“Celalalt Noica” despre relatia de tensiune duioasa dintre filosoful Constantin Noica si fiul sau, parintele Rafail. ADEVARATA IMPLINIRE A NOIMEI NOTIUNII DE “DEVENIRE INTRU FIINTA”

3-04-2013 Sublinieri

“Sa nu ne trufim cu ce sintem, cu ce avem, caci pentru aceasta a pierdut poporul ales pe Mesia”

Constantin Noica catre fiul sau, Rafail: „Fii implinit si fa ce vrei”

– Parinte Rafail, spuneti-ne ceva despre filosoful Constantin Noica, tatal Dumneavoastra.

– Nu prea stiu ce sa va spun. Pe tata l-am cunoscut foarte putin, fiindca din copilarie, nu stiu in ce an, au divortat parintii mei. Tata, fiind din neam de mosieri, iar mama avind origine „nesanatoasa”, fiind engle­zoaica, s-au gindit ca, daca se despart, o sa riscam mai putine lucruri care ne amenintau in regimul co­munist si poate ca si mama se gindea sa-si recistige cetatenia britanica si sa ne ia si pe noi, copiii, in libertate, sa ne dea o educatie.

La un moment dat, tata a avut domiciliu fortat in Cimpulung Muscel, iar noi ramasesem in Bucuresti. In ’55 s-a repatriat mama si ne-am dus si noi, copiii, la ea. L-am cunoscut putin. Dupa moartea lui, din ar­ticole, am vazut ca era mai mult decit ce credeam eu. Ma gindeam, de exemplu — o sa va marturisesc si asta — ce face un filosof acum in Romania lui Ceausescu? Adica, „tara arde si baba se piaptana”, cum se zice. Dar mi-am dat seama ca nu era asa de simplu si ca a fost si acolo o pronie a lui Dumnezeu. Filosofia lui nu o inteleg si inca nu pot sa citesc cartile tatei, fiindca nu pot intelege filosofia.

Constantin-Noica-si-fiul-lui-Parintele-RafailDe cind a iesit din inchisoare, din ’68, tata ne-a vizitat insa, in Anglia de trei ori si, in felul nostru, ne-am inteles din ce in ce mai bine pina cind, in ’85 sau ’86 cred, cind a venit ultima oara, ne-am despartit intr-o intelegere adinca, intr-o armonie adinca, pe ca­re nu o puteam exprima in cuvinte, fiindca altul era limbajul lui, altul al meu. Dar simteam pe dedesubt un alt curent care ne unea si, intr-un fel, simteam in chemarea mea o mostenire de la tata. Poate simtea si el, dupa cum s-a si exprimat, o implinire a lui prin fiul sau, care a venit la alta filosofie, la alta cultura.

– Parinte Rafail, sa ne spuneti daca ati avea ceva sa reprosati tatalui Dumneavoastra pentru atitudinea domniei sale fata de Biserica Ortodoxa si in ceea ce priveste educatia ortodoxa sau mai putin ortodoxa pe care ati primit-o.

– Am avut in tineretea mea momente de reprosuri si de razvratire, socotind ca nu ajungem la nimic in via­ta pentru ca parintii nu ne-au invatat. Tatal meu tre­buia sa devina calugar, nu filosof! Vreau sa spun nu­mai citeva cuvinte: in ultima mea convorbire cu tata i-am facut chiar reprosul acesta. Apropo de nu stiu ce, m-a intrebat:

„Dragul meu, ai tu ceva sa-mi reprosezi?”.

Nu as fi vrut sa-l supar, fiindca trecusem de razvra­tirile mele. Dar intr-o clipita, asa, m-am gindit ce sa-i spun? Si am simtit ca unui om ca el nu pot sa-i spun decit adevarul. Si i-am spus:

„Da, tata, am un repros sa-ti fac”.

Si i-a placut. Am luat citeva elemente din scrisorile lui in care, desi ma binecuvinta pentru calugaria mea in care am intrat, imi tot spunea:

„Da’ poate mai faci si tu nitica cultura, da’ poate mai inveti; da’ poate intri la Universitate”.

Si atunci am spus:

„Uite reprosul meu. Intr-o Scrisoare catre Rafail (cred ca s-a publicat undeva si in Romania, in care vorbea filosofilor lui din Franta) ma intrebai de ce m-am calugarit; nu cumva m-a dezamagit lumea asta? Imi spuneai «Nu-ti reprosez, dar eu nu sint un tata ca acela care ar vrea sa-si sacrifice fiul lui Dumnezeu»”.

Si in Scrisoarea catre Rafail el propunea libertatea aceasta de a cauta ceea ce ma bucura si, daca, in definitiv, gasesc bucuria, deci daca ma gasesc implinit in calu­garia pe care el nu o intelegea in mod corect, acolo va fi adevarul meu. Si el ma binecuvinta in felul acesta: „Bucura-te si fa ce vrei!”, parafrazind cuvintul Fericitu­lui Augustin: „Iubeste pe Dumnezeu si fa ce vrei”.

Lumea moderna — despre care Noica spunea ca nu mai este o lume a iubirii — ar zice: „Cunoaste si fa ce constantin-noica-ghimpelevrei”. Dar spunea:

“Uite unde ne duce cunoasterea asta; la distrugerea omului si a lumii”. Dar, cind te ga­sesti implinit, eu iti zic: „Fii implinit si fa ce vrei!”.

Si, tata, ai spus in scrisoarea aia ca nu esti un om care sa sacrifice lui Dumnezeu pe unicul sau fiu. Si totusi, de cind ai iesit din inchisoare, din ’68 pina astazi, m-ai tot indemnat spre o cultura, desi stii ca inca din co­pilarie intre noi era chiar o tensiune, caci te intrebam:

„Ce este acela un filosof, ca un potcovar face mai mult decit tine ca filosof?“. Si m-ai indemnat mereu catre cultura, desi ai vazut ca nu am nici tragere, nici menire. Reprosul meu este acesta: “Sa stii ca lucrul caruia esti gata sa-ti sacrifici pe fiul tau unul nascut, acela iti este dumnezeu”.

Si tata a deschis bratele sa ma imbratiseze si mi-a zis:

„A, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem desparti”.

I-a placut. Si asta am admirat la tata, ca i-a placut totdeauna sa fie batut la intrebarile si capcanele pe care ti le punea. As zice ca in general, as putea sa re­prosez, dar ca reprosul nu te implineste si, ceea ce ai trait in viata ta nu este din intimplare, ci este o mani­festare a vointei lui Dumnezeu. Or, El mi-a dat atunci cuvint care — inchipuiti-va! — m-a apropiat de tata asa incit dupa conversatia asta (a fost ultima noastra con­vorbire, desi in ziua aceea am continuat sa vorbim) sa-mi spuna:

„Nu m-am asteptat ca, avind atitia discipoli, sa ma inteleg mai bine, pina la urma, tot cu fiul meu”.

In felul acesta as zice ca acolo ne-am apropiat in mod paradoxal, ne-am gasit intelesi. Deci, as vrea sa spun, in concluzie, ca situatia in care esti trebuie asu­mata si, cu ajutorul lui Dumnezeu, poti ajuta chiar in mod tainic si generatiilor de la care ai invatat sau n-ai invatat, de la care ai mostenit sau n-ai mostenit ceva.

– Ati citit scrierile filosofului Noica? V-au ajutat cumva in experienta Dumneavoastra duhovniceasca ?

Eu il cunosc foarte putin pe filosoful Noica, fiind­ca nu am studiat filosofia si nu-i pot citi cartile; nu pot citi decit anumite pasaje, pe care le pot urmari in paralel cu teologia traita de mine (caci eu nu am facut studii teologice). Am vazut insa in filosoful Noica un subcurent de crestinism ortodox autentic, care devine mai clar decit oriunde in cartea Rugati-va pentru fra­tele Alexandru, aratindu-l ca un om care a prins du­hul acesta al Sfintului Siluan as zice, al iubirii de vraj­masi. In ea, profesorul Noica citeaza pe nu stiu cine, care spune: pitié pour les puissants”. Saracul bogat prins in robia banilor lui!

Daca am talmaci in sens spiritual aceasta expresie, am putea spune multe. O sa ma feresc, insa, de cuvintul „spiritual”, fiindca am impresia ca acest cuvint a de­raiat oarecum catre confuzia pe care o face limba fran­ceza. Caci, in franceza, „spiritual” inseamna mai mult intelectual, cerebral, in timp ce la noi inseamna, asa cum am invatat eu in copilarie, duhovnicesc. Deci, tal­macire duhovniceasca. Cred ca trebuie sa intelegem mai profund si mai viu cuvintul Bisericii noastre si in­tuitiile celorlalti. Sa intelegem pe cel care este in fata noastra in masura in care el e cinstit in fata Domnului si in ce masura inversunarea lui (daca este vorba de asa ceva), care ne doare, este provocata si de pacatele noastre.

Cred ca nu trebuie sa ne speriem atit nici de sec­tanti, nici de catolici, nici de uniati etc, cit de paca­tele noastre. Noi sa fim si sa raminem drepti in fata lui Dumnezeu, cu dreptatea lui Dumnezeu, dreptate care se traduce in iubire; si cu iubirea putem birui toate incercarile. Mult mai multa putere are cel care pare slab, avind dragoste.

Christ before Annas and CaiaphasDar trebuie sa cunoastem si lucrul in care sa fim inflexibili. De exemplu, Mintuitorul, la intrebarile lui Caiafa, nu raspundea deloc. A dat un singur raspuns si, omeneste vorbind, acesta era exact cuvintul pe ca­re nu trebuia sa-l rosteasca, daca voia sa nu fie rastig­nit. Dar El, de bunavoie, a rostit acest singur cuvint, care i-a pecetluit soarta, caci voia rastignirea pentru mintuirea omului. Un singur lucru n-a vrut sa ramina ascuns si nu Se sinchisea de marturiile false. Cind L-au intrebat daca El este Fiul lui Dumnezeu, a raspuns: „Eu sint”. Cred ca si noi, paralel cu aceasta, nu trebuie sa ne infricosam de insistentele prozelitiste, cato­lice si protestante ci, cu mijloacele Bisericii, rugaciu­nea, poruncile, intre altele iubirea de vrajmasi si intelegerea fata de om, sa aratam adevarul Ortodoxiei. Pentru ca, dupa cum spunea cineva, „Ortodoxia nu convinge, ci seduce”. Te-a atras. Ti-a sedus inima. Aceasta este arma cea mai mare a noastra. Iubirea ca­re poate seduce, fiindca omul este chipul lui Dum­nezeu. Si stim ca „dragostea nu piere niciodata”.

– Cum a reactionat tatal Dumneavoastra cind v-ati calugarit?

– Da, interesanta intrebare. A fost o tensiune intre noi, dar o tensiune duioasa. El era un om duios si in duiosia asta am discutat toata viata. Era o tensiune care incepuse din copilarie, cind ma gindeam: ce-i un filosof? Si l-am atacat cu asta: „Ce-i un filosof? Ce faci tu ca filosof?”. Treceam prin fata unui potcovar si i-am zis: „Si potcovarul asta face ceva mai mult decit tine, ca macar face ceva util”.

Acum nu stiu exact ce credea el, la inceput, despre calugaria mea; credea poate ca ma aventurez la inal­timi prea mari de unde, daca ai sa cazi te poti sparge in bucatele (ca nu isi dadea seama ca viata monahala nu este inaltime, ci josime — smerenie — n.ns.) de unde nu mai poti sa cazi.

Eu am spus tatei de la inceput, din ’68, cind a iesit din inchisoare, prin scrisori (ca-i scriam atunci), de calugaria mea si ca asteptam sa primesc binecuvintarea lui parinteasca. Si mi-a dat-o din tot sufletul. Dar ma impingea nitel si la cultura, asa cum o intelegea el, ca eu numesc cultura altceva. Si a fost un descrescendo de vreo 20 de ani aceasta impingere catre cul­tura si cred ca in ultimii ani era mult mai impacat cu mine. A fost o tensiune, dar o tensiune dubla, cred. O tensiune prietenoasa. Nu stiu in ce masura nu s-a recunoscut si el in chemarea asta.

– Tatal Sfintiei Voastre, intr-un dialog cu Andrei Plesu, la Paltinis, sustinea ca fiul sau nu mai poate ina­inta… din moment ce „si-a pus capat zilelor” intr-o manastire. Andrei Plesu considera insa ca ar exista o perspectiva de revenire pentru fiul filosofului. La ce credeti ca se referea marele filosof ?

– Nu l-am putut cunoaste de aproape pe profesorul Noica, nu numai fiindca nu am trait multi ani impreu­na cu el, ci si pentru faptul ca nu am studiat niciodata filosofia si nu am „dinti” ca sa „musc” carti filosofice. Am citit, dupa cuvintul lui, „ciupitativ” din operele sa­le si mi-am facut o idee despre ce este vorba, dar mai ales l-am putut urmari, de multe ori, paralel din per­spectiva a ceea ce numesc eu filosofie si cultura. Eu cred ca profesorul Noica vorbeste de o devenire in istorie, pentru ca tot mereu vad ca el, ca filosof, se gindeste mult la devenirea in istorie, vorbeste de deveni­rea natiunii, de rolul Romaniei in istorie s.a.m.d. Or, este adevarat ca in istorie viata mea nu mai are o deve­nire, fiindca, esential, de cind cu gindul acela al mortii, eu ma desparteam de istorie si chiar gindeam des ca viata omului, devenirea lui, asa cum o inteleg eu, este tocmai aceasta nastere intru vesnicie care se poate realiza in Biserica, si in special in Biserica Ortodoxa.

Muri04_09-profitou-mwisews-tou-theoptoum istoriei, murim trupului, murim pamintului si fata de tot ceea ce ne poate limita, ca sa ne nastem intru vesnicie, intru fiinta, Fiinta fiind Insusi Dumnezeu Care S-a descoperit lui Moisi cu acest nume: „Eu sint Cel ce este” adica „Eu sint Fiinta”. Devenirea omului este intru fiinta, Fiinta fiind Insusi Dumnezeu. Si de multi ani de cind am auzit expresia profesorului Noica devenirea intru fiinta“, de multi ani am adoptat-o pentru a exprima ceea ce se intimpla acum: cea de a doua gestatie a omului pe pamint, gestatie intru Duhul Sfint. Este o gestatie care se distinge de prima, cea biologica, prin faptul ca Dumnezeu acum nu mai spune „Sa fie” si devine, ci acum Dumnezeu Se adre­seaza omului prin cuvint si prin cuvintul rugaciunii omul raspunde lui Dumnezeu. Gestatia cea de a doua este deci o invitatie a lui Dumnezeu la care, in mod liber, omul trebuie sa-I raspunda „Amin”. Si atunci, mai departe, Domnul implineste pentru om ceea ce lui ii este cu neputinta: Dumnezeu Insusi desavirseste lucrarea in sinea omului.

In acest sens „devenirea intru fiinta” este existenta in care sintem, iar fiinta este ceea ce vom fi in vesnicie, intru Dumnezeu. Devenirea intru fiinta” este tocmai viata noastra de acum, de pe pamint. Tot restul piere, cum spune si o cintare de la inmormintare: „Desertaciuni sint toate cele omenesti, cite nu ramin dupa moarte”.

Ce exista dupa moarte, daca moartea este dispari­tie? Dar moartea nu este tocmai disparitie. Eu conti­nui sa exist dupa moartea mea si ce sint, ce-am deve­nit, aceasta risc sa ramin. Or, „devenirea intru fiinta” este viata noastra.

3004449603_8f433f024eM-a bucurat foarte mult sa vad ca o expresie greu de tradus, din rugaciunea „Tatal nostru” s-a tradus in romaneste: „Piinea noastra cea spre fiinta”. Imi pare rau ca mai sint si alte traduceri. Nu-mi dau seama in ce masura traducerea din Apus: „Piinea noastra cea de toate zilele”, nu este gresita. In orice caz, traduce­rea „Piinea noastra cea spre fiinta”, am gasit-o foarte adevarata. As spune chiar „piinea noastra cea intru fi­inta”, fiindca prin impartasania cu Trupul si Singele Domnului noi ne impartasim cu o viata pe care nu o putem avea altfel. Acest Trup, frint pentru noi, acest Singe ce a curs pentru noi, este viata unui Om Care a cunoscut mizeriile noastre, Care a cunoscut si moar­tea, dar Care a cunoscut si Invierea si Care a cunoscut si Inaltarea si sederea de-a dreapta Tatalui.

– Parinte Rafail, ati amintit un lucru care, intr-ade­var, m-a infricosat. Rasfoind cartile pe care le-ati citit, tinar fiind, spuneati ca personalitati ale culturii noas­tre s-au cam jucat cu lucrurile sfinte. In ziua de as­tazi, Romania se lauda cu niste personalitati ale cul­turii nationale, intrate in circuitul culturii universale, dar care s-au cam jucat cu lucrurile sfinte. As aminti un Mircea Eliade, de pilda, pe care, cind incepi sa-l citesti, in multe afirmatii nu stii cum sa-l intelegi ca si crestin. Vezi ca spune ca Mintuitorul a fost un perso­naj enigmatic, a fost rastignit, a murit si despre Care discipolii Lui spun ca ar fi inviat s.a.m.d. O alta per­sonalitate este Emil Cioran, a carui atitudine nu stiu cum s-o calific, mai ales ca este fiu de preot ortodox. Sa spuna ca el il injura si se cearta cu Sfintul Apostol Pavel si atunci este plin de satisfactie!

N-as vrea sa-l includ in acest context si pe filosoful Constantin Noica dar, ca teolog, am trait totusi o du­rere. Am auzit ca, pe cind era in spital a refuzat impartasania. Din perspectiva ortodoxa, de care ati amintit, cum vedeti acest lucru?

– Da. Este o mare durere a poporului nostru si cred ca este unul din aspectele care tradeaza starea noastra de cadere, pentru care poate a suferit mucenicia. Ma gandesc ca ne asemanam intrucitva cu Israel cel din Ve­chiul Testament care, pentru pacatele lui, a pierdut Ieru­salimul de mai multe ori, de doua ori a plecat in exil etc. Si Dumnezeu parca Si-ar fi dezmintit testamentul Sau cu el din cauza pacatului poporului ales. Asa si noi.

Este deci un aspect care tradeaza pacatul nostru. Si de aceea as aminti cuvintele Sfintului Ioan Boteza­torul: sa nu ne trufim cu ce sintem, cu ce avem, caci pentru aceasta a pierdut poporul ales pe Mesia.

Imi pare rau sa aud ca profesorul Noica a refuzat impartasania. Nu stiu in ce fel a refuzat-o. M-am bu­curat insa sa aud ca nu mult inainte de moarte s-a spovedit si s-a impartasit. Aceasta mi-a spus-o chiar preotul care l-a spovedit si impartasit:

„Sa stii, Parinte Rafail, ca tatal tau s-a spovedit la mine si s-a impar­tasit cu citeva luni inainte de moarte”.

Poate chiar de aceea a refuzat impartasania la spital.

Tot ce este civilizatie si cultura eu o vad numai ca o pregatire a omului pentru Dumnezeu. Cultura nu este ratacire in acelasi sens cu pacatul; evident, nici civilizatia. Dar nu sint decit pregatiri pentru intelege­rea lucrului mai adinc, care este Ortodoxia. Spun Ortodoxia in sensul esential, si sa nu credeti ca dispretu­iesc aspectele exterioare ale Ortodoxiei. Si noi avem Ortodoxia noastra, care a luat forme istorice, geografi­ce, culturale, dar sa nu raminem la istoric, la geogra­fic, la cultural ci sa luam „miezul”; sa nu raminem la coaja, ci sa mincam „miezul” dinauntrul nucii. Si atunci, cred ca si in cultura noastra vom putea sa ve­dem, pe de o parte ce este frumos in om, ce este ortodox in el, iar pe de alta parte ceea ce este intentie.

– Va rugam sa abordati problema responsabilitatii fata de Dumnezeu, de neamul, locul si timpul in care se naste crestinul. Cu alte cuvinte sa vorbiti ceva despre autohtonism si (sau) diaspora si (sau) impamintenire, deci cit de mult sintem responsabili fata de locul, timpul si neamul in care ne-am nascut si, mai departe, despre Eliade, Cioran, Noica, Tutea.

rafail

sursa: http://teodoramonica-icoane-portrete.blogspot.ro

– Inainte sa ajung la calugarie mi-a vorbit un bun prieten al tatalui meu din Franta citeva ceasuri tocmai despre responsabilitatea fata de Dumnezeu, fata de neam, de societate etc. M-a interesat foarte mult ceea ce-mi spunea, dar la mine s-au imbinat toate in res­ponsabilitatea fata de Dumnezeu, fiindca n-am putut, n-am avut energia sa ma risipesc in impartirea asta a elementelor vietii: Dumnezeu, om, familie, societate, tara etc. Eu am gindit ca daca imi fac datoria fata de Dumnezeu, automat toate celelalte dispar si gasesc acum, la batrinete, ca am avut dreptate.

Dar trebuie sa precizez ca nu este o reducere prin eliminarea celorlalte elemente, ci o integrare a lor, o viziune de sinteza, pe care o aveam intuitiv atunci si care s-a adeverit. Adica Dumnezeu a creat si pe pa­rinti si neamul si locul, si in Dumnezeu trebuie gasite si prin Dumnezeu trebuie trecute toate relatiile cu aceste elemente si, atunci, intr-adevar, raspunderea ta este acolo unde trebuie.

Sa vorbesc despre autohtonism, emigrare s.a.m.d. Eu cred asa. Noi am primit permisiunea de a parasi tara cind am auzit de existenta, in Bucuresti, a unei icoane facatoare de minuni. Ne-am repezit la biserica aceea si ne-am rugat eu, mama si sora mea (stiu ca eu am intrat chiar in altar unde era icoana); ne-am ru­gat sa ne dea sa scapam, cum era limbajul nostru atunci. Si in anul acela mama a primit, dupa cinci ani de formalitati inutile, permisiunea de a parasi tara, impreuna cu copiii ei. Deci, pe mine ma mingiie fap­tul ca am primit de la Maica Domnului binecuvintare. Daca ar fi fost numai gindul meu, as avea fata de voi o constiinta foarte incarcata astazi. Si o si am in­tr-un oarecare sens, fiindca ati suferit, apartineti neamului acestuia si eu, intr-un fel, am tradat. Dar, daca am plecat cu binecuvintarea Maicii Domnului, nu ma mai simt tradator si poate am implinit acolo — cine stie — ceva pentru voi.

Va marturisesc ca nespus de miscatoare a fost pri­mirea pe care mi-ati facut-o. Am fost in fata a nu stiu cite sute si n-am putut da mina cu fiecare. Nici macar sa adresam un cuvint fiecaruia. O doamna din biserica mi-a spus: „Sa ne iubiti, sa nu ne parasiti, sa mai ve­niti!”. Si am raspuns: „Va iubesc si, daca vrea Domnul, mai vin”. Daca Dumnezeu nu vrea, nu-i o pierdere pentru voi, nici pentru mine. Daca vrea Domnul, Dom­nul stie ce si cum face. Si daca m-ascund undeva, ca Sfintul Siluan, de exemplu si nu ma mai vedeti ni­ciodata, nu e nici o pierdere, daca este de la Domnul. Daca-i fara voia Domnului, este smintire a vietii mele.

Cit despre Eliade si Cioran, alt lucru care m-a im­presionat la tata a fost acesta: cind a iesit din inchi­soare, a incercat sa vina sa ne vada. N-a putut nici in ’68, nici in ’69. Abia in 72 a venit pentru prima oara sa ne viziteze in Anglia. Si l-am intrebat:

„Nu vrei sa ramii cu noi?”.

1295951880noicaSi a spus:

„Nu, eu ma simt legat de soarta poporului meu”.

Si asta m-a impresionat. Ca in loc sa faca ceea ce facuseram noi, adica sa scapam si sa va lasam pe voi in urma, el a vrut sa impartaseasca soarta voastra. Cuvintul acesta a marcat gindirea mea.

– Care au fost ultimele cuvinte ale lui Constantin Noica?

– Ultimele cuvinte catre mine…? Nu-mi amintesc exact acum. A fost, cred, un cuvint de despartire intr-o mare armonie. Tensiunea din copilarie dintre mine si profesorul Noica s-a rezolvat printr-o intele­gere neasteptata. De fapt, cum am mai spus, intre noi s-a produs ceea ce ar numi relata o „cearta”. Dar cearta era, ca toate la el, un lucru de mare valoare. M-a intrebat daca eram suparat pe el cu ceva, daca am ceva sa-i reprosez. in mine se ducea o lupta. Nu voiam sa-i reprosez nimic, caci stiam ca vine din sufe­rinta si se intoarce in suferinta, fiindca n-a vrut nicio­data sa fuga de soarta poporului sau. (Deci se intor­cea in Romania si, ca de fiecare data, ar fi putut fi ul­tima noastra intilnire si chiar a fost ultima atunci). Asadar, riscind ultima despartire, nu voiam sa-l acuz de ceva. Totusi, el a avut o astfel de atitudine, incit ar fi fost nevrednic de el sa-i spun o minciuna, cit de bi­nevoitoare ar fi fost ea. Si i-am reprosat ceea ce am povestit mai inainte in legatura cu scrisoarea pe care mi-o trimisese la Paris, in ’67.

P.S. Casian Galateanul: Ceea ce nu mai stie Parintele Rafail, stim noi, caci am discutat mult, la Paltinis, pe tema aceasta. Noica spunea:

„Eu nu prea sint de acord cu ceea ce a facut Rafail, pentru ca parintii calugari repeta cam de doua mii de ani acelasi lucru, cu ascultarea lor, cu slujbele lor etc. Dar, cu toate acestea, dati-mi voie sa va spun ca nu am cunoscut pina acum un tinar mai realizat in vocatia lui ca propriul meu copil”.

(in: Celălalt Noica mărturii ale monahului Rafail, însoțite de câteva cuvinte de folos ale părintelui Symeon, ediție îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi și Pr. Ninel Țugui, Editura Anastasia, București, 1994).

celalalt_noica

Legaturi:

***

Sfantul Ioan Botezatorul avea destula dragoste si destula sfintenie ca sa-i trateze pe cei din poporul lui ca “pui de naparca”... Eu n-am nici dragostea, nici sfintenia lui si n-as indrazni sa zic asa ceva, dar vreau sa zic ca… gandul meu este, esential, cam pe aceleasi linii… Noi nu trebuie sa ne falim cu ce avem, ci sa ne socotim cu ce nu avem, ca sa nu cadem de la Pronia noastra. Cu ajutorul lui Dumnezeu, daca ne vedem pacatul, intunericul neamului nostru, importanta este nu uraciunea pacatului pe care-o vedem, ci important este ca… o vedem! Si asta vreau sa v-o spun ca sa ajut sa se trezeasca o insuflare in neamul nostru. Imnului acesta, “Desteapta-te, române” as putea sa-i fac o parafraza minunata, duhovniceasca, ca sa iesim din ieftinismul acestei eroistici patriotarde, inspre ceva duhovnicesc… Poate ca a venit vremea ca sa ne desteptam, fie si ca o Cenusareasa, oarecum prea tarziu. Domnul sa miluiasca, asa cum stie El!”.


Categorii

Mandria, trufia, Parintele Rafail Noica

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la ““Celalalt Noica” despre relatia de tensiune duioasa dintre filosoful Constantin Noica si fiul sau, parintele Rafail. ADEVARATA IMPLINIRE A NOIMEI NOTIUNII DE “DEVENIRE INTRU FIINTA”

  1. Citez (din memorie) din conferintele parintelui:

    “Noi nu trebuie sa fim mandri ca suntem ortodocsi, noi trebuie sa fim smeriti ca suntem ortodocsi.”

    “M-am regasit cu tatal meu ca doua maluri ale aceluiasi rau.”

  2. Constantin Noica a fost la randul sau un mare crestin si cred eu unul dintre cei mai importanti romani.
    I-am citit cu placere toate cartile publicate recent desi recunosc ca m-am simtit depasit si nu am putut duce pana la capat “Povestiri despre om”

  3. Citesc cu mare bucurie toate cuvintele parintelui Rafail Noica. Cred ca are dreptate cand spune ca a plecat cu binecuvantarea Maicii Domnului — vedem asta din faptul ca Maica Domnului ne-a trimis, in persoana parintelui Rafail, un ucenic al parintelui Sofronie si, prin acesta, al Sf. Siluan. Si asta este bine nu numai pentru ca Sf. Siluan este unul din marii sfinti ai sec. al XX-lea, daca nu cel mai mare, ci si pentru a intelege ca Ortodoxia infloreste uneori mai cu putere in pamant strain (in tari “neortodoxe”), ca sa ne reaminteasca acel lucru pe care l-a subliniat parintele Rafail.

    Iar “relatia de tensiune duioasa” cu tatal sau este emotionanta… si de invidiat, intr-un fel. Este de invidiat pentru ca ii lasa fiului libertatea de a-si alege drumul, chiar daca nu-l intelege si nu-l aproba pe de-a-ntregul, si ii recunoaste implinirea vocatiei alese. Dar este si trist (si aceasta este tragedia multor intelectuali) ca Noica tatal nu s-a lasat influentat mai profund de exemplul fiului sau. (Cel putin din cate stim noi.) Sunt multi oameni care au contact cu Ortodoxia, aici intr-o tara ortodoxa, si totusi nu se lasa atinsi de ea.

  4. Eu cred că ne-am obișnuit să aruncă anateme prea rapid, mă refer aici la atitudinea noastră față de mari valori culturale universale provenite din neamul nostru. Cioran nu a fost ateu, el s-a luptat cu Dumnezeu și din lupta asta sinceră avem noi toți avem de câștigat (în definitiv Hristos ne spune că-i va arunca pe cei căldicei – cei ca mine – pentru că nu sunt sinceri, reci sau calzi). Pentru o edificare în acest sens vă recomand filmul “Apocalipsa după Ciuran” și mai ales descrierile pe care i le face Petre Țuțea (Cioran nu a fost un arivist, a trăit ca un stoic refuzând orice distincție academică sau orice profit de pe urma operei sale schizoide – și recunoaște că el are o problemă chiar în acel film). Apoi Mircea Eliade a recunoscut în memoriile sale (cred că se numeau “Cum am găsit piatra filosofală”) mărturisește spre sfârșitul vieții că cel mai mare regret al propriei vieți este că nu a acordat atenția cuvenită ortodoxiei românești, asta sună ca o mărturisire jenată că a căutat toată viața răspunsuri pe meleaguri îndepărtate când toate erau acasă. O atitudine superioară sau beligerantă nu face decât să-i îndepărteze pe oamenii de cultură care operează cu un alt limbaj și cu un alt tip de acțiuni decât cei credincioși, un preot care a știut asta și care a câștigat mulți intelectuali și artiști pentru Hristos a fost părintele Galeriu. De altfel și din spusele părintelui Rafail reiese că a încercat să se apropie de tatăl lui pe alte căi decât pe cele bătătorite de pedagogul prin excelență care a fost Noica (Noica care participa la seminarii organizate de fii Bisericii dar scria și cărți despre superioritatea socialismul înainte ca Sovietele să-l impună la noi în țară).
    Doamne ajută!

  5. Pingback: Parintele Rafail Noica: OMUL, INTRE MINCIUNA PACATULUI si IMPLINIREA IN DRAGOSTEA CRUCII -
  6. Pingback: CONFERINTA PARINTELUI RAFAIL NOICA DE LA CLUJ, 30 mai 2013, “S-a dus Sa-L vada precum este” (AUDIO, VIDEO – INTEGRAL) - Recomandari
  7. Pingback: “In premiera”: Reportaj-eveniment cu ALEXANDRA NOICA, sora parintelui Rafail si fiica marelui filosof Constantin Noica: “Noi, ca români” (VIDEO) - Recomandari
  8. Pingback: Parintele Rafail Noica: SA NU NE GRABIM SA TRAGEM CONCLUZII INAINTE CA DUMNEZEU “SA-SI TERMINE FRAZA”! (si audio) -
  9. Pingback: PREDICI la DUMINICA SFINTILOR ROMÂNI (audio, text): “Sa cerem ajutorul sfintilor români si al SFINTILOR INCHISORILOR pentru vremurile grele prin care trecem!”. CUM POATE PIERI NEAMUL CAND SE STRICA “SAREA PAMANTULUI”? -
  10. Pingback: SFANTUL CONSTANTIN BRANCOVEANU – domnitorul emblematic pentru lumea veche românească si ceasul Judecatii neamului. CUM S-A SFARSIT O LUME prin UCIGASA INVIDIE si TRADAREA DE FRATE. Cum cade si de ce moare un neam? -
  11. Pingback: SFANTUL ANDREI, ocrotitorul românilor si ZIUA NATIONALA ca ZI A UNIRII IN JURUL LUI HRISTOS. Predici audio: PIERDEREA OMENIEI si RUSINAREA DE A FI ROMÂN. “Toti trebuie sa parcurgem cumva drumul Sfantului Apostol Andrei” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate