Predica la scoaterea Sfantului Epitaf: TREBUIE SA MERGEM PANA LA CAPAT, SA NE INGROPAM IMPREUNA CU HRISTOS, SA NU MAI FIM CEI DE DINAINTE!

Cititi si:

Ca şi Domnul, să bem paharul până la fund

de Arhim. Simeon Kraiopoulos

(Fragmente din predica ţinută în biserica Sfânta Treime din Panorama, la sfârşitul slujbei scoaterii Sfântului Epitaf)

A murit pentru noi

Hristos n-a murit pentru că Pilat n-a judecat cu dreptate sau pentru că Iuda L-a trădat sau pentru că a căzut în mâinile oamenilor răi. Nu a murit din aceste pricini. Hristos putea să nu vină din cer, şi nu I s-ar fi întâmplat acestea, sau, dacă a venit, ar fi putut cu o privire să-i piardă pe toţi. Iisus a murit pentru că trebuia să moară şi greşim când ne ocupăm de celelalte cauze şi nu luăm seama la aceasta. Cu siguranţă, Pilat are o răspundere pentru ceea ce a făcut, dar Hristos nu a murit pentru că acela sau alţii au fost răi, ci pentru că trebuia să moară.

Noi, oamenii, fără excepţie trebuie să murim. Deci, să nu avem păreri deşarte despre noi, să socotim că suntem ceva şi să ne străduim prin meşteşugiri şi înşelăciuni, să ţinem drept acest „cadavru”. Da, omul este un „cadavru”, un nimic în urma păcatului şi trebuia să moară cineva. Hristos nu avea nevoie să moară pentru El însuşi, ci a murit pentru noi.

Dacă presupunem – să nu fie – că Domnul în ultimul moment S-ar fi pogorât de pe cruce, aşa cum L-a provocat tâlharul care-L blestema: „Dacă eşti Tu Mesia, mântuieşte-Te pe Tine însuţi, şi pe noi” (vezi Luca 23,39), Şi-ar fi pierdut puterea să-i mântuiască pe oameni.

Cine dintre noi oamenii, care gândim corect, dacă ne-ar provoca cineva într-un asemenea mod şi ne-ar umili într-un asemenea hal, care dintre noi, în ceasul în care ar fi avut puterea să le răstoarne pe toate, n-ar fi avut înlăuntrul său pornirea să arate că nu are nevoie de cruce şi n-ar fi coborât de pe cruce şi nu s-ar fi eliberat de toţi? Iată, însă, că Domnul rămâne acolo şi le rabdă pe toate fără să fie mişcat de această provocare. Îmi vine să spun în acest moment următoarele: dacă presupunem că nu s-ar fi întâmplat cu Adam răul de la început şi că Adam ar fi fost un om integru [1], adică unul fără de păcat pentru că nu căzuse, dar fără sentimentul prezenţei harului Sfântului Duh înlăuntrul lui – adică aşa cum mai mult sau mai puţin suntem toţi [2] – şi s-ar fi aflat într-o asemenea ispită, socotesc că n-ar fi biruit-o. Şi-ar fi arătat vitejia, puterea, n-ar fi ţinut cont de nimic, ar fi smuls cuiele, S-ar fi coborât de pe cruce, şi ar fi scăpat. Hristos, însă, nu cade în această cursă, nu Se lasă ademenit şi nu este mişcat de asemenea provocări, ci face aşa cum i-a zis lui Petru în grădina Ghetsimani, după ce L-au prins:

„Nu voi bea paharul pe care Mi L-a trimis Tatăl?“ (Ioan, 18,11)

Domnul a venit să străbată toată calea, de la început până la sfârşit şi să ajungă pe cruce, la moarte, să vină la mormântul pe care acum l-am pregătit. Şi aşa cum am spus şi în alte rânduri, la slujbă nu săvârşim reconstituirea evenimentului pe care-l prăznuim, ci-l retrăim pe acesta, anume că Domnul a murit pe cruce, că a fost ţintuit pe ea, apoi înmormântat – până aici au văzut oamenii, dar după aceea n-au ştiut ce se va întâmpla – dar şi că a înviat. Deci, a băut paharul amar până la ultima picătură şi aceasta trebuie s-o împlinească fiecare dintre cei care spun că au credinţă în Hristos, că sunt creştini, cei care doresc să devină creştini, care cunosc de ce s-au întâmplat toatea acestea şi cred că s-au petrecut ca să se mântuiască lumea şi tot omul. Pământul este trecător, într-o zi toate acestea vor arde şi nu va mai fi nici cer (vezi II Petru 3,10-13), nici pământ, nici nimic altceva. Altundeva este locuinţa noastră netrecătoare, casa, patria noastră, viaţa cea veşnică. Aşadar, cel care crede astfel şi voieşte să fie al lui Hristos, să ajungă acolo la viaţa cea fără sfârşit, trebuie să bea paharul amar până la fund, până la ultima picătură, trebuie să meargă până la capăt.

Dacă-L aflăm pe Hristos, viaţa noastră devine o Evanghelie a fericirii

Oamenii se necăjesc pentru că socotesc că viaţa este grea – şi sunt mulţi cei care din această pricină se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Viaţa nu este grea. Precum Hristos a suferit toate câte a suferit – fără să fie scutiţi de vină cei care le-au dus la împlinire, considerându-se că într-un fel sau altul tot s-ar fi întâmplat – pentru că trebuia să facă voia lui Dumnezeu, să săvârşească lucrurile pentru care venise în lume, tot astfel – orice-ar întâlni în lumea aceasta, orice i s-ar întâmpla, n-are importanţă, şi o spun cu toată puterea sufletului meu, nu sunt cuvinte goale sau poveşti – principalul scop este să se întâmple şi în sufletul nostru ceea ce voieşte Dumnezeu.

Pilat a contribuit ca Hristos să-şi atingă scopul, la fel şi Iuda, la fel şi ceilalţi care L-au scuipat, L-au bătut, L-au batjocorit, I-au ţintuit fără milă mâinile şi picioarele. Desigur, a existat durere, amărăciune, provocări, umilinţe, însă Domnul le-a lăsat în urmă pe toate acestea, pentru că trebuia să moară ca să piară păcatul. Să moară pentru întreaga lume, ca să moară păcatele tuturor oamenilor acolo pe cruce, acolo înlăuntrul mormântului. Ceva asemănător se va întâmpla şi cu noi. Dacă Il găsim pe Hristos, dacă credem în El, dacă puţin câte puţin începem să înţelegem cum stau lucrurile, atunci oricum ar fi viaţa noastră, ea devine o Evanghelie a fericirii, căci în Hristos viaţa noastră nu este decât bună, iar fără Hristos este tiranie, este iad.

Fraţilor, vă rog, acum când prin slujba Sfântului Epitaf am făcut înmormântarea Domnului, să ne îngropăm şi noi împreună cu El. Ce frumos ar fi când am pleca acum la casele noastre, să nu mai fim cei de dinainte! De vreme ce ne-am înmormântat împreună cu Hristos, ar trebui ca toate acestea care înseamnă păcat înlăuntrul nostru, care nu sunt ale lui Dumnezeu, să le înmormântăm, să rămână în mormânt, şi, astfel, să ieşim împreună cu Hristos înviaţi, liberi şi izbăviţi”.

NOTE:

¹Vorbitorul ne-a explicat şi în alte predici ce înţelege prin omul searbăd. Este omul care nu are înlăuntrul lui într-un mod „palpabil” harul lui Dumnezeu. Vezi de exemplu Taina mântuirii, 2000, pag. 240.

„Omul să înceapă să trăiască în Dumnezeu, să trăiască în harul lui Dumnezeu, încât să fie nu un om searbăd, chiar bun, ci să aibă înlăuntrul lui viaţa dumnezeiască.”

Şi în lucrarea „Am primit Duhul cel ceresc”, 1998, pag.122 avem:

“Să începem prin a nu fi oameni serbezi, ci oameni cu prezenţa lui Dumnezeu în noi, cu prezenţa lucrării Lui înlăuntrul nostru, să începem să devenim oameni adevăraţi, oameni îndumnezeiţi, aşa cum am spus, oameni în Iisus Hristos.”

² Conform cu învăţătura Bisericii, noi creştinii ortodocşi, avem înlăuntrul nostru harul pe care-l primim, în principal, prin Taina Mirungerii, dar aşa cum spun Sfinţii Părinţi, îl deţinem tainic, ca şi cum nu l-am avea. În duhul acesta putem să înţelegem cuvintele Sfântului Nicodim Aghioritul din troparul Sfântului Simeon Noul Teolog, a cărui rânduială de slujbă a alcătuit-o: „pe toţi încredinţându-i să ceară harul Duhului Sfânt pe care L-au pierdut…” Pentru această problemă ar fi suficient să adăugăm fragmente din omiliile aceluiaşi vorbitor, care deja au fost publicate în anumite cărţi.

Vezi: “Am primit Duhul cel ceresc”, 1998, pag. 150:

„Duhul cel Sfânt, ca să fim înţeleşi, Îl avem în noi, dar este fără de lucrare. Adică, aşa cum sub cenuşă se află cărbunele aprins, ca şi cum n-ar fi… Harul Duhului Sfânt este în noi, dar tainic, şi rămâne nelucrător. Şi, astfel, ne aflăm ca şi cum n-am avea harul Sfântului Duh. Îl avem fără să-L avem!“;

Harisma contemporană, 1990, pag. 180:

„Sfântul Simeon Noul Teolog întăreşte că am primit harul Botezului atunci când ne-am botezat, dar prin felul în care vieţuim este ca şi cum l-am pierdut. Am zice mai exact că harul Botezului, harul Mirungerii se retrage într-un colţ când nu luăm seama la el, când nu ne conformăm celor spuse şi voite de el, şi rămâne nelucrător”;

Taina mântuirii, 2000, pag. 286-287:

„Îmi veţi îngădui să vă mai spun încă o dată ceea ce v-am spus şi în alte rânduri: înlăuntrul nostru există harul ca o scânteie, dar ce nu s-a adunat acolo! Toată viaţa noastră păcătoasă, toate fărădelegile, greşelile noastre. Să avem această imagine ca pe o icoană, că într-un ungher al sufletului se află îngrădită această scânteie a Duhului Sfânt, şi pe deasupra s-au îngrămădit, dacă-mi este îngăduit să spun aşa, toate faptele noastre păcătoase. Ai săvârşit păcat? Dacă nu te-ai căit, acesta rămâne „stivuit” acolo în sufletul tău..

De ce credeţi că suntem atât de nesimţitori, atât de împietriţi, şi nu înţelegem? Harul lui Dumnezeu ne îmboldeşte, iar noi suntem de parcă nu înţelegem nimic, şi aceasta din pricină că ni s-a învârtoşat inima , ni s-a întunecat întreaga existenţă, conştiinţa ni s-a tocit din cauza păcatului. Aşadar, toate aceste experienţe păcătoase se adună, dar scânteia există în noi prin Sfânta Taină a Botezului şi prin celelalte Taine ale Bisericii. Şi aşa cum spune Sfântul Diadoh al Foticeii (…) când cineva se măreşte şi îşi vine în simţiri după cum se cade, ceea ce trebuie să facă este să se dăruiască pe el însuşi harului, acesta să înceapă să lucreze în el, să-l sfinţească şi să ajungă la iubirea desăvârşită, la iubirea pe care o are Dumnezeu, pe care o arată Acela”.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinței, Editura Bizantină 2007)

Legaturi: