SFANTUL IOAN IACOB DE LA NEAMT in fata CADERII GRELE A NEAMULUI NOSTRU – praznuirea smeritului INFIRMIER AL SUFLETELOR românilor

***

• Irina Nastasiu/ Doxologia: Actualitatea scrierilor Sfântului Ioan Iacob Hozevitul

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte azi pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, cunoscut şi sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, primul sfânt român al secolului XX. Mare nevoitor în viaţa pustnicească şi râvnitor al credinţei strămoşeşti, Sf. Ioan Iacob Hozevitul este autorul unor scrieri de o mare profunzime şi sensibilitate, mai actuale azi, ca niciodată. Scrierile sale duhovniceşti (scrisori, culegeri din Sfinţii Părinţi, traduceri, alcătuiri proprii despre virtuţi şi patimi, toate cu un conţinut moral şi dogmatic), alături de pildele, cugetările şi imnurile în versuri reprezintă o adevărată hrană duhovnicească pentru omul contemporan, atât de îndepărtat de Dumnezeu.

În liniştea Chiliei Sfintei Ana din Mănăstirea Hozeva, în pustiul Iordanului, unde Sfântul Ioan Iacob s-a nevoit  timp de 7 ani de zile, ostenindu-se cu aspre nevoinţe, s-au născut poezii religioase de o rară frumuseţe, scrise la gura peşterii, în clipele de răgaz şi odihnă. Astăzi, după mai bine de jumătate de veac de la trecerea la Domnul a sfântului-poet, versurile sale deplâng aceeaşi tragedie a românilor, aceea de a fi dezrădăcinaţi şi obidiţi, sclavi umili ai puterilor străine.

Iată, de pildă, câteva crâmpeie din Pluguşorul românului pribeag, în care strigătul de jale al poetului, în faţa valului de ateism care lovise ţara, se împleteşte cu amărăciunea pustiirii locurilor sfinte, lăsate moştenire de străbuni:

„Podoaba ţării azi se pierde

Feciorii casei sunt streini,

Azi codrul nu mai este verde,

Iar florile sunt mărăcini.

Azi pâinea s-a făcut amară

Şi apa-i neagră de venin

Văzduhul a ajuns povară,

Iar traiul omului … un chin.

……………………………….

Tresar străbunii din morminte

Când văd atâta pustiire

Pe locurile cele sfinte,

Lăsate nouă moştenire.

Pământul plămădit cu sânge

Şi cu sudoare de martiri

Azi se cutremură şi plânge,

Fiind împresurat de “zbiri”.

Carpaţii astăzi se-nfioară

Şi apele se zbat în vad,

Văzând pe scumpa noastră Ţară

Cum se apropie de iad!”

(„La noi acasă – Pluguşorul românului pribeag”)

Oare în aceste versuri, scrise parcă anume pentru vremurile tulburi pe care le trăim, nu ne oglindim noi, vlăstarele de pe urmă ale Bisericii Strămoşeşti? Ce vedem azi în jurul nostru? Cele mai cumplite manifestări ale răului, pentru care sfinţii noştri se răsucesc în morminte! Se înfioară şi azi Carpaţii, chiar mai mult ca odinioară, când văd ţara noastră apropiindu-se de iadul lepădării de credinţă, al erotismului şi pornografiei, al sărăciei şi distrugerii morale, al sodomiei ridicată la rang de virtute şi promovată în emisiuni TV! Se cutremură munţii şi apele României, căci cuplurile de homosexuali pun, vai, stăpânire pe micile ecrane, pe minţile şi sufletele bieţilor români! Forţa hipnotică a televiziunii a ajuns să provoace asemenea mutaţii în conştiinţele noastre, încât suntem în stare să ne delectăm privind povestea de iubire dintre doi sodomiţi şi să asistăm la „căsătoria” lor… Ce neam se poate ridica din mocirla desfrânării şi sodomiei şi cum ne va mai răbda Dumnezeu pe faţa pământului?

Biată Românie! Cine să-ţi mai scrie azi imnuri de durere, pentru toate rănile tale, cine să-ţi mai glorifice trecutul şi să-ţi plângă prezentul?! Cine să se mai nevoiască, în pustie, în rugăciune şi post, pentru păcatele unui neam împovărat şi îngenuncheat? Azi suntem cu toţii mult prea ocupaţi cu treburile noastre, galopăm, galopăm, fără să ne dăm seama că, de fapt, am ajuns la marginea prăpastiei… Nu mai avem timp. Nici măcar pentru a ne opri o secundă şi a ne privi în oglinda propriei noastre conştiinţe. Ce e cu noi? Unde am ajuns? Înotăm în sângele zecilor de milioane de copii avortaţi, a unui neam întreg îngropat sub pământ. Negociem cum să ne îndatorăm şi să ne vindem ţara mai repede. Gândim legi prin care România să devină Sodoma (deşi cunoaştem bine pedeapsa pregătită de Dumnezeu pentru ceea ce ne grăbim să legalizăm). Ne împingem copiii spre adulter, prin puterea propriului nostru exemplu, căci azi căsătoria nu mai e „la modă”. Chiar şi căsătoriţi, visăm o viaţă cât mai uşoară, fără responsabilităţi, fără mulţi copii care să ne încurce planurile… Contracepţia şi avortul asigură „fericirea” căminului nostru…

Lipsa de credinţă, lipsa de unitate, goana după avere, dezbinarea, arivismul, snobismul, lipsa unor modele autentice, toate la un loc compun tabloul unei ţări aflate în colaps, al unui neam pe cale de a fi „înghiţit” de valul mondializării. Fără întoarcerea la rădăcinile noastre strămoşeşti, fără aplecarea genunchilor la rugăciune, fără dragoste şi unitate vom fi zdrobiţi de suflul otrăvitor al materialismului şi ateismului.

„Gândiţi-vă că trăim în vremurile cele mai grele şi mai primejdioase pentru mântuirea sufletului! Gândiţi-vă că toţi am rămas ca nişte orfani de părinţi, înstrăinaţi de ţară şi lipsiţi de sufletească hrană! Gândiţi-vă că vrăjmaşii credinţii noastre s-au înmulţit mai tare ca altă dată şi mântuirea noastră este mai primejduită: de suntem răniţi la suflet n-are cine să ne vindece, iar de suntem în cădere, nu mai are cine să ne ridice! Acuma este nevoie de mai multă unire şi de frăţească sprijinire. Chiar dacă nu suntem cu toţii la un loc, dar cel puţin sufleteşte să fim uniţi şi să ne purtăm neputinţele unul altuia cu îndurare.”

(Sf. Ioan Iacob Hozevitul – „Frăţească urare pentru surorile românce de la Eleon”)

La înmormântarea Sf. Ioan Iacob, pe data de 7 august 1960, s-a petrecut următoarea minune, povestită de ucenicul sfântului, părintele Ioanichie:

„În ziua stabilită pentru înmormântare a venit stareţul mănăstirii, Amfilohie, cu câţiva călugări şi cu pustnicii care sihăstreau în peşterile din pustia Ruva din apropiere. S-au urcat pe scară, sus, în peşteră şi la orele 10, sâmbătă, 7 august, stareţul a început slujba prohodului. Deodată, însă, peştera s-a umplut de nenumărate păsărele de pustie, cărora Cuviosul Ioan le dădea zilnic pesmeţi să mănânce. Acum, însă, nu veniseră să primească hrană, ci au fost trimise de Dumnezeu, spre cinstirea Sfântului Ioan, ca să-l jelească şi să-l petreacă spre mormânt.”

Despre această minune vorbeşte şi arhimandritul Amfilohie, stareţul Mănăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul:

„Păsările ne incomodau în timpul slujbei, zburau pe capetele noastre, ne-au stins lumânările, ne-au închis cărţile, băteau din aripi deasupra trupului cuviosului, se aşezau şi pe el, pe cap, pe piept, pe picioare şi fiecare glăsuia după felul ei. Ele nu voiau mâncare, ci pe părintele lor, pe binefăcătorul lor pe care îl pierduseră. După săvârşirea slujbei, spune stareţul, l-am pus în mormântul care era în peşteră şi în care mai fuseseră îngropaţi şi alţi sihaştri, iar deasupra am pus un capac de scânduri. Abia atunci au plecat păsările şi s-au împrăştiat.”

În felul acesta şi-au luat rămas bun de la Sfântul Ioan Iacob micile sale prietene, iar mormântul a rămas închis până în august 1980 când, prin pronie dumnezeiască, au fost descoperite moaştele sale, întregi şi nevătămate, răspândind un miros plăcut.

Moaştele sfântului au fost strămutate, cu mare procesiune, în Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul şi aşezate în paraclisul acesteia. Mii de închinători din diferite colţuri ale lumii vin la sfintele moaşte, pentru a cere binecuvântare şi ajutor în necazurile lor. Să ne rugăm şi noi acestui mare sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, pentru mântuirea neamului românesc, un neam zbuciumat şi botezat în sângele muceniciei:

„De vei păzi, “credinţa tare”

Precum din veac s-a moştenit

Vei fi slăvit din nou sub soare

Mai mult de cum ai fost slăvit.

Iar dacă tu dispreţui-vei

Predaniile părinteşti,

Atunci a grâu vei fi colivei

Şi veşnic nu mai odrăsleşti.

 

Vei fi ca pleava cea uşoară

Purtată pururea de vânt

Pierindu-ţi urmele din ţară

Şi numele de pe pământ!

Atunci vei moşteni blestemul

Ca fiul rău de la părinţi

Pierzând ogorul – ca Edenul –

Răscumpărat de-atâţia Sfinţi!”

(Sf. Ioan Iacob – „Popor martir”)

 

***

• Ziarul Lumina:

Arhim. Timotei Aioanei: Sfântul Ioan Iacob sau centenarul unui vas ales

S-a împlinit un veac de la naşterea Sfân­tului Ioan Iacob şi 53 de ani de când s-a stră­mutat la veşnicele locaşuri. A trăit puţin, dar s-a rugat în­de­lung şi a agonisit lumină multă în suflet.Sunt şi astfel de oameni care nu se încurcă cu lucru­rile şi lucrările întunericului. Fiii luminii agonisesc tot mai multă lumină şi-şi duc viaţa căutând mereu să rămână de­par­te de ceea ce îi poate în­str­ă­i­na de Dumnezeu.

Am auzit de Sfântul Ioan Iacob demult, într-o vreme când cen­zura comunistă nu îngăduia să se amintească de el, iar ştirile din Ţara Sfântă abia ajungeau până la noi…

Un preot din Fălticeni, Gheor­ghe Baltag, mi-a povestit întâia oară despre el. Îl cunos­cu­se în tinereţile lui, la Cernăuţi şi apoi la Mănăstirea Neamţ şi tot el l-a revăzut cu trupul aşezat în racla de abanos, la puţin timp după minunata aflare a cinsti­te­lor sale moaşte, în 1980. Câţiva ani mai târziu l-am cunoscut pe unul dintre cei mai apropiaţi pri­e­teni ai sfântului, arhimandritul Claudiu Derevleanu, dar şi alte persoane care l-au văzut ori i-au reţinut cuvintele, faptele, versu­ri­le. Toţi aveau legătură cu Mă­năs­tirea Neamţ, unde-l întâlni­se­ră: patriarhul Teoctist, părintele Cleopa, părintele Petroniu Prodromitul şi alţii. Fascinat de mărturiile lor, am adunat în ultimii ani propriile mărturii. Recent, am găsit în Arhiva Sfân­tu­lui Sinod, graţie domnului dr. Gh. Vasilescu, căruia îi adresez şi pe această cale mulţumiri, da­te inedite aflate în coresponden­ţa Apocrisiarhilor de la Ie­ru­sa­lim cu Patriarhia Română. Ele adaugă o nouă lumină la ceea ce se cunoaşte deja în legătură cu marele sfânt cuvios.

Printre cei care mi-au vorbit cu un sfert de veac în urmă despre Sfântul Ioan Iacob a fost arhimandritul Claudiu De­re­vlea­nu de la Mănăstirea Neamţ. Era deja bătrân, puţin comuni­cativ, retras, aproape necunoscut celor mulţi. Uce­nicise în ti­ne­reţe împreună cu Sfântul Ioan Iacob şi cu mulţi alţi tineri în mănăstirea diriguită atunci de episcopul Nicodim Munteanu, mai tâ­r­ziu mitropolit al Mol­do­vei şi patriarh al României.

Dincolo de tăcerea pe care o răspândea în juru-i, arhi­man­dri­tul Claudiu Derevleanu mi-a relatat de câteva ori amănunte im­portante din viaţa Sfântului Ioan Iacob. El a oferit de fapt date şi nume inedite care au constituit biografia Sfântului Ioan Iacob. Tânărul Ilie (Ioan Iacob) a dorit mult să intre în cinul mona­hal după ce îşi petrecuse copilăria şi tinereţea în mari în­c­er­cări şi lipsuri, fiind orfan de la o vârstă foarte fragedă. Privat de bucuriile şi căldura sufle­teas­că cu care ar fi trebuit crescut, prun­cul şi-a îndreptat de timpuriu nădejdile către Dum­nezeu, şi nu către oameni. Întru începuturile vieţii călugăreşti a ucenicit la un monah deosebit de râvnitor din Mănăstirea Neamţ, schimonahul Iov Burlacu (îşi avea obârşia lângă Fălticeni), ca­re se îngrijea de bolniţa mă­năs­tirii. Ziua supraveghea bolnavii, seara mergea la Utrenie şi apoi se odihnea câteva ceasuri rezemându-şi capul pe un bolovan acoperit cu un lăicer şcovor ţărănesc de lână care se aşterne pe jos sau cu care se împodobesc la ţară laviţele şi pereţii (regio­na­­lism).

Cu asprimea şi nevoinţele pă­rin­telui Iov s-a obişnuit cuviosul Ioan încă de la început, păs­­trând acelaşi duh în în­trea­ga sa viaţă, care s-a sfârşit la doar 47 de ani. Pe lângă îngriji­rea celor suferinzi, monahul Ioan Iacob iubea mult cărţile ves­titei biblio­teci nemţene, care adăpostea pre­ţioase manuscrise, incuna­bule şi exemplare rare ale tomu­rilor de învă­ţă­tu­ră. După că­lu­gă­rie a plecat în Ţara Sfântă în­soţit de călugării nem­ţeni Cla­u­diu Derevleanu şi Damaschin Trofin. Au vieţuit îm­preună în Mănăstirea „Sfân­tul Sava“ din pustiul Be­t­lee­mului şi au vizitat Locurile Sfinte. Cuviosul Ioan Iacob a rămas acolo până la sfârşitul vieţii, ceilalţi doi s-au reîntors în mănăstirea de me­tanie. Despre asceza Cuviosului Ioan Iacob s-a aflat din mărturi­si­rile altora, mai ales cea a mo­na­­hului Ioanichie Pârâială, uce­ni­cul său. Anumite, vagi referiri reies şi din însemnările şi versurile personale ale Sfântului Ioan Iacob, cele mai multe din nevoinţele sale fiind cunoscute doar de Dumnezeu Atoateştii­torul.

La schitul românesc de lângă Iordan şi apoi în pustiul Ho­ze­vei, Cuviosul Ioan Iacob a schimbat dorul după ţară cu dorul după Cer…

S-a rugat îndelung şi a trăit într-o mare simplitate. Arşiţa zilei şi frigul nopţilor, în­cer­că­rile şi ameninţările beduinilor pă­­gâni, ale tâlharilor şi chiar ale ani­malelor sălbatice i-au picurat răbdare şi smerenie peste râv­na fier­binte care i-a încunu­nat în­trea­ga viaţă. Rugăciunilor şi pri­ve­gherilor îndelungi li s-au adăugat preocupările căr­tu­ră­reşti şi darul versificării pe care evlaviosul ieroschimonah le-a do­bândit ca o mare binecuvân­ta­re de la Dumnezeu, Izvorul în­ţe­l­ep­ciunii. Poeziile sale, ti­pă­ri­te pri­ma dată prin grija mo­nahului Ioanichie Pârâială, au cunoscut într-un pătrar de veac foarte multe ediţii şi s-au bucurat de un mare interes în rândul cititorilor evlavioşi. Simple la prima vedere, fără complicaţii şi rigori academice, sofisticate, versurile sfântului au o profunzime şi frumuseţe de-a dreptul nepământene. Din când în când trimitea pri­etenului său Claudiu De­re­vleanu câte o epistolă ori sfaturi în versuri, cum ar fi Scrisoare că­tre un prieten din ţară. Părintele Claudiu le-a păstrat cu mare grijă într-un colţ de sertar pâ­nă când Securitatea le-a depistat şi confiscat. Imediat după 1990 a încercat să le recupereze, dar n-a reuşit. A murit fără să-şi os­toiască dorul după adevărata lor prietenie aşternută şi pe pagini sfinte de epistolă.

[…]

Stefan Sfarghie: Un rugător fierbinte pentru neamul românesc

Sfântul Ioan Iacob este unul dintre sfinţii pe care pământul românesc i-a odrăslit spre slava lui Dumnezeu. Pentru viaţa lui îngerească şi pentru pilda vie de credinţă, sfântul român este prăznuit în fiecare an la data de 5 august, el fiind canonizat pe 20 iunie 1992. Cu metania la Mănăstirea Neamţ, cuviosul s-a nevoit 24 de ani în Ţara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât şi în pustiul Hozeva.

Sfinţii pot fi veneraţi în multe chipuri, însă un loc aparte îl ocupă zidirea de biserici care să le fie dedicate. În cinstea Sfântului Ioan Iacob s-au ridicat în ţara noastră numeroase lăcaşuri, unul dintre cele mai frumoase şi monumentale fiind cel din curtea Seminarului Teologic „Veniamin Costachi“ de la Mănăstirea Neamţ, locul de unde sfântul a plecat, atras fiind de Dumnezeu, într-o continuă mişcare ascendentă pe treptele harului.

„În anul 1999, în ziua de 5 august, în ajunul hramului, o părticică din cinstitele moaşte ale Sfântului Ioan a fost dăruită acestei biserici de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. Noi, profesorii seminarului, am întâmpinat moaştele cu mare bucurie şi emoţie. Au fost prezenţi atunci elevii seminarului şi numeroşi credincioşi. Această frumoasă biserică este pregătită drept casă în care să fie aduse sfintele sale moaşte întregi, căci a ajuns la treapta sfinţeniei în Ţara Sfântă, iar revenind la mănăstirea de metanie, să fie pricină de sfinţenie pentru întreg poporul român cel dreptcredincios. Baldachinul şi racla din această biserică, special pregătite, aşteaptă pe Sfântul Ioan Iacob… acasă. În aşteptarea sfintelor sale moaşte întregi, suntem încredinţaţi că acolo sus, la Tronul Mântuitorului Hristos, alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, avem un rugător din neamul nostru românesc care mijloceşte pentru toţi“, ne-a spus pr. Ioan Mihoc, directorul Seminarului Teologic „Veniamin Costachi“ de la Mănăstirea Neamţ.

Sfântul Ioan Iacob, de la a cărui naştere s-au împlinit 100 de ani, s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, fostul judeţ Dorohoi, astăzi judeţul Botoşani. Mama sa Ecaterina şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la şase luni după ce l-a născut pe Ilie, căci aşa se numea sfântul înainte de intrarea în monahism. După doi ani de la moartea mamei sale, moare şi tatăl său Maxim, în război, în toamna anului 1916. La maturitate, Sfântul Ioan va evoca pe părinţii săi, precum şi starea sa de a fi orfan, în poezii foarte duioase şi pline de sensibilitate, cum ar fi poezia „În braţele părinteşti“:

„Rămas de mic orfan în lume,/ Ca un copil al nimănui,/ Mi-am pus nădejdea mea în Domnul,/ Cerând de-a pururi mila lui…// Când tatăl meu, cum zice psalmul,/ Şi maica mea m-au părăsit,/ Atuncea Domnul cel din ceruri,/ La sânul milei m-a primit…“.

Sf. IOAN IACOB Hozevitul – In Bratele Parintesti

„Cu o adâncă înţelegere a vieţii, aşa cum se întâlneşte de obicei la copii încercaţi de necazuri la o vârstă atât de timpurie, trist şi interiorizat, tânărul Ilie Iacob a urmat cursurile Gimnaziului Mihail Kogălniceanu din Lipcani. Bacalaureatul l-a susţinut în anul 1932 cu rezultate foarte bune. În timpul gimnaziului, pe lângă materiile studiate, se ocupa cu citirea Sfintei Scripturi, a unor cărţi duhovniceşti, precum şi a multor opere literare, ba, mai mult, de pe atunci scria versuri care erau foarte apreciate de dascălii săi. Fiindcă bunica sa a dorit cu dinadinsul să se retragă în mănăstire pentru viaţă monahală şi n-a reuşit, deoarece a trebuit să-l crească pe nepotul ei, ea lasă ca un adevărat testament ca acesta să îmbrace chipul îngeresc şi să-i împlinească sfântul ei dor. Tânărul Ilie, fiind o fire profund religioasă, cu o educaţie creştinească puternică, îşi conturează vocaţia monahală în special datorită bunicii sale. Astfel, după terminarea gimnaziului, după ce s-a închinat la biserica cu hramul «Sfântul Nicolae» din satul natal, după ce a sărutat cu lacrimi mormintele părinţilor şi bunicii sale, la vârsta de numai 20 de ani, îşi îndreaptă paşii spre vestita mănăstire a Neamţului“, ne-a mai spus pr. director Ioan Mihoc.

Printre ispite şi mari nevoinţe

Stareţul Mănăstirii Neamţ, Episcopul Nicodim, i-a încredinţat fratelui Ilie ascultarea la infirmerie, pe lângă un cunoscut farmacist, schimonahul Iov. Astfel a deprins lucrarea de mare preţ a vindecării trupului şi sufletului. Era foarte smerit, ascultător şi tăcut. Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei suferinzi.

Pe 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhiereul Valerie Moglan. În sufletul monahului Ioan a încolţit dorinţa de a pleca în Ţara Sfântă, locul unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul Hristos, pentru a trăi acolo o viaţă pustnicească şi pentru a-şi afla desăvârşirea.

„După o călătorie anevoioasă, în condiţiile de atunci, cu trăsura până la Târgu Neamţ, apoi cu maşina până la Piatra Neamţ, cu trenul până la Constanţa, iar ultima parte cu vaporul pe Marea Neagră, pe Marea Egee, apoi pe Mediterană, până în Alexandria Egiptului şi apoi, pe o furtună mare, până în portul Haifa de pe ţărmul Ţării Sfinte. Cu sufletul plin de bucurie, dar şi de cutremurare sfântă, Cuviosul Ioan păşeşte pe urmele paşilor Domnului, închinându-se cu evlavie la toate locurile sfinte, în special la Sfântul Mormânt. Se va nevoi timp de opt ani în Mănăstirea «Sfântul Sava» şi pe lângă rugăciunea particulară, priveghere şi înfrânare, rămâne cunoscut în analele acestei mănăstiri ca infirmier, sau îngrijitor de bolnavi, pentru care vieţuitorii de acolo îl numeau pe drept cuvânt «doctorul» mănăstirii. Întrucât Biserica Ortodoxă Română avea două aşezăminte în Ţara Sfântă, unul în Ierusalim şi altul la Iordan, lângă Ierihon, pe locul unde a botezat Sfântul Ioan Botezătorul, Cuviosul schimonah Ioan Iacob va fi numit egumen al schitului românesc în mai 1947. Pentru împlinirea acestei demnităţi a fost hirotonit diacon, apoi preot de către arhiepiscopul Epifanie al Filadelfiei din cadrul Patriarhiei Ierusalimului. Fiindcă dorea să se nevoiască mai mult, se retrage din egumenie şi îşi îndreaptă paşii spre Mănăstirea «Sfântul Gheorghe Hozevitul». Aici a petrecut în post şi rugăciune, răbdând frigul, foamea, setea, arşiţa, boala, lipsurile de tot felul şi multe ispite. Noaptea se odihnea puţin pe o rogojină. Citea mult din Sfânta Scriptură şi din operele Sfinţilor Părinţi. În vara anului 1960, bolnav fiind îşi simţea sfârşitul aproape. Pe 4 august s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa şi-a dat sufletul în mâinile Domnului“, ne-a spus pr. prof. Viorel Laiu, spiritualul seminarului de la Mănăstirea Neamţ.

Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ a fost un trăitor al pustiei, comparabil prin virtute cu marii asceţi ai deşertului egiptean, de aceea Biserica neamului său îl aşteaptă să revină pe meleagurile natale.

Dan Cârlea: Sfântul Ioan Iacob, un om cât un pateric

Le-a cunoscut pe toate – întristări lumeşti, defăimări, boli, nevoinţe ascetice, doruri fără de număr, dor de ţară, de părinţi, de bunica „mucenică“ pe altarul creşterii nepotului său – doruri înmănuncheate într-unul singur, marele dor de Dumnezeu, în care s-a şi retras încă tânăr, slab-străveziu şi luminos, îmbrăcat în chipul Mirelui Hristos.

Sfântul Ioan Iacob, căci despre el este vorba, a cunoscut durerea orfanului de părinţi, apoi pe a orfanului de toată lumea, murindu-i şi bunica cea iubitoare, care l-a crescut şi care l-a închinat până la vârsta de 10 ani.

După moartea bunicii sale, copilul Iliuţă a fost luat şi crescut de unchiul lui, care mai avea şase copii. A făcut şcoala în sat, apoi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, iar mintea lui ageră, combinată cu evlavia, îl recomanda pentru Facultatea de Teologie, aşa cum dorea familia sa. Dar el simţea o chemare mai înaltă, chemare pe care a şi auzit-o din înalturi, pe când se ruga la Dumnezeu, cerând desluşirea voii Sale în privinţa drumului de urmat: „Mănăstirea!“ Şi acesta i-a fost drumul, intrând ca frate la Mănăstirea Neamţ, făcând ascultare de bibliotecar, de profesor de română la seminar, apoi a plecat purtându-şi crucea în Ţara Sfântă, de unde nu s-a mai întors niciodată.

De orice învăţătură ai avea nevoie pe drumul creştin, o poţi găsi în viaţa lui: cum se face ascultare, nevoinţă, cum se duce responabilitatea altor suflete, cum te rogi, cum înduri boala şi defăimarea, cum ierţi, cum iubeşti, cum slujeşti, cum îi îngrijeşti pe bolnavi, cum trăieşti şi cum mori.

A învăţat nevoinţa ascetică în legendara Mănăstire „Sfântul Sava“ din Pustiul Iordanului, nevoinţa smerită şi iubitoare, acea transformare gradată a unui trup omenesc în stafidă din Mlădiţa Vieţii, Hristos. După desăvârşita ascultare a începătorului, a cunoscut şi ascultarea plină de responsabilitate a egumenului, fiind pentru cinci ani mai-marele Schitului românesc de la Iordan. Aici muncea ca un rob, alături de câţiva oameni, într-o sărăcie lucie, în vremuri foarte grele. Şi n-a muncit oricum, ci aşa cum îndemna mai târziu în versuri: „Să primească fiecare/ Ce-i trimite Dumnezeu/ Şi lucrând după putere/ Umilească-se mereu“.

A cunoscut şi defăimarea, fiind rău văzut de unii pentru dreapta lui socoteală, căci iubea adevărul şi calea dreaptă, iar unora micile mustrări făcute cu dragoste creştină le erau ca focul. A mai fost alinat de prietenia unui om care l-a urmat aproape întreaga viaţă, schimonahul Ioanichie Pârâială, un ucenic şi bun tovarăş de suferinţe ascetice, împreună-împărţitor al setei, arşiţei pustiului, foamei şi dorului de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Iacob a lăsat mii de rânduri, multe din ele versificate, rânduri printre care ne priveşte un colos blând, un dascăl aspru şi iubitor totodată, un copil curat cu putere de gladiator, un suflet de cerb care-şi scoate singur nestemata din frunte şi i-o dăruieşte Stăpânului pe care Îl doreşte.

Timp de opt ani, într-o grotă din înfricoşătorul pustiu al Iudeii, mai sus de pârâul Horat, unde se mai răcorea pe timpuri Proorocul Ilie, înconjurat de corbi cu pâine în ciocuri, s-a subţiat cu rugăciune şi post până ce Dumnezeu l-a luat la cer. Avea 47 de ani şi a murit uşurel, cu trupul împuţinat de nevoinţe, de arşiţa pustiului şi de boli, a murit văzând îngeri şi păsări pe cer.

După 20 de ani, trupul lui a fost descoperit răspândind mireasma Duhului Sfânt şi a iertării pe care a predicat-o şi-n versuri: „Să nu lăsăm în minte/ Vreun cuget duşmănos,/ Ci să urmăm iertării/ Şi păcii lui Hristos“.

Iar celor care îl iubesc şi i se roagă acum, numindu-l Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ sau Hozevitul, le-a lăsat un mesaj, o barcă de trecere din viaţă în Viaţă: „Acolo unde vrei să mergem,/ Vom fi mereu nedespărţiţi, Dar pentru asta cere Domnul/ Să fim mai bine pregătiţi“.

Un pateric într-un singur om, o lume întreagă spălată şi înălţată printr-o singură viaţă. O viaţă de sfânt.

***

• Doxologia:

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul infirmier

În timp ce Sfântul Ioan Iacob era la Mănăstirea Sfântul Sava, Părintele Ioanichie Pârâială a făcut o infecție în urma unei lovituri pe care a avut-o la cotul de la mâna dreaptă și după câțiva ani de suferință a căpătat T.B.C. osos. Avea rană deschisă la cot și, prin rana infectată, odată cu puroiul care-i curgea mereu au început să se elimine și bucățele de os ce intraseră în descompunere.

Atunci, starețul mănăstirii l-a dus pe Părintele Ioanichie la un Spital din Ierusalim unde doctorii au stabilit că mâna părintelui trebuia tăiată. În fața acestei situații, părintele a zis: Dacă din asta va fi să mor, vreau să mor cu toate mădularele întregi, și a refuzat orice intervenție medicală fugind din spital. După ce a ajuns la mănăstire, părintele Ioan a început să-l bandajeze și să-i spele rana cu ceaiuri din plante, iar după câteva spălături, rana s-a închis și s-a vindecat.

Spunea Părintele Ioanichie că numai cât punea părintele Ioan mâna pe dânsul, simțea o mare liniște, durerile îl lăsau și o pace cu o bucurie sfântă îl cuprindea, încât nu mai simțea nici un fel de durere.

(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul – Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

Părintele Ioan scapă de la moarte datorită dragostei pe care o avea față de bolnavi

Ca infirmier, cuviosul părinte Ioan era căutat și așteptat de toți părinții bolnavi din mănăstire, îngrijindu-i pe toți cu multă dragoste și milă, ca de altfel pe toți pelerinii închinători care se îmbolnăveau pe cale. 

Cu timpul însă, au început să-l caute și arabii și beduinii de prin împrejurimi și din deșert, cărora le alina suferințele și le bandaja rănile, pentru aceasta, toți numindu-l doctorul mănăstirii.

Despre acest lucru vorbesc și acuma unii arabi și beduini din deșertul Iudeii, care pe atunci erau copii și l-au cunoscut pe doctorul mănăstirii – Abuna Ioan Românul. Întotdeauna își împlinea toate ascultările cu multă dragoste și evlavie ca pentru Dumnezeu, deși era foarte istovit, anemic și slăbit.

Odată, mergând de la Ierusalim, la Mănăstirea Sfântul Sava, pe Valea Cedrilor, cale de aproximativ patru ore de mers pe jos prin loc pustiu, dintr-o dată i-au ieșit în cale niște beduini cu bâte în mâini și cu pietre, voind să-l ucidă, crezând că este părintele Pavel, economul mănăstirii, pe care îl urau și căutau mereu prilej să-l omoare. Când unul dintre beduini a ridicat bâta să-l lovească, altul dintre ei a strigat: „Stai, nu-l lovi, căci nu este Pavel, ci este doctorul mănăstirii!”, și așa a scăpat cuviosul părinte Ioan de la o moarte sigură cu ajutorul preabunului Dumnezeu și al preacuratei Maicii Sale, la care sfinția sa avea mare evlavie și se ruga foarte mult.

(Extras din Sfântul Ioan Iacob de la Neamț-Hozevitul – Opere complete, Editura Doxologia, 2013)

***

Arhim. Andrei Coroian:

Sfântul Ioan Iacob Românul sau desăvârşirea pe calea monahală

Întrebat fiind Sfântul Vasile cel Mare de către Sfântul Grigore Teologul, care este vârful învăţăturii creştine, a răspuns prin cuvintele Mântuitorului:

Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24).

Aşadar, potrivit  sfântului Vasile, monahismul este vârful sau piscul învăţăturii creştine şi calea cea mai directă spre Dumnezeu. Monahul, urmând Domnului Iisus Hristos în sărăcie, curăţie şi ascultare, se leapădă de sine (lucrul cel mai greu) şi de tot ce are, începând lupta despătimirii, adică a curăţirii minţii, a inimii şi a trupului. Acest lucru presupune un cadru isihast, favorabil pentru păzirea minţii şi a simţurilor –  mai ales a văzului şi auzului, a limbii şi a stomacului, apoi hrănirea sufletului cu rugăciune, studiu şi meditaţia Sfintei Scripturi, priveghere, cumpătare, supraveghere, pentru a respinge gândurile şi tentaţiile rele şi a lucra virtuţile.

S-au scris şi s-au spus multe despre monahism, dar după cum spune părintele Arsenie Papacioc, nu s-au spus îndeajuns. Este o cale de puţini cunoscută şi mai de puţini aleasă.

Îndrăgostiţi de acest mod de viaţă Sfinţii Părinţi şi părinţii duhovniceşti contemporani au elogiat după dreptate monahismul, numindu-l: petrecere cerească, trăire totală, lumina creştinilor (mireni), focul ceresc aruncat de Domnul pe pământ. Sfântul Vasile îl vede pe monah numai ochi, asemeni Heruvimilor, şi numai flăcări, asemeni Serafimilor, zburând împrejurul Domnului slujindu-L şi slavoslovindu-L. Mai spune el: ochii monahului sunt fecioria de trup şi de gând, iar aripile sufleteşti sunt: smerenia, supunerea, ascultarea, necârtirea, dragostea, blândeţea, răbdarea, postirea, privegherea, rugăciunea, ocărârea de sine, nerăutatea^1.  Sfântul Siluan Athonitul, vede şi el rostul monahului ca: „rugător pentru lume”^2–  sfătuindu-l să urmeze exemplul Maicii Domnului (în sfânta sfintelor), stăruind în rugăciune pentru sine şi pentru lumea întreagă. Un mare gânditor şi trăitor contemporan, Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, scrie că monahul ar trebui să fie ca o tijă de oţel, care arde cu o temperatură de trei sute de milioane de grade^3.

Dacă ne gândim la tâlcuirea pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o dă cuvântului „neîncetat vă rugaţi” (I Tes 5, 17):

“Să te lipeşti de Dumnezeu cu mintea şi cu inima, cu evlavie şi cu mare dor”⁴,

putem spune că iubindu-L şi dorindu-L pe Hristos, monahul caută ca prin toate acţiunile, cuvintele şi gândurile lui să se slăvească şi să fie iubit Dumnezeu. Monahi sau oameni cu vocaţia monahală – căci pot fi trăitori şi în afara zidurilor mânăstirii – au fost mai mulţi întrecut sunt şi astăzi şi vor fi până la sfârşitul veacurilor.

Secolul XX în ciuda  ateismului ştiinţific programat, a fost luminat de mari personalităţi duhovniceşti. Este îndeajuns să pomenim doar câţiva mai cunoscuţi, pe: părintele Cleopa, părintele Dumitru Staniloae, cei doi părinţi Arsenie – Boca şi Papacioc, părintele Galeriu, Daniil Sandu-Tudor, Sofian Boghiu şi mulţi alţii, care fiecare au fost apropiaţi şi iubiţi de Dumnezeu, de la Care au primit mari daruri pe care le-au împărtăşit nouă din belşug şi încă şi astăzi ne veselim de lumina vieţii şi de sfaturile lor.

Dar cred totuşi, că cel care a găsit calea cea mai directă către Dumnezeu, atingând desăvârşirea pe calea monahală, a fost Sfântul Ioan Iacob Hozevitul.

Da, el „românul sfânt în Ţara Sfântă” cum spunea cineva, este cea mai vie şi mai frumoasă icoană a monahismului românesc, din secolul  de curând apus. El este cinstit şi iubit oriunde în lumea ortodoxă. La Ierusalim îi simţi prezenţa sfântă, binefăcătoare şi binecuvântată, cum te însoţeşte pe urmele Mântuitorului Hristos. În Sfântul Munte parcă îl găseşti la ceas de taiană şi rugăciune cu marii pusnici atoniţi. La Moscova face minuni şi se simte ca acasă întrre evlavioşii noştri fraţi de credinţă de la răsărit. În Grecia este cinstit şi iubit poate precum la noi sfânţii Nectarie, Ioan Rusul sau Efem cel Nou.

Citind şi  contemplând cu ochii duhului viaţa şi faptele lui, te minunezi, te uimeşti şi te bucuri. Cu nimic nu se deosebeşte marii sfinţi din vechime, în naştere din părinţi curaţi şi sfinţi, are parte de o creştere exemplară, în evlavie, în curăţie şi bucurie sfântă, de către o bunică cu dor pustnicesc şi ceresc. Dar, mai mult, s-a învrednicit de un har dat la puţini chiar şi dintre sfinţi. Copilul acesta curat şi sfânt din pântece, a băut atâta suferinţă  şi atâtea lacrimi în durerea lui, că nimeni dintre oameni nu l-ar fi putut mângâia. Orfan de mamă de la un an şi de tată de la doi, neîmplinind nici zece (ani) când pleacă către cer şi sfânta Lui bunică, care l-a crescut ca o mamă dulce, a rămas singur pe lume. Dar L-a văzut pe Domnul  înviat cu trup de Slavă, după ce a auzit „glasul maicii din mormânt” cum mărturiseşte în poezia Micul Orfan⁵ şi această vedere a Lui Dumnezeu (la nici 10 ani) l-a maturizat duhovniceşte cum alţii trăind o viaţă,  nu ne putem nici măcar  închipui.

Tot Domnul, prin glasul Său, după ce a terminat liceul, l-a chemat la viaţa cea monahicească, în Marea Lavră a Neamţului. Această vedere a Domnului Hristos, de copil l-a făcut să se încredinţeze, „milei sfinte”, Părintelui ceresc, gândind şi lucrând numai după voia lui Dumnezeu. Nici vorbă omenească nu l-a mângâiat vreodată, decât glasul clopotului ascultat în turlă şi galsul Domnului auzit în inimă. Chiar ca novice se comportă ca un desăvârşit. Ni se spune că în perioada de noviciat,la Mânăstirea Neamţ, era:

„ Smerit, tăcut, ascultător, povăţuitor fraţilor şi  tuturor de folos”^6.

Prin trăirea sa era călugăr înainte de a fi călugărit, duhovnic cu har de doctorie sufletească şi trupească înainte de a fi hirotonit şi hirotesit. În dorul său după Cerescul Ierusalim, în dorul de a-L revedea pe Domnul, a plecat în Ţara Sfântă, în Palestina şi Israel.

Şi aici a fost model de trăire tuturor celor care l-au cunoscut sau i-au ascultat poveţele vorbite sau scrise. Model de ascultare, model de  curăţie, model de sărăcie, model de răbdare în necazuri şi boli, model în iubire de fraţi şi de străini, de milă şi iubire faţă de vrăjmaşi şi păgâni, încât ajunse iubit şi de beduinii arabi.

Nu mult a peregrinat în drumul său spre cerescul Ierusalim. Zece ani în Lavra Sfântului Sava cel Sfinţit, şapte ani în Schitul Românesc al Botezătorului de la Iordan şi alţi nouă în peştera Sfintei Ana, mama Născătoarei de Dumnezeu. În peşteră şi-a desăvârşit alergarea, aici a unit pământul cu cerul, a împăcat lumea cu Dumnezeu. Nu numai oamenii, ci şi animalele, păsările, i-au devenit fraţi. Întreaga creaţie a lui Dumnezeu îi era soră, era mistuit de iubire şi dor dumnezeiesc.

În ajunul praznicului „Schimbarea la Faţă” a anului 1960, cunoscându-şi dinainte data plecării, pe care a şi însemnat-o pe peretele peşterii, cu iubirea lui Hristos în suflet şi trup, s-a mutat acolo unde-i era dorul.

Sfântul Siluan ne spune că cel care are harul lui Dumnezeu şi iubirea Lui în suflet şi trup – treapta cea mai de sus a iubirii, acel trup nu va mai putrezi, ci se va preface în sfinte moaşte.

Trupul Sfântului Ioan  curăţit de orice patimă, nu a fost dat putrejunii. După douăzeci de ani, când a fost dezgropat, în anul 1980, parcă dormea de câteva ore.

Dumnezeu l-a proslăvit şi S-a proslăvit în Sfântul Ioan. De atunci şi până astăzi, se proslăveşte mereu prin minunile ce se fac la moaştele Sfântului. El a fost canonizat de către Sfântul Sinod al B.O.R. în anul 1992.

Cum am spus la începutul acestor rânduri, Sfântul Ioan este cea mai vie şi frumoasă icoană a monahismului românesc contemporan. Despărţindu-se de toţi, s-a unit cu noi toţi prin Harul lui Dumnezeu, unindu-ne şi pe noi cu Dumnezeu aşa cum a făcut Sfântul Antonie şi alţi mari părinţi ai pustiei pe care i-a urmat.

Ne întrebăm cu ce ajută omenirea Sfântul Ioan sau oricare altul asemenea lui, sau ce realizează cel care se leapădă de toate pentru Dumnezeu retrăgându-se în pustie. Răspundem: în primul rând primeşte el însuşi prin curăţie, primeşte bucuria şi pacea cerească în suflet, iar apoi darul de a ajuta şi după moarte, pe cei care i se roagă. Sfântul Ioan este alături de sfinţii închisorilor, cea mai puternică mărturie ortodoxă contemporană. Desigur prin scrierile lui, Sfântul Ioan ca şi alţi sfinţi îndeamnă şi ne ocroteşte pe calea sfinţeniei. Dar mărturia lui cea tare este viaţa lui. Această mărturie a sfinţeniei ortodoxiei, prin viaţa lui, neputerezirea trupului, a moaştelor lui, este mărturia care nu se poate măsura în cuvinte omeneşti, şi care vine de la însuşi  Dumnezeu, Care nu poate avea pe pământ o prezenţă mai vizibilă şi mai palpabilă chiar, decât aceia arătată prin sfinţii Săi. Minunat este Dumnezeu în sfinţii Săi, minunat este Sfântul Ioan Iacob îndumnezeitul.

Într-o lume care din neştiinţă şi din nepăsare alunecă cu bucurie demonică pe toboganul degradării şi al autodistrugerii, ce mărturie a prezenţei lui Dumnezeu, proniatoare şi iubitoare, poate fi, decât moaştele unui sfânt. Prezenţa sa îndumezeită şi înmiresmată, care să ne vindece şi să ne lumineze trupul, sufletul şi mintea .

O  frumoasă rugăciune pe care o găsim la sfârşitul Acatistului ne ajută extraordinar să facem o legătură cu Dumnezeu  în duh şi în adevăr, prin mijlocirea acestui sol şi mijlocitor al neamului românesc la tronul Preasfintei Treimi.

„Sfinte Părinte Ioane, cel ce din pruncie ai fost orfan de părinţi, ajută cu rugăciunile tale pe cei orfani, ca să găsească iubirea Părintelui ceresc; cel ce ai fost frate şi vieţuitor în mânăstire, ajută-ne să vieţuim oriunde ca fraţi întru Hristos; cel ce ai făcut din dorul de pustie dor de cerul sfânt, ajută-ne cu rugăciunile tale să căutăm sfinţirea sufletelor noastre pustiite de păcate; cel ce ai fost mult nevoitor, ajută pe cei ce se nevoiesc în dreapta credinţă să împlinească poruncile lui Hristos în viaţa lor; cel ce ai fost fierbinte rugător către Dumnezeu, întăreşte rugăciunile noastre, sporind râvna şi evlavia în Biserică; cel ce ai dorit a vieţui în Ţara Sfântă, ajută-ne să sfinţim locul în care trăim, chemând pururea pe Duhul Sfânt să sălăşluiască întru noi; cel ce ai coborât prin rugăciunile tale cerul în peşteră, roagă-L pe Hristos să încălzească şi să lumineze cu iubirea Sa peştera inimilor noastre îndepărtate de El; cel ce încă din lumea aceasta ai simţit bucuria şi pacea vieţii veşnice, roagă-L pe Tatăl ceresc să ne dăruiască bucuria şi pacea Împărăţiei Sale.

Sfinte Părinte Ioane, păzeşte pe bătrâni în dreapta credinţă, pe tineri în viaţa curată şi pe copii în iubire de Dumnezeu şi de părinţi. Ocroteşte-i cu rugăciunile tale pe săraci şi pe bolnavi, pe văduve şi pe orfani, pe călători şi pe cei robiţi.

Fereşte ţara noastră de primejdii şi necazuri şi roagă-te pentru întreg poporul bine-credincios, ca împreună cu tine să preamărească, prin credinţă şi fapte, pe Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Amin.”⁷

Această rugăciune ca şi întreaga slujbă a Acatistului, ne arată lucrarea mijlocitoare a Sfântului Ioan în faţa lui Dumnezeu, şi ocrotirea sa.

Ea ne mângâie, ne întăreşte, ne bucură şi ne întăreşte în iubirea Lui Dumnezeu Care ne luminează, ne călăuzeşte pe calea către El, spre împărăţia Sa prin sfinţii Săi. Iar noi, călugări şi creştini ortodocşi români într-un mod privilegiat prin Sfântul Ioan. Suntem călăuziţi pe cărarea cea dreaptă a Împărăţiei cereşti.

Am dori ca aceste rânduri în cinstea Sfântului Ioan, să reaprindă în sufletele noastre dragostea de Dumnezeu, dorul de El, de a fi împreună cu El, precum şi dragostea şi dorul după Sfântul Ioan Iacob Românul, care acum se bucură în cer.

Ne rugăm Lui Dumnezu să dea tuturor harul Său, înţelepciune, putere şi răbdare pentru rugăciunile şi mijlocirea Sfântului Ioan Iacob şi ale Maicii Domnului, al cărui ocrotit ales  a fost.