10 august – 10 ani de la plecarea PARINTELUI CONSTANTIN GALERIU (marturii si restituiri video I)

“Candva calaii erau de origine straina, iar acum noi, fratii, ne talharim si ne ucidem, sau ne vrem moartea unii altora!...”

Va recomandam si:

***

• Lumea credintei:

Părintele Galeriu mi-a schimbat viata!

[…]

“O, iubitilor, – în adânc, propriu-zis nu exista moarte, nu exista desfiintare, – existenta omului e un suis continuu” au fost primele cuvinte pe care le-am auzit din gura Parintelui Galeriu, si-atunci am stiut ca nu suntem singuri. 

***

“Nimeni si nimic nu poate distruge niciodata chipul lui Dumnezeu din om. Ultimul ratacit, ultimul criminal, înca mai are in el chipul divin intact. Noi nu ne gandim la asta, cand intram în relatie cu alti oameni. Ii judecam dupa epiderma, nu dupa chipul dumnezeiesc. Pentru ca altfel ne-am purta cu mai mare atentie si delicatete fata de ceilalti, care sunt, si ei, purtatori ai chipului lui Dumnezeu. Se pierde doar asemanarea cu Dumnezeu, din pricina pacatelor noastre, dar nu si chipul”.

***

„Problema capitală nu este nici suferința, nici chiar moartea… ci a nu fi despărțit de El, Cel care a biruit și suferința și moartea prin cruce și înviere; cu Tine, Doamne!”

***

“Înainte de a-ţi da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa cea dumnezeiască, a verificat-o cu dreptatea Sa cea neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi, după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci, o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!”

***

«Părintele Galeriu este viu». Interviu cu prezbitera Argentina Cristina Galeriu

Au trecut 10 ani de la mutarea la cele veşnice a părintelui Constantin Galeriu, unul din cei mai de seamă duhovnici ai Bucureştilor. Dragostea sa neasemuită de Dumnezeu şi de aproapele, cuvântul plin de înţelepciune şi de mângâiere, viaţa trăită pe deplin întru Hristos, nu pot fi date nicicum uitării… Căsuţa modestă de la biserica Sf. Silvestru, în care a locuit părintele, a avut mereu uşa deschisă, atât pentru fiii săi duhovniceşti, cât şi pentru credinciosul de rând, ori pentru cei aflaţi întru nevoi. Tot astfel a rămas şi astăzi. În pragul ei, te întâmpină doamna preoteasă Argentina, care a împlinit de curând venerabila vârstă de 88 de ani. “Bunica” Argentina, după cum o mângâie “familia” credincioşilor de la Sf. Silvestru, ne-a împărtăşit câteva gânduri, la sfârşitul lunii iulie, cu puţin înainte de comemorarea a 10 ani de la plecarea părintelui la Cer.

Sărut mâna, doamnă preoteasă Argentina. Nici nu îndrăzneam să vă deranjăm. Am venit la părintele, la mormant… Ştiam că aţi trecut de curând printr-o operaţie. Dacă nu era doamna Iulia (secretara pr. Galeriu, astăzi, profesoară de religie), să ne spună că sunteţi mai bine…

Mă bucur că aţi venit. Am ieşit de două zile din spital. Fiii şi fiicele duhovniceşti mi-au fost mereu alături. Copiii mei. Ei îmi poartă de grijă. E aproape şi părintele Cristian. Foarte atent. Apoi, duhovnicii. Cu sfatul părinţilor duhovnici am trecut peste toate. Ce ne-am face fără duhovnici! Poate nu ştiţi, dar în 3 ani şi jumătate am pierdut trei copii. În 2010, pe Marius, în 2012, pe Rodion, iar de Paşte, anul acesta, pe Serafim. Dacă nu erau duhovnicii… Am învăţat mereu din suferinţă. Mult învaţă omul din suferinţă. Dacă omul nu pătimeşte, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Cu adevărat. Însă nu e uşor…

Deloc uşor, însă, cu sfatul părinţilor duhovnici m-am liniştit. Când l-am pierdut pe cel de-al doilea băiat, pe Rodion, eram aproape căzută în deznădejde. Mă întrebam: ce-aş mai putea face pentru a purta povara vieţii? Nu ştiam pur şi simplu încotro să mai apuc. Am vorbit atunci cu Înaltpreasfinţitul Ioan (al Covasnei şi Harghitei). Mi-a spus vorbe pline de mângâiere, care mi-au readus pacea în suflet: “Fiica mea, nu fi tristă, căci nu l-ai îngropat, ci l-ai aşezat în leagăn, ca pe un prunc care îşi începe o nouă viaţă – cea a Învierii”. Doar cu sfatul părinţilor duhovnici, doar dacă ţinem legătura cu aceştia, mai ales la vreme de nevoie, ne liniştim sufletul, rămânem lângă Dumnezeu.

Părintele Constantin Galeriu a fost unul dintre marii noştri duhovnici…

Viaţa părintelui a fost una jertfelnică, pătimitoare. Duhovnicii ne sunt de mare folos. Nici nu ne dăm seama. Adesea, credem că sunt oameni obişnuiţi, oameni de rând, dar ei nu sunt oameni de rând. Să cerem părinţi duhovniceşti buni, după cuvântul care spune “Cereţi şi vi se va da”. Şi aşa va fi.

Dar şi pentru o preoteasă trebuie să fie destul de greu. E nevoie de jertfă. Părintelui Galeriu, din acest punct de vedere, nu cred că nu i-a fost prea greu, avându-vă alături.

Omul, fără suferinţă, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. În suferinţă e ascunsă cunoaşterea Lui. Când părintele era foarte preocupat de ceva dintru cele ale lui Hristos şi părea că-l încurc, îmi spunea “femeie”, nu cum îmi spunea de obicei – Argentina. Mă mai supăram când îmi spunea aşa. Nu prea îmi plăcea. Acum, copiii duhovniceşti mă alintă spunându-mi “bunica”. Abia astăzi însă dacă încep să înţeleg multe din cele neînţelese până în aceste clipe. Şi asta doar prin suferinţă.

Mântuitorul a urcat Golgota…

Până la 88 de ani, nu am fost la spital. Nici măcar o zi. Suferinţa m-a trezit la viaţă. La adevărata viaţă. Medicii, când operează, sunt cuprinşi de Duhul lui Dumnezeu. Dumnezeu lucrează prin ei. Suferinţa celor din jur e cea care îi apropie mult de Dumnezeu pe medici. Până la trecerea prin suferinţe mai mari, până a ajunge la spital, parcă nici nu L-am cunoscut pe Dumnzeu… Fără suferinţă, e cu neputinţă să-L cunoşti pe Domnul. Suferinţa e o lecţie care ne ajută să retezăm răul şi să facem binele.

Părintele Constantin Galeriu vorbea adeseori despre Duhul Sfânt. Despre bucuria Duhului Sfânt…

Duhul Sfânt, Cel care este împreună şi cu medicii la operaţie, se dobândeşte prin multă nevoinţă, prin multe pătimiri şi necazuri. Doar prin suferinţă, prin a sta alături de cei aflaţi în multe nevoi, căpătăm adevărata bucurie a Duhului Sfânt de care vorbea părintele.

Poate fi omul liniştit în suferinţă? Crucea, uneori, nu e chiar atât de uşor de purtat.

Prin Cruce, prin cruce, omul capătă pacea… Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Prin Cruce, prin duhovnicii noştri, sunt foarte liniştită.

Doamnă preoteasă Argentina, o ultimă întrebare: familia duhovnicească de la Sf. Silvestru a rămas, după zece ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Galeriu, una unită, apropiată de Biserică, cu multă dragoste faţă de aproapele, faţă de orice om care calcă pragul acestui sfânt locaş. Deloc uşor, astăzi. Cum vă explicaţi aceasta?

Să ştiţi un lucru, pentru noi, părintele este viu. Părintele Galeriu este viu…

Doamnă preotesă Argentina, în numele cititorilor revistei Lumea credinţei, vă mulţumim din suflet pentru dragostea cu care ne-aţi primit şi pentru cele împărtăşite. Cu adevărat, părintele Galeriu este viu.

interviu realizat de Gheorghiţă CIOCIOI

***

•  Pr. Marius Matei: Sfintenia nu e ceva abstract, elitist sau indezirabil
  

[…] Avva Galeriu aduce lumina in aceasta privinta: sfinţenia nu înseamnă să mergi pe ape, nu înseamnă să zbori prin vazduh, nu înseamnă să înviezi morţii. Cea mai mare virtute a sfinţeniei la care poate ajunge un om în zilele noastre este să se învieze pe sine, din propriile păcate. Pacatul cel mai mare este pacatul care ne stapaneste. Nu vom putea opri raul din univers, dar macar putem scuti lumea de raul nostru.

• Fericiti cei prigoniti: Părintele Constantin Galeriu la începutul regimului comunist

A fost unul dintre cei mai mari predicatori şi teologi ortodocşi români din secolul XX de respiraţie academică. Opera îi este studiată şi cunoscută, dar mai puţin biografia, nu de puţine ori marcată de presiunile exercitate de autorităţile comuniste. El s-a născut la 21 noiembrie 1918, în familia unor oameni simpli, muncitori şi credincioşi din Răcătău-Răzeşi, judeţul Bacău. După şcoala primară din comuna natală, între 1930 şi 1938, tânărul Constantin urmează Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe“ din Roman. Continuă calea formării preoţeşti la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde obţine diploma de licenţă în anul 1942.

Pe parcursul studiilor este cântăreţ la Biserica Zlătari din Capitală. La 1 noiembrie 1942 este trimis pe front, ca militar în termen. Este lăsat la vatră în mai 1943, când este hirotonit preot pe seama Parohiei Podul Văleni, comuna Poenarii Burchii, din judeţul Prahova. Aici slujeşte până la 15 iulie 1947, când este transferat la Parohia „Sfântul Vasile cel Mare” din Ploieşti. Între timp se afirmă ca membru al „Uniunii Preoţilor Democraţi“, înfiinţată la începutul anului 1945. La 1 septembrie, acelaşi an, lansează chiar un manifest cu titlul „Misiunea noastră“. Deşi la început ar părea condamnabil pentru adeziunea sa la gruparea preoţilor ce trebuia să susţină zisele formaţiuni democratice, prin manifestul său, Constantin Galeriu nu abdică în nici un fel de la crezul pastoral care trebuie să-l domine pe orice slujitor al altarului. El caută puncte comune între manifestarea politică şi necesităţile societăţii de păstrare a principiilor morale în tiparul creştin. Părintele Galeriu scria despre „dragostea între clasele sociale“; că „preotul trebuie să împace doctrinele de partid şi să le subtilizeze în spiritul evanghelic, ceea ce înseamnă politica lui Hristos“; că „Biserica trebuie să încreştineze partidul, să tempereze excesul şi pofta de violenţă“; că „preotul este factor de legătură între clase, între intelectuali, muncitori şi ţărani“, iar „intelectualii adevăraţi nu se mai lasă înşelaţi de eroarea materialistă“, fiind de datoria lor „să colaboreze cu preoţii la predicarea religiei morale“ şi că sunt „nebuni cei ce încearcă să creeze o lume nouă prin nimicirea celei vechi“. Astfel, în viziunea părintelui Galeriu, „prin puterea misiunii creştine socialismul materialist se va subtiliza, încreştina“, ceea ce înseamnă „falimentul materialismului“. Era un discurs curajos într-un context politic încă dezorientat după schimbarea de la 23 august 1944 şi presiunile crescânde venite dinspre factorul sovietic. Discursul său nu a fost receptat în gruparea „preoţilor democraţi“, deoarece majoritatea acestora erau preocupaţi să-şi recicleze trecutul mai mult sau mai puţin pătat prin activitatea în diverse partide politice interbelice.

Ulterior, la 12 noiembrie 1949, părintele Galeriu a fost arestat de Securitate, apoi condamnat la trei luni închisoare pentru ascunderea unui lider politic liberal din Prahova. Din acest motiv autorităţile s-au confruntat cu protestele credincioşilor de la Biserica „Sfântul Vasile“ din Ploieşti. Într-o notă a Securităţii se arăta cum „s-a produs o stare de spirit agitată în rândurile credincioşilor… iniţial prin comentarii că preotul ar fi arestat şi depus la penitenciar din cauza predicilor sale religioase. Această stare de spirit – se continua în document – s-a produs şi în rândul credincioşilor din comunele din judeţul Prahova, care în mod obişnuit veneau în fiecare duminică să asculte predicile acestuia“. Păstoriţii părintelui, dar şi preoţi, au întocmit un memoriu cu semnături pe care l-au înaintat autorităţilor. În consecinţă, cei din Securitate propuneau sancţionarea preoţilor de către autorităţile bisericeşti şi „ducerea unei munci de lămurire“ în  rândurile credincioşilor. Totuşi, părintele a fost eliberat la termen din Penitenciarul Ploieşti.

Un alt moment greu pentru părintele Constantin Galeriu a fost în 1952. În celebra noapte a „Adormirii Maicii Domnului“, părintele a fost arestat şi trimis în ancheta Securităţii din Ploieşti. Era acuzat pentru activitatea depusă în PNL-Bejan, ca membru al delegaţiei permanente în anul 1946. În fapt, activitatea politică se rezumase numai la participarea ca delegat la alegerile din 1946. Din acest motiv, a primit o detenţie administrativă de 60 de luni de muncă obligatorie. Începând cu 16 ianuarie 1953 a prestat muncă obligatorie la colonia Peninsula-Valea Neagră de la canal, apoi din 13 octombrie acelaşi an a fost mutat la centrul de triere Văcăreşti de la Bucureşti. Totuşi, a fost eliberat la 23 octombrie acelaşi an, revenind în mijlocul familiei şi al păstoriţilor săi de la Biserica „Sfântul Vasile cel Mare“ din Ploieşti.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

***

• Christiana: 7 ani de la săvârşirea părintelui Galeriu (I)

În urmă cu 7 ani, în ziua de 13 august 2003, piaţeta din faţa Bisericii „Sf. Silvestru“ din Bucureşti şi străzile din preajma ei erau înţesate de lume. Patriarh, mitropoliţi, episcopi, mulţi preoţi, intelectuali rafinaţi şi oameni simpli, studenţi teologi şi cerşetori, toţi îl petreceau pe ultimul drum pe cel care a fost Părintele lor duhovnicesc şi, putem spune fără ezitare, pe cel care a fost Părintele duhovnicesc al Bucureştiului mai bine de un sfert de secol. Slujba înmormîntării Părintelui Constantin Galeriu, prin amploarea sa, a fost asemenea unei ceremonii de canonizare. Astăzi, florile şi candelele ce străjuiesc mormîntul situat lângă biserică, pe latura de nord, mărturisesc evlavia şi dragostea oamenilor pentru cel care a fost una dintre cele mai vii conştiinţe creştine ale neamului românesc din secolul al XX-lea.

[…] S-a născut la 21 noiembrie 1918, în comuna Răcătău-Răzeşi din judeţul Bacău. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti (avîndu-l ca îndrumător de licenţă pe marele profesor Nichifor Crainic). În anul 1973 a devenit doctor în Teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1973-1974). Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din anul 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorate la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost profesor la Universitatea din Tîrgovişte, unde a predat Teologie dogmatică, şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din Capitală, unde a predat Istoria şi filosofia religiilor.

Între 7 august şi 7 septembrie 1950, apoi între 16 august 1952 şi 26 octombrie 1953 a fost deţinut politic, pentru convingerile sale religioase şi umanitare. […]

Tînărul Costachi Galeri, deşi absolvise studiile superioare ca şef de promoţie, a fost numit, în anul 1943, într-o parohie de ţară din judeţul Prahova, în comuna Poenarii Burchii. Acolo a stat pînă în 1947.

„Eram foarte săraci – avea să-şi amintească mai tîrziu părintele. Erau anii de după război, cînd a început foametea. Doar cîte un credincios ne aducea un kilogram de lapte seara şi aşa am trăit“.

În urma unei adunări preoţeşti la care Părintele a ţinut o conferinţă, a fost remarcat pentru cuvîntul său convingător şi episcopul de atunci i-a propus să slujească în oraşul Ploieşti, la parohia „Sf. Vasile“. Din anul 1973, a slujit în Bucureşti, la „Sf. Silvestru“, care, de atunci, a devenit una dintre cele mai căutate biserici din Bucureşti. Cei care i-au ascultat predicile îşi amintesc că Părintele Galeriu avea un incontestabilul dar oratoric, era fascinant şi unic.

„Sfinţia sa dezvolta cuvintele, cuvintele-cheie. Rămînea pe ele, le punea în faţa ta cu toată tăria şi gravitatea lor, ţi le imprima în suflet. Chiar el o mărturisea: «Împreună cu colegul meu, părintele Ştefan, cercetam în texte, în original, ce înseamnă «odihnă». În limba greacă cuvîntul pausis înseamnă «odihnă», dar Scriptura foloseşte alt termen, anapausis, iar particula ana se traduce prin «în sus». Aşadar, ajung la odihnă atunci cînd mă ridic la înălţimea adevărului, adică la lumina care îmi dă pacea, împlinirea». Gestica sa şi inflexiunile glasului său erau dătătoare de sens şi de forţă dumnezeiască, de trăire sfîntă a ascultătorului. De aceea, prelucra permanent şi în continuu, divaga, era atent la public, comunica cu el, se lua de o idee care vedea că prinde, era acolo… Mulţumea cînd îi aduceai paharul de apă, te includea şi pe tine în predică, te punea în faţa lui foarte firesc şi făcea din tine, într-o clipă, un partener de discuţie“.

Jertfa, ca temei al învierii, cum el însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Nu pregeta să rupă din timpul său, chiar la bătrîneţe, pentru a răspunde oricărei chemări, fie că era din partea unui om simplu, fie din partea unuia important. Modestia şi eleganţa prin care se distingea îl făceau inconfundabil. Ca preot, ca duhovnic, ca profesor sau ca orator, părintele Galeriu a înălţat o ştachetă greu de atins pentru preoţii din România.

Atunci cînd Petre Ţuţea a fost măgulit de unul dintre auditorii săi, care i-ar fi spus: „Vorbiţi de parcă aţi fi Părintele Galeriu!“, primul a meditat cu mult umor: „Pe moment, eu, care mă cred genial, eram gata să mă supăr… Pe urmă, gîndindu-mă mai bine, m-am simţit onorat!“. Această mărturie, care vine din partea unui geniu românesc al oralităţii, demonstrează, incontestabil, darul de înalt orator al Părintelui Galeriu.

Nu era niciodată egoist sau arogant, ci întotdeauna plin de generozitate şi mărinimie, uimitor prin discreţia lui, prin modul cald şi deschis cu care primea pe oricine avea un necaz sau o întrebare. Uita de el şi era al tău. Niciodată egoist, ci întotdeauna mult milostiv şi îndelung răbdător. Simţeai că Dumnezeu vorbeşte prin atitudinea şi verbul lui.

Cuvântul Părintelui Constantin Galeriu era normă şi reper. Raportarea lui la Tradiţia autentică a Bisericii era un lucru firesc şi bine articulat. Nu ignora şi nici nu dispreţuia media sau internetul, ci era de părere că dacă acestea ne folosesc, le putem uzita, dar cu grijă. Invitat în ţară şi străinătate pentru a conferenţia, prelegerile sale erau gustate şi apreciate de foarte mulţi şi diferiţi ascultători. Volumele de predici ale Părintelui stau acum să apară la Editura „Harisma”.

Se spune astăzi, şi poate pe bună dreptate, că teologia a devenit scolastică, academică. Părintele Galeriu poate constitui un model de teolog şi duhovnic care desfiinţa şi distrugea, prin naturaleţea sa, orice tipar, stereotipie sau clişeu. Lîngă el simţeai că trăieşti cu adevărat. Iradia blîndeţe, dragoste, înţelegere şi bucurie. Mulţi cunosc întîmplarea petrecută într-o seară cînd Părintele Galeriu, întorcîndu-se de la o slujbă făcută în parohie, a venit acasă desculţ. Doamna preoteasă Argentina, mirată, l-a întrebat: „Ce s-a întîmplat?!“. La care Părintele, retrăgîndu-se în casă, i-a spus: „Nimic, cineva mai sărac a avut nevoie de o pereche de pantofi“. Acesta era Părintele Galeriu!… Cel mai bine i se potrivesc cuvintele pe care o americancă, Ruth Stapleton, le punea în dreptul oricărui creştin autentic: Born to serve, born to love („Născut pentru a sluji, născut pentru a iubi”).

13 august 2003: înmormîntarea Părintelui Galeriu

Înainte de a pleca la spital pentru ultima oară, l-am vizitat acasă. Cu chipul lui senin, m-a salutat. Era asemenea unui copil. Lîngă patul în care stătea, cineva citea cu glas lin psalmii lui David. Cuvintele lui au fost puţine atunci. Mi-a spus: „Să nu uiţi: Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, este taina tainelor – Acest Iisus Hristos…“

Aceştia sînt părinţii noştri. Cu toate că ne-au părăsit, din punct de vedere fizic, ei rămîn în sufletele noastre şi ne veghează în chip nevăzut. Nu trebuie să-i uităm. Pentru că ne-am uita rădăcinile. Iar cine nu are rădăcini, poate fi smuls la prima adiere de vînt.

Ucenic al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, Părintele Constantin Galeriu avea preocuparea constantă pentru dialogul ştiinţă – religie sau teologie – ştiinţă. Această preocupare a sporit în intensitate în ultimii ani ai vieţii sale, sub influenţa afirmării preocupărilor lumii ştiinţifice pentru dialogul ştiinţă-religie, reflecţia teologică a părintelui înglobînd ultimele descoperiri ale cunoaşterii umane. Iniţierea şi coordonarea, începînd cu anul 2001, a grupului de reflecţie duhovnicească „Conştiinţe în slujirea cu iubire a adevărului“, care aduna în Biserica „Sf. Silvestru“, în fiecare zi de joi seara, profesori universitari, cercetători recunoscuţi prin lucrări de anvergură în diverse domenii (de la economie la geografie, fizică, literatură, matematică, filosofie), poate fi înţelese, în primul rînd, ca un mod de încununare a maturizării gîndirii sale teologice, iar în al doilea rînd ca un mod de a-i învăţa pe ceilalţi să gîndească corect teologic, de a crea o şcoală. Erau întruniri deosebite, interesante şi îndrăzneţe prin abordare, la care putea asista oricine. După ce conferenţiarul îşi încheia prelegerea, urmau întrebările. Ultimul cuvînt îi aparţinea părintelui, care dădea o nouă configuraţie prelegerii ascultate la început, unde sublinia conexiunile teologice permise de subiectul dezbătut. Interesant este că părintele nu era niciodată prins pe picior greşit. Întotdeauna cuvîntul lui de încheiere reprezenta adevărata cheie prin care putea fi înţeleasă tema aleasă spre discuţie în ziua respectivă. Toţi aşteptau cu interes şi surprindere cuvîntul venerabilului duhovnic şi profesor, care uimea prin precizia şi profunzimea intuiţiilor sale.

Aceste întîlniri au fost cumva o copie a dialogurilor pe care Părintele Galeriu le avusese în timp cu intelectuali de marcă, cum ar fi Andrei Pleşu, Horia Bernea sau Sorin Dumitrescu, de la Fundaţia şi Editura „Anastasia”, la Schitul Darvari, unde se dezbăteau subiecte începînd cu crearea lumii şi continuînd cu sensul existenţei, pronia lui Dumnezeu sau suferinţa omului. Reluarea unei astfel de iniţiative ar fi necesară pentru crearea unei mai puternice conştiinţe eclesiale, a unui mod de gîndire sănătos, curat, ortodox. Părintele Galeriu venea cu o experienţă duhovnicească şi cu un bagaj cultural impresionant. De aceea, cuvîntul sfinţiei sale era unul de mare forţă, cu impact puternic asupra credincioşilor şi, în general, asupra oricărui ascultător. Garanţia propovăduirii unei învăţături fără fisură, ancorate în Sfînta Scriptură şi în scrierile Sfinţilor Părinţi (citate de Părintele adeseori din memorie, cu o uşurinţă demnă de invidiat), a fost unul dintre principalele motive pentru care lumea asalta literalmente, duminică de duminică, Biserica „Sf. Silvestru“ din Bucureşti. […]

• Lumea credintei: Vartan Arachelian în dialog cu Părintele Galeriu

D-l Vartan Arachelian a avut bunavointa de a ne ingadui reproducerea selectiva a primului interviu televizat (15 ianuarie 1990) acordat de Parintele Galeriu dupa evenimentele din decembrie ’89, pe fondul tensiunilor social-politice care aveau sa culmineze cu mineriadele. Cuvintele Parintelui raman la fel de actuale dupa 13 ani, certand rautatile de astazi ale poporului roman in numele lui Hristos si al bunatatii traditionale a neamului romanesc. Fragmentele sunt extrase din volumul de interviuri Cuvantul care zideste, aparut in 1993 la Editura Roza Vanturilor din Bucuresti.

– Parinte Profesor Galeriu, multa lume va cunoaste si va pretuieste, dar putini stiu ca in 1952 ati fost deportat de comunisti la Canal, la munca fortata. Ce vina au putut gasi unui om ca dumneavoastra?

– Slujeam pe vremea aceea la Biserica Sf. Vasile din Ploiesti, predicand si, mai ales, facand ceea ce noi numim cateheza, adica impartasirea invataturii Mantuitorului Hristos, a invataturii Bisericii catre popor. As vrea sa precizez ca Biserica a fost foarte umilita in acea perioada, iar noi, slujitorii ei ortodocsi, n-am beneficiat de libertatea de a face cateheza religioasa. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevazut chiar in statutul lor, potrivit credintei fiecaruia; pe cand noi trebuia toate sa le concentram doar in cadrul slujbei de dimineata a Sfintei Liturghii. Si n-aveai ragaz. Dupa Sfanta Liturghie, era fie un parastas, fie un botez, fie o cununie, incat practic noi am fost lipsiti de putinta de a face acest invatamant religios. Eu insa, trecand peste dispozitiile autoritatilor, tineam aceasta cateheza duminica dupa-amiaza, cand participa foarte multa lume. Si atunci, in 1952, la 15 august, am fost ridicat si, dupa doua luni de sedere in penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagra.

– Parinte Profesor, de ce frica asta de cuvant la autoritatile comuniste? De ce in primul rand cuvintele au fost pangarite?

– Doua aspecte ati implicat aici: intai taina si apoi puterea Cuvantului. De altfel, noi stim: si sub aspect religios, si sub aspect stiintific, omul se distinge de celelelalte fapturi prin gandire si cuvant. Acesta este specificul, aceasta este conditia umana, iar pentru noi, crestinii, Cuvantul este Insusi Dumnezeu. Si omul, chiar dupa chipul lui Dumnezeu, este fiinta cuvantatoare. Logos-ul este numit in Evanghelie: „La inceput era Cuvintul (Logos-ul)“. Cuvantul era de la Dumnezeu, si Dumnezeu era Cuvantul. Grecul zice Logos intelegand deodata si ratiune, si cuvant. Noi am tradus prin Cuvant ca expresie a ratiunii, iar Cuvantul este calea aceasta divina si umana de a comunica, de a ne impartasi unul celuilalt taina noastra launtrica… Si atunci asa am impartasit, in acest spirit, Cuvantul, Cuvantul-Creator. Spuneau Parintii: „Zi-mi mie cuvant!“. Dar ce fel de cuvant?. „Cuvant care sa ma zideasca“. Cuvantul lui Dumnezeu e Cuvant creator: toate prin Cuvantul Lui s-au facut.

– Parinte Profesor, ce rol a jucat Biserica in moralitatea noastra publica?

-Eu sunt incredintat ca poporul roman este un popor profund crestin. Temeiul moralei noastre este, deci, temeiul crestin. Dragul meu – imi ingaduiti sa ma pronunt asa fata de dumneavoastra -, poporul roman este un popor crestin din leaganul lui. In etnogeneza noastra intra si botezul crestin, pentru ca ne-am nascut totdeodata ca romani si crestini, in acea fuziune daco-romana. Evanghelia, iubirea crestina, a servit ca un liant intre romanii care venisera aici si daco-geti… Si avem o credinta apostolica, intrucat aici a propovaduit Sf. Apostol Andrei… Deci morala noastra este o morala fundamental crestina. Insasi morala europeana este o morala crestina, pentru ca Europa este crestina si toate curentele care au mai aparut, de pilda de la Renastere incoace, se resimt de aceasta: chiar daca umanismul Renasterii a facut apel la lumea de dinainte de Mantuitorul Hristos, ea nu putea fugi de aceasta viziune umanista de tip crestin. A fost o ingemanare. Se avea in vedere, in antichitate, acel principiu zis Kalokagathia, care este unitatea intre bunatatea interioara si frumusetea fizica. Dar Kalokaghatia a devenit dupa Hristos Philocalia, adica iubirea de frumusete duhovniceasca, si aceasta a ramas in istorie…

– In noua democratie care, speram, a inceput in Romania, ce rol va juca Biserica? Ma gandesc la educatie in primul rand.

– Da, educatia morala este un factor fundamental. Eu as face aici urmatoarea precizare: moralitatea publica, ati spus dumneavoastra; dar, mai intai, ce inseamna moralitate? Reprezinta comportamentul uman, iar la nivel social, comandamentele sociale. Altfel spus, continutul [moralei] sunt actiunile si faptele omenesti. Dar actiunile si faptele omenesti, moralitatea, trebuie sa aiba un fundament sau teologic, sau filosofic… Noi, crestinii, nu putem intemeia o adevarata morala decat pe Absolutul divin. Altfel spus, nu putem vorbi de iubire, de bunatate, de dreptate, de toleranta, decat daca le ancoram si le fundamentan in divin. De pilda, e simplu ca eu sa cred in dumneata si dumneata sa crezi in mine. Dar nici unul dintre noi nu putem fi Absolutul, nu putem fi de un credit absolut. Eu cred in dumneata si dumneata crezi in mine, adica eu am incredere in dumneata si dumneata in mine, cand amandoi credem in acelasi adevar si ne referim la aceeasi porunca, la aceeasi ordine sau armonie divina, care este mai presus si de mine, si de dumneata. Moralitatea publica, daca nu se raporteaza la un fundament stabil, absolut, este nitel suspendata, fragila…

-Vreau sa va invit sa ne referim putin la realitatea imediata in care traim. Am impresia ca, in afara haosului economic, am mostenit si un haos moral, un haos social. Ce trebuie facut ca sa punem ordine in aceasta lume, sa gasim o iesire?

– Aveti dreptate, desavarsita dreptate… Am dobandit libertatea, dar ce facem cu ea? Intarim pacatul, raul, dezvaluim deodata si afirmarea libertatii, si pierderea ei? Altfel spus, noi avem libertatea, dar daca o folosim rau, atunci raul va domni. Libertatea de a face rau nu e libertate, ci robie. Ne inrobim raului. Si atunci, ganditi-va, in ceea ce ne priveste pe noi trebuie sa restauram omul asa cum il marturiseste Revelatia, dupa chipul lui Dumnezeu. Purtam adanc, fiecare, chipul lui Dumnezeu in noi. Si suntem chemati la o continua asemanare cu El, cu Dumnezeu, iar aceasta asemanare ne-a descoperit-o deplin Mantuitorul Hristos. As vrea sa precizez aici: noi toti vorbim de umanism in ziua de astazi, dar daca vorbesti de umanism trebuie sa dai un model de umanitate. In toata istoria umanitatii, putem noi descoperi, dintre oameni, un model absolut la care sa te referi si despre care sa spui: „Iata un om nepatat si fara slabiciuni“? Nu. Si atunci pentru noi, in mod concret, modelul uman nu e un simplu om, ci e Dumnezeu-Omul, este Hristos, adica Fiul lui Dumnezeu facut Om; si atunci la El ne referim pentru zidirea noastra, El este modelul suprem… Am cautat o viata intreaga un criteriu fundamental care sa defineasca Binele si sa distinga Binele de Rau. Mi-aduc aminte, acum aproape vreo 30 de ani, prin anii ’60, era si pe la noi un film, Zorba grecul, dupa romanul lui Kazantzakis, si acolo Zorba, pe de o parte, se lauda ca el pe la 60 de ani era in stare sa faca nu stiu ce la nivelul biologic, dar nu la nivel spiritual, si spunea zeflemisitor: „Ei, ce e Binele, ce e Raul?“. Eram atat de chinuit si cautam un criteriu fundamental, mergeam pe drum, la serviciile mele, si eram permanent chinuit de acest gand. Pana cand am descoperit in freamatul meu launtric acest criteriu, si anume sensul creator al gandului meu, al cuvantului meu, al actiunilor mele, adica totul sa fie calauzit in lumea aceasta a creatiei de un sens creator. Si mi-am dat seama de ce mananca omul. Mancarea, bautura, toate sunt, daca vreti, materiale de constructie din care imi zidesc faptura mea umana, prin care mi-o mentin. Ce e casatoria? Leaganul generatiilor. Pe cand desfraul este ruinarea mea si a generatiilor. O bucata de paine ma zideste, lacomia ma ruineaza… Un pahar de vin ma zideste, betia ma distruge… Bine e tot ceea ce zideste, ce da viata, ce salveaza; raul este tot ceea ce-i lipsit de sens creator, bunaoara patimile, poftele, placerile, adica acele lucruri in care nu mai guverneaza ratiunile, ci simturile… Deci, Binele creeaza, iar Raul distruge… Cum putem noi restaura ordinea in sanul neamului nostru? Sa facem asa incat neamul nostru sa ramana crestin, sa ramana in acel cuvant al omeniei noastre, care a fost lezat [de comunism]. Cuvinte pangarite. Noi visam sa ramana fundamental iubirea, bunatatea intre oameni, pacea, dreptatea sociala… Trebuie sa cred in puterea biruintei Binelui.

Am fost agresat de talhari in noaptea de 7 spre 8 iulie 1989. Eu nu eram chinuit de loviturile pe care le-am primit. Sincer, eram chinuit de decaderea umana. Cum poate cineva sa loveasca pe unul care nu i-a facut nici un rau si care ii spune: „Ia tot ce vrei!“?!… Aici e toata tragedia pe care o simteam in fiinta mea. Cum putem vindeca daca s-au produs, sa ma ierte oricine ar auzi, si monstri la noi? Ei, cum facem sa vindecam neamul nostru? Sa nu se mai intample. Neamul nostru este atat de bun in istorie incat, precum stiti, noi nu aveam calai, se importau calai, adica cei ce trebuiau sa execute pedeapsa cu moartea, intr-atat de buni eram! Candva calaii erau de origine straina, iar acum noi, fratii, ne talharim si ne ucidem, sau ne vrem moartea unii altora!... Faca Dumnezeu ca orice cuvant al nostru smerit sa fie un cuvant de balsam si de vindecare, ca toti sa resimtim unitatea noastra in credinta, in adevar si in dragoste, ca sa ne intoarcem la bunatatea noastra dintai si sa zidim o Romanie libera in Bine, iar nu in Rau. Cu adevarat zice undeva in Apocalipsa ca neamurile isi vor aduce [in fata lui Dumnezeu] cinstea si slava lor. Sa aduca neamul nostru romanesc slava lui cu adevarat, nu haosul, sa descopere lumii unitatea si sanatatea spirituala, morala si fizica, dupa firea cea nepervertita, iar aceasta stare sa ne duca mereu la o mare constiinta si vrednicie creatoare! Asa sa ne ajute Dumnezeu.

• Costion Nicolescu/ Formula AS: Mari duhovnici – Parintele Galeriu: “Eu nu sunt un om al apelor linistite. Sunt un om viforos”

Un copil etern si intelept

Se stransese lume ca in noaptea de Inviere, in acea zi de 13 august 2003, la biserica Sfantul Silvestru din Bucuresti. Piata din fata bisericii era intesata de circa 2500-3000 de credinciosi frematatori. Un murmur general se facea auzit: “A murit un sfant!”. Era o incredintare de obste. Si oare nu era asa? Nu trimisesera, oare, romanii, un nou sol jertfitor, dintre cei mai de seama, la Imparatie, la Dumnezeu?

Cate o boare alinatoare, parca trimisa de Parintele, mai domolea, din cand in cand, dogoarea zilei. Cuvintele slujbei cadeau grele de sensuri… Gandul la Parintele te facea mai atent la ele. Pe undeva, in fiecare, se insinua intrebarea: “Daca Parintele Galeriu a murit, pe noi ce ne mai asteapta?”. Totusi, pana la urma, raman mereu infipte in noi, tainice, dorinta si speranta scaparii de moarte.

Fara indoiala, Parintele Constantin Galeriu a fost, pentru epoca noastra, cel mai cunoscut preot al Bucurestilor, daca nu al intregii tari. Probabil ca a avut mai multi ucenici decat oricare alt preot din timpul nostru. Amintirea lui nu poate fi rememorata decat dinamic, in miscarile sale fizice si spirituale. El poate fi foarte lesne vizualizat, deoarece totul la el, fiecare gest, fiecare cuvant, fiecare atitudine erau extrem de pregnante, de decupate. Gesturi ample, largi… Mana sustinand mantia pe o parte, mana prin barba, mangaiatul si prefiratul ei, atragerea atentiei in timpul predicarii, cu ambele maini sprijinite la tample sau suspendate in aer… Facuse actorie in studentie si pastrase un pic de stiinta de actor, pe care o folosea cu placere si cu dibacie… De aici, si o anume dialogare retorica sau semi-retorica… Dar toata aceasta nevinovata actorie era debordata de firescul extraordinar al iubirii sale, ce-l facea sa para un soi de copil etern si intelept. Nimeni nu era acuzat. Pentru orice om aflat intr-o situatie dificila, prin caderea sau caderile lui, singura plangere a parintelui, facuta cu un ton foarte grav, compatimind, era: “Sarmanul!”. Respirand apasat, de parca ar fi purtat o mare povara.

Sunt, la romani, povesti care se refera la timpul cand Dumnezeu umbla pe pamant cu Sfantul Petru. Mersul Parintelui Galeriu prin casele oamenilor mi se pare ca era unul asemenea celui al Sfantului Petru, din acele povesti. Cat despre Hristos, era si El totdeauna acolo, cu o prezenta nevazuta, dar extrem de pregnanta, de vie.

Cu Parintele Galeriu se putea vorbi direct. Primea reprosuri si observatii fara sa se supere, cu un zambet cald si plin de intelegere.

Era un om cu precadere al inspiratiei retorice, si numai in secundar al scrisului. Nu avea nici destul ragaz pentru scris. De aceea, cand scria, prefera, de multe ori, s-o faca dictand, ca odinioara Apostolul Iubirii, Ioan, care isi dicta Evanghelia lui Prohor. Adesea a avut vreun secretar sau vreo secretara de incredere, care-i nota gandurile si apoi, corectate si intregite, le batea la masina. Spontaneitatea-i era o permanenta (“Acum mi-a venit gandul acesta!”). Era daruit cu o memorie fantastica. Stia sute de nume pe dinafara. La spovedanie, la rugaciunile de dezlegare, desi cei prezenti erau cu zecile, ii pomenea sfintia sa pe toti, nu ii punea sa-si spuna singuri numele, cum se procedeaza indeobste in astfel de situatii. Si cata mangaiere cand, om de tot smerit fiind, te cheama cineva (si nu oricine!) pe nume, cand chemarea aceasta este facuta astfel incat sa intelegi ca esti foarte pretios lui Dumnezeu.

Graiul mainilor

A fost, neindoios, Parintele Constantin Galeriu un preot intru care Dumnezeu a binevoit. Toate spusele si faptele sale erau seminte aruncate spre rodire bogata. Un om pentru toate mediile. Intra in tot felul de locuri infruntand, din aceasta cauza, critici pripite sau indreptatite, cu gandul ca pretutindeni este ceva de salvat, ceva de rascumparat, si ca lucrul acesta nu este posibil decat cu asumare de riscuri si cu jertfa neprecupetita. Credea ca iubirea insotita de rugaciune poate birui in incercarile cele mai temerare. Dar, totusi, adesea parca se lasa prea mult exploatat.

Ocupa locul, il locuia deplin, il marca. Era irezistibil si inconfundabil. Polariza societatea in care se afla. Reusea sa se impuna in cele mai diferite medii, poate si pentru ca raspundea unei imagini virtuale a oricarui om despre preotul ideal. Avea ceva din preotii interbelici, dar era in acelasi timp extrem de modern, ca modalitate de abordare a misiunii, si ca lecturi.

Avea stiinta iubirii. Stia sa iubeasca fara sa starneasca gelozii. Toti suntem intr-un fel “fiii lui Zevedei”, iar mama fiilor lui Zevedei este ascunsa in fiecare om: fiecare ar dori sa se bucure a sta la loc de frunte, langa Hristos sau langa un ucenic ales al Lui, inainte sa se gandeasca daca este capabil sa bea acelasi pahar amar si sa poarte o cruce pe masura. Multi isi vor fi dorit sa fie considerati fii privilegiati, iar el a stiut sa faca din fiecare un fiu privilegiat sau o fiica privilegiata. Capatase puterea de a stabili o relatie intim personala cu foarte multi oameni. Fara sa starneasca invidii reciproce. Dumnezeu nu starneste gelozii cu iubirea Lui. Tot asa, si parintii imbunatatiti, care au realizat mai abitir asemanarea cu El.

A stat un an si jumatate pe ceea ce se numeste, indeobste, pat de suferinta. In situatii din acestea, te poti gandi ca omul este mai putin prezent si nu continuu constient. Cand este vorba de un om imbunatatit, adevarul este insa altul: la o privire atenta, parca Dumnezeu este mai prezent, compensand. La Parintele, lucrul acesta era vizibil. Cu toate ca Parintele Galeriu vorbea cu dificultate si imobilitatea il stanjenea vizibil, era de o trezvie exceptionala si foarte activ in relatii. Spusele-i deveneau margaritare testamentare.

Era de observat, de pilda, bucuria de a binecuvanta. Pana la sfarsit. Din fericire, mana dreapta ii ramasese valida si o folosea cu fervoare, cu frenezie chiar, in acest scop. Graiul acela minunat al mainilor sale…

Un om viforos

Cand a fost internat, pentru un timp mai lung, la Spitalul Municipal, mi s-a transmis sa incerc sa fac in asa fel, incat sa-l viziteze Parintele Patriarh Teoctist si sa-l spovedeasca. Nu stiu de ce si cum se trasese concluzia, in familia Parintelui, ca eu as avea mare trecere la patriarh. Ascultator, am transmis la secretariatul patriarhului aceasta sugestie. Si patriarhul s-a dus, nu singur, ci insotit de Inalt Preasfintitul Gherasim al Ramnicului. Acesta a fost acela care, pana la urma, l-a spovedit, ca fiind un pic mai in varsta decat Preafericitul Teoctist, care a asteptat in acest timp, rabdator, pe culoar. Se pare ca vizita aceasta l-a bucurat tare mult pe Parintele Galeriu. Pe de alta parte, solicitarea familiei de a fi adus patriarhul marturiseste despre dragostea pe care Parintele Galeriu, la randul lui, o avea pentru patriarh.

Imi staruie continuu in memorie, proaspete, cuvintele indemn spuse la penultima intalnire, cand se afla in casuta parohiala, imobilizat la pat: “Traieste-ti unicitatea!”. Desigur, suntem persoane, suntem unici oricum, dar ce voia sa spuna Parintele era cu mult mai mult. Unicitatea trebuie traita, implinita… Si nu numai unicitatea personala, ci si unicitatea intr-o relatie, unicitatea unei relatii.

Cu acelasi prilej, mi-a mai spus ceva surprinzator, memorabil: “Eu nu sunt un om al apelor linistite, al calmului. Eu sunt un om viforos!”. Dincolo de parintele bland si mereu disponibil, infinit rabdator si ingaduitor, gata sa mangaie si sa ostoiasca pe oricine avea nevoie, se afla un om cu trairi intense, aprinse, patetice chiar, confruntandu-se cu mari intrebari existentiale. Desigur, ramanand mereu si intru toate duhovnicesc… Nu cred ca sunt prea multi cei carora le-a facut cunoscut acest lucru…

Cam cu trei saptamani inainte de a muri, cineva a venit sa-mi transmita acest mesaj: “A zis ca-ti duce dorul!”. Il cam abandonasem, la un moment dat… Ma duceam extrem de rar pe la “Sfantul Silvestru”. Credeam ca are destui fii duhovnicesti si destula lume in jurul lui. Totusi, imi ducea dorul…

E bine ca preotul, atunci cand el a fost unul emblematic pentru parohia respectiva, si nu numai pentru ea, sa fie inmormantat in preajma bisericii in care a slujit, langa zidurile ei. In cazul Parintelui Galeriu, a fost dorinta si staruinta din partea parohiei, a fost intelegere din partea patriarhului si, atunci, lucrul acesta s-a implinit. Si ce loc de pace si de bucurare este frumosul mormant al Parintelui Galeriu, cata mangaiere aduce celor ce se aseaza cateva minute langa el sau si celor care numai trec pe strada, pe langa el, si-l privesc din apropiere, de peste gard.

Primele intalniri

Cand iti pleaca cineva drag, important tie, la Domnul, te cutreiera tot felul de amintiri, de momente de gratie cand ai fost impreuna cu cel plecat. Prima mea intalnire cu Parintele Galeriu s-a petrecut in primavara anului 1975, cand tocmai pornisem sa-mi caut un duhovnic. Unul dintre cei recomandati, ca posibili de luat, era Parintele Galeriu. Cum eram foarte ravnitor la vremea acelor inceputuri ale mele intru ale crestinismului, am ajuns la “Sfantul Silvestru” intr-o duminica, de la inceputul utreniei, cand biserica era inca aproape goala. Parintele a venit dupa mine. Iar cand a intrat in biserica, spre surprinderea mea, s-a indreptat direct spre mine, ca si cand m-ar fi cunoscut de mult. Lucrul acesta m-a impresionat tare si m-a bucurat copilareste. Am schimbat cateva cuvinte, eu m-am prezentat un pic. De atunci, legatura a ramas definitiva.

Avea un aspect monahal, venind dintr-o vadita vocatie de acest tip. Mai mult chiar, componenta monahala ii era una centrala. Ea se rasfrangea in gesturi si in privirea-i de intelept. Toate, parca, intru imbratisare. Avea o mare dragoste de manastiri si de monahi. Dar, totodata, in chipul cel mai firesc, avea si mare nevoie de lume, caci nu pustia era mediul cel mai propice lucrarii lui. De fapt, se poate spune despre el ca purta, impunator, monahismul in mijlocul lumii, misionar. Mi-aduc aminte cum o data am avut binecuvantarea sa ajung la Sihastria, cand era si el acolo. Am plecat pe dealuri, spre stana manastirii, o mica ceata, in frunte cu Parintele Cleopa si Parintele Galeriu. Parintele Galeriu statea modest, mai in umbra, Parintele Cleopa era, ca de la sine inteles, vioara intai. Din cand in cand, in anumite chestiuni teologice mai complicate, minunatul monah il consulta, totusi, intru aprobare, pe Parintele Galeriu. Acesta confirma in felul in care-l confirma un ucenic bun pe maestrul sau. Ce peripatizari, ce cuvinte de folos! Pe sub cate un copac, pe drum, la stana, unde am fost primiti ca la Mamvri. A fost o zi de pregustare a raiului…

Dupa ce m-am mutat, impreuna cu sotia mea, in apartament nou, prin anul 1978 sau 1979, ne-am gandit sa facem o sfestanie, la care sa fie prezenti si sa slujeasca trei dintre preotii care ne erau cei mai apropiati: Parintele Iulian Stoicescu, care ne era duhovnic, Parintele Dumitru Staniloae si Parintele Constantin Galeriu. Bineinteles, erau de fata mai toti prietenii nostri apropiati. A fost o concentrare de duh extraordinara. Parintele Galeriu a venit, ca de obicei, ultimul, cu oarece intarziere, cand aproape era sa pornim slujba fara el. Tacit, i s-a lasat Parintelui Staniloae rolul si rostul de protos. Ceilalti doi se comportau parca in diaconi. Spuneau ecteniile, faceau partea cea mai mare a slujbei, Parintelui Staniloae lasandu-i-se citirea Evangheliei si cateva rugaciuni mai importante. Parintele Iulian era foarte emotionat de prezenta Parintelui Staniloae si nici nu-i venea sa se aseze, statea sprijinit, ca intr-o strana, de o lada de zestre putin mai inalta. Pentru Parintele Staniloae, o sfestanie era o slujire cu totul rara. Dintre toti, Parintele Galeriu era cel mai in largul lui. Cum era prima sfestanie de casa noua, Parintele Iulian ne-a desenat peste tot, pe pereti, niste cruci frumoase si destul de mari, care au staruit incurajator mult timp, pana la urmatoarea zugravire mai serioasa.

In criza de timp

Intarzierile Parintelui… Erau proverbiale! Ele nu se petreceau dintr-o obisnuinta sau dintr-o lentoare. Nu, ele erau rezultatul crizei permanente de timp. Parintele voia sa rezolve prea multe solicitari, voia sa-i impace desavarsit pe toti si, atunci, intra, in chip firesc, in criza de timp, criza care, prin acumulare, crestea mult spre sfarsitul unei zile de lucrare necontenita. Imi amintesc doua dintre aceste intarzieri, care puteau avea implicatii mai mari.

Una a fost cu prilejul botezului baiatului meu, Ioan. Botezul se facea in ultima zi a anului, pe 31 decembrie 1978, la biserica Flamanda (de pe strada Olimpului nr. 17), unde slujea duhovnicul meu, Parintele Iulian Stoicescu. Noi tineam neaparat sa fie prezent si Parintele Galeriu. Stiind cat de lungi erau slujbele la “Sfantul Silvestru”, precum si distanta dintre cele doua biserici, programasem botezul ceva mai tarziu. Lumea venise si astepta si tot astepta, iar Parintele nu mai sosea. Si noi nu stiam ce se intampla, daca mai vine sau nu. (Deh, nu existau telefoane mobile…) Parintele Iulian era cel mai calm, parintele Gheorghe Sarbu, co-slujitor la “Flamanda”, dimpotriva, cel mai impacientat… Dupa vreun ceas de la ora preconizata, a sosit valvartej si Parintele Galeriu, i-a imblanzit pe toti cu cuvintele, cu binecuvantarile si cu surasul sau de copil nevinovat… Si a fost un botez cum se cuvine. Seara era Revelionul. Cu acest prilej, am organizat si mica “agapa” in familie, si cu cativa prieteni foarte apropiati. L-am invitat si pe Parintele Galeriu, care a venit spre miezul noptii, a stat un timp cu noi, a discutat cu multa rabdare, cu unul si cu altul, in modul cel mai direct, cel mai neprotocolar cu putinta… Prezenta lui ne-a fericit!

O alta intarziere s-a petrecut cu prilejul unei emisiuni pe care o realizam la un moment dat la Radio Romania Cultural. Se chema “Invitatul special”. Seara de vineri, la fiecare doua saptamani, era dedicata religiei, alternativ cu filosofia. L-am invitat la un moment dat si pe Parintele Galeriu. Ca sa fiu sigur ca ajunge la timp, i-am spus ca ma duc sa-l iau cu o masina, cu trei sferturi de ora inainte de inceputul emisiunii.

El mi-a spus ca este suficient sa ma duc cu o jumatate de ora inainte. M-am dus, totusi, mai repede cu vreo 40 de minute, asteptandu-l sa iasa. Stateam in masina, extrem de ingrijorat, caci la ora aceea traficul era infernal. Cand s-a facut ora preconizata, m-am dus sa vad ce se intampla. M-am incrucisat cu o doamna care atunci iesea din casa si care mi-a spus ca Parintele tocmai s-a dus sa se odihneasca. Am ramas interzis, cum se spune in jargon. Sa innebunesc si mai multe nu! Intru in casa foarte agitat si dau peste doamna Argentina, care ma ia la rost, ca suntem tot timpul pe capul Parintelui, ca nu-i respectam timpul de odihna… Ce sa-i mai explic? Nu era dispusa sa asculte nimic. Vedeam deja emisiunea compromisa. Eram disperat. Totusi, pe la fara 20, iese si Parintele, calm, zambitor, aranjat. In sfarsit, am plecat. Pana la Radio, erau mai multe variante de drum. Trebuia aleasa nu atat cea mai scurta, cat cea mai degajata. Si unde nu incepe Parintele sa-l dirijeze pe fiul meu, ca un vechi automobilist, intr-un Bucuresti supra-aglomerat si plin de sensuri unice. Am ajuns in ultima clipa, nici nu am mai avut timp sa ne tragem sufletele. A iesit o emisiune foarte buna. La sfarsit, m-am trezit reprosandu-mi mie insumi ca sunt un om fara credinta, ca nu am avut incredere in Parintele, ca m-am enervat pe el…

La revolutie, in genunchi

Minunate mai erau serile de luni, la biserica Sfantul Silvestru, cand, dupa slujba, Parintele facea cateheze, interpretari, prelegeri in legatura cu o tema sau alta. Atmosfera era de o nepamanteasca pace si intensitate, in acelasi timp.

La un moment dat, Parintele Galeriu a vrut sa ia lectii de engleza. A rugat-o, in acest sens, pe o ucenica de-a lui, prietena buna de-a noastra, Ioana Novac. Aceasta ne explica amuzata cum se desfasurau aceste lectii, care s-au dovedit, pana la urma, a fi avut mai mult folos duhovnicesc pentru ea, decat eficienta pedagogica pentru Parintele. Ele constau in citirea si traducerea unui text, de teologie, cel mai adesea. Tot timpul apareau tot felul de intreruperi, datorita numeroaselor solicitari exterioare. Apoi, Parintele era tot timpul tentat sa filosofeze in legatura cu anumite cuvinte si expresii din textul citit, tinand sa-i explice el profesoarei cum sta treaba, care-i traducerea corecta.

La revolutie, spre miezul zilei de 22 decembrie 1989, dupa noaptea aceea cu morti, l-am intalnit in zona Inter – Universitate, unde, la locurile de carnagiu, staruiau inca pete de sange, cu lumanari aprinse si flori in jurul lor. Lumea era fericita, dar si ingrozita, in acelasi timp, de grozavia jertfelor celor ucisi. Parintele s-a oprit in fiecare loc, a ingenuncheat, a rostit rugaciuni si ectenii, a spus cu multimea rugaciunea Tatal nostru. Era extraordinar de patruns!…

Cand m-am dus sa fac doctoratul la Paris, la “Saint-Serge”, aveam nevoie de o recomandare din partea Patriarhiei. Asa este cutuma. Pentru ca Patriarhia sa-mi dea aceasta binecuvantare, avea nevoie, la randul ei, de recomandarile a doi profesori de la Facultatea de teologie. Pentru una dintre ele m-am gandit la Parintele Galeriu. Totul avea un mare grad de formalism. De obicei, cel care avea nevoie de o asemenea recomandare facea textul, apoi il supunea unei minime corecturi, dupa care profesorul o semna. Nu era el cel care-si batea capul. Cu Parintele n-a mers asa. Textul propus de mine nu i s-a parut bun. Mi-a spus el ce trebuie sa scriu, ceva cam ditirambic la adresa mea (cat de minunat eram eu…). Am incercat sa protestez, dar n-a fost chip. M-a chemat intr-o duminica dimineata, inainte de slujba, ca sa semneze hartia. O facusem dupa indicatiile lui exagerate, dar s-a pus pe indelunga corectare. Erau zece randuri, dar nimic nu mergea… Pur si simplu, nu-i iesea! Mi-a spus ca asa este el, exigent si cu cel mai mic text. Intr-un tarziu, s-a facut ora de mers la biserica si a amanat rezolvarea. Nu m-am mai intors la el, m-am dus la parintele Constantin Cornitescu, decanul din acel moment al Facultatii de Teologie, care mi-a semnat-o imediat, in trecere de la facultate spre biserica, pe botul unei masini din apropiere.

La implinirea a 7 ani, s-a organizat la Facultatea de teologie un simpozion dedicat Parintelui Galeriu. El a urmat savarsirii unei liturghii si a unei pomeniri la biserica “Sfanta Ecaterina”. La parastas, lumea s-a strans de la sine, firesc, indemnata de un imbold launtric comun, in jurul mesei cu prinosuri. Toata lumea voia sa legene cu tot dragul si cu toata duiosia coliva Parintelui.

Numitorul comun al comunicarilor care au urmat in cadrul simpozionului acesta a fost: “Si pe mine m-a iubit Parintele Galeriu!”. Cum observa cineva, chiar si persoane de obicei mai nabadaioase au avut o prezenta pasnica (fara ca sa fie, prin aceasta, placide).