Doamna ASPAZIA OTEL-PETRESCU despre FAMILIA ROMANEASCA de altadata si MODUL DE VIATA TRADITIONAL: “In familie exista intotdeauna si Cel Nevazut ca membru al familiei. Era o viata asezata. Acum omul traieste la intamplare”
FAMILIA ORTODOXA:
Aspazia Otel-Petrescu despre cum erau oamenii si familiile odinioara:
„In familie exista intotdeauna si Cel Nevazut ca membru al familiei”
Pentru toti cei care au citit literatura de detentie, numele Doamnei Aspazia Otel-Petrescu reprezinta numele uneia dintre cele mai mari patimitoare din temnitele comuniste. Nascuta in Bucovina in anul 1923, a fost crescuta – ca majoritatea copiilor din vremea sa – dupa principii de viata intemeiate pe credinta in Mantuitorul si in Evanghelie, pe respect si pe dragoste fata de aproapele si fata de tara. Doamna Aspazia este o torta care arde pentru Hristos si neamul nostru. Desi trecuta de 90 de ani, are o minte atat de limpede, atata bucurie de viata, iar cuvintele domniei sale despre cat de frumoasa, sanatoasa si puternica era familia de altadata constituie un indrumar demn de urmat si pentru noi, cei de astazi…
– Doamna Aspazia, ce inseamna bunul-simt? – O, imi puneti o intrebare foarte grea! Bunul-simt inseamna acea capacitate spirituala de a face intotdeauna o distinctie precisa intre bine si rau, si a alege intotdeauna binele. Eu asa vad bunul-simt.
– Credeti ca oamenii de azi mai au bun-simt?
– Din pacate, e o virtute care se pierde inecata intr-o stare de violenta si ura, care este consecinta adancilor prefaceri sociale prin care trece omenirea. Noi mergem spre lumea tehnicizata, in care omul isi va pierde calitatile lui umane si le va insusi pe cele ale masinii, reci si lipsite de afectiune, si va pastra de la omenire doar instinctele brutale, violente si crude, animalice…
In perioada in care am crescut eu, omul ducea o viata mai simpla, mult mai aproape de natura, mult mai aproape de ceea ce Dumnezeu, in creatia Lui, a gandit pentru om. Traia din rodul muncii sale, avea o buna asezare a vietii, putea sa gandeasca pe termen lung realizarea idealurilor pe care si le propunea si pe care, asa cum spune o sintagma veche, le castiga „in sudoarea fruntii”. El avea uneltele care il ajutau, dar care nu erau niste „sclavi tehnici”, ci erau simple unelte pe care le manuia, trudnic cu ele isi organiza viata cea de toate zilele, care era calda, era vie, pulsa de viata si era, cum spuneati dvs., plina de bunul-simt al omului, care pe toate le gandeste in legatura cu un principiu inalt spiritual.
Pentru ca, vedeti, „sclavii tehnici” ne pot furniza o viata extraordinar de facila – dar nu pot crea spirit. „Sclavii tehnici” nu pot fi geniali, nu au spirit. Or, omul netehnicizat, ca sa zic asa, era homo faber, sau omul intelept, sau omul artist (caci avea o serie intreaga de caracteristici, dupa activitatile pe care si le insusea), era un om plin de geniu, era un om spiritual, era un om care se putea realiza pana la o foarte inalta treapta spirituala, pe care oamenii de rand o numesc sfintenie — ceea ce homo tehnicus nu va cunoaste niciodata, el va deveni sclavul sclavilor sai.
– Din acest motiv, omul era mult mai aproape de Dumnezeu si de cei din jur…
-Da, bineinteles ca da. Omul nu a fost creat sa fie singur, el avea trei mari stalpi care il faceau sa fie social, sa traiasca in comunitate. Cea mai mica si prima comunitate in care el se dezvolta era familia. Urmatoarea, mai mare, mai largita, era patria. Si cea care le guverna pe acestea doua era Biserica. Deci el avea acesti trei mari piloni ai vietii lui: familia, patria si Biserica. Noi am fost crescuti, educati in aceste principii de viata, care-i dadeau omului o foarte buna asezare spirituala…
„Viata copilului avea o dimensiune cosmica”
– Cum se raportau oamenii la Biserica?
– Omul, de cum deschidea ochii, primea roadele traditiei. Deci tot ce era evolutie pana la momentul in care venea pe lume isi insusea prin educatie, prin traditie; educatia familiala, pe urma educatia din scoli: scoala primara, liceul si, in ultima instanta, universitatea. Iar toate le facea intr-o atmosfera de religiozitate. Toate activitatile lui erau binecuvantate. Omul era invatat sa se roage, sa pastreze permanent o relatie cu Divinul Creator, ceea ce ii dadea spor in toate si o anumita luminozitate, o anumita frumusete duioasa, daca pot sa spun asa, care lipseste cu desavarsire in lumea noastra violenta si plina de ura. Acuma, sa nu credeti ca sunt o retrograda si o paseista, insa sunt una din cele care refuza cu indaratnicire si cu hotarare si din toate puterile sa devina un homo tehnicus. De departe, eu vreau sa raman homo religiosus — acela in care m-au format si m-au crescut parintii mei, care din fericire pentru mine erau si educatori, educatori ai primilor pasi pe care ii facea omul in ridicarea spre constiinta proprie. Si asta se intampla in majoritatea caselor romanesti de atunci. Deci copilul, cum deschidea ochii, isi spunea rugaciunea lui mica „Inger, ingerasul meu”. Se aseza la masa cu rugaciunile de dinainte de masa, se ridica de la masa cu o rugaciune spusa dupa masa. Daca avea ceva de facut, daca primea o insarcinare mai complicata de la parintii lui, facea o rugaciune pentru ajutor, de „incepere a lucrului“, cum se spunea; daca ducea la bun-sfarsit misiunea care i s-a dat, spunea o rugaciune pentru sfarsirea buna a lucrului respectiv, si seara iar se inchina. In familie exista intotdeauna si Cel Nevazut ca membru al familiei. Viata religioasa era o caracteristica naturala, normala, copilul crestea in aceasta atmosfera. Era invatat sa iubeasca animalele, era invatat sa nu faca rau nici ganganiilor. De cum intra in scoala primara era dirijat spre inaltele valori morale ale unei societati religioase. Respectul fata de parinti era invatat cu o mica poezie: „Cel mai frumos, mai scump cuvant, ce stie omul pe pamant e mama“. Pe urma, intotdeauna, cursurile incepeau cu o mica rugaciune: „Doamne, Doamne, Ceresc Tata, noi pe Tine te rugam, lumineaza a noastra minte, lucruri bune sa invatam”. Si era si motivat pentru ce: „Ca Tu esti Stapanul lumii si al nostru Tata esti, si pe toate cele bune numai Tu le implinesti”. Pe urma era invatat sa numere, sa citeasca, alfabetul, toate cate erau acolo. Mi-aduc aminte cu duiosie de tablitele pe care scriam cu grafit primele cuvinte, primele cifre. Nu era laptop, nu era calculator, nu era nici pericolul de a fi scosi din viata reala si introdusi intr-o viata virtuala in care copilul treptat, treptat se alieneaza si pierde contactul cu realitatea. Nu… Noi am invatat trudnic, pe tablita, mai stergeam cu buretele, mai scriam, pana cand mana noastra devenea destul de iscusita ca sa scrie pe hartie cu cerneala cuvintele invatate.
Totul era intr-o ordine, si asta era de veacuri si se perpetua pentru veacuri. Avea o dimensiune cosmica toata viata copilului, asa cum era organizata atunci. Pe urma era condus spre idealurile mai inalte, mai sociale, cu privire la patrie, la indatoriri, la responsabilitate… Mi-aduc aminte cu foarte multa duiosie de toate cantecelele si toate poezioarele cu care parintii mei ii ajutau pe copii sa inteleaga marile notiuni ale societatii in care trebuiau sa traiasca, sa munceasca, sa se dezvolte, sa-si faca propria lor familie si sa-si duca mai departe viata intr-o randuiala care venea de departe si putea sa mearga foarte departe. Se gandea pe dimensiuni lungi atunci, nu pe termeni scurt cum se gandeste acuma viata unui copil.
Era o viata asezata. Acuma nu mai este, omul traieste la intamplare. In primul rand are o perpetua goana dupa a acumula materie, din ce in ce mai mult, din ce in ce mai mult… Romanul a creat o sintagma pentru lucrul asta: „Nu-l mai satura iadul“! E o goana perpetua dupa bunuri, acumulate peste nevoile lui. Omul atunci se limita la ceea ce ii era lui necesar, la ceea ce avea el nevoie.
„Atunci durerile erau impreuna…”
– Cum erau relatiile intre oameni? Vecinii stiau de necazurile celui de langa ei, se ajutau unii pe altii?
– Se ajutau intre ei si se respectau. Mi-aduc aminte ca toate treburile comunale se faceau cu intrajutorare. Oamenii se imprumutau cu zile de prasit, oamenii se imprumutau cu zile de treierat. De pilda un treierat se facea cu patruzeci de oameni, dar acesti patruzeci de oameni asistau patruzeci de zile la rand la treieratul in curtea celuilalt; deci era o viata in comun. Lucrul acesta crea o atmosfera de respect si de dragoste, si nu era indiferenta care este acum. Acum un vecin nu stie ce se intampla in viata celuilalt. Atunci durerile erau impreuna, mortii erau plansi impreuna, copiii erau botezati si se veseleau pentru venirea lor toti impreuna. Viata era mult mai comunitara si mult mai apropiata, mult mai calda, de aceea nici relele nu erau atat de dramatice cum sunt astazi. Copiii isi respectau parintii. Noi sarutam intotdeauna mana mamei cand plecam de acasa. Nu ieseam din cuvantul tatei pentru nimic in lume, niciodata nu intorceai vorba, stiai ca el te creste, ca el te ocroteste, ca el te face om, ca el te ajuta pentru ca tu esti mic si neputincios, si el iti faciliteaza ridicarea ta spre constiinta proprie, si pentru asta ii datorezi respect si stima. Foarte rar se auzea ca un parinte sa-si bata copilul. Exista si corectia asta, printr-o nuielusa, dar era facuta cu dragoste si era facuta intotdeauna cu justete, nu stiu om sa-si fi batut copilul la nervi. Il batea cand era din cale afara de rau.
„Nu era numai o mentalitate, era un crez de viata”
– Ce ne puteti spune despre relatia dintre baieti si fete? Cum se raportau la casatorie?
– Conceptiile despre raportul dintre baieti si fete erau total diferite de cele din ziua de azi. Daca un tanar din ziua de azi m-ar auzi vorbind, ar spune ca sunt vetusta, anosta si stupida. Fata trebuia sa-si pastreze fecioria pana la casnicie. Prima ei dragoste era consfintita prin casatorie. Erau exceptii si atunci, bineinteles, dar erau reprobate. Din cauza asta, casniciile fiind binecuvantate si plecate cu o astfel de curatenie, erau mult mai sudate, iubirile erau mai profunde, casniciile implinite erau mult mai multe decat cele din ziua de azi. Erau si atunci „nepotriviri de caractere” si divorturi, insa ele se faceau in ultima instanta, dupa ce preotul familiei incerca sa-l aduca la adevar pe cel care era ratacit, fie barbat sau femeie, sa-l intoarca cu fata catre adevar. Deci si copiii erau armoniosi, cresteau in dragoste, in intelegere, erau crescuti de ambii parinti. Copilul cunostea si notiunea de tata, si notiunea de mama. Toate erau in spirit religios, era cu totul altfel. „Alta mentalitate!” -ar zice un om din ziua de azi. Dar nu era numai o simpla mentalitate, era un crez de viata. – Barbatul cum privea femeia? – Din pacate, pe vremea aceea barbatul avea o oarecare aroganta fata de femeie, care ni se tragea noua, femeilor, de la Sfantul Apostol Pavel, care spune intr-una din epistolele lui ca „barbatul este capul femeii” si „femeia sa se teama de barbat” Efeseni 5:23-33. Dar aceasta teama nu era o teama plina de teroare. Erau si pe atunci femei batute, intr-adevar, dar asta era exceptia; regula era ca barbatul stia sa-si ocroteasca femeia, ca trebuie sa aiba grija de toate cele ale casei, sa nu o impovareze, sa-i lase libertatea sa-si creasca copiii si sa conduca familia, de fapt. Cea care conducea din punct de vedere spiritual, ca sa zic asa, educatia copiilor era femeia, nu barbatul. Barbatul era cel care asigura existenta, ocrotirea, era stapanul casei — si era considerat ca atare, dar cu respect, cu stima, nu cu insulte, cu batai. Se mai certau oamenii si atunci, dar de obicei ajungeau la preot, la spovedanie, si preotul certa pe cel care merita sa fie certat. De obicei, inainte de a se ajunge la tribunal, se ajungea intai la „instanta divina”: preotul era cel care incerca o reconciliere, daca era posibil, sau consimtea un divort, daca isi da dea seama ca alta solutie nu-i – dar si in situatia asta, femeia, de obicei, nu se mai recasatorea, traia intr-un fel de vaduvie si isi crestea copiii mai departe de sotul care s-a dovedit a fi nevrednic de familie.
„Tu, ce vrei? Vrei pamant sau vrei scoala?”
– Pe ce puneau tinerii accent? Ce idealuri aveau?
– Se punea foarte mult accent pe cariera. Orice copil mai inzestrat visa sa fie cineva, sa fie om, sa aiba un rol in societate. Erau profesii predilecte: inginerul si doctorul erau cei mai vanati pe vremea mea. Fiecare isi crea un ideal si, de obicei, copilul isi cam cunostea posibilitatile. Intr-un stil mai bisericesc, mai religios, simtea chemarea. Erau copii care voiau sa fie profesori, invatatori, educatori, simteau ca in domeniul acesta ei vor putea sa faca ceva de soi. Altii mergeau spre profesii mai practice — dar in general criteriul era unde te simteai tu capabil, nu unde castigi mai multi bani, cum e acum. Acum sunt vanate profesiile aducatoare de bani, cat mai multi si cat mai repede. Nu, atunci copilul mergea acolo unde il tragea, cum se spune in popor. Deci din cati copii erau, de obicei, tatal ii intreba: „Tu, ce vrei? Vrei pamant sau vrei scoala?”. Si-si impartea averea pe care o avea, lasa pamantul la cei care voiau sa ramana sa lucreze pamant, si vindea din pamant o bucata de pamant, si din banii aia se intretinea la scoala copilul care alegea scoala. In familia mamei asa s-au intamplat lucrurile. Au fost trei surori si un baiat, si bunicul i-a chemat pe toti in momentul cand aveau deja destula intelegere si cand cel mai mare a ajuns la vremea liceului, si i-a intrebat: „Tu, ce vrei? Tu, ce vrei? Tu, ce vrei?”. Si toti fratii mamei au ales sa ramana la pamant; mama a fost singura care a ales sa faca scoala; si a fost tinuta la scoala. Bunicul a vandut o bucata buna de pamant, a pus banii in banca, si din banii aceia a platit taxele scolare si tot ce trebuia pentru ca mama sa invete, in conditii mai grele decat un copil de medic sau de inginer, care aveau salarii si aveau alta inlesnire — dar totusi alaturi de ei.
– Cum erau crescuti copiii in perspectiva intemeierii unei familii?
– Toti stiau ca asa va fi, ca fiecare la randul lui va avea familia lui. Femeile erau crescute dezvoltandu-li-se toate calitatile necesare pentru a fi o sotie buna, o mama buna, o femeie care sa stie sa se descurce si cu intretinerea casei, si cu educarea copiilor. Era invatata sa coasa, sa teasa, sa sape in gradina. Mama mea, desi a ales sa fie intelectuala, stia toate lucrurile acestea. Le invatase de acasa, pentru ca bunica nu stia ca va fi invatatoare si ca va avea o viata cumva altfel organizata. A invatat-o sa faca tot ce trebuia ca sa fie o buna gospodina in casa, o buna mama si asa mai departe. A invatat-o tot ce trebuia sa cunoasca pentru a conduce o familie. Baietii, la fel, erau instruiti. De obicei, in lumea intelectuala copilul urma profesia tatalui. Deci un medic isi instruia copilul de la inceput cum trebuie sa fie un medic ca sa fie un medic bun, dezvolta copilului calitatile care erau necesare. Si, intr-adevar, un medic in a doua sau a treia generatie era o treapta, era din ce in ce mai bun, pentru ca urma cariera tatalui de la care prelua toata experienta si o ducea mai departe. Avocatul isi avea, intotdeauna, un copil avocat, chiar daca ceilalti mai alegeau si alte profesiuni – dar era unul care ducea mai departe cariera parintelui si avea de la el toata experienta acumulata pana atunci, si de aceea el era mai bun decat tatal, si nepotul era mai bun decat bunicul si decat tata. Era o evolutie care se urmarea, intr-adevar.
– Ati spus ca femeile aveau foarte multi copii. Se temea femeia sa devina mama de multi copii?
– Nu, si se bucura pentru fiecare in parte, si fiecare in parte se bucura de aceeasi caldura, de aceeasi dragoste, de aceeasi grija. Tocmai am lucrat la memoriile unei persoane cu care am facut impreuna multi ani de inchisoare, si care era al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai unei familii. Si ea ne povestea o serie intreaga de lucruri, incat noi, care am fost copii putini in familiile noastre, aproape ca o invidiam ca a putut sa aiba asa de multi frati si asa de multe surori si sa creasca intr-o „gradinita”, care era si familie, si gradinita, si scoala. Cum avea mama lor grija de fiecare din ei, cum ii crestea pe toti cu aceeasi dragoste si cu acelasi devotament, si cum toti au ajuns sa fie oameni cu raspunderea lor in continuare in familiile pe care si le-au creat pe baze morale crestine, deci pe o buna asezare. – Cum era privita femeia cu multi copii? – Admirata, bineinteles, si se zicea intotdeauna ca o casa cu multi copii este o casa binecuvantata de Bunul Dumnezeu. Si copilul care avea multi frati si multe surori era invidiat de cei care erau mai putini acasa, pentru ca traia intr-o comuniune de iubire, de intrajutorare, o atmosfera cu totul deosebita decat cel care era mai insingurat…
„Noi am avut fericirea sa avem si educatori pe masura”
– De ce generatia din care ati facut parte a fost capabila de asemenea jertfe, iar noi astazi nu putem sa-L marturisim pe Hristos?
– Asta este intrebarea pe care mi-au pus-o si niste copii, care m-au impresionat foarte mult, de la Colegiul nostru de aici, de la Roman Voda. Mi-au zis: „Doamna Aspazia, sa scrieti cum a fost copilaria dvs., cum a fost adolescenta, ca ati putut sa fiti asa de viteji, si noi nu suntem capabili sa fim!”. Si datorita acestui fapt am scris eu volumul „A fost odata”, in care povestesc despre profesori, despre internate, despre licee… Noi am avut fericirea sa avem si educatori pe masura, care au stiut sa ne deschida orizonturi, au stiut sa ne formeze. Am avut preoti care au stiut sa ni-L faca apropiat pe Mantuitorul, sa ni-L faca o prezenta continua, altfel n-am fi rezistat in inchisori. Faptul ca eu ma aflu acum aici, la aproape 90 de ani, faptul ca nu le-am facut pe plac comunistilor ca sa pier in inchisoare si am supravietuit se datoreaza in foarte mare masura si preotilor pe care i-am cunoscut, si mai ales cei pe care i-am cunoscut la facultate. Nu pot sa va spun cat le datoram noi acestor preoti, care ne-au completat educatia cu conceptele religioase, conceptele crestine, morale… Noi, cand am vazut in ce abis si in ce prapastie suntem dusi ca sa devenim homo sovieticus (care nu este altceva decat sclavul uman, facatura a sclavului tehnic), ne-am dat seama ca nu putem rezista, ca suntem pierduti. Si atunci am alergat la aceste valori cu care am intrat in inchisoare. Ne-am adunat in rugaciuni comune si L-am implorat pe Iisus sa vina, sa ne cunoasca, sa ne conduca, sa ne ajute… In pustietatea asta am cautat urmele sandalelor Lui si L-am ajuns din urma. Am vazut ca El mergea inaintea noastra si ca noi n-avem de facut altceva decat sa mergem dupa El. Iar El ne-a luat cu El si ne-a condus de asa natura, incat am putut sa trecem peste prapastii, peste naparci, exact asa cum a promiscf.Luca 10:19. Asta se datoreaza educatorilor nostri. Deci sansa noastra cea mai mare a fost ca ne-am ivit intr-o lume bazata pe acesti trei mari stalpi, care i-am spus de la inceput: familia, patria si Biserica, si care ne-au dat toate notiunile de care aveam nevoie ca sa putem sa mergem cu demnitate pe un drum de ideal curat si care ne-a salvat.
– Doamna Aspazia, la aproape 90 de ani, sunteti atat deplina de viata! Ce va da aceasta forta?
– Certitudinea ca sunt in Adevar. Ca aceasta este Calea, acesta este Adevarul si aceasta este Viata – asa cum ne-a spus-o Iisus Hristos. Si faptul ca acest ideal este farul luminos catre care privesc intotdeauna imi da pace, imi da liniste si imi da, ceea ce va spuneam de la inceput, acea buna asezare pe care o avea toata societatea noastra intre cele Doua Razboaie interbelice, cand m-am format eu ca om…
Material realizat de
Raluca Tanaseanu
(in: Familia Ortodoxa, nr. 12 (59)/decembrie 2013)
Legaturi:
- Aspazia Otel-Petrescu pentru “Familia ortodoxa”: SUFERINTA SI COMUNIUNE, RUGACIUNE SI MINUNI, JERTFA SI IERTARE in inchisorile politice pentru femei
- MARTURII PUTERNICE DESPRE PARINTELE ARSENIE BOCA: Aspazia Otel-Petrescu, Parintii Ilie Moldovan si Pantelimon Munteanu (Man. Turnu): DUHOVNICUL DE FOC
- DOCUMENTAR “PARINTELE ARSENIE BOCA, OMUL LUI DUMNEZEU” – produs de Fundatia Arsenie Boca. MARTURII DESPRE VIATA SI MINUNILE SALE (video)
- IMNURI VII PENTRU CRUCEA PURTATA: Tinerete pe Cruce
- “Comunismul mai are o singura sansa sa supravietuiasca: PRIN URA, PRIN RAZBUNAREA, PRIN RAUL DIN SUFLETELE NOASTRE”
- Filmul “BINECUVANTATA FII, INCHISOARE!” de Nicolae Margineanu (video)
- EMINESCU a adus rugaciunea in inchisorile comuniste. Marturia Doamnei ASPAZIA OTEL-PETRESCU
***
- ZOE DUMITRESCU-BUSULENGA: “Sa nu pierdem verticala!”. MAICA BENEDICTA DE LA VARATEC despre ALIENAREA OMULUI CONTEMPORAN (si audio, video)
- ZOE DUMITRESCU-BUSULENGA (MAICA BENEDICTA) despre pierderea radacinilor, a valorilor, a cuviintei: “Ne ploconim la modele din afara, de unde am adus drogurile, dezbracarile, casatoriile intre homosexuali… CE FACEM NOI CU TRUPUL? IL EXPUNEM CA PE O BUCATA DE CARNE? E CUMPLIT!”
- Zoe Dumitrescu-Busulenga: IN MOMENTUL DE FATA TRAIM CEL MAI GREU MOMENT AL ISTORIEI NOASTRE. New-Age taie radacinile, inclusiv pe Dumnezeu, aici bate toata treaba…
- CE CREDINTA, CE OAMENI, CE PARINTI… Din amintirile lui Virgil Maxim de dupa eliberare. “Noua Dumnezeu ne-a dat rabdare. Voi sa cereti sa va dea indurare”
- Parintii Pantelimon si Iustin de la Oaşa in conferinta de la Arad, “Trup si suflet” (si AUDIO): CUM NI SE CONFISCA ASTAZI “TRUPUL VIETII NOASTRE CRESTINESTI” SI CUM SE PIERDE, TREPTAT, CREDINTA CARE NU SE MANIFESTA?
- Parintele Iona (Ion Patrulescu) de la Oasa despre TRADITIE si MODERNITATE, CALUGARIE si DISCERNAMANT, TACERE si SLAVA DESARTA: “Omul de azi nu mai adera la traditie pentru ca este stapanit de duhul autoafirmarii”
- Prof. Ion Patrulescu (Timisoara, 2008, ultima parte): “ECUMENISMUL ESTE PROIECTIA IN BISERICA A NOII ORDINI MONDIALE SI PREGATIREA INSTALARII LUI ANTIHRIST. Daca nu esti corect politic, nu ti se da voie sa existi!“
- PARINTELE IONA DE LA OAŞA (Ion Patrulescu) – interviu in “Familia ortodoxa”. CUM S-A CONVERTIT LA HRISTOS UN TANAR COMUNIST? Spovedanie, canon, ispasire, legi duhovnicesti…
- “IUBIREA INVINGE MOARTEA”. PARINTELE STANILOAE despre REINCARNARE, SIMTUL TAINEI, comuniune, satul traditional, Filocalie, RABDARE SI IUBIRE, sensul mortii si VALOAREA PERSOANEI (video inedit din Arhiva TVR)
- PARINTELE TEOFAN MUNTEANU DE LA MANASTIREA NERA despre trairea pe orizontal, boala instrainarii de Dumnezeu, degradarea educatiei copiilor si lipsa de sens a tinerilor de azi
- CUVINTE CATRE TINERI de la parintii Constantin Coman si Hrisostom de la Putna. CUM SE POATE BIRUI DESFRANAREA SI PASTRA FECIORIA? Care sunt conditiile unei casnicii fericite? Ce inseamna sa iubesti cu adevarat?
- DUMINICA FEMEII CRESTINE. Cuvinte emotionante ale pr. Constantin Coman despre “teologia” vie a IMBRATISARII curate si a CANDELEI aprinse
- SFATURILE SFANTULUI VALERIU GAFENCU CATRE SURORILE SALE DESPRE CUMINTENIE, NATURALETE, SIMPLITATE
- CHEMARE IN CASA PARINTEASCA – O predica a pr. Gh. Holbea la Duminica dupa Botezul Domnului
- “Cuvinte din taceri” – Amintiri si confesiuni duhovnicesti remarcabile ale PARINTELUI GHEORGHE HOLBEA si ale duhovnicilor IUSTIN MIRON si PANTELIMON DE LA OAȘA. Modele, pilde si sfaturi pentru TINERI (video)
***
- PARINTELE IUSTIN – “Cuvant cu putere multa” despre PERVERTIREA ROMÂNILOR: “Omul nostru se lasa mintit, cauta senzationalul, daca un lucru nu i se prezinta ca iesit din comun, umflat, mincinos, nici nu-l ia in seama” (VIDEO)
- Parintele Iustin Parvu (VIDEO) despre apropierea sfarsitului, prefatat de un razboi mondial. PLUS: “Generatia actuala este bolnava, handicapata [sufleteste]. TANARUL NOSTRU ESTE IMBOLNAVIT DE ACEASTA TEHNICA”
- PARINTELE SERAFIM ROSE DESPRE EDUCATIA ORTODOXA A COPIILOR (VIDEO). Cum putem lupta cu ispitele lumii si cum putem trai ortodox in vremurile din urma?
- CE SE POATE FACE PENTRU TINERII ORTODOCSI DE ASTAZI? Cu Parintele Serafim Rose despre joaca de-a Ortodoxia a noilor generatii narcisiste
- Cuviosul Sofronie Saharov: SFATURI SI EXPLICATII DUHOVNICESTI ESENTIALE PENTRU VIATA DE FAMILIE. CUM SA NE CRESTEM COPIII? PENTRU CE ESTE CASATORIA?
Minunat!
Forta…. iti vine ‘din certitudinea ca esti in Adevar’!
Am momente cand mi-as fi dorit sa traiesc acele vremuri, pentru:
-inocenta dusa pana tarziu,
-credinta in Mos Craciun si Mos Nicolae pana la varste destul de marisoare,
-intrajutorarea la rau si la bine, sentimentul apartenentei de o comunitate, nu a insingurarii (cum este ACUM),
-buna-cuviinta a celor mai mici catre cei mai mari (pornind de la frati, surori, veri, pana la parinti si rude),
-cunostiinta si constientizarea de la varste fragede a apartenentei si atarnarii de Dumnezeu, legatura cu EL prin rugaciuni simple, apeland si la ajutorul Lui (ingerul pazitor),
-cumsecadenia, blandetea si cuviosia de poveste a bunicilor in care, parca iti suradea Insusi Dumnezeu,
-contactul cu natura…si as mai continua! 🙂
Am surprins putin (prea putin) din toate astea si eu, pana pe la varsta de 14 ani, ducandu-ma la bunici in vacanta de vara, la tara (cum se spune), facandu-ne cunostiinta (mie, si verilor mei) cu viata, traiul de ‘la tara’; mi-au ramas si-ACUM in minte si in suflet, miresmele trecutului oglindite in ochii bunicilor, iar povestile lor ne mentineau atentia treaza, depanand apoi la randu-ne (la modul exagerat), prin dimensiuni fantasmagorice ce tin de povesti nemuritoare, incepand cu A FOST ODATA, CA NICIODATA!
Si astazi, cand trec pe langa un magazin alimentar, unde se vand si fructe si legume (cam, cum era aprozarul ‘pe vremuri’), cand ma izbeste mirosul acela specific de legume si fructe, ma duce gandul BRUSC ‘la tara’, fiindca mirosul are capacitatea de a te duce si (a)duce IMEDIAT (ca vantul!) in trecut, legand mirosul prezent, de cel din trecut, de persoanele si locul in care a fost generat….
Priviti NUMAI la fotografia asta VECHE (prima!), si observati seninatatea chipurilor celor 2 parinti, luminozitatea ochilor, inclusiv a copilului!
Era, exista o ALTFEL de frumusete (transfigurata) pe care n-o mai vezi AZI, decat in schituri si unele manastiri, la monahii sau monahiile cu viata cuvioasa, duhovniceasca!
Foarte bine articulate argumentele, mai ales considerand varsta inaintata a doamnei!
Ma tem ca homo tehnicus nu este interesat si inzestrat sa citeasca si sa inteleaga acest interviu.
Odata cu trecerea dincolo a ultimilor martori lucizi ai vremurilor de altadata, nu va mai fi nimeni care sa arate cat de mult ne-am ratacit…