SFANTUL IERARH SPIRIDON si SFANTUL CUVIOS PATAPIE – minuni din zilele noastre

FAMILIA ORTODOXA, nr. 12 (59)/ 2013:

Minuni din zilele noastre

„Mai intai sa-I multumesc lui Dumnezeu, tata…”

Zice Sfantul Ioan Gura-de-Aur: „Virtutea este mai presus decat minunea“- cuvinte la care ar trebui luat aminte mai ales astazi, cand se cultiva in anumite cercuri o„minunistica” straina duhului Dreptei-slaviri. Dar pentru ca sa nu fie credinta noastra „intru intelepciunea oamenilor, ci intru puterea lui Dumnezeu“^{1 Corinteni2:5}, cautam, ca de obicei, sa va punem inainte niste intamplari minunate, spre intarirea credintei – cu gandul la fagaduinta Domnului: „Puterea Mea intru slabiciune se desavarseste”^{2Corinteni12:9}

O aratare minunata a Sfantului Spiridon

Cele despre care va voi da marturie, impreuna cu sotul meu, au reprezentat inceputul deschiderii inimii noastre spre a crede in Dumnezeu — caci, pana atunci, eram neincrezatori si cartitori fata de lucrarile lui Dumnezeu. Ba, mai mult, sotul meu sustinea chiar ca Dumnezeu nu este. Aceasta intamplare ne-a aratat cat greseam, cat de mult gre­seam, si ne-a deschis ochii sa vedem calea cea adeva­rata, calea catre Dumnezeu.

Sotiris, fiul nostru, s-a nascut pe 19 septembrie 1994. La staruinta rudelor apropiate, am hotarat sa mer­gem la biserica cand copilul va implini patruzeci de zile, asa cum e obiceiul, pentru o rugaciune de binecuvantare^[1]. Nu m-am dus in cea de-a patruzecea zi, ci am lasat pe urma­toarea – o zi de Duminica, 30 octombrie 1994. Insa, oameni nestiutori si neglijenti ce suntem!, desi m-am sculat la 7 dimi­neata ca sa ma pregatesc, m-am intins apoi din nou in pat — si am adormit. M-am trezit mai tarziu, odata cu sotul meu, si, fara graba, ne-am pregatit sa mergem la biserica. La prima biserica la care am ajuns, Dumnezeiasca Liturghie se sfar­sise, iar preotul plecase, asa ca nu avea cine sa binecuvinteze pruncul. Am pornit spre alta biserica. Am trecut pe la toate bisericile pe care le stiam din Peristeri, Hedariu si Egaleo. Unele erau inchise; altele erau deschise, dar preotii plecasera acasa. Eu totusi am insistat si i-am zis sotului meu: „Azi, Duminica, trebuie sa-i facem copilului rugaciunea!”.

Pe la 2 dupa-amiaza am ajuns la biserica Sfantului Spiridon din Egaleo. Sotul mi-a spus c-ar trebui sa lasam balta cautarea, si sa mergem maine sa facem rugaciunea – insa eu am staruit in continuare. Am vazut usa bise­ricii intredeschisa, si am zis: „Sa facem o ul­tima incercare!”. Asa ca am intrat in biserica, eu cu pruncul in brate, iar sotul meu alaturi.

Policandrul dinaintea usilor imparatesti avea becurile aprinse. In stranele din spate, de pe partea femeilor, statea un preot. Arata tare batran si n-am vrut sa-l deranjez, asa ca am mers sa caut un alt preot pentru rugaciune. Dar nu am gasit pe nimeni. M-am uitat prin toata biserica, si nu mai era nimeni in afara de paznicul bisericii.

Atunci, batranul preot care sedea singura­tic in strana si-a intors capul spre noi si ne-a intrebat: „Ce vreti?”.

„Parinte”, i-am raspuns, „voiam sa-i fa­cem copilului meu rugaciunile de patruzeci de zile, dar am intarziat”.

„O sa le fac eu”, mi-a spus si s-a ridicat. Aveam inaintea noastra un barbat inalt, in varsta, avand parul si barba cu totul albe, im­bracat intr-o rasa alba^[2]. A venit incet spre noi – nu batraneste, ci plin de pace. A luat co­pilul in maini, si l-am pierdut din vedere in bratele lui. A rostit rugaciunile pe dinafara, fara sa le citeasca de undeva, apoi a strabatut intreaga biserica, a intrat in sfantul altar pe usile din mijloc si a iesit pe usa din stanga.

Pe urma a venit la noi si ne-a dat inapoi pruncul, dupa care a rostit trei binecuvantari  – nu obisnuitul „Sa va traiasca!“, ci niste ru­gaciuni foarte miscatoare, legate de viitorul copilului (pe care, fiindca n-am fost atenti, cum s-ar fi cuvenit, nu ni le amintim pana astazi, nici eu, nici sotul meu). Am luat co­pilul, iesind incantati ca am izbutit sa facem binecuvantarea de patruzeci de zile si la fel de nestiutori ca atunci cand intrasem.

La ceva timp, in magazinul pe care-l avem in Egaleo (si unde lucram) a intrat un epitrop al acestei biserici. Ne-am asternut la vorba si i-am zis: „Aveti la biserica un preot tare bun!” – si i l-am descris pe cel despre care credeam ca e preot acolo. „N-avem un asa preot!“, ne-a raspuns el, si ne-a zis: „Probabil ca va re­feriti la Parintele cutare?”. „Nu”, am raspuns, „il stim bine pe Parintele cutare. Nu era el”.

Insa cand i-am zis ca acela purta o rasa alba, epitropului i-au dat lacrimile si ne-a spus ca un simplu preot nu poarta asa ceva decat in im­prejurari speciale. Mai mult, ne zise el, bise­rica este de obicei inchisa la acea ora, caci toti se odihnesc dupa Dumnezeiasca Liturghie de dimineata, si se pregatesc sa vina iarasi deseara. „Doar Hristos si Sfintii au dreptul sa poarte dulame albe — asa ca… sa va rugati si sa multumiti lui Dumnezeu!” — a mai adaugat el, si a plecat.

Ne-am hotarat neintarziat sa mergem sa-i vedem pe preotii de la acea biserica intr-una din zilele urmatoare, ca sa aflam cine fusese de fapt acel preot. Înainte sa ne ducem gan­dul la bun-sfarsit, la magazin a venit o femeie (care nu mai fusese aici pana atunci, si nici nu s-a mai intors de atunci). Vorbea intruna, si nimeni n-o putea opri. Ar trebui amintit ca mai erau si alti clienti in magazin.

Femeia a bagat de seama o iconita a Sfantului Efrem, pe care-o primisem in dar si o asezasem la vedere, si a zis: „A, il Ştiti pe Sfantul Efrem? Luati inca o icoana!“. Pana sa apuc sa-i spun ceva, mi-a luat mana si mi-a pus in palma o iconita. M-am uitat la ea. Era o icoana a Sfantului Spiridon.

Am asteptat ca necunoscuta sa plece, im­preuna cu ceilalti clienti, si l-am intrebat pe sotul meu: „Iti aduci aminte de preotul care i-a citit lui Sotiris rugaciunea de patruzeci de zile?”. „Da”, a zis. „Iti amintesti intocmai cum era?”. „Da”, mi-a zis din nou. „Uita-te la icoana asta“, i-am spus atunci, aratandu-i chipul Sfantului. A strigat plin de insufle­tire: „Da! El el”.

Ne-am dus atunci la biserica Sfantului Spiridon, si l-am vazut iarasi pe Sfantul Spiridon in icoana cea mare din biserica. Era intocmai cu cel cu care ne intalniseram. Le-am istorisit preotilor aceasta intamplare minu­nata. S-a aflat apoi de cele petrecute si la Sfanta Mitropolie a Nikeei, de care tine biserica.

Intr-o Duminica, unul din preotii de la aceasta biserica a pomenit la predica aratarea minunata a Sfantului Spiridon (bineinteles, fara sa dea nume), spunandu-le credinciosilor ca si in zilele noastre se mai fac minuni — cat timp avem ochii si sufletele deschise. Şi, intr-adevar, asa este. Daca ne deschidem inimile si Il chemam cu adevarat pe Dumnezeu sa intre in viata noastra, atunci El ne va sta in ajutor la fiecare pas, in fiecare clipa a vietii.

Astazi, cand scriu aceste randuri, fiul meu a implinit 14 ani si a crescut frumos, cu pace, umplandu-ne de bucurie ca il avem alaturi. Dumnezeu sa-l lumineze pururea! Am vrut, prin aceasta, sa dam marturie ca si in ziua de astazi se mai intampla minuni.

Arhondula si Grigorios F.

Egaleo, 10 aprilie 2009

O vindecare minunata a Cuviosului Patapie

Dupa absolvirea cursurilor scolii medii biseri­cesti, in 1958, Domnul m-a chemat sa inteme­iez o familie alaturi de sotia mea, Maroulias, in 1959. In noiembrie 1960 am intrat la Institutul Teologic al Universitatii din Athena. La 19 noiembrie 1961, prin mainile pururea-pomenitului Mitropolit Procopie al Corinthului, am primit sfintita slujire a diaconiei, iar in 1963 a preotiei. Harul lui Dumnezeu mi-a incredin­tat sa cresc intru Hristos trei baieti: Andreas in 1962, Fotios in 1965 si Nektarios in 1970.

In seara de 21 decembrie 1974, fiul meu Fotios, care era la Şcoala Engleza si se intorcea acasa, pe drumul de coasta al Pireului, a fost lo­vit foarte grav de o masina. Doctorii departa­mentului de neurochirurgie al spitalului de stat din Pireu au decretat: „Fractura a osului tempo­ral stang, otoragie stanga, hemiplegie spasmo­dica stanga, diastaza a sinusului lateral, ruptura si inundare cu sange a cavitatii craniene”.

Nici unul din doctori nu ne-a putut da spe­rante de resuscitare, ca sa nu mai vorbim de vin­decare. A stat in coma 27 de zile. Apoi doctorii au inceput sa-l decupleze de la aparatele care-l ti­neau in viata, spunand ca nu-i mai pot acorda nici o asistenta medicala si ca i-ar fi mai bine sa moara, decat sa traiasca cu ajutorul aparatelor, ca o „leguma” — sau cu timpul, in cel mai bun caz, ca un paralizat.

Maicii preotese, afland acestea, i s-a frant inima si, fara sa rosteasca un cuvant, s-a dus acasa sa ia hainele de inmormantare — caci, dupa cum ne informasera doctorii, moartea era doar o chestiune de ore.

Cand a ajuns insa acasa, dupa expresia fe­tei ei, baiatul nostru Andreas si-a dat seama ca ceva grav i se petrecuse fratelui sau.

De indata ce mama a parasit spitalul, am fugit afara, am oprit un taxi si, luandu-l pe baiat si pe bunica sa — mama sotiei mele — ne-am zorit spre manastirea care adaposteste moastele Sfantului Patapie, caci il iubeam pe Cuvios, si fiii mei il iubeau; ii aduceam de mici la manastire, intr-un pelerinaj la „Locurile Sfinte” ale noastre, unde veneam si eu din copilarie. Dupa ce ne-am rugat fier­binte inaintea sfintelor moaste, am luat o bu­catica de vata cu untdelemn de la candela care le veghea si doua lumanari de la pestera, apoi ne-am intors neintarziat la spital, iar Andreas mi-a zis: „inchina copilul, tata, si se va face bine, cu ajutorul Sfantului Patapie”.

Am ramas mut auzind aceasta incredin­tare din partea fiului meu (venita de la Sfant!) de a-l pomeni pe Cuviosul meu la vremea acestui necaz. Tremurand si cu lacrimile curgandu-mi pe fata, mi-am inchinat cu semnul crucii… copilul aproape mort. Şi, o negraita-Ţi iubire, Doamne! — in douazeci de minute, pentru intaia oara dupa 27 de zile, copilul meu s-a miscat si si-a deschis ochii! S-a uitat la mine. M-a recunoscut! Mi-a prins mana cu mana sa, si mi-a zis: „Tati, ma doare!”.

M-am aplecat asupra lui, i-am sarutat capul indurerat si i-am soptit: „O sa te faci bine, fi­ule!”. Doctorii au venit in fuga. L-au cuplat din nou la aparate. Mi-au spus: „Fracturile s-au su­dat, craniul s-a golit de sange si organele au in­ceput sa functioneze iarasi! Resuscitare totala!”.

Dupa vreo zece zile, a venit acasa de la spital. Urmand un regim medical de intreti­nere, s-a intors la scoala, in clasa a cincea. A continuat-o normal. In urmatorul an scolar, era pe deplin restabilit, sanatos tun!

Dar minunea nu se incheie aici. De in­data ce a incheiat scoala generala (in 1976), mi-a spus: „Mai intai sa-I multumesc lui Dumnezeu, tata — vreau sa ma inscriu la Şcoala Bisericeasca Rizarios“. Zis si facut. Dupa sase ani (in 1982), a absolvit seminarul Rizarios si, dupa examene, s-a inscris la sectia Pastorala a Institutului Teologic al Universitatii din Athena (in 1983). Pe 1 decembrie 1987 si-a primit diploma, cu calificativul „foarte bine”.

S-a concentrat asupra studiului Sfintilor Parinti nevoitori, cercetand cu precadere in­vataturile Sfantului Maxim Marturisitorul, in septembrie 1990 s-a inscris pentru studii post-universitare la Universitatea din Durham (Anglia). Pe 14 aprilie 1991 a fost hirotonit di­acon si pe 5 iulie 1991, de praznicul Sfantului Athanasie Athonitul, preot. A primit rangul de arhimandrit ca preot celib, fiind tot mai daruit Bisericii si sfintelor sale invataturi!

Din „Invitatie la a-l cunoaste pe Cuviosul Patapie si manastirea sa” (Athena, 1995)

Prezentare si traducere de Radu Hagiu