PARINTELE CONSTANTIN VOICESCU – 15 ani de la mutarea la Domnul a unui PREOT AL CURAJULUI, JERTFEI SI SLUJIRII IN CETATE (8 septembrie). Viata de sfintenie si minuni in inchisorile de la Targu Ocna si Aiud

Unii l-au înţeles şi judecat greşit, acuzîndu-l chiar că face politică în loc să-şi vadă de “datoriile” sale preoţeşti… Dar Părintele tocmai asta făcea: a înţeles că datoriile lui erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i poate fi indiferent pe mîna cui se află ţara…

***

Duhovnicul luptator in cetate

Părintele Constantin Voicescu a fost un exemplu de implicare a preotului în viaţa cetăţii. Acest apostol al vremurilor noi şi-a dăruit energia, priceperea şi timpul tututor celor care au avut nevoie de el. Credincioşilor, sărăcilor, bolnavilor, oamenilor politici, ierarhilor Bisericii Ortodoxe. Ca un adevărat soldat al lui Hristos, Părintele Voicescu s-a îngrijit şi de cele duhovniceşti, şi de nevoile materiale ale celor nevoiaşi, şi de punerea unor temelii noi, sănătoase societăţii româneşti. L-au cunoscut astfel mii de oameni, care îşi amintesc astăzi cu drag de Sfinţia Sa şi îl pomenesc în rugăciunile lor.

[…] Pe 8 septembrie 1997, Părintele Voicescu a mers la Mislea, ca în fiecare an, pentru a sluji parastasul fostelor deţinute politic care îşi găsiseră sfîrşitul acolo.

Pe drumul de întoarcere, pe şoseaua Bucureşti – Ploieşti, în apropiere de Potigrafu, Părintele s-a oprit să bea apă de la o fîntînă. Pe cînd traversa pentru a reveni la autobuz, a fost izbit de o maşină care mergea cu viteză foarte mare. A murit imediat… […]

Pr. Constantin Voicescu – repere biografice

• Se naşte la Bucureşti, pe 28 iulie 1924, în familia ceferistului Stan Voicescu şi a croitoresei Zinca Manea.
• Creşte, împreună cu sora sa Maria (n. 1929) în orfelinatele din Predeal, Tîrgovişte şi Buzău, cu ajutorul unchilor Gheorghe Rădulescu, Badea şi Ilie Manea.
• Pînă în 1942 este elev la Scoala Normală din Buzău.
• În decembrie 1942 este arestat şi condamnat de Curtea Marţială a Corpului 5 Armată Ploieşti la trei ani închisoare corecţională pentru apartenenţă la Frăţiile de Cruce. Stă închis la Piteşti şi Alba Iulia.
• În vara lui 1944, după eliberare, este elev militar la Arad.
• În 1946 absolvă Liceul “Matei Basarab” din Bucureşti.
• 8 noiembrie 1945, participă la manifestaţia de susţinere a Regelui Mihai.
• 1946 – 1948, urmează cursurile din anii I şi II la Facultatea de Geografie a Universităţii Bucureşti.
• 1945 – 1948, ucenic duhovnicesc al Părintelui Toma Chiricuţă. Frecventează şi Mănăstirea Antim, în perioada “Rugului Aprins”.
• Mai 1948, este arestat şi condamnat la şase ani de temniţă grea “pentru activitate împotriva orînduirii sociale”. Deţinut la Jilava, Piteşti, Tg. Ocna – unde se apropie de Valeriu Gafencu, “Sfîntul închisorilor”.
• 14 iunie 1954, eliberat de la închisoarea-penitenciar Tg. Ocna.
• 31 octombrie 1954, se căsătoreşte cu Laura-Florentina Durac din Piatra Neamţ, absolventă a Academiei Comerciale şi a Facultăţii de Teologie.
• 1956, i se naşte fiul, Mihai, viitor preot şi el.
• 1956 – 1958, urmează cursurile din anii I şi II la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi în paralel îşi cîştigă pîinea lucrînd ca geotehnician la Institutul de Geologie.
• 1957, i se naşte prima fiică, Irina.
• 30 octombrie 1958, este arestat, condamnat la muncă silnică pe viaţă (sentinţă comutată ulterior în 25 de ani muncă silnică), în cadrul “lotului mistico-legionar Tîrgu Ocna”. Timp de şase ani este deţinut la Jilava şi Aiud (la aceasta din urmă din februarie 1960).
• 25 iunie 1964, eliberat în urma Decretului de amnistie generală a deţinuţilor politici.
• 1964, muncitor la Uzinele 23 August.
• 1965, se naşte fiica sa Ileana.
• 1967, angajat la Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă (legătorie; corectură).
• 1967 – 1969, urmează cursurile din anii III şi IV la Facultatea de Teologie Bucureşti.
• 1967, se înscrie la Facultatea de Geografie-Istorie Bucureşti.
• 1969, îşi ia licenţa în Teologie.
• 11 februarie 1973, este hirotonit pe seama bisericii Radu Vodă (paraclisul Seminarului teologic). Slujeşte onorific la biserica Bucur Ciobanul, împreună cu părintele Alexie Bîrcă.
• 1 octombrie 1976, este transferat la biserica “Adormirea Maicii Domnului” din strada Sapienţei.
• 1985 – 1986, face demersuri pentru salvarea de la demolare a bisericii Sapienţei. Supraveghează mutarea şi restaurarea bisericii Mihai Vodă.
• 1988, moare soţia sa, Laura-Florentina. Este înmormîntată la Cernica.
• 1990, participă la manifestaţia din Piaţa Universităţii; sfinţeşte crucile din Piaţă. Este membru fondator al Alianţei Civice; devine membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei “Christiana”; participă la înfiinţarea Centrului de medicină socială “Christiana“. Este membru în Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, alături de alte mari figuri ale societăţii civile, ca Pr. Bartolomeu Ananina, Horia Bernea şi Sorin Dumitrescu. Împreună cu preoţii Ioan din Vladimireşti, Liviu Brînzaş, Alexandru Capotă, Vasile Pătraşcu şi Dumitru Manta, Părintele Voicescu deschide primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.
• 1992, e ales membru al Consiliului Naţional al Alianţei Civice şi în Comitetul de Coordonare al AC.
• aprilie 1992, slujeşte alături de 11 preoţi Liturghia din prima zi de Paşti, în prezenţa MS Regelui Mihai, la biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti.
• 1994 – 1997, participă cu comunicări la Simpozioanele Memorialului Sighet.
• 8 septembrie 1997, trece la cele veşnice fiind lovit de o maşină pe cînd se întorcea de la Mislea, unde slujise întru pomenirea celor care au suferit în închisoare acolo, sub regimul comunist.
• 11 septembrie 1997, este înmormîntat la Cernica, alături de soţia sa.

Marturii despre Parintele Voicescu:

Pr. Mihai Lungeanu

Coborîrea Sfîntului Duh la Aiud

Prin anii 1959 – 1960 am fost izolat cu Părintele Voicescu şi cu alţi bolnavi în secţie la închisoarea Aiud. Această secţie avea o atmosferă şi o temperatură de cavou. Era făcută din beton şi nu era tencuită cu mortar.

Fusesem înainte cu Părintele Voicescu la închisoarea Tg. Ocna (trei ani şi jumătate, unde am învăţat la “şcoala” lui Valeriu Gafencu şi Ion Ianolide).

Era atît de frig la Aiud, încît parcă îmi îngheţase şi sufletul în mine. Eram cu patul aşezat lîngă Părintele Voicescu. Din plafon de beton cădeau valuri de aer rece. Din podeaua de beton se ridicau valuri de aer rece. Ne puseserăm amîndoi pătura în cap şi ne rugam. Era o zi de duminică. Nu l-am întrebat ce rugăciuni făcea. Bănuiesc că se gîndea la Sfînta Liturghie. Eu, după obiceiul pe care îl căpătasem în cea de-a doua condamnare, urmăream în gînd mersul Sfintei Liturghii săvîrşite de către un preot pe care îl cunoşteam. Parcurgeam mintal toate etapele Sfintei Liturghii, inclusiv Sfînta Proscomidie. La un moment dat, l-am văzut pe Părintele Voicescu că simte mirosul de smirnă şi de regina nopţii (aproximativ, dar mult mai suav şi mai puternic). Am văzut cum trage pe nas acest parfum deosebit, care se răspîndise în aer în jurul nostru. I-am spus că şi eu percep acelaşi miros deosebit. N-am comentat şi ne-am continuat rugăciunile pînă la sfîrşit. Am fost convinşi amîndoi de prezenţa Sfîntului Duh în rugăciunea făcută de amîndoi (“De se vor aduna doi sau trei în Numele Meu, acolo voi fi şi Eu în mijlocul vostru”).

Dr. Nicolae Constantinescu:

[membru fondator al Alianţei Civice şi al fundaţiei Memoria, chirurg care a tratat primul împuşcat din Piaţa Palatului în 21 decembrie 1989, şi persoanele împuşcate în noaptea de 13/14 iunie 1990]

Preotul trebuie să iasă din biserică

Părintele Voicescu a fost membru fondator şi unul dintre conducătorii Alianţei Civice şi toţi recunosc că, datorită Sfinţiei Sale, lucrurile aveau un făgaş normal. Prezenţa sa îi obliga pe ceilalţi să se abţină de la divagaţii, extreme sau răutăţi. Părintele era un factor de echilibru, era termenul de referinţă. În Comitetul de Onoare, unde erau situaţii de litigiu, avea dreaptă cumpănă şi mi-am zis, uite, un preot poate să facă aşa ceva. Mai mult cred că asta ar trebui să fie una din valenţele unui preot, intrarea lui în societate. Părintele, cu care am discutat pe îndelete, mi-a zis: “Preotul trebuie să iasă din biserică, să intre în societate şi să încerce să ducă cuvîntul lui Dumnezeu în comunitate, fiindcă ideea Bisericii ca enclavă într-o comunitate este proastă”. El pleda să aibă fiecare biserică în casa lui; să-ţi faci biserică la locul de muncă, în permanenţă să nu-ţi fie frică să-ţi faci cruce, să ştii că dacă ţi-ai făcut cruce L-ai chemat pe Dumnezeu lîngă tine. Ei, astea erau lucruri foarte importante pentru o ţară care tocmai încerca să iasă din duplicitate. Suntem încă în această duplicitate.

Pr. Vasile Gordon:

Parintele Voicescu – invatatorul

[…] Ceea ce predica de la amvon era mai întîi trăit şi experimentat în faptele, cuvintele, gesturile şi toate manifestările personale.

Părintele nu era neapărat cotat drept un predicator celebru, de talia altor părinţi, recunoscuţi unanim şi foarte populari: Galeriu, Ilie Moldovan, Cleopa sau Teofil Părăian. Părintele Voicescu era apreciat cu prioritate pentru alte calităţi: duhovnic înţelept şi cald, slujitor impecabil, om de atitudine civic-morală, nu doar religioasă, preot implicat în foarte multe acţiuni sociale şi caritabile. Numai în lumina acestor slujiri ne apare şi adevărata dimensiune a predicatorului. Căci învăţăturile pe care le dezvolta la amvon erau întotdeauna în legătură strînsă cu problemele curente, fie duhovniceşti, fie social-caritabile, fie chiar politice uneori, atunci cînd considera că trebuie luată o anumită atitudine.

Duhovnicul preşedintelui Constantinescu

Ca duhovnic, era unul dintre cei mai căutaţi preoţi din Bucureşti, frecventat atît de creştini obişnuiţi, cît şi de un important număr de intelectuali, de toate vîrstele, dar mai ales tineri. Sub epitrahilul său îngenuncheau adesea şi importanţi oameni politici. Nu mai este un secret acum că Emil Constantinescu, fostul preşedinte al României, l-a avut duhovnic şi avem convingerea că dacă Părintele ar mai fi trăit, Constantinescu ar fi avut în el cel mai preţios sfetnic şi, în consecinţă, ar fi făcut mai multe lucruri bune şi mai puţine greşeli.

Ca slujitor în cadrul serviciilor divine, publice şi particulare, oficia cu toată dăruirea, întotdeauna cu veşmintele curate, discret în voce şi gestică, foarte delicat cu alţi slujitori. Cu toate că dispunea de o voce sonoră şi caldă, cu o bună întindere, nu abuza niciodată de aceste calităţi.

Ca om de atitudine, Părintelui îi era în totalitate străin pasivismul. Aşa a fost educat de mic, aşa se explică apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, aşa se face că de tînăr a cunoscut închisorile, atît sub regimul antonescian, cît şi sub comunişti. Pînă la evenimentele din anul 1989, fiind anchetat lunar, Părintele şi-a manifestat atitudinile civice în mare taină, sfătuind mai mult la spovedanii, iar în predici vorbind oarecum “cifrat”, pentru a nu fi cumva înregistrat ca atare de urechile omniprezentei Securităţii. Credincioşii înţelegeau însă mesajul, căci îi cunoşteau atitudinea.

Crescut în spiritul patriotismului autentic, după decembrie ’89 Părintele s-a simţit dator să vorbească deschis şi ferm, renunţînd aproape în totalitate la problemele personale şi dedicîndu-se parohiei şi problemelor cetăţii. Unii l-au înţeles şi judecat greşit, acuzîndu-l chiar că face politică în loc să-şi vadă de “datoriile” sale preoţeşti… Dar Părintele tocmai asta făcea: a înţeles că datoriile lui erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i poate fi indiferent pe mîna cui se află ţara. Cei care s-au grăbit să-l judece ar fi trebuit să ştie că, în vremuri grele şi tulburi pentru stat şi Biserică, înşişi călugării de la Muntele Athos, bunăoară, coborau în viaţa publică, renunţînd la liniştea chiliei şi luînd atitudine deschisă împotriva celor care lezau interesele comunităţii.

O asemenea atitudine a avut Părintele Voicescu. Spunea lucrurilor pe nume, dînd gir duhovnicesc unor oameni politici pe care-i cunoştea bine, alte ori înfierînd lichelismul şi pe reprezentanţii lui. Părintele însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat cu mîndrie ecusonul de “golan” în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să rostească doar “Doamne, Doamne…“, să împartă binecuvîntări şi apoi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se poate întîlni! Era permanent preocupat de soarta ţării şi nu de puţine ori îndurerat de oportunismul unora dintre cei aflaţi la putere.

Slujirea social-caritabilă a Părintelui era foarte bine cunoscută şi înainte de Revoluţie. Nu doar bătrînii şi familiile sărace din parohie beneficiau de iubirea lui samariteană, ci şi cei din aziluri, din orfelinate şi spitale, pentru care organiza mereu colecte de daruri, pe care le oferea cel mai adesea personal. După Revoluţie, Părintele s-a angajt cu toată fiinţa în Asociaţia medical-creştină “Christiana”, arhicunoscută acum.

Trebuie să subliniem că Părintele nu făcea acte de caritate numai pentru că aşa trebuie să facă orice preot. Le făcea pentru că era un om darnic prin firea şi educaţia lui. […]

(sursa: revista Rost, nr.25-26/2005)

***

Viața religioasă în închisoarea Târgu Ocna – (1950-1954)

Închisori și locuri de prigoană – Târgu Ocna – lumina din răni

Autor: Pr. Constantin Voicescu

Cuvântul meu este o mãrturie. Din cei peste 12 ani de temnitã, patru (1950-1954) i-am petrecut în închisoarea Tg. Ocna. Dacã s-a vorbit despre „fenomenul Pitesti”, în sensul lucrãrii satanice de distrugere sistematicã fizicã si mai ales spiritualã a omului, socotesc cã trebuie sã se vorbeascã, cu atât mai mult, de “fenomenul Tg. Ocna”, apãrut în paralel cu cel de la Pitesti, ca lucrare divinã de restaurare si zidire sufleteascã a omului, în plin iad comunist.

Este foarte greu sã faci cunoscut cum s-a dezvoltat viata duhovniceascã a detinutilor politici de la Tg. Ocna, într-o scurtã comunicare. De aceea, mã voi mãrgini numai sã creionez câteva aspecte.In ce mã priveste, subliniez din capul locului: viata din închisoarea Tg. Ocna, cu sublimul si tragismul ei, este aceea care m-a determinat sã pãrãsesc geografia, de care mã îndrãgostisem – eram student la Facultatea de Stiinte, sectia Geografie – si sã optez, dupã eliberarea din 1954, pentru teologie si preotie. Nu am fost singurul. Închisoarea Tg. Ocna a fost o oazã într-un desert al suferintei. Nu cã aici ar fi lipsit suferinta. Dimpotrivã, boala – îndeosebi tuberculoza, sub toate formele ei – era la ea acasã. Desi purta si numele de sanatoriu, temnita era temnitã comunistã, mormânt pentru „dusmanii poporului”.

Dar aici socot cã s-a revãrsat mila lui Dumnezeu peste toate crucile purtate cu rãbdare, în nãdejdea mântuirii. Suferinta a fost sublimatã în bucurie, cum o sesizase Radu Gyr: Suferintã, spune-mi, cum sã mi te cânt?/ Ti-e urcusul sfânt, ca o rugãciune. Si cum o trãise, la Tg. Ocna, Valeriu Gafencu: Si cerul deschis se aratã/ Cu portile în chipul crucii. La Tg. Ocna am ajuns în primãvara anului 1950, vreo cincizeci de studenti si elevi tebecisti, niste arãtãri, niste schelete care de abia îsi târau picioarele. Veneam din iadul de la Pitesti, de care ne scãpase Bunul Dumnezeu, prin bacilul Koch. Înaintea noastrã mai sosise un lot. Au început apoi sã curga si din alte închisori, de la canal, de la mina, detinuti tuberculosi, unii in stare foarte gravã, încat multi dintre ei au murit la sosirea in penitenciar. Tratamentul împotriva tbc-ului era rudimentar. Ne prelungea numai agonia. De streptomicinã si alte remedii descoperite atunci – si care ar fi salvat multe vieti – n-am beneficiat.

Încât, cu toate eforturile extraordinare ale doctoritei oficiale, Margareta Danielescu, cãreia îi purtãm mare recunostintã, si ale medicilor nostri detinuti, coasa mortii a secerat fara milã. În perioada ’50-’54, au murit sub ochii nostri circa 80 detinuti, dintre care jumãtate erau studenti si elevi; capacitatea sectiei „politici” fiind de cca. 120 bolnavi. Un numar de alti 62 detinuti au decedat dupã ce au plecat din Tg. Ocna, in alte închisori, trimisi disciplinar, sau dupã eliberare. La poarta închisorii, lângã un closet dezafectat, era o nãsãlie cu o ladã-cosciug, care primea unul sau douã cadavre, in interior aflându-se de multe ori încã unul sau chiar doi de-ai nostri. Lada îsi deserta mortii dincolo de zidul închisorii, la marginea unui cimitir, in gropi superficial sãpate, fara cruci si farã semn, apoi se întorcea asteptând pe altii. Ne astepta pe noi…Un fost grefier de la Tg. Ocna ne-a relatat cã in timpul iernii, când pãmântul era înghetat, detinutii de drept comun care transportau cadavrele, si ele înghetate, le tãiau din picioare, ca sã încapã într-o groapã mai mica.

În 1990 s-a ridicat acolo o troitã si s-a facut sluiba înmormântãrii pentru toti cei care au adormit in Domnul în temnita de la Tg. Ocna. In fiecare an, cei care am supravietuit ne adunãm acolo si le facem pomenire. Pe fundalul acesta, al mortii care ne pândea, am parcurs perioade de mari restrictii, înveninate de activitatea ofterilor politici securisti – Sleam Augustin si Valache – si a turnatorilor. Momentele cele mai grele au fost in legãturã cu incercarea de a se face si aici “reeducare” si “demascari” de tipul Pitesti. Actiunea a fost condusã de ofiterii politici si dirijatã de col. Teodor Sepeanu, care a si venit personal la Tg. Ocna. Cunoastem acum, pe bazã de documente provenite din arhiva securitãtii – ceea ce pentru noi a fost limpede de la început – cã

,,actiunea de demascare a detinutilor din penitenciare a fost dusa sub controlul si îndrumarea directã a seviciului inspectii din Directia Generalã a Penitenciarelor, ai cãror sefi au fost, in anul 1949 – Nemes Iosif – iar in anul 1950, Sepeanu Teodor”. Acestia “au primit instructiuni despre modul de lucru in problema demascãrilor de la superiorii lor, în frunte cu fostul adjunct al MAI – Pintilie Gheorghe, care indica: sã nu se aleagã metodele, ci numai scopul sã fie realizat”.

O parte din tinerii trecuti prin iadul de la Pitesti si-au revenit la normal, in atmosfera plinã de dragoste crestinã de la Tg. Ocna. Altii însa, vreo zece la numãr, n-au avut taria sa se desprinda si sã învingã frica de care erau stãpâniti. Acestia au colaborat cu ofiterii politici, ca informatori si mai ales in actiunea de „reeducare”. Actiunea “reeducãrii”, dupã câteva încercãri, a esuat, izbindu-se de rezistenta dârzã si unitarã a celorlalti detinuti politici, manifestatã pânã la urmã prin strigãte la ferestrele închisorii, încât a aflat tot orasul. De atunci nu s-a mai încercat nici o actiune de reeducare în Tg. Ocna. Dar regimul nostru de închisoare s-a înãsprit (ferestre închise, geamuri vopsite, izolãri etc.).

Si totusi, în aceastã ambiantã, s-a nãscut la închisoarea din Tg. Ocna mai mult decât o comunitate: o adevãratã familie duhovniceasca. Acestei familei i-au dat viatã Valeriu Gafencu, Ion Ianolide si altii ca ei, pe care temnita îi înghitise din tinerete. La un moment dat, bisericuta paraclis din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectatã, crucea de pe turlã doborâtã, iar vesmintele preotesti si sfintele acoperãmînte din altar au fost trimise in penitenciar drept cârpe de spalat pe jos. Când ne-am dat seama de blasfemie, am cãutat sã le recuperãm si sã le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut in cãptuseala paltonului meu si am reusit, trecându-l cu bine prin toate perchezitiile, sã-l scot afarã. Sã fie oare vreo legãturã între acest patrafir si faptul ca mai târziu am devenit preot? In penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat in foi volante. Textele erau copiate pe plãcuta de sãpun – o adevãratã “tabula cerata” si erau învãtate pe dinafarã. Tot asa au fost memorate rugãciuni, psalmi, acatiste, paraclise etc. În acelasi fel se învãtau limbi strãine, matematicã, fizicã, poezie si tot ce privea cultura. La Tg. Ocna, cu binecuvântarea preotilor nostri detinuti, s-a practicat “rugãciunea inimii”.

Valeriu Gafencu si Ion Ianolide au adus aici experienta spiritualã a Aiudului. Acolo crescuserã duhovniceste în preajma unor mari trãitori: Anghel Papacioc (viitorul Ierom. Arsenie Papacioc), avocatii Trifan si Marian, Marin Naidim, Virgil Maxim s.a.; avuseserã legãturi cu lucrarea filocalicã a Pr. Arsenie Boca de la mânãstirea Sâmbãta (arestat si el mai târziu); […] Experienta duhovniceascã a Aiudului s-a întâlnit, la Tg. Ocna, cu cea adusã de unii dintre studenti – nu numai teologi – arestati dupã 1948. Acestia cunoscuserã activitatea isihastã a „Rugului Aprins” de la Mãnãstirea Antim din Bucuresti, prin marii duhovnici: Arhim. Benedict Ghius, Arhim. Sofian, Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) s.a., care, si ei, mai târziu au fost arestati (Pãr. Daniil a murit la Aiud); sau participaserã la lucrarea misionarã si samarineanã a Pãr. Toma Chiricutã de la Biserica Zlãtari, a Par. Const. Sârbu de la Biserica Vergului, a Pãr. Iliescu-Palanca de la Biserica Stavropoleos (si acestia au înfundat puscãriile). Preotii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie Ioja, Varlaam Lica si altii ne-au asistat religios, prin diferite slujbe, mai ales prin taina spovedaniei, aceastã “sfântã terapie”, si îndeosebi prin Sf. Împãrtãsanie, adusã de afarã prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au primit Sfânta Cuminecãturã. Toate acestea se sãvârseau pe ascuns, ferindu-ne de ochii administratiei si de urechile turnãtorilor. Atmosferã de catacombã! Ceea ce ne întãrea sufleteste si mai mult.

Cu rare exceptii, cei care au fost chemati la Domnul au plecat linistiti, în pace, constienti cã trec un prag si cã se îndreaptã spre celãlalt tãrâm. Asa s-a stins, la 49 de ani, în ziua de Crãciun a anului 1951, cu lumânarea în mânã, ascultând rugãciunile pe care le ceruse, Pãrintele Gherasim Iscu, staretul mânãstirii Tismana. Îi ajutase pe cei care luptau în munti, împotriva comunismului. Fiind pe moarte, Edi Masichievici, elev, a cerut sã i se aprindã lumânarea. Dupã ce s-a trezit dintr-un somn scurt, a cerut sã fie stins mucul de lumânare – mai trebuie si altora! -, spunând cã i s-a arãtat Mântuitorul, Care i-a zis: “Nu te iau in seara aceasta”. L-a chemat la el în noaptea urmãtoare.

Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 Februarie 1952, cu fata numai zâmbet, cerându-si iertare (el!) si luându-si rãmas bun (la revedere!) de la toti. Cu câteva zile înainte, terminase, ca pe un testament, „Imnul celor cãzuti”, din care redau o strofã:

“Te-ai dus si ne-ai lãsat în urma ta/ Nãdejdea revederii-n paradis/, Mereu vei fi cu noi si-om astepta/ Sã ne’ntâlnim cu sufletul deschis”.

Unii au murit pentru cã n-au vrut sã-si vândã sufletul si sã devinã informatori, în schimbul streptomicinei adusã de acasã si care le-ar fi salvat viata. Asa s-au petrecut lucrurile, printre altii, cu studentul Goe Nitescu si cu elevii Edi Masichievici si Nelu Soltaniuc.

Noi, care din mila Domnului mai trãim, aducem mãrturie despre viata acestor tineri care s-au strãduit sã traiascã si sã moarã în Hristos. Nu ne surprinde faptul cã pastorul evreu-crestinat, Wurmbrandt a mãrturisit de multe ori cã viata i-a fost salvatã prin lucrarea dragostei crestine a acestor tineri.

Ajutând pe medicii detinuti, o serie de tineri – tebecisti si ei, dar ceva mai în putere –, cu o dãruire impresionantã, dar fireascã si discretã, au fost în acelasi timp surori de ocrotire, femei de servici, spãlãtorese ale rufelor si cearceafurilor pline de puroi si murdãrie, muncind, ca pentru Hristos, si ziua si noaptea, când fãceau de gardã la patul bolnavilor mai grav, repartizati la parter si mai ales in camera 4. Dintre ei, unii nu au gustat din portiile lor de marmeladã sau carne: le cedau celor mai bolnavi si mai slabi, ei multumindu-se cu obisnuitul arpacas. Sunt aici, la Sighet, de fatã, doi dintre ei. Nu se fãcea aici un fel de discriminare de rasã, de religie sau politicã în aceastã slujire samarineanã. Referindu-se la atmosfera de iubire crestinã din penitenciar, pastorul Wurmbrandt a marturisit cã la Tg. Ocna a întâlnit sfinti si cã el ar dori sã intre în împãrãtia Cerurilor pe aceeasi poartã ca Valeriu Gafencu.

Am fost vegheati permanent de schitul de pe Mãgura. Clopotele lui din Duminici si sãrbãtori aveau un rãsunet deosebit în inimile noastre. Ca si privelistea extraordinarã a lumânãrilor aprinse – siraguri de stele – pe serpentinele Mãgurei în noptile sfinte ale Prohodului si ale Învierii! Inspirându-se din acest tablou, a izvodit Valeriu “Imnul Învierii”:

“Un clopot tainic miezul noptii bate/ Si Iisus coboarã pe pãmânt./ Din piepturile noastre’nsângerate/ Rãsunã imnul învierii sfânt”.

Si sãrbãtorile Crãciunului! Colindele… cele vechi si cele noi… cele din închisoare, unele triste („A venit si-aici Crãciunul / sã ne mângâie surghiunul”), altele, înflorite aici la Tg. Ocna, colinde de bucurie:

“În inima robului/ Domnu-si face ieslea Lui,/ In noaptea Crãciunului./ Flori de crin din ceruri plouã/ Peste ieslea Lui cea nouã/ Si din cer picurã rouã” (V. Gafencu)

La închisoarea din Tg. Ocna am simtit si am trait sfinte si adevãrate bucurii! De aceea, dupã “eliberarea” din 1954, prietenul meu Samoilã (un tânãr capabil de mare dãruire îmi mãrturisea cu nostalgie:  „Mi-e asa de dor de Tg. Ocna!”. Îi era dor de puscãrie! Da, pentru cã acolo am înteles ce înseamnã libertatea in Hristos. Bucuria si libertatea aceasta nu ni le-a putut lua nimeni, niciodatã.

Noi am priceput bine cuvântul pãrintelui monah N. Steinhardt de la mânãstirea Rohia:

„Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar, si nu neapãrat e nevoie sã fie lagãr, o temnitã ori o altã formã de încarcerare, teoria se aplicã oricãrui tip de produs al totalitarismului, existã solutia misticã a credintei”.

[…]In lotul nostru “lotul Tg. Ocna” (cca.30 insi), au fost implicati si o parte din cei rãmasi în închisoare (Ioan Ianolide, C. Dragodan). Am fost condamnati, în 1959, cu ani grei de închisoare -nouã dintre noi la muncã silnicã pe viatã, pentru activitate misticã de întrajutorare în penitenciarul Tg. Ocna, activitate continuatã si dupã eliberare.

A urmat o perioada de detentie extrem de grea. Nu ne-am pierdut însã nadejdea. Stiam cã: “Cele mai crâncene înfrângeri/ Sunt renuntãrile la vis” (Radu Gyr).

In 1964 detinutii politici au fost gratiati. Nu am simtit bucuria eliberãrii. Ochiul securitãtii a rãmas permanent asupra noastrã. Pânã când Dumnezeu ne-a dat minunea jerfelor din Decembrie 1989.

Prin aceastã minune suntem noi aici, in locul de jertfã de la Sighet. Stim cã nici o jertfã nu e zadarnicã. Socotim cã Tg. Ocna are un mesaj pentru viata obstei noastre românesti. E mesajul crestin al renasterii noastre.

Comunismul a distrus fiziceste sute de mii de oameni, spiritual însã – multe milioane. Martirii ne cheamã de dincolo la Hristos, la Bisericã. Sã-i ascultãm!

Valeriu Gafencu ne-a lãsat ca testament „Imnul celor cãzuti”:

“Ne’ndemni pe cei ce’n viatã am rãmas:/ Luptati uniti si în acelasi pas./ Ziditi lui Dumnezeu altare sfinte,/ Pãsiti pe calea vietii înainte!” Asa sã ne ajute Dumnezeu!

sursa: Fericiti cei prigoniti