fresca pictata de Ioan si Camelia Popa

“Cine cauta sa scada la crucea lui, mai mult isi adauga”.

***

“Nu poti sa rezisti la prezenta Divinitatii decat plangand. Cand simti izvorul acela de iubire care curge printre lucruri si printre oameni si care-ti da atata maretie faptului ca esti om, nu poti sa primesti lucrul asta decat cu lacrimi, decat plangand. Asa se explica de ce toata lumea plangea. Parintele Arsenie putea sa ni-L faca prezent pe Mantuitorul acolo printre noi, sa-I simtim prezenta“.

La Sfanta Liturghie simteai prezenta si puterea Mantuitorului si plangeai

Aspazia Otel Petrescu

“Cand am iesit afera am dat nas in nas cu Zorica [Zorica Latcu -mai tarziu, Maica Teodosia - este o poeta crestina din cadrul miscarii gandiriste conduse de Nichifor Crainic].

- Te-am cautat acasa. Bine ca am dat peste tine. Du-te, fa-ti bagajul. Deseara plecam la Sambata.

Eu am facut ochii mari si am spus:

- Cum la Sambata?

Zice:

- Da, te duc la Parintele Arsenie. N-ai spus ca vrei un duhovnic?

Eu ii spusesem ca sunt in cautare de duhovnic la care sa am eu curajul. Ea spune:

„Te duc eu la Parintele, ca acolo iti da el curaj. Ca daca ma bazez pe tine, tot asa o taraganezi…”.

Am fost convinsa ca mi-a fost ascultata rugaciunea si ziceam:

„Doamne, ce scurt e timpul cand vrei Tu sa ajuti pe cineva!”

Şi am zis:

- Zorica, eu pentru asta m-am rugat si uite pentru asta tu ai venit… Plec! Neconditionat plec!

Şi am pornit.

El e Parintele care ma va salva

Era totusi inca dupa razboi. Era la inceputul anului 1948, in luna februarie. Am mers toata noaptea. In Brasov am picotit amandoua pe o masa schioapa intr-o sala de asteptare plina de fum si in frig. De la Sambata de Jos la Sambata de Sus este o distanta destul de buna; n-am gasit nici o caruta, nici macar pe cineva cu care sa ne insotim Eram noi doua in plina iarna, cu troiene pana la brau. Zorica a spus:

- Mergem pe jos, nu ne intoarcem inapoi.

Zic:

- Nu ne intoarcem. Sunt de acord. Merg cu tine.

Dar ma gandeam cum o sa inoate ea prin zapezile alea… Nu va pot spune cum mergea… Zbura…! Dragostea ei pentru Sambata, pentru Parintele, i-a dat niste puteri uriase. Mergea mult mai bine decat mine, care eram valida [Zorica avea o invaliditate].

Ea mergea inainte si eu in urma, ca ea cunostea drumul. Nu era decat o poteca facuta de oamenii care mersesera si ei probabil la Sambata, desi, cand am ajuns noi, nu era tipenie de om, nu era lume straina. Mergand eu asa in urma ei, nu stiu de ce mi s-a parut mie ca eu trebuie sa-l cunosc pe Parintele direct, nu sa spuna Zorica:

„Uite, Parinte, ti-am adus o pacatoasa care asa si pe dincolo…”

Nu stiu de ce mi se parea mie ca nu trebuie sa fiu eu recomandata, ca trebuie eu sa-l recunosc pe Parintele, ca el e Parintele care ma va salva. Şi am zis:

„Doamne, daca sentimentul acesta al meu are vreo noima, daca iti este placut Tie, atunci indeplineste-mi-l”.

Am ajuns acolo. Zorica a zburat la parinti. M-a lasat la arhondaric, am intrat in bucatarie, m-a predat maicii care gatea acolo pentru parinti. Maica a spus:

- Zorica s-a dus la Parintele. Acum ei stau mult de vorba. Hai, pana atunci, sa-ti dau un lighean si apa sa te speli….

Trenurile inca erau cu carbuni, nu era electrificata zona respectiva si aratam cum aratam. M-am spalat si i-am multumit.

Imi pieptanam parul, aveam codite. Ea imi spune:

- Sa-ti pui ceva pe cap. Nu e bine sa fii cu capul descoperit in fata Parintelui.

Eu brusc am inceput sa plang. Am zis:

- Multumesc ca m-ati invatat.

Aveam un fular pe care puteam sa mi-l pun pe cap. Plangeam, plangeam asa in nestire, nici eu nu stiam de ce plangeam. Nu eram suparata ca Zorica a plecat la Parintele, ii intelegeam foarte bine nerabdarea. Eram nespus de bucuroasa ca sunt intr-un loc asa de sfant cum stiam ca este manastirea asta brancoveneasca,  dar eu plangeam Şi maica spune la un moment dat:

- L-ati vazut pe Parintele? Ati stat de vorba cu el?

Şi eu am spus:

- Nu. Nici nu-l cunosc. Nu stiu cum arata.

Şi a stat putin asa si s-a gandit, apoi a zis:

- Atunci v-a vazut Parintele.

Mie mi s-a parut foarte…Va dati seama, venind de afara, limbajul asta era foarte straniu pentru mine. Şi am zis:

- Cum m-o fi vazut Parintele?

Şi ea spune:

- Da, sigur ca in clipa cand ati inceput sa plangeti, Zorica i-a vorbit Parintelui despre dumneavoastra.

Eu m-am gandit: o fi asa, n-o fi asa? Mi s-a parut ciudat.

A venit un frate si a spus:

- Dumneavoastra sunteti domnisoara  Otelu?

- Da.

- Haideti sa va duc la chilie, la chilia lui Zorica.

Zorica avea o chilie a ei acolo. Era o chilie mai retrasa si rezervata pentru femei, iar Zorica avea intaietate acolo. Am intrat in chilie. Era geamul larg deschis, fum… iesise fum… Şi a spus:

- Nu va speriati, asa iese fum cand nu s-a facut demult foc in aceasta soba. Dar fumul o sa  iasa, lemnele s-au aprins si cand n-o sa mai fie fum o sa inchideti geamul. Zorica a spus sa o asteptati aici.

Eu am zis ca o astept, cum sa nu o astept… Eram cu paltonul asa, pe umeri, si m-am dus in fata geamului, am admirat peisajul…

Nu va pot spune cum era… Lumea care a fost pe acolo atunci, pe vremea Parintelui, stie ca ce spun eu nu e exagerare. Era iarna, bineinteles. Ninsese recent si totul era alb, alb imaculat. Nimic nu era atins de om. Muntii incarcati de zapada… Ei sunt putin inclinati unul spre celalalt. Şi eu ziceam:

„Uite muntii, care se bat in capete si acopera apa cea vie care este aici”.

Parintele taiase un copac care se uscase si inauntrul lui a sapat o candela enorma, nu stiu cum sa-i spun. In trunchiul asta scobit, in interior, era un maldare de taciuni, de mangan, de carbune pe care ardeau rasini de brad, smirna si tamaie. Era o zi linistita, fara vant, iar fumul se ridica subtire, albastru, sus, sus, sus pana cand se pierdea in vastitatea cerului. Era un aer de duhovnicie, de sfintenie cum nu pot sa va spun. M-am pornit si mai tare pe plans. Admiram peisajul si-mi vedeam de plans.

Un cer infinit ma privea cu doi ochi de om

La un moment dat, am auzit langa mine o voce nespus de calda si de placuta. Eu stiam ca Parintele Arsenie are o voce foarte aspra si ca este numit de enoriasi „biciul lui Dumnezeu”, ca-i biciuia pe pacatosi, asa cum scrie la carte, si ma asteptam la aceasta duritate. Poate ca asta ma facuse sa cer lui Dumnezeu sa nu fie Zorica de  fata, in caz ca ma primeste ca pe marii pacatosi. O voce foarte blanda, cu un accent ardelenesc:

- No, ce s-o intamplat? 

Eu m-am intors brusc si m-am speriat atat de tare ca era sa cad pe spate. Dar Parintele cred ca a prevazut ca uluirea mea va fi puternica, pentru ca m-a si sustinut, asa, cu mana de spate si m-a redresat. Şi zice:

- De ce esti tu asa speriata? Nu asa ai vrut sa ma cunosti? Nu sunt acela? Şi sunt hotarat sa te ajut sa rupi zapisul cu cel intunecat si sa vii pe calea Domnului. Esti bine primita. De ce te sperii?

Eu, practic, nu m-am speriat, dar am fost uluita. In momentul cand m-am inors, am vazut o silueta foarte inalta – Parintele era inalt, avea o statura inalta, un chip extraordinar de frumos, o frumusete care-ti vorbea despre sfintenie, nu o frumusete din asta, ca s-o admiri cu ochi de laic, de mirean. Şi ma privea foarte atent, ma privea foarte de aproape. Dar ochii lui – o imensitate de albastru – , am avut impresia ca un cer infinit ma priveste cu doi ochi omenesti. Privirea Parintelui avea continuitate cumva in spate, era ca ceva fara limita, iti sugera infinitul. Infinitul albastru te privea cu doi ochi de om. Şi m-a speriat atat de tare, m-a uluit asa… Am zis [in gand]:

„Doamne, in fata cui am indraznit eu sa vin sa stau? Oare voi avea eu putere sa-i spun unui astfel de om un pacat din asta asa urat si cu lucruri destul de josnice?…”

Parintele mi-a si raspuns:

- Trebuie sa mai ai si curaj, chiar daca pe undeva este vreo greseala.

Doar nu spusesem nimic, numai ma gandisem in sinea mea:

„Doamne, in fata cui stau eu, cum am sa-i spun eu lucruri din astea?”

Parintele a continuat pe urma:

- Sa stii ca atunci cand pornesti sa scapi de cel rau, pornesti la o cursa cu obstacole. Şi din ce esti mai hotarat sa-l depasesti, cu atat este si el mai hotarat sa te impiedice. Deci trebuie sa ai in minte lucrul asta si sa ai curaj! Bine? Vei veni la masa si vom mai sta de vorba.

A venit imediat Zorica… A spus:

- A, ati si gasit-o? Alergam ca sa v-o aduc, sa v-o prezint.

Şi eu spun:

- Ne-am cunoscut.

Zorica mi-a spus atunci:

- Tu sa nu gandesti nimic rau – am uitat sa te previn dinainte – ca ti se intampla ceva. Doamne fereste, nu vreau sa te am pe constiinta. Te-am avertizat.

Eu, cum eram asezata, asa pe pat, am zis:

- Ce rau poate sa mi se intample? Gandurile zboara, nu poti sa le controlezi. Poate sa-mi vina un gand rau. Ce-o sa mi se intample? Ce poate sa mi se intample? Gandu-i gand. Vine, se duce… .

Şi-n clipa aia, nu stiu cum am facut o miscare gresita si m-am lovit de tablia patului de mi-am facut cucui. Zorica mi-a spus:

- Eu ti-am atras atentia!

Atunci am zis:

- In locul asta se intampla lucruri ciudate pentru un om obisnuit, pentru un om de rand. Trebuie intr-adevar sa fiu atenta.

La cina, am avut aceeasi senzatie de intimidare. Cum am sa pot eu sa spun ce am de spus unui om care are ochi infiniti, care te priveste cu infinitul? Parintele vorbea cu Zorica, discutau treburi de-ale lor cu privire la Filocalie. Eu stateam cu mainile pe masa si Parintele a pus, la un moment dat, mana pe incheietura mea si a spus:

- Ti-am spus ca ai nevoie de curaj’? Ia curaj de aici, ca de-aia ai venit. Lasa Vavilonul care se inhoalba la voi. Lasa Vavilonul si vino si ia aici o gura de aer duhovnicesc. Ai sa vii in Saptamana Patimilor, o sa stam de vorba si o sa rupem zapisul. Categoric, hotarat il rupem. Atunci o sa ai puterea sa-mi spui tot ce ai de spus.

Asta se intampla, dupa cat imi aduc eu aminte, foarte repede dupa Intampinarea Domnului, deci dupa 2 februarie.

Eram atat de uluita si atat de inmarmurita incat ziceam:

“Doar n-am venit eu? Nu e indrazneala mea? Indrazneala mea a fost doar sa cer. Dar eu n-am cerut un Parinte chiar atat de desavarsit. Cum am sa spun eu asemenea mizerii?”

Şi ma impresionase sentimentul asta de pur, de imaculat, de duhovnicit, de sfant. Era sfintenie in jurul Parintelui. O simteai si o simteai asa ca un fior cald care te si incuraja, dar in acelasi timp iti si arata distanta dintre tine si om.

Nu poti rezista la prezenta Divinitatii decat plangand

Am venit, intr-adevar, in sambata Floriilor. In anul acela Pastele a fost in 2 mai, deci Floriile erau in plina primavara. Am asistat la Liturghia Floriilor – ceva ce cred ca numai chiar in rai se poate auzi. Cred ca asa se intampla acolo. Am zis ca n-am sa fiu destul de vrednica sa-i fiu recunoscatoare Zoricai pentru faptul ca m-a dus intr-un asemenea loc. Parintele slujea. Avea o voce vibranta, nu neaparat foarte spectaculoasa, dar simteai cum iti patrunde in toti porii sufletului. Erau cativa studenti veniti pentru sfarsit de saptamana. Leonida Plamadeala – viitorul mitropolit Antonie - era deja venit. Mai era si Maica Zamfira de mai tarziu, atunci fiind studenta. Mai erau cativa pe care nu mi i-a prezentat nimeni, deci nu stiu cum se numeau. Era unul care se numea Toma si am sa va spun de ce i-am retinut numele. Ei dadeau raspunsurile impreuna cu fratii care erau de manastire acolo, dar nu pot sa va spun cum urcau in aerul acela de primavara.

Aerul de primavara are o rezonanta aparte. Şi cocosul cand canta „cucurigu” suna altfel primavara (nu stiu daca ati remarcat lucrul asta). Dar la munte aceasta rezonanta este si mai evidenta. Simteai cum impreuna cu Parintele canta copacii, cantau pasarile – trilurile lor se impleteau cu ale preotilor care cantau. Simteai intr-adevar ca toata natura este in genunchi si se roaga. Şi ca marele preot care oficiaza aceasta slujba nu este de fapt Parintele Arsenie, ci Insusi Mantuitorul.

Avea puterea asta, sa-ti sugereze puterea Mantuitorului in Sfanta Liturghie. Şi pentru Sfintia Sa era atat de prezent lucrul acesta, incat de foarte multe ori, cand rostea cuvintele epiclezei plangea, dar nu se simtea in voce lucrul asta, se vedea numai in felul cum se zguduie umerii. Iar cei care erau prezenti – si cei care erau obisnuiti, si cei care veneau pentru prima oara – plangeau. La cate Liturghii am ascultat eu, ale Parintelui Arsenie – nu au fost multe, au fost putine pentru ca pana la Spovedanie am fost consemnata la chilie, deci n-am avut voie sa asist la rugaciunile Saptamanii Mari, care oricum sunt altele decat cele obisnuite – lumea plangea. Şi, mai tarziu, cand l-am intalnit pe Parintele Paisie, mi-am dat seama ca nu poti sa rezisti la prezenta Divinitatii decat plangand. Cand simti izvorul acela de iubire care curge printre lucruri si printre oameni si care-ti da atata maretie faptului ca esti om, nu poti sa primesti lucrul asta decat cu lacrimi, decat plangand. Asa se explica de ce toata lumea plangea. Parintele Arsenie putea sa ni-L faca prezent pe Mantuitorul acolo printre noi, sa-I simtim prezenta. El este prezent oricum in toate bisericile Lui, dar Parintele Arsenie avea darul sa ti-L concretizeze (daca pot sa spun asa), sa-L simti de adevarat. Şi lucrul acesta nu puteai sa-l faci decat cu lacrimi in ochi. Inima insa iti canta de bucurie si plansul era un plans de bucurie, nu era un plans „sentimental”, ca sa zic asa.

Parintele a hotarat sa nu merg cu ceilalti studenti – erau destul de multi veniti, erau si de la Cluj. Eu eram cu Maria Lesanu – prietena si vecina mea de la Cernauti – si as fi vrut sa stau cu ea la comun la casa de oaspeti, unde erau toti studentii, dar Parintele a spus:

Nu, ai sa stai in chilia lui Zorica luni, marti si miercuri. Stai acolo si citesti.

Mi-a dat canon de rugaciuni si mi-a dat sa citesc in manuscris Cararea Imparatiei, ca sa vad din punct de vedere literar ce pot sa spun. Ce poti sa spui? Mi-a dat exact fragmentul- nu mi-a dat tot manuscrisul – mi-a dat numai analiza teologica pe care o face Proo­rocului David cu privire la pacatul de desfranare pe care l-a facut.

Asa am facut. Am stat la chilie, am citit, am spus rugaciunile. Apoi a spus:

-  Joi, vii si te spovedesti.

M-am dus cu foarte mare teama, dar din momentul in care m-am asezat pe scaun am inceput sa vorbesc fara nici o opreliste, fara nici o rusine, fara nici o lasitate. I-am spus Parintelui toate, toate, toate, asa cum erau. Mi-a spus ca doreste sa vorbeasca personal cu tata, ceea ce eu n-am facut. Nu i-am spus tatei fiindca eram sigura ca n-o sa mearga, n-o sa vina sa stea de vorba cu Parintele, desi pe urma mi-am dat seama ca tot o pacatoasa eram, ca daca Parintele a zis sa vina, ar fi venit, pentru ca era Parintele cel care-i spunea. Dar nu i-am spus si, cine stie, saracul tata, in ce conditii o fi trecut dincolo… Poate ca Parintele vroia sa-l ajute mai mult.

Joi m-am spovedit si i-am spus, printre altele, Parintelui, ca sunt tentata sa merg si eu la manastire, ca nu Zorica ma influenteaza si m-am gandit eu asa ca e bine sa fac pasul asta. Şi a spus:

- Dar cat de sigura esti tu? Cata certitudine ai tu ca trebuie sa te calugaresti?

Şi eu am spus:

- Parinte, din toata inima doresc lucrul acesta, dar am intr-adevar un singur procent de indoiala.

- Şi cum se traduce procentul ala?

- Parinte, mi-e frica ca nu asta este chemarea mea, ca nu pentru asta m-a adus Dumnezeu pe lume. Are alt scop, are alta socoteala cu mine si n-as vrea sa gresesc.

Parintele a zambit. Pentru prima data a zambit, de cand statea de vorba cu mine. Şi a zis:

- Pai, copila, procentul tau de indoiala valoreaza cat cele 99 de procente de certitudine. Deci uite cum o sa facem… .

Nu m-a descurajat. Ar fi putut sa-mi spuna: “Nu asta e chemarea ta, chemarea ta este cealalta…”. A spus:

- Tu mi-ai spus ca marele tau arbitru, in imprejurari asa, mai grele, ale vietii tale, a fost Maica Domnului. Pai hai s-o rugam pe ea sa ne spuna daca asta este chemarea ta sau daca nu. Am sa ma rog si eu, o sa te rogi si tu. Ai sa vii de Adormirea Maicii Domnului aici si o sa aflam raspunsul. Şi eu te asigur ca va fi atat de clar, atat de evident, ca n-o sa ai nici o indoiala si vei face exact ce va spune ea ca trebuie sa faci, ca este voia lui Dumnezeu.

Foarte multumita… Nu va spun cum am plecat de acolo… cu aripi… Evitam insa sa-l intalnesc pe Parintele, nu stiu de ce. Aveam impresia ei intotdeauna cand ma apropii catre Sfintia Sa se interpune spovedania mea. Erau lucruri de blamat, de rusine, nu erau lucruri cu care sa stai drept in fata unui Parinte de talia Parintelui Arsenie.

M-a impartasit, nu mi-a dat nici un canon, mi-a dat dezlegare. Am ramas foarte uluita. Ştiam ca Parintele este foarte sever, ca da canoane foarte grele. Cand am iesit de acolo, o femeie, care venea dupa mine la Spovedanie, a spus:

- Vai, domnisorica draga, esti asa de tanara si asa de pacatoasa. Atat de multe pacate ai avut de spus?!

Intr-adevar, a durat foarte mult spovedania mea, pentru ca a fost de la inceput, a fost completa, a fost generala, s-a referit la tot ce traisem pana atunci.

Cuvintele Parintelui te fac sa vezi, nu sa asculti

Joi seara, la slujba de noapte, dupa cele 12 Evanghelii, Parintele a zis:

Zorica, ia-o pe sora Aspazia si veniti sa luam masa impreuna.

La Sambata, joi la ora 12 noaptea se lua cina cea mare (asa cum se spunea) si parintii, vinerea si sambata, nu mai mancau. Nu mancau deloc, nici nu stiu cum puteau rezista doua zile de post negru. Era o multime de lume si oameni de mare stil; acolo l-am cunoscut eu pe parintele Staniloae, acolo l-am cunoscut pe Parintele Mladin. Şi numai noi doua am fost invitate la cina aceea de neuitat, de neuitat…

Era o furtuna afara cum numai la munte poate sa fie. O vijelie in toata regula. Salciile plangatoare care erau de-acum inverzite - ne apropiam de 2 mai – maturau pur si simplu aleea. Parintele luase dintr-un sfesnic o lumanare groasa, dar scurta, aprinsa, si o tinea asa, lateral. El mergea inaintea noastra, a tuturor, si tinea asa, lateral, lumanarea, Şi lumanarea ne lumina aleea. Nu pot sa va spun cum se involburau flacarile. Ma uitam… nu-mi venea a crede… Calcam ca-n strachini, era sa-mi fac o entorsa. Nu puteam sa-mi explic cum de nu se stinge lumanarea. Ziceam: „Acum, acum se stinge”. Se ridicau flacarile – nu stiu daca ma credeti, nu va spun povesti, chiar asa era – se ridica flacara de la lumanare si cadea indarat pe lumanare. Nu se stingea. Parintele mergea cu un pas destul de vioi inainte, noi abia ne tineam dupa el. Eu eram uluita, pur si simplu.

Şi Zorica-mi spune, imi mareste starea de emotie:

- Nu-i asa ca e ca-n poezia mea “Rapire“?

Şi eu zic:

- Da, Zorica: «Asa era cararea de fierbinte / Ca tainic gand imi staruia in minte / Sa nu-mi atarne haina jos in jar».

Şi chiar asa era, ca-n poezia ei. Cand am ajuns la trapeza, care avea cerdac in fata, in usita cerdacului Parintele s-a oprit si ne-a luminat, ca sa intre toata lumea. Era o treapta, doua, trei… nu mai tin minte cate erau si ca sa nu se impiedice lumea in intunericul ala, in vijelia aia nemaipomenita, el tinea lumanarea, lumina treptele. Lumea a urcat si Parintele imi intinde lumanarea si spune:

Tine si tu lumanarea asta si nu te mai mira atata.

Am luat lumanarea, am ocrotit-o cu mainile, sa mi le ard si nu alta, doar, doar, voi putea sa intru cu ea si eu… Noi doua eram ultimele, cu Parintele, care trebuia sa intram inauntru. Lumanarea s-a stins, bineinteles, ce sa reziste la viscolul ala… Am intors lumanarea Parintelui, fara sa spun nimic. Parintele a spus:

Vezi ca trebuie sa inveti cum sa duci o lumina? Nu-i chiar asa de simplu.

Şi eu am spus:

- Nu, Parinte, nu e simplu, dar eu niciodata n-am sa pot sa fiu o ducatoare de lumina.

Zorica, de la dreapta mea:

- Vedeti, Parinte, ca a inceput sa vorbeasca ca la Sambata.

Am intrat inauntru. Eu, ce sa ma duc inauntru…?! Am zis: cum sa ma duc eu sa stau la masa acolo, cu parintii, toti acolo, asa? Zorica e mai demult acolo, e in alte raporturi cu Parintele. Ea venise pregatita ca de la acest Paste sa plece direct la Vladimiresti. Mama ei trebuia sa vina – si a si venit – ca sa-si ia ramas bun de la ea, de acolo, de la manastire. N-a mai trecut pe acasa, pe la Brasov. De acolo, din chilia noastra – cum eram impreuna – ea a plecat direct la Vladimiresti. Acolo ne-am despartit, acolo am vazut-o ultima oara.

Cum eram eu asa, aveam o timiditate, o sfiala… am zbughit-o in bucatarie, n-am intrat in trapeza. Ma imprietenisem intre timp cu maica, cu calugarita care facea mancare. Facea o mancare de prune care era pasiunea mea. Am zis:

„Mananc eu niste prune la maica si las parintii acolo. Nu ma bag eu acolo unde nu-i nasul meu”.

Nici n-am apucat bine sa-i spun maicii „Buna seara”, ca Parintele a si fost in spatele meu. A zis:

- Eu unde ti-am spus sa te duci?

Am spus:

- Parinte, dar n-am avut indrazneala… .

Zice:

- Treci acolo unde ti-am spus eu sa mergi.

De data asta vocea era aspra. Vorbea unei neascultatoare. Zice:

- Du-te si aseaza-te langa Zorica.

Atunci am zis eu, in nepriceperea mea, ca metafora asta acopera mai bine realitatea. Cuvintele rostite de Parintele in rugaciune, si nu numai in rugaciune, in tot ce spune, sunt cuvinte portret, sunt realitati care ti se infatiseaza, ai o alta intelegere a lor. El avea o alta rostire. Impresia asta o am si acum, la adanci batranete, cand ii citesc cartile. Stilul lui are ceva deosebit, are ceva aparte, are o concretete, are o putere de sugestie extraordinar de puternica. Te face sa vezi, nu sa asculti. Sa intelegi vazand, ca un portret. Are vorbe portret, cuvinte portret.

Nu pot sa va spun rugaciunea aceea cum rasuna si azi in memoria mea si in inima mea. Cand mi-e dor de o rugaciune adevarata, inchid ochii si-mi imaginez rugaciunea aceea de la masa, pe care a rostit-o atunci Parintele. Şi am zis:

„Doamne, ce proasta am fost ca vroiam sa ma duc in bucatarie si sa ma lipsesc de-o asemenea bucurie harica”.

In timpul mesei s-a intretinut cu Zorica. Eu o ajutam pe Zorica sa manance, stiam cum sa fac lucrul acesta, ca sa-i fie ei mai usor. Erau numai fructe si o mancare foarte frugala; era Joia Mare. Parintele era aprobativ. Simteam ca un fel de binecuvantare de la Sfintia Sa ca stiu sa am grija de Zorica. Mi-a zis, ca si cum ar fi interceptat suficienta asta a mea de sine, ca si cum ar fi zis: degeaba te bucuri, ca eu te pedepsesc:

- Sa stii ca neascultarea la manastire se pedepseste. Deci eu iti sanctionez neascultarea pe care ai avut-o adineauri si iti dau ca pedeapsa sa nu vii la a doua Inviere, la pestera  - unde avea Parintele o chilie personala; organizase atunci un pelerinaj, ca dupa slujba de la a doua Inviere sa mearga acolo, cu tot poporul. Ai sa stai acasa si ai sa inveti ce-i aia ascultare.

Dar eu nu eram o ucenica adevarata a Parintelui, nici pe departe, si nici macar a locului in care eram. Ce mi-am zis?

,,Nu se poate sa ma lipsesc de la o asemenea… De data asta vreau eu sa fiu prezenta! Cum sa nu fiu acolo, cu tot poporul? Sigur Parintele va spune lucruri foarte frumoase. Cum sa ma lipsesc eu de ele?

Zic:

„Las sa mearga convoiul, eu ma strecor pe dupa biserica si incet, incet, in padure, la o distanta ca sa nu fiu vazuta, ma duc. Şi cand ajunge Parintele acolo cu toata lumea, ma bag si eu in multime. N-o sa ma vada, n-o sa stie ce-am facut eu”.

Parintele duhovnicesc te conduce de la intuneric la lumina

Vrajmasul nu te lasa chiar asa usor. Zapisul e rupt, dar el nu se impaca cu situatia asta. Zis si facut. Cand o cotesc eu pe dupa biserica, dau nas in nas cu parintele Iustin (nu mai stiu numele celalalt al parintelui). Parintele Arsenie ma incredintase lui. Spunea:

Eu nu am timp sa urmaresc indeaproape pe toti cei pe care ii spovedesc, dar eu te incredintez parintelui Iustin. Tot ce-ti va spune si toate relatiile de acum inainte sa stii ca vin de la mine, din incredintarea mea.

Si am dat nas in nas cu el. Zice:

- Nu cumva, sora Aspazia, te-a impins necuratul sa mergi pe urmele Parintelui?

Şi eu am zis:

- Ba da.

Ce era, sa nu recunosc? Spasita, asa, si… Parintele Iustin zice:

- Uite, Parintele Arsenie a prevazut lucrul asta. Şi, din cauza ca, erai pe punctul sa faci a doua neascultare, m-a pedepsit si pe mine. In loc sa ma duc si eu cu toti ceilalti la pestera Parintelui, trebuie sa stau aici, cu tine, sa te pazesc sa-ti faci ascultarea.

Zice:

- Uite, stam pe bancuta asta, stam de vorba. Ca sa ne treaca timpul mai usor, am sa-ti povestesc ceva.

Mi-a povestit viata Sfintilor Didim si Teodora, care se praznuiesc la 27 mai. Sfanta Teodora a fost osandita la lupanar. Erau pedepse care se dadeau atunci fecioarelor, care erau trimise in lupanarele organizate pentru ostasi. Primul ostas care a intrat la ea era un credincios si i-a spus ca stie cum sa o scape:

„Tu-mi dai hainele tale si eu ti le dau pe ale mele si iesi ca ostas”.

Dar urmatorul ostas care a intrat a descoperit imediat si a dat alarma. Sfanta nu ajunsese prea departe cand s-a descoperit inselaciunea si atunci amandoi au fost condamnati la moarte. Parintele mi-a povestit cu foarte multa imbracaminte duhovniceasca povestea asta, simpla in felul ei, dar cutremuratoare, intr-adevar. Cei doi au fost condusi la moarte de foarte multa lume, impresionata de aceasta poveste, care i-a condus cu faclii aprinse si eu tot onorul. N-au putut sa fie dispersati de ostasi, pentru ca ei au vrut sa-i duca in toata onoarea la executie. Exact in momentul in care spunea:

„Şi asa au plecat in vesnicia mantuita”.

Parintele si insotitorii sai se intorceau de la pestera.

Nu va pot spune cum a cazut pe poveste intoarcerea pelerinilor cu Parintele… Imaginati-va! Noapte intunecoasa, Parintele in fata, cu lumanarea in mana, luminat de lumanare. Deci, in noapte se deschide dintr-o data o silueta alba, luminata, cu lumanare in mana, cu chipul frumos, iar in urma o mare de luminite si de fete. Ei tineau lumanarile mici, iar Parintele avea o lumanare mare, care-l lumina in intregime. Vedeai numai fete, fete, plutind cu luminite scanteietoare. Am avut impresia amandoi – si parintele Iustin si eu – ca se reinvie in ochii nostri cortegiul de credinciosi cu lumanari, care duceau pe cei doi la moarte. Parintele Iustin a si punctat lucrul acesta. A spus:

- Vezi, sora, cum rasplateste Dumnezeu ascultarea? N-am fost noi la chilie, dar nici unul dintre cei care au fost n-au avut parte de o asemenea priveliste cum avem noi.

Parintele, in lumina, despica intunericul cu toata ceata de luminite si de oameni luminati, de chipuri luminate in spatele lui. Convoiul acela, intr-adevar, nu poate fi descris asa cum l-am trait. Nu poate fi descris de imagine, de metafora, de talent literar si nici prins de un penel. Nu putea fi prins. Era lumina si umbra. Nu pot sa va spun cat de concret aveai in fata ca asta este trecerea noastra prin lume: din intuneric in lumina, condus de cineva care este in har, cum era Parintele Arsenie Boca.

N-am sa uit noaptea aceea, cum n-am sa uit nimic din toate cate mi s-au petrecut. Parintete s-a uitat asa, lung, la mine si mi-a spus:

- Iti dau un cuvant pentru toata viata ta si-ti dau un sfat. Cuvantul pe care ti-l dau pentru ascultare este urmatorul: “Cine cauta sa scada la crucea lui, mai mult isi adauga”.

Am inteles foarte bine ce vrea sa spuna Parintele: ca daca iti vine o incercare, care trebuie sa vina, care este in planul tau de mantuire, pe care Dumnezeu stie de ce ti-o da, si tu te rogi sa fii absolvit de ea, te absolva Parintele Vesnic, dar ti-o da altadata, mai tarziu, mai sporita. Exact cum spunea Parintele:

Cine cauta sa scada la crucea lui, mai mult isi adauga.”

Iar sfatul este: Sa te feresti de Toma.

Saracul Toma s-a inrosit si, dupa ce am plecat, dupa ce ne-am departat de Parintele, el a intrebat pe Leonida:

- Oare de ce Parintele are o parere asa proasta despre mine?

Şi Leonida ne-a talcuit ce-a vrut sa spuna Parintele:

- Nu de tine i-a zis Aspaziei sa se fereasca. Aspazia este o fiinta cerebrala si Parintele i-a atras atentia ca nu e bine sa fii Toma, Toma necredinciosul, adica s-o lase mai usor cu ratiunea si sa se ingrijeasca mai mult de inima.

Asta a vrut sa-i spuna Parintele. Sa te feresti de o rationalitate exacerbata. Ea este necesara, dar nu exagerata.

„Pentru fiecare imprejurare grea ai binecuvantarea Parintelui” 

A doua zi dimineata m-am dus si mi-am luat binecuvantarea. Eu am ingenuncheat, Parintele a pus mana pe crestetul meu si mi-a spus de nenumarate ori:

Dumnezeu sa-ti ajute, copila.

 M-a impresionat vocea; era o voce calma, linistita, calda, dar cumva parca meditativa. Dupa ce m-am ridicat si am plecat, mi-a spus:

- Treci pe la biserica si ia o prescura pentru mama ta.

Dupa aceea, Leonida a zis:

- M-a impresionat atat de mult cum arata Parintele, ca am uitat sa numar de cate ori te-a binecuvantat. Parintele da o singura binecuvantare. Tie ti-a zis de nu stiu cate ori: «Sa-ti ajute Dumnezeu, copila!». Tu ai numarat de cate ori ti-a spus?

Zic:

- Dar nici prin minte nu mi-a trecut.

- Atatea imprejurari grele o sa ai si pentru fiecare dintre ele ai binecuvantarea Parintelui.

Cand am iesit din inchisoare, Antonie si-a adus aminte de lucrul asta:

- Tu-ti aduci aminte, Parintele nostru de cate ori te-a binecuvantat?

Eu zic:

- Da. Şi sa stii ca de multe ori am fost in situatii limita si am iesit, am scapat.

Nu l-am mai vazut pe Parintele, nici nu l-am mai visat. O singura data l-am visat, la ancheta. Eram in securitate. Eu aveam celula – nu numai eu, eram trei persoane pe culoarul acela – aveam celulele exact sub camera unde se batea. Intr-o seara am auzit un barbat plangand, vaitandu-se:

- Nu mai da, ca nu mai pot!

Mi s-a parut ca-i vocea tatalui meu. Am fost sigura ca e tata. Fara sa ma gandesc, intr-un imbold, asa spontan, m-am asezat in genunchi si am spus:

„Doamne, daca tata trebuie sa faca inchisoare, da-mi mie anii aia, ca eu oricum am de facut ani grei si sa-i fac eu. Iarta-l pe el, ca acum oricum e batran si va fi greu pentru el”.

M-am linistit. Dar dupa o bucata de vreme am zis:

„Doamne, dar de ce am spus eu usa? Oare nu mi-am luat osanda? Oare nu m-am osandit singura? Oare bine am facut ce-am facut? Oare nu este impotriva vointei lui Dumnezeu, sa-ti iei singur asa o chestie ca asta?”

Am inceput sa am tot felul de indoieli si de spaime.

Intr-un tarziu, in sfarsit, am adormit, si-n somn am intrat intr-o biserica noua. N-o cunosteam, intram atunci pentru prima data in ea. Era superba, era foarte impodobita, icoane, pictura, totul la superlativ. Eu am ramas in usa naosului. Deci am trecut din pronaos in naos si am ramas acolo. Biserica era mare, era ampla. La o distanta destul de mare, in altar, imbracat in odajdii albe, Parintele Arsenie: luminos, o figura frumoasa. A spus:

De ce te framanti? Asta trebuia sa faci. Asta mai trebuia sa faci. N-ai idee cat de primita este in fata lui Dumnezeu nu numai iertarea, ci si insusirea pacatului celuilalt, mai ales cand este cel care ti-a dat viata. Deci n-ai niciun motiv de indoiala”.

Am fost convinsa ca cei patru ani, care mi s-au dat peste zece ani, care i-am facut, sunt anii pe care trebuia sa-i faca tata si pe care i-am facut eu, conform promisiunii.

Esti fericit cand te cearta un om sfant

Toata viata mea am sa fiu profund recunoscatoare Maicii Teodosia (Zorica Latcu – n.r.) ca m-a dus la Parintele Arsenie Boca, acest mare stalp al credintei ortodoxe romane. Pentru ca, in aceeasi masura in care era un stralucit crestin, Parintele Arsenie Boca era si un foarte bun roman.

Ce sa va spun? In perioada in care l-am cunoscut era in plina glorie. Se putea numi, pe drept cuvant, duhovnicul intregului Ardeal si, prin extrapolare, al intregii Romanii. Parintele Arsenie Boca era numai lumina. Cand cadeau privirile Parintelui Arsenie Boca pe tine, simteai, stiai, nu stiu de unde stiai, nu stiu cum simteai, dar erai sigur ca te priveste lumina. Asta era impresia pe care a dat-o celor mai multi Parintele Arsenie Boca: ca te priveste lumina. Tot sufletul plin de intelepciune, plin de credinta, plin de dragostea pentru om, toate astea erau in privirea lui.

E foarte greu sa exprim lucruri care, de fapt, sunt de neexprimat. Sunt lucruri pe care numai le vezi, le simti, stii ca sunt asa, neavand nicio explicatie logica pentru ele. E o traire. Prezenta Parintelui Arsenie Boca, pentru cei care-l aveau alaturi, era traire. Te lua in iubire, te lua in lumina, erai in aura sufletului lui, care era lumina si iubire. Sa nu credeti ca era ceva foarte dulceag. Era foarte aspru. Dar asprimea lui era dulce. Te si certa, cum a fost un moment in scurta mea traire acolo, la Sambata. A fost un moment cand mi-a dat un canon, cand m-a pedepsit, cand m-a certat, dar eram nespus de fericita. Cine a trecut prin ceva similar poate sa inteleaga cum este sa fii fericit cand te cearta un om sfant.

Inregistrare video prezentata de Fundatia crestina

„Arsenie Boca” cu prilejul implinirii a 100 de ani de la nasterea

Parintelui Arsenie, la Manastirea Brancoveanu

 ***

Darul profetiei: Cand iti pui tot sufletul, stii!

Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

Parintele Arsenie avea darul profetiei, dupa cum avea darul identificarii prezentei fie a ingerului bun, fie a ingerului rau, a celor care il cercetau si carora le spunea pe nume. Adica sa iau unul dintre ele: predica Parintele Arsenie Boca la Altarul bisericii Manastirii Sambata din padure, pana nu existau zidurile acestea care despart padurea de biserica. Şi daca are un merit parintele, este tocmai acela de a semnala cel mai grav pacat, avortul, care s-a abatut asupra poporului roman si care la vremea interbelica si-a aratat capul si a inceput sa secere puternic in sanul biologic al neamului romanesc. Dupa slujba era inconjurat mai ales de femei, caci cel mai des au alergat la el femeile, de parca cineva le-ar fi chemat acolo. Acel cineva, zic eu, au fost ingerii Domnului, care le-au indemnat pe femei sa se duca sa-l asculte pe Parintele Arsenie la Sambata. Şi vorbea despre avort, dar inainte de a incheia a tinut sa spuna:

Vezi ca si tu ai facut avort!”

Şi le arata cu degetul:

„Şi tu ai facut, si tu ai facut! Nu va uitati!”

 Şi nu avea curajul sa se uite nimeni la cele care erau identificate, specificate de degetul Parintelui Arsenie…

Odata [in biserica de la Manastirea Sambata]… inainte de predica, dupa savarsirea Sfintei Liturghii, se adreseaza credinciosilor spunandu-le urmatorul lucru:

„Eu vreau sa vorbesc numai pentru cei care au postit, cei care nu au postit sa iesiti afara!”

 A spus-o, dar nimeni nu a iesit. Afara se afla mai multa lume decat se afla in biserica, iar Parintele repeta:

Vreau sa vorbesc sa auda si cei de la ferestre: cei care nu ati postit sa iesiti afara!”

 Nu iese nici de data asta nimeni. Fara sa faca pe suparatul, Parintele Arsenie mai zice o data, poate ridicandu-si glasul:

Cei care nu ati postit, iesiti afara!”

 Şi pentru ca nu iese nimeni, pune mana pe fiecare dintre cei care nu au postit si ii scoate afara… Cel care mi-a spus-o mie a fost unul dintre cei care au fost scosi afara din biserica de Parintele Arsenie. Odata, intr-o convorbire… zic eu [Parintelui Arsenie]:

- Parinte, de unde i-ati stiut?

Şi imi spune o vorba pe care nu o pot uita:

- Cand iti pui tot sufletul, stii!

Cum adica iti pui tot sufletul? Fara indoiala ca aceasta dovedeste experienta Parintelui Arsenie.

(…) Fiind preot aproape de Sambata [la Lisa] si avand loc in istoria vremii de atunci asa-zisa revolutie a ungurilor sau revolutia maghiara [din Ungaria], care ar fi vrut sa inlature comunismul, eu, care ma aflam la Lisa, si, drept sa spun nu strain de anumite evenimente care se petreceau cu partizanii din munte, ca nu am ajuns acolo fara sa urmaresc aceasta legatura cu partizanii, m-am gandit ca acum se termina cu comunismul. Şi m-am dus la Prislop la Parintele Arsenie. Parca stia Parintele Arsenie de ce ma duc eu la Prislop si mi-a spus-o imediat:

„Stai locului, nu misca, pentru ca pierd ungurii si toti ceilalti pierd si castiga comunistii, ca au scule mai bune”.

V-am repetat exact cuvintele Parintelui Arsenie, care s-au referit la tancurile care au intrat in Budapesta si au pus capat asa-zisei revolutii maghiare… A prevazut si revolutia din 1989… atragandu-i atentia actualului episcop Preasfintitul Daniil de la Varset, care pe vremea aceea l-a cercetat si caruia i-a spus

„Mai, Daniele… la granita de vest miroase a praf de pusca”.

N-a trecut mult si in vremea revolutiei, la granita de vest, praful de pusca a fost al unei interventii gata sa intre cu un scop la care trebuie sa luam aminte caci, intr-un fel oarecare, mai exista si azi, al pierderii Ardealului.

(…) Aproape fiecare crestin care a ajuns in legatura cu Parintele Arsenie aavut istoria lui. Dar ce fel de istorie? A unei interventii divine. Cine nu conteaza pe interventia divina prin Parintele Arsenie Boca, nu stie cine a fost Parintele Arsenie Boca“.

(Din: Parintele Ilie Moldovan, „ Calendarul Viu - dialoguri euharistice intre generatii”, Ed. Reintregirea, Alba Iulia 2007)

  ***

„Cand faceti ceva, sa faceti cu dragoste, ca daca Il iubesti pe Dumnezeu, pentru El faci ceea ce faci!”

Parintele Pantelimon (Manastirea Turnu)

“Aveam vreo 18 ani cand am mers sa-l vad pe Parintele despre care se dusese vestea, la Manastirea Sambata de Sus, din Fagaras. El era in mijlocul unei miscari de reinviere duhovniceasca grozava. Duminica de duminica se adunau puhoaie de oameni din toti muntii din jur la Sambata, sa-l vada si sa-l asculte pe Parintele Arsenie. Avea un cuvant ca de foc si o putere foarte mare asupra oamenilor. Eram curios ce fel de om al lui Dumnezeu este acesta, de vorbeste atata lume despre el. Şi am stat in multime cuminte, pana s-a terminat predica. Atunci, Parintele a venit printre oameni, ii privea scurt si le spunea ce trebuinte au si ce sa faca. La un moment dat, il vad ca se uita spre mine si-mi spune:

Copile, sa te duci sa faci armata si apoi sa ma cauti. Numai atunci vom vorbi despre calugarie”.

Am ramas intepenit. Eu nu venisem cu gandul sa ma calugaresc, ci doar sa-l vad, dar dupa ce l-am vazut, mi-a trecut prin minte fulgerator ca as vrea sa-i fiu alaturi in manastire.

Nu era voinic, ci subtire si inalt. Dar desi era destul de fragil, parea extrem de puternic. Avea o atitudine foarte darza, mandra, si se impunea unde aparea, fara nici un efort. Puterea lui era mai ales in ochi. Cand te privea, te paraliza. Avea o autoritate care venea din interior prin privire, ca o forta in fata careia nu-ti ramane decat sa te supui. Nu era nevoie sa faca vreun gest, caci iti spunea din ochi ce sa faci. Te facea sa plangi sau sa te bucuri, dupa cum iti era sufletul usor sau greu de pacate.

Pe cat de aspru era la o prima privire, pe atat de bun era dupa ce-l cunosteai. La inceput ti se parea biciul lui Dumnezeu. Aspru la purtare, aspru cu sine, aspru cu pacatul. Dar daca ii urmai sfatul si te pocaiai, atunci il vedeai cat e de bun. Pe noi, calugarii mai tineri, ii placea sa ne invete diverse lucruri, de la literatura si pictura pana la munca la grajd. De multe ori glumea si radea cu noi si era foarte bland. Se inasprea doar in fata pacatului. Lucra cu noi si nu cerea nimanui sa faca mai mult decat putea. Ca manastirea era atunci o ruina. Peste 200 de ani a fost ruina. Şi am lucrat mult s-o refacem. Nu te chema la munca, ci se apuca primul de treaba si toti il urmam. Erau multi studenti. Uneori, se batea cu zapada cu noi. Spunea ca e bine sa ne comportam cum ne e varsta, ca avem timp sa devenim seriosi si sa uitam de joc.

Parintele Arsenie cand slujea

E greu de explicat cum era Parintele cand slujea Sfanta Liturghie. Eu l-am vazut la Sambata… Era ca un curent, dar si ca un soare care trecea peste noi toti. Avea aceasta putere, de a ne „cuprinde” pe toti. Pe unde trecea el nu mai simteai contactul cu cele ale lumii acesteia. Ca Parintele, cat am umblat in lumea asta, nu am intalnit si nici nu mai sunt. A fost mare si ca duhovnic, si ca apostol, iar creatia lui a fost inspirata de Duhul Sfant. Parintele ne spunea, insa:

„Nu va mai uitati asa la mine!”

La parastasele Parintelui de aia se strange multa lume, fiindca Parintele nu a plecat, ci a ramas cu noi.

Parintele Arsenie Boca a iubit familia

Parintele Arsenie Boca s-a coborat la om, indeosebi la familie, fiindca familia e mai intai… Dumnezeu a creat mai intai familia, invatandu-ne totodata ca pacatul neascultarii protoparintilor nostri este pacat impotriva Duhului Sfant. Unele mame isi invata fiicele „sa-si traiasca viata, ca sunt tinere”. Unele fele chiar in chilia Parintelui  Arsenie spuneau: „Suntem tinere…”. Parintele le spunea tinerelor sa-si pastreze viata curata, iar mamele lor le spuneau altceva. Parintele Arsenie a tinut mult la aspectul de vrednicie a parintilor, caci el stia pacatele fiecaruia. Sa-ti tii viata curata e porunca sfanta, pe care nu a dat-o omul, ci Dumnezeu…

La scaunul Spovedaniei

Cat i-am fost fiu duhovnicesc, cand m-am marturisit la dansul, Parintele cauta mult sa ne aduca la sfintenie, sa luptam cu pacatul. Asa ne invata, ca prin pacat ne dezbracam de harul pe care ni l-a dat Dumnezeu la Botez. Foarte mult punea baza pe smerenie.

„Lasati pacatele si sa va intoarceti la Dumnezeu, ca sa nu vina peste voi boala sau intristare”, ne spunea Parintele.

Mai zicea:

„Unde nu e pacat, toate le invingeti; unde e pacat, toate merg greu. Cand faceti ceva sa faceti cu dragoste, ca daca Il iubesti pe Dumnezeu, pentru El faci ceea ce faci!”.

Cand ma spovedeam la dansul, era ceva de nu mai simteam. Plecam de pe pamantul acesta. Parintele a fost cel mai bun duhovnic al monahismului romanesc.

Grija pentru poporul roman

Parintele Arsenie Boca pentru romani si pentru poporul nostru s-a intors de la Sfantul Munte. El a simtit ca este mai important sa aduca la noi scrierile Sfintilor Parinti si sa dea un model pentru monahismul de la noi. El a fost legat de tot ce se intampla cu noi si inca mai este. Eu cred ca si cu rugaciunile Parintelui Dumnezeu ne-a pazit pana acum de cutremurul cel mare. Ne spunea mereu:

„Doar sa ma strigati si eu va ajut!”

Cum distrug conducatorii poporul

Nici un duhovnic roman nu tinea si nu vorbea atat de mult de sfintenie. Parintele in general nu vorbea mult, dar despre sfintenie predica cu viata lui. El incepea de la familie, de la copii pana la batrani, la calugari apoi, si cerea sfintenie pentru toata societatea.

„Daca esti intre cei mari, intre conducatorii tarii, si ai deviat un pic de la acest drum al sfinteniei, apoi sa stii ca ai distrus un popor intreg.” 

Parintele nu dorea completari

Şi acum lumea alearga dupa minunile facute de Parintele. Ar vrea sa vada omul minuni asa cum vede apa cum curge de la robinet. Şi apar multe istorii, multe adaugiri. Dar Parintele nu dorea completari la ce se spunea sau facea. El ce spunea, aia si facea. Şi ducea o viata corecta”.

(Fragmente din volumul „Parintele Arsenie Boca: marturia parintelui Pantelimon”, Editura Cristimpuri, 2011)

(din: Parintele Arsenie Boca, Un om mai presus de oameni. Marturii, volumul 4, Editura Agaton, 2011)

LEGATURI: