caderea Constantinopolului

Constantin al XI-lea (1449-1453) şi capturarea Constantinopolului de către turci

Teritoriile ce recunoşteau autoritatea ultimului împărat bizantin se reduceau la Constantinopol, cu împrejurimile sale imediate din Tracia, şi cea mai mare a Peloponesului sau Moreea, la o oarecare distanţă de capitală, guvernată de fraţii împăratului.

Constantine_XI_Palaiologos_miniature

Constantin al 11-lea Paleologul

Onestitatea, nobleţea, energia, bărbăţia şi patriotismul erau calităţile dominante ale lui Constantin, confirmate de cele mai multe izvoare greceşti contemporane şi de propria conduită din timpul asediului Constantinopolului. Umanistul italian Francesco Filelfo, care, în timpul şederii sale la Constantinopol, l-a cunoscut personal pe Constantin înainte de urcarea sa pe tron, îl numeşte pe împărat, într-una dintre epistolele sale, bărbat cu “suflet pios şi nobil” (pio et excelso animo).

Adversarul puternic şi teribil al lui Constantin era Mehmed al II-lea, în vârstă de 21 de ani, care reunea în natura sa izbucnirile violente de cruzime nepotolită, setea de sânge şi multe dintre cele mai josnice vicii cu pasiunea pentru ştiintă, artă şi cultură, energia şi calităţile de general, om de stat şi organizator. Un istoric bizantin relatează că se dedica cu înflăcărare ştiinţelor, în special astrologiei, că citea povestiri despre faptele eroice ale lui Alexandru al Macedoniei , ale lui Iulius Caesar şi ale împăraţilor Constantinopolului şi că vorbea cinci limbi, în afară de turcă.

Izvoarele orientale elogiază evlavia sa, dreptatea, blândeţea şi protecţia acordată savanţilor şi poeţilor. Istoricii secolelor XIX-XX l-au apreciat diferit pe Mehmed al II-lea; unii i-au contestat orice calitate pozitivă, alţii au recunoscut că era o personalitate extraordinară, aproape genială. Dorinţa cuceririi Constantinopolului era o obsesie a tânărului sultan, care, potrivit istoricului Ducas,

“noaptea şi ziua, mergând la culcare şi deşteptându-se, în palatul sau sau in afara acestuia, îsi frămanta mintea prin ce acţiuni si cu ce mijloace militare sa puna mana pe Constantinopol”.

Petrecea nopţi de insomnie schiţând pe hârtie planul oraşului şi al fortificaţiilor sale, marcând locurile de unde ar putea fi mai lesne atacat.

Ne-au parvenit portretele ambilor adversari, cele ale lui Constantin Paleologul pe sigilii şi în câteva manuscrise târzii, cele ale lui Mehmed al II-lea pe medaliile bătute în secolul al XV-lea de artiştii italieni în onoarea sultanului şi în câteva portrete, mai cu seamă cel pictat de celebrul artist veneţian Gentile Bellini (+1507), care a petrecut o scurtă vreme (1479-1480) la Constantinopol catre sfarsitul domniei lui Mehmed al II-lea.

Mehmed, cuceritorul Constantinopului

Mehmed, cuceritorul Constantinopului

Decis să aplice lovitura de graţie Constantinopolului, Mehmed a acţionat cu extremă prudentă. Întâi de toate, la nord de oraş, pe malul european al Bosforului, în cel mai îngust punct, a construit o puternică fortăreată cu turnuri, ale cărei ruine maiestuoase se zăresc încă (Rumeli-Hisar); tunurile instalate acolo lansau proiectile de piatră enorme pentru acea epocă.

Când s-a răspândit vestea construirii citadelei pe Bosfor, populaţia creştină din capitală, din Asia, Tracia şi insule a scos, potrivit lui Ducas, un strigăt de disperare:

Acum a venit sfârşitul oraşului; acum vedem semnele ruinei neamului nostru; acum zilele lui Antihrist s-au apropiat. Ce se va întâmpla cu noi? Ce-i de făcut? ... Unde sunt sfintii protectori ai oraşului?”

Un alt contemporan şi martor ocular care a trăit toate ororile asediului Constantinopolului, veneţianul Nicolo Barbaro, autorul preţiosului Jurnal al asediului, scria:

Această fortificatie este extrem de puternică dinspre mare, astfel încât este inexpugnabilă, pentru că pe tărm şi ziduri se află bombarde într-un număr foarte mare; dinspre uscat fortificaţia este, de asemenea, puternică, deşi mai puţin decât dinspre mare”.

Această fortificaţie a tăiat comunicatia capitalei cu Nordul şi porturile Mării Negre, pentru că toate ambarcaţiunile străine, atât la intrarea, cât şi la ieşirea dm Bosfor, erau interceptate de turci; în caz de asediu, Constantinopolul ar fi fost privat de aprovizionarea cu grâne din porturile Mării Negre. Era foarte simplu pentru turci să ia aceste măsuri, pentru că, în faţa fortăreţei europene, se inaltau pe tarmul asiatic al Bosforului fortificaţiile construite la sfârşitul secolului al XIV-lea de sultanul Baiazid (Anatoli-Hisar).

Mehmed a invadat apoi posesiune grecesti din Moreea, pentru a impiedica pe despotul Moreei sa vina ina ajutorul Constantinopolului intr-o imprejurare critica. După aceşti paşi preliminari, Mehmed, acest “duşman păgân al poporului creştin”, pentru a-l cita pe Barbaro, a început asediul marelui oraş.

Constantin s-a străduit pe cât posibil să opună o rezistentă demnă puternicului adversar într-o luptă inegală ale cărei rezultate erau, s-ar putea spune, previzibile. Împăratul poruncise să se adune în oraş, din vecinătăţile capitalei, toate rezervele posibile de grâne şi să se faca unele reparaţii la zidurile oraşului. Garnizoana greacă a oraşului nu depăşea câteva mii de oameni.

Văzând apropierea acestui pericol de neînlăturat, Constantin a cerut ajutor Occidentului; dar în locul ajutorului militar dorit un cardinal roman de origine greacă, Isidor, fostul mitropolit al Moscovei şi participant la sinodul florentin, a ajuns în Constantinopol şi, pentru a celebra restaurarea păcii între Bisericile Orientală şi Apuseană, a oficiat un serviciu religios de unire în biserica Sf. Sofia, ceea ce a provocat cea mai mare agitaţie în rândurile populaţiei oraşului. Unul dintre cei mai înalţi demnitari ai Bizanţului, Lucas Notaras, a rostit atunci aceste celebre cuvinte:

“Mai bine să vedem domnind in oras turbanul turcesc decat tiara latinilor”.

Veneţienii şi genovezii au luat parte la apărarea capitalei. Constantin şi populaţia oraşului s-au bizuit, în special, pe un nobil genovez cu mare reputatie militara, Giovanni Giustiniani, care a ajuns în Constantinopol cu două nave de mari dimensiuni aducând 700 de luptători. Intrarea în Cornul de Aur era blocată, cum se întâmplase deja de câteva ori in momente critice din trecut, de un lanţ masiv de fier. Se presupune că rămăşite ale acestui lanţ de fier puteau fi văzute până recent în curtea bisericii bizantine Sf. Irina, unde se află acum Muzeul Otoman caderea-const-10de Istorie Militară.

Forţele militare ale lui Mehmed, terestre şi maritime – alcătuite, în afară de turci, din reprezentanti ai diferitelor popoare cucerite -, depăşeau cu mult numărul modest al apărătorilor Constantinopolului, greci şi câţiva latini, mai cu seamă italieni.

Unul dintre cele mai importante evenimente din întreaga istorie mondială era iminent. Faptul însuşi al asedierii şi cuceririi de către turci a “oraşului protejat de Dumnezeu”, Constantinopolul, a lăsat o amprentă profundă în izvoare, care, în diferite limbi şi din diferite puncte de vedere, au descris ultimele momente ale Imperiului bizantin şi care ne permit să asistăm, uneor literalmente pe zile şi ore, la desfăşurarea ultimului act al acestei drame istorice emoţionante. Ne-au parvenit izvoare redactate în greacă, latină, italiană, slavă şi turcă.

Principalele izvoare greceşti se disting în aprecierea acestui eveniment. Georgios Phrantzes, care a participat la asediu, prieten intim al ultimului împărat bizantin şi celebru diplomat care detinuse înalte demnităţi în Imperiu, nutrea o dragoste nemărginită pentru împăratul său erou şi pentru dinastia Paleologilor în general şi era ostil unirii Bisericilor; acesta descrie ultimele zile ale Bizantului cu intentia de a restabili onoarea învinsului Constantin, a patriei sale jignite şi a credinţei greceşti ortodoxe ofensate.

Un alt scriitor contemporan, grecul Critobul, care trecuse de partea turcilor şi dorea să-şi demonstreze loialitatea fată de Mehmed al II-lea, a dedicat istoria sa, puternic influentată de Tucidide, “celui mai mare împărat, regelui regilor, Mehmet”; a istorisit evenimentele din ultimele zile ale Bizantului din punctul de vedere al unui supus al noului Imperiu Otoman, deşi nu i-a atacat pe conationalii săi greci.

Un grec din Asia Mică, Ducas, partizan al unirii, în care vedea singura salvare pentru Imperiu, a scris dintr-o perspectivă favorabilă Apusului, a accentuat în special serviciile şi meritele comandantului genovez Giustiniani, reducând mai degrabă rolul lui Constantin, dar a scris, în acelaşi timp, nu fără dragoste şi compătimire pentru greci.

În fine, al patrulea istoric grec al ultimei perioade a Bizantului, unicul atenian din literatura bizantină, Laonikos Chalcocondyles, alegând ca subiect principal al istoriei sale nu Bizantul, ci Imperiul turc, şi-a fixat o temă nouă şi vastă: “Extraordinara creştere a puterii tânărului Imperiu otoman, care s-a înăltat pe ruinele statelor greceşti, france şi slave”. Lucrare cu caracter general, scrierea lui Laonikos – care, în plus, nu a fost un martor ocular al ultimelor zile ale Constantinopolului – nu are decât o însemnătate secundară.

Isidore_of_Kiev

Isidor al Kievului, ierarhul ortodox care a ajuns cardinal prin apostaziere

Printre cele mai valoroase izvoare redactate în latină, câteva apartin unor autori care au trăit la Constantinopol pe toată durata asediului. Unul era apelul “Către toti credincioşii întru Hristos“, scris de cardinalul Isidor, care a scăpat cu greutate să nu fie luat captiv de turci. El îi implora pe toti creştinii să ridice armele pentru a apăra credinta creştină aflată în pericol. Raportul către papă al arhiepiscopului Chiosului, Leonard, care a scăpat şi el de captivitate, a interpretat marea nenorocire care lovise Bizantul drept pedeapsa pentru abaterea grecilor de la credinta apuseană. În sfârşit, un poem în versuri, în patru strofe, intitulat “Constantinopolis“, a fost compus de italianul Pusculus, care a petrecut ceva vreme în captivitate la turci. Era un imitator al lui Virgiliu şi, într-o oarecare măsură, al lui Homer. Credincios apusean zelos, a dedicat poemul său papei şi a fost, ca şi Leonard, convins că Dumnezeu a pedepsit Bizanţul pentru schisma sa.

Printre izvoarele italiene se află nepreţuitul Jurnal al asediului Constantinopolului, scris în vechiul dialect venetian, într-un stil arid de cronică, al cărui autor este un nobil venetian, Nicolo Barbaro. A enumerat zi de zi conflictele dintre greei şi turci din timpul asediului, motiv pentru care lucrarea sa are o importantă capitală în stabilirea cronologiei evenimentelor.

În rusa veche, o istorie importantă a cuceririi Ţarigradului, “această mare şi teribilă ispravă”, a fost scrisă de “păcătosul şi smeritul Nestor Iskinder (lskander)”. Probabil rus Ia origine, a luptat în armata sultanului şi a descris cu imparţialitate şi, pe cât posibil, zi de zi actiunile turcilor din timpul asediului şi după căderea oraşului. Istoria căderii Constantinopolului este, de asemenea, relatată în diferite cronici ruseşti.

În sfârşit, există izvoare turceşti care apreciază marele eveniment din punctul de vedere al Islamului victorios şi triumfător şi al reprezentantului său strălucit, Mehmed al II-lea Cuceritorul. Izvoarele turceşti se prezintă uneori sub forma unor colecţii de legende populare turceşti despre Constantinopol şi Bosfor. Această enumerare a izvoarelor principale arată ce documentaţie bogată şi variată există pentru studierea problemei asediului şi cuceririi Constantinopolului de către turci.

La începutul lui aprilie 1453 a început asediul marelui oraş. Nu numai superioritatea numerică de netăgăduit a fortelor militare turceşti a contribuit la reuşita asediului. Mehmed al II-lea, numit de Barbaro “acest turc perfid, câine-turc“, a fost primul suveran din istorie care avea la dispoziţia sa un adevărat parc de artilerie. Tunurile perfecionate din bronz ale turcilor, de dimensiuni gigantice pentru e epoca aceea, aruncau la mare distantă proiectile de piatră enorme; la loviturile distrugătoare ale acestora zidurile seculare ale Constantinopolului nu caderea-const-12puteau rezista.

Povestirea rusă despre Ţarigrad menţionează că “blestematul Mehmed” a transportat lângă zidurile oraşului “tunuri, archebuze, turnuri, scări mobile, maşini de asediu şi alte dispozitive destinate demolării zidurilor”. Critobul, istoricul grec contemporan, a înţeles limpede rolul decisiv al artileriei când a scris că toate şanturile săpate de turci pe sub ziduri şi culoarele subterane “s-au dovedit de prisos şi au implicat o cheltuială inutilă, întrucât tunurile decideau totul”.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în câteva locuri din Istanbul se puteau vedea pe sol imensele ghiulele de tun care fuseseră aruncate peste ziduri şi care se aflau aproape în acelaşi loc unde căzuseră în 1453.

La 20 aprilie, singurul moment în care soarta a fost favorabilă creştinilor, patru nave genoveze care venisera in ajutorul Constantinopolu lui au înfrânt flota turcă in pofida superioritatii numerice a acesteia. “Se poate imagina cu uşurinţă”, scria Schlumberger, un istoric recent al asediului şi cuceririi Constantinopolului, “bucuria inefabilă a grecilor şi italienilor. Pentru o clipă, Constantinopolul s-a considerat salvat”. Dar acest succes, desigur, nu putea avea o însemnătate reală pentru desfăşurarea asediului.

La 22 aprilie, oraşul cu împăratul în frunte a rămas uluit în fata unui spectacol extraordinar şi terifiant: navele turceşti se găseau în partea superioară a Cornului de Aur. În timpul noptii precedente, sultanul reuşise să transporte pe uscat ambarcatiunile din Bosfor în Cornul de Aur; se construise ad-hoc un fel de platformă de lemn în valea dintre coline şi vasele au fost puse pe roţi şi trase pe această platformă prin eforturile unui mare număr de “netrebnici“, potrivit spuselor lui Barbaro, care se aflau la dispoziţia sultanului. Flota greco-italiană ancorată în Cornul de Aur, dincolo de lanţ, s-a aflat din acel moment prinsă între două focuri.

Situaţia oraşului a devenit critică. Planul garnizoanei asediate de a incendia in timpul noptii vasele turceşti din Cornul de Aur a fost dezvăluit sultanului printr-o tradare şi a fost preîntâmpinat.

caderea-const-5Intre timp, bombardamentul violent al oraşului, neîntrerupt de mai multe săptămâni, a adus populaţia în pragul epuizării complete; bărbaţi, femei, copii, preoţi, monahi şi monahii erau constrânşi, zi şi noapte, sub canonadă, să repare numeroasele breşe din ziduri. Asediul dura deja de 50 de zile. Zvonurile care i-au ajuns sultanului la ureche, poate inventate anume, despre eventuala sosire a flotei creştine în ajutorul oraşului l-au convins să precipite lovitura decisivă dată Constantinopolului.

Imitând celebrele discursuri din istoria lui Tucidide, Critobul îi atribuie lui Mehmed un lung discurs adresat trupelor sale, în care face apel la curajul şi fermitatea lor; în acest discurs, sultanul declara:

“Trei sunt condiţiile pentru un război victorios: a dori (victoria), a fi ruşinat (de dezonoare, înfrângere) şi a da ascultare comandanţilor”.

Acest asalt a fost stabilit pentru noaptea de 29 mai.

Vechea capitală a Răsăritului creştin, prevăzând inevitabila catastrofă şi prevenită de asaltul proiectat, a petrecut ajunul marii zile în rugăciune şi lacrimi. La porunca împăratului, procesiuni religioase, urmate de enorme mulţimi de oameni cântând “Doamne, miluieşte-ne” , au străbătut oraşul. Bărbaţii se încurajau unii pe alţii pentru a opune o rezistenţă dârză turcilor în ceasul ultim al luptei. Într-un lung discurs citat de istoricul grec Phrantzes, Constantin a îndemnat populatia la o apărare curajoasă, dar a întrezărit limpede destinul ei tragic când a spus că turcii

“se bizuie pe arme, cavalerie, infanterie şi superioritate numerică; noi ne încredem in numele Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru şi, în al doilea rând, în braţele şi forţa noastră, care ne-au fost încredinţate de puterea dumnezeiască”.

Constantin şi-a încheiat discursul astfel:

“Vă rog şi vă implor să acordati onoarea şi ascultarea cuvenite comandantilor voştri, fiecăruia potrivit rangului său, gradului şi slujbei lui militare. Aflati aceasta: dacă caderea-const-2respectati cu sinceritate toate cate vi le-am poruncit, nadajduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evităm dreapta pedeapsă trimisă de Dumnezeu”.

În seara aceleiaşi zile s-a celebrat o slujbă în Sf. Sofia; a fost ultima ceremonie creştină care s-a săvârşit în celebra biserică. Pe baza izvoarelor bizantine, istoricul englez E . Pears a oferit o descriere remarcabilă a acestei ceremonii:

 ”Marea ceremonie din seara [acelei zile - n. trad.], una ce trebuie întotdeauna să se evidentieze dintre spectacolele istorice mondiale, a fost ultima slujbă creştină celebrată în biserica Înţelepciunii dumnezeieşti. [...] Erau de faţă împăratul şi comandanţii de care se putea lipsi [de pe zidul de apărare - n. trad .], iar lăcaşul era încă o dată şi pentru ultima oară înţesat cu dreptcredincioşi creştini. Ne putem imagina fără prea mare efort această scenă. Interiorul bisericii era cel mai frumos pe care-l produsese arta creştină şi frumuseţea sa era sporită de detalii splendide. Patriarhul şi cardinalul, mulţimea clericilor reprezentând ambele Biserici, Răsăriteană şi Apuseană; împăratul şi aristocraţii, ultima rămăşiţă a odinioară strălucitei şi curajoasei aristocraţii bizantine ; preoţi şi soldati amestecati; constantinopolitani, venetieni şi genovezi, toţi erau prezenţi, toţi realizând primejdia aflată în faţa lor şi simţind că, având în vedere pericolul iminent, rivalitătile care-i absorbiseră ani de zile erau prea mărunte pentru a mai reflecta la ele. Împăratul şi camarazii săi de arme s-au împărtăşit cu “Preacuratele şi Dumnezeieştile Taine” şi şi-au luat rămas-bun de la patriarh. Ceremonia era in realitate o liturghie a morţii. Imperiul agoniza şi se cuvenea ca slujba pentru spiritul său în agonie să fie săvârşită public în cea mai frumoasă biserică şi înaintea ultimului său viteaz împărat. Dacă scena încoronării lui Carol cel Mare şi a naşterii unui Imperiu, atât de viu descrisă de dl Bryce, este printre cele mai pitoreşti din istorie, aceea a ultimei slujbe creştine în Sf. Sofia este cu siguranţă printre cele mai tragice”.

“Cine va putea descrie“, scrie Phrantzes, “lacrimile şi suspinele din palat! Nici chiar o fiintă din lemn sau piatră nu-şi putea retine lacrimile”.

caderea-const-3Asaltul general a început in noaptea de marti, 28-29 mai, intre ceasurile întâi şi al doilea ale diminetii. La semnalul dat, oraşul a fost atacat simultan din trei părti. Două atacuri au fost respinse. În cele din urmă, Mehmed a organizat cu cea mai mare grijă al treilea şi ultimul atac.

Turcii au atacat cu extraordinară violentă zidurile din apropierea Porţii Sf. Roman (sau Pempton), unde lupta împăratul. Unul dintre principalii apărători ai oraşului, genovezul Giustiniani, grav rănit, a fost obligat să abandoneze lupta; a fost transportat cu dificultate pe o corabie care a reuşit să părăsească portul în directia insulei Chios. Fie aici, fie în cursul călătoriei spre insulă, Giustiniani a murit. Mormântul său poate fi văzut şi astăzi în Chios, dar epitaful latin, aflat înainte vreme în biserica Sf. Dominic din interiorul citadelei, se pare că a dispărut.

Plecarea şi moartea lui Giustiniani au constituit o pierdere ireparabilă pentru cei asediaţi. Tot mai multe noi breşe se deschideau în ziduri.

Constantin, ultimul imparat al Bizantului

Constantin, ultimul imparat al Bizantului

Impăratul a luptat eroic, ca un simplu soldat, şi a căzut în luptă. Nu deţinem informaţii precise despre moartea ultimului împărat bizantin; din acest motiv, moartea sa a fost învăluită curând de legenda care a ocultat faptul istoric.

După moartea lui Constantin, turcii au năvălit în oraş, cauzând o teribilă devastare. O mulţime de greci au căutat refugiu în Sf. Sofia, sperând să se afle acolo în siguranţă. Dar turcii au forţat intrarea şi s-au năpustit în biserică; au ucis şi au batjocorit pe grecii care se ascundeau acolo, fără deosebire de sex sau vârstă. În ziua cuceririi oraşului sau poate a doua zi, sultanul şi-a făcut intrarea solemnă în Constantinopolul cucerit şi a mers la Sf. Sofia, unde a rostit o rugăciune musulmană. După aceea, Mehmed şi-a stabilit reşedinţa în palatul imperial de la Blacherne.

Potrivit indicaţiei unanime a izvoarelor, jefuirea oraşului, aşa cum promisese Mehmed soldaţilor, a durat trei zile şi trei nopţi. Populaţia a fost masacrată fără milă. Bisericile, în frunte cu Sf. Sofia şi manastirile, cu toată bogăţia lor, au fost jefuire şi profanate ; proprietătile private au fost prădate. În acele zile nefaste a pierit un mare număr de capodopere ale spiritului uman. Cărtile au fost aruncate în foc sau rupte în bucăţi, călcate în picioare sau sau vandute pe un pret de nimic. Potrivit mărturiei lui Ducas, un număr enorm de cărti au fost încărcate în cărute şi risipite în diferite regiuni; un mare număr de cărţi, lucrările lui Aristotel şi Platon, scrieri teologice si multe altele erau vândute pentru o monedă de aur ; ferecaturile din aur şi argint care împodobeau Evangheliile au fost smulse şi Evangheliile însele au fost vândute sau aruncate; toate sfintele icoane au fost aruncate în foc si turcii mancau carne fiartă pe acest rug.

Totuşi, unii savanţi- de pildă, F. Uspenski, cred că

“turcii în 1453 au acţionat cu mai multă blândeţe şi umanitate decât cruciaţii care au cucerit Constantinopolul în 1204.”

O tradiţie creştină populară relatează că, în momentul apariţiei turcilor în Sf. Sofia, se celebra [Sfânta] Liturghie; când preotul care ţinea în mâini Sfintele Taine i-a văzut pe musulmani îmbulzindu-se în biserică, zidul altarului s-a deschis ca prin minune în faţa lui, el a pătruns şi s-a făcut nevăzut ; când Constantinopolul va trece din nou în mâinile creştinilor, preotul va ieşi din zid şi va continua Liturghia.

Cu 60 de ani în urmă, ghizii locali obişnuiau să le arate turiştilor, într-unul din colţurile ascunse ale Istanbulului, un pretins mormânt al ultimului împărat bizantin, deasupra căruia ardea o candelă modestă. Desigur, acest mormânt anonim nu este cu adevărat cel al lui Constantin; locul unde a fost înmormântat este necunoscut. În 1895, E.A. Grosvenor scria:

“Astăzi, în cartierul Abou Vefa din Istanbul, poate fi văzut un mormânt modest şi anonim pe care grecii simpli îl venerează ca fiind cel al lui Constantin. Devoţiunea umilă l-a Constantine_XI_Palaiologosînconjurat cu câteva ornamente rustice. Lumânările ardeau alături zi şi noapte. Până acum opt ani, era frecventat, deşi pe ascuns, ca loc de rugăciune. Apoi, guvernul otoman a introdus pedepse severe şi de atunci a fost aproape părăsit. Este genul de poveste care îi încântă pe creduli sau pe credincioşi”.

S-a afirmat îndeobşte că, la două zile după căderea Constantinopolului, în Arhipelag a sosit o flotă apuseană care să-l despresoare şi, aflând veştile despre căderea oraşului, a făcut cale-ntoarsă numaidecât. Pe baza unor mărturii noi, astăzi acest fapt este negat: nici vase papale, nici genoveze sau aragoneze nu au navigat spre răsărit pentru a veni în sprijinul Constantinopolului.

În 1456, Mehmed a cucerit Atena de la franci; curând după aceea, i s-a supus intreaga Grecie, cu Peloponesul. Anticul Parthenon, unde se afla în Evul Mediu biserica Sfintei Fecioare, a fost, la porunca sultanului, transformat într-o moschee. In 1461, îndepărtatul Trapezunt, capitala unui Imperiu cândva independent, a trecut în mâinile turcilor. În acelaşi timp, au luat în posesie ultimele vestigii ale despotatului Epirului. Imperiul bizantin ortodox înceta să existe şi pe amplasamentul său s-a fondat şi s-a extins un Imperiu musulman (otoman). Capitala sa a fost transferată de la Adrianopol la Constantinopol, numit de turci Istanbul (Stambul).

Imitând “lamentaţia” lui Niketas Akominatos după jefuirea Constantinopolului de către latini în 1204, Ducas a deplâns evenimentul din 1453. Iată exordiul acestei tânguiri:

“O, oraş, oraş, cap al tuturor oraşelor! O, oraş, oraş, centru al celor patru sferturi ale lumii ! O, oraş, oraş, mândria creştinilor şi spaima barbarilor! O, oraş, oraş, al doilea paradis sădit în Apus, cuprinzând tot soiul de plante care se apleacă sub povara fructelor spirituale! Paradis, unde este frumuseţea ta? Unde este binecuvântata fortă spirituală şi trupească a darurilor tale duhovniceşti? Unde sunt trupurile Apostolilor Domnului meu? … Unde sunt moaştele sfinţilor, unde sunt moaştele martirilor? Unde sunt rămăşiţele pământeşti ale marelui Constantin şi ale celorlalţi împăraţi?”.

Un alt contemporan, istoricul polonez Jan Dlugosz, scria în a sa Istorie a Poloniei:

“Această înfrângere constantinopolitană, jalnică şi vrednică de plâns, a fost victoria enormă a turcilor, pieirea din urmă a grecilor, infamia latinilor; prin care credinţa romană a fost rănită, religia răvăşită, numele lui Hristos batjocorit şi asuprit. Unul dintre cei doi ochi ai Creştinătăţii a fost smuls ; una dintre cele două mâini a fost amputată, de vreme ce bibliotecile au fost incendiate şi învăţăturile literaturii greceşti distruse, fără de care nimeni nu se poate considera învăţat”.

Un cronicar din îndepărtata Georgie a notat cu pioşenie : “in ziua în care turcii au luat Constantinopolul, soarele s-a întunecat”.

Intrarea lui Mehmed in COnstantinopol

Intrarea lui Mehmed in Constantinopol

Căderea Constantinopolului a făcut o impresie teribilă în Europa Occidentală, care, întâi de toate, a fost îngrozită la gândul viitoarei înaintări a turcilor. De altminteri, ruina unuia dintre principalele centre ale Creştinătăţii, deşi schismatic din punctul de vedere al Bisericii Romane, nu putea să nu provoace în sufletele credincioşilor din Occident mânie, spaimă, dorintă fierbinte de a repara situaţia. Papi, suverani, episcopi, printi şi cavaleri au lăsat multe scrieri şi epistole care zugrăvesc întreaga oroare a situaţiei şi fac apel la o cruciadă contra islamului victorios şi a reprezentantului său, Mehmed al Il-lea, “precursorul lui Antihrist şi al doilea Sennacherib”.

Multe scrieri deplâng ruina Constantinopolului ca focar de cultură. În apelul adresat papei Nicolae al V-lea, împăratul occidental Frederic al III-lea, numind căderea Constantinopolului o “nenorocire comună pentru întreaga credintă creştină” , a scris că (oraşul) Constantinopol era “un adevărat sălaş (velut domiciulium proprium) al literaturii şi învătăturii pentru întreaga umanitate”. [...]

Nici apelurile papilor şi suveranilor, nici imboldul nobil al indivizilor şi colectivitătilor, nici conştientizarea pericolului comun în fata amenintării otomane nu putea unifica divizata Europă Occidentală pentru a lupta contra Islamului. Turcii au continuat să înainteze şi, la sfârşitul secolului al XVII-lea, au amenintat Viena . A fost zenitul puterii Imperiului otoman. Au fost determinati să se retragă din Europa, dar Constantinopolul, se ştie, se află şi astazi în mâinile turcilor.

A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, Ed. Polirom, 2010

vasiliev-istoria bizantului

NOTA:

Textul de mai sus este o succinta cronica istorica a ultimelor zile ale Constantinopolului. Prin urmare, ea nu-si propune sa investigheze cauzele duhovnicesti ale prapadului la care a fost supus megalopolis, cum era numita capitala Imperiului Bizantin.

Cum a fost insa posibil ca Dumnezeu sa ingaduie o asa catastrofa, in urma careia au fost masacrati si batjocoriti batrani, femei, copii, inclusiv cei care se refugiasera in biserici? Oare Domnul nu vedea plangere, spaima si durerea mamelor, fecioarelor, tinerilor prinsi in oras ca intr-o cursa? 

Poate ne vom grabi sa spunem ca aceasta a fost pedeapsa lui Dumnezeu pentru alunecarile de credinta (a se observa ca ultima liturghie din Sfanta Sofia a fost una uniata, practic) si pentru viata depravata a orasului. Si asa si este! Insa daca ei au fost pedepsiti astfel, noi, oare, ce meritam? 

Caderea-Constantinopolului2-e1329312780398

***