-bolsevice asupra internetului
• Enciclica-soc a Papei Benedict, moment crucial pentru viitorul Noii Ordini: “ESTE URGENTA INFIINTAREA UNEI REALE AUTORITATI POLITICE MONDIALE”!
• PREMIERUL GORDON BROWN – “MARE PREOT” AL NOII ORDINI MONDIALE
• Parintele Ioan Krestiankin (1910-2006) despre totalitarismul european si despre “al optulea sinod”
• Ioan Ianolide – DETINUTUL-PROFET
• Povestea cartofului, a porcului si a incalzirii globale sau DESPRE MANIPULAREA… MINUT CU MINUT
• Parintele Gheorghe Calciu: Planul masoneriei este sa subjuge intreaga omenire si sa distruga credinta crestina

• “Noua Ordine Mondiala a facut din Ortodoxie inamicul numarul 1″
• P.S. IPOLIT: Tinta globalismului: distrugerea ortodoxiei!

• Marturii extrase din cartea “Staretii despre vremurile de pe urma” despre pregatirea pecetluirii universale prin microcipuri
• Pericolul ZEITGEIST

Cum s-au aflat Sfinţii pe malul celălalt

“In scrierile Sfinţilor Părinţi întâlnim deseori acest îndemn: să pui început, sau pun început, sau am pus început, sau voi pune început. Intâlnim acest îndemn la Sfinţii Părinţi, dar îl întâlnim şi în zilele noastre. Mi-e teamă, însă, că nu ştim exact ce înseamnă acest îndemn şi ce vrea să spună cineva atunci când îl foloseşte. Nu inseamnă nimic dacă doar rosteşte cineva un îndemn al Părinţilor sau al unor oameni sfinţi din zilele noastre. Problemele trebuie cunoscute de om, pe cât este cu putinţă, în profunzime şi abia apoi să se familiarizeze cu ele, să le asimileze, să le trăiască. Fără aceasta, cunoaşterea nu foloseşte la nimic.

Ce înseamnă aşadar pun început?

Din câte vedem în scrierile Părinţilor, se poate ca cineva să spună, sau chiar să şi simtă, în fiecare clipă, nevoia de a spune pun început, voi pune început. Şi aceasta nu doar la începutul anului, nu doar când ne aflăm în vreun popas al vieţii noastre, nu doar la începutul săptămânii, ci la începutul fiecărei clipe. Pun început. Omul nu numai gândeşte că este bine să facă aşa, dar simte nevoia să şi spună pun început. Şi cu cât se hotărăşte cineva mai degrabă să pună început, cu atât este mai bine. Dacă nu cunoaşte, însă, semnificaţia acestui îndemn şi nu face ceea ce trebuie, totul va părea un joc sau o bătaie de joc.

Aşadar, Părinţii simţeau nevoia de a pune început, adică de a începe viaţa adevărată, duhovnicească în fiecare clipă. Sfinţii puneau început în fiecare zi şi, fără să-şi dea seama, la final s-au aflat pe malul celălalt. Ce înseamnă că la final s-au aflat pe celălalt mal? Să urmărim un exemplu. Un copilaş vrea să se urce pe o scară. Işi ridică piciorul pe prima treaptă şi se străduieşte să ducă şi celălalt picior pe treaptă. Nu reuşeşte şi cade. Copilaşul încearcă şi altă dată, dar nu reuşeşte. Incearcă iarăşi şi iarăşi cade. Işi continuă strădania, fără să ţină cont că a eşuat o dată, de două ori, de trei ori…! Nu se lasă biruit de nereuşita lui. Mama copilului îl urmăreşte de deasupra scării, fără să fie văzută de copil. Văzând strădania copilului, şi faptul că nu-i pasă deloc de eşecul lui, coboară, îl ia în braţe şi, una câte una, îl urcă pe copil toate treptele. Cam aşa puneau Sfinţii încontinuu început şi la sfârşit se aflau pe malul celălalt. Pentru a înţelege mai bine întreaga problemă, să o vedem şi din punct de vedere psihologic.

Cele trei straturi ale sufletului

Psihologii spun că sufletul nostru este ca o construcţie care are conţinut mult şi necunoscut şi se împarte în trei straturi. Deasupra este conştientul, adică ceea ce înţelegem cu toţii despre sinele nostru. Gândurile noastre, sentimentele noastre, întreaga noastră stare pe care o conştientizăm, pe care o controlăm, pe care o ştim. Mai jos de conştient este subconştientul. Conţinutul subconştientului nostru ne este necunoscut, dar pentru că se află aproape de conştient, din când în când ne lasă puţin să bănuim ce poate să existe în el. Adeseori câte ceva ţâşneşte din subconştient şi iese în conştient. Mai jos, în adânc, în subsolul sufletului nostru, se află inconştientul. Conţinutul inconştientului este terra incognita, pământ necunoscut, si ne este complet necunoscut. Aşadar, trăirile noastre, stările noastre sunt în inconştient, în acest beci întunecat în care nu ştim ce există precis şi nici nu-i putem controla conţinutul. In limbaj psihologic se spune că acest conţinut al inconştientului dobândeşte o autonomie, face ce vrea, nu ţine cont de noi, nu ne întreabă niciodată.

Părinţii, şi mai ales Părinţii neptici, cunoşteau acest lucru. De aceea au preferat ca mai întâi ei, – şi după aceea i-au sfătuit pe alţii – să stea în pustie, în linişte şi să încerce spunând rugăciunea, să pătrundă adânc înlăuntrul lor, până în străfundul sufletului, pentru a încerca să cunoască acest conţinut al subconştientului, al inconştientului, să-l controleze şi să nu-l lase să facă orice vrea. Faptul că acest conţinut este autonom o ştim cu toţii. In clipa în care vrei să faci ceva bun, o altă putere iese dinlăuntrul tău şi te obligă să faci altceva, ceva pe care nu vrei să-l faci şi totuşi îl faci. Aceste trăiri, în limbajul psihologiei sunt trăiri înăbuşite, adică împinse în străfundurile inconştientului.

Inăbuşirea trăirilor

Mai demult, la case, în podeaua unei camere, exista o deschizătură şi dedesubt era pivniţa. Să ne închipuim că gospodinele aruncau, provizoriu, în pivniţă coji de cartofi şi alte gunoaie. Acestea fireşte, nu dispăreau complet. Continuau să existe şi se preschimbau. Cojile de cartofi putrezeau şi ieşea de acolo un miros urât. Oricât de curată am avea casa, de vreme ce există acest conţinut în pivniţă, de acolo va ieşi permanent duhoare. Iar dacă aceste gunoaie vor fermenta, vor arunca capacul şi camera se va umple de un miros cumplit.

Aşadar, în subconştientul omului sunt împinse diferite trăiri, încă din anii copilăriei noastre. In timp ce creştem ni se întâmplă multe lucruri nedorite, de care nu putem scăpa. Dacă omul nu le asimilează corect în conştientul său, le abandonează – este foarte uşor să facă aceasta – în subconştient. Acestea sunt trăirile înăbuşite care au autonomie, ca şi când ar avea un guvern al lor, adică o autoritate a lor, o putere a lor şi se manifestă cum vor şi când vor.

In aceste condiţii vino tu, sărmane, oricine ai fi – adică noi toţi, de vreme ce nu cunoaştem această realitate -, vino şi trăieşte viaţă duhovnicească! Cum o vom trăi? Vom face strădanii mari, doar atâta cât vom putea înţelege şi atâta cat vom putea controla sinele nostru şi atâta cât vom putea începe să păşim pe un drum nou. Insă din când în când, trăirile înăbuşite vor ieşi dinlăuntru necontrolate şi vor face ce vor voi ele!

Pepenele aflat în apă

Unul dintre psihologii specialişti fondatori ai psihologiei profundului aduce următorul exemplu pentru a ne ajuta să înţelegem ce este conştientul, ce este subconştientul, ce este inconştientul si cât de mari sunt subconştientul şi inconştientul. Intr-un vas cu apă aruncăm un pepene. O parte a pepenelui iese afară din apă, însă cea mai mare parte se află în apă. Ei spun că, dacă vrem să vedem analogia în sufletul omului, să presupunem că tot conţinutul sufletului omului este 10/10 şi doar 1/10 este în afara apei, doar 1/10 este conştientul. Inchipuiţi-vă că apa din vas este foarte tulbure, aşadar nu vedem nimic înăuntru şi vedem doar acea parte a pepenului care iese afară. 1/10 din suflet este conştientul, ii vedem, îl ştim, îl controlăm. Insă 9/10 din suflet sunt necunoscute. O parte, cam 3/10, o constituie subconştientul, care este puţin mai jos de stratul conştientului şi avem o idee despre el, însă 6/10 o constituie inconştientul, care este un beci întunecat pe care nu-l cunoaştem câtuşi de puţin.

Omul se chinuie, se luptă ani de zile, se străduieşte să facă ceva şi nu se vede sporind în viaţa duhovnicească. Nu doar că nu sporim în viaţa creştină, în viaţa duhovnicească având de-a face cu un conţinut necontrolat care face ce vrea. Se mai întâmplă şi altceva. De vreme ce suntem de atâta timp creştini şi auzim atât de multe, citim atât de multe şi avem dispoziţie bună, începem să ne prefacem, făcând pe cuvioşii. Nu că ar face-o cineva dinadins! Nu. Luăm cazul în care cineva are dispoziţie bună, dar nu reuşeşte să fie om duhovnicesc aşa cum ar vrea, aşa cum a auzit, aşa cum a citit în vieţile Sfinţilor şi începe să se prefacă. Astfel, nu numai că acel cineva nu se cunoaşte pe sine şi întreaga realitate în care se află, nu numai că nu poate face lucruri importante, în plus devine prefăcut şi nu se mai poate vindeca nicicum. Astfel viaţa trece, se sfârşeşte, plecăm din lumea aceasta şi ce vom face? Doar Dumnezeu ştie!

Dumnezeu ştie, dar El vrea să cunoaştem şi noi, încă din lumea aceasta, şi să facem ceea ce trebuie pentru a ne sfinţi. Nu este de glumă. Astfel nădăjduiesc, ca cele pe care le vom spune în continuare să aibă tocmai acest scop; să ne ajute, să fim cu luare-aminte ca efortul şi osteneala noastră să aibă rod cât mai bogat şi să fie cât mai de folos.

Ce înseamnă pun început?

Ce înseamnă în faptă pun început? Să începem cu partea teoretică, cu partea psihologică pe care trebuie să o înţelegem. Apoi vom trece la partea practică. Cel care spune că pune început spune, cu alte cuvinte: „Mă predau pe mine lui Dumnezeu. Imi silesc sinele să se supună lui Dumnezeu, să asculte de Dumnezeu, să-L iubească pe Dumnezeu, sa facă voia lui Dumnezeu, să săvârşească poruncile lui Dumnezeu!”.

Astăzi cineva a mers la biserică, s-a cucernicit, a fost atins în suflet şi spune: „Dumnezeul meu, până astăzi m-am jucat. De astăzi mă încredinţez Ţie!”. Sau cineva a citit o carte duhovnicească sau a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi spune: „Am terminat cu minciuna. Pun început. Mă încredinţez pe mine lui Dumnezeu şi pun inceput ca de aici încolo să fac voia Sa!”.

Cel care face acestea cinstit, sincer, din tot sufletul lui, fără nici o reţinere şi fără nici cea mai mică şovăială şi se va încredinţa lui Dumnezeu, aş putea spune că deja din ziua următoare nu va putea spune pe deplin: „Ieri am pus început, ieri m-am încredinţat lui Dumnezeu si astăzi continui aceasta!”. Dacă este onest cu sine, simte şi astăzi nevoia de a face ceea ce a facut ieri, adică să spună: „Dumnezeul meu, eu astazi Te cunosc prima oară. Astăzi pentru prima oară vin în contact cu Tine. Astăzi, Dumnezeule, simt nevoia să mă încredinţez Ţie!”. Deşi, acestea le-a spus şi le-a făcut şi ieri. Nu înseamnă că ieri s-a amăgit pe sine. Nu. Sincer şi cinstit a făcut-o ieri, însă totodată simte nevoia să o facă şi astăzi.

Predarea continuă a sinelui nostru lui Dumnezeu

Am spus că 1/10 din conţinutul sufletului nostru îl avem la dispoziţia noastră, este conştientul. Este bucata de pepene aflată deasupra apei. Acesta este în mâinile noastre. Aşadar, în momentul în care cineva spune: „Mă încredinţez cu totul lui Dumnezeu şi de-acum voi fi al lui Dumnezeu”, dar partea cealaltă, care este în adâncime, nu o poate controla – teoretic poate spune că se predă lui Dumnezeu, însă practic nu poate controla – dă lui Dumnezeu doar „bucata care este afară din apă”, bucata pe care o cunoaşte.

Aceasta este partea teoretică. Practic vorbind, dacă luăm un cuţit şi tăiem bucata de pepene care se află deasupra apei, pepenele se va ridica deîndată puţin mai sus, deasupra apei. De fapt, când spunem pun început, adică mă încredinţez lui Dumnezeu, este ca şi cum aş tăia această bucată de pepene şi iată, pepenele se ridică mai sus şi, astfel, o altă bucată care nu se vedea până atunci acum se vede. Aceasta se întâmplă şi în sufletul omului. Atunci când încredinţează lui Dumnezeu acel 1/10 pe care-l controlează, adică conştientul lui şi trăieşte acest lucru, eu aş spune că chiar din clipa următoare, va simţi că nu s-a încredinţat pe sine lui Dumnezeu. Deşi a făcut-o ieri şi încă mai crede că a făcut-o ieri, astăzi nu simte că s-a încredinţat pe sine lui Dumnezeu. De ce? Pentru că, din subconştient a ieşit o bucată a sufletului sau pe care nu o vedea, pe care nu o controla, iar acum se face cunoscută. De aceea, omul simte în ziua următoare nevoia de a spune: „Dumnezeul meu, eu încă nu m-am încredinţat Tie; acum mă voi încredinţa!”.

Nu se joacă nici cu Dumnezeu, nici cu sufletul său. Ieri a încredinţat ceea ce putea încredinţa, astăzi se încredinţează iarăşi pe de-a-ntregul, întrucât sufletul nu se taie în bucăţi. Spunem despre pepene că-l tăiem pentru a putea înţelege. In momentul în care încredinţezi această parte a sufletului tău, conştientul, deoarece nu este tăiat cu totul de subconştient, ci este unit printr-o coadă, îl trage şi pe acela mai sus. Astfel, omul simte nevoia ca în ziua următoare să spună: „Iarăşi vreau să mă încredinţez lui Dumnezeu!”. La pepene tăiem partea de deasupra şi se ridică puţin mai sus. Tăiem iarăşi o bucată, şi se ridică din nou mai sus. Şi iarăşi tăiem şi iarăşi se ridică. Tăiem până când îl tăiem aproape pe tot şi va ieşi cu totul la suprafaţă.

Lucrarea pe care au făcut-o Sfinţii şi de care noi ne ferim

In sufletul omului această operaţiune nu are sfârşit. De aceea timp îndelungat – uneori pare că timpul este nemăsurat – omul trebuie să facă această lucrare. Este întocmai ceea ce au făcut Sfinţii. Noi citim şi, uneori, ni se pare că lupta aceasta este lipsită de bucurii, puţin obositoare, cam fără sens pentru noi, care suntem obişnuiţi să nu privim înlăuntrul nostru. Suntem obişnuiţi să deschidem radioul, să deschidem televizorul, să stăm undeva, să discutăm cu cineva, să facem tovărăşii, să ne ducem, să venim…! Omul este continuu ocupat, vrea să fie ocupat, pentru că, altfel, trebuie să stea cu sinele său. Iar dacă stă cu sinele său, începe să vadă aceste lucruri şi se înspăimântă. Iată de ce, uneori, unele lucruri care ies din subconştient, din inconştient, îl înfricoşează pe om şi-şi spune: „Lasă-le mai bine acolo. Nu te atinge de aceste pete murdare!”. Astfel, vremea trece şi sfârşitul vine fără ca noi să fi făcut ceea ce trebuia să facem.

Sfinţii au luat lucrurile în serios, le-au luat de când erau calde, au crezut că, de vreme ce Insuşi Dumnezeu a venit pe pământ şi a murit pentru mântuirea noastră, nu se poate ca omul să nu se mântuiască, să nu se sfinţească, să nu se curăţească de păcate. Aşadar, Sfinţii au intrat în această nevoinţă şi, încet-încet, cu multă răbdare, tot subconştientul şi inconştientul, adică tot sufletul lor, a devenit conştient. Este cu neputinţă să constatăm la un Sfânt că a dorit să facă ceva bun, să lucreze ceva bun, să gândească ceva bun şi în loc să facă bine, a făcut rău. Nici prin gând nu ne dă că Sfinţilor li s-ar putea întâmpla aşa ceva. Nouă ni se întâmplă aşa, pentru că avem în noi încă neprelucrate subconştientul şi inconştientul, adică cea mai mare parte a sufletului nostru.

Diferenţa dintre noi şi cei de altă credinţă

După cum ştiţi, pe lângă noi ortodocşii, mai sunt catolicii şi protestanţii. Catolicii şi protestanţii au în dogma lor Filioque, adică faptul că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, nu numai de la Tatăl. Catolicii au primatul papal, adica pe papă care este infailibil, etc. Noi ortodocsii, nu acceptăm aceste dogme. Catolicii, iar protestanţii şi mai mult, afirmă că omul a fost creat de Dumnezeu direct de la început în straturi, adică având deasupra conştientul, apoi subconştientul şi apoi inconştientul. Biserica ortodoxă nu acceptă acest lucru.

După cum Dumnezeu este simplu şi nu complex, tot aşa l-a zidit şi pe om. Dumnezeu l-a făcut pe om simplu. Inainte de cădere, omul un avea ascunse în adâncurile lui beciuri întunecate. Intreaga lui existenţă era înaintea lui lui Dumnezeu şi înaintea conştiinţei sale goală şi expusă. Toate erau curate şi limpezi. Aceste straturi care-l tulbură pe om şi cărora el nu le da de capăt au fost create de păcat. Vedem că Sfinţii, care intră în această nevoinţă, cred în ajutorul lui Dumnezeu, au mereu harul lui Dumnezeu, nu dau niciodată înapoi, tocmai pentru ca „Este limpede că omul se poate sfinţi!”. Ii vedem lucrând, nevoindu-se şi străduindu-se neobosiţi şi doi ani, şi cinci ani, şi zece ani, şi treizeci de ani, şi cincizeci de ani. Dacă-i citeşte cineva pe Părinţii neptici găseşte în operele lor multe asemenea lucruri.

Vine ceasul binecuvântat în care Sfântul -acel ascet, acel om al lui Dumnezeu, care a luat lucrurile în serios, nu cum le luăm noi – este cu totul conştient, adică întreg sufletul lui este conştient. Nu are subconştient, inconştient, pivniţe întunecoase, trăiri înăbuşite, stări necontrolate sau autonomie ale subconştientului şi ale inconştientului. De aceea Sfântul orice ar spune este sfânt, orice ar face este sfânt, oricum s-ar purta lucrarea lui este sfântă, întreaga lui viaţă este sfântă.

Indumnezeirea omului

După cele spuse, înţelegem nu doar cât de dificile sunt lucrurile, ci şi că, după cum gândim noi şi după cum acţionăm, probabil lucrăm în zadar şi nu putem ajunge acolo unde vrem să ajungem. Nu simţim că sufletul nostru se eliberează, se vindecă, nu simţim că Harul lui Dumnezeu este în adâncurile fiinţei noastre, că sufletul nostru se sfinţeşte după cum ne-a făgăduit Domnul.

Aceasta nu pentru că nu ştim. Cunoaştem, dar nu este suficient doar a cunoaşte. Se întâmplă mai ales pentru că omul, după cădere, s-a întors spre sine. Inainte de cădere omul se mişca spre Dumnezeu fără nici cea mai mică reţinere şi fără sa întâlnească vreo piedică. Intreaga lui fiinţă se mişca spre Dumnezeu, centrul lui era Dumnezeu, toate erau Dumnezeu. Păcat, îndeosebi, înseamnă ca omul L-a lăsat pe Dumnezeu, s-a întors către sine şi s-a îndumnezeit pe sine. Poate că această stare în vremurile noastre a ajuns în cel mai rau, cel mai aberant punct!

Odinioară oamenii erau idolatri. Credeau in diferiţi zei şi în idoli care erau lucruri din afara lor. In vremea noastră omul s-a îndumnezeit pe sine, adică se crede pe sine dumnezeu. Chiar si copilul de grădiniţă spune: „Eu nu sunt de acord. Eu nu fac ceea ce-mi spuneţi. Eu o să fac ce vreau eu, o să fac ce-mi place”. Noi credem ca cine ştie ce-am descoperit sau vai, ce importanţi vom deveni, dacă gândim şi acţionăm astfel. In realitate omul se afundă tot mai mult în abisul, in temniţa întunecată al sufletului său. Ii vedem pe cei care se droghează, pe cei care au idei ciudate, care fac lucruri bizare că întreaga lor viaţă nu are nici o legătură cu logica. Aceştia se află la extremă. In fapt, cam aşa sunt toţi oamenii!

Cugetul satanistilor

Cu ceva timp în urmă un ziar a publicat un mic fragment dintr-o carte care spunea că în Grecia există trei „ biserici” sataniste, adică, am putea spune trei grupuri, fiecare cu templul său închinat lui satana. Ceea ce rezultă din gândirea lor şi viaţa lor, spunea textul, este că „Dumnezeu nu există. Omul nu există. Prin urmare, omul să facă tot ce vrea. Să mănânce ce vrea, să bea ce vrea, să se ducă unde vrea, să doarmă cum vrea, să trăiască cum vrea, să se comporte cum vrea!”Acest lucru este afirmat cu insistenţă. Iar spre final spune că cei care nu acceptă acest lucru trebuie să moară. Asta spun sataniştii. V-aş ruga să găsiţi astăzi un om, chiar şi un copil, care să nu aibă cam acelaşi duh: „Voi face ce vreau. Voi face ce-mi place. Voi face după cheful meu. Eu o să fac după cum vreau eu şi după cum înţeleg eu!”. Nimeni nu se întreabă: „Ce spune Dumnezeu?” Fireşte, voia lui Dumnezeu se face cunoscută copiilor de către părinţi, de către dascăli, iar noi toţi aflăm despre voia lui Dumnezeu de la Biserică.

Iar dacă uneori arătăm că respectăm Biserica, îi respectăm pe cei mai mari şi ţinem cont de părerile lor, o facem din vreun interes şi nu pentru că în adâncul nostru credem că, cu cât ne debarăsăm de sinele nostru şi ne încredinţăm voii lui Dumnezeu, cu atât ne eliberăm de vrăjmaşul principal care este sinele nostru, cu atât devenim mai drepţi. Nu gândim astfel. Suntem împotriva sataniştilor,dar duhul lor ne-a influenţat pe toţi. La fenomenul că acest duh s-a răspândit în toate direcţiile şi l-am aspirat cu toţii, nu suntem atenţi, nu ţinem seamă de el şi nu luăm măsurile cuvenite.

Fiecare zi este o noua realitate

Mişcarea firească a trenului este să meargă pe şine. Dacă iese de pe şine, se va zdrobi. Starea firească a omului este să meargă spre Dumnezeu să nu se gândească la sine. Numai aşa simte că există, că este fericit şi îl are în el pe Dumnezeu. Acest parcurs, această mişcare trebuie să o facă el.

Din păcate omul s-a întors către sinele său, s-a îndumnezeit pe sine, iar înlăuntrul său s-a creat o stare confuză. După cum spun specialiştii psihologi, o mică parte din sufletul său poate fi cunoscută şi controlată, şi aceasta este conştientul, dar subconştientul şi inconştientul nu pot fi controlate. Cel care se încredinţează pe sine lui Dumnezeu, va trăi fiecare zi ca pe o nouă realitate. În fiecare zi o parte din ce în ce mai mare a sufletului său o va încredinţa lui Dumnezeu. Va veni ziua cînd se va simţi cu totul încredinţat lui Dumnezeu, chiar şi subconştientul său. Astfel, va deveni un om simplu, un om al lui Dumnezeu.

Cineva m-a întrebat într-o zi la spovedanie: „Spuneţi-mi părinte, în faptă cum este?”. În faptă înseamnă că eu m-am încredinţat ieri lui Dumnezeu, o fac şi astăzi, o fac şi mâine şi o fac în fiecare zi? Ce înseamnă „mă încredinţez pe mine lui Dumnezeu, pun început”? Înseamnă nu doar ceva teoretic, ci înseamnă să am credinţa că nu se poate fără Dumnezeu. Când pleacă Harul omul simte că a fugit de la faţa lui Dumnezeu. Adică, ceea ce s-a întâmplat cu Eva, se întâmplă cu fiecare dintre noi. Eva nu aluat, pur şi simplu, fructul interzis şi l-a mâncat, ci a încetat să mai stea cu faţa spre Dumnezeu, a încetat să mai aibă respect faţă de Dumnezeu, a încetat să mai aibă iubire faţă de Dumnezeu, a încetat să se încreadă în Dumnezeu. A început să bănuiască, a început să viclenească nu cumva ceea ce i-a spus diavolul este drept? Din păcate a crezut în acel lucru şi a căzut.

Trebuie ca omul să izgonească toate acestea din mintea lui, să creadă în Hristos, să se încreadă în El, să-L iubească pe Hristos şi să se încredinţeze că şi sufletul lui poate trăi cele trăite de Sfinţi.

(…)

Iata ce este smerenia

Pe de o parte, trebuie ca tot sufletul nostru să iasă în conştient, să iasă la lumină, să iasă în raza Harului lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă putem coborî în noi pentru a le curăţi pe toate.

Avem un butoi plin cu apă murdară. Avem şi o bucată mare de plută în forma butoiului de acelaşi diametru şi formă. Pluta intră cu exactitate în butoi fără să atingă pereţii butoiului. Ne străduim să băgăm pluta în butoi, iar pentru că este uşoară trebuie să o îndesăm. Pe măsură ce îndesăm pluta apa se revarsă afară. Când ajungem la fundul butoiului, apa s-a vărsat toată. Cam aşa este şi smerenia. Oricât ne-am încredinţa lui Dumnezeu trebuie să înţelegem că înlăuntrul nostru trăieşte şi împărăţeşte sinele nostru, mândria noastră, egoismul nostru. Este nevoie ca omul să dea afară pe acestea şi să se smerească. În fiecare zi să se smerească. Cei mai mulţi dintre noi nici măcar n-am început.

Butoiul sufletului nostru este plin cu apă murdară a egoismului. Alţii poate că au încercat puţin şi au abandonat. Aşa cum trebuie să bem paharul amar până la fund, până la ultima picătură, aşa şi pluta trebuie să coboare până la fundul butoiului, să nu rămână înăuntru nici un pic de apă murdară.

Cel care iubeşte smerenia şi vrea să se smerească se roagă la Dumnezeu şi, încet – încet, începe să simtă golirea sufletului de eul său, de iubirea de sine, de idolul care s-a întronat în sine. Dacă pe de o parte omul se smereşte, iar pe de alta se încredinţează lui Dumnezeu şi pune început în fiecare zi, întreg conţinutul sufletului vine în lumina lui Dumnezeu. Ajunge, cu adevărat, în starea aceea pe care ne-a făgăduit-o Domnul.

Sfarsitul

Hristos nu a venit doar să moară El, ci a spus că împreună cu El vom muri şi noi. Şi după cum a înviat El vom învia şi noi. Ceea ce este Hristos după înviere, aceea va deveni şi omul atunci când se va uni cu Hristos. Nu este doar un om bun. Creştin înseamnă un mic Hristos. În cele din urmă, pe fiecare dintre noi Hristos îl face ceea ce este El însuşi. Nu doar ne povăţuieşte dinafară, El vine înlăuntrul nostru şi ne ia în Sine, ne unim cu El şi devenim asemenea Lui. Asemenea lui Hristos încă din această viaţă. Ne vom întregi în viaţa de dincolo.

Urez aceasta tuturor!”

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “Sufletul meu, temnita mea”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2009)

Legaturi:

• “ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”
• GARBOVIREA NEVAZUTA – ADANCUL NESTIUT AL PATIMILOR
• Despre gasirea sensului personal al vietii si asumarea crizelor
• PARINTELE RAFAIL: Pocainta si nevointa – intre intelegerea eretica si intelegerea dreapta
• Crestinul postmodern intre babilonia sensurilor si dreapta intelegere
• TOATE SE LEAGA SI SE DEZLEAGA IN DUH SI IN NEVAZUT
• P. Rafail Noica: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire”
• Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!”

• Parintele Arsenie Muscalu despre formarea duhovniceasca in vremea noastra. CE PUTEM NOI LUCRA?
  

• Arhimandritul Sofronie: CE ESTE PACATUL?
• “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”

• Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste
• Parintele Savatie ne invata sa incepem prin a fi sinceri cu Dumnezeu
• Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi
• Orbirea sufleteasca = minciuna din noi