Virgil Gheorghiu – Omul care călătorea singur (Editura Sophia, 2010)

Traducere din limba franceza de Gheorghita Ciocioi

Dupa parerea mai multor specialisti, romanul “Omul care calatorea singur”, aparut acum pentru întâia oara pe piata româneasca de carte, este considerat a fi cea mai buna carte a lui C.V. Gheorghiu, fiind tradus în zeci de limbi.

Pe 22 iunie s-au implinit 18 ani de la trecerea la cele vesnice a pr. Constantin Virgil Gheorghiu.


Percepţii: Cum şi-au omorât românii pe „cel mai mare poet al lor”

“O prietenă de-a lui Traian, romanciera argentiniană Silvina Burlich, îi spusese că Victoria Ocampo se află în faza cercetărilor şi că în acest stadiu al detenţiei, în toate ţările din lume, prizonierii sunt ţinuţi la secret. Totuşi preşedintele îi spusese că putea să vorbească cu toţi deţinuţii, fără excepţie. Se decisese să facă o vizită mai întâi acestei scriitoare care era decana literaturii în Argentina.

Un compatriot intră în salonul său. Era un om în vârstă, fostul ambasador român Theodor J., autor al câtorva cărţi pe care Traian le citise şi le apreciase în România.

– Mă simt onorat de vizita Domniei Voastre, Excelenţă! spuse Traian.

Îl rugă să ia loc.

– Mă simt foarte rău. A trebuit să renunţ la turneul meu de conferinţe anunţate în Chile, în Uruguay, în Peru, în Brazilia şi în alte ţări. Sunt bolnav. Mă reîntorc în Europa să-mi îngrijesc sănătatea. Plec la sfârşitul săptămânii. Tocmai am cerut un bilet de avion. Înainte de plecare, ţin cu tot dinadinsul să văd câţiva deţinuţi politici. Nu mai rămân la Buenos Aires decât câteva zile, pentru a face aceste vizite. Preşedintele mi-a acordat permisiunea să văd pe cine doresc. Vreau, în primul rând, să-i fac o vizită Victoriei Ocampo, în închisoarea sa. Aş vrea să merg acolo mâine dimineaţă. N-aţi dori să mă însoţiţi?

Ambasadorul-poet nu răspunse nimic.

– Dumneavoastră, care cunoaşteţi atâtea lucruri şi care ştiţi ce trebuie făcut în orice fel de situaţie, continuă Traian, aţi putea să mă sfătuiţi! Ce-aş putea să-i dăruiesc Victoriei Ocampo, ca s-o încânte? Ce i-ar putea face plăcere? Îi voi dărui, se înţelege, cărţile mele, flori, ciocolată, însă aş vrea să-i duc şi altceva, care s-o bucure cu adevărat. O cunoaşteţi pe Victoria Ocampo? Aţi mai întâlnit-o?

– O cunosc, spuse ambasadorul. La sosirea mea în Argentina, în urmă cu câţiva ani, i-am făcut o vizită acasă.

– Atunci, e destul de uşor, spuse Traian. Cum este Victoria Ocampo? Vorbiţi-mi, spuneţi-mi absolut tot ceea ce ştiţi despre ea.

– Întâlnirea mea cu scriitoarea a fost extrem de ciudată, spuse ambasadorul. Nu am mare lucru de povestit. Întâlnirea noastră a fost extrem de curioasă. Bizară, foarte bizară.

Traian ceru amănunte. Insistă.

– Abia sosisem în Argentina, spuse ambasadorul. Cunoşteam numele Victoriei Ocampo, îi cunoşteam cărţile. Am mers să o văd. M-a primit o doamnă în vârstă, de o rară distincţie. M-a invitat să iau loc. Ne aflam într-o încăpere minunată, în salonul său de oaspeţi. I-am spus cine sunt şi că venisem să-i prezint omagiile mele, să o asigur de admiraţia ce i-o purtam. În timp ce vorbeam, Victoria Ocampo mă privea cu ochi trişti. Ochii trişti te indispun. „Sunteţi român, spuneţi? Român. Sunteţi român…” Mă simţeam prost, spuse ambasadorul. Nu înţelegeam sensul cuvintelor pe care le repeta cu durere, cu disperare chiar. „Voi, românii, voi l-aţi exterminat pe cel mai mare poet al vostru. L-aţi trimis în camera de gazare, voi, românii, pe cel mai mare poet. Voi, românii… Admirabilul meu prieten, inegalabilul meu prieten…” Victoria Ocampo murmura cu buze pline de durere un nume. Era un nume care se termina în „-mann”. Poate Kaufmann, ori Silbermann… Ceva asemănător. Ea pronunţa numele pierdută, cu durere. „L-aţi cunoscut, nu-i aşa? m-a întrebat Victoria Ocampo. A fost cel mai mare poet al României şi cel mai bun prieten al meu. Un om admirabil. Un om excepţional. Voi, românii, l-aţi trimis la camera de gazare.”

Ambasadorul-poet nu auzise niciodată vorbindu-se despre acest nume în istoria literaturii române. Nici Traian nu auzise vreodată de un poet cu acest nume. Ambasadorul şi Traian cunoşteau toţi poeţii români. Chiar şi debutanţii. Însă acest nume ei nu-l auziseră niciodată rostit, nici nu-l văzuseră scris undeva. Totuşi Victoria Ocampo se tânguia şi-l numea „cel mai mare poet al României”. După această scenă, ambasadorul nu a mai ştiut ce atitudine putea lua. Şi-a prezentat omagiile, a asigurat-o încă o dată de admiraţia sa pe distinsa romancieră care plângea şi a ieşit în vârful degetelor.

– Astfel a avut loc întâlnirea mea cu Victoria Ocampo, spuse ambasadorul.

Traian încercă să-şi aducă aminte. Avea o memorie extraordinară.

– Ştiu, spuse. Am citit demult o carte a unei englezoaice care vorbea despre un poet român. Avea un nume asemănător. Am aflat după aceea că acel tânăr avea mai multe bănci în România, că era, de asemenea, în fruntea mai multor societăţi miniere şi petroliere. Englezoaica, la fel ca şi Victoria Ocampo, afirma că era un mare poet, însă acel tânăr nu publicase niciodată versuri în limba română. Scria că arăta foarte bine, că avea părul negru, ondulat. Se poate ca el să fi scris într-o limbă străină, nu se ştie în care anume. De altfel, nu locuia în România. Era un mare bancher. Avea birouri şi sucursale în toate capitalele Europei. Se spunea că naziştii l-ar fi arestat la Paris, ori poate la Bruxelles, sau la Amsterdam, şi că ar fi murit într-un lagăr de concentrare împreună cu alţi evrei. Într-un lagăr de concentrare al germanilor, nu într-un lagăr românesc, pentru că românii nu au avut nici lagăre de concentrare, nici camere de gazare. Victoria Ocampo v-a spus că prietenul său a fost exterminat de către români?

– După câte am înţeles în timpul acestei vizite, numai numele de român şi îi provoca Victoriei Ocampo oroarea, disperarea, lacrimile. Pentru ea, român era sinonim cu omul care extermină evrei şi poeţi.

– Nu-mi amintesc exact numele acestui bancher, poate să fie cel de care vorbea Victoria Ocampo. Numele său se află în cartea englezoaicei Claire Sheridan. Şi ea povestea că petrecuse câteva clipe în compania unui poet genial şi foarte frumos. Poate că e acelaşi”.

(Din: Virgil Gheorghiu - Omul care călătorea singur, Editura Sophia, 2010)

4 Comentarii »