Alte predici la aceasta Duminica:

• Pemptousia: 131 de ani de la trecerea la Domnul a scriitorului rus Feodor Dostoievski

Pe 9 februarie 1881, Feodor Dostoievski s-au despărţit de această lume în timp ce familia îi citea parabola evanghelică a fiului risipitor. Acest articol din publicaţia „America Ortodoxă” de la comemorarea a 100 de ani de moartea lui Dostoievski comemorează pe mare scriitor şi arată importanţa sa pentru Biserica Ortodoxă.

28 Ianuarie/9 Februarie din acest an (1981) a marcat centenarul morţii lui Feodor M. Dostoievski, marele scriitor rus care a fost, probabil, cea mai puternică voce ortodoxă din literatura universală a ultimelor secole. În marcarea acestei aniversări prin decretarea de slujbe de pomenire pentru el, în toate eparhiile, precum şi recomandarea organizare de întâlniri şi conferinţe dedicate lui, Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse din Afara Graniţelor a menţionat că „activitatea sa creatoare a fost extrem de apreciată de gânditorii din afara Bisericii. Înmormântarea sa este amintită ca un eveniment extraordinar şi în numele Lavrei Sf. Alexandru Nevsky din Petersburg, văduva lui a fost rugată să-l îngroape exact acolo, deoarece Fiodor Michailovich a fost un apărător al Ortodoxiei”.

Spre deosebire de cei mai mulţi din romancieri şi scriitori ruşi din secolul al XIX-lea, intenţia lui Dostoievski, în activitatea sa creatoare, a fost tocmai de a exemplifica principiile ortodoxe. După o tinereţe cu fascinaţia pentru ideile occidentale şi cu implicarea sa într-un grup de socialist-revoluţionar, Dostoievski s-a întors dintr-un exil temporar în Siberia pe deplin convertit la adevărul Ortodoxiei şi a decis să folosească talentul său literar pentru a apăra acest adevăr împotriva multora săi duşmani şi pentru a lumina cu lumina ei spiritul timpurilor sale.

În „Demonii” a făcut o devastator de precisă analiză a minţii revoluţionare radicale şi a prevăzut că ar fi necesar să se omoare o sută de milioane de oameni pentru a face o revoluţie de succes în Rusia (Soljeniţîn a remarcat corespondenţa exactă cu numărul de victime ale comunismului sovietic).

În „Crimă şi pedeapsă” el urmăreşte efectul filozofiei nihilismului (fundamentul revoluţie) asupra sufletului unei singure persoană şi mântuirea ei prin creştinism. În „Legenda Marelui Inchizitor” din „Fraţii Karamozov” el a stabilit diferenţa între denaturarea creştinismului din Vest şi adevărata Ortodoxie, şi a arătat mai departe unitatea de bază a Papismul şi a socialismului în Occident şi fuziunea lor finală în timpul domniei lui Antihrist.

În acestea, dar şi în alte cărţi, el a arătat intenţia şi scopul final al umanismului secular modern: o societate fără Dumnezeu. El a dat definiţia „teologică” a acestui gol cu mai mulţi ani înaintea lui Nietzsche în Occident: Nu există nici un Dumnezeu (sau: nu există viaţă veşnică), prin urmare, totul este permis. Dar, spre deosebire de Nietzsche, a cărui incapacitatea de a crede l-a dus nebunie, Dostoievski cu diagnosticul său a dat, de asemenea, răspunsul la această boală modernă a sufletului: o întoarcere la fundamentele creştinismului ortodox.

Dostoievski a fost un om pasionat şi a avut căderi şi multe greşeli. Dar el este amintit ca unul care, fiind un „om modern”, a ajuns să vadă care este singurul lucru cu adevărat necesar în viaţă, a luptat sincer împotriva patimilor sale şi ne-a ajutat pe toţi să vedem mai clar natura lucrărilor patimilor şi ale păcatului în omul căzut. Stareţul Ambrozie de la Optina a spus despre Dostoievski, după ce acesta a vizitat mănăstirea, că el a fost „unul care se pocăieşte”. Astfel, el este mai aproape de convertiţii ortodocşi de astăzi decât sunt mari asceţi ruşi din secolul 19, şi poate să-i ajute deschizându-le calea către adevărul mântuitor al Ortodoxiei. Dincolo de toate, portretele sale pline de compasiune ale suferinzilor şi ale asupriţilor, şi chiar şi a celor pătimaşi, pot ajuta pe convertiţii ortodocşi pentru a dezvolta preocuparea de bază creştină şi compasiunea, care sunt adesea pierdute din vedere în zilele noastre prea intelectuale.

***

Despre tiranie

Tirania este un obicei care prinde lesne radacini si cu vremea poate sa devina o boala. Afirm ca cel mai bun om din lume poate sa se inraiasca si sa se abrutizeze in asemenea hal, incat nimic sa nu-l mai poata distinge de o fiara salbatica. Sangele si puterea te ametesc: ele ajuta la dezvoltarea asprimii si a destrabalarii vicioase, spiritul si ratiunea pot aluneca atunci catre fenomenele cele mai anormale, simtite ca placeri.

Omul si cetateanul dispar totdeauna in tiran si intoarcerea la demnitatea omeneasca, remuscarea, reinvierea morala devin atunci aproape irealizabile. Sa adaugam ca posibilitatea unei astfel de libertati (tiranice – n.n.) influenteaza, prin contagiune, societatea intreaga.

Societatea care priveste aceste lucruri cu nepasare este infectata pana in maduva oaselor.

F.M. Dostoievski, Amintiri din casa mortilor, Opere 1, Ed. pentru Literatura Universala

***

Unul din falsurile contemporane

(…) In romanul meu (Demonii – n.n.), nu-l tratez pe faimosul Neceaev in persoana, nici pe Ivan, victima lui. Am vrut sa pun o intrebare si sa dau un raspuns la aceasta intrebare, cat mai clar posibil, sub forma de roman: in ce mod, in uimitoarea noastra societate contemporana de tranzitie, este posibil sa apara nu un Neceaev, ci Neceaevii, si cum se intampla ca acesti Neceaevi isi recruteaza pana la urma neceaevistii?

Or, recent, cu o luna in urma de altfel, am citit publicatia R. M. urmatoarele randuri curioase: “ni se pare ca afacerea Neceaev a putut convinge ca tineretul nostru studios nu este amestecat in asemenea fapte demente. Un fanatic idiot de tipul lui Neceaev si-a putut gasi prozeliti doar in randul tineretului inactiv, inapoiat si nicidecum studios”.

(…) in afara de faptul ca minciuna luata drept adevar are intotdeauna forma cea mai periculoasa, in afara de asta sare in ochi si faptul ca ea nu a aparut inca niciodata pana acum intr-o forma atat de nuda, exacta si lipsita de artificiu ca in acest articolas. Intr-adevar, sunt unii facuti sa dea in gropi. Exact in aceasta forma e interesant sa urmarim minciuna si, pe cat posibil, sa o scoatem la lumina, caci cine stie cand ni se va mai ivi ocazia sa vedem atata franchete lipsita de orice artificiu!

Inca inainte de timpuri imemoriale si pseudoliberale, ziaristica noastra si-a luat drept regula “apararea tineretului”. Impotriva cui si contra a ce? Asta ramane uneori in negura necunoscutului si astfel aceasta atitudine capata adesea o forma nemaipomenit de natanga si chiar ultracomica, mai ales cand sunt atacate alte organe de presa, in sensul ca “iata, cica, noi suntem mai liberali, iar voi atacati tineretul, deci sunteti mai retrogazi”. (…) Mai grav este ca procedeul nu e doar o inventie a ziarului R.M., ci este un procedeu comun mai multor organe ale presei noastre pseudoliberale. Esenta lui consta, in primul rand, in elogierea in bloc a tineretului, in toate privintele si ocaziile, precum si in atacurile grosiere indreptate impotriva tuturor celor care isi permit, intr-o imprejurare oarecare, sa adopte si fata de tineret o atitudine critica. (…)

Dati-mi voie, domnilor, sustineti ca Neceaevii trebuie sa fie neaparat idioti, niste fanatici idioti. Asa o fi? E drept oare? In cazul de fata, il las la o parte pe Neceaev si folosesc forma de plural: Neceaevii. Da, printre neceaevi pot exista creaturi lamentabile si deformate, dotate, printr-un atavism foarte complicat, cu o sete de intriga si putere, cu o precoce necesitate arzatoare si maladiva de a-si demonstra personalitatea, dar de ce ar fi “idioti”? Dimpotriva, chiar si cei care sunt niste monstri veritabili pot fi extrem de evoluati, vicleni si chiar culti.

Sau credeti ca stiintele, cunostintele, informatiile primite in scoala (chiar si in universitate) formeaza atat de definitiv caracterul tanarului incat, odata cu primirea diplomei, capata pe vecie un talisman care sa-i permita recunoasterea adevarului si evitarea ispitelor, patimilor si viciilor? Astfel, toti tinerii care si-au terminat studiile sunt, dupa dumneavoastra, o multime de mici papi scutiti de pacate.

Si de ce presupuneti ca Neceaevii trebuie sa fie neaparat fanatici? Adesea sunt pur si simplu niste escroci. (…) Sunt niste escroci foarte vicleni, care au studiat tocmai latura generoasa a sufletului omenesc, cel mai adesea a unui suflet tanar, pentru a-l putea manui ca pe un instrument muzical. (…)

Tot in romanul meu Demonii am incercat sa descriu acele motive multiple si variate, in virtutea carora oamenii cei mai curati sufleteste si cei mai sinceri pot fi atrasi la savarsirea unei faradelegi atat de infioratoare. Toata grozavia consta in faptul ca la noi poti savarsi actul cel mai marsav, cel mai abominabil, fara a fi un ticalos! Si asta nu se intampla numai la noi, in toata lumea e asa, in toate epocile de tranzitie, in perioadele cand viata oamenilor este plina de zguduiri, de indoieli si de negare, atunci cand convingerile sociale fundamentale sunt marcate de scepticism si instabilitate. Dar la noi aceste lucruri sunt mai posibile decat oriunde, chiar in timpurile noastre, si aceasta este trasatura cea mai dureroasa si trista a vremii noastre de acum.

Nenorocirea noastra consta in posibilitatea de a nu te considera si uneori chiar de a fi cu adevarat aproape neticalos, savarsind o marsavie vadita si indiscutabila!

Atunci, de ce protectie speciala se bucura tineretul in comparatie cu alte varste, de vreme ce dvs. domnilor aparatori, de indata ce vedeti ca a inceput sa se preocupe si sa invete cu sarguinta, ii pretindeti imediat o fermitate, o maturitate a covingerilor pe care nu le-au avut nici macar tatii lor, iar acum cu atat mai putin exista? Tinerii nostri (…) educati in familiile lor, in care cel mai adesea se intalnesc acum nemultumirea, nerabdarea, grosolania ignorantei (cu toate ca e vorba de clasele inalte) si unde aproape pretutindeni adevarata educatie este inlocuita doar de negarea impertinenta, facuta dupa ureche; unde copiii primesc o educatie in afara oricaror traditii, in afara adevarului firesc, in lipsa de respect sau in indiferenta fata de patrie si in dispretul batjocoritor fata de popor, atat de raspandit in ultimul timp, oare aici, din acest izvor vor putea tinerii nostri sa soarba adevarul si rectitudinea primilor pasi in viata?

Iata unde este inceputul raului: in efortul secular, national, de a reprima in sine orice independenta de gandire, in intelegerea demnitatii de european cu conditia obligatorie a dispretului fata de noi insine, ca popor!

F.M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, Vol. I, Ed. Polirom

(Ilya Glazunov, Decline of Europe)

***

Vezi si:

INTRU MULTI ANI, PARINTE!

• Doxologia: Părintele Iustin Pârvu împlineşte 93 de ani

Părintele Iustin s-a născut în 1919, în satul Poiana Largului, comuna Călugăreni, judeţul Neamţ. În anul 1936, tânărul râvnitor de doar 17 ani intră ca frate la Mănăstirea Durău.

În anul 1937 se înscrie la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Cernica, de unde pleacă, mai apoi, spre seminarele din Râmnicu-Vâlcea şi Roman, pe acesta din urmă continuându-l abia după război. În 1940 este tuns în monahism, iar, după un an, hirotonit preot. Între anii 1942-1944, părintele Iustin Pârvu este numit preot misionar pe Frontul de Est, care se întindea din Neamţ până la Odesa. Participă, împreună cu „Divizia 4 Vânători de Munte”, la luptele din cel de-al Doilea Război Mondial.

După război, trece prin mai multe închisori (Suceava, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava, Aiud, Piteşti), timp de 16 ani, fiind eliberat în 1964. Se alătură obştii Mănăstirii Secu, unde slujeşte ca preot şi duhovnic între anii 1966-1974. Între anii 1974-1989 părintelui i se stabileşte domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa, Neamţ. După ´90, odată cu schimbarea regimului politic, părintele Iustin Pârvu se întoarce la Mănăstirea Secu, unde stă aproape un an. Se retrage apoi în sihăstrie, cu gândul de a-şi petrece aici restul zilelor în post şi rugăciune. Dar rânduiala lui Dumnezeu era alta. Astfel, între anii 1991-1992, alături de alţi doi monahi, părintele soseşte în satul Petru Vodă din judeţul Neamţ şi întemeiază aici Mănăstirea Petru Vodă. La ceva distanţă de mănăstire, părintele Iustin Pârvu pune temelia unui schit de maici. Între timp, se mai construiesc aici, tot prin osteneala părintelui Iustin, un azil de bătrâni, un centru de plasament pentru copii şi un spital.

Pe 2 noiembrie 2008 părintele Iustin a primit rangul de arhimandrit.

Părintele Iustin Pârvu continuă tradiţia frumoasă a duhovniciei din zona Neamţului, fiind cunoscut ca un om dăruit pentru semenii săi, fiind foarte apreciat şi căutat de oameni. Este un luptător pentru demnitatea neamului românesc şi un apărător al familiei creştine.

Înalt Preasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, ostenitori ai Centrului eparhial din Iaşi şi credincioşii care-l cunosc şi-l apreciază pe părintele Iustin Pârvu se roagă Bunului Dumnezeu ca să-l păzească în iubirea Sa de oameni, să-l ocrotească cu harul Sfântului Duh, dăruindu-i sănătate, bucurii duhovniceşti şi mântuire.

***

Mai multe si mai adancite raspunsuri si completari la cele scrise, puteti gasi cercetand articolele:

Din Apologia Sf. Atanasie cel Mare, aparandu-se sfantul de cei ce il acuzau de lasitate pentru ca fugise de prigoana arienilor

Exemple din Scripturi în apararea fugii sale

Hai sa cercetam cele scrise în dumnezeiestile Scripturi despre unele ca acestea. Nu se dovedesc cu nimic mai prejos [decât babilonienii] si ca lupta împotriva Scripturilor, hulind virtutile sfintilor. Caci daca ocarasc pe cei care s-au ascuns de ucigasi si hulesc pe cei care fug de prigonitori, ce vor face când vor vedea pe Iacob fugind de fratele sau Esau si pe Moise fugind în Madiam de frica Faraonului? Ce vor spune, vorbind fara rost, despre David care a fugit de la casa sa de Saul, când acesta a trimis sa-l omoare, si s-a ascuns în pestera “schimbându-si fata lui” (I Rg. 21, 14) pâna când a ajuns la Ahimelec si complotul a încetat. Ce vor spune cei care pe toate le vorbesc usor vazându-l pe marele Ilie, care L-a chemat pe Dumnezeu si a ridicat pe cel mort, ascunzându-se de Ahab si fugind de amenintarile Izabelei? Caci si fiii profetilor atunci când au fost cautati s-au ascuns în pesteri de Abdie. Nici cu cei din vechime nu s-au întâlnit, nici de cele din Evanghelie nu îsi aduc aminte. Caci si ucenicii “de frica iudeilor” (In. 7, 13) au plecat si s-au ascuns, iar Pavel, fiind cautat de procurator în Damasc, “a fost coborât într-un cos peste ziduri si a fugit din mâinile celui ce-l cauta” (II Cor. 11, 33). Asadar ce motiv vor putea gasi pornirii lor când Scriptura spune acestea despre sfinti? Caci daca le vor reprosa si lor teama, înnebunind în îndrazneala, se vor defaima pe ei însisi, ca unii care lucreaza împotriva voii lui Dumnezeu si care nu cunosc desavârsit Scripturile. Caci în Lege era porunca de a orândui cetati de scapare pentru ca sa poata fugi cei cautati spre moarte. Iar la sfârsitul veacurilor venind Însusi Cuvântul Tatalui, Care a vorbit prin Moise, ne da iarasi aceasta porunca zicând: “Iar când va vor prigoni în cetatea aceasta fugiti în cealalta” (Mt. 10, 23). Si dupa putine [cuvinte] zice: “Deci când veti vedea urâciunea pustiirii, ceea ce s-a spus prin proorocul Daniel, stând în locul cel sfânt (cel ce citeste sa înteleaga) atunci cei din Iudeea sa fuga în munti, cel ce va fi pe casa sa nu coboare ca sa-si ia cele din casa lui; iar cel din tarina sa nu se întoarca înapoi ca sa-si ia haina lui” (Mt. 24, 15). Aceasta stiind-o sfintii o astfel de rânduiala de viata aveau. Iar cele pe care Domnul le-a poruncit acum, pe acestea le-a vorbit prin sfinti si înainte de venirea [Sa] în trup. Aceasta este rânduiala data oamenilor spre desavârsire, cea pe care Dumnezeu porunceste sa se faca. (…)

Timpul rânduit pentru toate

Ioan a descris acest [motiv al fugii] astfel: “Deci toti cautau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mâna pe El caci ceasul Sau înca nu venise” (In. 7, 30). Si înainte de a veni [ceasul] El Însusi a spus maicii [Sale]: “Ceasul meu nu a venit înca” (In. 2, 4), iar celor numiti frati ai Lui: “Vremea mea înca nu a sosit” (In. 7, 6). Si iarasi venind vremea a spus ucenicilor: “De acum dormiti si odihniti-va. Iata ceasul s-a apropiat si Fiul Omului Se va da în mâinile pacatosilor” (Mt. 26, 45).

Dar ca Dumnezeu si fiind Cuvânt al Tatalui nu este sub vreme ci Însusi este creatorul vremilor; si facându-se Om si alegând acest lucru arata ca timpul fiecarui om este masurat, dar nu timpul cel dupa soarta, cum înteleg unii dintre elini nascocind mituri, ci cel pe care, Însusi creator fiind, l-a rânduit fiecaruia, precum a voit Tatal. Acestea s-au scris si sau facut vazute tuturor. Daca, cum si cât este masurat fiecaruia, este ascuns si tainuit oamenilor, oricine stie ca, dupa cum este o vreme a primaverii si a verii, a toamnei si a iernii, tot asa “este o vreme sa mori si o vreme sa traiesti” (Eccl. 3, 2), dupa cum s-a scris. Astfel timpul a fost taiat neamului lui Noe, si, ca si cum ar fi venit vremea, au fost scurtati anii, în schimb lui Iezechia i-au fost adaugati cincisprezece ani (Is. 38, 5). Iar Dumnezeu, celor ce I se închina din inima, fagaduieste ca: “numarul zilelor tale îl voi plini” (Is. 23, 26): Avraam moare “plin de zile” (Is. 25, 8), iar David se roaga zicând: “nu ma lua la jumatatea zilelor mele” (Ps. 101, 25). Iar unul dintre prietenii lui Iov, Eliafaz, stiind bine aceasta a spus: “Catre mormânt veni-vei ca grâul copt la vreme si secerat ca snopul la vreme strâns în holda” (Iov, 5, 26). Iar Solomon, pecetluind glasul lui [Eliafaz], zice: “Sufletele nelegiuitilor vor fi ucise de timpuriu” (Prov. Sol. 11, 30). De aceea si îndeamna zicând în Eccleziast: “Nu fii peste masura de nelegiuit si nici nu fii morocanos, ca nu cumva sa mori înainte de vreme” (Eccl. 7, 17). Precum au fost scrise acestea, Cuvântul arata ca sfintii stiu ca timpul este masurat pentru fiecare om. Însa ca nimeni nu cunoaste capatul timpului este dovedit de David care spune: “Vesteste-mi putinatatea zilelor mele” (Ps. 101, 24), caci nu era vrednic sa afle ceea ce nu era cunoscut. De aceea bogatul, socotind ca va trai înca mult timp, a auzit: “Nebunule! În noaptea aceasta îti vor cere sufletul. Si cele ce-ai pregatit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20). Ecclesiastul se arata nadajduind în Duhul cel Sfânt si zice: “omul nu-si cunoaste vremea” (Eccl. 9, 12). De aceea si patriarhul Isaac a spus fiului sau, lui Esau: “Iata eu am îmbatrânit si ziua mortii mele n-o stiu” (Gen. 27, 2). (…)

Condamnarea martiriului voluntar

Si daca fugarii s-ar preda celor care îi cauta, nici aceasta nu ar face-o simplu. Caci Duhul Sfânt le-a vorbit ca sa iasa în calea [prigonitorilor] fiind iubitori de Dumnezeu si astfel aratându-si iarasi ascultarea si zelul lor. Asa a fost Ilie care a auzit de la Duhul si s-a aratat lui Ahab si profetul Miheia care a venit la acelasi Ahab si profetul care a fost chemat la altarul Samariei si l-a întors pe Roboam, si Pavel care a fost chemat de Cezar. Acestia nu au fugit de frica, sa nu fie, ci mai degraba au socotit fuga lupta si exercitiu pentru moarte. Caci aceste doua lucruri le-au pazit si le-au planuit bine, ca sa nu se aduca pe ei [jertfa] în mod simplu, aceasta însemna ca el sa se omoare si sa se faca vinovat de moarte si sa lucreze împotriva Domnului Care spune: “Ceea a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Mt. 19, 6); nici sa îndure vreun repros al lasitatii, încât sa slabeasca în fata necazurilor din timpul fugii care cer o osteneala mai mare si mai cumplita decât moartea. Caci cel ce a murit a încetat sa sufere, dar cel fuge asteptând în fiecare zi atacurile dusmanilor, socoteste moartea mai usoara; astfel cei ce s-au desavârsit în exil nu mor fara cinste, ci vor avea si ei lauda martiriului. De aceea si Iov, fiind de o mare barbatie a ajuns cunoscut fiindca a îndurat în viata suferinte atât de mari de la care nu ar fi luat pricepere daca era mort. Pentru aceasta si fericitii parinti, având o asemenea rânduiala de viata, nu s-au temut când au fost prigoniti, ci au aratat mai degraba barbatia lor sufleteasca si s-au închis în locuri înabusite si întunecoase, petrecând cu greutate. Si iarasi aratându-se vremea mortii nu au dat înapoi. Caci nu se mai îngrijorau ca se vor teme la venirea acesteia sau ca vor grabi judecata rânduita de Pronie sau ca lucreaza împotriva iconomiei ei care erau în asa fel paziti încât sa nu devina îndrazneti si sa se devina proprii cauzatorii ai fricii, dupa cum s-a scris: “Cel ce-si pripeste buzele frica-si va aduce siesi” (Prov. Sol. 13, 3). (sursa).

***

Despre martiriu (studiu)

(…) Libertatea aceasta de primire a mortii o arata Sfantul Ioan Gura de Aur cand vorbeste de cel mai tanar dintre fratii Macabei care “n-a fost legat, nici n-a avut nevoie de silnicia legaturilor, nici n-a asteptat mainile calailor, ci el insusi si-a fost lui si jertfa, si preot, si jertfelnic”. De aceea “s-a dat pe sine osandirii”: “Ca intr-un izvor de ape racoroase s-a aruncat in caldarea clocotita, pe care o socotea si baie, si botez.”

Aceasta insa are la baza credinta in Dumnezeu, si nu curajul, asa cum arata si Sfantul Ilarie de Pictavium, cand se refera la moartea mamei fratilor Macabei si la rugaciunea rostita de ea in fata regelui Antioh:

“Aceasta nu este indrazneala, ci credinta, nu orbire, ci misiune, nu manie, ci incredere”.

Pentru a exclude orice intelegere eroica a naturii umane in marturisirea martirica crestina, ca si interpretarea rigida a ei de catre montanisti, care prin caracterul lor naturalist nu aveau sa arate decat atitudini extreme si o data cu ele slabiciunile firii umane, Biserica primara a pus accent pe pregatirea interioara pentru marturisirea lui Hristos ce trebuie sa se implineasca in intreaga viata a crestinului. Aceasta intelegere a martiriului s-a impus inca din perioada apostolica, asa cum se vede in martiriul:

“Sa nu laudam pe cei ce se predau ei insisi, pentru ca nu asa ne invata Evanghelia.”

Sfantul Ciprian, episcop de Cartagina, va sublinia mai tarziu acelasi adevar:

“Fiecare trebuie sa fie pregatit sa marturiseasca credinta sa, insa nimeni nu trebuie sa alerge inaintea martiriului.”

Este avuta aici in vedere prudenta bazata pe smerenie, pentru a nu se expune ispitei, si pe iubire, pentru a nu provoca pe persecutori sa comita o crima. Este o mare diferenta fata de montanism, care a trecut din Frigia in Occident si “a ademenit spiritul puternic al lui Tertulian”.

Accentuand sobrietatea, incordarea sufleteasca, montanismul a vrut sa se inalte deasupra martiriului, condamnand ca un act de neincredere fata de Duhul Sfant orice efort al crestinilor de a se ascunde de persecutori. Ascunderea din fata acestora era pentru montanism un pacat mai grav decat apostazia, asa cum afirma Tertulian in lucrarea sa “De fuga”. Tertulian dezaproba cu indignare pe cei ce au cumparat cu bani ingaduinta persecutorilor. Biserica va fi insa mai putin severa si de aceea Petru de Alexandria in canonul 12 va lauda pe cei ce au folosit acest mijloc pentru a evita pericolul apostaziei si s-au aratat mai atrasi de Hristos decat de banii lor. (…). (sursa).

***

Montanismul a fost o secta aparuta in Frigia, indata dupa jumatatea secolului al II-lea. Montan – conducatorul sectei, considera ca Biserica a decazut, fiind influen­tata de lume, ca morala si disciplina. Montanismul apare astfel, ca o reactie contra acestei stari. (sursa).

MONTANISMUL

Montanismul a fost o mișcare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia (provincie din Asia Mică), catre anul 156 d.C., sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la crestinism, care sustinea ca abia in acea perioada istorica a inceput „Epoca Paracletului”, activitatea propriu-zisă a „Spiritului Sfânt” in biserica. Această activitate consta in a redresa disciplina si etica bisericii. In acest scop, fiecare crestin trebuia sa exercite harismele sale si sa paraseasca orice preocupare terestra inutila, practicând zilnic ascetismul, abstinența, postul, mărturisirea păcatelor. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al sfârsitului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profetiile si preoția femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata de biserica, reusind sa-l câstige in anul 207 d.C. pe Tertulian (150-255 d.C.). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina penitentiala practicate de biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de biserica oficiala, din cauza numeroaselor “harisme” si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500 d.C., miscarea montanista a disparut.

Montanus

Fondatorul mișcǎrii, Montanus, s-a nǎscut probabil în Ardabau, localitate situatǎ pe teritoriul Turciei de astǎzi, în prima jumǎtate a sec. II d.Cr. A aderat la creștinism prin anii 156-157 d.Cr. Dupǎ aceea, împreunǎ cu douǎ foste preotese ale zeiței Cibele, Maximina și Priscila, a început sǎ predice creștinismul. Susține cǎ a fost inspirat de Duhul Sfant sǎ declare creștinismul religie adevǎratǎ. Referinu-se la modul în care se manifesta Montanus Eusebiu din Cezareea scrie: “La început profetul pare a fi terorizat (en parekstasei), apoi se liniștește (adeia kai Aphobia), dupǎ care se roagǎ Duhului Sfânt, este cuprins apoi de o stare necontrolatǎ de extaz (akousios mania psyches). Unii cercetǎtori cred cǎ Montanus ajungea sǎ pretindǎ cǎ primea revelații direct de la Duhul Sfânt, el fiind acel “alt Mângâietor” din Ioan 14:16. Cu timpul, cei mai mulți dintre preoții creștini l-au acuzat pe Montanus cǎ lucreazǎ cu duhurile rele, și cǎ tulburǎ adevǎrata credințǎ. Ei au încercat sǎ-l opreascǎ din predicare, dar în multe pǎrți cei care au avut câștig de cauzǎ au fost montaniștii. Totuși, în cele din urmǎ, mișcarea a fost declaratǎ ereticǎ, iar montaniștii au fost excluși din biserci. Condamnarea oficialǎ de cǎtre bisericǎ a montanismului s-a întâmplat în timpul papei Zefferin (papǎ între anii 199 – 217 d.Cr.) (Sursa).

Legaturi:

Cititi si:

***

Parintele Arsenie Muscalu, raspuns din conferinta “Viata in Biserica” (2003), extras din postarea:

Ce avem noi de facut astazi pentru a ne mantui si pentru a ne pregati de incercarile ce vor veni?

“[...] Am dat mereu exemplul, cand mi s-au pus intrebari asemanatoare, exemplul Marelui Mucenic Teodor Stratilat. Era general al armatei romane. In vremea in care a trait el stapanea idolatria in Imperiul Roman. El fara indoiala ca avea unele obligatii legat de acest cult idolatru, odata ce era ofiter superior al armatei romane. O vreme a reusit sa-si pastreze credinta in ascuns. Era crestin, dar nu se arata pe fata ca este crestin. Nu arata prin nimic altora ca este crestin.

Dar a simtit ca nu se poate – de la un moment dat a simtit ca nu se mai poate sa ramana asa. Eu as zice ca, chiar Harul l-a ocrotit ca nimeni sa nu inteleaga cum ca el in taina este crestin. El stie cum s-a strecurat printre toate. Dar a sosit si momentul in care a simtit ca nu se mai poate altfel si atunci a cerut de la Dumnezeu mai intai un semn de incredintare, sa-i spuna Dumnezeu daca este cazul sa-si de ape fata credinta – pentru ca el stia ce urmeaza – sau sa mai astepte. El a trimis pe unul dintre slujitorii lui cu un brau, in semn al demnitatii lui de ofiter, la biserica, sa-l aseze pe Altar, pe Sfanta Masa. Si a zis el lui Dumnezeu: “Doamne, daca va intra intai preotul Bisericii si va ridica braul de acolo este semn ca a sosit momentul. Daca-l va lua altcineva, voi mai amana”. Se temea ca nu cumva marturisind pe fata ca este crestin, apoi sa nu aiba tarie sa rabde chinurile si in chinuri sa se lepede de Hristos. Avea nevoie de o marturie a lui Dumnezeu ca sa stie daca Dumnezeu binecuvinteaza marturisirea lui pe fata pentru ca stia ca fara Domnul nu este cu putinta sa duci pana la capat alergarea muceniciei. A randuit Dumnezeu asa ca preotul sa intre mai intai, Auxentie mi se pare ca il chema pe preot, si sa ridice de acolo braul lui. El a marturisit pe fata ca este crestin, a fost prins, schingiuit, chinuit cu chinuri groaznice si in toate a ramas neclintit. Si si-a dus lupta marturisirii pana la capat.

As zice ca cele spuse despre el pot sa fie un model si pentru noi. Cat omul simte ca nu are inca taria unei marturisiri pe fata cred ca nu greseste daca ramane cumva mai intru ascuns, dar ramanand intru ascuns sa nu fie las si sa nu dormiteze, ci sa se straduiasca pentru cresterea lui launtrica, pentru ca sa poata sa ajunga la un moment dat la taria unei marturisiri barbatesti, a unei marturisiri fatise. Deci in spiritul celor spuse, cred ca este de la sine inteles raspunsul pe care am vrut sa-l dau.

- Cum ne putem feri de pacat daca traim in preajma unor oameni necredinciosi si suntem mereu cu ei?

- Tovarasiile rele, adevarat, strica obiceiurile bune. Bine este sa evitam tovarasiile rele, sa nu ne incredem in taria noastra. Daca imprejurarile asa sunt, ca nu avem cum sa facem lucrul acesta, atunci ne punem toata nadejdea in puterea Harului dumnezeiesc si el ne va apara. Sa avem o dorinta curata si sincera de a fi cu Dumnezeu si de a face voia lui si el ne va apara. Nu va putea nimeni sa ne vatame. Daca Dumnezeu este cu noi, cine poate sa fie impotriva noastra? Cine poate sa ne faca vreun rau, cu ce poate sa ne vatame cineva? Dar stim ca nu avem o credinta atat de tare; de aceea zic, daca se poate, sa evitam tovarasiile rele ca sa nu ne vatamam. Atunci cand nu ne va fi cu putinta, fara indoiala ca Harul ne va apara”.

Legaturi:

„Orice mi-ati spune si orice mi-ati face, eu nu ma las de Dumnezeu!”

- Multi se plang ca elevul ortodox se simte izolat si marginalizat in scoala. Desi lucrurile par ca s-au limpezit demult, totusi el se pomeneste inconjurat de colegi necredinciosi care il tachineaza, il subesti­meaza sau rad de el. Cum poate fi rezolvata aceasta problema?

- Aceasta problema se poate rezolva numai pe ca­lea unirii parintilor ortodocsi si a copiilor lor. Inscrie­rea intr-o scoala sau gimnaziu cu profil ortodox este cea mai potrivita cale spre rezolvarea problemelor cu care se confrunta. Cand insa lipseste beneficiul unui astfel de anturaj, parintii il vor invata pe copilul lor asa-numite-le „tactici de aparare”. Am vorbit despre tanarul diacon din biserica noastra. Cand era elev, il respectau toti in scoala numai pentru ca mergea la biserica si nu tainuia de nimeni credinta sa in Dumnezeu, desi pe atunci era un lucru neobisnuit. Cand parintii isi educa fiii in di­rectia credintei, cand reusesc sa-i deprinda cu virtutile, cand le ofera cunostinte duhovnicesti, intelepte, atunci acestia ii vor depasi cu mult pe semenii lor necredin­ciosi. Desi vor fi jigniti, clevetiti, respinsi, totusi credin­ta in Dumnezeu ii va ajuta sa tina piept problemelor. In acest fel, vor deveni vii marturisitori inaintea celorlalti.

In cartile sale, Arhiepiscopul Ioan Sahovski descrie un moment din viata unei fetite credincioase, marturisit de profesoara acesteia. S-a intamplat in anii ’30, cand religia si credinta erau prigonite. Bolsevicii au organizat cincinalul ateist, la care si-au propus sa desfiinteze totalmente religia. In scoala unde preda aceasta profesoara invata o fetita dintr-o familie credincioasa. Avea 13 ani. Cand profesorii au aflat ca merge la biserica, au hotarat sa o defaimeze in fata intregii scoli. I-au adunat pe toti elevii si profesorii intr-o aula enorma si au exclus-o din organizatia de pionieri. Apoi i-au chemat pe parinti si le-au tinut o „predica” stiintifico-ateista. Parintii fetei insa nu s-au pierdut cu firea si au raspuns: „Da, noi am educat-o pe fiica noastra in credinta ortodoxa, dar ea este destul de matura ca sa-si asume responsabilitatea faptelor si hotararilor sale.” Astfel, o copila a inceput sa marturiseasca Ortodoxia inaintea unei gloate inversunate, indracite. Toti radeau de ea, o batjocoreau, o amenintau, dar ea le spunea cu tarie: „Orice mi-ati spune si orice mi-ati face, eu nu ma las de Dumnezeu. Eu merg si voi merge la biserica, orice ar fi”. Profesoara isi aminteste cum a ramas uluita de indrazneala acestui copil care isi marturisea credinta inaintea unei gloate salbatice. Ea se intreba de unde poate avea o fiinta mica atat de multa tarie. Dupa acest eveniment, ideile ateiste ale profesoarei s-au zdruncinat din temelii. In final, ea insasi a devenit crestin-ortodoxa, dupa care a emigrat. Iata cata putere are credinta si cum lucreaza harul daruit omului de catre Dumnezeu. Menirea parintilor este sa descopere harul in copilul lor, sa-l faca lucrator.

- Pentru a cunoaste crestinismul e nevoie de multa dorinta si stradanie. In plus, omul trebuie sa dispuna de sansa aceasta. Ce l-ar putea determina pe tanar sa descopere frumusetea crestinismului si cum e bine sa actioneze in scopul respectiv?

- Depinde mult de judecatile lui Dumnezeu, de ho­tararile Proniei Sale. Si cat de departe sunt cerurile de la pamant, asa de departe sunt caile Mele de caile voastre si cugetele Mele de cugetele voastre (Isaia 55, 9). Apropierea oricarui om de Dumnezeu este o taina cunoscuta numai de EI. La inceput, de regula, in suflet apare o nemultu­mire pentru traiul superficial, pentru viata bazata doar pe agonisirea bunurilor pe care o substituie dorinta pentru cele curate, luminate, intelepte, duhovnicesti. Omul incepe sa caute. In cele din urma, el intelege ca Dumne­zeu este toata lumina si linistea de care are nevoie.

Omul nu percepe imediat acest lucru. La inceput, cautatorul vrea sa-si vada idealurile materializate in alta persoana. E valabil mai ales in cazul tinerilor pentru care iubirea reprezinta cel mai important aspect al vie­tii. Sfantul Teofan Zavoratul spune ca e un lucru firesc, deoarece omul este o creatie minunata si sublima a lui Dumnezeu. De asemenea, el este o fiinta neputincioa­sa, pentru ca sufletul aflat in cautare nu va fi multumit in totalitate nici de persoane, nici de oricare alt lucru. Probabil, cu ajutorul omului sau gratie lui, sufletul Il va intelege pe Dumnezeu, va descoperi mai usor calea cu­noasterii Sale. Cu toate acestea, pana cand sufletul nu-L va descoperi pe Dumnezeu Insusi, nu-si va gasi linistea. Setea de absolut il determina pe om sa cerceteze, sa descopere. El citeste carti, cauta persoane care ar putea sa-l indrume si sa-i vorbeasca despre Dumnezeu. Astazi, bisericile sunt deschise. E bine sa mearga in biserica, sa se apropie de preot sau de tinerii inteligenti, instruiti, care exista in fiecare lacas, sa discute cu ei, pentru ca tot cel ce cauta gaseste (v. Matei 7, 8). Mai devreme sau mai tarziu, va gasi un om care ii va vorbi despre Dumnezeu. Nu atat cuvintele, cat exemplul si faptele acestuia vor vorbi de la sine.

- Cunosc o situatie concreta de viata, cand pilda unui preot de la tara a influentat atat traiul oame­nilor care comunicau direct cu el, cat si pe cel al pri­etenilor sau cunoscutilor acelora. Eu impreuna cu prietenii mei credeam in Dumnezeu, dar in mintea noastra era o mare harababura. De pilda, cand vor­beam despre credinta, un prieten destul de autoritar si important pentru mine in acea vreme se exprima asa: „Ei si? Ce vrei sa fac acum? Sa-mi agat demon­strativ crucea la gat? Nu e normal”. Fiind student, el a fost trimis impreuna cu colegii la practica, in col­hozul unui satuc infundat. Biserica de acolo era des­chisa. Astfel, a hotarat impreuna cu un alt amic de-al sau sa discute cu preotul paroh. Dialogul ce a urmat i-a impresionat profund.

Apoi, imediat ce ne-am intalnit, a inceput sa-mi is­toriseasca cu elan despre cat de virtuos era preotul din acel sat, despre ochii sai sinceri si limpezi, lucru pe care nu-l vazuse la nimeni vreodata. Cand a vrut sa se impartaseasca, el a mers si s-a spovedit la parin­tele respectiv, desi a parcurs o distanta destul de ma­re pana acolo. Treptat, o parte din studentii grupei noastre au devenit credinciosi, se incurajau reciproc pe calea mantuirii si frecventau din ce in ce mai mult biserica. De asemenea, colegii altor facultati, chiar si unii profesori, ne-au urmat exemplul. Cei doi tineri care vorbisera cu preotul din sat si alti cativa prieteni de-ai lor au fost hirotoniti; o prietena de-a mea este preoteasa si altele doua s-au calugarit. Toate acestea s-au realizat gratie parintelui din satucul departat, care a reusit sa dezvaluie esenta credintei ortodoxe unor persoane cuprinse de duhul vremii.

- Va voi istorisi si eu un caz uimitor de convertire. Odata, la un preot a venit un tanar care i-a spus:

„Parinte, am venit sa va multumesc”.

„Pentru ce sa-mi multumesti?”, s-a mirat preotul.

„Pentru faptul ca mi-ati aratat calea catre Dumnezeu”. „Cum? Eu nu-mi amintesc cine esti. De fapt, nici nu te cunosc”.

„Poate ca nu ma cunoasteti, dar eu va cunosc. Unitatea in care imi efectuam serviciul militar se afla in apropierea localitatii dumneavoastra. Intr-una din duminici, fiind in trecere pe langa biserica, am hotarat sa intru un pic. Pe atunci nu ma interesa nimic din ce tine de Dumnezeu. Inauntru nu era decat un singur om, care canta in strana. La un moment dat, dumneavoastra ati iesit la amvon si ati rostit predica intr-o biserica pustie — pe mine nu m-ati observat, pentru ca stateam in spatele unei coloa­ne. Am fost cutremurat. M-au uimit nu atat cuvintele, cat faptul ca predicati intr-o biserica pustie. Erati senin si foarte incredintat in tot ceea ce rosteati, chiar daca nu va asculta nimeni. Impresionat de ceea ce vedeam, am inteles ca, de vreme ce le predicati, acele invataturi au sens si importanta profunda. De multe ori imi amintesc de gestul dumneavoastra, care m-a determinat sa citesc Sfanta Evanghelie si sa frecventez biserica. De aceea, am venit sa va multumesc”.

(in: Ieromonah Serghie Rabko, “Este posibila mantuirea in secolul al XXI-lea?“, Editura Sophia, 2010)

Legaturi:

Cine este Sfântul Partenie din Lampsakos?

Sfântul Partenie din Lampsakos este un Sfânt din vechime al Bisericii Ortodoxe, care a trăit în Asia Mică, în secolul al IV-lea după Hristos, şi este sărbătorit în fiecare an pe data de 7 februarie. Acest Mare Sfânt este recunoscut în mod deosebit ca fiind Sfântul Tămăduitor al cancerului si al tuturor bolilor (trupeşti şi sufleteşti). Pe lângă aceste calităţi de taumaturg (care îl aseamănă pe Sfântul Partenie cu Sfinţii Apostoli), Sfântul Ierarh Partenie a primit de la Dumnezeu darul deosebit de a izgoni demonii şi de a-i uşura pe oamenii care suferă de influenţa magiei, farmecelor, vrăjilor şi a altor acţiuni satanice.

Sfântul Partenie a fost înzestrat de Dumnezeu şi cu un alt mare har, şi anume acela de a învia morţii (în timpul vieţii sale a înviat trei morţi). Ceea ce-l face şi mai minunat pe acest Mare Sfânt din vechime este faptul că Dumnezeu l-a îmbogăţit în zilele noastre pe Sfântul Partenie cu şi mai mult har, căci Marele Făcător de minuni Partenie săvârşeşte iar zilnic minuni uimitoare, precum odinioară, copleşindu-i cu binefacerile sale pe cei care îl roagă cu credinţă şi evlavie. Marele Sfânt Partenie îi apără pe oamenii din zilele noastre de orice capcană răuvoitoare, îi salvează din primejdii şi rezolvă în chip minunat situaţiile dificile, întrecând, de cele mai multe ori, nădejdile oamenilor.

Marele Sfânt Partenie s-a născut în orăşelul Melitoupolis din provincia Hellespont (denumirea antică a zonei din jurul Strâmtorii Dardanele de azi) din Asia Mică, în secolul al IV-lea d.Hr. Tatăl său se numea Hristodoulos şi era diacon al bisericii din acea localitate. De mic copil a fost atras de Sfintele Scripturi, aplicând in viaţa de zi cu zi poruncile Evangheliei.

În apropierea orăşelului în care s-a născut era un lac, din care obişnuia să pescuiască tânărul Partenie, iar banii pe care-i primea vânzând peştii din care nu mânca niciodată, îi împărţea pe toţi la săraci.

Pentru marea iubire de oameni a smeritului Partenie, Dumnezeu l-a învrednicit să primească Sfântul Har încă de la o vârstă foarte fragedă. Sfântul Partenie a început să facă multe minuni, chiar de la vârsta de 18 ani, tămăduind tot felul de boli şi scoţând diavolii din oameni, prin chemarea Numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Datorită minunilor pe care le făcea, faima Sfântului Partenie s-a răspândit pretutindeni. Pentru toate acestea, Episcopul din Melitoupolis, Filitos, l-a hirotonit preot, astfel Harul Sfânt revărsându-se şi mai bogat în sufletul bunului Partenie.

[...]

Datorită strălucitei sale vieţi şi a minunilor pe care le făcea, a ieşit la iveală sfinţenia sa. Pentru aceasta, Mitropolitului din Kizik, Asholios, l-a numit pe Sfântul Partenie, în anul 325, în timpul domniei Sfântului Împărat Constantin cel Mare, Episcop al cetăţii Lampsakos, deoarece această localitate era adânc cufundată în idolatrie.

Cetatea antică grecească Lampsakos (în greacă: Λαμψάκος) se afla în nord-vestul Asiei Mici, pe coasta de est a Hellespontului (denumirea antică a zonei din jurul Strâmtorii Dardanele de azi), pe ţărmul asiatic al Strâmtorii Dardanele, în partea opusă a localităţii Kallipolis (astăzi Gallipoli) din Peninsula Tracică, în acelaşi loc unde este şi localitatea de azi, pe care turcii o numesc Lapseki  (în turcă: Lâpseki).

Sfântul Partenie se străduia să dea la o parte negura din jurul ochilor şi să-i pregătească pe lampsakieni să vadă cu ochi limpezi pe Marele Dătător de lumină. Urmând poruncilor apostolice, Marele păstor făcător de minuni, Partenie, a muncit din greu şi cu umilinţă, cu rugăciune şi cu post, neîncetat sfătuindu-i, rugându-i şi dojenindu-i. Astfel, dreptul păstor îi convingea pe unii cu vorba, iar pe alţii mai mult cu fapta – prin exemplul vieţii sale drepte şi, mai ales, prin minunile uimitoare pe care le săvârşea în numele Domnului Iisus Hristos. Sfântul Partenie a fost doctor al trupurilor celor suferinzi din Lampsakos, dar, mai ales, doctor al sufletelor lor, deoarece a reuşit să-i convertească, să-i facă să urască minciuna şi să se boteze în numele Preasfintei Treimi.

Văzând cetatea încredinţată lui că sporeşte în credinţa cea dreptmăritoare şi că dispreţuieşte întru totul idolii, evlaviosul Ierarh Partenie a vrut să distrugă templele idoleşti din cetatea Lampsakos, iar în locul lor să zidească sfinte biserici închinate lui Hristos. Pentru aceasta, a mers la Marele Împărat Constantin ca să ia de la dânsul autorizaţie pentru acest lucru. Fiind primit de dreptcredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat cu multă cinste şi dragoste, a obţinut de la dânsul ceea ce dorea, şi, în plus, o sumă însemnată de aur pentru zidirea sfintelor biserici.

Întorcându-se Sfântul Partenie în Lampsakos, a dărâmat toate capiştele idoleşti şi a construit în mijlocul cetăţii şi în punctul său cel mai înalt, o mare biserică, peste măsură de frumoasă, spre slava Atotputernicului, singur apucându-se de lucru şi ajutând cu mâinile sale pe zidari. Această minunată Biserică închinată Mântuitorului Hristos domină şi astăzi centrul Lampsakului, ea păstrându-se din secolul al IV-lea, deoarece turcii au transformat-o în moschee când au răsturnat Imperiul Bizantin.

Sfântul Partenie înviază primul om – pe Eftihianos

Odată terminată construcţia sfintei biserici, Preamăritul Partenie s-a sârguit să facă în Altar Sfânta Masă; pentru aceasta a căutat un bloc de piatră foarte mare şi frumos; după ce l-a găsit, l-a predat cioplitorilor în piatră, spre a fi prelucrat aşa încât să se potrivească cu Sfântul Altar. După terminarea lucrării, imensul bloc de piatră a trebuit transportat spre sfântul lăcaş. Muncitorii l-au încărcat într-un car cu boi, dar vrăjmaşul diavol, care întotdeauna pizmuieşte toate cele bune, a încercat să împiedice lucrarea Preacuviosului Partenie şi şi-a început obişnuitele lui lucrări, ca cel ce este de la începutul lumii ucigaş de oameni. A săvârşit deci o lucrare pe măsura urii sale faţă de oameni, căci după ce i-a tulburat aşa cum ştie el pe boi, i-a împins înapoi cu un avânt de nestăvilit, încât nimeni nu-i mai putea stăpâni. Îndată omul care mâna boii, pe nume Eftihianos, prin lucrarea diavolească a fost aruncat la pământ, sub car, cu faţa în jos, şi trecând carul cu piatra cea mare şi extrem de grea peste dânsul, i-a sfărâmat toate oasele şi măruntaiele, încât l-a lăsat mort.

Aducându-i-se îndată la cunoştinţă cele întâmplate, Preamăritul Ierarh Partenie – Marele Tămăduitor şi Făcător de minuni – a spus: “Nu ai să te bucuri de asta, demon viclean, şi nici n-ai să împiedici să se facă lucrarea lui Dumnezeu!”. Şi degrabă, luând cu el pe câţiva dintre credincioşii cei de faţă, au mers cu toţii la locul unde se întâmplase tragedia. Văzând trupul mortului, preamilostivul Sfânt Partenie şi-a plecat sfinţii săi genunchi la pământ, spre rugăciune, apoi s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu, zicând:

“Tu, Stăpâne, Care eşti Adevăratul Domn al vieţii şi al morţii, Tu ştii cu adevărat pentru care pricină a atacat vrăjmaşul; dar, precum întotdeauna, aşa şi acum zădărniceşte, Împărate al meu, planurile viclene şi arată-i deşartă scornirea lui, şi dăruieşte-i viaţa robului Tău, Eftihianos, care zace aici jos mort, pentru că nimic nu se află în afara puterilor Tale, când Tu vrei, Tu Care eşti Izvorul vieţii şi Învierea!”.

Aşa a spus şi până să termine Sfântul Partenie de-a binelea rugăciunea, Eftihianos a înviat. Şi îndată s-a ridicat omul pe deplin sănătos, dând din mâini şi din picioare şi mişcându-şi buzele ca să-i mulţumească Marelui Făcător de minuni Partenie, care l-a înviat. Toate oasele şi mădularele – care mai înainte zăceau strivite pe drum – s-au refăcut complet, iar Eftihianos, înzdrăvenindu-se ca mai înainte, a luat boii şi a mânat carul cu piatra cea aleasă până la Sfânta Biserică a Atotputernicului. Atunci toţi cei care au văzut acea minune şi acea neaşteptată întoarcere la viaţă a mortului, şi-au întărit credinţa în Mântuitorul Hristos şi în puterea Lui nemărginită, şi au dat slavă şi laudă Preabunului Dumnezeu.

Prin această înviere minunată – însoţită de refacerea completă a trupului zdrobit –, Sfântul Ierarh Partenie din Lampsakos, cu puterea lui Iisus Hristos, l-a ruşinat încă o dată pe diavol, care încearcă permanent şi pe orice cale să împiedice lucrările lui Dumnezeu.

Aflând oamenii de pretutindeni despre această înviere minunată, se minunau de puterea deosebită şi de marea trecere de care se bucura smeritul Ierarh Partenie la Tronul Preasfintei Treimi. Astfel, toţi cei care aveau bolnavi sau demonizaţi sau care sufereau de orice alt rău, întrucât dispreţuiau orice ştiinţă şi orice alt ajutor apropiat de aceasta, îi aduceau la Preafericitul Partenie, Episcopul Lampsakului, şi vedeau lucruri care întreceau nădejdile lor.

*

Sfântul Partenie era părintele iubitor, ocrotitor şi salvator al cetăţii pe care o păstorea. Cu ajutorul rugăciunii, Dreptul Ierarh tămăduia fără excepţie toate bolile şi neputinţele, mai ales pe cele faţă de care medicina acelei vremi era complet neputincioasă. Preabunulul Sfânt Ierarh Partenie, Episcopul Lampsakului, era atât de milostiv încât nu refuza să-i ajute pe nici unul dintre nenumăraţii suferinzi de patimi trupeşti sau sufleteşti sau posedaţi de duhuri necurate, care îi cereau ajutorul sau dintre cei care aveau marea şansă de a-l întâlni pe Sfânt în calea lor – unii dintre aceştia din urmă chiar neştiind că suferă de anumite boli sau că sunt posedaţi de demoni. De aceea, oamenii au încetat să mai apeleze la doctori pentru tratarea lor şi alergau de fiecare dată la bunul lor păstor, Partenie. Pricinile care-i făceau pe oameni să alerge la Sfântul Partenie erau multe, printre care siguranţa, grăbnicia şi gratuitatea vindecării complete şi a rezolvării problemelor lor.

[...]

Sfântul Partenie scoate duhul diavolesc dintr-un om 

Întrucât erau mulţi cei care veneau şi plecau din Lampsakos, a ajuns într-una din zile la Sfântul Partenie, pentru binecuvântare, un om care avea în sine un duh diavolesc, care de multă vreme locuia într-însul (încă din copilărie), fără însă ca acesta să o ştie. Şi dacă demonul s-a putut ascunde de cel care-l adăpostea, necuratul nu s-a putut ascunde şi de prietenul lui Dumnezeu, adică de Sfântul Ierarh Partenie. Astfel că, ajungând bietul posedat lângă Cuviosul Partenie, i-a făcut plecăciune, iar Sfântul, cunoscând că într-însul este duhul necurat, nu i-a întors salutul. Atunci diavolul s-a înfuriat şi a vorbit Sfântului prin om:

– Noi am avut dorinţa să te vedem dar, deşi te-am salutat, tu nu ne-ai răspuns.

– Iată deci, i-a spus Preamăritul, că m-ai vazut.

Iar demonul la rândul său i-a răspuns:

– Te-am vazut şi te-am priceput.

– Dacă cu adevărat ai priceput, atunci ieşi din fiinţa lui Dumnezeu, i-a poruncit Sfântul Partenie.

Atunci duhul cel viclean a replicat:

– Asta a fost tot? Să mă condamni să ies de aici dinăuntru? Dar, rogu-mă ţie, nu mă scoate din lăcaşul meu, în care de atâta timp locuiesc!

– Dar chiar este multă vreme de când locuieşti în el? l-a întrebat Sfântul Partenie.

Iar necuratul i-a răspuns:

– De când era copil, iar până acum nu m-a simţit nimeni, în afară de tine! Dacă totuşi mă izgoneşti de aici, oare unde îmi vei porunci să mă duc?

– Îţi dau şi loc unde să mergi, i-a spus Cuviosul Partenie.

– Poate ai să-mi spui să intru în porci? a întrebat diavolul.

Iar Sfântul Partenie a urmat:

– Ba deloc, ci am să-ţi dau ţie un om, în care intrând să locuieşti, dar să ieşi din omul acesta degrabă.

După ce demonul şi-a dat seama că totul este adevărat şi nu înşelăciune, pentru că îl vedea pe Preamăritul Partenie gata să susţină şi să promită că-i oferă până şi om în care să se sălăşluiască, dacă, desigur, ieşea din acesta, a fost convins şi a ieşit; şi îndată a cerut ce i s-a promis.

Atunci Sfântul Partenie însuşi a deschis larg gura sa şi i-a spus:

– Iată omul! Intră şi locuieşte!

Auzind acestea, diavolul, ca şi cum ar fi fost ars cu foc de cuvântul Preafericitului Ierarh Partenie, a început să bocească şi, plecând, a spus:

– Vai mie, în bun vas locuind eu, după atâta timp mă izgoneşti! De ce oare n-am găsit pe altul în care să pot să stau şi am fost dat afară din acesta fără să vreau? Cum am să îndrăznesc să stau în acesta care are aşa mare putere? Cum voi putea să intru în casa lui Dumnezeu? Cu adevărat, mare este puterea celor ce-I fac Voia lui Dumnezeu!!!

Acestea zicându-le diavolul cel alungat în chip ruşinos, s-a dus în locuri pustii şi neumblate, iar omul ce fusese posedat de acesta încă din copilărie a rămas pe deplin liniştit şi sănătos, şi Îl lăuda pe Dumnezeu.

Din această întâmplare cu cel demonizat se deduce imediat imensa putere pe care a primit-o smeritul Ierarh Partenie din Lampsakos asupra demonilor vicleni şi trufaşi. Căci, precum întunericul este risipit de lumină, simpla apropiere de Sfântul Ierarh Partenie îi fugărea pe demoni. Dar nici în zilele noastre demonii nu suportă prezenţa Sfântului Partenie din Lampsakos, întrucât apropierea de Capul Sfântului Ierarh Partenie sau de Sfintele sale Moaşte îi pune îndată pe fugă pe demoni, fapt dovedit şi de minunile din zilele noastre. Numai un om simplu şi smerit, precum milostivul Partenie, putea să primească o putere atât de mare asupra întunecaţilor demoni, ca să aibă putere să lupte în oraşul idolatru Lampsakos. Atât de mare era – şi este – trecerea Preafericitului Ierarh Partenie la Dumnezeu, încât Sfântul Partenie le porunceşte diavolilor şi aceştia i se supun, nesuportând Harul Duhului Sfânt Ce sălăşluieşte în el.

Datorită puterii sale celei mari asupra demonilor, de pretutindeni se aduceau la Sfântul Ierarh Partenie oameni ce sufereau din cauza duhurilor necurate (demonizaţi şi oameni care sufereau din cauza vrăjilor şi a farmecelor sau a altor legături necurate) şi milostivul Partenie îi tămăduia pe toţi prin rugăciune, cu darul şi puterea lui Dumnezeu.

[...]

Sfântul Partenie vindecă cu mărinimie patima iubirii de avuţie

Vizitându-l într-o zi Sfântul Partenie pe Mitropolitul din Iraklia Traciei, l-a găsit pe acesta grav bolnav, dar Dumnezeu i-a descoperit plăcutului Său Partenie că Mitropolitul este pedepsit cu acea boală grea pentru iubirea de argint, căci Mitropolitul era tare iubitor de bani şi, vai!, îşi însuşise bunurile săracilor. Aflând aceasta, Sfântul Partenie i-a spus: “Să ştii că această boală trupească care te-a lovit este spre îndreptarea bolii tale sufleteşti.” Iar bolnavul i-a răspuns: “Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine să-mi ierte păcatele.” Sfântul Partenie a urmat: “Dacă cineva este vinovat faţă de un om, este firesc să fie ascultat cu bunăvoinţă cel ce se roagă pentru el. Vina ta însă se îndreaptă pe de-a-ntregul spre Dumnezeu, Căruia nimic nu-I scapă. Tu continui încă în păcat şi acesta se răsfrânge în întregime pe spinarea săracilor. Dă, deci, ce este al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu, şi nici o piedică nu mai există, mărite, să te faci bine, şi nu zic numai la trup, ci mai cu seamă la suflet.”

Vorbele Sfântului Partenie au coborât în inima Mitropolitului, care, venindu-şi în simţire, a zis: “Cu adevărat, am greşit faţă de Dumnezeu”. Îndată chemând pe intendentul său, i-a poruncit să aducă în faţa tuturor aurul pe care-l strânsese de la săraci. Iar după ce acesta aduse o mulţime de aur cu anevoie de numărat, Mitropolitul l-a rugat pe Sfântul Partenie să-l împartă la săraci, dar Sfântul i-a zis: “Numai pe tine te priveşte această lucrare şi de aceea te-a întărit Dumnezeu, ca să întorci cu propriile tale mâini la săraci toate câte sunt ale lor.”

Atunci bolnavul a poruncit să fie pus în saretă şi să fie dus la Biserica Sfintei Muceniţe Glicheria. Acolo, adunând pe toţi săracii oraşului, le-a împărţit tot aurul cu îndurare. Iar Bunul şi Preamilostivul Dumnezeu – Cel Ce n-a defăimat lacrimile desfrânatei şi a primit suspinarea vameşului –, a primit pocăinţa Mitropolitului şi în trei zile i-a dăruit o sănătate deplină, nu numai a trupului, ci şi a sufletului (aşa cum proorocise Sfântul Partenie).

[...]

Sfântul Partenie aduce ploaia şi face pământul şi plantele să rodească îmbelşugat

În acea vreme, când Sfântul Partenie săvârşea cu darul şi cu puterea lui Hristos minunile, tămăduind diferite boli, era lângă el şi Ipatianos, arhidiaconul Bisericii Sfântului Mucenic Ahilas. Acesta, văzând puterea cea mare a Episcopului din Lampsakos, a căzut la picioarele Sfântului Partenie şi l-a rugat cu lacrimi să meargă la unul din ogoarele sale, unde semănase de toate, dar – din cauza păcatelor sale – a venit seceta care a uscat totul, vătămând şi slăbind seminţele.

Preamăritul s-a lăsat convins de rugămintea arhidiaconului şi a mers la locul cu pricina. Ajuns acolo, Sfântul Partenie a ridicat mâinile spre cer, a udat pământul cu lacrimile sale şi a cerut din toată inima lui Dumnezeu să dea ploaie ca să rodească pământul. Iar Dumnezeu, Cel Ce face voia celor care se tem de El, a acoperit îndată cerul cu nori şi a început să cadă atâta ploaie, încât s-au umplut până şi lacurile pământului.

Sfântul Partenie a înnoptat într-un adăpost de pe ogor, unde s-a rugat toată noaptea, timp în care Dumnezeu i-a descoperit că Mitropolitul va trece la cele veşnice peste puţin timp, iar succesorul său pe scaunul Episcopiei va fi arhidiaconul Ipatianos. Dimineaţa devreme, chemându-l Sfântul Partenie pe arhidiacon, i-a spus: “Trebuie să ai mare grijă pentru că ştii bine că Mitropolitul a fost pedepsit din cauza lăcomiei lui de bani. După cum am fost înştiinţat în timpul nopţii de Dumnezeu, să ştii că şi tu ai să ajungi episcop nu peste mult timp. Îngrijeşte-te deci să veghezi asupra săracilor, pentru că aceasta este pe placul lui Dumnezeu mai mult decât orice altceva.”

Arhidiaconul a ascultat cu atenţie şi l-a rugat pe Sfânt să viziteze şi un alt ogor al său, ca să-l binecuvinteze cu rugăciunea lui, deoarece era uscat complet din pricina secetei. Sfântul Partenie l-a liniştit pe arhidiacon, asigurându-l că la vremea secerişului va treiera de pe acest ogor exact cantitatea de grâne pe care o recolta în anii cei buni.

La fel de uscată era şi via sa, de curând plantată, care era şi mâncată de viermi. Văzând aceasta, Sfântul Partenie luă sare şi o împrăştie, astfel încât să cuprindă, pe cât era cu putinţă, toată via, după care îi spuse arhidiaconului: “Să nu te necăjeşti deloc, nici pentru via aceasta, pentru că va primi din plin binecuvântare prin Harul Bunului Dumnezeu.”

Sosind vremea să se întoarcă în Lampsakos, a plecat de pe câmpurile arhidiaconului şi s-a întâlnit iar cu Mitropolitul, care l-a primit cu bucurie. Sfântul Partenie i-a spus: “Am să-ţi aduc o veste bună: nu va trece mult timp şi te vei duce la Domnul. Precum m-a vestit despre aceasta Dumnezeu, ai să laşi după tine un urmaş vrednic drept conducător al Mitropoliei, pe arhidiaconul Ipatianos”. Apoi s-a urcat în corabie şi s-a întors pe mare în Lampsakos.

Au trecut doar câteva zile şi stăpânul duhovnicesc al Irakliei s-a îmbolnăvit şi s-a dus la Domnul, iar în locul lui a fost ales Ipatianos, după cum proorocise Sfântul Partenie. S-au împlinit apoi şi celelalte profeţii ale smeritului Partenie: la vremea recoltei, Ipatianos a adunat roadele de pe câmpul care fusese distrus de uscăciune, le-a treierat şi a găsit exact 1000 de mozi, cât rodea în anii cei buni. Iar la vremea culesului de struguri, via – care fusese şi ea uscată – a dat rod îmbelşugat, după cum profeţise Sfântul Partenie.

Văzând toate acestea, Episcopul Ipatianos a umplut o corabie cu daruri din amândouă felurile de roade şi le-a adus în Lampsakos, la Sfântul Partenie, drept mulţumire pentru rugăciunea şi binecuvântarea sa. Sfântul a primit cu dragoste pe episcopul Irakliei, dar roadele aduse de dânsul le-a refuzat, spunând: “Toate acestea trebuie oferite nu mie, ci lui Dumnezeu, deoarece şi binecuvântarea roadelor de la El vine. Deci, trebuie să le împarţi pe toate acestea la săraci, mărturisind că mulţumirea I se cuvine lui Dumnezeu!”. Atunci Ipatianos s-a întors îndată în Iraklia şi a dăruit roadele celor săraci, povestind tuturor despre minunile lui Dumnezeu, făcute prin robul Său, Partenie.

Sfântul Partenie a fost aşadar în toate bun şi minunat. Marele făcător de minuni din Lampsakos a strălucit asemeni Îngerilor prin viaţa sa curată – pe mulţi păgâni aducându-i la credinţa cea adevărată, tămăduind nenumărate boli, alungând demonii şi ajutându-i pe oameni în orice problemă grea pe care o aveau.

Ajungând la o vârstă înaintată, Sfântul Partenie a plecat la Dumnezeu – Căruia I-a închinat toată viaţa sa – pe data de 7 februarie (într-un an care nu se cunoaşte cu exactitate), când Biserica Ortodoxă de pretutindeni îl prăznuieşte. Sfântul Partenie a lăsat ca moştenire poporului său parfumul miracolelor sale şi exemplul conduitei sale exemplare.

Vestea despre cinstita adormire a Sfântului Partenie s-a răspândit cu repeziciune în cetăţile şi în ţările din jurul Lampsakului, aşa încât arhiepiscopi, episcopi, preoţi şi credincioşi de pretutindeni au venit la îngroparea lui, nelipsind, bineînţeles, nici Ipatianos, Episcopul Irakliei.

Trupul sfânt şi neprihănit al smeritului Ierarh al Lampsakului – Partenie –, după ce s-a bucurat de cinstea cântărilor care i se cuveneau, a fost aşezat la locul de veci cu toată evlavia şi cinstea, în micul Paraclis construit de el însuşi lângă marea Biserică a Atotputernicului (zidită tot de el).

Sfântul Partenie este viu şi prezent în vieţile noastre

Deşi sufletul lui a plecat la Dumnezeu, bunul şi milostivul Sfânt Partenie nu ne-a părăsit, pentru că şi după moartea sa, acest doctor fără de plată şi mare făcător de minuni i-a ajutat pe toţi cei care i-au cerut cu multă credinţă şi evlavie sprijinul în orice problemă aveau.

La mormântul lui cel sfânt se săvârşeau, şi se săvârşesc şi astăzi, multe tămăduiri, iar Sfintele sale Moaşte răspândesc mireasmă plăcută, izgonesc demonii din oameni, desfac vrăjile, farmecele şi toate legăturile necurate şi izvorăsc tămăduiri.

Sfântul Partenie vine şi astăzi în sprijinul acelora care-l cheamă cu credinţă şi evlavie, aşa cum făcea şi când era în viaţă. Prezenţa lui vie în zilele noastre este dovedită de minunile şi binefacerile uimitoare cu care îi copleşeşte pe cei care se apropie de el cu credinţă şi-l cheamă într-ajutor. Sfântul Partenie – prin darul Domnului Iisus Hristos – îi uşurează şi astăzi pe oamenii care suferă de influenţa magiei, farmecelor şi a altor acţiuni satanice, şi, mai ales, îi eliberează de boala blestemată care biciuieşte astăzi omenirea – cancerul. Sfântul Partenie este în mod deosebit Sfântul tămăduitor al cancerului.

De ce nu s-a vorbit despre Sfântul Partenie din Lampsakos în ultimele secole?

Dumnezeu a ales în mod special epoca noastră pentru a reda activitatea de odinioară a Marelui Său Sfânt Partenie din Lampsakos şi să-l slăvească, înzestrându-l cu daruri şi mai puternice, din următoarele motive:

1. Darurile depline cu care a fost înzestrat Sfântul Partenie încă din timpul vieţii sale – şi pe care Dumnezeu le-a amplificat în zilele noastre – se potrivesc perfect nevoilor omului de azi (necredinţă, eresuri, boli incurabile, acţiuni demonice, tot felul de primejdii şi nenorociri). Trăsăturile definitorii ale Sfântului Partenie sunt: scoaterea demonilor şi vindecarea cancerului şi a tuturor bolilor – virtuţi şi calităţi de taumaturg, care-l aseamănă cu Sfinţii Apostoli.

2. Epoca noastră se aseamănă mult cu:

* oraşul păgân Lampsakos din secolul IV d.Hr. – pe al cărui popor, după ce a primit credinţa creştină, l-a păstorit Sfântul Partenie

* primele secole de după Hristos – când creştinismul a trebuit să lupte împotriva idolatriei dezlănţuite

deoarece în zilele noastre păcatul a devenit modă, teoriile materialiste despre lume sunt acceptate de majoritatea oamenilor, iar diavolul atacă fără ruşine prin variate erezii şi culte satanice.

La începuturile secolului al IV-lea, când a trăit Sfântul Partenie, credinţa creştină a triumfat şi primul împărat creştin, cel întocmai cu Apostolii, Sfântul Constantin cel Mare, a luat în mâinile sale frâiele statului roman şi a mutat capitala în est, zidind noua Romă, Constantinopolul. Totuşi, în armata lui – pe care a format-o din regiunile cele mai creştine din Asia Mică – creştinii nu depăşeau 18%. Astfel, idolatria se opunea încă cu putere şi existau vetre păgâne care îi izolau în vicleşugurile lor pe oamenii cu bune intenţii, împiedicându-i să îmbrăţişeze dreapta credinţă. Chiar într-o astfel de vatră păgână a trimis Dumnezeu pe Episcopul cel făcător de minuni Partenie, care, prin viaţa sa cea dreaptă şi prin minunile uimitoare pe care le-a săvârşit în numele Domnului Iisus Hristos, a reuşit să-i facă pe lampsakienii idolatri să urască minciuna şi să se boteze în numele Preasfintei Treimi, prăbuşind astfel fortăreţele necuratului vrăjmaş al neamului omenesc.

Întrucât epoca noatră are nevoie intensă de reevanghelizare, Sfinţii înzestraţi cu daruri de Sus şi experienţă în lucrarea misionară – cum este Marele Episcop al Lampsakienilor, Partenie – sunt pe deplin potriviţi zilelor noatre, deoarece ei se pot apropia de noi şi ne pot ajuta.

Astfel, steaua luminătoare, care se numeşte Partenie, îşi face din nou apariţia în zilele noastre, luminând toată omenirea cu dragostea imensă şi grija părintească care-l caracterizează.

Mormântul Sfântului Partenie face minuni şi azi, chiar şi musulmanilor

Biserica pe care a ridicat-o Sfântul Partenie spre slava Mântuitorului Iisus Hristos domină şi astăzi centrul oraşului Lapseki, aceasta păstrându-se din secolul al IV-lea deoarece turcii au transformat-o în geamie turcească (adică moschee), atunci când au răsturnat Imperiul Bizantin (aşa cum au făcut şi la Constantinopol cu Biserica Sfânta Sofia şi cu bisericile din alte oraşe creştine). În zilele noastre, această Biserică a Mântuitorului, ridicată de Sfântul Ierarh Partenie din Lampsakos, poartă denumirea de Moscheea Suleiman Paşa (în turcă: Süleyman Paşa Camisi)

În zilele noastre se mai păstrează, lângă Biserica Atotputernicului înălţată de Sfântul Partenie (actualmente Moscheea Suleiman Paşa), ruinele Paraclisului unde a fost îngropat trupul sfânt al bunului păstor al Lampsakului, Paraclis care a fost zidit tot de smeritul Ierarh Partenie. Dar aceste locuri sfinte de închinăciune se află, din păcate, în posesia turcilor din ţinut.

Bunul şi milostivul Sfânt Partenie din Lampsakos continuă să facă minuni uimitoare şi după trecerea sa la Domnul, la fel ca odinioară. Acest lucru a fost mărturisit de mulţi creştini care trăiau în Hellespont (ţinutul Daradanelelor), înainte să fie alungaţi de turci, care au relatat că se făceau bine când, vizitând mormântul Sfântului Partenie, îşi aşezau deasupra hainele.

Dar şi în ziua de azi Sfântul Partenie tămăduieşte – în acelaşi fel – cu generozitate chiar şi pe musulmanii care locuiesc acum în zona Dardanelelor . Sfântul îi vindecă pe ei şi pe copiii lor, când îi aşează bolnavi pe mormântul lui. Musulmanii îl cunosc pe minunatul Sfânt Partenie şi îi poartă un respect deosebit, zicându-i “Sari Babai”, adică “Părintele de aur”, exact după cum l-au văzut reprezentat în icoane pe Sfântul Partenie.

O musulmană care locuieşte vis-à-vis de mormântul Sfântului Partenie relatează o minune cutremurătoare pe care o săvârşeşte Sfântul Partenie în zilele noastre. Turcoaica mărturiseşte că l-a văzut în somn pe Sfântul Partenie, viu, chemând-o să-i aprindă candela de la mormântul său şi jeluindu-se: “De ce mă lăsaţi să trăiesc în întuneric?” Aceasta nu i-a dat ascultare prima dată, dar Sfântul Partenie nu a lăsat-o în pace şi i-a apărut în vis şi a doua oară, şi a treia oară, de-acum ameninţător. Astfel, musulmana aceasta care are casa vis-à-vis de mormântul Sfântului Partenie a fost nevoită să-i aprindă candela zilnic şi fără încetare, pentru că, dacă vreodată uită sau neglijează, îi apare Sfântul în aceeaşi seară în vis insistent şi ameninţător.

Această minune este o mărturie de necontestat a tuturor refugiaţilor din anticul Lampsakos – actualul oraş turc Lapseki – care astăzi trăiesc în oraşul grecesc Nea Lampsakos din Insula Evia, minune confirmată şi de părintele Konstantinos Euripidis, preot în Nea Lampsakos. Mulţi dintre aceşti refugiaţi au vizitat de curând locurile lor de baştină – făcând pelerinaj acolo – şi au văzut acest lucru uimitor şi cutremurător cu ochii lor şi au auzit cu urechile lor de la musulmana (de vis-à-vis de mormântul Sfântului Partenie) în persoană, care îl venerează şi-l iubeşte pe acest Mare Sfânt ortodox, dar totodată se şi teme de el.

Unde se gasesc SFINTELE MOASTE ale Sfantului Partenie din Lampsakos?

Părţi din Sfintele Moaşte ale Sfântului Partenie din Lampsakos se păstrează în urmatoarele 2 mănăstiri din Grecia:

• La Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului “Makrimallis” de langa localitatea Psachna din Insula Evvia (Euboea) – Grecia, se află cea mai mare parte a Capului Sfântului Partenie;

Sfanta Manastire Makrimallis (in greaca: Ιερά Μονή Μακρυμάλλη) este o manastire a Maicii Domnului si se afla la 7 kilometri nord de localitatea Psachna si in apropierea satului Makrimalli din Insula Evvia (Euboea) – Grecia. Manastirea se afla pe un deal, la o altitudine de 280 metri, intr-o regiune de pini. Aceasta manastire are 3 hramuri: al Adormirii Maicii Domnului – pe 15 august -, o alta sarbatoare a Maicii Domnului – pe 23 august – si hramul Sfantului Partenie din Lampsakos – pe 7 februarie.

Manastirea Makrimallis este cunoscuta si vizitata mai ales pentru ca adaposteste Capul Sfantului Partenie din Lampsakos – Moaste care au puterea de a vindeca de cancer si alte boli incurabile si de a izgoni demonii. Tot in aceasta manastire se afla si Craniul Sfintei Mucenite Parascheva si alte Sfinte Moaste: ale Sfantului Ioan Botezatorul si ale Sfintilor: Haralambie, Pantelimon, Nikita si altii, precum si o Icoana Facatoare de minuni a Maicii Domnului.

Aceste Sfinte Moaste, impreuna cu Icoana Facatoare de minuni a Maicii Domnului, au fost salvate in chip miraculos dupa ce manastirea a fost distrusa integral in 1944 in timpul ocupatiei germane.

Iata cum a fost intemeiata aceasta manastire veche din Grecia. In urma cu 600 de ani, doi ciobani vedeau noaptea, undeva sus, in zona unde se afla astazi manastirea, o lumina. Urcandu-se acolo, au gasit Icoana Maicii Domnului cu Pruncul in brate si au dus-o in satul lor, dar noaptea Icoana s-a intors la locul ei. Ciobanii au adus iar Icoana in sat, dar si in noaptea urmatoare Icoana s-a intors in locul unde o gasisera. La fel s-a intors Icoana si a treia oara, astfel ca oamenii au hotarat sa zideasca o bisericuta in locul unde a fost gasita, in care au asezat Icoana Facatoare de minuni a Maicii Domnului.

In jurul acestei biserici au intemeiat o manastire, in care au venit niste calugari si au slujit Maicii Domnului. Deoarece acesti calugari purtau parul lung, manastirea a primit numele de Makrimallis – “μακριά μαλλιά” (makria mallia) inseamna in limba greaca “parul lung”.

In cei 600 de ani de existenta, Manastirea Makrimallis a adus multe servicii Bisericii si Natiunii grecesti, cu cele 14 proprietati ale ei din Insula Evvia. Acesta sfanta manastire a cunoscut cea mai mare inflorire pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, dar in 1944 a fost distrusa in intregime de catre nemti.

Astazi, Manastirea Makrimallis functioneaza ca manastire de maici, locuita de o noua obste care s-a stabilit acolo din 1993.

• La Sfânta Mănăstire a Sfântului Mucenic Nicolae din Insula Andros – Grecia, se află o parte din mâna dreaptă a Sfântului Partenie.

Pe data de 12 ianuarie 2011, au sosit la Mitropolia de Xanthi (nord-estul Greciei) o parte din Sfintele Moaste (mana dreapta) ale Sfantului Partenie din Lampsakos, Moaste care sunt pastrate in Manastirea Sfantului Mucenic Nicolae (praznuit pe 9 mai) din Insula Andros (Grecia). Sfintele Moaste au fost intampinate de Mitropolitul Pantelimon, un sobor de preoti si numerosi credinciosi. Moastele au fost depuse in Manastirea Sfintei Irina pana pe data de 22 ianuarie.

Rugaciuni

• CONDACUL Sfântului Partenie din Lampsakos, glasul al 3-lea, din Minei, de la slujba Utreniei din 7 februarie

Dumnezeiesc har de minuni ai primit, de Dumnezeu înţelepţite, Sfinţite Partenie, făcătorule de minuni şi purtătorule de Dumnezeu, toate patimile credincioşilor curăţind, duhurile celui viclean alungându-le. Pentru aceasta pe tine te lăudăm, ca pe un mare slujitor al Harului lui Dumnezeu.

• TROPARE

– Troparul Sfântului Partenie din Lampsakos, glasul 1: (compus de monahul Gherasimos Mikraiannanitos)

Locuitor pustiului…

Pe slava Hellespontului şi Episcopul Lampsakului, pe Partenie, îl cinstim ca pe un mare ierarh, căci este izvor dătător de minuni şi pune capăt suferinţelor grele şi-i uşurează de înlănţuirea cancerului pe cei care strigă cu evlavie: Slavă ţie, cel slăvit întru Hristos! Slavă ţie, cel ce porţi cununa sfântă! Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!

- Tropar de la Vecernie al Sfântului Partenie din Lampsakos

Din vârsta tinereţilor, insuflat fiind de Dumnezeu, ai ars, Prea Fericite, cetele dracilor, cu focul rugăciunilor tale, cârmuind cu înţelepciune turma Lampsakului; că surpând capiştile idolilor, biserică te-ai arătat pe tine însuţi lui Dumnezeu. Propovăduiesc minunile tale peştele pe care l-ai vânat din adâncuri, omul cel fără de viaţă pe care l-ai înviat, rodirea ogorului celui neroditor, ploaia cea din belşug asupra viei şi potrivirea vopselelor. Cât de minunate sunt faptele tale, lucrătorule al celor sfinte! Ci roagă-te dar să ne mântuim noi.

- Alt tropar al Sfântului Partenie din Lampsakos

Cu rugăciunile tale ai tămăduit nenumărate boli, întărind cu darul, Partenie, pe cei slăbănogi, precum şi Stăpânul tău, urmând bunătăţii Lui celei nemăsurate.

• ACATISTUL Sfântului Partenie din Lampsakos, Tămăduitorul cancerului şi al tuturor bolilor şi biruitorul demonilor
• PARACLISUL Sfântului Partenie din Lampsakos, Tămăduitorul cancerului şi al tuturor bolilor şi biruitorul demonilor
• SLUJBA PREACUVIOSULUI PĂRINTELUI NOSTRU PARTENIE, EPISCOPUL LAMPSAKULUI

MAI MULTE informatii la sursa online (blogul dedicat sfantului): Vindecatorul CANCERULUI – Sfantul Partenie din Lampsakos

“Oare când va iesi Patriarhia Româna de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europa Unita plina de duhul anticristului si va canoniza martirii neamului românesc si ai Bisericii?”

Testamentul unei generatii

“Despre cartea lui Ion Ianolide stiam foarte putine lucruri. Am citit câteva fragmente pe internet si doua capitole în revista crestina “Orthodox Word”, scoasa de Fratia Sf. Herman, a manastirii cu acelasi nume din Platina, California.

Sunt fragmente zguduitoare, pe care Ioan Ianolide – Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii Lui! – le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic si prieten al lui Gafencu – sfântul închisorilor, cum l-am numit toti cei care l-am cunoscut, numire care a fost institutionalizata de Parintele Nicolae Steinhardt.

În ultimele luni mi-au parvenit, de la manastirea Diaconesti – Bacau, manuscrisele (dactilografiate de manastire) memoriilor lui Ianolide, intitulata Întoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, Bucuresti, 2006) – o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu umilinta si finete, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul înalt al sfintirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toata calea încercarilor.

Manuscrisele, cu multe alte hârtii au fost aduse de cineva, dupa moartea autorului, puse într-un sac, fara nici o ordine, fara numerotare, încât maicile au avut mult de lucru pâna ce le-au putut încropi în cele doua volume, orientând-se dupa titluri si urmarind evenimentele descrise în concordanta cu istoria închisorilor prin care Ianolide si alti eroi ai memoriilor au trecut.

 Au ales între suflet si politica

Gafencu si grupul lui erau tineri între 14 si 22 ani, arestati pe vremea generalului Antonescu, pentru activitatea lor în Fratiile de Cruce, o organizatie a tineretului român de educatie si credinta de pe lânga Miscarea Legionara. Scurta vreme dupa arestare, a început în inima lor o adânca framântare privind optiunile legate de viata de închisoare si de ideile pentru care fusesera arestati. Educatia lor religioasa nu era una de adâncime, dar sufletele lor cautau ceva care sa-i scoata deasupra suferintelor pe care le traiau si sa le dea o pace sufleteasca prin care sa iasa cu sufletele mântuite dupa toate tribulatiile închisorilor. În perioada dinaintea instalarii comunismului avusesera ocazia sa citeasca Sfânta Scriptura si sa se straduiasca spre o întelegere a ei. Eram toti tineri si curati cu inima, spune, la un moment dat Ianolide. Nu eram corupti în nici un fel, pacatele societatii nu ajunsesera la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinta si ne straduiam sa ne pastram curate inima si mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnasera fara mila si unii dintre noi aveau mai multi ani de închisoare decât ne era vârsta.

În aceste împrejurari, fratii de cruce ajung la închisoarea Aiud care începuse sa se contureze ca una dintre cele mai drastice puscarii din tara, privind viata de celula a detinutilor politici. Nici unul dintre ei nu putea macar sa-si imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar si culmile de credinta si virtute pe care unii dintre ei le vor urca.

Urmându-mi datoria duhovniceasca de preot, cautând sa las în spate toate suferintele si înjosirile prin care eu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea sa spirituala, câstigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lasând iadul în înselare.

Din zilele lui Ioan Botezatorul pâna acum, Imparatia Cerurilor se ia cu navala, iar cei care o navalesc o si cuceresc. (Mt.11: 12) Oare este un mai bun navalitor al raiului decât cel care sufera pentru Hristos si chiar moare pentru El?

Ma opresc la un moment de rascruce pentru tinerii acestia sositi la Aiud unde îi întâmpina un director ticalos si fanfaron, gata la orice tortura impotriva detinutilor care nu erau protejati de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia un îndreptar de viata crestina în catacombe pentru toti ceilalti. Nu toti cei închisi alesesera optiunea duhovniceasca a vietii din închisoare. Multi erau luptatori politici, intrasera în închisoare pentru a eradica din viata politica a României coruptia, indecenta moarala publica si demagogia. Unii acuzau grupul ca ar fi defetist, ca renunta la lupta pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între optiunea spirituala si cea politica a Miscarii Legionare.

Lupta cu gândurile rele

În primul rând ei au cautat sa-si puna în ordine propriile lor vieti, sa înteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca încet caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru crucea purtata) si Marin Naidim, locuind în aceeasi celula, au încercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos. Cel mai cunoscator al vietii sfintilor si al Bibliei era, fara îndoiala, Gafencu. Începutul a fost bun si relativ usor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalti a operat, dar, dupa o vreme, sensibilitatile lor diferite au devenit un prilej de suferinta în spatiul îngust de doi pe doi metri, chiar daca nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simtea fata de celalalt ca un mic butoi cu pulbere, gata sa explodeze în mod neprevazut.

Aceasta aprindere a nervilor era comuna tuturor, chiar daca, la început, se straduiau sa nu o ia în seama, în speranta ca timpul, rugaciunea si obisnuinta cu ceilalti vor rezolva problemele personale, dar si comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toti la o discutie sincera si în frica de Dumnezeu, pentru a descoperi ce anume greseli si ce anume slabiciuni au creat starea surda, dar gata de explozie.

Analizând afirmatiile fiecaruia, au încercat sa stabileasca modul în care gândul rau patrunde în inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa în care gândul rau este acceptat. De fapt, aceasta analiza urma un drum despre care nici ei nu stiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinta si stradania lor, îi calauzea pe o carare de mult cunoscuta de monahii pustiurilor, fara ca ei sa stie, în special de analiza a Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte socat sa citesc acest capitol în cartea lui Ianolide, pentru ca de mult ma gândeam sa fac o comparatie între psihologia abisala a Sf. Isihie si psihanaliza lui Freud. Isihie traieste, aproximativ, la începutul secolului al cincilea, iar Freud moare în 1939. Asa ca, daca este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstratie. Sunt convins ca Sigmund Freud, care era evreu, cunostea Vechiul Testament, cel putin, Psalmii si Proorocii si e foarte posibil sa fi citit si anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adâncul fiintei umane si de cele ce se petrec acolo. Asemanarea dintre paznicul constiintei la Freud si paznicul inimii la Isihie este uluitoare. Iata treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori, dar dorind arzator dupa Dumnezeu. Mai întâi, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca sau sa le respinga dintru început sau mai târziu. Aceste duhuri rele îl razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta împotriva lor. Lupta este complexa si de durata dar nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gândul rau de la început, acesta patrunde în mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atât de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gândul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pâna aici este razboiul nevazut.

Rezistenta persoanei devine mai slaba, el este atacat cu imagini mentale sau senzoriale si daca trezvia a cazut în lenevie sau slabiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat si devine dorinta, care se manifesta în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzând razboiul nevazut si în planul sensibil. Foarte curând, dorinta devine plan si este gata de înfaptuire practica. Lupta este mai usoara în stadiul gândului si devine tot mai dificila si cu mai putine sanse de biruinta în stadiile urmatoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei si vointa de a rezista se micsoreaza. O asemenea analiza nu putea fi facuta de acesti tineri decât numai prin prezenta Duhului Sfânt care i-a asistat pe toata durata vietii lor în închisoare. (1)

O moarte îngereasca

Cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfârsi fara a fi macar cutremurat, daca nu întors spre credinta, caci viata lui Gafencu si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele înalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus Care este Hristos.

Oare nu este cutremurator ceea ce spune un tânar neteolog, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o înviere, caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci învierea. Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Gafencu, adevarate file de filocalie: Despre curatirea launtrica. Atunci când Valeriu se simtea bine, vorbea frumos si cu însufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica:

“Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am împodobit cu toate darurile Sf. Duh, dar aceasta binecuvântata stare launtrica a ramas nelucratoare în noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te înnoiesti prin Sfânta Împartasanie. Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa înfrângi pacatul pâna la sânge. Asa te nasti din nou. Nu exista cale de compromis”.

Poate ca am întins prea mult nevrednicul meu cuvânt, dar vreau sa va duc la o moarte îngereasca. În aceasta carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistenta medicala, chiar sinucidere. Dar se moare si îngereste.

Când eram copil si vreunul din batrânii satului se apropia de ceasul mortii – taranii stiau sorocul mortii fara doctori – caci doctorii erau la oras, nu la tara – parintii îsi luau copii de mâna si tot satul mergea, cu mic cu mare, la batrânul sau batrâna respectiva pentru “a cere iertaciune“. Spuneau parintii: “Poate ai trecut, copile, pe lânga el/ea si nu i-ai dat binete, sau ai râs de ei, sau ai furat mere si prasade (pere) din pomul lor. Sa-ti ceri iertaciune”.

Ajungeam acolo cu sfiala ca într-o cetate a mortii, sarutam mâna agonizantului, uimiti de fata lui/ei senina si neînfricata de moarte si ziceam cu voce tremurânda: “Te rog ma iarta! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si iarasi noi: Si de-al doilea! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si apoi iarasi: Si de-al treilea!” Bolnavul cu voce sfârsita: “Domnul sa te ierte!” Stateam apoi cu fruntea pe marginea patului pâna ce bolnavul se întrema putin ca sa-si poata ridica mâna si sa ne binecuvinteze pe cap. Într-un sens, noi toti, poate mai mult copiii, eram solitorii mortii, o moarte cu chip de copil pe care muribunzii o primeau cu dragoste si cu binecuvântare.

Asa a murit Gafencu si altii ca el. Din toti cei patru care au început viata comunitara la Aiud si apoi au ajuns la Pitesti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lasat Dumnezeu prada torturilor, ci pe toti i-a salvat, aproape în ultima clipa, pentru a le cruta suferinta, pentru a nu îngadui murdarirea sufletului lor nascut din nou prin curatirea launtrica. Cartea aceasta ar putea fi plina cu mortile celor din închisori, caci fiecare moare într-un fel, pentru el însusi, pentru aproapele si pentru Dumnezeu. Nu se poate sa citesti despre moartea senina a batrânilor mei din Mahmudia, sau a celor din închisori, fara ca macar o lacrima sa-ti umezeasca ochii, caci Dumnezeu are grija de înmuierea inimii noastre spre o spalare cu lacrimi.

“Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Facatorul si Izavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte”. (Rugaciunea a Saptea, a Sf.Vasile cel Mare, din Rânduiala Sf. Împartasanii)

[...]

Valeriu Gafencu a avut pâna în clipa mortii constiinta vie si sfânta ca el moare pentru Hristos:

“În primul rând, gândul si sufletul meu se închina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit ca mor pentru Hristos”.

El, nu numai ca a avut constiinta mortii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat si cunoasterea deplina a mergerii la Iisus, în clipa mortii.

Sa ne cutremuram toti! [...]”

Pr. Gheorghe Calciu

integral la sursa online: Rost

Cititi si: