RAZBOIUL NEVAZUT: Sfantul Nicodim Aghioritul ne arata strategiile de amagire ale vrajmasului in functie de diferitele stari si masuri ale omului: “Fii smerit, teme-te de tine si de neputinta ta!”

Cap. XXVIII. Tactica diavolului in razboiul de amagire a oamenilor

“Afla, iubite, ca la nimic nu se sarguieste mai mult diavolul decat la ruinarea noastra si ca el nu duce lupta cu toti dupa aceeasi metoda.

Ca sa incep a-ti nota unele din strategiile, cuvintele, si randuielile folosite de el in lupta, iti infatisez cinci stari ale omului: unii sunt in robia pacatului, fara vreun gand de eliberare; altii doresc sa se elibereze, dar nu intreprind nimic hotarat; apoi sunt unii care dupa ce au castigat virtutile, cad in pacat cu mai mare pierzare. Dintre acestia unii cred ca merg spre desavarsire, altii lasa calea virtutii ce au; iar altii fac din aceasta virtute o pricina de rautate. Vom vorbi despre fiecare aparte.

Cap. XXIX. Razboiul si amagirea folosite de diavol cu cei ce-i tine in robia pacatului

Cand diavolul tine pe cineva in robia pacatului, el este mai zelos decat la orice a-l orbi si a-l scoate din orice gand bun care l-ar face sa-si cunoasca viata lui cea nenorocita. Nu numai ca il scoate din orice gand ce l-ar duce la convertire si la pocainta punandu-i in mintea lui alte ganduri rele si potrivnice, ci si cu uneltiri gata si cu prilejuri imediate, il face sa cada adesea in acelasi pacat ori in altele mai mari. Din acestea mizerabilul pacatos iese mai intunecat si mai orbit, incat aceasta orbire il arunca in prapastia pacatului si de la starea de compatimire, de la orbire trece la un pacat mai mare, incat mai toata viata lui ticaloasa se misca intr-un cerc vicios pana la moarte, daca Dumnezeu nu se va ingriji sa-l mantuiasca prin harul Sau.

Deci cel ce se afla in aceasta stare nenorocita, daca voieste a se insanatosi trebuie sa primeasca cat mai repede posibil acel gand si acea inspiratie care-l cheama de la intuneric la lumina, de la pacat la pocainta si trebuie sa strige din toata inima catre Facatorul sau: “Domnul meu, ajuta-mi, ajuta-mi degrab si nu ma mai lasa in acest intuneric al pacatului”.

Dar sa nu inceteze a repeta aceasta strigare si indata, de-i posibil sa ceara ajutor si sfat ca sa se poata elibera de vrajmasi; iar de nu se poate ridica repede, sa alerge cu toata barbatia la Iisus cel rastignit, sa cada la sfintele Lui picioare cu fata la pamant si la Nascatoarea de Dumnezeu Maria, cerand indurare si ajutor. In aceasta barbatie sta toata biruinta.

Cap. XXX. Razboiul si amagirea folosite de diavol cu cei ce-si recunosc rautatea si voiesc a se libera

De ce hotararile noastre adesea n-ajung la realizari? Cei ce-si dau seama de viata ticaloasa ce o duc, si voiesc s-o schimbe deseori sunt biruiti si amagiti de vrajmasi cu aceasta arma: “dupa aceasta, dupa aceasta”, “maine, maine”, “intai sa fac aceasta si apoi ma voi apleca cu mai multa sarguinta la darul lui Dumnezeu si la viata spirituala; sa fac azi aceasta si maine ma voi indrepta”.

Frate, aceasta este cursa vrajmasului care a prins pe multi si totdeauna prinde pe toata lumea.

Cauza ei este lenevirea si ignoranta noastra, pentru ca fata de o astfel de cauza, de care depinde toata mantuirea sufletului nostru si toata cinstirea lui Dumnezeu, nu luam toata energia si taria noastra sa zicem: “Acum, acum sa duc viata duhovniceasca, sa ma pocaiesc, iar nu maine”. “Acum” si “Azi” sunt in mana mea iar “dupa aceasta” si “maine” sunt in mainile lui Dumnezeu. Chiar de ar fi in puterea mea “dupa aceasta” si “maine”, ce cale de biruinta si de mantuire ar fi aceasta ca intai sa doresc a fi ranit si apoi tamaduit, a face neoranduiala si apoi a ma intelepti?

De aceea frate, de vrei sa fugi de aceasta amagire si sa invingi pe vrajmas, leacul cel mai bun este sa te supui gandurilor bune si dumnezeiestii inspiratii, care te cheama la pocainta si sa nu zici: “Am pus un termen si nu ma pot pocai inainte”. Nu! Fiindca astfel de hotarari deseori sunt gresite si multi din cei ce s-au increzut intr-insele au ramas amagiti si nepocaiti din diferite pricini.

A. Fiindca hotararile noastre in loc sa fie intemeiate pe increderea in Dumnezeu sunt fondate pe bizuirea de sine. De aceea, urmarea e ca nu putem vedea marea noastra mandrie de care suntem purtati si credem ca hotararile noastre sunt neclintite si puternice.

Dar ca sa cunoastem aceasta mandrie trebuie sa fim luminati prin bunatatea lui Dumnezeu. Cel ce, cum am spus mai inainte, ne lasa uneori sa cadem, din cadere ne ridica de la increderea si nadejdea in noi insine la increderea si nadejdea numai in Dumnezeu si de la trufie ne cheama la cunoasterea de noi insine.

Voiesti a sti, o omule, cand sunt tari si nezdruncinate hotararile tale? Cand n-au vreo incredere in tine si cand sunt intemeiate pe [nadejdea] si increderea in Dumnezeu.

B. Cand voim a lua vreo hotarare cugetam numai la frumusetea si puterea faptei bune care atrage vointa noastra oricat de slaba si incapabila ar fi. Dar apoi, cand intampinam o piedica in realizarea virtutii, vointa slabeste si da inapoi, deci hotararile noastre raman nerealizate.

De aceea obisnuieste-te a iubi mai mult greutatile ce duc la dobandirea virtutii decat virtutile insesi.

Vointa ta sa fie hranita totdeauna de aceste dificultati, uneori cu putin, alteori cu mult, daca vrei sa castigi faptele bune.

Fii incredintat ca te vei birui si pe tine si pe vrajmasi cu atat mai eroic cu cat vei imbratisa si vei iubi mai mult greutatile.

C. Deoarece hotararile noastre adesea nu au in vedere virtutile si vointa lui Dumnezeu, ci propriul lor folos, chiar daca la inceput am luat hotarari numai in vederea desfatarilor duhovnicesti si dobandirea darurilor dumnezeiesti.

De aceea in necazurile ce ne stramtoreaza nu gasim alt ajutor decat sa ne propunem acest scop si sa ne decidem a dori sa ne dam cu totii lui Dumnezeu si savarsirii faptelor bune.

Daca tu, iubite frate, voiesti sa te dai la aceasta practica sfanta, ia seama cu toata atentia cand te afli in desfatari duhovnicesti si fii smerit in hotararile tale. Mai ales, ia seama sa nu-ti pui porunci si reguli ca sa nu le caici si sa nu cazi in pacat. Fiind in necaz, hotararea si cugetul tau sa fie dispuse a suferi cu multumire crucea si necazul dupa vointa Domnului, necautand spre ajutor omenesc si pamantesc si uneori nici chiar spre cel dumnezeesc.

Dar cererea si dorinta sa fie una si aceeasi: a fi ajutat de Dumnezeu ca sa poti suferi toate impotrivirile fara a-ti scadea virtutea rabdarii si fara a face neplaceri Dumnezeului tau.

Cap. XXXI. Amagirea folosita de diavol contra celor ce socot ca merg spre desavarsire

Cand vrajmasul nu poate birui nici pe cei ce au fost robiti de pacat, nici pe cei ce lupta a se elibera de el, cum am spus, mai sus, alearga la cei imbunatatiti duhovniceste, lupta impotriva lor cu mult mestesug, facandu-i a uita de inamicul lor care-i langa dansii, ii ataca cu mare violenta si ii hraneste. Ei isi inchipuie lucruri peste puterea lor mai inainte de a ajunge la desavarsire.

Din aceasta ia nastere neglijenta de ranile primite. Socotind aceste pofte si hotarari ale savarsirii ceva deja realizat se mandresc in diferite chipuri. De aceea nu voiesc a suferi nici cel mai mic obstacol ori cuvant, ci isi petrec timpul cu multe si lungi reflexiuni crezand ca gandirea lor e sigura. Si atunci sufera mari tulburari pentru iubirea lui Dumnezeu. Si fiindca atunci cand isi fac aceste inchipuiri nu simt nici o suparare si impotrivire in trupul lor se socotesc a fi pe treapta celor desavarsiti, care sufera mari amaraciuni.

Nu-si dau seama ca una sunt cuvintele si hotararile, alta lucrurile si faptele.

Deci, frate, de voiesti sa scapi de aceasta cursa hotaraste-te a lupta cu vrajmasii diavoli care te ataca in fapt concret si vadit. Atunci vei vedea lamurit daca hotararile tale luate sunt adevarate ori false, puternice ori slabe, incat vei putea merge spre virtute si desavarsire, pe o cale batuta, sanatoasa si imparateasca. Iar contra vrajmasilor ce nu te supara acum, te sfatuiesc sa nu te ridici cu razboi decat dupa ce in prealabil vei cunoaste ca cu vremea te vor ataca. Cu aceasta cunoastere de mai inainte te poti pune in paza, poti lua hotarari ca sa li te impotrivesti ca atunci cand vor veni sa nu-ti poata face nimic, gasindu-te pregatit.

De aceea nu lua vreodata hotararile tale drept fapte si realizari, chiar de ai fi deprins in virtuti de catva timp cu metode foarte potrivite.

Fii smerit, teme-te de tine si de neputinta ta.

Nadajduieste numai in Dumnezeu, alearga la El cu dese rugaciuni sa te intareasca si sa te apere de primejdii, dar mai ales de orice prezumtie si nadejde in tine.

Astfel, de vei fi smerit, chiar de nu vei fi scutit de unele mici neajunsuri (in care uneori te lasa Dumnezeu ca sa-ti vezi neputinta si de sunt in tine sa pazeasca unele lucruri bune), totusi ti-e permis sa doresti si sa-ti propui scopuri decisive a te sui la o treapta mai inalta de desavarsire.

Cap. XXXII. Amagirea folosita de diavol a ne scoate din calea virtutii

Diavolul mai are o amagire contra noastra cand vede ca mergem spre virtute. El ridica asupra-ne diferite pofte ca sa ne faca a cadea din calea virtutii. Sa ne arunce in vicii.

De pilda, cand un bolnav si-ar suferi cu vointa rabdatoare boala lui, vrajmasul vazand ca prin aceasta ar castiga deprinderea rabdarii, ii pune inainte multe lucruri bune ce le-ar fi putut face daca era in alta stare, si se sileste a-l convinge ca daca n-ar fi fost bolnav ar fi slujit mai bine lui Dumnezeu si ar fi folosit atat el cat si ceilalti.

Dupa ce nasc intr-insul aceste pofte, le alimenteaza cu aceleasi simtiri si incet-incet le intareste astfel incat incep a-l intrista si a se mahni ca nu le poate indeplini dupa voia lui. Cu cat aceste pofte si dorinti dintr-insul devin mai mari cu atat creste supararea si tulburarea inimii lui. Apoi cu indemanare vrajmasul il face a nu-si mai suporta boala ca pe o boala, ci ca un obstacol in calea virtutilor.

Adus de vrajmas aici cu mare dibacie ii rapeste din minte scopul si tinta ce a avut a-i servi lui Dumnezeu mai bine si a dobandi mai multe virtuti. Si astfel nu-i lasa nimic altceva decat dorinta de a scapa de boala, lucru ce nu merge dupa vointa lui. Atunci se supara si se tulbura incat isi pierde toata rabdarea.

Astfel ajunge ticalosul a cadea in rautatea nerabdarii, din virtutea rabdarii cu care mai inainte era impodobit, fara a se simti ca merge spre desavarsire.

Deci acesta-i modul de a sta contra acestei amagiri a diavolului. Cand esti in aceasta stare de boala incat sa te tulburi si sa te amarasti, ia seama, nu te invoi cu tentatia, ci din vreme respinge poftele venite atunci, oricat de bune ti-ar parea ca sunt. Caci atunci neputand sa le pui in practica, urmeaza sa te tulburi zadarnic si sa-ti pierzi pacea. Ci e bine ca in toata umilinta, rabdarea si supunerea sa crezi ca aceste dorinte nu pot ajunge la acea realizare dorita, fiindca tu esti mai neputincios si mai nestatornic decat ceea ce gandesti; ori cugeta ca Dumnezeu, pentru judecatile Lui tainice ori si pentru pacatele tale, nu doreste de la tine acele bunatati poftite de tine, ci mai ales doreste sa te aiba smerit cu rabdare, sub mana cea dulce si tare a vointii Lui.

Tot astfel, chiar cand esti pus sub canon de parintele tau duhovnicesc pentru vreun pacat si de aceea nu poti dupa pofta ta a urma toate cucerniciile tale, mai ales a te apropia de Sf. Impartasanie, nu te tulbura si nu te supramahni, ci lepadand toata vointa ta, imbraca-te cu ceea ce ii place lui Dumnezeu, zicand cu durere in inima ta:

“Ah, daca ochiul dumnezeestii Providente n-ar fi vazut in mine ingratitudini si neajunsuri, desigur n-as fi ajuns intr-atata ticalosie, ca sa fiu lipsit de harul prea Sfintelor Lui Taine: de aceea vazand ca Domnul meu prin aceasta imi arata nevrednicia mea, laud si preamaresc in veci Numele Lui, zicand catre Dansul: “Stapane iubitorule de oameni; nadajduind in bunatatea Ta desi sunt nevrednic a Te primi in sufletul meu prin dumnezeiestile Taine, nu incetez in altfel a-Ti deschide inima mea, ca sa intri duhovniceste intr-insa, s-o intaresti contra inamicilor ce cauta s-o desparta de Tine. Eu raman totdeauna multumit de toate cele placute ochilor Tai, Facatorul meu, Rascumparatorul meu, dorind numai ca sa se faca voia Ta, acum si totdeauna; aceasta-i hrana si intarirea mea. Mult iubitul meu, cer numai acest dar de la tine ca sufletul meu fiind liber de tot ce nu-Ti place sa stea totdeauna imbracat cu podoaba poruncilor Tale sfinte, gata pentru venirea Ta duhovniceasca si aplecat spre tot ce-Ti este placut”.

De vei pazi aceste sfaturi, fii sigur ca la orice pofta de bine ce nu poti savarsi, venita din fire ori de la cel rau care totdeauna doreste a te scoate din calea virtutii, ori alteori chiar de la Dumnezeu, ca sa dovedesti supunerea ta fata de vointa lui; in orice dorinta a ta neimplinita, zic, vei avea ocazia sa multumesti lui Dumnezeu si sa-I placi. Pentru ca in aceasta consta adevarata cucernicie si slujirea ce o cere Dumnezeu de la noi.

Si sa mai stii ca nu trebuie sa te superi si sa pierzi rabdarea in necazurile si ispitele ce vin, ori din ce parte ar veni, ci se cuvine a utiliza mijloace legale si rationale care de obicei sunt folosite de robii lui Dumnezeu; adica: sa nu te dai pricina lor si sa rogi pe Dumnezeu a te izbavi de ele si altele asemenea lor, dar nu cu atat de mare dorinta si atasament ca sa te eliberezi de aceste necazuri, ci fiindca Dumnezeu voieste a folosi astfel de mijloace si unelte.

Pentru ca noi nu stim daca Dumnezeu voieste a ne izbavi cu aceste mijloace de astfel de necazuri. De aceea, daca vei face altfel, cautand a scapa de necazuri, te vei prabusi in multe rele si usor vei cadea in nerabdare, cand aceasta eliberare nu vine dupa dorinta ta sau rabdarea-ti va fi insuficienta si nu va fi toata placuta lui Dumnezeu, ci va fi vrednica de putina plata.

In fine, te instiintez despre o amagire secreta a iubirii de sine care obisnuieste a acoperi neajunsurile noastre si oarecum a le partini, ca de pilda: cineva e bolnav si foarte putin rabdator in neputinta lui, care-si mascheaza nerabdarea cu valul unui oarecare zel de virtute, zicand ca supararea lui nu este in realitate tulburare de ceea ce sufera, ci ca el este amarat pentru bune motive, fie pentru ca el si-a produs cauza suferintei, fie ca cei ce ii slujesc se dezgusteaza de boala sa, murmura si se vatama.

Astfel sa presupunem si pe iubitorul de slava care se tulbura pentru locul de marire ce nu l-a ocupat, nu cauta cauza neizbanzii in insasi vanitatea lui, ci in alte cauze si pretexte.

Radacina amaraciunii si tulburarii acestor oameni nu-i alta decat ca ei urasc si se intorc de la ce-i contrar poftelor lor. Aceasta e lucru evident, pentru ca bolnavul de mai sus nu se tulbura sau se intristeaza ca ai sai care-l ingrijesc se ostenesc ori se dezgusteaza, ci numai pentru ca nu si-a dobandit marirea dorita.

De aceea, pentru a nu cadea in aceasta greseala si in altele mai mari, sa suferi totdeauna cu barbatie si cu rabdare orice osteneala si pedeapsa ti s-ar intampla, ori din ce cauza ar proveni ea.

Cap. XXXIII. Ultima amagire uneltita de diavol ca virtutile ce am dobandit sa fie transformate in vicii

Vicleanul sarpe nu inceteaza niciodata a ne ispiti cu viclesugurile si amagirile lui, chiar in virtutile castigate, pentru a le face cauze de coruptie si viciu. Aceasta lupta se manifesta astfel. Fiind placute noua, ajungem la mari ganduri si conceptii despre noi, iar de la aceste conceptii inalte cadem, (vai!) in rautate si in groapa mandriei si a vanitatii.

De aceea, frate, pazeste-te de aceasta primejdie! Concentreaza-ti toata mintea in inima, lupta totdeauna impotriva acestui demon, sezand ca intr-o reduta foarte inalta si larga, si zic, lupta in adevarata si adanca cunostinta de netrebnicia ta. Da-ti seama ca intr-adevar nu esti altceva decat nimic, nu poti nimic, n-ai decat neputinta, ticalosii, rautati, vicii si defecte si nu esti vrednic de altceva decat de osanda vesnica.

Dupa ce te-ai asigurat de acest adevar, nu lasa vreodata mintea a iesi la lucrurile din afara ale lumii, nici chiar la un cuget ori intamplare cat de mica ce ti s-ar intampla. Fii incredintat ca toate cele din afara sunt dusmanii tai si de te-ai fi dat in mainile lor negresit ai fi ramas mort ori ranit.

Iar ca sa poti lupta bine si sa-ti aperi reduta mentionata mai sus a adevaratei recunoasteri de nimicnicia ta, urmeaza aceasta tactica.

De cate ori te duci cu mintea la sine-ti si la lucrurile tale, masoara-te totdeauna cu ceea ce este al tau propriu si nu a lui Dumnezeu si a harului Sau.

Apoi considera-te ca si cum n-ai fi existat.

Adica, daca ai in vedere timpul dinainte de a te fi nascut, vei vedea ca in tot acel abis de vesnicie, ai fost un “nimic” si n-ai fi putut face nimic pentru a-ti lua fiinta. Existenta ta e datorita numai bunatatii lui Dumnezeu, lasandu-I pe al Sau (care este providenta vesnica ce te pazeste in orice ceas). Ce esti altceva decat nimic?

Nu ramane nici un semn de indoiala ca, in intaiul tau nimic (din care te-a scos Dumnezeu cu mana Lui cea puternica) te-ai fi intors intr-o clipa, de te-ar fi parasit un singur minut. E clar ca, fiind in aceasta existenta naturala, cu fiinta ta, n-ai dreptul a te socoti vreodata ceva sau a dori sa te socoteasca altii.

Apoi privind existenta darului, se cuvine a medita ca daca firea ta ar fi lipsita de dumnezescul dar si ajutor, ce poate ca prin sine a face vrednic de rasplata? Nimic. Incat poti zice cu Sf. Pavel: “Nu eu (m-am ostenit) ci darul lui Dumnezeu care-i in mine“ (1 Cor. 15, 10).

Cugeta apoi la greselile cele trecute si la multele rautati ce ai [fi] savarsit de nu te impiedica Dumnezeu cu mana Lui cea milostiva. Faradelegile tale s-ar fi inmultit cu zilele si cu anii, faptele rele, viciile si deprinderile (caci o rautate poate trage dupa sine alta) ar fi ajuns la un numar nemarginit.

De aceea de nu voiesti a fi rapitor si fur al bunatatii si slavei lui Dumnezeu, fiindca El a dat toate celelalte si fapturilor Lui, dar slava a tinut-o pentru Sine, ca sa se mareasca singur ca un Ziditor al tuturor, dupa cum si zice: “Nu voi da altuia slava Mea“ (Isaia 42, 8); daca vrei sa stai totdeauna cu Domnul tau si numai sa-L slavesti cum se cuvine, in orice fapta buna, la inceput, in timpul si dupa savarsirea ei, e bine a te considera cel mai de jos si mai rau decat toti oamenii si sa nu neglijezi aceasta defaimare de sine.

Cand se intampla ca cineva te iubeste si te lauda pentru vreun bine ce ti-a dat Dumnezeu, reculege-te, nu iesi nicidecum din nimicnicia ta, ci intoarce-te intai la Dumnezeu, zicand din toata inima:

“Domnul meu sa nu-mi ingadui vreodata o deveni fur al cinstei si darului Tau; Tie se cuvine lauda, marire, si cinste, iar mie rusine; Tie Doamne dreptatea, iar noua rusinea fetelor” (Daniil, 9, 7) “Doamne nu noua, ci numelui Tau se cuvine marire. A Ta este slava si eu sunt servul Tau“ (Ps. 113, 9).

Apoi intoarce-te la laudatorul tau si zi in cugetul tau; de unde acesta ma socoate bun, cand numai Dumnezeu este bun? “Nimeni nu este bun decat unul Dumnezeu“ (Mt, 19, 17).

Cu acest procedeu vei tine la distanta pe demoni si vei fi vrednic a primi daruri mai mari si faceri de bine mai alese de la Dumnezeu.

Daca amintirea faptelor bune facute de tine te indeamna la mandrie, cugeta indata ca aceste lucruri sunt ale lui Dumnezeu, nu ale tale, si ca si cum ai vorbi cu ele, zi:

“Nu stiu cum ati aparut si ati navalit in mintea mea! Nu eu sunt autorul vostru, ci bunul Dumnezeu si Darul sau. El v-a crescut si v-a pazit. Deci numai pe El voiesc sa-L cunosc, Parinte incepator si infaptuitor. Lui ii multumesc si pe El il laud”.

Mediteaza apoi ca toate lucrurile facute de tine nu sunt tocmai in lumina si dupa darul dat tie, sa le cunosti si sa le faci, ci multe sunt neindeplinite si multe departe de scopul curat si sarguinta obligatorie. De aceea cand vei intelege bine acestea, vei vedea ca se cuvine mai bine a te rusina de virtutile tale, decat a fi satisfacut in zadar, si a te mandri cu ele. Fiindca-i destul de adevarat ca virtutile firesti ale lui Dumnezeu, pe care suntem datori a le face, fiind in sine curate si desavarsite, oarecum se profaneaza din cauza lipsurilor si insuficientelor noastre.

Apoi compara-ti faptele cu ale sfintilor, adevaratilor prieteni si robi ai lui Dumnezeu si vei vedea ca cele mai de seama fapte ale tale sunt nimicuri si de foarte putina ori de nici o cinste. Iar de le vei compara cu cele facute de Domnul nostru Iisus Hristos pentru tine, (pe care socoteste-le nu ca fapte ale lui Dumnezeu, ci numai ale omului), de vei cugeta la curatenia iubirii Lui, nevinovatia cu care le-a savarsit, vei vedea ca lucrurile si virtutile tale sunt nimica toata si neinsemnate.

Aminteste-ti ca e scris: “Dreptatea noastra s-a facut ca puzderia“ (Isaia, 47, 6) ori sa zici in gandul tau, ca sunt mai rele decat nimic.

In scurt de iti vei inalta mintea la dumnezeirea si nemarginita marire a Dumnezeului tau (“inaintea Caruia nici cerul nu-i curat“, cum e scris, Iov, 15, 15) vei vedea bine ca in tot lucrul tau nu trebuie sa te mandresti si sa-ti inalti cugetul, ci sa te ingrozesti si sa te cutremuri, oricat de sfant si de desavarsit ar fi. Esti dator a zice din tot sufletul catre Domnul ca vamesul cel smerit: “Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului“ (Lc. 18, 13).

Apoi te mai sfatuiesc a nu fi grabnic in a arata darurile ce ti le-a incredintat Dumnezeu. Aceasta niciodata nu-i placut lui Dumnezeu, cum ne-a invatat cu aceasta istorie.

Odata Iisus Hristos s-a aratat ca prunc unui om cucernic si cu viata imbunatatita. Cunoscand acela ca Domnul este, L-a rugat in toata simplitatea sa-i spuna parola ingereasca, cum se obisnuieste, adica, Nascatoare de Dumnezeu Fecioara.

Iar sfantul prunc a inceput a zice: “Bucura-te ceea ce esti cu Dar daruita Marie, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei”. Aici s-a oprit si n-a voit a se lauda si a zice: “Si binecuvantat este Rodul pantecelui tau”. Iar pentru ca acela L-a rugat sa spuna si acestea, s-a facut nevazut.

Cu aceasta pilda i-a dat aceasta dumnezeeasca invatatura sa nu se laude vreodata cineva cu darurile ce are. Invata-te a te smeri si a nu te lauda. “Sa te laude pe tine aproapele, nu gura ta; strainul, nu buzele tale” (Parim. 27, 2).

Acesta-i fundamentul tuturor virtutilor, Dumnezeu ne-a facut din nimic si acum fiindca suntem ceea ce suntem prin Dansul, voieste a intemeia toata fiinta noastra duhovniceasca pe aceasta cunostinta ca de la noi insine nu suntem nimic. Cu cat ne vom adanci mai mult in aceasta observare, cu atat vom vedea mai clar neajunsurile si ticalosiile noastre, iar Dumnezeu va pune pietre mai tari ca sa se ridice duhovniceasca noastra zidire.

Nu gandi, o fiule, ca vei putea sa adancesti vreodata toata cunoasterea aceasta.

E cu neputinta.

Din aceasta cercetare de noi insine pusa bine in lucrare putem avea tot binele. Fara ea suntem nimic, chiar de am face faptele tuturor sfintilor si totdeauna ne-am indeletnici numai cu lucrurile lui Dumnezeu.

O, lumina ce scoti din intuneric si luminezi sufletele noastre!

O, nimic care ca si cum te-ai fi cunoscut ne faci domni ai totului!

O, lumina ce scoti din intuneric si luminezi sufletele noastre!

O, nimic care ca si cum te-ai fi cunoscut ne faci domni ai totului!

Nu pot sa ma satur vreodata vorbindu-ti de aceasta, iubite!

De voiesti a lauda pe Dumnezeu, smereste-te si doreste a fi prigonit de altii. Smereste-te cu toti si sub toti, daca voiesti a slavi pe Dumnezeu.

Daca vrei a-L afla nu te inalta, ca El fuge. Smereste-te si smereste-te cat poti si El va veni sa te afle si sa te imbratiseze. Cu cat te vei umili in ochii Lui si vei voi a fi socotit netrebnic de altii si a se intoarce toti de la tine ca de la un lucru urat, cu atat te va primi si se va uni strans cu tine si mai cu iubire.

Frate, pentru marele dar ce ti-l da Dumnezeu, cel atat vatamat de pacatele tale, ca sa te uneasca cu Sine, fa si tu aceasta a te socoti mai nevrednic si mai rau decat toti. Deseori multumeste-le si socoate-te indatorit celor ce-ti dau prilej a te smeri. Adica celor ce te-au defaimat ori te defaima totdeauna. Chiar daca suferi in sila defaimarile, sileste-te, cat poti, a nu arata nici un semn de nemultumire.

Si daca, cu toate aceste nevointe adevarate, viclenia diavolului si inchinarea noastra cea rea se indarjesc la noi, incat mereu ne supara gandurile mandriei si ne raneste inima, chiar atunci este vreme potrivita cu atat mai mult a ne smeri si a ne defaima, a ne uri, cu cat vedem din acea cercare ca intr-adevar luptam cu toate puterile noastre sa ne izbavim de el.

Dar nu ne putem elibera de brutalitatea lui, fiindca suferim de supararile mandriei care-si au radacina si originea in blestemata si desarta parere de noi insine.

Astfel vom scoate din otrava amara, miere; din rani, sanatate si din mandrie, smerenie”.

(din: Sfantul Nicodim Aghioritul, “Razboiul nevazut”, Editura Egumenita)

Legaturi: