PARINTELE IUSTIN PARVU LA COTA 94! Marturia parintelui Iustin Petre de la Man. Sf. Ioan Casian: “Pentru mine a fost primul om fericit pe care l-am intalnit”

LA MULTI ANI SANATOSI SI INCUNUNATI DE SLAVA CEREASCA!

“– Graţia Lungu Constantineanu: Când l-aţi cunoscut prima dată pe Părintele Pârvu de la Petru Vodă?

– Părintele Iustin Petre: Inainte să vă răspund la aceasta intrebare, trebuie să vă spun că după perioada asta frumoasa a tinereţii, a copilăriei, cu excursii, am practicat şi inot de performanţă. La un moment dat, în clasa a V-a, am intr-un club de arte marţiale unde am avut anumite performanţe, am fost şi vicecampion naţional în acest stil. Din clasa a IV-a am intrat la Palatul copiilor din Suceava unde am fost acceptat in formaţia de muzică uşoara şi dădeam concerte, excursii. In sfârşit, a fost o perioadă roarte frumoasă, cu schimburi de experienţă intre Moldova şi Bucovina, Basarabia, schimburi culturale, foarte, foarte frumos. Am avut o tinereţe plină. Aşadar, după această perioadă extrem de frumoasă, merg şi-mi desăvârşesc studiile la Cluj, unde urmez cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă şi unde trăiesc o perioadă de instrăinare, un sentiment foarte profund, că deşi sunt in ţara mea, trăiesc printre străini. Acest sentiment m-a urmărit pe perioada celor 4 ani de zile de studiu, cu accente destul de tari, dar şi cu foarte multe beneficii, că, intr-adevăr, Clujul, in ceea ce priveşte formarea mea culturală, a reprezentat pentru mine o incununare şi nu contest lucrul acesta. Dar am avut acest sentiment de instrăinare, ăsta este lucrul pe care vreau să-l subliniez.

– De ce?

 – Părintele Iustin Petre: Nu ţin neapărat să motivez de ce. Important este că intâlnirea cu Părintele Iustin, în anul IV de facultate, s-a făcut pe acest fond, pe acest sentiment de fond care devenise foarte profund, acut. Bineinţeles că trebuie ţinut cont şi de vârstă. Intotdeauna, vârsta aceasta este o vârstă de tranziţie 22, 23, 24 de ani, când omul are anumite zbuciumări interioare, are anumite căutări, devine conştient de faptul că trebuie să apuce pe un drum, să se hotărască pentru ceva. Până atunci viaţa este o tatonare, se deschid noi şi noi perspective, noi şi noi orizonturi, la fel de ademenitoare, care te îmbie. Până la urmă trebuie să te hotărăşti pentru ceva şi să alegi ceva. Trebuie, aşadar, ţinem cont şi de această fire, sau de această natură mai labilă a tinereţii pe care, bineinţeles, că am avut-o şi eu. Dar, revin la acest sentiment de instrăinare. Nu ma regăseam nicicum. Comparativ cu perioada aceea frumoasă, bucolică, feerică a tinereţii, aceşti 4 ani de facultate au fosi un adevărat iad, un adevărat calvar, deşi din afară, rămâneam un personaj foarte fericit şi bucuros. Astea erau nişte trăiri sufleteşti care nu se vedeau din exterior. Mai degrabă era sentimentul că pierdusem acea siguranţă şi acea bucurie de a trăi. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum s-a intâmplat. Cert este că sufleteşte nu eram foarte, foarte bine şi Ardealul, sau Clujul în special, acel mediu academic, acel fel de a fi al românilor de peste munţi nu mi se potrivea nicicum. Aveam sentimentul că sunt amputat sufleteşte, nu mă pot exprima la adevărata mea capacitate sufleteasca că ceva se intâmplă, că există o constrângere, o presiune exterioară pe care nu o puteam identifica, nu o puteam explica, aşa, care mă forţează să fiu altfel decât firescul meu de a fi.

Pe acest fond îl intâlnesc pe Părintele Iustin. Si intr-adevăr, intâlnirea a fost cu totul şi cu totul cutremurătoare. Părintele Iustin a reuşit să mă zguduie lăuntric şi sa ma pună din nou pe şinele fireşti ale vieţii mele. Dacă e sa-i mulţumesc în vreun fel Părintelui Iustin, este că m-a ajutat prin cuvinte foarte simple, intr-un timp extrem de scurt fără muncă de lămurire, fără teorii, fără să  incerce sa convingă în vreun fel. Stând şi gândindu-mă retrospectiv la ceea insemnat intâlnirea cu Părintele Iustin, a fost pur şi intâlnirea mea, după o foarte indelungată perioadă de timp  cu un om. Poate că pare pretenţioasă această afirmaţie, dar intr-adevăr, până atunci n-am intâlnit un om care sa ma  arunce în vreo scăldătoare. Si probabil că de aici au fost aceste zbuciumări interioare ale mele. N-am intâlnit un om care să mă convingă, n-am intâlnit un om care să aiba forţa lăuntrică, să aibă zâmbetul acela serafic, să aiba acea aşezare extraordinară din care să-ţi dai seama tu ca tanar, ca omul acela este fericit, este implinit, este un om, care, intr-adevăr, se uită in urmă şi se bucură că a trăit. Asta a fost intâlnirea cu Părintele Iustin. Pentru mine a fost primul om fericit pe care l-am intâlnit in viaţa mea şi care a reuşit să mă convingă in fericirea lui. Aicea aş deschide o paranteză şi v-aş zice că de pe acea poziţie a studentului clujean, sceptic, nihilist, foarte critic, priveam monahismul cu mari rezerve şi cu mari reţineri. Prin urmare, până să-l intâlnesc pe Părintele Iustin, nu mă simţeam ca având o vocaţie monahală şi nu simţeam că-mi doresc să devin monah sau că pot să trăiesc intr-o mânăstire. Inţelegeţi? Pur şi simplu, dacă am hotărât, după aceea să rămân în mânăstire se datorează faptului ca Părintele Iustin a reuşit să-mi deschidă această perspectivă a vieţii şi mai mult decât atât, a reuşit să mă convingă prin ceea ce este el insuşi. Intâlnirea, v-am spus, s-a desfăşurat in cuvinte foarte puţine, care au reusit să producă in sufletul tânărului, pe atunci, adevărate seisme, adevărate cutremure sufleteşti. Şi ceea ce s-a intâmplat după aceea a fost sentimentul acut şi profund de regăsire, sentimentuI că acei 4 ani de zile, care, indiscutabil, au constituit o experienţă necesară pentru viaţa mea, nu au fost decât o perioadă de instrăinare, o perioadă de zbucium şi că, in sfârşit, m-am simţit şi eu din nou acasă sau m-am intors acasă. Acesta a fost efectul spectaculos pe care l-a avut intâlnirea mea cu Părintele Iustin Pârvu. Efectiv, mi-a redat acel firesc pe care-l aveam — copilăria, acel firesc de a fi, acea bucurie de a trăi, de a mă exprima in toată plinătatea sufletească. Nu intenţionez să acuz pe nimeni, Doamne fereşte! Nu e vinovat nici Ardealul, nu e vinovat nimeni că un astfel de om nu l-am intâlnit in altă parte. Dacă a fost să-l intâlnesc in Moldova aşa a vrut Dumnezeu. Si sunt convins că astfel e oameni schimbă destine, nu in sensul de a-l intoarce pe om sau de a-l determina pe om să fie altfel decât este, ci in sensul de a-l pune pe om in firescul lui.

Firescul omului este să tindă către Dumnezeu. Omul care se mişcă firesc este omul care este impăcat cu el insuşi, mulţumit cu el însuşi. Dacă noi ca oameni ajungem la un moment dat să nu ne mai suportăm pe noi inşine, sa nu avem acel sentiment de impăcare, să nu ne regăsim, facem lucruri pe care logic sau raţional nu le-am fi făcut, este pentru simplul fapt că nu ne mai comportăm firesc. Nu trebuie să deznădăjduim pentru că suntem oameni si Dumnezeu va rândui pentru fiecare să intâlnească acesti oameni care au forţa aceasta dumnezeiască de a te aşeza din nou în firescul tău. Pentru mine, omul acesta, trimis de Dumnezeu, a fost Părintele Iustin. Si la vârsta de 30 de ani pe care o am acum [in 2008, n.n.], la 6 ani după ce l-am intâlnit, pot sa afirm că in măsura tinereţii pe care incă o deţin, sunt un om implinit, in sensul că sunt 6 ani de zile care au trecut cu folos, in care am putut să pun in lucrare toată forta sufletească, toată dârzenia. Că aţi amintit de acea dârzenie şi de acea hotărâre şi acea responsabilitate a omului bucovinean, cred că aceste calităţi sunt un apanaj al bucovinenilor, pe care le am şi eu şi iată că in 6 ani de zile, pot să mă declar un tânăr implinit, realizat, un tânăr cu experienţă de viaţă mult mai bogată decât aş fi putut-o dobândi în orice altă situaţie sau în oricare alt drum.

[…]

V-am zis că toţi aceşti ani au fost ani când am simţit că am trăit din plin, am simţit că am trăit la limită, la limita puterilor trupeşti şi sufleteşti dar cu toate acestea am simţit că am câştigat enorm din toate punctele de vedere — şi in ceea ce priveste experienţa cu oamenii, şi in ceea ce priveşte cunoştinţele de construcţie, de arhitectură, in ceea ce priveşte studiile. Am avut şi foarte mult timp pentru lecturi. Am citit mai mult în aceşti ani decât am citit in toată facultatea. Astăzi imi permit fără nici un complex, să ies inaintea oamenilor şi să le vorbesc din Sfinţii Părinţi, să le impărtăşesc din invăţătura lor pentru că pur şi simplu o cunosc şi am avut timp să o aprofundez. Aşadar, iată, o sumă de câştiguri pe care le datorez in mare măsură Părintelui Iustin pentru că el este cel care m-a luat de acolo de unde eram şi m-a pus pe nişte şine pe care trebuia să merg pentru că acestea erau firescul vieţii mele. Eu l-am apreciat şi îl apreciez foarte mult in continuare. Pentru mine este adevăratul model al omului, nu neapărat al călugărului, nu neapărat al părintelui duhovnicesc, al duhovnicului, când zic omului, le include pe toate acestea pentru că, calitatea de om insumează mult mai mult, graniţele omului sunt mult mai largi. Adică, atunci când zic apreciez omul din Părintele Iustin, mă refer că el ştie să fie şi duhovnic, ştie să fie şi părinte, ştie să se poarte cu o extraordinară, o excepţională gingăşie sufletească. Câteodată ai sentimentul foarte putemic că stai în preajma unui copil, a unui bătrân neputincios, după aceea ai la fel de putemic sentimentul că stai lângă un colos, lângă un munte de neclintit. Aşadar, v-am zis, Părintele Iustin este pentru mine un model pe care îl apreciez, îl stimez şi mai mult decât atât, este existenţa umană in forma ei împlinită şi mă bucur că Dumnezeu mi-a ingăduit să intâlnesc un astfel de om, poate că la timpul potrivit. Si mă bucur că am avut tăria sufletească să las in urmă — atenţie! — nu firescul meu, ci unele mici inşelări pe care facultatea, mediul, cultura aceasta modernă reuşisera să mi le strecoare in minte şi care deveniseră repere existenţiale pentru mine. Am reuşit să le las in urmă şi mă comport aşa cum trebuia să fiu, aşa cum I-ar fi plăcut lui Dumnezeu să fiu. Dacă doriţi să vă zic exact ce s-a intâmplat efectiv in intâlnirea aceasta cu Părintele Iustin, nu prea ştiu ce să va zic, pentru că n-a fost o intalnire care s-a consumat la nivelul acesta al cuvintelor, al ideilor, nu. A fost pur şi simplu o intâlnire de suflet, ştiţi? Mai degrabă a fost moment de recunoaştere. Sufletul meu, foarte zbuciumat vremea aceea, care avea nevoie de modele nevoie v-am zis, nevoie puternică, altfel s-ar fi prăbuşit sau s-ar turnat in cine ştie ce forme străine — l-a intâlnit pe Părintele Iustin şi l-a recunoscut. Asta a fost toată intâlnirea noastră.

– A fost un moment cheie când aţi făcut pasul hotărâtor către viaţa monahală?

– Voiam să vă mai zic, că întâlnirea in acest nivel omenesc a fost absolut intâmplătoare, Bineinţeles că v-am povestit la inceput de fratele meu [parintele Nicodim Petre, n.n.] avut un rol hotărâtor in educaţia mea in primii ani, ceea ce se numeşte cei şapte ani de acasă. El îl cunoştea pe Părintele Iustin din anii studenţiei, de mult imi vorbea de Părintele Iustin şi argumentul lui prin care m-a convins merg în vacanţa de Paşti a anului IV de facultate a fost ca e foarte bătrân, nu se ştie cât va mai trăi, şi eu din botez  purtam numele de Iustin. Ăsta a fost argumentul. Zice: de ce nu vrei să vii să vezi un părinte pe care îl cheamă ca si pe tine? Cine ştie, poate o să-ţi placă de el. Nu aveam eu aşa o evlavie. Nu am fost un tânăr evlavios care să aibă acea evlavie creştină, acel respect deosebit şi de frumos faţă de oameni în vârstă, faţă de oameni duhovniceşti, faţă de parinţi, nu. Îi priveam ca pe nişte oameni. Nu mă intimida haina. Inţelegeţi? De aceea a incercat fratele meu in fel şi chip. Nu mă impresionau aceste etichete. M-am dus pur şi simplu din curiozitate, dintr-o curiozitate care ţine de firescul omului de a fi. Şi atâta tot. şi din această curiozitate a ieşit ceea ce a ieşit.

 – Care este mânăstirea de metanie şi cine v-a luat sub mantie?

– Mânăstirea de metanie este Petru Vodă. Am zis că de Paşti am mers acolo cu fratele meu. Două luni de zile după prima intâlnire cu Părintele Iustin n-am mai fost om pentru că mi-a dărâmat toate temeliile pe care incepusem eu să mă zidesc ca nouă personalitate crescută intr-un mediu academic de excepţie — Cluj. Totul s-a năruit şi în câteva luni de zile am terminat facultatea, mi-am susţinut teza de licenţă, iar la inceputul lui august, chiar pe 1 august, am impresia, am venit la o nouă intâlnire, moment in care am şi rămas. Lucrurile s-au petrecut fulgerător. Eu v-am zis, pentru mine hotărârea era hotărâre. Am fost un om foarte liber, părinţii mi-au respectat această libertate. Această decizie a mea n-a creat ecouri, reacţii. Au fost reacţii, dar nu la modul că a incercat cineva să vină să mă convingă că am luat o hotărâre greşită. Au fost reacţiile fireşti, toţi care mă cunoşteau, şi părinţii inclusiv, care ştiau felul meu de a fi.

Aşa, în mare, v-aţi făcut o părere. Cântam la chitară, eram un profesionist al chitării, un sportiv de excepţie. In sfârşit, un om căruia îi plăcea viaţa, sub aspectele ei frumoase. Or, există această percepţie asupra mânăstirii, ca mânăstirea e un fel de inchisoare in care te închizi pe viaţa din care nu mai ieşi, in care se sting ca o oală aşa, ca o de canalizare care inghite tineri şi aşa mai departe.

In sensul acesta au apărut unele reacţii, că păcat de tineretea ta, lucruri de astea. Dar altfel de reacţii, nu, să vină tata sau mama. Mama, din contră, a avut o atitudine excelenta, superbă, să o numesc. Iniţial ştiau că am rămas in Petru Vodă pentru o perioadă, ca să mă odihnesc dupa surmenarea [din cauza] examenului de licenţă şi ca sa pregătesc admiterea la examenul de masterat. Dar au trecut şi acele luni, a trecut examenul de admitere pentru masterat, moment in care şi-au pus anumite semne de intrebare. Au venit la mine şi au aflat de hotărârea pe care am luat-o. Tata a avut o reacţie puţin mai lacrimogenă, s-a simţit mai zguduit sufleteşte. Mama, în schimb, deşi suferea, şi ştiu suferea, a avut o reacţie plină de bărbăţie şi a retezat-o foarte scurt, în modul ei caracteristic. Reacţiile au apărut după aceea, când Părintele Iustin, la foarte scurt timp după intrarea mea in mânăstire, a hotărât să mă călugărească. Tata nu inţelegea de ce repede, de ce aşa grabă.

L-a liniştit, sau a avut şi el o mulţumire, ca tată, că am fost luat sub mantie chiar de Părintele Stareţ, de Bătrânul, de Părintele Iustin şi mi s-a păstrat numele de Iustin. Asta a fost mulţumirea lui. Si pe mine m-au surprins aceste reacţii părinteşti. Era conştient că pierduse ceva, mă pierduse pe mine, in felul lui de a gandi. Dar la momentul respectiv era conştient că, hotărârea mea este ireversibilă şi prin urmare, incerca să mai câştige mici favoruri şi acesta a fost unul dintre ele — să nu mi se schimbe numele de botez pentru că el a ales acest nume, el mi-a pus numele de Iustin şi era foarte incântat de alegerea lui. Din ce-mi povestea, a stat foarte multe zile citind calendarul ca pe o carte din scoarţă în scoarţă, până s-a hotărât să-mi pună acest nume. Prin urmare, Bătrânul i-a făcut hatârul mai ales, dacă ţinem cont şi de faptul că şi pe el îl chema Iustin. Bine, această coincidenţă de nume, după aceea, a trezit multe confuzii, multe admiraţii. Astăzi, există, aşa, să zicem, un supranume pe care l-am câştigat sau pur şi simplu mi s-a dat de Iustin cel Tânăr. Nu mă consider un următor intru totul al Părintelui Iustin Pârvu, al Părintelui Iustin Bătrânul, şi nu zic asta cu satisfacţie, o zic cu durere. In sfârşit, există, legat de această coincidenţă de nume, există acest supranume de Iustin cel Tânăr, care mi se dă. Pe mine, după familie, mă cheamă Petre, aşadar şi prima iniţială a numelui coincide şi s-a intâmplat la Constanţa de vreo două ori şi la un simpozion în ţară unde am fost invitat, să fiu trecut in liste ca Iustin Pârvu, lucru care a creat iarăşi confuzii şi reacţii — şi de admiraţie şi reacţii mai violente din partea altora.

Se zice in lumea artiştilor că la umbra stejarilor bătrâni nu creşte nimic. In duhovnicie lucrurile stau tocmai invers. E bine să ai un astfel de stejar bătrân care să te umbrească, şi mai ales că, ţinând cont de faptul că o personalitate duhovnicească nu te inhibă niciodată, o personalitate duhovnicească, pentru că se apropie foarte mult de felul de a fi al lui Dumnezeu, iţi respectă intotdeauna libertatea şi te lasă să creşti in firescul tău. De aceea zic, că Părintele Iustin este un nevoitor de excepţie, este un om care doarme foarte puţin, care trăieşte doar gustând câte ceva, care primeşte lume 23 de ore din 24 de ore, stă, ascultă necazurile fiecăruia. Nu, eu nu sunt la aceste măsuri şi nici nu mă văd să cresc in acest sens. Simt că Dumnezeu, dacă a pus ceva daruri in mine, le-a pus in altă direcţie şi în alt sens. De aceea vă zic, mă bucur de supranumele de Iustin cel Tânăr, dar in sinceritatea propriei mele conştiinţe ştiu că nu calc urmele Bătrânului. Am un fel aşa mai lejer de a fi şi inca nu  ştiu in ce măsură îi place sau nu lui Dumnezeu. Incerc totuşi să-mi fac datoria.

– In ce perioadă aţi vieţuit în Mânăstirea Petru Voda?

– Am stat foarte puţin in Petru Voda, opt luni de zile. La şase luni după ce am intrat in mânăstire am fost călugărit, Bătrânul m-a luat sub mantie, si apoi după două sau trei luni de zile am fost trimis la Constanţa. Aici s-a intâmplat, iarăşi, un fapt minunat.

 – De ce a ales Părintele Iustin pentru sfinţia voastra Constanţa, şi nu altă zonă, pentru că a trimis călugări si maici în diferite zone? Ce a fost special aici pentru sfinţia voastră, aşa cum a considerat Părintele Iustin? Pentru ca nu cred că este o intâmplare.

– Cred că el avea un plan de a increştina — termenul e puţin cam pretenţios — de a increştina România, sau mai bine zis, de a da un suflu nou vieţii duhovniceşti în România şi a incercat să faca treaba aceasta prin ucenicii pe care i-a trimis, precum Mântuitorul şi-a trimis apostolii, in toate zonele, toate cotloanele ţării noastre. Aşadar, avea aceasta intenţie, acest plan, mai mult sau mai puţin mărturisit şi am făcut şi eu parte din acest plan al lui pentru Constanţa. In această dimensiune a logicii omeneşti, lucrurile au fost pur şi simplu intâmplătoare. Acum, după 6 ani de zile, dacă stăm şi ne gândim la ceea ce inseamnă Sfântul Ioan Casian pentru conştiinţa românească, şi pentru trecutul nostru, nu e nimic intâmplător. Dar atunci, Bătrânul m-a chemat intr-o zi la el, era in postul Paştelui, şi mi-a zis:

–  Până de Paşti o să fii preot.

Eu m-am bucurat că mi se acordă o asemenea cinste, o asemenea incredere. Dar, bineinţeles, mai prefăcut, mai sincer, i-am zis:

– Chiar consideraţi că sunt pregătit pentru asemenea slujire că nu mi-a crescut bine părul?

In sfârşit ce am zis eu acolo, nici nu mi-a crescut bine barba. El zis:

– O să le inveţi din mers.

I-am zis:

— Dacă sunteţi hotărât şi credeţi că asta este bine pentru mine, am să vorbesc la Suceava, — eu fiind originar din Suceava. Am să vorbesc cu Prea Sfinţitul Pimen şi o să mă hirotonească. Era perioada când era un presupus conflict intre Mânăstirea Petru Vodă şi Mitropolie pe care nu l-am inţeles, nu-l inţeleg nici astăzi. Asta a fost istoria! Si atunci era necesar ca un alt episcop din altă eparhie să accepte hirotonia mea. Am incercat să trag sforile la Suceava prin părinţii mei, prin alţi cunoscuţi care aveau trecere la Arhiepiscopie şi n-am primit răspuns pozitiv. Din câte am inţeles după aceea, nici nu s-au dus sa spună Prea Sfinţitului Pimen. Deci el n-a aflat despre  aceste intenţii. Nu ştiu de ce n-au făcut-o. In sfârşit aşa s-a intâmplat. Nu existau telefoane mobile ca să ţii legătura. Exista un telefon fix unde puteai fi găsit când şi când, cu foarte multe piedici şi dificultăţi, aşa incât timpul trecea, de la Suceava n-aveam nici un răspuns. La un moment dat m-am gândit că acea vorbă, părut profetică, că de Paşti voi fi preot, a rostit-o Părintele Iustin aşa, intr-o doară, n-am stat să mă gândesc pentru ce motiv. Dar nu. Erau vorbe profetice, cum crezusem iniţial. S-a intâmplat să vină şi Duminica Floriilor, am mers la slujbă, duminică frumoasă, insorită, lume multă, iar pe seară mă cheamă:

— Mâine dimineaţă vei pleca la Constanţa. Acolo să te aştepte o doamnă avocat, care, pe un teren proprietate privată, a ridicat o biserică şi vrea să facă o mânăstire cu părinţi de aici, din Petru Vodă. A discutat cu Prea Sfintitul vei fi hirotonit preot. Tot terenul şi biserica va fi donat Arhiepiscopiei.

Aşadar, terenul va fi donat Arhiepiscopiei, motiv pentru care — era şi perioada în care făceam ascultare la milimetru, cum se zice în mânăstire în limbaj călugăresc, n-am stat să preget, să mă impotrivesc. Am zis doar atât, eu sunt indrăgostit de munte şi pentru mine va fi un efort mă acomodez intr-o zonă mai deşertică. Până la urmă am venit la Constanţa, ne-am apucat de treabă la biserica de care v-am zis. Voiam să vă zic de hirotonie, că a zis că până Paşti voi fi preot. Am venit la Constanţa, am plecat luni,  ajuns luni seara, ne-am odihnit; marţi dimineaţa ne-am dus şi am văzut locul, biserica; miercuri am fost programaţi in audienţă la Inalt Prea Sfinţitul Teodosie; joi am fost hirotonit diacon; vineri a fost zi aliturgică, adică nu slujit Sfânta Liturghie; sâmbătă dimineaţă — e vorba săptămâna patimilor, sâmbătă dimineaţă am fost hirotonit preot şi prima Liturghie in calitate de preot am slujit-o in  noaptea de Inviere. Vedeţi? Acuma, intr-adevăr, putem spune că a fost o intâmplare sau un fapt minunat.

 – Cum aţi ajuns şi aţi schimbat locul, cum aţi ajuns aici, la Sfântul Ioan Casian?

– Vreau să vă zic, să subliniez că Bătrânul a zis că până de Paşti vei fi preot, am fost chiar in noaptea de inviere, aşa incât în fiecare an în noaptea de Inviere eu sărbătoresc incă un an de preoţie. Episodul ăsta din viaţa mea face parte din momentele minunate, ca sa zic aşa, momentele in care L-am simţit foarte prezent şi aproape pe Dumnezeu prin sfinţii Lui. Cum s-a intâmplat să ajung la Sfântul Ioan Casian? Pur şi simplu, acea doamnă avocat n-avea intenţii curate. Avea de gând să facă un fel de mânăstire privată, adică nu intenţiona să doneze cu acte în regulă terenul şi biserica Arhiepiscopiei. Fapt pentru care, eu m-am retras şi am mers la Inalt Prea Sfinţitul intr-o audienţă, i-am zis că nu stau, dacă are altceva pentru mine, dacă nu, mă retrag în scumpa mea Bucovină. Si aşa a inceput proiectul de la Casian. Aici, inaintea mea au mai fost două rânduri de părinţi care nu au rezistat şi care nici nu au făcut nimic, în sensul că doar au venit, au stat in peşteră o săptămână, două, o lună, până a dat frigul. Nu au apucat să facă nimic, s-au descurajat. Si ţinând cont de aceste experienţe anterioare, Inalt Prea Sfinţitul m-a păstrat la catedrală până când a comandat trei containere amenajate cu termopane, cu izolaţie, cu tot, tot, tot, ca să nu se mai repete experienţele anterioare, adică să avem un loc unde să stăm cât de cât omeneşte. Aceste containere au fost gata pe 18 decembrie 2002, pe 19 decembrie ne-a anunţat Inalt Prea Sfinţitul că trebuie să mergem să le luăm. In 20 decembrie am găsit trailerul, le-am incărcat şi le-am adus aici. In 25 decembrie am sărbătorit primul Crăciun, aici la Casian. Si bucuria a fost că au participat la slujbă şi trei ciobani care işi păşteau oile pe aici.

– Sunteţi stareţ al mânăstirii, obştea la ora actuală, câţi vieţuitori are şi de unde provin?

– Suntem şapte vieţuitori, dintre care trei suntem preoţi, restul sunt călugări şi fraţi şi avem un singur părinte de aici, din Dobrogea. De fapt sunt doi părinţi dobrogeni, dar dintre aceştia doar unul singur a venit direct in Mânăstirea Sfântul Ioan Casian, celălalt a trecut si el prin Mânăstirea Petru Vodă, ca şi ceilalţi părinţi, de altfel.

Aşadar, intr-o măsură mai mare sau mai mică, părinţii de la noi, de la Casian au trecut prin şcoala duhovnicească de la Petru Vodă. Si eu, in calitate de staret pot să afirm, fără să exagerez in nici un fel, că am părinţi minunaţi, adică, nu sunt pus in situaţia de a le da ascultări. Nu ştiu dacă se intâmplă lucrul ăsta in vreo mânăstire, dar la mine, aici, la Casian, fiecare ştie ce are de făcut pentru că fiecare si-a asumat responsabilitatea pentru o treabă — un părinte se ocupă, de exemplu, de partea de energie electrică, avem un sistem eolian şi nişte generatoare. El intreţine [acest sistem] şi grădina, gradina de zarzavat şi tot ce ţine de lucruri gospodăreşti. Alt părinte se ocupă de aprovizionarea cu materiale. Un alt părinte se ocupă de biserică şi preoţii se ocupă de Sfântul Altar. Prin urmare, fiecare ştie ce are de făcut. Eu nu stau niciodată le spun. Cel care aprovizionează cu materiale mânăstirea se duce, îi intreabă pe muncitori ce au nevoie in fiecare dimineaţă, vine, imi comunică, îi dau bani, merge, cumpără, işi face treaba. Celălalt se invârte prin curte, vede ce merge, ce mai trebuie făcut, vine, imi spune. Foarte rare cazurile, situaţiile, doar când e nevoie de, să zic, un efort solidar mă duc şi le zic şi îi adun pe toţi la un loc, ca să mişcăm ceva, să urnim ceva din loc. Dar in rest, fiecare ştie ce are de făcut şi sunt părinţi foarte, foarte cuminţi. Asta e, sunt părinţi cu care comunici foarte uşor, nu sunt dificili. V-am spus, in sensul ăsta sunt foarte incântat şi mulţumit de ei, fără stresuri din partea lor.

 – Părintele Iustin a contribuit şi financiar la această mânăstire?

– Da, da, a contribuit financiar. prima parte. Ştiţi, inceputurile sunt cele mai grele, pentru simplul motiv că nimeni nu ştie de tine. Si chiar dacă ştie de tine, omul modern este un om al comodităţii. In situaţia in care nu ai apă, nu ai curent, nu ai drum, te expui destul de mult. Au fost unii curajoşi care şi-au stricat maşinile la inceput, sau care au venit şi au ingheţat pe aici de frig, sau i-a bătut soarele în cap, vara. Verile sunt foarte toride. Inceputurile sunt foarte grele şi ajutorul Părintelui Iustin a fost la timpul potrivit. Cu atât mai mult, au fost extraordinar de substanţiale. Inţelegeţi? Adică, o anumită valoare are 100.000.000 când îi ai la inceputul lucrărilor, când nimeni nu te bagă in seamă, şi altă valoare are aceeaşi sumă când deja e o mânăstire pe roate, în care vin să se inchine sute, mii de credincioşi, şi care contribuie fiecare in felul lui şi se simte, se adună. Chiar la un moment dat, aveam acest gând, in momentul în care vom zugrăvi biserica să-l trec pe Părintele Iustin la ctitori. Este o rubrică specială in pictura bisericească, în pictura murală, unde sunt trecuţi ctitorii. Mă gândeam să-l pun pe Părintele Iustin acolo.

– Ca la Cergăul Mic?

– Si la Cergău e trecut?

– Da.

– N-am ştiut.

– Da. Este un tablou cât peretele cu Părintele Iustin, foarte bine realizat, cu statura puţin adusă şi cu biserica in palme oferind-o Mântuitorului.

– Da. La aceeaşi reprezentare mă gândeam şi eu. Nu cred că ar impieta pe nimeni.

[…]

– Asta este realitatea. Da. Chiar m-a impresionat. Doar pe vremea domnitorilor mai găseai un ctitor la masura Părintelui Iustin.

– Da. Intr-adevăr ctitor de lacaşuri sfinte. Dacă va veni vremea să fie canonizat vreodata, vremea când Biserica sa-i recunoască sfinţenia, mai mult ca sigur troparul care trebuie alcătuit pentru fiecare sfânt, spune şi lucrul acesta — ctitor de locaşuri sfinte. Are foarte multe ctitorii în toată ţara şi câteva ctitorii destul de importante pentru peisajul monahismului sau pentru ceea inseamnă harta spiritualităţii româneşti. Mânăstirea Ioan Casian ridicată, pe locul unde s-a născut Sfântul Ioan Casian este foarte aproape de peştera de nevoinţă şi a Sfântului Ioan Casian şi a multor generaţii de sihaştri secolul IV până în secolul IX. Intr-adevăr, o ctitorie extrem de importantă din punctual meu de vedere, Mânăstirea aceasta Sfântul Ioan Casian este a doua ca importanţă dupa Peştera Sfântului Apostol Andrei, din toată România, prin vechimea ei, prin importanţa şi statura duhovnicească şi teologică a sfântului care s-a născut aici.

– Slujiţi şi in Peştera Sfântului Ioan Casian?

– Da, da. Se fac slujbe şi in Peştera. E deja o tradiţie ca in noaptea hramului să mergem sa facem liturghia în Peşteră. Ceea ce e impresionant, este extraordinara popularitate a Sfântului Ioan Casian, un sfânt care până mai anii trecuţi, auzeai despre el doar in mediile universitare — facultăţile de Teologie; era amintit la cursurile de patrologie, mai era amintit la cursurile de morală destul de lateral, aşa, trecut intr-un con de umbra nedrept. Iată că a devenit dintr-odată, in câţiva ani de zile, un sfânt foarte intim şi foarte popular pentru sufletul omului. Au venit de hram din Timişoara, din toate colţurile ţării, părinţi cu copii cărora le-au dat numele Sfântului Ioan Casian. Impresionant! Din Brăila, Braşov, Târgovişte, Iaşi, Suceava, Bacău, de peste tot! Din zona Ardealului, v-am zis, Timişoara, din Târgu Mureş au venit, special ca să participe la această sărbătoare a hramului Sfântul Ioan Casian.

 – Consideraţi că Părintele Iustin Pârvu are ceva comun cu Sfântul Ioan Casian?

– La fel ca Sfântul Ioan Casian are mai multe poate l-a depăşit în acest sens — are mai multe ctitorii de mânăstiri de călugări, are şi o mânăstire de maici, ctitorie a sfinţiei sale, Mânăstirea de maici de la Petru Vodă, are foarte, foarte, foarte mulţi ucenici, la fel ca şi Sfântul Ioan Casian. Şi dacă ţinem cont de faptul că vocea Sfântului Ioan Casian, în contextul istoric al vremurilor in care a trăit, a fost o voce extrem de importantă, o voce de referinţă, a fost angajat pe deplin în toate frământările prin care a trecut Biserica Ortodoxă la sfârşitul sec. IV, inceputul sec. V, şi in acest sens putem să găsim anumite asemănări intre Sfântul Ioan Casian şi Părintele Iustin Pârvu. Pentru că, ştiţi foarte bine, şi Părintele Iustin Pârvu e o voce in momentul de faţă, o voce foarte puternică, credibilă şi de referinţă pentru intreaga ortodoxie românească. Si ca orice voce puternică are admiratori şi contestatari. Asta e! Fulgerele nu trăsnesc decât in munţii inalţi. Părintele Iustin Pârvu e un munte, nu e nici câmpie şi nici deluşor. Si numai un munte poate să ţină piept trăsnetelor“.

(Extras din interviul cuprins in volumul: Gratia Lungu Constantineanu, “Parintele Iustin Parvu, Ctitor si parinte duhovnicesc”, Editura Haritina, Iasi, 2009)

Legaturi: