PARINTELE ARSENIE DE LA TECHIRGHIOL: “O clipa inima mi se facuse cer…”

“Nimic nu este pierdut, atata vreme cat sufletul nu abdica si cat capul se ridica din nou, iar credinta ramane in picioare”

Vezi si:

***

O clipa inima mi se facuse cer

– Sunt fericit ca am ales aceasta cale, si la moarte daca-mi va ingadui Dumnezeu, as dori sa spun: „Doamne, Iti   multumesc ca mor calugar“. Ma realizasem in viata civila. Aveam automobil la varsta de 23-24 de ani, un Ford, cu numarul de inmatriculare 144 pe tara. Dar fiind cu masina printre munti, printre brazi, unde vedeam un peisaj de-o mare frumusete zi­ceam in sinea mea: „Mai, Anghele, ia lupta sa renunti; daca aceste frumuseti sunt aici, dar sus in cer cum o fi?”.

Atunci cand m-am hotarat sa plec la manastire au vrut sa ma opreasca foarte multi insi, chiar unul din cei cu nume mare, ministru la Culte pe atunci, spunandu-mi ca in manastire sunt caderi si decaderi de tot felul. Dar eu i-am raspuns ca ma duc la manastire pentru Hristos. Nu ma intereseaza ce este acolo, ci invatatura lui Hristos:

„Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine!” (Matei 10, 37-38).

Si m-am intalnit cu ei dupa zeci de ani. Si m-au intrebat: „Ce ai vazut acolo?” “Ce ati spus voi am gasit, dar nu credeam sa gasesc si sfinti! Am gasit si sfinti!“

Am avut un inceput calugaresc foarte prigonit. Am avut intentia sa merg la Manastirea Frasinei, care avea un metoc in Ramnicu Valcea. Acolo l-am intalnit pe staretul manastirii. Nu vazusem manastire in viata mea si am auzit si eu de Frasinei. N-a fost Dumnezeu absent, dar trebuia sa fii dibaci sa intelegi prezenta Lui. Eram in tren la clasa a IV-a, in va­goane unde se transportau si animale. In vagon, un grup de tineri canta cantece religioase. Eram atat de fericit si ziceam in sinea mea: „Uite ingerii cum imi canta!” Acolo in tren am intalnit un colportor (Rachieru) care cunostea toate manastirile. Era ingerul lui Dumnezeu pentru mine, care eram un strain. El m-a condus la metocul manastirii Frasinei. Batranul Simeon, staretul Manastirii Frasinei, mi-a zis: „Nu te primesc, frate. Te vad ca esti nitel mai invatat si nu te pot pune la boi. Si atunci ce-or sa zica fratii: «pe acesta il tii la cancelarie, iar pe noi ne pui la greu!»“ Sta­retul a gresit in aprecierea lui, insa nici eu nu puteam sa-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos. Pentru ca abia atunci sa pleci la manastire, daca ai biruit in lume, sa te ia in primire ca pe o sluga, ca pe un rob – asta inseamna ca tu ai ajuns la un grad de mare daruire, de nebunie – sa stii sa existi fara „eul” din tine. Altfel nu rezisti cu un folos duhovnicesc.

Am mers la Cozia si m-au numit paraclisier inca din primele zile. Acolo era o candela neadormita la icoana Maicii Domnului. Era mare criza de ulei, nu erau sosele si nu aveam ulei. Dimineata, cand deschideam usa de la biserica si ma uitam sa vad daca mai arde candela si vedeam ca arde, de bucurie ca nu s-a stins mergeam in genunchi de la usa de afara pana la icoana unde ardea candela; nu aveam ulei si totusi candela ardea noaptea si ziua, era minunea Maicii Domnului!

Nu este vorba de un dor omenesc, ca nu traim prin vedere, (II Cor 5, 7) ci prin simtire. Este vorba de un dor de cruce si cruce inseamna sa duci ce nu-ti convine, cu drag, nu silit. Dorul acesta de a te rastigni pentru Hristos, gandindu-te ca a fost palmuit si insangerat. Cum ti-ar fi fost tie daca ai fi vazut scenele acestea? Ai fi fost nepasator? Faceai ceva in favoarea lui Hristos, ca sa-I usurezi suferintele? Iata, poti face acum. Cand auzi ca-i pe viata si pe moarte, asta te sperie. Nu te gandesti ca in fond traiesti foarte bine, ai mancare la timp, ai somn la timp, dar ai venit la manastire sa fii mai mult sufletesc decat trupesc si mi se pare ca pe undeva o ducem mai mult trupeste, cum ne convine. Totul e sa faci ce nu-ti convine, pentru ca daca ai renuntat la tine in tot felul, in masura aceea vine Dumnezeu la tine. Sa nu se insele cineva ca se poate si altfel.

Deci dusmanul numarul unu in calea progresului tau duhovnicesc esti tu – renunta la „eul” din tine! Te-ai lepadat de lume, ai intrat in manastire, dar leapada-te si de tine, frate, de mandria si de pretentiile tale. Scopul venirii la manastire nu este sa fac o legatura administrativa simpla sau falsa intre cel mai mare si mine. N-ar avea nici un scop duhovnicesc, ar fi o adunatura cu scopuri materiale si n-ar forma pe nimeni in sens de ridicare in sus cu harul lui Dumnezeu. Si ne smerim si pentru neamurile noastre. Sa va ganditi la lucrul acesta cand aveti ocazia sa va smeriti, ca o faceti si pentru fiecare din rudele voastre.

In ceea ce priveste relatiile intre vietuitori exista psihologic o dorinta la cate unul sa nu-l lase pe celalalt sa se ridice, doreste sa-l mentina sau sa-l coboare (sub) la nivelul lui. Isi gaseste scuze in greselile celuilalt, se accepta in defecte unul pe altul si se imprietenesc – greseala mare. Tu ai o particularitate a ta, de ce te-ai nivelat cu acela care iti da motive sa te indreptatesti? Mergi dupa harul pe care-l ai tu. Daca poti sa-i strecori si lui ceva, sa se imbunatateasca in tot cazul, daca nu poti, fii linistit ca esti intr-o nadejde.

M-au intrebat intr-un interviu: „De ce m-am facut calugar?” „M-am facut calugar sa ma iau la lupta cu Dumnezeu si sa-L birui!” E foarte indrazneata afirmatia… In Vechiul Testament se spune despre Iacob care se lupta cu Dumnezeu – si L-a biruit (Fac 32, 24-30). Ce inseamna? Omul este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Omul este singura veriga de legatura intre Creator si creatie. I s-a incredintat marea ras­pundere sa supravegheze creatia.

Daca am afirmat ca ma iau la lupta cu Dumnezeu, n-am folosit o fi­gura de stil. Intr-un plan duhovnicesc mai adanc, Dumnezeu accepta bucuros sa fie „constrans” de staruinta si lupta omului care vrea sa faca din El un prizonier, asa cum Iacob L-a „silit” sa-i dea binecuvantarea. Vasile Voiculescu spune intr-o poezie:

„Oho, Te-am prins Doamne, nu mai scapi,

Te tin prizonier.. .

Bine, zambi El, tine-Ma o clipa:

Ah, gemui, pier…

O clipa inima mi se facuse cer“

(Prizonierul).

Noi cei care am venit la manastire am implinit cuvintele Sfintei Scripturi. Ai lasat toate, te-ai lepadat de lume, dar acum trebuie sa te lepezi si de „eul” din tine! Omul in societate isi sustine voia sa poata rezolva problemele ce apar, in manastire trebuie sa ne taiem voia libera, deci cu cine te lupti? Cu Creatorul vointei libere! Teoretic e usor, dar practic?!

Tot ce se spune despre om, ca poate sa se indumnezeiasca dupa har, eu am incercat si am vazut ca se poate. Unde ma gasesc, ma gasesc ca om neputincios, dar sunt pe drum.

A-ti taia voia inseamna sa te pierzi in ceea ce ai fost ca personalitate in lume si sa te regasesti in ceea ce este ingerul – de aceea ne numim cin ingeresc. Si sfaturile mele pentru o serie intreaga de fii duhovnicesti care vin aproape zilnic sa-mi spuna ca vor sa plece la manastire sunt:

„Nu te duci la manastire ca sa gasesti manastire, sa faci tu manastire! Prin felul de a asculta, prin staruinta de a-ti taia voia, prin maniera de a sti sa fii cuminte, tu faci manastire!”

Efortul de a-si pastra curatia si saracia nu este atat de grozav, desi nu este usor pentru ca nu este vorba de a renunta el singur; este vorba de atacurile dracesti cu mare ravna si mare „fierbinteala” facute de draci ca sa-l puna in situatia de a calca voturile calugaresti. Taierea voii caracterizeaza varful Sfintei Scripturi care spune: „Vrei sa fii desavarsit?” (Matei 19, 21) – desavarsirea o da tocmai aceasta taiere a voii care este extraordinar de mare lucru.

– Cum putem dobandi Duhul Sfant?

– Daca vreti sa dobanditi Duhul Sfant, va spun, si acesta este lucrul cel mai important in viata duhovniceasca: sa stii sa te smeresti cu adevarat. Eu i-am spus o smerita smerenie. Cu cat te smeresti mai mult, cu atat esti mai mult harazit. Dar atentie! Niciodata omul nu stie cand este smerit. Daca spui ca esti smerit te-ai marginit, ai ramas numai la o intelegere rationala a lucrurilor. „Cum sa scapam de dracul?” „Dar ce ne facem fara dracul?” care ne aduce la o smerenie autentica prin ispitele lui. Altfel oamenilor le este greu sa se smereasca adevarat. Se smeresc rational cum bine zice un parinte: „e smerit mandruletul!” Pe cand dracul iti aduce un duh adevarat de traire, pentru ca vrei sa scapi cu orice chip de putoarea lui. L-a lasat cu rost Dumnezeu, pentru ca atunci cand treci printr-un mare necaz, ai bucuria ca ai scapat si devii un om care respira smerit.

Dorinta noastra este sa ajungem in vesnicie si nu se poate castiga aceasta pe treptele ei grozave decat daca pasesti pe fiecare treapta in ur­cus cu smerenia. Numai asa vine si harul lui Dumnezeu fara de care nu putem sa ne mantuim.

Nu faptele noastre ne mantuiesc, ci ele ne fac vrednici de harul lui Dumnezeu, ceea ce este altceva. Deci din educatia pe care si-o fac mirea­nul si calugarul sa nu lipseasca smerenia. Sa nu aiba o parere de sine. Sa se vada ca el este sub toata faptura, sa lupte cu pacostea aceasta de pa­rere de sine, cu mandria asta nenorocita, care a dat atat de lucru cerului – mandria dracilor.

Deci cum sa nu ma smeresc, cand stiu ca nu ma mantuiesc pentru ca sunt mandru si din aceasta cauza nu primesc harul lui Dumnezeu? Vedeti, sunt foarte multi oameni de buna credinta care s-au pocait de pacatele facute, dar n-au scapat poate de mandrie!

Sfantul Macarie are chiar o discutie cu dracul, care ii reproseaza:

„«Multa sila am de la tine Macarie, caci nu pot asupra ta. Iata, orice faci si eu fac. Tu postesti, dar eu nicidecum nu mananc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care ma biruiesti». I-a zis lui Avva Macarie: «Care este?» Iar el a zis: «smerenia ta si pentru aceasta nu pot asupra ta».”

Vedeti dragii mei, ce fel de smerenie aveau acesti parinti care nu ta­ceau pentru ca li se puneau mii de intrebari, dar totusi primeau loviturile si jignirile invinovatindu-se pe sine.

Daca suporti cu drag invinuirile, vorbele de rau ale altora, este simp­tomul unui inceput de viata smerita. Daca suporti crucea cu drag, nu silit, e simptomul unei autentice smerenii, deci este Duhul Sfant in tine.

Nu este vorba despre o smerenie rationala, ci despre o smerita smerenie... nu de o smerenie simpla, rationala care se ia in comparatie ca mandria, care sa incante mintea, sa incante preocuparile duhovnicesti stiind ca fara ea nu se poate face nimic, stiind ca Dumnezeu, in totalita­tea lui Divina, este inlauntrul omului care e smerit, in inima care e smerita… Insa o constiinta a acestui fapt si o dorinta mare de a nu intrerupe   legatura   cu   vesnicia,   cum   incercam   sa   va   spun,   exista   in preocuparea fiecarui crestin si am constatat – lucru care m-a incurajat enorm de mult – ca Bunul Dumnezeu ne iubeste mai mult decat credem noi. Noi stim din literatura ca El e iubitor, ca ne iubeste, ca este dincolo de iubire, ca ne accepta, ca ne vrea asa cum suntem, numai sa fim sin­ceri… Sigur ca o dorinta de induhovnicire exista in foarte multi oameni, care si-au pus problema si s-au si daruit chiar…

– Eu sunt pacatos, de exemplu fumez, sunt curvar, cine stie… Dar sunt sincer… Precumpaneste sinceritatea fata de slabiciuni?

– Acestea nici nu conteaza, domnule… Eu v-o spun ca un duhovnic: nici nu conteaza [atata vreme cat te caiesti si le-ai lasat in urma]! Cu o simpla dezlegare, cu o simpla cainta, cu o singura strigare… Daca am apucat sa spun – si am vazut ca a placut lucrul acesta -, v-o spun duhovniceste: orice clipa poate sa fie un timp si orice suspinare poate sa fie o rugaciune…

– Dar asta nu suspenda importanta pravilei, la urma-urmei…

– Nu, pravila e pravila, tipic-tipic, si la inima nimic… Nu trebuie sa ne pacalim! Nu trebuie sa o neglijam, dar ea trebuie simtita, nu facuta pur si simplu, din obisnuinta. Spun si Sfintii – si m-am convins de lucrul acesta – ca e vorba mai mult de o permanenta, de o prezenta a inimii noastre cu Dumnezeu:

„daca crestinul, cand sta la rugaciune, numai atunci se roaga, unul ca acesta nicidecum nu se roaga.”

Deci lupta cea mare este sa avem o permanenta, sa avem inima prezenta la Iisus, sa avem educatia prezentei inimii, adica sa existam mereu. Le spun credinciosilor ca si un fir de praf, in sinea lui, pretinde ca exista, si mai mult se vorbeste despre un fir de praf decat despre un munte; de aceea bine a zis Cine (Matei 17, 20) a zis cand a zis ca un sambure este mai important decat un munte, pentru ca un sambure poate creste, poate deveni un munte!

– Chiar Mantuitorul a spus asta…

– Da… Si de-asta va spun ca preocuparea unui om duhovnicesc tre­buie sa fie o prezenta continua. De aceea va spun ca nu trebuie sa se teama nimeni, daca are inima sincera, de faptul ca s-a „balacit”; daca a facut-o din instinct, fara constiinta, sau chiar cu stiinta ca face un pacat, nu-i nici o primejdie: daca se ridica, nimic nu este pierdut, atata vreme cat sufletul nu abdica si cat capul se ridica din nou, iar credinta ramane in picioare.

– Vreau sa va mai intreb un lucru: din constatarile dumneavoastra – sper ca asta nu este o indiscretie -, care vi se pare astazi pacatul cel mai frecvent al nostru, al oamenilor? De ce tip de deraiere va izbiti cel mai des?

– Acum, depinde… Va ganditi la toata omenirea sau doar la Romania?

– Nu, la noi, la romani, la cei din care intrati dumneavoastra in contact…

– Sigur, pacatul cel mai mare este tocmai aceasta lipsa de credinta in Dumnezeu. Dar daca un om e constient ca el e pacatos si este nedumerit, fara discutie ca trebuie sa-l pui in situatia de a se smeri, de a intelege…

– Dar la numaratoare, romanii au iesit 86% crestin-ortodocsi…

– Da, ma rog, statistica asta e usor de inteles, eu chiar credeam ca suntem mai multi… Dar un pacat mare care se face, mai ales in obsti, este vorbirea de rau; sunt, de asemenea, convins ca in iad cei mai multi pacatosi sunt cei care au vorbit de rau, pentru ca aceasta este ucidere morala. Fara sa-si dea seama ca e ucigas, ca sa se pocaiasca macar, omul vorbeste de rau cu atata dezinvoltura, cu atata lipsa de dorinta de a ra­mane un om vertical…

– Parinte, dati-mi voie sa va intreb ceva, ca sa fiu sigur ca am inteles bine despre ce vorbim… Bunaoara, a observa cu discernamant ca cineva face anumite lucruri nocive pentru ceilalti inseamna a-l vorbi de rau?

– Dumneavoastra trebuie sa stiti ca, avand discernamant, celalalt nu trebuie sa creada ca eu trebuie automat sa-l iert, fiindca asa spune Scriptura… Fiindca eu am voie sa ma apar, si nu ma apar pe mine, ci apar Adevarul, pe care il ataca el. Deci, avem discernamant in ceea ce priveste starea aceasta de rugaciune, starea de induhovnicire sau, in sfarsit, in ceea ce se spune despre noi. Avem putinta sa infruntam, avem libertatea sa infruntam, n-avem insa nici un drept sa dusmanim, sa uram. Este foarte greu sa ma exprim acum cat de multa libertate simti atunci cand nu mai urasti…

Stiti dumneavoastra ca in Scriptura scrie si in Traditie se vorbeste despre ceea ce a spus Mantuitorul cu atata hotarare – „Iubiti pe vrajmasi!“ (Luca 6, 35). Aici vine foarte multa lume, mai ales din sfera in­telectuala – profesori, studenti… – si ii intreb: „Ati incercat vreodata sa iubiti pe vrajmasi?” “Asta e o porunca, nu e numai un sfat, si deci nu e o utopie!” Daca tu incerci, cu adevarat, la nivelul unei zile sau la nivelul unei vieti intregi, sa-ti faci educatia de a-i iubi pe vrajmasi, te ajuta enorm Hristos, iar daca mori, ai murit ca un iubitor de vrajmasi, chiar daca nu ai ajuns pana la capat… Pentru ca lumea nu stie ca daca „dai vointa, iei putere”, adica daca incerci un lucru bun, foarte mult te ajuta harul Lui. Si atunci, insistand mereu sa nu-i urasti pe vrajmasi, ba chiar sa-i si iubesti, Ii place mult lui Dumnezeu, pentru ca El a vrut sa faca pace si sa elibereze sufletele oamenilor, care sunt zbuciumati si sunt intr-un permanent razboi cu ei insisi.

Intre ratiune si constiinta, sa stiti ca cea care are cuvantul este constiinta si trebuie cu orice chip sa ne lasam constiinta sa lucreze, sa nu ne lasam si sa incercam sa iubim. Prin asta dovedim ca ceea ce a spus Hristos nu este o utopie. Dar avem voie sa-i infruntam pe vrajmasi…

– La un moment dat si Iisus a intrat cu biciul (Ioan 2,15) in templu…

– Nu se poate compara. Iisus apara o conceptie extraordinara, si a fa­cut acel lucru acolo, pentru ca tocmai cu „cei tari in cerbice” (F Ap 7, 51) lucra si trebuia sa-i scandalizeze cu orice chip, caci vroia sa plineasca Le­gea (Matei 5, 17). Noi avem Noul Testament acum; si chiar boii si porumbeii (Ioan 2,14) nu se vand in „templele” noastre.

– Da…

– Sunt destul de multi cei carora merita sa le spunem „cornorati” si cu astia trebuie sa ne infruntam, dar nu avem voie sa ne uram. Daca do­rim sa fim crestini cu nadejde de mantuire, trebuie sa tinem cont ca tot ce a spus Hristos este adevarat, si mai ales lucrul acesta. De aceea am spus cand m-ati intrebat care ar fi pacatul cel mai mare, ca tocmai aici nu suntem prezenti, nu ne insusim aspectul central al vietuirii crestine – Iubirea. Se vorbeste de rau, imediat, si atunci lucrurile se complica…

Ceea ce am constatat ca duhovnic este ca foarte multe pacate urate, grele, le marturisesc, dar vorbirea de rau se omite, se trece cu vedere, justificandu-se: „fiindca nu le face numai el, ci le face toata lumea!“ Insa un conducator, daca poarta sabie (Rom 13, 3-4) este legitimat sa ia o masura. Referitor la episodul acela cand a lovit Hristos cu biciul in templu, El a dorit foarte mult sa introduca in lume o conceptie noua, si mai ales la poporul acela cerbicos (Ies 33, 3-5) evreii, stiti…

– Parinte, se spune asa, ca Dumnezeu are doua brate: unul al iubirii, iar al­tul al dreptatii… In Romania actuala exista o problema capitala: vina. Exista cineva vinovat? Credeti ca parintii duhovnicesti ai poporului asta – nu sunt multi, dumneavoastra stiti bine ca, din pacate, nu sunt multi, dar sunt impor­tanti, sunt consistenti – trebuie sa faca o lumina in tema asta: „E cineva vinovat in Romania? ” Asta e, de fapt, o problema ce preocupa intregul Est…

– Sunt foarte multi vinovati… Sunt foarte multi! Si sa stiti ca prin ras­punsul meu nu am de gand sa apar pe cineva, folosind tema scripturistica a iubirii vrajmasilor… Dar sunt foarte sigur ca daca ma ga­sesc pe pozitia aceasta, de a-i infrunta iubindu-i, Dumnezeu va purta grija sa-i pedepseasca. Astazi se trece usor peste ceea ce este cel mai im­portant: prezenta lui Dumnezeu in mijlocul istoriei, in mijlocul nostru.

(din: Parintele Arsenie Papacioc, “O clipa inima mi se facuse cer”, Editura Elena, Constanta, 2012)

***

• Ziarul Lumina:

Doi ani fără părintele Arsenie Papacioc

Adrian Nicolae Petcu:

Arsenie Papacioc la începutul vieţuirii monahale

La 8 septembrie 1946, Anghel Papacioc ieşea de pe poarta Penitenciarului Aiud. Executase o pedeapsă pentru o aşa-zisă participare la evenimentele din ianuarie 1941. Trecuse prin penitenciarul de la Vaslui şi prin cel de la Aiud. Cunoscuse transformarea spirituală în grupul deţinuţilor mistici. Sculptase uşile împărăteşti de la capela penitenciarului de la Braşov şi executase chivotul pentru Mănăstirea Vladimireşti, ce reprezenta biserica Mănăstirii Argeşului în miniatură. Practicase rugăciunea inimii, asimilase din operele Sfinţilor Părinţi, meditase profund la jertfa înaintaşilor pentru credinţă. În închisoare, Anghel Papacioc era considerat „monahul în haină laică“. Era hotărât să se lepede de lupta politică şi să o adopte pe cea spirituală.

Aşadar, la 15 ianuarie 1947 era primit ca frate în mănăstirea vâlceană Cozia. Pentru că avea şcoală, atunci fratele Anghel a fost trimis să profeseze la Şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Turnu, din apropiere. Aici lucrează vreme de un trimestru, ulterior fiind trimis de conducerea obştii de la Cozia la Comanca pentru a administra domeniul mănăstirii. În această zonă, mai multe mănăstiri aveau proprietăţi arabile, între acestea fiind şi ale Tismanei. Novicele Anghel este remarcat de stareţul tismănean Gherasim Iscu, care îi propune să intre în aşezământul nicodimian. Însă, în toată această perioadă, Siguranţa veghea la activitatea lui Anghel Papacioc. Era suspectat că „duce activitate subversivă“, lunar raportându-se la Poliţia din Vâlcea unde se află şi ce face. Numai că plecarea lui Papacioc la Tismana a pus pe jar autorităţile poliţieneşti, care au declanşat o căutare chiar la nivel naţional. Era perioada în care regimul comunist se pregătea să preia toate frâiele ţării, iar Siguranţa iniţiase o întreagă campanie de arestări în rândurile legionarilor.

Aşadar, de la 1 septembrie 1948, Anghel Papacioc era vieţuitor al Mănăstirii Tismana. Dar novicele Anghel căuta izolarea, pentru care i s-a dat binecuvântarea să se retragă la Schitul Cioclovina. Aici este remarcat de exarhul Teofil Niculescu, care era director al Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la Mofleni-Craiova. Îi propune fratelui Anghel să primească chemarea de profesor în această instituţie. Primeşte binecuvântarea de la arhiepiscopul Firmilian al Craiovei, atât pentru postul de profesor, cât mai ales pentru intrarea în obştea marii lavre gorjene. Numai că, la 10 decembrie 1948, în vederea completării dosarului necesar tunderii în monahism, potrivit procedurii legale, exarhul face intervenţie la Poliţia din Vâlcea pentru a primi cazierul juridic. Astfel, autorităţile află de prezenţa lui Anghel Papacioc la Schitul Cioclovina. În consecinţă, fratele Anghel este nevoit să plece, prin demisie aprobată de arhiepiscopul Firmilian.

La sfatul părintelui Gherontie Bălan, merge la Mănăstirea Sihăstria Neamţului, unde stareţ era duhovnicul Cleopa Ilie. Aici găseşte ceea ce căuta de mult, simplitatea rugătorului neîncetat. Totuşi, câteva luni mai târziu este chemat la Bucureşti de patriarhul Justinian Marina, pentru a lucra ca sculptor şi desenator la Institutul Biblic. Este închinoviat la Mănăstirea Antim şi tuns la 26 septembrie 1949 de ieromonahul Benedict Ghiuş, avându-l ca naş pe Petroniu Tănase. Aici încă mai găseşte din spiritul Rugului Aprins, care fusese interzis de autorităţile comuniste cu un an înainte. Se manifestă împotriva teoretizării practicării rugăciunii inimii, susţinând o viziune pragmatică asupra trăirii duhovniceşti. „Punctul meu de vedere pe care l-am exprimat la Antim nu era de a teoretiza, ci era de a trăi“, avea să spună mai târziu într-un interviu. Cu toate acestea, poartă un respect deosebit faţă de foştii membri ai Rugului Aprins.

Munceşte mult şi se îmbolnăveşte la ochi. Este nevoit să se retragă la Sihăstria. Este hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah la 26 septembrie 1950 de către mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. La 22 octombrie acelaşi an, este chemat din nou de patriarhul Justinian, pentru a fi îndrumător duhovnicesc al seminariştilor de la Neamţ. Funcţionează numai până la sfârşitul anului 1951, de unde se retrage la Mănăstirea Slatina, alături de mentorul său, Cleopa Ilie.

Epistolar monahal în vremuri de prigoană: Duhovnicul Arsenie Papacioc către o maică de la Agapia

Încă de la ieşirea din închisoare, ca urmare a condamnării pentru participarea în activitatea Grupului “Rugul Aprins“, părintele Arsenie Papacioc a fost urmărit permanent de Securitate. Responsabili din Securitate erau ferm convinşi că părintele Arsenie se călugărise ca urmare a unui ordin dat de lideri legionari după 1945, marotă vehiculată chiar până astăzi de adversari ai Ortodoxiei româneşti. Părintele a fost urmărit pe vremea când era paroh la Filea de jos, judeţul Cluj (din iulie 1965), în eparhia mult-rugătorului episcop clujean Teofil Herineanu. Cu sprijinul patriarhului Justinian a revenit în lumea monahală, mai întâi la Mănăstirea prahoveană Cheia, apoi, din ianuarie 1972, la Căldăruşani. Deoarece permanent era căutat de pelerini, situaţie care deranja pe responsabilii “de la Culte”, în septembrie 1972, patriarhul Justinian a găsit, ca o soluţie temporară, numirea părintelui Arsenie ca duhovnic la Mănăstirea Dintr-un Lemn, din Eparhia Râmnicului. Peste tot, părintele Arsenie era atent urmărit informativ de către Securitate, la Căldăruşani numindu-l “Bărbosul”, iar pe când vieţuia la “Dintr-un Lemn” dându-i pseudonimul de “Izolatul“. De asemenea, i-a fost interceptată corespondenţa. Multe dintre scrisorile trimise de părintele Arsenie sunt exemple de simţire autentică monahicească, de experienţă mistică şi mai ales de o puternică capacitate de înţelegere şi vindecare a problemelor duhovniceşti.

În rândurile de faţă redăm dintr-o scrisoare trimisă în decembrie 1973 unei maici de la Agapia şi interceptată de Securitate:

“Scumpă măicuţă Emiliana, o, câtă bucurie ai făcut la înalta bunătate a lui Dumnezeu şi prin aceasta şi mie că nu-ţi descurajezi viaţa! Ce mireasmă liniştitoare vine dinspre inima smerită săraca! Ce luptă frumoasă şi deschisă duci numai şi numai să trăiască Hristos întreg în tine! Cum trebuie să te conving că Dumnezeu te iubeşte şi te poartă numai cu drag, acum, pe umerii lui! Ce bine ai făcut că ai strigat, că ai ţipat tainic şi atunci şi după aceea, mereu! “Nu vreau, nu mai vreau Doamne să Te supăr!” Iată măicuţă scumpă, aceasta este Bunavestire din scriptura inimii tale! Înainte cu drag, înainte cu nădejde, dar mai ales înainte cu o smerită smerenie!

Am simţit că te va ajuta bunul Dumnezeu şi vei pune începuturi mari şi hotărâte, umblând frumos prin locurile Domnului Iisus Hristos pe pământ. Te-am iubit ca un părinte mereu. Nu puteam să cred că vei fi cândva altfel, adică împotriva fericirii tale cu îngerii şi mai ales cu Maica Domnului. Dacă ne vom întâlni, le vom pune pe toate în ordine. Ce va fi ars, vom arde şi ce va fi frumos, vom face să fie mai frumos. Iară dacă crezi că toate, toate pot fi arse de altcineva, s-o faci fără amânare. Să rămâi într-o mare bucurie şi nu cumva inima sfinţiei tale, cândva, să uite şi să nu poftească, în casa ta, pe scumpa Maica Domnului.

Orice frumuseţe se poate împlini de noi, oamenii, pe pământ, scumpă măicuţă. Orice gând rău, oricât ar fi de nărăvaş, poate fi respins şi ars cu dorul de Ierusalim. Să începi serios să te împarţi tuturor care vor înviere că, dacă inima bate în pieptul nostru, nu înseamnă că nu-i şi pentru altcineva inimă.

Ţi-am scris repede, grăbit de dragostea de a nu amâna bucuria ce mi-ai făcut-o şi pe care o anticipam. Cu o mare nădejde aş vrea să fie ultimul meu cuvânt: rămâi binecuvântată. Îţi mulţumesc sincer, mult pentru tămâie, de care eu am mare nevoie de evlavie, ca preot, pentru Altar şi Icoane”.

 

Legaturi: