IMPARTASANIA DEASA? DAR VIATA CUM NE ESTE? Parintii Ioan Buliga si Iustin Miron de la Oașa despre discernamantul impartasirii, rafinarea strategiilor celui-rau, lupta cu pacatul si ispitele duhovnicilor

“Nu stie nimeni cu cata furie e atacat un duhovnic! Legiuni de draci aşteaptă o breşă la un duhovnic“

“Pe cei care au facut pacate grele nu-i ajuta nimic faptul ca se duc la niste preoti indulgenti si se impartasesc, [dar] traiesc in pacate la fel ca inainte. Insa chiar si cei dintre noi, care ne luptam cu pacatul, trebuie sa avem grija sa nu cadem in rutina, si sa nu facem cu superficialitate randuielile din biserica...”

***

Parintele Ioan Buliga:

Impartasania deasa sau rara. Spovedania

Ajungand din Moldova in Ardeal, inevitabil am dat peste polemica perioadei la care ne impartasim cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului. Ne impartasim des sau rar? era intrebarea la care trebuia sa gasim un raspuns.

Deocamdata, concluzia partiala la care am ajuns, este ca, oricat de des ne-am impartasi, nu putem spori duhovniceste, daca nu avem infranare, rugaciune si paza mintii. Nu inseamna, insa, ca daca le avem pe acestea trei, ne putem impartasi rar. Sfanta Impartasanie este cu adevarat un ajutor, prin Harul pe care-L primim in momentul primirii Sfintelor Taine.

Un ajutor, mai ales pentru cei ce cred in aceasta, pentru ca cei ce se indoiesc, isi zadarnicesc chiar si propria lor lucrare. Ne putem asadar impartasi cat de des putem, doar sa tinem seama de un aspect foarte important: nu stiu carora dintre noi nu ne-ar fi rusine sa mergem pe strada cu pantalonii patati, mai ales sa ne infatisam asa in fata unei persoane importante. La fel sa avem grija la intalnirea cu Hristos, care este mai mult decat o intalnire: sa avem hainele trupului si ale sufletului cat de cat primenite. Pacatele ne pateaza haina sufletului. Sunt pacate, care se spala mai greu, si pentru care este nevoie si de un canon. Ma refer la avort, desfrau, relatii sexuale impotriva firii, indiferenta fata de Hristos si credinta, ura staruitoare, si alte pacate grave, la care, la fel ca si in cazul lui Iuda Iscarioteanul si al lui Faraon, nu ajunge sa marturisim ca am gresit, ci trebuie sa aratam si prin fapte ca dorim indreptarea.

De aceea, noi, preotii, trebuie sa fim cu mare bagare de seama la lucrarea pe care o facem, pentru ca nu ajutam cu nimic o persoana, care traieste in pacat, daca o impartasim, si aceasta nu face nimic ca sa-si schimbe viata. Ba mai mult, il lasam sa traiasca cu impresia falsa ca totul este in regula. Credinciosii, macar o data in viata, sa caute sa-si faca o spovedanie dupa indreptar, nu neaparat ocupand timpul pretios al preotului cu unele maruntisuri si alte pacate, care se repeta, ci spunand lucrurile esentiale. Apoi, inainte de spovedanie, sa se cerceteze singur cu ajutorul unui indreptar, pana invata cum sa se spovedeasca. Sigur, pe cei ce nu stiu, preotul ii poate ajuta, insa cu timpul credinciosul este dator sa invete.

Daca dupa ani de zile, venim la spovedanie si nu suntem in stare sa spunem nici doua trei pacate, asta arata ca nu traim corect credinta. La fel este si cu cei care vin la spovedanie, si spun ca sunt mari pacatosi, si le-au facut pe toate, insa nu sunt in stare sa spuna exact ce au facut. Spovedania dupa indreptar este doar un inceput, nu o sa facem asta toata viata. Daca o sa ducem o viata duhovniceasca o sa ajungem sa ne vedem singuri pacatele, iar apoi o sa avem nevoie de ajutorul duhovnicului in a parcurge un drum pe care acesta deja l-a parcurs. Din pacate aici ne cam impotmolim, deoarece foarte putini mai sunt cu ravna pentru credinta, majoritatea cautand sa traiasca bine, sa dea cate ceva din prisosul lor, si sa caute biserica ca un loc unde sa li se implineasca anumite dorinte, si nicidecum un loc unde sa se pocaiasca si sa sporeasca duhovniceste.

Unii care invoca impartasania deasa dau ca exemplu primele secole crestine, insa daca ar fi sa ne gandim la acea perioada in care crestinii erau prigoniti, ce viata aveau ei atunci! Zi de zi putea sa fie impartasania dinaintea mortii. Daca este sa luam perioada cand s-a dat libertate crestinismului, gasim asemenea canoane cum ar fi cele ale Sfantului Vasile cel Mare, care daca le-am aplica astazi, nu am mai putea sa impartasim aproape pe nimeni. Nu mai vorbesc de regulile bisericii primare, cand cei ce pacatuiau nici nu erau primiti in biserica, stateau la usa bisericii intinsi, nici vorba de Sfanta Impartasanie.

Spunand aceste lucruri, nu ma opun nicidecum desei impartasanii. Sa ne impartasim cat de des putem, dar sa ne primenim trupul si sufletul si „Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte”: este Sfanta Jertfa.

Impreuna cu Hristos

Oamenii trebuie sa inteleaga ca pentru a ne impartasi cu Trupul si Sangele Domnului nostru Iisus Hristos trebuie si sa traim impreuna cu Acesta. Astfel, pe cei care au facut pacate grele nu-i ajuta nimic faptul ca se duc la niste preoti indulgenti si se impartasesc, [dar] traiesc in pacate la fel ca inainte. Insa chiar si cei dintre noi, care ne luptam cu pacatul, trebuie sa avem grija sa nu cadem in rutina, si sa nu facem cu superficialitate randuielile din biserica, uitand de partea interioara, care de fapt este cea mai importanta.

Lipsa de traire are drept consecinta neintelegerea credintei, iar tinerea cu strictete a randuielilor exterioare fara a intelege esenta atrage dupa sine o prigonire a celorlalti si o stare de tulburare, care ne departeaza de la bucuria adevarata a credintei.

Viata impreuna cu Hristos inseamna o urmare a exemplului Acestuia, iar mai mult decat toate, Hristos ne-a aratat dragostea pentru adevar, dreptate si sfintenie, puse in slujba omului. Mai mult, stiind neputinta omului, Dumnezeu S-a intrupat pentru ca sa-l mantuiasca pe om. Astfel, Hristos a luat neputintele noastre si trage la aceeasi caruta cu omul care Il cauta pe Dumnezeu. De fapt, in aceasta impreuna-lucrare, Hristos a luat ceea ce a fost mai greu asupra sa, iar noua ne-a ramas doar sa voim sa ne mantuim. Tot ceea ce facem ar trebui sa fie o conlucrare cu Dumnezeu, afara de raul pe care il facem, care de fapt este un semn al departarii noastre de Dumnezeu.

De exemplu, la conceperea unui copil se spune ca omul este cel care pune pacatul, iar Dumnezeu este Cel care pune viata, si permanent Pronia isi revarsa partea sa buna peste creatie, doar ca noi trebuie sa-i deschidem usa, si sa o lasam sa intre. De asemenea, adevarata suferinta a avut-o Hristos pe cruce, deoarece a suferit fara sa fi avut vreun pacat, pe cand noi suferim pentru pacatele noastre, si mai mult ne vaitam toata ziua nemultumiti de crucea pe care o ducem.

Astfel facand, nu ne impartasim cu Sfintele Taine spre folos, ci noi trebuie sa ne ducem crucea cu rabdare, si sa multumim pentru necazurile si bolile, pe care le avem, caci spre mantuirea noastra sunt randuite toate.

(Din: Singhel Ioan Buliga, Provocarile crestinului ortodox in zilele de astazi, Editura Egumenita, 2012)

***

Lumea monahilor (anul III, nr. 10 (28) Octombrie 2009):

Interviu cu Parintele Iustin Miron – stareţul mănăstirii Oaşa (fragment):

[…]

– Şi o întrebare obsesivă: cum credeţi că trebuie să se împărtăşească omul: mai des sau mai rar?

– Cu cutremur! Nici deasă nici rară, dar să ştie omul că stă în faţa lui Dumnezeu atunci când trebuie să se împărtăşească cu trupul şi sângele Domnului. Să ia Sfânta Împărtăşanie cu vrednicie, ca să nu‑i fie lui spre osândă. Vrednicie relativă, pentru că nimenea nu este vrednic de a primi pe Hristos. Dar nu e bună nici falsa evlavie a nevredniciei, pe care o folosesc unii ca să se lipsească de viaţa în Hristos. Mă mai deranjează şi când văd că alţii – fie ei călugări sau mireni – iau în literă ceea ce văd la străini. Ştiu şi eu că athoniţii se împărtăşesc de patru ori pe săptămână. Dar aceia duc o altfel de viaţă, mult mai curată. Altă trăire…

Aşa i‑a răspuns şi avva Adrian Făgeţeanu cuiva care l‑a întrebat de ce nu se împărtăşeşte mai des: „Când o să trăiesc şi eu ca ei, mă voi împărtăşi la fel ca ei!”

Ştiu foarte bine cum se împărtăşesc athoniţii fiindcă am stat şi eu o jumătate de an în Vatopaediou. Dar sunt la alte măsuri. Ţi‑aplici tu exigenţele celor de acolo? Odată i‑am mărturisit la spovedanie părintelui Efrem că am vorbit de rău (nu pe cineva anume). De fapt mi se părea un păcat minor, în orice caz nu atât de grav pe cât m‑a certat duhovnicul stareţ. La noi la spovedanie cred că s‑ar fi trecut cu vederea aşa o greşeală. El însă mi‑a zis că nu este permis răul la nici o formă, nici în problemele mari, dar nici în cele minore. Ş‑atuncea şi aici la Oaşa: avem deschidere. Poate să se‑mpărtăşească oricine de patru ori pe săptămână, dar… Cum face grecul? El la orice problemă răspunde afirmativ, apoi însă îţi strecoară un dar, care de fapt introduce condiţii ce pot anula orice încuviinţare. Deci, şi la noi se poate împărtăşi monahul de patru ori pe săptămână – desigur, ca posibilitate. În realitate foarte rar ai să vezi pe cineva cuminecându‑se de atâtea ori săptămânal, pentru că pentru orice gând pe care nu se cade să‑l aibă monahul eu îl opresc de la sfânta împărtăşanie. Vrei împărtăşanie deasă? Bine, dar…

Aici ne spovedim săptămânal. Şi noi trăim laolaltă; eşti în comuniune cu ceilalţi şi e mai greu să păcătuieşti. Şi chiar de se‑ntâmplă să cazi, dai fuga la duhovnic – că e lângă tine – şi vădeşti păcatul. Dar cei din lume? Să zicem că odată te mai împărtăşeşti la săptămână fără spovedanie (deşi tot cu încuviinţarea duhovnicului!), dar să facă mireanul asta în mod regulat, este puţin probabil.

– Şi totuşi părinte, dacă aşa stau lucrurile, atunci de ce mai tipărim în cărţile de rugăciuni a patra poruncă bisericească în acest fel: Să ne spovedim (mărturisim) şi să ne împărtăşim în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, ori dacă în fiecare post nu putem, cel puţin odată pe an în Postul Paştilor. Oare nu spune sfântul Chiril că „îndepărtându‑ne de Sfânta Împărtăşanie, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului”? Şi cum mai poate fi Sfânta Liturghie o „frângere a pâinii” (artoklasia), dacă nimeni nu se împărtăşeşte? Pentru cine se frânge artosul?… Şi doar sfântul Ioan Hrisostom spune clar că „în zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi”! Eu nu zic să‑i îndemnăm pe credincioşi la împărtăşanie zilnică, dar nici să le recomandăm doar cele patru posturi de peste an (ba chiar numai unul!) ca timp de „grijire”! Ştiu că sunt alte vremuri, dar cred că drept ar fi ca omul să cunoască norma canonică la care să se raporteze, ca să vadă mai bine la ce măsură a ajuns: Canonul VIII Apostolic: Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau oricine din catalogul preoţilor, săvârşind Sfânta Jertfă nu se va împărtăşi, să spună pricina şi, dacă va fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n‑o va spune, să se afurisească, ca unul ce s‑a făcut pricinuitor de sminteală pentru popor şi a aruncat bănuiala asupra celui ce a săvârşit‑o, ca şi cum n‑ar fi săvârşit‑o în chipul cuvenit. Canonul IX Apostolic: Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi aud Scripturile, dar nu rămân la rugăciune şi la Sfânta Împărtăşire, ca unii ce fac nerânduială în biserică, trebuie să se afurisească. Canonul II al Sinodului IV Antiohia (341): Toţi cei ce intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de participare la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei nerânduieli, aceştia să se lepede din Biserică, până când nu se vor mărturisi şi nu vor arăta roduri de pocăinţă, şi atunci rugându‑se vor putea primi iertare… Spunea cineva că nu poţi să spui despre o linie că e strâmbă dacă n‑o raportezi la una dreaptă. Comparaţia cred că funcţionează şi în cazul acesta: să‑i arăţi omului linia dreaptă către Dumnezeu, ca să poată să‑şi dea seama cât de strâmbă e a lui şi să şi‑o îndrepteze! Dumneavoastră ce părere aveţi despre porunca a patra bisericească?

– În primul rând cred că ar trebui ştiut că Liturghia are drept scop împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, atât a clerului cât şi a mirenilor. Dumnezeu însuşi îţi spune că „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi” (Ioan 6,53). Cine este oare cel care nu vrea să trăiască?…

Problema pleacă însă de la modul de abordare a acestei sfinte taine. Dacă priveşti împărtăşania doar ca pe un premiu, te vei cumineca mai rar, dar dacă îţi vei da seama că este un medicament care te face puternic în faţa păcatului, atunci cred că des vei dori să primeşti Sfânta Împărtăşanie. Nu sunt eu cel care trebuie să ia măsuri în legătură cu porunca a patra bisericească – vorbeam mai‑nainte de criticismul românilor, nu? – şi nici nu pot să dau verdicte în privinţa împărtăşaniei: deasă sau rară, ea trebuie luată cu cutremur. Unii spun că măcar odată la 30 de zile să se împărtăşească mireanul; alţii, ca sfântul Simeon al Salonicului: odată la 40 de zile; cărţile de rugăciuni: în cele patru posturi de peste an, iar canoanele – la fiecare Sfântă Liturghie. Am aflat undeva o vorbă a sfântului Grigorie de Nyssa, care spunea că noi „nu vom fi judecaţi după binele pe care l‑am făcut, ci după binele pe care puteam să‑l facem şi nu l‑am făcut”! (tot din Lumea monahilor!). Eu cred că tot aşa stau lucrurile şi cu sfânta cuminecătură: vom fi judecaţi pentru că puteam să ne împărtăşim şi n‑am făcut‑o! Lucrurile sunt clare: am trăit fără trupul şi sângele Domnului, deci am trăit fără Dumnezeu! Şi ce ne‑a oprit? Doar ignoranţa sau falsa evlavie că nu suntem vrednici de a fi împărtăşiţi. Păi vom fi noi oare vreodată vrednici să‑L primim pe Dumnezeu?

– Cred că preoţii sunt cei care ar trebui să insiste mai mult pe importanţa cuminecării mirenilor. Sfântul Irineu vorbeşte de „Potirul comuniunii”, iar sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nu se poate merge dincolo de el!”. Comuniune cu cine părinte, dacă se împărtăşeşte doar preotul? „Noi toţi ne împărtăşim din aceeaşi pâine şi din acelaşi potir, noi toţi suntem uniţi unii cu ceilalţi în comuniunea unicului Duh Sfânt” spune însă sfântul Maxim Mărturisitorul.

– Am spovedit odată o maică de la Recea. Înger! Ştii ce‑i aia? Se simţea că lucra Hristos şi o ajuta! Nu era niciodată singură în faţa ispitelor. La ea era vizibil ajutorul primit prin împărtăşanie. De fapt, nici nu ai cum să te împotriveşti harului care vine prin împărtăşanie. Şi virtutea pe care‑o lucrezi tu – tot El te ajută şi acolo. Trebuie însă ca şi duhovnicul să fie deasupra canoanelor şi nu acestea deasupra lui, pentru că mereu se ivesc cazuri particulare care necesită pogorăminte, şi‑atunci tu dacă i‑ai aplicat canonul în literă poţi să‑l pierzi pe om. Când vine vorba de canoane ar trebui să ştim că operăm cu două lucruri: norma canonică şi principiul canonic. Norma o reprezintă canonul respectiv. Principiul însă e conţinut în acea normă. E relevat normei contextual, adică pentru o anumită situaţie, pentru o anumită mentalitate. Noi lucrăm cu norma, dar aplicând principiul canonic. Foarte mulţi însă nu deosebesc norma de principiu. Când canonul prevede 15 ani oprire de la cele sfinte pentru un păcat, asta înseamnă că e maximul! Dar care‑i minimul? Minimul îl fixezi tu în funcţie de starea de pocăinţă a omului, de mentalitatea lui şi de situaţia în care se găseşte. Pentru că foarte uşor îl poţi pierde pe acel penitent, luând canonul în literă şi oprindu‑l de la împărtăşanie 15 ani! A fost întrebat odată un avva (din Patericul egiptean) de către un ucenic al lui, cât canon să ţină pentru un păcat ce‑l săvârşise. Oare un an? E mult – i‑a răspuns lui bătrânul. O lună? Tot e mult – i‑a mai zis el văzând pocăinţa ucenicului. Şi până la urmă l‑a canonit doar trei zile. De ce‑a coborât avva pedeapsa? I‑a zis lui cineva să facă asta? Nu. Dar a văzut râvna celui ce căzuse!

– De la un caz la altul. Mai ştiam, tot din Pateric, de un avva ce a coborât canonul până la un Tatăl nostru pentru un monah ce s‑a pocăit cu adevărat. A şi plecat la Domnul după rugăciune, iertat fiind.

– Bineînţeles că situaţiile diferă. A venit la mine, acum ceva vreme, un bărbat din Sibiu care mi‑a mărturisit că „trăieşte” cu prietena lui de 20 de ani! Eu am rămas perplex când am auzit aşa ceva. Ce era să fac însă cu omul acela, la câte păcate săvârşise? Păi dacă i le adunam pe toate şi‑i dădeam canoane pentru fiecare din ele, nu i‑ar fi ajuns anii pe care îi mai avea de trăit pentru ispăşire! Trebuie să ţinem cont şi de ceea ce spunea sfântul Ioan Hrisostom că nu canonul trebuie urmărit, ci vindecarea omului! Iar dacă el are pocăinţă sinceră şi e vindecat de păcatul acela, pentru ce să‑l mai ţii frate? De ce să‑l mai lipseşti câţiva zeci de ani de la împărtăşanie, dacă el nu mai trăieşte în păcat? Înseamnă că tu mergi atunci pe conţinut şi nu pe Viaţă. Eu şi cu ai mei nu ştiu cum să fac să‑i împărtăşesc mai des. Ca să dobândească câştig duhovnicesc şi să fac legătura dintre ei mai trainică. Dar dacă tu opreşti un creştin 30 de ani de la împărtăşanie, te gândeşti tu oare, cam cum pleacă omul acela acasă de la tine? Şi îl ajută sau nu un astfel de tratament? Din păcate am văzut destule cazuri din acestea, de ne‑interpretare a unor canoane.

– Părinte, dar de dracul curviei cum să te mai păzeşti în ziua de azi? Că desfrâul e la tot pasul şi e foarte lesnicios.

– De multe ori, să ştii, că pentru mândria noastră suntem lăsaţi să luptăm singuri cu acest diavol.

– Mă aşteptam să‑mi spuneţi că lăcomia pântecelui e patima ce duce la trândăvie şi mai apoi la curvie.

– Dacă omul se nevoieşte şi lucrează virtuţile, satana poate să‑l lase în pace o vreme, văzând că nu poate să‑l facă să cadă prin felurite ispite senzoriale. Îl lasă până ce îl duce la automulţumirea omului virtuos. Iar starea asta naşte subţirimea mândriei. Dar Dumnezeu nevoind moartea păcătosului, îl smereşte şi‑l readuce la patimile grosiere, cum e şi cea a desfrâului, ca să lupte iar cu diavolul curviei. Se întâmplă asta de multe ori, din păcate, cu mulţi dintre cei destul de înaintaţi în virtute.

– Asta înseamnă că, uneori e mai bine pentru mine să mă găsesc pe cale!

– E greu şi pe cale în ziua de astăzi, pentru că diavolul şi‑a perfecţionat şi rafinat metodele de ademenire. El nu mai atacă făţiş, la baionetă, cum o făcea pe vremea părinţilor pustiei. El poate lucra acum cu subconştientul tău prin mesaje subliminale. Apare şi acum cu precădere după miezul nopţii, dar pe canale media. Sau şi mai des te poţi întâlni cu el pe Internet. De cele mai multe ori gratis. Şi dacă tot nu muşti momeala, te trezeşti cu o super‑ofertă, foarte profitabilă pentru tine. La prima vedere. Pentru că dracul nu te poate ispiti cu răutatea lui, ci doar cu „bunătatea” sa.

– Aveţi dreptate. Ştiu şi eu că „drumul spre iad este pavat cu bune intenţii”, cum spune un vechi proverb britanic.

– El trebuie să te ispitească neapărat cu o plăcere, fie ea trupească, sau şi mai grav, cu una spirituală. Iar cel al curviei ştim cu ce …„ispite” vine. Rău pentru om este că nu gândeşte în perspectivă. Bun. vine ispita. O însoţesc cu gândul, apoi făptuiesc păcatul. Dar făcând asta, de ce nu mă întreb nici o clipă: ce va fi după? Merită să mă întinez? Merită să‑mi pierd mântuirea pentru o clipă de desfrâu? Pe urmă omul trebuie să ţină minte că Dumnezeu îngăduie ispitele pe măsura puterilor noastre. Nu există ispită de netrecut pentru nimeni. Trebuie însă multă rugăciune şi post. Şi Dumnezeu te va întări. Trebuie doar să‑I ceri ajutorul. Singuri nu vom birui nici un drac şi nici o patimă.

– „Fără de mine nu veţi putea face nimic”. Mi‑a fost tare greu să accept lucrul acesta.

– Să mai ştii că dracul acesta al curviei poate lucra chiar şi cu subconştientul tău, în somn, prin vise. De aceea te poţi trezi cu nişte ispite pe care nu le‑ai avut niciodată în viaţa ta, cu nişte gânduri care nu sunt ale tale. Şi el are răbdare: luni de zile îţi aşteaptă gândul să se învoiască la săvârşirea acelui păcat. De aceea trebuie multă luare aminte la paza gândurilor. Eu sunt de părere că decât să te lupţi cu patimile, mai bine să le prevezi. Definea cineva capacitatea de conducere ca însemnând putinţa de a prevedea. Aşadar dacă reuşeşti să prevezi, însemnează că tu conduci şi deci nu vei cădea rob patimii. Dar dacă nu reuşeşti acest lucru, patima va veni peste tine şi lupta va fi mult mai grea. De aceea e bine ca omul să se cunoască pe sine, să‑şi ştie slăbiciunile şi să‑şi păzească acele părţi slabe – care în mod sigur vor fi atacate de către diavol.

– Şi cu toată această ştiinţă a luptei cu răul, creştinul tot cade şi poate să pătimească asta chiar în mod repetat, deşi vrea să se îndrepteze şi nu doreşte să mai săvârşească acel păcat. Ba chiar poate fi ispitit cu deznădăjduirea în acele clipe de întinăciune, conştient fiind că dracul speculează aceste momente de cădere pentru a strecura îndoiala mântuirii.

– Să ai îngăduinţă la fel de mare cu tine, pe cât de mare ţi‑e neputinţa. Aşa m‑a învăţat avva Teofil Pârâian. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu te vei ridica. Poate de asta cade omul în mod repetat, fiindcă poate îşi închipuie că patima e destul de uşoară şi îi stă în putinţă s‑o înlăture fără ajutor dumnezeiesc. Or, poate Dumnezeu îl lasă singur pentru a‑l întări în credinţă, cercându‑i răbdarea. Citeam la stareţii Optinei că fără Dumnezeu suntem nimic. Şi mă întrebam şi eu: cum, Doamne, chiar nimic? Doar şi pe mine m‑a făcut după chipul Lui, şi‑atunci măcar ceva, ceva tot ar trebui să pot şi eu. Dar am putut să văd mai apoi cât de mare e neputinţa omenească, atât de mare încât nu mi‑a venit să cred. M‑am cutremurat când am ajuns la „subteranele” oamenilor ca duhovnic. Te îngrozeşti dacă intri în labirintul minţii umane.

– Tot voiam să vă întreb: apasă pe duhovnic încărcătura aceasta de răutăţi deşertate de către pătimitori la spovedanie?

– Dacă ar şti un duhovnic tânăr ce‑l aşteaptă, n‑ar mai spovedi în viaţa lui! Când am început eu să mărturisesc, au venit peste mine nişte patimi, dar nu aşa…ci cu putere mare! Şi erau patimi despre care eu nici măcar nu auzisem vreodată! Şi mă luptau cu atâta forţă încât nu mai dormeam nopţile. Duhovnicii nu spun. Nu spun pentru că e descurajant pentru tineri. Nu ştie nimeni cu câtă furie e atacat un duhovnic! Când mi‑am dat seama cu cine am de‑a face şi cât de mare e lupta mi‑am zis: şi dacă am să văd cu ochii mei un preot duhovnic, sau chiar un ierarh păcătuind, nu odată, ci chiar în repetate rânduri şi tot nu‑l voi judeca vreodată, când ştiu câte pătimeşte de la diavolul un duhovnic. O singură dată în viaţă şi într‑un singur punct să fie slab un duhovnic şi să vezi cu ce forţă va fi atacat prin acea slăbiciune a lui. Legiuni de draci aşteaptă o breşă la un duhovnic. Spovedesc de şase ani. Însă un an şi jumătate n‑am ştiut prea bine ce‑i cu mine din cauza ispitelor ce au venit asupra mea. Uneori mă întrebam dacă voi mai rămâne creştin, nu monah, aşa atacuri diavoleşti am avut de îndurat. Nici n‑apucam bine să mă ridic dintr‑o ispită că mă lovea cu alta. Eei! Atuncea de mă vedea cineva ce‑ar fi zis despre mine? De asta mă doare tare mult lipsa de înţelegere şi a dragostei. Vezi cum stau lucrurile? De exemplu, să zicem că un om îşi dă viaţa pentru ţara lui. Cum este el privit? Ca un erou, nu? Dar duhovnicul – preot de mir sau monah fiind – care se sacrifică pentru ca să salveze un suflet de la moarte, cum se numeşte el? Iar de se întâmplă să se piardă ‑ să nu fie! – în încercarea de a salva sufletul cuiva, ce vei spune despre el? El, care a „murit” luptând să salveze suflete de la moarte! Celui căzut în tranşee pe bună dreptate i se spune erou, dar de ce îl dispreţuim pe duhovnicul căzut în încercarea de a salva un suflet de la moarte? El de ce devine un paria şi nu e un erou? Măcar să nu‑l judecăm…

– Da. Rău lucru e a‑I răpi lui Dumnezeu judecata…

[…] Autor: George CRASNEAN

(sursa online: Lumea credintei)

Vezi si:

Legaturi: