INJUMATATIREA CINCIZECIMII. Talcuirea Mitropolitului Hierotheos Vlachos

IPS HIEROTHEOS VLACHOS: Intelepciunea lui Dumnezeu

 Unul dintre praznicele imparatesti este si Injumatatirea Cincizecimii. Ea este sarbatorita de Biserica la jumatatea perioadei dintre Paste si Cincizecime, adica in miercurea de dinainte de duminica Samarinencii (a cincea duminica de dupa Paste). Desi necunoscuta de lume, ea este o sarbatoare imparateasca importanta, care se refera la Imparatul Hristos.

Sarbatoarea Injumatatirii Cincizecimii nu este socotita intre cele douasprezece praznice imparatesti, dar datorita marii sale importante, am integrat-o intre acestea, dupa ce am pus laolalta sarbatoarea invierii lui Lazar si cea a intrarii lui Hristos in Ierusalim, ca doua sarbatori ce prezinta trasaturi comune.

Atunci cand am facut impartirea praznicelor si cand am plasat Injumatatirea Cincizecimii intre cele douasprezece, am pornit de la considerentul ca sarbatoarea aceasta ne da posibilitatea de a urmari lucrarea lui Hristos de la Botezul Sau in raul Iordan si pana la Schimbarea la Fata si la Patimi. Stim foarte bine ca sfintele Evanghelii descriu ceea ce Hristos a spus, a facut si a patimit pentru mantuirea neamului omenesc, iar sarbatoarea injumatatirii Cincizecimii ne da posibilitatea sa analizam latura aceasta (adica ce a spus si ce a facut), care este destul de importanta. Cu alte cuvinte, aceasta sarbatoare acopera toate evenimentele hristologice de la Botezul lui Hristos sl pana la Schimbarea Sa la Fata.

Importanta sarbatorii Injumatatirii Cincizecimii, prin care, dupa cum vom vedea in analiza ce urmeaza, Hristos este praznuit ca intelepciune a lui Dumnezeu, reiese din faptul ca unele catedrale au primit numele de Sfanta Sofia (Sfanta Intelepciune), nefiind vorba de inchinarea lor vreunei sfinte ce purta numele Sofia, ci intelepciunii lui Dumnezeu, Care este Hristos. Dupa cum s-a constatat in urma unor cercetari, hramul acestor catedrale era la sarbatoarea Injumatatirii Cincizecimii.

Un exemplu este Catedrala Sfanta Sofia (Catedrala intelepciunii lui Dumnezeu) de la Constantinopol, ce poarta acest nume in cinstea lui Hristos, Care este intelepciunea lui Dumnezeu. Catedrala Sfanta Sofia a devenit model si pentru alte catedrale. Astfel, constatam ca intelepciunea lui Dumnezeu, adica Dumnezeu Cuvantul, era centrul intregului Imperiu Bizantin. Iar daca ne gandim ca toate distantele din nemarginitul Imperiu se masurau de la Catedrala Sfanta Sofia, intelegem importanta Cuvantului si a intelepciunii lui Dumnezeu in viata acestui Imperiu.

Prin urmare, analizand continutul si importanta acestui praznic imparatesc, vom intelege mai bine lucrarea lui Hristos.

1. Injumatatirea Cincizecimii corespunde cu sarbatoarea Corturilor la evrei

Injumatatirea Cincizecimii coincide cu sarbatoarea iudaica a Corturilor, care este a treia mare sarbatoare a evreilor dupa Paste si Cincizecime. Istoricul iudeu Iosip o caracterizeaza ca „o sarbatoare importanta, mare si sfanta pentru iudei“.

Sarbatoarea aceasta a fost lasata pentru pomenirea trecerii iudeilor prin pustie, in drumul lor de la pamantul Egiptului spre pamantul Fagaduintei. Daca Pastele era o rememorare a trecerii Iudeilor prin Marea Rosie, iar Cincizecimea era inchinata urcarii lui Moise pe muntele Sinai, unde a primit legea lui Dumnezeu, sarbatoarea Corturilor a fost impamantenita pentru ca iudeii sa-si aminteasca de faptul ca Dumnezeu i-a ocrotit in chip minunat pe tot parcursul peregrinarii lor spre pamantul Fagaduintei.

Aceasta sarbatoare a fost numita sarbatoarea Corturilor dupa felul in care era celebrata: in piete, in curti si in incaperile (terasele) caselor lor, iudeii intindeau corturi, sezand in ele pe tot parcursul sarbatorii, care dura sapte zile. In mod cert, numele si continutul sarbatorii se datorau faptului ca iudeii recunosteau protectia si ajutorul lui Dumnezeu in timpul trecerii lor prin pustiu, ajutor care se manifesta sub forma unui nor luminos. Iar, daca ne gandim ca toate aparitiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost aparitii ale Cuvantului neintrupat si ca norul luminos era Hristos, atunci intelegem ca sarbatoarea iudaica a Corturilor se referea de fapt la Hristos.

Sarbatoarea Corturilor a fost consfintita de Dumnezeu Insusi, prin porunca pe care a dat-o lui Moise, zicand:

Spune fiilor lui Israel: Din ziua a cincisprezecea a lunii a saptea incepe sarbatoarea Corturilor; sapte zile sa sarbatoresti in cinstea Domnului. In ziua intai va fi adunare sfanta; nici o munca sa nu faceti. Sapte zile sa aduceti jertfa Domnului si in ziua a opta va fi adunare sfanta (Leviticul 23,34-36).

Deoarece sarbatoarea Corturilor coincidea cu strangerea recoltelor, israelitenii aduceau Domnului si jertfe de multumire din roadele pamantului. Astfel, aceasta sarbatoare se mai numea si „sarbatoarea secerisului” sau „sarbatoarea roadelor“. Iudeii o celebrau cu mult fast si de aceea era una dintre sarbatorile lor cele mai iubite.

Faptul ca in timpul acestei sarbatori, iudeii stateau in corturi nu era o alegere a lor, ci o porunca a Domnului care a fost data prin Moise:

Sa locuiti sapte zile in corturi; tot israelitul bastinas sa locuiasca in corturi, ca sa stie urmasii vostri ca in corturi am asezat Eu pe fiii lui Israel, cand i-am scos din pamantul Egiptului (Leviticul 23,42-43).

Lucrul care ne intereseaza pe noi, din perspectiva a ceea ce vom discuta in continuare, este faptul ca in timpul sarbatorii iudaice a Corturilor, aveau loc doua practici simbolice specifice. Mai intai, in dimineata fiecarei zile, se aduceau arderi de tot si in acelasi timp, preotii luau apa din scaldatoarea Siloam si, dupa ce o amestecau cu vin, o turnau peste jertfelnicul pe care se aflau jertfele. Toate acestea simbolizau revarsarea darului Duhului Sfant, dar si a apei pe care israelitenii au baut-o in chip minunat in timpul trecerii lor prin pustie. In al doilea rand, in prima zi a sarbatorii, o data cu jertfa de seara, iudeii aprindeau faclii in curtile femeilor si in templu, iar flacarile se vedeau in tot orasul, pentru ca aveau o inaltime de 50 de coti¹.

Aceste doua practici simbolice aveau o mare insemnatate, ele referindu-se la Hristos, pentru ca El a fost Acela Care le-a dat apa in timpul trecerii lor prin pustie, dupa cuvantul Sfantului Apostol Pavel:

beau din piatra duhovniceasca ce ii urma, iar piatra era Hristos (I Cor. 10, 4).

Hristos a fost si norul luminos care ii acoperea ziua si ii lumina noaptea, asa cum spune din nou Apostolul Pavel:

parintii nostri au fost toti sub nor si toti au trecut prin mare. Si toti, intru Moise, au fost botezati in nor si in mare (I Cor. 10,1-2).

2. Hristos, de o cinste cu Tatal, starneste prin aceasta reactia negativa a iudeilor

Fiind iudeu, in timpul prezentei Sale pe pamant, Hristos a respectat Legea Vechiului Testament, pe care El Insusi a dat-o. De aceea, El a tinut atat Pastile, cat si sarbatoarea Corturilor. Respectarea acestor sarbatori facea parte din sfanta Sa smerire. Evanghelistul Ioan ne prezinta episodul prezentei lui Hristos in templu (in timpul sarbatorii Corturilor), precum si cele ce s-au petrecut acolo intre El si iudei. Nu vom putea face o analiza amanuntita a acestui episod, dar vom accentua cateva dintre elemente sale reprezentative.

Prezenta lui Hristos la sarbatoarea Corturilor poate fi impartita in patru stadii:

In primul rand, a fost urcarea Sa la Ierusalim nu pe fata, ci pe ascuns, dupa ce s-au dus acolo si fratii Sai, adica fiii tatalui Sau adoptiv, Iosif. Iudeii il cautau probabil pe Hristos, pentru a-L invinui de faptul ca nu tinea Legea iudaica (Ioan 7,10-13).

In al doilea rand, a fost ziua in care Hristos a aparut in templu, la jumatatea praznicului (Ioan 7, 14-36), si invata multimea. Asadar, aflandu-Se la Ierusalim in timpul uneia din cele sapte zile ale sarbatorii, El Si-a facut aparitia in templu si-i invata pe oameni. Faptul ca a ales aceasta perioada de timp pentru a invata se justifica prin aceea ca, pe de o parte, a vrut sa potoleasca furia iudeilor, deoarece anterior avusese loc o mare tulburare intre acestia din pricina minunilor si invataturilor Sale, iar pe de alta parte, a vrut sa fie ascultat cu atentie, pentru ca la inceputul sarbatorii, era firesc sa fie invalmaseala (Cuviosul Teofilact).

In al treilea rand, a fost ultima zi a sarbatorii, cand Hristos a spus ca va potoli setea celor insetati, indemnandu-i pe oameni sa vina la El. La sfarsitul ultimei zile, Hristos S-a dus la Muntele Maslinilor (Ioan 7, 37-53).

In al patrulea rand, a fost ziua urmatoare, de dimineata, cand S-a intors la templu. Era cea de-a opta zi, in care se incheia sarbatoarea Corturilor, atunci cand carturarii si fariseii au dus-o la Hristos pe femeia pacatoasa pentru a vedea ce atitudine va lua Acesta. Tot in acea zi, Hristos a invatat poporul ca El este Lumina lumii si ca adevarul il elibereaza pe om (Ioan 8,1-59).

Din toate aceste discutii teologice si revelatoare ale lui Hristos din timpul sarbatorii Corturilor, desprindem doua adevaruri fundamentale.

Mai intai, Hristos spunea mereu ca El este de aceeasi cinste cu Parintele Sau, ca a fost trimis in lume de Tatal si ca El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, adica Mesia pe Care il asteptau iudeii. Toate acestea reprezinta un mare adevar revelator. Astfel, Hristos spunea clar ca a fost trimis de Tatal Sau: si Eu n-am venit de la Mine, dar adevarat este Cel ce M-a trimis pe Mine si pe Care voi nu-L stiti (Ioan 7, 28). In alt moment, a afirmat: Eu sunt Cel ce marturisesc despre Mine Insumi si marturiseste despre Mine Tatal, Cel ce M-a trimis (Ioan 8,18). Dincolo de aceasta marturie, din toata invatatura Sa, vedem ca Hristos avea trasaturi care il caracterizeaza ca Dumnezeu, precum: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea (Ioan 7, 37) sau Eu sunt Lumina lumii; cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8,12).

In al doilea rand, din toata aceasta discutie, observam reactia negativa a iudeilor la auzirea cuvintelor revelatoare ale lui Hristos. Prin urmare, acestia puneau intrebari in contradictoriu. Uneori isi exprimau indoiala fata de cele spuse de Hristos, alteori puneau intrebari batjocoritoare, pornind de la Legea lui Dumnezeu. Atat de puternica a fost reactia lor, incat au incercat sa-L loveasca si sa-L ucida si L-au numit demonizat: Oare nu zicem noi bine ca Tu esti samarinean si ai demon? (Ioan 8, 48). La inceput, au vrut sa-L prinda, dar nimeni nu a putut sa puna mana pe El, pentru ca nu se implinise inca vremea Sa (Ioan 7, 30). Mai apoi, carturarii si fariseii si-au trimis slujitorii sa-L prinda, dar acestia nu au putut sa faca un asemenea lucru fiindca au fost impresionati de cuvantul Sau (Ioan 7, 44-46). In cele din urma, insa, iudeii au luat pietre in maini pentru a-L lapida, deoarece il considerau blasfemiator, prin faptul ca spusese ca este de aceeasi cinste cu Dumnezeu-Tatal: Au luat pietre ca sa arunce asupra Lui. Dar, la culmea aratarii rautatii lor, Hristos S-a ferit si a iesit din templu si, trecand prin mijlocul lor, S-a dus (Ioan 8, 59). Sfantul Evanghelist spune ca Hristos S-a ferit, dar aceasta nu inseamna ca El S-ar fi ascuns in vreo casa sau in vreun ungher, pentru ca prin puterea Sa dumnezeiasca S-a facut nevazut celor care il urmareau si astfel a plecat din mijlocul lor (Cuviosul Teofilact).

Din aceasta expunere pe scurt a faptelor petrecute in timpul sarbatorii Corturilor, se vadeste atat Dumnezeirea lui Hristos, cat si reactia iudeilor izvorata din indiferenta lor, pentru ca acestia nu puteau accepta si nici concepe ca El era Cel trimis pentru mantuirea neamului lui Israel. De aici, intelegem ca omul nu-L poate recunoaste pe Hristos daca nu se curata si nu se pregateste in mod corespunzator, fiind posibil ca el sa se transforme in vrajmasul lui Hristos, atunci cand Acesta Se arata.

In continuare, trebuie sa analizam doua invataturi importante ale lui Hristos, care arata Dumnezeirea Sa. Este vorba despre doua adevaruri hristologice fundamentale.

3. Hristos Apa cea Vie, de o cinste cu Duhul Sfant

Primul adevar se vadeste dintr-o afirmatie pe care Hristos a facut-o cu glas mare: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. Desigur, dupa cum explica Sfantul Evanghelist, spunand aceste lucruri, Hristos S-a referit la Duhul Sfant, pe Care il vor lua toti cei care cred in El (Ioan 7,37-39).

Anterior, am subliniat ca acest adevar se leaga de practica simbolica din timpul sarbatorii Corturilor, prin care iudeii varsau apa pe Jertfelnicul arderilor de tot. Acest ritual era expresia multumirii si a recunostintei fiilor lui Israel, carora Dumnezeu le-a potolit setea in pustie. Din porunca Domnului, Moise a lovit cu toiagul o stanca de pe muntele Horeb, de unde a iesit apa, cu care poporul israelit si-a potolit setea (Iesirea 17,1-7).

Talcuirea Sfantului Apostol Pavel referitoare la acest fapt are un profund caracter hristologic. Referindu-se la izbavirea miraculoasa a poporului lui Israel, el spune ca iudeii beau din piatra duhovniceasca care ii urma, iar aceasta piatra era Hristos (I Cor. 10, 4). De altfel, dupa cum am mai spus in repetate randuri, Cel care S-a aratat lui Moise si tuturor profetilor a fost Dumnezeu Cuvantul neintrupat.

Este semnificativ faptul ca Dumnezeu Cuvantul – Cel care a potolit setea iudeilor in pustie si in cinstea Caruia, drept multumire, poporul ales tinea ritualul simbolic de care am vorbit – vine acum la templu si spune ca El este apa care stinge setea sufleteasca a omului, dar cu toate acestea, intampina rezistenta din partea „celor care fusesera izbaviti“.

Troparele sarbatorii imparatesti a Injumatatirii Cincizecimii se refera in cuvinte graitoare la acest episod si la ceea ce reprezenta Hristos.

„Injumatatindu-se praznicul, sufletul meu cel insetat adapa-l cu apele dreptei cinstiri de Dumnezeu, Mantuitorule; ca tuturor ai zis: cel insetat sa vina la Mine si sa bea! Izvorule al vietii, Hristoase Dumnezeule, slava Ţie“.

Intr-un alt tropar al sarbatorii, sfantul imnograf spune ca sufera de o sete groaznica si de nesuportat si cere apa de la Hristos, Care tine vasul darurilor:

„Cel ce tii paharul darurilor celor nedesertate, da-mi sa scot apa spre iertarea pacatelor; ca sunt cuprins de sete; Milostive, Unule indurate“.

Hristos nu Se opreste la simpla afirmare a faptului ca El este apa si izvorul vietii. In acelasi timp, El intareste adevarul ca, daca omul crede in Hristos, rauri de apa vie vor curge din pantecele lui (Ioan 7, 38). Dupa cum explica Sfantul Evanghelist, aici se vorbeste despre darul Duhului Sfant, pe care Hristos il va da celor care cred in El. Prin urmare, apa este harul Duhului Sfant, dar si al intregii Sfintei Treimi, iar cel care il va primi, va fi teolog (vorbitor despre Dumnezeu), pentru ca va face din toata existenta sa o oglinda a lui Dumnezeu.

Potrivit talcuitorilor Sfintelor Scripturi, pantecele este inima omului. In Vechiul Testament, prin cuvantul pantece, nu era desemnat stomacul, ci omul interior, care se identifica cu inima. David spune: si legea Ta in mijlocul pantecelui meu², adica in inima mea (Ps. 39,11). De asemenea, Hristos nu vorbeste despre un rau, ci despre rauri cu apa vie, referindu-Se la prisosinta harului Duhului Sfant. Astfel, sufletul in care intra si ramane Duhul Sfant izvoraste din toate izvoarele sale bogatie de apa vie. Un exemplu sunt Sfintii Apostoli, care erau cunoscuti pentru intelepciunea primita de la Dumnezeu, careia nimeni nu putea i sa se opuna (Cuviosul Teofilact).

Din cuvintele lui Hristos, reiese si faptul ca El este de o cinste cu Duhul Sfant. Pentru ca a spus ca este de o cinste cu Tatal, Hristos trebuia sa vorbeasca si despre adevarul ca este de o cinste cu Duhul Sfant. Darul Duhului Sfant, pe care Hristos il ofera poporului pentru a-i potoli setea, este in realitate lucrarea si aratarea in lume a Duhului Sfant, prin Hristos. Teologia nu este o stiinta intelectuala, alcatuita din studii si dizertatii, ci inseamna impartasirea darurilor Duhului Sfant.

4. Hristos este lumina lumii

Al doilea mare adevar descoperit iudeilor de Hristos la sarbatoarea Corturilor a fost ca El este lumina lumii.

Eu sunt Lumina lumii; cel ce imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii (Ioan 8,12).

Aceasta afirmatie are legatura cu norul luminos care ii urma pe iudei in pustie si care era Insusi Hristos. Desigur, prezenta minunata a norului luminos era rememorata in fiecare an, la sarbatoarea Corturilor, prin aprinderea luminilor.

A fost trist faptul ca, desi iudeii se aflau in timpul sarbatoririi acestui eveniment minunat, ei se opuneau lui Hristos – Care a fost si este norul luminos – incercand chiar sa-L omoare. Se pare ca legile duhovnicesti si starea interioara a omului joaca un rol hotarator in cunoasterea lui Dumnezeu Cuvantul. Nu ajunge simpla intalnire cu Hristos, ci este nevoie de cunoasterea Lui si de comuniunea cu El.

Hristos nu este lumina fizica, zidita, sau o lumina simbolica si, desigur, nu este nici lumina morala, dupa cum vor unii sa Il prezinte. Lumina lui Dumnezeu este harul Sau nezidit, de vederea caruia oamenii se invrednicesc dupa curatirea lor personala. Aceasta este adevarata lumina a lumii.

Nu ne vom referi aici in mod amanuntit la faptul ca Dumnezeu este lumina lumii si nici la ce anume este aceasta lumina, pentru ca vom face o analiza corespunzatoare in capitolul urmator, atunci cand vom vorbi despre sarbatoarea Schimbarii la Fata a lui Hristos pe Muntele Tabor. In continuare, este necesar sa accentuam doua elemente fundamentale.

In primul rand, trebuie sa spunem ca lumina este legata de viata. Iar cand vorbim despre viata, nu ne referim la viata biologica, supusa simturilor, ci la indumnezeirea omului. Cel care vede lumina lui Dumnezeu iese din intunericul mintii, ajungand la viata, care este iluminarea si indumnezeirea. Deoarece lumina lui Dumnezeu nu este morala, simbolica sau fizica, nici intunericul nu este moral, simbolic sau fizic, ci reprezinta intunecimea mintii, adica moartea ochiului sufletesc.

In al doilea rand, pentru ca omul sa il vada pe Dumnezeu ca lumina, trebuie sa fie intr-o stare duhovniceasca matura, fiindca altfel L-ar vedea ca foc mistuitor. Dumnezeu Se afla in sufletul omului fie ca lumina minunata, fie ca foc mistuitor. Intre aceste coordonate se desfasoara intreaga vietuire ascetica a omului.

5. Intelepciunea lui Dumnezeu este in ipostas, Hristos

Inca de la inceputul acestui capitol, am spus ca praznicul Injumatatirii Cincizecimii este o sarbatoare a Intelepciunii lui Dumnezeu, adica a lui Dumnezeu Cuvantul. Inainte de a analiza textele in care se vorbeste despre faptul ca Hristos este Intelepciunea lui Dumnezeu, trebuie sa facem o scurta trecere in revista a referirilor recente la tema sofiologiei³.

In legatura cu Intelepciunea lui Dumnezeu, se fac referiri atat in Vechiul, cat si in noul Testament. In incercarea de a interpreta aceste fragmente biblice, unii ganditori rusi de data mai recenta au dat intelepciunii un caracter gnostic sau, am putea spune, chiar panteist. Aceste teorii au fost disecate in principal de Bulgakov, prin utilizarea unui limbaj filosofico-teologic si gnostic. In teoriile sale, el nu identifica Intelepciunea cu Hristos, ci mai ales cu substanta lui Dumnezeu. Bulgakov credea ca Intelepciunea este gandul lui Dumnezeu, iubirea sau sanul etern, dupa cum spuneau si alti sofiologi de dinaintea lui.

Vorbind in mod abstract despre intelepciunea lui Dumnezeu, el a ajuns sa fie acuzat ca introduce in Sfanta Treime un al patrulea ipostas. Cu alte cuvinte, in Dumnezeul Treimic – Tatal, Fiul si Sfantul Duh – a introdus un al patrulea ipostas, care ar fi intelepciunea lui Dumnezeu. De altfel, sofiologii de dinaintea sa, de la care el s-a inspirat, descriau intelepciunea lui Dumnezeu intr-un mod poetic, spunand ca este: „sanul frumusetii marete si iubita eterna“. Drept raspuns, adresat celor care il acuzau ca a introdus un al patrulea ipostas in Sfanta Treime, Bulgakov a facut distinctie intre ipostas, care se refera la Persoanele Sfintei Treimi, si manifestarea ipostasului, care se refera la Intelepciunea lui Dumnezeu. Desigur, si acest lucru este o mare greseala.

In sistemul sofiologic al lui Bulgakov, intelepciunea lui Dumnezeu se identifica uneori cu Dumnezeu, alteori cu lumea, iar in anumite situatii, ea este o existenta care mijloceste intre Dumnezeu si lume. Tocmai de aici, putem vedea netemeinicia acestor teorii. Atunci cand intelepciunea se identifica cu lumea, se ajunge la un soi de panteism, iar atunci cand ea este o existenta care mijloceste intre Dumnezeu si lume, se cade in gnosticism, pentru ca trimite la teoriile care spun ca lumea a fost creata ca rezultat al unei alte lumi, iar intre cele doua lumi intermediaza zei mai mici, intre care Se afla si Dumnezeu Cuvantul.

Aceste puncte de vedere au fost condamnate atat de Patriarhul Serghei al Moscovei, cat si de Sinodul episcopilor rusi. Teoria lui Bulgakov nu poate sta in picioare, deoarece cuvantul intelepciune, daca nu se refera la gandire, la discernamant s.a.m.d., il desemneaza pe Fiul lui Dumnezeu, Care este Intelepciunea in ipostas. Asadar, Intelepciunea nu este un ipostas aparte, care se interpune intre Dumnezeu si lume, nici o notiune abstracta, ci este Fiul lui Dumnezeu. In concluzie, Intelepciunea lui Dumnezeu este in ipostas, fiind cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi.

6. “Prin intelepciune au cunoscut mantuirea“

In toate scrierile Traditiei patristice, cuvantul intelepciune are caracter ipostatic si se refera la Cuvantul lui Dumnezeu, Care S-a intrupat pentru mantuirea neamului omenesc. As dori sa ma refer la un fragment fundamental al Apostolului Pavel, care este intrebuintat adesea de catre Sfintii Parinti. Scriindu-le crestinilor din Corint, Sfantul Apostol spune:

Fiindca si iudeii cer semne, iar elinii cauta intelepciune, insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei, sminteala; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemati, si iudei si elini: pe Hristos puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1,22-24).

In Vechiul Testament, se vorbeste despre Intelepciunea enipostatica, Care este Dumnezeu Cuvantul. Un exemplu reprezentativ in acest sens sunt cuvintele lui Solomon, care se roaga Dumnezeului parintilor lui si Domnului milei sa ii trimita intelepciunea. La o atenta citire a acestei rugaciuni, se va constata ca este vorba despre intelepciunea in ipostas, adica despre Fiul lui Dumnezeu, prin Care lumea a fost plamadita, omul a primit mantuirea si zidirea s-a innoit.

Inca de la inceput, se subliniaza faptul ca nu este vorba despre o intelepciune abstracta, ci despre Intelepciunea care sta aproape de Dumnezeu:

Da-mi mie intelepciunea care sta aproape de scaunul Tau (Int. lui Sol. 9, 4).

Aceasta intelepciune sta pe scaunul slavei lui Dumnezeu si poate sa-l ajute pe om:

Trimite aceasta intelepciune, din sfintele Tale ceruri, de langa tronul slavei Tale, ca sa ma ajute in ostenelile mele si ca sa cunosc ce este bine-placut inaintea Ta (Int. lui Sol. 9,10).

Intelepciunea le cunoaste pe toate si il indruma pe om spre toate lucrarile Sale.

Fiindca intelepciunea toate le stie si le intelege si ma va povatui intelepteste in lucrarile mele si prin slava sa ma va pazi (Int. lui Sol. 9,11).

Dumnezeu a zidit lumea prin aceasta intelepciune:

Si cu intelepciunea Ta ai randuit pe om (Int. lui Sol. 9,2).

Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas Se afla pretutindeni, este unita cu Dumnezeu, cunoaste voia Sa si a participat la facerea lumii:

Cu Tine este intelepciunea care stie faptele Tale si care era de fata cand ai facut lumea (Int. lui Sol. 9, 9).

Si, desigur, mantuirea lumii s-a facut prin ea:

si prin intelepciune au cunoscut mantuirea (Int. Sol. 9,18).

Studiul atent al fragmentelor de mai sus, care reprezinta rugaciunea lui Solomon catre Dumnezeu, arata limpede faptul ca Intelepciunea este in ipostas si ca sta aproape de Dumnezeu, de unde intelegem ca ea este Fiul lui Dumnezeu. Atunci cand interpretam aceste fragmente pornind de la continutul Noului Testament, unde Cuvantul intrupat a descoperit lumii adevarul, putem lesne constata realitatea ca Hristos este Intelepciunea in ipostas.

In cartea Pildelor lui Solomon se vorbeste despre Intelepciunea lui Dumnezeu, adica despre Fiul lui Dumnezeu, Care a zidit o casa rezemata pe sapte stalpi, apoi a asternut masa, injunghiind vite si turnand vinul in butoaie, dupa care a chemat pe multi la aceasta masa mare, spunand:

Veniti si mancati din painea mea si beti din vinul meu pe care eu l-am amestecat cu mirodenii (Pilde 9, 1-6).

Acest fragment prooroceste intruparea intelepciunii lui Dumnezeu, adica a Fiului lui Dumnezeu Cuvantul, luarea trupului de catre Hristos si indumnezeirea lui, precum si intemeierea Bisericii, in care se afla sfintele Taine, dintre care cea mai inalta este, desigur, Sfanta Impartasanie. Cel ce este asezat la aceasta masa, mananca trupul si bea sangele casei Intelepciunii, adica se uneste cu Cuvantul lui Dumnezeu in ipostas.

7. Parintii Bisericii invata ca Hristos este intelepciunea in ipostas

Talcuind fragmentele biblice care se refera la Intelepciunea lui Dumnezeu, Parintii Bisericii invata ca, fara putinta de indoiala, acestea vorbesc despre Hristos. Nu am intentia sa prezint aici toate aceste fragmente, ci numai pe cele mai reprezentative.

Raspunzand lui Arie, care zicea ca Hristos este zidirea lui Dumnezeu si ca, o data cu trecerea timpului, El a crescut in intelepciune si in har, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca, in cazul Cuvantului, nu a existat un progres, iar trupul pe care l-a luat Hristos nu era Intelepciunea, ci s-a facut numai salasul Intelepciunii. El mai adauga ca Intelepciunea nu s-a desavarsit, pentru ca ea era Intelepciunea; numai trupul omenesc s-a desavarsit in Intelepciune. Aceste lucruri se leaga de ceea ce am spus intr-un alt capitol, referitor la faptul ca intelepciunea care se afla in Hristos se manifesta progresiv, o data cu inaintarea in varsta trupeasca.

Intr-un alt loc, Sfantul Atanasie cel Mare – acest luptator neobosit pentru Ortodoxie – spune ca Fiul lui Dumnezeu este Intelepciunea si Cuvantul, gandirea si voirea vie, adevarul, lumina si puterea Tatalui, in El aflandu-se voia Parintelui Sau. Talcuind cuvintele intelepciunea si-a zidit casa, din Pildele lui Solomon, Sfantul Atanasie afirma ca acestea se refera si la crestinii care se fac temple ale Duhului Sfant.

In fine, in anumite texte prin care Sfantul Atanasie cel Mare il combatea pe Arie, ce sustinea ca Dumnezeu Cuvantul este creat, se aminteste de multe ori afirmatia Apostolului Pavel, care spune ca Hristos este Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas.

Dar si Sfantul Vasile cel Mare, in lupta sa impotriva lui Eunomie, se foloseste de afirmatia Sfantului Apostol Pavel in legatura cu faptul ca Hristos este Intelepciunea lui Dumnezeu. Sfantul Vasile spune ca, prin aceasta fraza, se arata ca Hristos are intreaga putere parinteasca si, prin urmare, cele savarsite de Tatal, sunt savarsite in acelasi fel si de Fiul.

Fragmentele sofiologice din Sfanta Scriptura infatisate mai sus sunt interpretate si de alti Parinti ai Bisericii intre aceleasi limite. Sfantul Chiril al Ierusalimului vorbeste despre „intelepciunea si puterea lui Dumnezeu si dreptatea in ipostas“. Sfantul Epifanie spune: „Intelepciunea Tatalui este Dumnezeu Cuvantul in ipostas“. Referindu-se la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, Sfantul Ioan Damaschin afirma: „si a umbrit-o pe ea… Intelepciunea si Puterea lui Dumnezeu in ipostas, Fiul lui Dumnezeu“. La randul sau, tot cu referire la Maica Domnului, Sfantul Sofronie al Ierusalimului intareste: „ea singura a purtat in pantece pe Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas“. Didim cel Orb rosteste si el cuvinte pline de inteles atunci cand spune ca, asa cum nu se poate desparti stralucirea de lumina, nu este cu putinta nici despartirea intelepciunii de intelept, adica a Fiului de Tatal.

Toate acestea arata ca nu avem de-a face cu o sofiologie abstracta, cu o intelepciune in afara ipostasului sau cu ceva care inseamna fie si energia lui Dumnezeu, ci cu Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas, Care este Fiul lui Dumnezeu. Intruparea Cuvantului a fost proorocita in Vechiul Testament si este cantata, slavita si traita in Noul Testament.

8. Cuvantul lui Dumnezeu este energia Sa necreata

Deoarece Hristos este Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas, cuvintele rostite de El sunt expresie a intelepciunii. Hristos este Cuvantul (cu c mare) lui Dumnezeu pentru ca transmite voia lui Dumnezeu Tatal si pentru ca Se naste din Tatal precum cuvantul din gand. In acelasi timp insa, cuvantul Sau (cu c mic) – adica propovaduirea si invatatura Sa – este expresie si energie a Cuvantului si a Intelepciunii lui Dumnezeu. Asadar, nu este vorba despre un cuvant omenesc, ci despre unul teantropic. De aceea, cuvantul Cuvantului duce la vindecarea omului, dupa cum El Insusi a spus candva:

Acum voi sunteti curati pentru cuvantul pe care vi l-am spus (Ioan 15,3).

Cuvantul lui Dumnezeu (cu c mic) este energia Sa necreata, care curata, ilumineaza si indumnezeieste omul si prin care Dumnezeu creeaza si sustine intreaga lume. Cu cuvantul Domnului cerurile s-au intarit (Ps. 32, 6), spune psalmistul. Desigur, nu putem sa nu tinem cont de faptul ca, atunci cand vorbim despre cuvantul lui Dumnezeu (cu c mic), intelegem doua lucruri, si anume: energia necreata a lui Dumnezeu, negraitele cuvinte si intelesuri, respectiv transmiterea prin invatatura a experientei revelate. Fiecare cuvant omenesc ascunde in el o energie, deoarece exprima experienta, cunoasterea sau anumite capacitati ale oamenilor. Acest lucru este cu atat mai valabil in cazul cuvantului sfant. Cuvantul lui Hristos a transmis si transmite energia Sa necreata. Insusi Hristos a spus ca cine pazeste poruncile Sale, acela va fi iubit de Tatal Sau, si atunci vom veni la el si ne vom face locas la el (Ioan 14, 21-23). Explicand aceste cuvinte, Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca in fiecare porunca pe care a dat-o Dumnezeu Se ascunde in chip tainic Insusi Dumnezeu Cuvantul. In plus, se cunoaste faptul ca Dumnezeu Cuvantul este nedespartit de Tatal si de Duhul Sfant. Prin urmare, cel care pazeste cuvantul rostit de Hristos, primeste inlauntrul sau intreaga Sfanta Treime, din Care se impartaseste in chip tainic.

Asadar, invatatura lui Hristos nu este o simpla invatatura, pentru ca este alcatuita din cuvintele vietii celei vesnice (Ioan 6, 68). Cuvantul neintrupat punea cuvantul in gura proorocilor Vechiului Testament si tocmai de aceea, proorocii spuneau de obicei: „asa zice Domnul“. Insa Hristos nu Se adresa precum acestia, ci zicea: Eu va spun voua, iar cuvantul Lui aducea roada atunci cand gasea pamant prielnic. Hristos a revelat voia lui Dumnezeu Tatalui, iar cuvantul lui Dumnezeu a avut multa putere si energie, la fel cum samanta are un mare potential vital, din ea putand creste un arbore urias. In plus, exista o diferenta imensa intre energia creata si cea necreata.

Cuvantul lui Dumnezeu nu este nelucrator, „ci lucreaza in suflet”, asa cum spune Sfantul Macarie. De aceea, cine asculta cuvantul lui Dumnezeu, „se lumineaza pe sine”, afirma Cuviosul Talasie.

Puterea de patrundere a cuvantului lui Dumnezeu, care vine tocmai din faptul ca el reprezinta energia necreata a Ziditorului, este redata intr-un fragment uimitor al Apostolului Pavel:

Caci cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri, si patrunde pana la despartitura sufletului si duhului, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii, si nu este nici o faptura ascunsa inaintea lui, ci toate sunt goale si descoperite pentru ochii Celui in fata Caruia noi vom da socoteala (Evrei 4,12-13).

Acest fragment capata sens numai daca intelegem ca in cuvantul lui Dumnezeu se ascunde energia Sa necreata.

Intrebarea care se pune este: de ce cuvantul lui Dumnezeu nu lucreaza la fel in toti oamenii? Raspunsul la aceasta intrebare are legatura cu miscarea harului sfant in functie de starea duhovniceasca a omului. Sfantul Maxim spune ca, pentru intelegerea acestui fapt, se poate face analogie cu actiunea apei asupra plantelor si animalelor. Apa intra in orice corp care are viata, dar rezultatele obtinute sunt diferite. Fiecare copac si fiecare planta in parte isi au propriul sau fruct – dulce, amar sau acru – chiar daca toate au primit aceeasi apa. Gustul fructului depinde de compozitia fiecarei plante si a fiecarui animal. In acelasi fel, cuvantul sfant lucreaza si se descopera in functie de calitatea virtutii si a cunostintei fiecarui om, adica in mod practic sau gnostic. Daca omul este necuratit, cuvantul lui Dumnezeu actioneaza spre curatire; daca omul este ajuns la stadiul iluminarii si al indumnezeirii, in mod corespunzator, cuvantul sfant ii da lumina si il impartaseste din indumnezeire. Aceste lucruri se vadesc si din faptul ca, prin auzirea cuvantului lui Dumnezeu, unii se mantuiesc, iar altii se osandesc.

O explicatie a acestui fenomen ne este data de parabole. Hristos nu vorbea in parabole cu scopul de a face cuvantul Sau mai usor de inteles, ci tocmai pentru a ascunde marile adevaruri. Se creeaza impresia ca Hristos vorbea foarte simplu pentru a fi inteles de oamenii simpli ai acelei epoci, dar acest lucru nu este adevarat.

Atunci cand Hristos a rostit pilda semanatorului, iudeii nu au inteles ce insemna ea cu adevarat, dar cand ucenicii s-au apropiat de El ca sa-L intrebe ce a vrut sa spuna, Hristos le-a raspuns: Voua va este dat sa cunoasteti tainele imparatiei lui Dumnezeu, iar celorlalti in pilde, ca vazand sa nu vada si auzind sa nu inteleaga (Luca 8, 9-10). De aici vedem ca Hristos vorbea in parabole pentru a ascunde sensul cuvintelor Sale, care au fost insa dezvaluite ucenicilor, fiindca acestia erau pregatiti pentru a intelege.

Talcuind aceste fapte, Cuviosul Teofilact spune ca ucenicii erau vrednici sa cunoasca tainele Imparatiei Cerurilor, pe cand ceilalti au fost lasati in intuneric, astfel incat vazand sa nu vada si auzind sa nu inteleaga. Hristos nu a facut acest lucru dintr-un soi de elitism, ci din iubire de oameni, deoarece stia ca acei oameni vor dispretui tainele Imparatiei Cerurilor dupa ce le vor cunoaste, fapt pentru care le ascunde, ca sa nu se osandeasca si mai mult.

Prin urmare, din pilda semanatorului intelegem ca unii asculta cuvantul lui Dumnezeu in pilde, asa cum face multimea, altii cunosc tainele Imparatiei lui Dumnezeu, dupa cum s-a petrecut cu ucenicii, iar altii urca pe Tabor, vazandu-L pe Hristos schimbat la fata, cum a fost in cazul celor trei ucenici. Toate acestea depind de starea duhovniceasca a celor care asculta.

9. Poruncile lui Dumnezeu il pazesc pe om

Cuvantul lui Dumnezeu se transpune in porunci sfinte, lasate pe pamant pentru mantuirea neamului omenesc. Cu toate acestea, uneori se creeaza impresia ca poruncile lui Dumnezeu sunt gaselnite legale, care limiteaza libertatea omului. Insa, dupa analiza anterioara, in care am aratat ca fiecare cuvant al lui Dumnezeu este energie sfanta, intelegem ca poruncile vindeca, adica il fac pe om sanatos.

Hristos, Care este modelul zidirii omului, stie cum arata acesta atunci cand a fost creat si in ce stare a fost adus in urma pacatului. De obicei, noi nu ne dam seama de aceasta situatie, tocmai pentru ca nu stim ce am fost, adica nu stim cum era Adam cand se afla Rai. Sfantul Grigorie Sinaitul spune ca, daca nu cunoastem inaltimea la care eram atunci cand ne-a creat Dumnezeu, nu vom putea niciodata intelege unde ne-a dus pacatul. Prin poruncile pe care le-a dat atat in Vechiul cat si in Noul Testament, Hristos incearca sa-l readuca pe om la starea sa anterioara si chiar sa-l ridice mai sus decat atat.

Asadar, poruncile lui Dumnezeu sunt date ca urmare a starii de boala a omului, fiind adaptate la adevaratul model de functionare a fiintei omenesti si ajutandu-l pe om sa ajunga de la boala la sanatate. Poruncile lui Dumnezeu se comporta la fel ca dispozitiile date de medic, care nu iau libertatea pacientului, ci dimpotriva, o maresc si o cultiva, pentru ca ce libertate poate sa aiba un om care este bolnav trupeste? Boala trupului limiteaza toate libertatile si miscarile omului.

Sfantul Ioan Damaschin invata ca, de obicei, noi credem ca pazim poruncile lui Dumnezeu, iar lucrul acesta ne supara, dar in realitate, poruncile sunt cele care ne pazesc pe noi. Cel ce tine poruncile lui Dumnezeu nu le tine pe ele, pentru ca ele nu au nevoie sa fie tinute, ci omul insusi se pazeste si se protejeaza prin ele de vrajmasii vazuti si nevazuti, care uneltesc impotriva vietii sufletului si a trupului. Asadar, atunci cand omul respecta poruncile, nu numai ca este aparat de harul lui Dumnezeu, dar in acelasi timp, el nu pierde bogatiile pe care i le-a incredintat Creatorul.

Invatatura sfanta este cuprinsa in cuvintele dumnezeiesti, care, fiind energia Creatorului, au darul de a-l vindeca pe om. Acesta este motivul pentru care oamenii studiaza cuvantul lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura, iar Biserica citeste Evangheliile si epistolele Sfintilor Apostoli, dar si fragmente din Vechiul Testament, care se rostesc la Sfanta Liturghie, la Vecernie si la alte slujbe.

Predica de pe munte a lui Hristos, cuvintele Sale de dinaintea fiecarei minuni, cuvintele adresate ucenicilor Sai inainte de Patimi, toate poruncile pe care El Insusi le-a dat ucenicilor si apostolilor, dar si cuvintele ucenicilor Sai si ale Sfintilor Parinti sunt de o mare importanta, fiindca Insusi Hristos vorbeste prin ele.

10. Prin cuvant Hristos face semne si minuni

Cuvantul lui Dumnezeu este energie sfanta, iar acest lucru reiese si din legatura dintre cuvant si minunile pe care Hristos le savarsea. Dumnezeu a spus: Sa fie lumina! Si a fost lumina (Facerea 1, 3). Asadar, prin cuvant, Hristos facea lucruri minunate, adica semne si minuni.

Hristos nu a facut nimic fara un motiv si fara un scop anume. Studiind Sfintele Evanghelii, constatam ca Hristos fie vorbea mai intai multimii, iar mai apoi, ca o confirmare si o incununare a celor spuse, savarsea minuni, fie savarsea la inceput o minune, dupa care revela un mare adevar teologic. In continuare, vom infatisa cateva exemple reprezentative care confirma aceasta realitate.

Talcuind episodul predicii de pe munte, in care au fost revelate adevaruri importante, Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca, daca studiem Evanghelia cu atentie, putem constata ca, inainte de a urca pe munte pentru a predica iudeilor, Hristos i-a vindecat pe multi, spre a-i pregati astfel pentru ceea ce avea sa le spuna. Dupa predica, a savarsit din nou minuni, ca o confirmare a lucrurilor pe care le spusese oamenilor. Asadar, minunile savarsite inainte de predica de pe munte au fost pregatitoare, iar cele care au urmat predicii au avut ca scop intarirea in inima oamenilor a cuvintelor rostite de Hristos.

In Sfintele Evanghelii se face distinctie intre semne si minuni. Adevarata minune a lui Hristos a fost iertarea pacatelor, pentru ca nimeni altul nu putea face acest lucru. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, nimeni dintre patriarhii si dintre dreptii Vechiului Testament nu putea sa ierte pacate, in ciuda comuniunii lor cu Dumnezeu si a harului pe care il aveau. Hristos era Dumnezeu adevarat si de aceea, iertarea pacatelor a fost lucrarea si minunea Sa cea mai mare si mai vrednica de mirare. Totusi, deoarece iudeii ii puneau la indoiala aceasta capacitate, dupa ce dadea iertarea pacatelor, facea si semnul, adica vindeca trupul, pentru a arata ca poate sa dea si sanatatea sufletului. Acest lucru se vadeste limpede din minunea vindecarii paraliticului. Mai intai i-a iertat pacatele, dar pentru ca iudeii se indoiau de acest lucru, i-a dat si vindecarea trupului:

Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului pe pamant a ierta pacatele. Atunci a zis slabanogului: Scoala-te, ia-ti patul si mergi la casa ta (Matei 9, 6).

Hristos nu a venit in lume ca sa faca minuni, chiar daca Il durea suferinta si neoranduirea oamenilor. Minunile pe care El le-a savarsit au avut scopul de a-i face pe iudei sa inteleaga ca a sosit Mantuitorul Care ii va izbavi de pacat, de moarte si de diavol. Hristos nu a venit ca sa tamaduiasca trupurile, „ci ca sa ridice sufletul la intelepciune“ (Sfantul Ioan Gura de Aur). Pe cat de diferit este sufletul de trup, pe atat de diferita este si vindecarea sufletului de vindecarea trupului. Tamaduirea sufletului este mai presus, dar nu se vede, in vreme ce tamaduirea trupului este mai prejos, dar se vede. Hristos savarseste minunea, adica le face pe cele mai de jos si vazute, tocmai pentru a dovedi ca s-au savarsit si cele mai de sus si nevazute, adica iertarea pacatelor si mantuirea omului (Sfantul Ioan Gura de Aur).

In cazul scoaterii demonilor, Hristos dorea sa dea de inteles iudeilor ca duhurile viclene exista cu adevarat si sa arate ca El are putere mai multa decat cea a demonilor. Dupa cum spune Sfantul Grigorie Palama, Hristos scoate duhurile rele din cei demonizati pentru ca noi sa intelegem ca El este Cel care alunga demonii din sufletele noastre si ne daruieste libertate vesnica.

Aceasta este si semnificatia cuvintelor „nu cereti semne, ci sanatatea sufletului“, rostite de Sfantul Ioan Gura de Aur. De altfel, semnele sunt de multe ori rodul inchipuirii, adica pot sa fie interpretate in mod gresit, dupa cum este posibil ca ele sa fie facute de diavoli cu ingaduinta lui Dumnezeu. Nu se poate intampla acelasi lucru in cazul unui om care duce o viata curata si plina de virtuti, nelasand loc de nici un comentariu celor care il vad. Tocmai de aceea, semnele si vindecarile trupului sunt pentru cei necredinciosi, nu pentru cei care cred (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Legatura dintre invatatura lui Hristos si minunile pe care El le savarsea se vadeste din multe fragmente evanghelice. Mai intai il vindeca pe orb, dupa care spune ca El este lumina lumii. Satura cinci mii de barbati cu cinci paini si doi pesti si spune ca El este painea care coboara din cer, vorbind practic despre Sfanta Impartasanie. Se arata samarinencei si in acelasi timp, dezvaluie marele adevar ca El este apa cea vie. Ii inviaza pe Lazar si pe alti doi, adica pe fiica lui Iair si pe fiul vaduvei din Nain, si spune ca El este invierea din morti. Astfel de corelari sunt intalnite pretutindeni in Sfintele Evanghelii.

Sfantul Ioan Gura de Aur observa ca Hristos nu Se folosea incontinuu numai de invatatura sau numai de semne, pentru ca de fiecare data le combina, astfel incat acestea sa duca spre mantuire. Prin urmare, uneori isi facea invatatura demna de crezare prin semne, iar alteori, incerca sa intensifice folosul semnelor prin invatatura. Asadar, atat minunile, cat si invatatura Sa aveau caracter soteriologic.

Cuviosul Nicolae Cabasila intelege superioritatea Patimilor lui Hristos (fata de savarsirea de minuni) prin care s-a dus la implinire mantuirea neamului omenesc, asa cum reiese din rugaciunile liturgice. Stim ca in rugaciunea anaforalei exista urmatorul fragment:

„Aducandu-ne aminte dar de aceasta porunca a Mantuitorului si de toate cate s-au savarsit pentru noi, Crucii, Ingroparii, Invierii dupa trei zile, urcarii la cer, asezarii de-a dreapta si celei de-a Doua Veniri…“.

Vedem ca aici sunt pomenite Patimile, Rastignirea, Invierea, Inaltarea si a Doua Venire a lui Hristos, dar nu si minunile. Cuviosul Nicolae Cabasila spune ca minunile nu sunt mentionate pentru ca, in vreme ce Patimile si Rastignirea erau absolut necesare si indispensabile mantuirii, omul neputand invia fara ele, minunile nu sunt parti ale mantuirii, ci numai elemente doveditoare ale ei. Asadar, aceste semne au avut rolul de a-i ajuta pe iudei sa creada ca Hristos era Mantuitorul pe Care ei il asteptau.

11. Minunea – lucrarea a lui Dumnezeu prin energia nezidita

Am vorbit mai inainte despre cuvantul lui Dumnezeu, care este energia Sa necreata, si despre legatura care exista intre cuvantul lui Dumnezeu si minuni. In continuare este necesar sa spunem cateva cuvinte si despre minunile savarsite de Hristos, adica sa analizam valoarea si caracterul lor teologic.

Unii afirma ca minunile reprezinta suspendarea legilor naturii. Prin aceasta, ei inteleg ca, atunci cand a creat lumea, Dumnezeu a pus in ea legi naturale, iar in momentul in care se petrece o minune, legile firesti se suspenda. Acest punct de vedere nu este valabil din perspectiva teologica.

Mai intai, trebuie sa mentionam faptul ca Sfintii Parinti ai Bisericii ne-au lasat doua dogme fundamentale despre crearea lumii si despre legatura lui Dumnezeu cu ea. Prima spune ca lumea a fost creata din nimic, iar cealalta, ca Dumnezeu conduce lumea nu prin mijloace zidite, ci prin energia Sa nezidita. Aceasta inseamna ca nu exista legi naturale care guverneaza zidirea, adica Dumnezeu nu a creat lumea ca mai apoi sa o lase la voia intamplarii, ci El insusi, personal, o conduce prin energia Sa necreata, adica prin harul tinator si proniator. Inauntrul zidirii nu exista legi naturale, ci ratiuni duhovnicesti, care sunt dumnezeiasca lucrare. Daca nu vedem lucrurile in acest fel, atunci Il instrainam pe Dumnezeu de lume sau spunem ca El este Cel care are nevoie de noi.

Insusi Hristos a spus in mod repetat ca Tatal Ceresc lucreaza, hranind pasarile cerului, impodobind pamantul (Matei 6, 26-28) si interesandu-Se de toate. Acolo unde exista anumite lucruri care se repeta in mod natural, acest lucru nu se datoreaza vreunei legi naturale, ci fidelitatii sfintei pronii. Cu alte cuvinte, voia lui Dumnezeu este ca sa lucreze mereu in acest fel.

Prin urmare, minunile nu reprezinta negarea legilor naturale, pentru ca ar fi ca si cum Dumnezeu S-ar suspenda pe Sine Insusi. Daca de obicei Dumnezeu lucreaza intr-un anumit fel, in clipa in care este savarsita minunea, El lucreaza in chip diferit. Asadar, este vorba despre o interventie personala a lui Dumnezeu in lume, cum de altfel se petrece mereu, insa de fiecare data, se face in mod diferit.

Vorbind despre minunile savarsite Hristos, dar pe care le fac si oamenii uniti cu El, trebuie sa analizam doua elemente.

Mai intai, trebuie sa spunem ca, deoarece Hristos era Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, iar firea omeneasca pe care a luat-o de la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu s-a indumnezeit din prima clipa a zamislirii, El ar fi putut sa faca minuni in orice moment si chiar de la inceput. Insa El nu a savarsit minuni de mic pentru ca oamenii nu ar mai fi crezut ca este om. De altfel, acesta este si motivul pentru care Hristos S-a supus zamislirii, purtarii in pantece timp de noua luni, nasterii, alaptarii si, in general, trecerii firesti a timpului, iar pentru a-Si incepe lucrarea, a asteptat varsta maturitatii barbatului. Asadar, toate aceste lucruri au fost facute pentru ca taina iconomiei sa fie primita (Sfantul Ioan Gura de Aur).

In al doilea rand, minunile savarsite de sfinti sunt miscari ale harului sfant care lucreaza in ei. Sfintii sunt salas al Dumnezeului Treimic, iar prin acestia, Dumnezeu face minuni. Unii oameni cred ca darul de a face minuni este cea mai inalta fericire, necunoscand faptul ca exista alte daruri mult mai inalte decat acesta, dar care sunt tainice si, prin urmare, raman de neinteles (Sfantul Ioan Scararul). Renasterea sufletului omenesc, curatirea, iluminarea si indumnezeirea, vederea luminii necreate, teologia ca dar sunt mult mai inalte decat facerea de minuni. In cazul sfintilor, minunea are acelasi rol pe care il avea si in timpul vietuirii lui Hristos pe pamant. La Hristos, minunea-semn era o intarire a faptului ca El este Mantuitorul oamenilor, iar in cazul sfintilor, facerea de minuni este semn ca ei sunt vas al Dumnezeului Treimic. De aceea, sfintele moaste care au un miros placut si care fac minuni sunt semn ca omul acela este sfant. Din pacate, in epoca noastra, criteriile sfinteniei nu se mai pastreaza si astfel se ajunge la a se considera ca orice om bun este un sfant. Un om bun a fost si fariseul din parabola, dar el nu a avut harul lui Dumnezeu.

12. Denumirile date lui Dumnezeu exprima si caracterizeaza energiile Sale necreate

Invatatura Parintilor Bisericii spune ca denumirile date lui Dumnezeu exprima si caracterizeaza energiile Sale necreate. Nu este vorba, desigur, de fiinta lui Dumnezeu, pentru ca aceasta este cu desavarsire de neimpartasit, ci despre energia Sa. De fiecare data cand Dumnezeu Se dezvaluia pe Sine profetilor prin energiile Sale, El dezvaluia practic trasaturile Sale. Astfel, Dumnezeu este sfant, drept, nemuritor, iubitor de oameni, milostiv, iubitor de pace etc, pentru ca altfel L-au cunoscut oamenii.

Sfantul Grigorie, Episcopul Nisei, invata ca, din denumirile pe care le dam lui Hristos, intelegem care este si ce anume este lucrarea Sa. El spune ca, dintre toti, Apostolul Pavel stia cel mai bine ce este Hristos, pentru ca L-a urmat in curatie si pentru ca avea in inima chipul Acestuia. Prin urmarea lui Hristos, sufletul sau s-a facut asemenea prototipului. Tocmai de aceea, in epistolele sale, el prezinta toate numirile lui Hristos.

Sfantului Grigorie al Nisei enumera aceste numiri, asa cum au fost ele consemnate de Sfantul Apostol Pavel. Hristos este puterea si intelepciunea lui Dumnezeu, pace, lumina neapropiata, sfintire, mantuire, mare Arhiereu, Paste, izbavirea sufletelor, raza a slavei, caracter al ipostasului, ziditor al veacurilor, hrana si bautura duhovniceasca, piatra si apa, temelie a credintei si piatra cea din capul unghiului chipul lui Dumnezeu celui nevazut, mare Dumnezeu, capul trupului Bisericii, intai nascut al noii zidiri, jertfa adusa celor adormiti, intai nascut din morti, intai nascut intre multi frati, mijlocitor intre Dumnezeu si oameni, Fiu Unul-Nascut incununat cu slava si cinste, Domn al slavei, inceputul celor ce sunt, etc.

Pentru ca in acest capitol vorbim mai ales despre faptul ca Fiul lui Dumnezeu este numit Intelepciunea lui Dumnezeu, as vrea sa facem o trecere in revista a spuselor Sfantului Grigorie al Nisei in legatura cu acest nume.

Toata zidirea a fost facuta de Dumnezeu. Deoarece Cuvantul este intelepciune si putere, intelepciunea se impleteste cu puterea. Daca intelepciunea nu era la baza creatiei si daca puterea prin care gandurile devin lucrare nu urma intelepciunii, nu ar mai fi existat toate minunile inexprimabile ale naturii. Astfel, atunci cand vedem maretia alcatuirii fiintelor intelegem puterea fara margini a Cuvantului, iar cand ne gandim ca nefiinta a luat fiinta, atunci ne inchinam intelepciunii lui Dumnezeu care le-a zidit pe toate si care pentru noi este de neinteles.

Credinta in faptul ca Hristos este intelepciune si putere ajuta la dobandirea bunatatilor, pentru ca lucrurile pe care le cerem in rugaciune si pe care le vedem cu ochiul sufletului, le si primim. Asadar, cel care il vede pe Hristos ca putere, dobandeste mai multa putere in lumea sa interioara, iar cel care cheama intelepciunea lui Dumnezeu, se face intelept. Prin toate acestea, Sfantul Grigorie al Nisei intelege faptul ca omul care se roaga lui Hristos ca puterii si intelepciunii lui Dumnezeu, este in comuniune cu Dumnezeu, adica este puternic si intelept si dobandeste desavarsirea vietii, fiindca prin intelepciune, alege binele, iar prin putere dobandeste ceea ce a ales.

De aceea, este foarte important sa ne rugam lui Hristos chemandu-L prin diferite nume, dar si sa Il urmam in virtutile desemnate de aceste numiri, pentru ca sa dobandim si noi, prin transfer de la El la noi, ceea ce El este prin El Insusi. Deoarece numele lui Hristos reprezinta energiile Sale, inseamna ca cei care se roaga Lui, chemandu-I numele, dobandesc aceste energii.

13. A fi crestin nu este numai un dar, ci si o lupta si o nevointa

Desavarsirea vietii crestinesti inseamna urmarea lui Hristos. Desigur, atunci cand vorbim despre urmare, nu intelegem o copiere exterioara a vietii de pe pamant a lui Hristos, ci impartasirea din energiile Sale, unirea si comuniunea cu El.

Vorbind despre desavarsire, in legatura cu numirile lui Hristos, Sfantul Grigorie al Nisei spune ca si noi trebuie sa ne distingem prin cultivarea virtutilor desemnate de numirile lui Hristos. In continuare, vom face un scurt rezumat al ideilor Sfantului Grigorie al Nisei legate de acest subiect, deoarece prezinta o mare expresivitate.

Prin intruparea Sa, cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi a luat numele de Hristos⁴. Din iubire de oameni, El ne daruieste si noua comuniunea cu acest nume sfant, pentru ca si noi ne numim hristiani(crestini). Astfel, desi fiecare dintre noi se distinge prin anumite caracteristici – pentru ca unul este bogat si de origine nobila sau, dimpotriva, altul are origine umila sau este sarac, iar altul este cunoscut prin anumite indeletniciri sau functii – toate acestea sunt acoperite de numele de crestin. Dincolo de orice, suntem crestini si ni s-a dat marea cinste de a purta numele lui Hristos. Trebuie mai intai sa cunoastem importanta darului pe care l-am primit si sa-I multumim lui Dumnezeu, dupa care sa dovedim prin viata noastra ca suntem la inaltimea acestui mare nume.

Dupa cum am spus si anterior, Hristos este numit in multe feluri. Deoarece El ne-a dat binecuvantarea ca si noi sa ne numim crestini, este nevoie ca in fiinta noastra sa existe toate denumirile care Il caracterizeaza pe Hristos, pentru ca numele de crestin sa nu fie unul fals. Omul trebuie sa fie mai intai om si apoi sa ia asupra sa toate cele care sunt firesti naturii sale. Daca unui copac sau unei pietre ii dam numele de om, nu va deveni om prin simplul fapt ca a fost denumit astfel. De asemenea, nu este om ceva care este asemanator omului, ca de exemplu o statuie. Doar firea este cea care determina adevaratele trasaturi ale unei entitati.

Prin urmare, cei care se numesc pe ei insisi cu numele lui Hristos (crestinii) trebuie mai intai sa devina ceea ce exprima acest nume si mai apoi sa dobandeasca toate celelalte caracteristici ale lui Hristos. Denumirile care exprima si talcuiesc intelesul numelui lui Hristos, adica putere, intelepciune, pace, mantuire etc, trebuie sa lumineze intreaga viata a crestinului.

Exista oameni care creeaza monstri, alcatuind existente din amestecarea unor elemente de natura diferita, rezultand bicefalii, centaurii, dracopozii etc. Trebuie sa intelegem ca omul nu se poate numi crestin daca, desi este normal la trup, are cap fara minte, pentru ca nu isi pune credinta in Cel care este Capul tuturor, adica in Dumnezeu Cuvantul. Nu se poate numi crestin nici cel care crede in Hristos cu capul, dar cu trupul exprima furia demonilor si se face fiara asemenea taratoarelor sau pune in firea omeneasca naravul cailor, devenind o fiinta diforma, alcatuita din rational si irational. Crestinul este madular al Trupului lui Hristos si trebuie sa semene si sa fie legat de Capul Trupului, adica de Hristos.

Pentru ca omului sa-i fie recunoscuta calitatea de crestin, el trebuie sa aiba inradacinate in viata sa caracteristicile virtutilor care se leaga de numele lui Hristos. Din acest motiv, cei care au fost chemati de Hristos pentru a fi in comuniune cu El si care au marea cinste de a primi numele Sau, adica de a se numi crestini, trebuie incontinuu sa isi pazeasca gandurile, cuvintele si faptele, pentru a vedea mereu daca ele mai sunt inca in legatura cu Hristos ori s-au instrainat. Sfantul Grigorie al Nisei ajunge la concluzia ca desavarsirea vietii crestinesti se vede din aceea ca omul are comuniune in suflet, in cuvant si in toate faptele vietii sale cu toate trasaturile pe care numele lui Hristos le desemneaza.

Identitatea de crestin nu este numai un dar, pentru ca in acelasi timp, ea inseamna lupta si nevointa. Hristos ne-a facut acest mare dar, insa noi trebuie sa ne ridicam la inaltimea lui. Cei care se unesc cu Hristos, se fac unsi ai Domnului, adica adevarati crestini.

***

Hristos este adevarata Intelepciune a lui Dumnezeu in ipostas. Prin intrupare, prin jertfa de pe Cruce si prin Invierea Sa, Hristos a dat fiecarui om posibilitatea de a se uni cu El si de a dobandi intelepciune duhovniceasca. Dupa cum spune Sfantul Apostol Iacov, exista doua feluri de intelepciune, adica intelepciunea cea de sus, care este curata, pasnica, ingaduitoare, ascultatoare, plina de mila si de roade bune, si intelepciunea lumii, care este trupeasca si demonica (Iacov 3, 15-18). In scrierile sale, Sfantul Grigorie Palama analizeaza aceste doua tipuri de intelepciune, pentru ca din ele se vede diferenta dintre teologie si filosofie, dintre cunoasterea pe care o ofera Dumnezeu si cunoasterea omeneasca zidita.

Dupa cum afirma Sfantul Grigorie Teologul, primul tip de intelepciune este viata plina de virtuti, care a fost curatita si inchinata lui Dumnezeu. Dumnezeu este curat si luminos si cere de la noi ca singura jertfa curatirea sufletului nostru. Cea dintai intelepciune este ca omul sa nu tina seama de intelepciunea care se gaseste in cuvinte, de exprimarile bine-mestesugite si de contradictiile false si zadarnice. Sfantul Grigorie Teologul spune ca, in locul filosofilor lumesti, prefera intelepciunea neinsemnatilor ucenici, care au luat Duh Sfant, uimind intreaga lume prin intelepciunea lor. Inteleptul nu este cel priceput in manuirea cuvintelor, care are o exprimare frumoasa, dar un suflet nestatornic si neimblanzit, la fel ca mormintele care pe dinafara sunt frumoase si pe dinauntru sunt pline de trupuri in putrezire, ci acela care nu numai ca vorbeste despre virtute, dar o si pune in lucrare, confirmand prin viata lui numele de intelept.

Oamenii trebuie sa tinda spre intelepciunea care vine din Intelepciunea lui Dumnezeu in ipostas, Care este Hristos.

Din aceeasi carte: