biserica-palama_sfintii 40 de mucenici-sevastia

Pentru aceasta sarbatoare va mai recomandam:

***

40 mucenici sevastia

Despre iubirea acestei lumi

“Sfintii 40 de mucenici au primit cununa muceniciei fiind bagati pe timp de iarna intr-un lac. Unul dintre ei nemaiputand indura frigul, a primit sa aduca jertfa zeilor, si iesind din apa a intrat intr-o baie calda si a murit pe loc. Aici se implineste cuvantul Mantuitorului:

„Cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde” (cf. Marcu 8, 35),

pentru ca daca ar fi ramas sa mai indure putin ar fi primit cununa muceniciei si viata vesnica, insa iesind sa aduca jertfa zeilor si-a pierdut si viata aceasta si sufletul. Care este motivul pentru care el nu a mai suportat frigul? Gandul la lumea aceasta. Daca ar fi avut gandul la Hristos si la Imparatia de sus, atunci ar fi ramas impreuna cu ceilalti. „Rece este apa”, spunea cel care se gandea la cele de jos, si care si-a pierdut sufletul. „Dulce este Raiul”, spunea cel care se gandea la cele de sus, si si-a mantuit sufletul.

Avand o descoperire a bunatatilor viitoare, cel care ii pazea a sarit in apa in locul celui care a iesit afara, si a marturisit ca si el este crestin, si a luat cununa muceniciei impreuna cu ceilalti.

Noi nici nu bagam de seama de cate ori, in fiecare zi, ne lepadam de Hristos, si vrem sa placem lumii, in loc sa ne ingrijim sa placem lui Dumnezeu.

Lauda lumii si dorinta de a fi cat mai sus, lumeste vorbind, ne face sa intram intr-un joc murdar, din care, daca nu ne convertim la Hristos, nu mai iesim niciodata. Necazurile si permanenta amenintare a lor, ne fac sa renuntam la marturisire si sa gasim scaparea imediata. Astfel nu ne folosim sufleteste si nici nu scapam de necazuri, ci zi de zi, ne adancim mai mult in baia calda a cartelii care nu face altceva decat sa ne ingreuneze necazul.

Lumea aceasta il neaga pe Hristos, prin faptele ei, iar noi trebuie sa mergem impotriva curentului, avand indrazneala de a infrunta nebunia acestei lumi, prin curajul unei vieti impreuna cu Hristos“.

(Din: Singhel Ioan Buliga, Provocarile crestinului ortodox in zilele de astazi, Editura Egumenita, 2012)

87984_mucenici

***

CUVANT DE LAUDA LA SFINTII MUCENICI

“Dupa cum se vede, putem avea foarte mari foloase chiar de la dusmani foarte inversunati si cu neputinta de impacat. Iar acest adevar se vede nu numai din experienta cea de toate zilele, dar si din cele petrecute de curand. Daca diavolul nu-i prigonea pe crestini si n-ar fi pornit razboi impotriva Bisericii, n-am fi avut mucenici; iar daca n-ar fi fost mucenici, viata noastra ar fi fost trista si fara de sarbatoare. Caci ce este egal in valoare cu aceste sarbatori? Ce este atat de cinstit si de frumos ca a vedea intreaga cetate, ie­sind cu mic cu mare din cetate spre a veni la acest loc sfant ca sa praznuiasca, cu cea mai adevarata evlavie, aceste curate taine? Şi adevarata evlavie este a te inchina si a cinsti pe cei care au suferit cu rabdare patimi pentru Domnul si care s-au pregatit pentru cea mai mare primejdie, moartea. Cei indeobste praznulti azi au ajuns corifei si inainte-statatori. Oameni nemuritori, din pricina vietii lor frumoase; vesnic vii, pentru ca au dispretuit viata; au schimbat sangele lor cu imparatia cerurilor si au declarat trupul cel ispi­titor binefacator sufletului. Asa lucreaza vointa cea buna, cand ea este in om ca un conducator de care de lupta, cand i se supun ei toate pornirile si miscarile, si cand tine gandurile cu grija, ca pe niste frauri, lovind pe cea salbatica si infranand pe cea care este peste masura de iute, pentru ca nu cumva drumul vietii sa ajunga neordonat si primejdios.

Mucenicii sunt nu numai dascalii unei bune vietuiri, ci si acuzatorii pacatului. Asculta cum poate fi mucenicul acuzator. Daca acela a biruit prin rabdare para focului, pentru ce tu nu imblanzesti prin castitate desfranarea? Daca mucenicul nu avea nicio mila de bogatia si banii pe care i-a lasat, pentru ce tu nu dispretuiesti putin argint pentru dreptate? Daca mucenicul nu si-a iubit rudele mai mult decat pe Dumnezeu, ci s-a despartit de sotie, copii si cei mai dragi lui, pentru ce nu osandesti simpatia ta pentru persoanele care intamplator au oarecare legaturi de familiaritate cu tine, pentru ce treci peste dreptate , pentru ce spui ca este o nebunie frica de Dumnezeu? Daca mucenicul s-a dezbracat de trup pentru Dumnezeu, pentru ce tu nu te lipsesti de o singura haina ca sa imbraci pe cel sarac? Toate acestea comparate unele cu altele dovedesc felul nostru rau de purtare. Asadar, sau sa ne rusinam de sfinti ca de niste dascali, sau sa ne temem de ei ca de niste acuzatori. Sa aratam ca viata noastra imita pe cei cinstiti de noi. Sa avem tot atata incredere in Dumnezeu pe cata au avut sfintii atunci cand s-au supus poruncilor si au nadajduit cu tarie in fagaduinte.

Nadejdea cea buna a bunatatilor spirituale este un dascal puternic de barbatie si rabdar. Aceasta nadejde sta in sufletul omenesc ca un zalog vrednic de credinta si ca o arvuna sigura, si porunceste ca sa privim, fara teama, orice primejdie si sa ne purtam in viata de toate zilele cu barbatie. Şi aceasta se intampla in mod obisnuit. Caci noi, oamenii, suntem in asa fel formati de la natura ca sa ne purtam cu moliciune si fara hotarare fata de muncile care n-au nicio rasplata, si, dimpotriva, sa ne ocupam de acelea care au la sfarsit rasplata si cinste. Din aceasta pricina, toti mucenicii au dat atentie cuvintelor evanghelice, in care Domnul indeamna pe sfintii si de Dumnezeu iubitorii atleti ai credintei si zice:

„Daca cineva Ma va marturisi pe Mine inaintea oamenilor, il voi marturisi si Eu pe el inaintea Tatalui Meu”.

sf-mc-eutropiu-cleonic-si-vasilisc-din-amasia-capadocia-308-2-1Intemeiati pe acmucenicia-sf-ier-clement-al-ancirei-c59fi-a-celor-doi-diaconi-hristofor-c59fi-haritoneasta marturisire a Domnului, mucenicii au suferit, cu sufletul neschimbat, ascutisul sabiei, au mers in foc, fiecare si-a oferit spatele spre biciuiri, li s-au sfasiat coastele cu varful unghiilor, au rabdat lanturi de fier, si au fost dusi in locuintele intunecoase ale inchiso­rilor; s-au topit de foame si s-au vestejit de sete; ca niste pietre isi dadeau fetele lor celor ce-i lo­veau; auzeau insultele, ca niste surzi; taceau ca niste muti in fata celor ce-i insultau si-i batjoco­reau; au fost expusi in fata gloatelor si in teatre; erau purtati, prin piata si prin for, cu trupurile complet goale, si ceea ce-i mai dureros nu numai barbati, ci si femei. Unii au fost arsi in foc, altii au inghetat din pricina gerului. Ne-au impartit faptele lor de vitejie in felurite chipuri, pentru ca sa invinga chiar prin moartea lor.

Pentru aceea imbracam cu cinste evlavioase­le lor trupuri, vasele alegerii, uneltele fericitelor suflete, casele in care au locuit filosofi; le pas­tram ca pe niste odoare de mare pret pentru toata viata, ne inarmam cu ele ca si cu merite proprii; biserica se intareste cu mucenicii dupa cum se intareste un oras cu soldati viteji; se fac in cinstea lor praznuiri obstesti si ne desfatam de bucuria sarbatorilor. Cei cuprinsi de greutati si nenorociri omenesti se grabesc, ca la un azil, la locul de odihna al preafericitilor mucenici. Din pricina indraznelii lor fata de Dumnezeu, facem din ei mijlocitorii rugaciunilor si cererilor noastre. La locurile de odihna ale mucenicilor saracii scapa de saracie, bolnavii sunt vindecati, iar amenintarile puternicilor zilei adorm. Sfintele locuri de odihna ale mucenicilor sunt limane linistite pentru toate tulburarile si furtunile vietii.

Astfel, tatal sau mama isi ia in brate copilul bolnav, lasa la o parte spitalele si pe doctori si se refugiaza la ajutorul unui om care n-a invatat medicina. Venind la unul dintre mucenici, prin el se roaga Stapanului, intrebuintand aceste cuvinte catre mijlocitor:

„Patisf-mucenic-efrem-cel-nou-sfinte-moaste-3_5b2f0a449ef86dmind pentru Hristos, roaga-te pentru patima si boala! Avand indrazneala catre Dumnezeu, pune cuvant bun pentru semenii tai. Chiar daca ai parasit viata noastra, totusi cunosti suferintele omenesti. Te rugai si tu altadata mucenicilor pe cand nu erai mucenic. Atunci cand cereai, dobandeai; acum, pentru ca ai, da! In cinstea ta, cere pentru noi folos si castig. Sa fim vindecati prin rana ta, dupa cum a fost lumea vindecata prin a lui Hristos!”

Altul, care voieste sa se insoare, face inceputul casatoriei sale prin rugaciune catre mucenici. Cine vrea sa plece in calatorie cu corabia nu ridica ancora corabiei inainte de a chema in ajutor, prin muce­nici, pe Stapanul marii. Locul de odihna al mucenicilor este un camin obstesc pentru cetele de saraci si siruri de sarmani. Mucenicii sunt cautati pretutindeni pe uscat si pe mare. Şi negresit, pe buna dreptate. N-au savarsit dreptatea, ca majoritatea oamenilor, ci au purtat crucea pe trupul lor; n-au imprastiat banii, ci si-au varsat sangele. Nu aveau mila de cel sarac [exprimare retorica ce nu trebuie inteleasa catusi de putin literal: sensul este ca nu [doar] aceasta este fapta carora le datoreaza ei sfintenia, n.n.], dar nici de ei insisi nu s-au milostivit; n-au vizitat pe cel chinuit in inchisoare, dar ei insisi au purtat lanturi. Pentru aceasta au cules slava si cinste in locul rabdarii si al chinului.

Asa sunt mucenicii! Cum erau insa tiranii ucigasii lor, care gandeau lucruri grozave despre ei, care se laudau cu trufie, si nu cunosteau pe Stapanul lor? Mugeau mai infricosator decat leii, alergau mai iute decat leoparzii, sfasiau mai rau ca ursii, varsau sange mai mult decat lupii, vicleneau ca vulpile. Acum insa zac mai netrebnic decat cei cu adevarat morti; uitarea   a acoperit viata lor; au ca mormant iadul si ca amintire necinstea; se caiesc, dar in zadar; suspina, dar fara de folos. Celor chinuiti de ei insa le-a urmat o amintire nestearsa si o lauda nemuritoare. Cei nai in varsta au primit de la batrani povestirile despre viata si cinstea mucenicilor, si au predat cultul mucenicilor, la randul lor, bunicul nepotului, tatal, copilului, asa ca au facut nemuritoare lauda. In chipul acesta viata pastreaza, din generatie in generatie, aceste sarbatori ca pe o mostenire nefurata, dar mai bine spus ca pe un bun mai de pret decat mostenirea. Intr-adevar, averile mostenite sau sunt furate de hoti, sau sunt luate de dusmani ca prada de razboi sau sepierd din pricina vitregiei vremurilor, pe e cand praznuirea barbatilor sfinti nu este  intrerupta nicicand, atat timp cat vor fi ani, cat va curge timpul, cat va avea cerul soarele, cat va hrani pamantul fiintele sale, iar marea, vietatile ei. Dar adevarat vorbind, chiar cand vor inceta de a mai fi stihiile lumii acesteia, slava mucenicilor si a dreptilor nu se va stinge, nici nu va pieri impreuna cu creatia cinstea cuvenita lor; dimpotriva atunci mai mult va inflori slava lor, caci este mutata spre viata cea nemuritoare a omenirii.

2-ion-lazar-sfintii-40-de-mucenici-din-sebastia-tempera-pe-carton-70-x-48-2008-1600-ron-iconografie-bizantinaNecredinciosii si cei care pun la indoiala nadejdea noastra despre viata viitoare au putinta sa ia dovezi nezdruncinate cu privire la buna noastra asteptare din cele ce se petrec in viata de aici. Iata, este plina lumea de ciclul anual al atletilor lui Hristos si fiecare loc are pomenirea sfintilor. Orice timp al anului daruieste celor care sarbatoresc pomenirea mucenicilor istorisirile vietii lor ce sunt mai de folos decat toate darurile si produsele pamantului. Daca cineva ar fi prieten ravnitor al mucenicilor si si-ar da silinta sa praznuiasca patimile tuturor mucenicilor, n-ar trece zi din an fara sarbatoare. Fiecare zi are o podoaba mai frumoasa decat ciclul solar, faptele de vitejie ale mucenicilor. Dar cand potrivnicul celor buni se lupta puternic impotriva tainei crestinilor, aruncandu-i pe toti in pulbere, si se silea sa-i acoperi cu pamant prin propriile lui ganduri si sa se in­deletniceasca in zadar cu ocupatiile lutului, Dum­nezeu, pregatind de lupta, prin porunci, multime de barbati viteji si instruindu-i pentru rabdare si putere, au tinut piept nerusinarii si vicleniei omenirii. Acesti barbati au dus o lupta noua si neobisnuita. N-au biruit lovind si biciuind, ci, sufe­rind si fiind taiati, au facut marete fapte de vitejie.

Dar poate ca vei intreba, ascultatorule:

- Ce fel de victorie de razboi este aceasta? In ce consta aceasta victorie? In a fi torturat, biciuit, in a-ti sfarsi viata prin foc, sau prin sabie, sau prin chinurile din inchisori?

- Afla, insa, ca razboiul credintei este purtat cu totul in alt chip decat celelalte razboaie! Ce­lelalte razboaie isi au vitejia in a ucide; acestea dobandesc victorii prin suferinta si moarte.

Indrazneala celor drepti mijloceste pentru lume. Diavolul a avut parte tocmai de contrariul celor ce intentiona, caci a pregatit oamenilor tot atatea ajutoare cati mucenici ucideau. Şi in orice fapta a lui, diavolul a patit la fel. Cand se gandea ca impiedica raspandirea credintei, atunci pregatea cresterea credintei. Inteleptul Dumnezeu intor­cea intentiile celui nebun si rau impotriva lui. Gasim acest lucru confirmat de intreaga istorie: aruncarea lui Moise in rau, vinderea lui Iosif. Chiar de la inceput diavolul a ucis pe al doilea om ca sa taie samanta celor credinciosi; dar a iesit cu totul dimpotriva. De atunci, ucigasii sunt urâti foarte mult, pentru ca Dumnezeu a bles­temat pe Cain. Acelasi lucru si cu Hristos; satana a lucrat prin iudei ca sa-L rastigneasca. La fel a patit diavolul cu privire la mucenici; multi dis­pretuiesc mormintele lor; isi bat joc de vrednicia lor si spun: Nu este om? N-a putrezit trupul lor? Nu sta amintirea lor in putine moaste, si acelea uscate? Aceste obiectii le fac mai cu seama elinii si eunomienii. Sa le raspundem si unora si altora.

Noi nu ne inchinam mucenicilor, ci ii cinstim ca pe niste adevarati inchinatori ai lui Dumnezeu. Nu ne inchinam oamenilor, dar admiram pe cei care s-au inchinat cum trebuie lui Dum­nezeu in vremea incercarilor. Ii asezam in sicrie frumoase si ridicam biserici pe locul lor de odih­na, prin constructii marete, ca sa ravnim cinstea celor ce s-au sfarsit in chip bun. Nu ramane rasplatita ravna noastra catre ei, ci ne bucuram de sprijinul lor pe langa Dumnezeu. Pentru ca nu e de ajuns rugaciunea noastra ca sa induplecam pe Dumnezeu la vreme de nevoi si de rugaciune – caci rugaciunea noastra nu este rugaciune, ci pomenire de pacatele noastre – de aceea alergam la semenii nostri iubiti de Stapan, pentru ca ei, prin faptele lor mari, sa vindece pacatele noastre. Care este dar crima daca noi ne silim sa placem lui Dumnezeu cinstind pe mucenici? Ce acuzatie ni se poate aduce daca ne refugiem la sprijinitori?

Dar sa analizam si faptele si obiceiurile tale, acuzatorule, daca tu crezi ca esti lipsit de orice pacat! Cum poti avea o asemenea credinta, cand tu nu numai ca cinstesti pe nenumarati oameni morti, dar te inchini lor ca lui Dumnezeu? N-ai indumnezeit tu, din pricina nebuniei tale, pe Ceres si pe Persefona? N-ai ridicat tu doua temple in cinstea acestor femei, pe care le cinstesti prin jertfe si te inchini lor prin tot felul de acte de cult? Nu-l formeaza misterele din Eleusis punctul central al religiei tale, unde se aduna locuitorii Aticei si toata Grecia ca sa savarseasca zadarnice acte de cult? Nu este acolo coborarea cea intunecata si acele intalniri cinstite ale preo­tului cu vestala, singur el cu ea? Nu se sting fa­cliile, iar poporul cel mult si nenumarat socoteste ca cele facute de cei doi la intuneric inseamna mantuirea lor? Nu te inchini tu lui Dionisie Tebanul – iti spun patria lui ca sa cunosti pe om -, un cultivator de vii si un iubitor de vin, nascocitorul betiei, care trage pe oameni spre betie, care face ceea ce infiereaza pe betivii neinfranati, care se imbata cu batranul Silinu, ospateaza cu satirii dantuitori, a carui viata nu-i decat istoria betiei? Nu aduci tu jertfe, ca lui Dumnezeu, lui Hercule, barbatului zdravan care a avut parte de un trup puternic si viteaz si te inchini lui pentru ca a facut multe fapte de vitejie si a supus fiarele? Apoi nu te inchini si-l cinstesti pe Esculap, care colinda de ici, colo cu cutia cu leacuri? N-ai putea sa tagaduiesti ca nu faci asta! Nu sunt in toata lumea temple in cinstea lui Esculap, a lui Her­cule, a lui Dionisie, dovezi ale zadarniciei tale? Judecand astfel, eu voi fi socotit nevinovat, caci eu nu ma inchin la mucenici, nici nu-i numesc dumnezei; tu insa, prin acuzatiile ce ni le aduci, esti vinovat, intocmai ca aceia ce acuza inainte pe altii din pricina constiintei lor rele. Ţi-a fost dovedit ca tu te inchini la oameni, nu la zei. Aceste putine lucruri, din cele multe, am avut de spus catre pagani. Nu-i deloc de mirare daca voi, ereticii, iudeii noii scoli, necinstiti pe mucenici, odata ce respingeti pe Hristos si-L despartiti de Tatal prin doctrina voastra, a asemanarii cu Ta­tal, si socotiti ca spurcate locurile in care se odih­nesc trupurile sfinte! Dar voi, care nu vreti sa intelegeti cele intamplate, temeti-va de a va numi crestini, odata ce urati pe mucenici impreuna cu paganii! Nu stiti ca cel dintai mucenic a fost Hristos, primul Care a patimit si a lasat robilor Sai ravna de mucenicie? Dupa El au venit Ştefan, luptatorul, al carui nume indica slava cea dupa Dumnezeu, si apoi ceilalti ucenici si apostoli. Gandeste-te ca printr-o singura insulta ii necinstesti pe toti acestia: pe Ioan Botezatorul, pe Iacov, numit fratele Domnului, pe Petru, pe Pavel, pe Toma – ii numesc numai pe acestia, caci ei sunt conducatorii mucenicilor -, apoi moaste_sf_mucenic_policarp_2011multimea nenumarata care a murit pentru viata. Prin gan­durile si cuvintele tale ii insulti mult si aduci o mare primejdie asupra ta prin dusmania impotriva lor. Fiecare mucenic a invins pe diavol impre­una cu ceata lui de draci, a fost intre ingeri si este pastrat ca luptator vrednic pentru ziua vestirii invierii. Atunci, la aratarea Dumnezeului si Mantuitorului nostru, mucenicul va fi de fata; va deschide cu indrazneala gura, se va bucura de vederea ingerilor, fericindu-se pe sine intru slava lui Dumnezeu cu loviturile de bice, cu lanturile, cu torturile si cu sfarsitul sau plin de castig, pentru ca a ajuns luisi pricinuitorul vietii celei nes­farsite.

Cand auzi cuvintele mele stiu ce gandesti. Tu spui:

- Primesc si eu asemenea lucruri. Daca voi trai in chip virtuos, nu voi fi nici mai rau, nici mai lipsit de cinste decat cei admirati acum.

- Dar mai cu seama cuvintele acestea sunt ale unui ingamfat, indreptatindu-se pe sine ca si fariseul laudaros si lipsit de orice smerenie. Este clar insa ca cel care mai intai nu se sme­reste nu se inalta. Este hotararea Domnului. Dar, spune-mi, nu vrei sa te incredinteze cineva ca vei ajunge la fel cu mucenicii daca vei respecta pe cei care ti-au deschis drumul evlaviei, pe povatuitorii faptelor bune, pe dascalii virtutii, care te-au invatat rabdarea si dispretuirea mortii? Ia inva­tatura de respect si recunostinta de la felul de purtare al mucenicilor din lumea aceasta fata de dascalii lor! Desi ajung la fel de invatati ca si das­calii lor si intru nimic mai prejos in arta invatata de la ei, totusi iubesc piepturile dascalilor, ii res­pecta, ii lauda, le da intaietate si-i ingrijesc ca pe niste parinti. Sfintii au multa putere, chiar daca mor; iar dupa ce au plecat din viata aceasta fac bine oamenilor. Martor al celor spuse este Elisei; el, dupa ce a plecat din viata si a murit, a primit harul nemuritor si nedespartit al lui Dumnezeu, har care salasluia langa trup si langa oasele sale neinsufletite. Caci stii, ucenicule, cititor sarguincios al Scripturii, ca un mort era dus de rudele sale la groapa; pentru ca au navalit pe neastep­tate hoti sau dusmani, lucruri care de obicei se intampla in timp de tulburari, a fost aruncat mortul in mormantul preafericitului profet si imediat a inviat si s-a intors la cei vii. Ce vom spune de cele intamplate? Nu avea cunostinta dreptul de cele intamplate? Nu si-a indreptat ru­gaciunea ca si pentru copilul Şunamitei? Adevarul celor intamplate nu ne ingaduie sa inter­pretam altfel invierea celui mort. Elisei era mort de multi ani; trupul lui, descompus in pamantul inrudit cu tarana de acelasi fel cu el. Minunea aceasta a aratat, in mod evident, ca Dumnezeu slaveste si dupa moarte pe oamenii Lui si face mari minuni la sicriele lor si la locurile lor de odihna, pentru ca totdeauna cei vii si urmasii sa-si termine viata cu garantia existentei unei vieti mai bune. Tot astfel si Ilie, dascalul acestui profet, dupa ce a fost urcat la cer cu caruta de foc, traind in cealalta viata, si dupa ce a plecat dintre oameni la locul pe care l-a mostenit, a lasat cojocul ca un simbol indestulator al puterii lui. Totusi, ce valoare avea acela? Nu era altceva decat o piele moarta si stricata de vreme. Cu toate acestea, a facut Iordanul sa se retraga, a taiat apa in doua si a stat despartita, ca pe timpul lui Isus Navi cel din vechime, inchipuirea celui ce avea sa vina. Cu toate ca nu era de fata, totusi Tesviteanul era prezent si haina filosofului a ajutat pe ucenic; iubirea de oameni a lui Dumnezeu i-a daruit trecerea fara primejdie a raului si a cinstit hainele sfintilor ca si cum ar fi insufletite. Şi ca sa arate in chip precis ca minunea cu raul nu s-a facut din pricina ca a lovit apa cu cojocul, ci din pricina cinstei celui care a fost purtat de caruta si inaltat la cer, apa curgea ca de obicei si nu s-a intamplat nimic neobisnuit cand Elisei a lovit apa. Elisei, vazand ca nu reuseste, a stri­gat:” Unde este Dumnezeul lui Ilie?”. Dupa ce a strigat, a atins a doua oara apa si indata raul si-a despartit cursul, a aratat pamantul uscat si mergand, ca pe uscat, a trecut de cealalta parte.

Cand a murit Iacov, Iosif nu l-a iubit atat ca tata al sau propriu, cat l-a cinstit ca patriarh al neamului sau, ducandu-i ramasitele lui din Egipt cu acea pompa de care s-a dus vestea, asa dupa cum Moise ne-a lasat in scris si aceasta istorie a vietii patriarhului, impreuna cu istoria facerii lu­mii si cealalta istorie. Mai tarziu, trupul lui Iosif a fost rapit de sub ochii lui Faraon, cum s-ar ex­prima cineva, de poporul lui Israel care pleca din Egipt. Trupul lui Iosif era necontenit impre­una cu poporul si era purtat cu grija ca un talisman izbavitor de rele, bun si sigur al celor sase sute de mii. Aveau acelasi respect fata de racla stramosului ca si fata de sfantul chivot, care purta legea lui Dumnezeu. Pentru aceea si David, rugand candva pe Dumnezeu ca sa fie milostiv si binevoitor fata de popor, rugandu-L prin nenu­marate rugaciuni sa conduca Ierusalimul ca si mai inainte cu o buna purtare de grija, dupa ce suferise lovituri dese si repetate nenorociri, zice asa;

Cel care pastoresti pe Israel, ia aminte; Cel care povatuiesti pe Iosif ca pe o oaie”.

David roaga pe Dumnezeu in numele celor iubiti si prie­teni; si este intrebuintata cu dibacie rugaciunea, ascunzand si acoperind oarecum prin numele Sfintilor parinti pacatele unei multimi necredin­cioase.

Acelasi sens il are si povestirea despre Sodoma. Cand Dumnezeu s-a maniat pe sodomiti si a adus peste ei pedeapsa, spusa mai inainte lui Avraam, Avraam s-a rugat pentru ei si i-a cerut lui Dumnezeu ca de dragul celor drepti din Sodoma sa mantuiasca tot poporul. Şi a inceput Avraam de la cincizeci de drepti si a ajuns pana la zece. Dumnezeu a consimtit indata la rugamintea sa, ca si cum faptele celor zece dreptii puse pe un cantar, ar fi contrabalansat nenu­maratele pacate ale pacatosilor. S-au scris aces­tea ca sa ne arate noua tuturor ca chiar un drept este mare lucru in fata lui Dumnezeu; dar pentru ca numarul de zece nu era complet, caci poporul pacatos al sodomitilor nu avea nici atat de putini drepti, a fost nevoie sa li se dea calcatorilor de lege o aspra pedeapsa. Totusi, Dumnezeu a alungat pe Lot repede din locurile osandite, si s-a mantuit el impreuna cu tot neamul, caci Dumnezeu, in cinstea dreptatii Sale, i-a mantuit si pe toti ai sai.

sfinte-moaste-manastirea-sihla_0a3704ca4a797eMare bogatie este omul drept! In primul rand, de folos lui, iar apoi, vistierie neimputinata celor din neamul lui. Nu se vede, dar este totdeauna de fata si invata pe ceilalti prin fapte. A murit de­mult, dar traieste prin binefacerile lui. Mostenire buna si nefurata pentru copil, pe care timpul o cheltuieste, iar hotii nu o fura, pentru ca este ne­trupeasca si imateriala si petrece in suflete netrupesti. Vezi ca si slavitii si de vesnica pomeniri israeliti au fost lipsiti de toate, au pierdut chiar pamantul stramosesc, dar n-au fost lipsiti de a se numi cu numele stramosului lor iubit de Dumnezeu. Cand erau robiti de barbari, au fost eliberati pentru dreptatea parintilor; cand traiau in pustie, au fost hraniti de dragul parintilor; cand pacatuiau necontenit si huleau adeseori si erau socotiti vrednici de pedeapsa nimicitoare, au fost crutati pentru Avraam si au capatat iertare pentru Israel, copii invartosati la inima, mantuiti in cinstea parintilor.

Ştii, studiosule, ca la inceput, cand Dumnezeu a chemat pe Moise de la pazitul oilor la conducerea poporului, a spus indata catre rob:

“Eu sunt Dumnezeul tatalui tau, Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov”, iar mai jos putin adauga: „Aduna pe ba­tranii fiilor lui Israel si le vei spume lor: Domnul Dumnezeul parintilor vostri mi S-a aratat mie, Dumnezeul lui Avraam si Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov”.

Astfel, Dumnezeu de la inceput pecetluieste pe urmasi cu numele pa­rintilor drepti, ca printr-o pecete, caci stie ca este lucru bun si folositor de a fi cunoscut dupa nu­mele lor. In cursul timpului insa, cand poporul s-a pornit sa-l insulte pe binefacator si sa dis­pretuiasca pe Mantuitorul sau, cand au cazut in idololatria vitelului si s-au inchinat unui craniu neinsufletit, pierzand intelegerea sufleteasca si rationala, Moise, pedagogul cel plin de suferinte, neputand sa induplece pe Stapan ca sa aiba mila de ucenici, recurge la pomenirea parintilor si-si face rugaciunea sa impreuna cu aceia:

„Fii milos­tiv fata de rautatea poporului, aducandu-ti aminte de Avraam, de Isaac si de Iacov, slugile Tale, carora Te-ai jurat pe Tine insuti ca sa inmulteasca samanta lor ca stelele cerului”.

Mare este urgia, iar mania de neinlaturat, dar inteleptul si diba­ciul rugator, punand in jurul lui pe atatia sfinti si aruncand lui Dumnezeu, prin amintire, multele rugaciuni ale batranilor, a stins flacara pedep­selor. A tamaduit ranile unor fii nebuni prin mila de parinti.

Paraseste acum cartile lui Moise si indreapta-te spre cartile imparatilor. Vei vedea si acolo ca este crutat un copil, pentru ca este rodul unui parinte iubitor de Dumnezeu. Iar acesta este celebrul Solomon. In scurgerea vremii, nemaifiind stapan pe patimi, ci mai degraba rob si un senzual neinfricat din pricina nepasarii vietii, a schimbat si religia parinteasca, a facut idoli, scandalul legii; Dumnezeu ii spune:

„Impartind voi imparti imparatia ta si o voi da pe ea robului tau; dar nu voi face aceasta in zilele tale, din pricina lui David, tatal tau; din mainile fiului tau o voi lua”.

Acestea ne invata istoria. Dar acelasi lucru ne invata si cantarile psalmilor:

„Eram mai tanar si am imbatranit; dar n-am vazut pe cel drept parasit, nici samanta lui cerand paine”.

Dar, dupa cum se pare, odata ce sufletul este atatat impotriva adevarului si este indreptat spre a introduce dobitoceste noutati in loc de a trai in chip ordonat, nimic nu mai este in stare sa-l intoarca spre calea cea dreapta si randuita; musca zabala si, ca un cal greu de condus, se indreapta spre prapastie, biruind mintea care-l calareste prin impulsul sau spre rau. Acelasi lucru se poate vedea la acesti eunomieni. Acestora intr-adevar le place sa se numeasca mai degraba ucenici ai lui Eunomiu decat ucenici ai lui Hristos; insulta pe Dumnezeu, necinstesc pe oamenii lui Dumnezeu; se rusineaza mai mult de locurile de odihna ale sfintilor decat se rusineaza oamenii cu minte de capistile idolesti si de locurile spurcate si intinate ale paganilor. Dar se cuvenea ca aceia care practica aceasta nebunie si socotesc obraz­nicia fata sfantul-dasie-8de toti drept virtute, sa se rusineze chiar de glasurile dracilor, care striga si martu­risesc cu stralucit glas puterea mucenicilor, de glasurile dracilor care numesc pe nume pe fie­care mucenic, ca si cum ar fi de fata, pe muceni­cul care alunga si pune pe fuga pe cei care ii tira­nizeaza pe oameni. Tot atat de folositor este fie a invoca cetele atletilor credintei impotriva duhu­rilor necurate, fie a invoca pe ingerii care stau alaturi de sfintele racle in cinstea celor raposati; oricaruia te-ai adresa este intru slava celor ce au suferit pentru dragostea de Hristos. Binefacerile mucenicilor se vad in fiecare zi, mereu si mereu altele. Mucenicii slobozesc pe cei stapaniti de duhurile satanice; cei care latrau ca si cainii si erau stapaniti altadata de bolile cu neputinta de povestit ale nebuniei, se vad acum cumintiti. Din insesi minunile mucenicilor vedem marturisita puterea rugaciunii sfintilor. Dupa cum pe vremea Mantuitorului se plimbau de colo pana colo prin­tre evrei marturiile neindoielnice ale puterii Mantuitorului nostru: cei vindecati de lepra, orbi carora li s-a vindecat vederea, si paraliticul care mergea neimpiedicat, ale carui madulare au fost inzdravenite, tot astfel si acum, cei care au pur­tat credinta pentru Cel rastignit ofera dovezi evi­dente ale harului primit de la Stapan, vindecand in felurite chipuri bolile semenilor lor. Se vede aceasta si la Pavel, si la Petru. Pavel a alungat de­monul pitonicesc, iar Petru a vindecat pe ologul care statea la usa templului; ei, prin puterea minunilor, au intors pe evrei si pe elini la ascultarea Evangheliei. Dar ceata rea a ereticilor, care tulbura acum rau viata noastra, nu cinsteste pe mucenici nici silita de maretia minunilor. Nu­mesc locurile de odihna cimitire si morminte obisnuite si se scarbesc de intrarile in mormin­tele mucenicilor, ca si cum s-ar atinge de-o mor­taciune, neaducandu-si aminte de acele cuvinte dumnezeiesti cantate de buzele tuturor:

„Cinstita este inaintea Domnului moartea cuviosilor Lui”.

Sa ne rugam asadar lui Dumnezeu; sa rugam pe mucenici ca sa roage pe Stapanul obstesc sa dea duh de umilinta celor stapaniti de ratacirea eretica, ca, nimicindu-se dihonia, ca un zid, sa venim toti la unirea frateasca, in Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia se cuvine slava in veci. Amin”.

(din: Asterie al Amasiei, “Omilii si predici“, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 2008)

sf-40-de-mucenici-din-sevasta-armeniei-1-1

Legaturi:

***